0*fc w v ViCeftF/j/y. © SUMANUL : ■ „Nuveliştii români în viaţă din Regat." Răspunsurile dlor: 1. Nicolae Gane. 2. Iacob C. Negruzzi. 3. loan Slavici. 4. Diuliu Zamfirescu. 5. Al. Brătescu-Voineştî. 6. fon Gorun. D 7. Dncî Constanţa Hodoş. 8. Vasile Pop. 9. Alexandru Basarabescu. 10. Ion Ciocîrlan. 11. Ion Adam. 12. Mihail Sadoveanu. Dascălul (Poezie). . O. Goga. După riguros: ... Al. Ciura. A fost (Poezie) . . . Z. Bîrsan. Foi răzleţe, St. O. losif: Din zile mari. 9 Cronică. — Dări de samă. — Posta s redacţiuniî. i ILUSTRflŢIUni Portretele dlor: N. Gane, I. Negruzzi, I. Slavici, Diuliu Zamfirescu, Al. Brătescu-Voinesti, Al. Basarabescu, Ion Ciocîrlan, Ion Adam şi •; Mihail Sadovean. — „Porturi româneşti". (5 fotografii.) •HM) n * O INSTITUT TIPOGR. ŞI DE EDITURĂ = IY. Str. Molnar Nr. îoT^^= A SE ADRESA la ADMINISTRAŢIE. = IY. Str. Zoldfa. 7. sz. =— 0 ilustratele Luceaîărul-uî n KT sînt chiemate să înlocuiascăp4 /Yjproductele străine, de acestL/' ţP soiu. Lucrate după ^ Motive româneşti reprezintă tablourile pictorilor români mai de samă. Pînă acum a apărut seria I. 16 bucăţi. 1 serie costă . cor. 1.— 3 serii (48 bucăţi). . 2-50 6 serii (96 buc.) . . 4-20 Comandele se fac pelîngă rambursare sau trimiterea Înainte a banilor. Spre a inlesni cititorilor noştri comandarea cărţi lor apărute n alte edituri, am deschis: Librărie de unde se pot comanda ori ce cârti româneşti şi străine: franceze, italieneşti, englezeşti, germane ş. a. cu preţurile originale. Reproducţii artistice după tablourile pictorilorromânî. Cărţi de ştiinţ. şi petrecere. Gramatice pentru învăţarea limbilor străine. Dicţionare, Poezii şi a. Abonamente laori Editura „Luceafărul" Romane, — Nuvele, — Scrieri poporale şi Piese teatrale. §0 Sub tipar: BROŞURI şi OPURI Tot feliul de lucrări tipografice se tipăresc cu cele mai moderne litere, ÎN CEA MAÎ SCURTĂ VREME, pelîngă preţurile cele mai moderate. OCT. GOGA: POEZII. I. AGÎRBICEANU: DELA ŢARĂ. A. CIURA: ICOANE. Din biblioteca scriitorilor străini: EM. MADACH: TRAGEDIA OMULUI în pregătire: Nuvele de Gorkil, A. Cehov, Maupas-sant, Fr. Cop6e, A. Daudet, ş. alţif. □So T ce reviste. Comandele si banii să se adreseze la ADM INVITĂRI la baluri, concerte, (Anunţuri de foqodnă şi tot soiul de tipărituri se execută elegant, modern, şi eftin. NISTRATIE. □Jp Revistă pentru literatură şi artă. Anul l\?. Apare de 2orîpelună. Publică: nuvele, schiţe, poezii, articole muzicale, descrieri de călătorie, cronici, radărî de samă şi număroase ilustraţiunî artistice şi de actualitate.ce: r=~l ABONAMENT: HH EDIŢIA SIMPLĂ: Un an 12 cor. In Ramtnia şi Străinătate 16 cor. —6 luni 6 cor, la str. 8 cor. Pentru preoţi săraci, învăţători şi studenţi: Un an 7 cor, in străinătate 12 cor. EDIŢIA DE LUX: Un an 20 cor. In România 25 cor., 0 luni 10 cor., în străinătate 12cor. '50bani. l=®=] CZ0ZD C=®=3 www.dacQFomanica.ro REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ O-------------------^=^=7) SUB DIRECŢIA (c~........ .....................© Dior: ALEXANDRU CIURfl, OCTAVIN GOGA şi OCmVkffî C. EĂSLAUADU. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. nuuELişTii în viaţă Din regat. m oind să dedicăm N-rul din 1 Iulie Nuveliştilor români din Regat—din cauze neprevăzute apariţia acestui număr s’a întîrziat cu două luni — am trimis la douăzeci şi doi dintre ei următoarea scrisoare : „Luceafărul" apare numai de trei ani şi jumătate. O mică experienţă am putut însă cîştiga şi în acest răstimp scurt. Am văzut că ceea-ce înainte de toate lipseşte publicului cetitor român din Ungaria, ej con tactul cu cultura română din Regat. Prea mult timp am fost străini deea, aşa încît izolarea aceasta a început să fie în dauna limbii şi literaturii transcarpatine. De aceea, ţinta noastră, pelîngă o selecţie în materialul ce-1 publicăm şi o încurajare de talente tinere de dincoace de munţi, e, maîales, îndrumarea cetitorilor noştri spre o unitate culturală a tuturor Românilor. Mijloacele de cari dispunem nu sînt numeroase. Ceea-ce am produs pînă acuma nu ne-a îndreptăţit să cerem concursul marilor scriitori din România; numai cîţiva dintrecelmaî tineri ni-au întins o mînă de ajutor. Am căutat însă să ţinem pe cetitorii noştri în curent cu ce apare la Bucureşti, recomandîndu-le călduros ce ni-s’a părut recomandabil şi stîrnindu-le, prin scurte reproduceri, dorinţa de a ceti cărţile în întregime. Pe calea aceasta voim să mergem mal departe. Numărul din 1 Iulie voim să-l dedicăm Nuveliştilor în viaţă din Regat. Am dori să dăm în acest număr portretele şi mici schiţe autobiografice eşite din pana lor, pentru-ca punîndu-î astfel în legătură directă cu cetitorii noştri, să le familiarizăm numele şi în cercuri, în carlabia străbat ştiri de peste munţi. Nădăjduim totodată, că acest număr al „Luceafărului" va deveni o preţioasă contribuţie pentru istoria literaturii noastre. De aceea venim să Vă cerem preţiosul DVoa-stră concurs. Vă rugăm să ne trimiteţi pînă la 15 Iunie 1905 o fotografie a DVoastră, — dacă doriţi ea Vi-se va înapoia îndată, — şi o scurtă schiţă autobiografică. Pentru păstrarea unităţii şi ca o mică directivă ne luăm voe să alăturăm acestei cereri următorul chestionar, de care, bine ’nţeles,nu sîn-teţî obligaţi a Vă ţinea strîns. 1. Anul şi ziua naşterii. 2. Schiţă autobiografică. Epizode neuitate din viaţa DVoastră. . 3. Cînd, unde şi cum se numeşte cea dintîî operă pe care aţi publicat-o ? 4. Care roman, novelă sau schiţă, din cîte aţi publicat, e, după părerea DVoastră, cea mal reuşită ? De care se leagă cele mal duioase amintiri ? 5. Care e scriitorul şi în special care e prozatorul DVoastră de predilecţie ? a) român, b) străin. 6. Aceeaşi întrebare relativ la pictorul, compozitorul, filozoful, bărbatul de stat favorit. 7. Sînteţî, şi în ce grad, admirator al literaturii poporale româneşti ? 8. în sfîrşit Vă rugăm să ne spuneţi, fără în-cunjur, ce credeţi despre „Luceafărul" şi cari sînt sfaturile pe cari i le daţi. Mulţumindu-Vă călduros dinainte, în numele cetitorilor noştri, pentru concursul dat, semnez în numele „LUCEAFĂRULUI" Dr. Sextil Puşcariu Docent privat la Universitatea din Viena. La scrisoarea aceasta, care dă lămuriri asupra scopului ce-am urmărit, am primit douăsprăzece răspunsuri — abia jumătate din cîte aşteptam — pe cari le lăsăm să urmeze, fără să ne permitem vre-un comentar, dimpotrivă mulţumim din inimă autorilor lor pentru bunăvoinţa arătată, pentru vorbele de încurajare pe cari ni le-au adresat şi www.dacQFomanica.ro 296 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. maî ales pentru sfaturile ce ni-au dat. Pe aceste din urmă le ştim preţui şi vom căuta să le urmăm întru cît ele intră în programul bine stabilit al „Luceafărului". Sîntem totodată fericiţi că putem anunţa cetitorilor noştri colaborarea unor scriitori români dintre cei mai de frunte, colaborare făgăduită chiar în scrisorile ce urmează. Stimate Dle Puşcariu, Conformîndu-mă dorinţit ce mi-aţî exprimat prin scrisoarea DVoastră, mă grăbesc a Vă trimite o carte, care conţine mai multe nuvele de-ale mele traduse în limba germană, cum şi oarecarî notiţe biografice asupra vieţii mele literare şi politice.1 — .n acest volum veţi găsi totodată şi un portret al meu, destul de asemănător. Toate lucrările mele sînt citate în aceea descriere biografică, afară de ultimul volum „Păcate mărturisite11, publicat în 1904 şi care cuprinde diferite epizode din viaţa mea. Vă trimet şi acestvolumur-inînd ca DVoastră inşivă să alegeţi ceea ce veţi crede de cuviinţă pentru Nr. din l-a Iulie viitor. Cea dintîiu operă a mea a fost: „Fluerul luiŞtefan", publicată în Convorbirile Literare din 1877. La întrebarea, care din nuvelele mele îmi pare maî reuşită, îmi este greu a răspunde, fiindcă nu pot să fiu un bun judecător în propria mea cauză. Mie unuia însă mi se părea că cea din urmă pe care o isprăviam de compus, era maî bună. Nu ştiu dacă acest simţămînt nu e comun maî multor scriitori. Aceasta îmi aduceaminte de anecdota unui Rus, care întrebat fiind care din cei 12 copii ai lui i-a fost maî drag, el a răspuns : care mai mic fost, maî drag fost. Asemenea nu pot răspunde la celelalte întrebări, fiindcă toţi poeţii, noveliştii, pictorii, compozitorii etc. în viaţă, de dincoace şi dincolo de Carpaţi, n’au ajuns încă la capătul carierei lor, şi deci nu se ştie, dacă produsele lor viitoare nu vor contri- 1 Născut la 1 Februarie 1838 în Fălticeni, judeţul Suceava. A fost prefectul mal multor judeţe, preşed. al Curţii de Apel, primarul laşului, ministru de domenii în cabinetul Iul Ion Brătianu şi preşedinte al Senatului. Opere: 3 voi. de Novele, Pagini răzleţe, Zile trăite. bui întru a modifica judecata mea. Pînă acum pot spune cu certitudine că sînt mulţi şi buni. Primiţi, Vă rog,încredinţarea prea distinsei mele consideraţii. laşi, 13 26 Mai. H. Gane. II. Onor. Direcfmnî a Revistei „Luceafărul". Am primit scrisoarea Dv. eri, aproape în ajunul plecării mele din Bucureşti, şi mă grăbesc a Vă răspunde. Alăturez şi fotografia mea, făcută acum 6 sau 7 săptămînî şi despre care se zice că ar fi foarte asă-mănătoare. M’am născut în oraşul Iaşii, în seara de 31 Decern. 1842 (12 1.43). Tatăl meu a fost Constantin Ne-gruzzi, cunoscutul autor român, iar mama Maria, născută Gane. Familia mea este o vechie familie bo-erescă, — de neam curat ro- _ _________________________ mân. iacob c. negruzzi. Întîiele în- văţături le-am făcut în casa părintească cu un dascăl neamţ, numit Scluiler, şi altul român, numit Gheorghiu. La vîrstă de 10 ani am fost dat în grija profesorului german Fieweger care, în ziua de 14 Octomvrie 1852, a plecat cu mine şi alţi cinci tineri români din Iaşi la Berlin, deschizînd acolo un mic pensionat. în Germania am petrecut unsprezece ani, fă-cîndu-mî atît studiile liceale cît şi cele universitare până cînd, în vara anului 1863, am trecut doctoratul în drept. întors în ţară, m’am prezentat în iarna 1863/4 la concursul ce se publicase de Universitatea din Iaşi pentru catedra de drept comercial, ce era vacantă. în urma concursului depus, am fost numit profesor, întîî provizoriu, apoi definitiv, ocupînd catedra timp de 21 de ani, adică pînă la 1885. în acel an am fost transferat la Universitatea din Bucureşti, unde am predat aceea materie pînă la 1896, cînd am părăsit serviciul activ al statului, rămînînd profesor onorar al uni- NICOLAE GANE. www.dacQFomanica.ro Nr.il 15 — 16, 1905. LUCEAFĂRUL 297 versităţiî din Bucureşti. în Academia română am fost ales în anul 1881. — Fiind unul din cei cinci (T. Maiorescu, P. Carp, Th. Rosetti, V. Pogor, I. Negruzzi) care au întemeiat societatea literară Junimea la laşi, în primăvara anului 1867 am fost însărcinat să scot Revista „Convorbiri Literare" în numele societăţii. După scurt timp am urmat a dirige revista în numele meu propriu. Optsprezece ani am scos Convorbirile în laşi şi alţi zece în Bucureşti, pînă cînd în anul 1895 am trecut revista cătră generaţi unea mai tineră. Am publicat succesiv o serie de novele şi schiţe, intitulate „Copii de pe Natură", cinci scrisori despre limba română, un volum de poezii (Satire, Idei şi Maxime), un roman, 6 piese de teatru în colaborare cu Domnii I. L. Caragiale şi Dim. R. Rosetti, am mai publicat un şir de articole prin jurnale şi un mare număr de poezii originale sau traduse la deosebite ocaziunî, toate aceste necuprinse în volumele scrierilor mele complete. O lucrare a mea, din care la trei ocaziunî s’a publicat o minimă parte, sînt „Amintirile din Junime", un volum în cincisprezececapitluri. Această scriere este menită a vedea lumina tipariului mai tîrziu, probabil în timpul generaţiei următoare. Nu-mi este cu putinţă a răspunde la celelalte întrebări ce-mi faceţi. Atît pot spune, că afară de poeziile poporale române, cu care a fost legînată copilăria mea, am cea mai mare admiraţie pentru Alexandri şi Eminescu, marii noştri poeţi, cu care am fost legat pînă la moartea lor cu cele mai strînse lanţuri de prietenie. Primiţi, vă rog, încredinţarea deosebitei mele consideraţii. Bucureşti, 11 24 Mal, 1905. lacob Hegruzzi. P. S. N’ar fi bine ca şi „Luceafărul" să adopte orto-tografia Academiei? Cu toţii trebue să ne călcăm pe inimă şi să aducem jertfa chiar a unor convingeri puternice, înfaţa scopuluîmalînaltalunităţiîculturaleromâne. 111 3. „ Noi şi maghiarii" şi povestea „Zina Zorilor", precum şi comedia „Fata deBirău",\a Viena, publicate în „Convorbiri literare". Cea dinţii nuvelă e „Popa Tanda" scrisă în Oradea-Mare, unde eram la 1873 archivar conzistorial, şi refăcută în 1875, cînd s’a publicat tot în „Convorbiri". 4. Cea din urmă parte din naraţiunea : „Din Bătrîni" — încă nepublicată. 5. N. Gane între Români, iar între străini Paul Heyse. 6. Rafaelf şi Leonardo, Bee-thoven, Platon şi I._Brătianu. 7. în cel mai mare grad. 8. După a mea părere — toţi scriitorii ~~ noştri mai însemnaţi ar trebui să lucreze la Luceafărul. De ce ? E de prisos s’o mai spun. — Vă dau sfatul să stăruiţi în acest sens pentruca foaia să devie din ce în ce mai voluminoasă. Ar trebui să devie cu timpul cum a fost „Vatra". 3oan Slavici. IOAN SLAVICI. IV. Scrisori Romane. Domnul meu, 111. 1. 1848, — Ianuarie 7, st. v., la Şiria. 2. Am petrecut copilăria pînă la vîrsta de 11 ani în Şiria, unde am urmat mai întîî la şcoala românească, apoi la cea catolică, ca să învăţ nemţeşte. A patra clasă normală am făcut-o la Arad, unde-am trecut şi primele clase gimnaziale. A şasa şi a şeptea le-ain trecut la Timişoara, unde am învăţat nemţeşte. Pentru a opta m’am prepa-ratacasă, preparînd pe altul pentru a cincea. Examenul de maturitate l-amfăcutla Sătmar, de unde m’am întors pe jos la Şiria, — prin Ardeal, (Baia-Mare, Lăpuş, Deşi, Gherla, Cluj, Turda, Roşia, Abrud, Brad, Hălmagiu). Am stat un an la Budapesta (fac. de drept), apoi am fost scrietor la notarul din Comlăuş. Pe anul al doilea m’am dus ca voluntar la Viena, unde am stat trei ani. Numerile din urmă ale Luceafărului, precum şi scrisoarea D-Voastră din 4 Februarie, îmi dau prilejul să ating două-trei chestiuni, cari, poate, merită să fie discutate în public. Cea dintîî este aceea a portretelor, a biografielor şi autobiogra-fielor; a doua este a limbii literare româneşti în general, şi în special a limbii literare de peste munţi; a treia, a Luceafărului etc. Prin urmare, o să-mi daţfvoie, din cînd în cînd, săvăscriu cîte-ceva sub titlul de Scrisori Romane, rămînînd fiecare din noi cu cea mai desăvîrşită libertate de judecată asupra oamenilor şi lucrurilor, — cu acest înţeles, că părerile mele nu atrag după sine părerile redacţiunii Luceafărului. D-Voastră voiţi dela mine un portret, o biografie, ba chiar o autobiografie, sub formă de mică noveletă. . . Un portret e probabil că o să Vi-1 trimit; cîteva www.dacQFomanica.ro 298 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. date biografice de-asemenea. Şi unul şi celelalte sînt cunoscute şi lucrul n’are importanţă.1 Ceea ce n’o să vă trimit niciodată şi ceea ce am refuzat şi altora, este o autobiografie completă, cu tăinuiri şi detaiuri asupra vieţii mele sufleteşti, de scriitor, de şef de familie, de om. DVoastră aveţi un scop : voiţi să atrageţî luarea aminte asupra lor (a scriitorilor) şi peste munţi, unde cel mal mulţi nu sînt cunoscuţi aşa după cum s’ar cădea să fie. Aveţi dreptate. Nu e însă acesta mijlocul. Critica modernă — ca multe alte lucruri nesăbuite împrumutate dela străini — vrea să strîngă, în ceea mal deaproape legătură, viaţa intimă a scriitorului cu opera sa, explicînd pe aceasta prin aceea. Admiţînd în literatură inrîurirea hotărî-toare a motivelor, cu alte cuvinte determinizmul — ceea ce nu e totdeauna probat — aşi vrea să ştiu ce cîştigă omenirea, prin raportarea lucrărilor literare la motivele lor. , Noi cunoaştem o admirabilă poezie aiul Leopardi, una dintre cele mai suave ale acestui mare scriitor, A Silvia, care începe aşa: Silvia, rimembri ancora Quel tempo della tua vita mortale, Quando beltă splendea Negii ochi tuoi ridenti e fugitivi, E tu, lieta e pensosa, il limitare Di gioventu salivi ? Este o aşa de curată adiere de eleganţă în rîndurile aceste, încît par’ că vezi o damă inteligentă, îmbătrînind nemăritată în castelul părinţilor săi. Cu toate astea biografii lui Leopardi ne spun, că Silvia era fata vizitiuluifamiliel. .. EI, ce-am cîştigat, aflînd detaliul acesta? Poeziarămînetot atît de frumoasă. Poate biograful mi-a mînjit oarecum icoana lăuntrică ce-mi făceam despre Silvia, eu cetitorul, şi în loc să mă doiniriască cu explicarea lui, mal rău mă încurcă. Eminescu zice în Freamăt de Codru : Teiul vechiu un ram întins-a Ea să poată să-l îndoae, Ramul tînăr vînt să-şî dee Şi de braţe sus s’o iee, Iară Florile să ploae Peste dînsa. Admirabila imagine a teiului, care-şl întinde un ram, ca ea să poată să-l îndoae, iar el s’o fure în sus la dînsul, se complectează cu ceealaltă imagine, a unei femei ideale, atât de mică şi de uşoară, 1 Publicăm după Enciclopedia Română următoarele date biografice: Născut 30 Oct 1858 în PlăgineştT (jud. R. Sărat), a studiat în ţară şi la 1885 a intrat în diplomaţie; în 1888 numit secretar de legaţiune, dela 1894 încoace ataşat la legaţiunea din Roma; membru corespondent al Academiei Române. duiliu zamfirescu. încît ramul fraged al teiului s’o poată ridica dela pămînt ca pe o glumă. Şi tu, cititorule, impersona-lizat şi răpit în sfera senină a artei, de puterea imaginativă a poetului, eşti fericit. Dar vine biograful. Tâlharul acesta, în loc să te lase să te bucuri de icoana ta, ţi-o mînjeşte, după cum face şi biograful lui Leopardi, spunîn-du-ţî că el a cunoscut pe femeea cîntată de Eminescu, şi că aceea era tîrtoşe şi grasă, aşa că teiul ar fi trebuit să fie un teiu şi jumătate ca s’o poată urni dela pămînt. — Ţi se moaie mînile. Nu va suna odată ciasul şi pentru bieţii scriitori, de-a fi lăsaţi să se odihniască în pacea mor-mîntuluî — dacă sînt morţi — sau a se bucura în linişte de bunurile pămîntuluî — dacă sînt vil — fără ca indiscreţia biografilor să se ocupe de dînşiî şi de faptele lor? ! Un vulgar cetăţean oare-care are dreptul să se însoare, să se despartă, să moară sau să trăiască cum îî place, — iarim om însemnat, care a adus, sub o formă sau sub . alta, un serviciu semenilor săi, să nu aibă acelaşi drept ?! Un om de rînd, care a făcut o greşală, poate s’o ascundă copiilor săi şi prin urmare memoria lui să fie respectată de dînşiî, iar un om de geniu, nu. Lord Byron nu s’a putut despărţi de nevastă, fără ca toată En-glitera să nu-1 atace, — deşi se-paraţiunl de acestea se întîmplă pe fiecare zi, şi nimeni nu zice nimic. Edgar Poe nu se putea îmbăta o singură dată, fără ca să nu se ştie dela Baltimore la Philadelphia, — într’o ţară în care, cu toate astea, atîta lume se îmbată în cea mal deplină beatitudine. în satira I, Eminescu zice biografilor săi, cu drept cuvînt: Astfel, încăput pe nuna a ori cărui, te vor drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege; Dar afară de acestea, vor că a vieţii tale Să-I găsiască pete multe, răutăţi şi mici scandale: Astea toate te apropie de dînşiî. Nu lumina, Ce în lume-aî revărsat-o, ci păcatele şi vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt într’un mod fatal legate de o mină de pămînt, Toate micile mizerii unul suflet chinuit Mult mal mult i vor atrage decît tot ce algîndit. Dar explicaţiune trebue să se găsiască acestei noul deprinderi de a-şl da fiecare viaţa în vileag. Şi în adevăr, se găseşte în întinderea infinită a vanităţii omeneşti, în slăbiciunea de-a se vedea pus la gazetă, slăbiciune, care, în vremile din urmă, a devenit atît de comună,încît, dela cel mal www.dacQFomanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 299 mari şi mai bogaţi, pînălaceî mai din urmă provinciali, nu pot avea mosafiri la masă, nu se nasc, nu mor,nuseînsoară,nu pleacă la drum, fără ca aceste operaţiuni ale vieţii lor să nu fie turnate la gazete. Nevoia aceasta de laudă zilnică (pentru noi de origină greco-bizantină, iar pentru apuseni de origină galică) s’a generalizat în straturile desusale neamului nostru atîtde mult, încît s’au molipsit de dînsa chiar oamenii cu adevărat superiori, scriitorii de talent, artiştii adevăraţi, cari n’au nevoie de reclamă pentru ca să li-se cunoască meritele. Cu toate acestea, poporul nostru este cel mai puţin reclamagiu din cîte sînt pe lume. Ţăranului nostru nu numai că nu-i place să se vorbiască de el prin sat, dar are încă pudoarea şi respectul fiecărui act al vieţii sale familiare. Chiar în partea eroică a bărbăţiei sale, acolo unde toţi oamenii devin la un moment vano-glo-rioşi, poporul nostru răinîne de-o încîntătoare simplitate. Cine nu ştie cum au murit în războiul dela 77 atîţî eroi ai neamului nostru,fără furlandiseală, fără dramaturghie, mergînd înainte şi pururi înainte, fiindcă aşa era ordin şi fiindcă „cine-i român nu dă înapoi" ? Pe vremea cînd pregătiam romanul „în Războiţi", eram într’o vară singur la Roma, trăind închis în casă şi cetind pe rînd comentariele lui Cesar, teatrul lui Sophocle, Odele barbare ale lui Carducci, şi apoi istoria şi documentele privitoare la războiul nostru de independenţă. Ei bine, mărturisesc, că nici şeful Arvernilor închis în Alesia, nici Antigona, nici Alte fonti del Clitumno, nu mă răscoliau sufleteşte cum mă răscolia descrierea poziţiilor noastre dela Griviţa, apoi asaltul, apoi moartea lui Şonţu şi a mocanilor săi din Vrancea, eroi necunoscuţi, ale căror oase au rămas pe pămînt străin. Nu mă pot nici odatăgîndi la zmerenia cu care au murit dorobanţii noştri, ţăranii şi rezeşii cari de veacuri nu se bătuseră cu nimeni, — fără ca să nu mă simt mişcat, mişcat şi totodată mîndru, că în vinele mele curge acelaşi sînge care curgea în vinele lor, sînge cu adevărat nobil, de oameni cuminţi, ce ştiu să rămînă senini înaintea morţii şi serioşi după biruinţă ! Zgomotul şi reclama, Domnul meu, sînt lucruri neromâneşti. Dacă D-Voastră voiţi să faceţi cunoscuţi cetitorilor de peste munţi pe scriitorii din Regat, publicaţi studii literare asupra lucrărilor lor, reproduceţi, din aceste lucrări, pe cele ce vi se par mai bune. Dar, pentru Dumnezeu, renunţaţi ia sistemul american al interview-uluî, fals şi ridicul peste tot, dar mai cu samă fals şi ridicul la noi, unde lumeanu e grăbităcaîn America, nu eocupatăcaîn America, unde îţi este destul să întrebi pe un vecin despre faptele şi viaţa or cui, ca să le cunoşti. Eu socotesc că Luceafărul, care şi-a luat numele dela una din poeziile lui Eminescu, nu va uita cît era el de impersonal, cît era de simplu şi de cuviincios, şi cum îl supăra ori ce fel de reclamă. Iar dacă v’aţi luat numele dela steaua din ceruri, aduceţi-vă aminte că aceea e înnaltă, rece şi frumoasă, ca tot ce este ideal. Primiţi, vă rog, salutările mele. Dior Dr. Sextil Puşcariu şi Oct. C. Tăslăuanu, pentru revista „Luceafărul“ Budapesta. Domnii met, Mărturisesc, că nu aveam de gînd să răspund la circulara tipărită ce mi s’a adresat şi mie, sub semnătura, tipărită aşişderea, a primului din DV., şi nu credeam că putea să încapă vr’o supărare, întrucît din mulţimea „nuveliştilor în viaţă din Regat" lipsa unui nume despre care şi aminteri s’a făcut aşa de puţină pomenirepînă azi în „Luceafărul", putea să treacă prea bine neobservată. Dar fiindcă prin scrisoarea celui d’al doilea din DV. ini-se face cunoscut, că nerăspunsul meu la apel s’ar interpreta ca o manifestare de dispreţ din parte-mi pentru „Luceafărul", aceasta mă sileşte să iau totuşi condeiul în mînă, pentru a vă asigura, deoparte, de toată stima şi admiraţia ce am pentru aceea revistă şi pentru redactorii şi colaboratorii ei, în frunte cu Octavian Goga, în care am văzut şi văd cu adevărat unul din luceferii poeziei noastre în viitor, — iar pe de altă parte pentru a Vă desluşi, în scurte cuvinte, motivele hotărîrii mele de a nu răspunde la chestionarul-circulară ce mi-aţî trimis. Eu, domnii mei, am fost întotdeauna şi rămîn de părerea, că ceeace interesează la un scriitor au să fie — să zicem : mal nainte de toate, ca să nu par prea escluzivist — scrierile lui. Puse la înde-mîna tuturor cari vor să ia cunoştinţă de ele, acestea sînt care intră în domeniul public, unde ori cine le poate preţui sau dispreţui după pofta ini-inei şi fără ca pentru aceasta să aibă nevoie a cere permisiunea autorului. — S’a mai obicinuit, e drept, prin unele părţi, unde preţuirea scriitorilor naţionali ajunge, pentru cei mai merituoşi dintre ei^ un adevărat cult, s’a obicinuit, zic, a se interesa mulţimea stimătorilor şi dc personalitatea mai intimă, nu numai pur literară, a lor, de figura lor, de predilecţiile lor faţă de lucruri şi oameni din domeniul literaturii sau din altele, de obişnuinţele, de gusturile, de preferinţele, particularităţile, originalităţile sau chiar maniile lor. Să-nri permiteţi însă, să mi-se pară din cale afară ciudat ca să poată exista un public, care să se intereseze de toate acestea mal nainte, sau fără de a se in- www.dacoromanica.ro 300 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. teresa de opera însăşi a scriitorului într’o aşa măsură, încît prin aceasta să-şî facă dintr’însul un personaj interesant şi din alte puncte de vedere. Aş vrea adică, să ştiu, dacă „noveliştiî în viaţă din Regat" sînt ei îndeajuns de cunoscuţi publicului nostru ca scriitori, pentru ca de-acuma să nu ne mai rămînă decît să le dăm portretele, biografiile — anul şi, neapărat, ziua naşterii, — epi-sode din viaţa lor, amănunte despre predilecţiile lor literare sau altele ? De altă parte, în ce mă priveşte, nu sînt nici părtinitor al sistemului de a se cere cuvîntul însuşi al scriitorilor asupra operelor lor, — nu în tot cazul al scriitorilor cari sînt încă departe de sfîr-şitul unor cariere dintre cari multe poate se vor opri pela începuturile lor. Vorbiţi-ne, dacă vreţi, despre greutăţile, ce nu mă îndoiesc că le cunoaşteţi îndeajuns, cu cari au să lupte la noi cei ce se dedau, cu mai multă sau mai puţină rîvnă, cu mai mult sau mai puţin talent, îndeletnicirilor literare. Vorbiţi publicului despre scrierile lor, recoman-daţi-le dacă le găsiţi vrednice, sfăşiaţi-le dacă le găsiţi nevrednice, tăceţi asupra celora ce vi se par indiferente. Portretele, biografiile şi celelalte amănunte menite a satisface o curiozitate de-ocam-dată prematură, să le lăsăm pentru aceea vreme fericită, ce poate va veni vr’odată, cînd publicul nostru va şti mai întîiiî ce este cutare scriitor, pentru ca să-l intereseze a afla şi cine este. Acestea îmi permit a vi-le spune numai pen-trucă aveţi în chestionarul DV. şi un punct 8. în care solicitaţi şi păreri fără incunjur despre ceea ce ar fi bine să aibă în vedere, mai cu osebire o revistă literară, ca Luceafărul sau ca ori care alta. La celelalte puncte să-mi daţi voe să nu răspund deocamdată, şi în nici un caz, în forma ce cereţi. Dacă cineva va avea ceva de spus asupra vieţii, asupra operelor sale sau ale altora, o va spune cînd şi cum se va găsi îndemnat dela sine-şî sau vatăcea dacă un asemeni îndemn propriu îi va lipsi. Din parte-mi n’aş fi decît fericit şi măgulit, dacă „Luceafărul" ar lua notă despre cele ce, cu prilej, m’aş găsi îndemnat a scrie şi a tipări în asemenea materie. — Mai ales însă m’aş bucura — de ce n’aş mărturisi-o ? — dacă în loc de portret biografic şi celelalte aş vedea, din penele competente ale distinşilor DV. colaboratori, aprecieri asupra puţinelor şi modestelor mele scrieri literare, pentru cari găsesc rare, dar pentru mine cu atît mai preţioase momente în năcazurile ce-mi lasă îndatoririle mele covârşitoare de ziarist. Primiţi, domnii mei, reînoirea expresiei stimei deosebite ce păstrez pentru talentele şi puterea dvoastră de muncă frumoasă şi folositoare neamului românesc. Sinaia, 8 Iulie, 1905. Ion Gorun. (Al. /. Hodoş.) VI. Stimate Domnule Puşcariu, Multă vreme am stat la îndoială, dacă voiu putea sau nu răspunde la circulara ce mi-aţi adresat în numele „Luceafărului." O prietină bună îmi spunea odinioară : „tu ai trăit romanele pe cari ar fi trebuit să le scrii“, şi stăruia mult pentru o autobiografie amănunţită, fidelă, în care să se cuprindă viaţa mea toată, din copilărie şi pînă azi. Ţineam mult la prietina mea şi am încercat să-î împlinesc dorinţa. Dar cum ai putea desena corabia ta legînată pe valuri în mijlocul furtunii ? în schiţe abia prinse, tremurătoare, cu sufletul cuprins de groaza înecului şi de speranţa înfrigurată a seninului, unde ajuns la mal să-ţi întorci apoi privirea limpezită la drumul trecut, în siguranţă, întărit şi recules să iaî penel şi pînză, stă-pîn de-acum peste viaţa ta, draga ta comoară : Uite, cum, pe unde, cîtă a fost şi cîtă a mai rămas. Trimit o filă din cele scrise prietinei mele. M’am născut la Zimbru, sat mic şi frumos la poalele Morneî, în umbra deasă a pădurilor de stejar, mîndre şi nepustiite încă, în anul 18ţ33, Octombre 12. La vrîsta de trei luni, părinţii mei au început cu mine şi cu alţi cinci copii ai lor — amărîţi, că trebue să-l înceapă — pelerinajul lor în lume. M’am deşteptat în Zarand, la Aciuva cea întinsă pe şapte dealuri, săracă şi necăjită. . . Prima licărire : O dimineaţă de iarnă cum fugeam cu fraţii mei în jos spre şcoală. Boneta mea nouă de linică roşie căzuse în zăpadă şi eu remă-seî în urmă, pe cînd mici levedenii negre, cu gios-danele legate de spate, se perdeau în depărtare .... Frica singurătăţii şi a pustiului alb mă cuprinseră .... Am plîns. M’au ridicat în braţe. M’am deşteptat în patul dascălului Lucacî, uimită de table- . leleatîrnate pe părete, m’au dus tot în braţe acasă. Aveam patru ani şi-a fost cea dintîî zi de şcoală. A doua licărire: oînmormîntare.Murise bunica. îmi aduc aminte că cineva, o fiinţă mare, trecu pelîngă mine şi se miră că nu plîng. Îmi fu ruşine. Dar auzisem gemete, vaete şi plîngerî sfâşietoare de cari îmi fusese frică ... Şi acum par’ că mă bucuram că totul se liniştise aşa de frumos. Curtea era plină de caişi trăsuri. îmi plăceau caii. Mai ales cei albi. Şi-mi plăceau oaspeţii. Cînd eşi convoiul din casă şi o văzui pe mama din nou plîngînd, nu înţelegeam ? ... De-atîteaori mi se vorbise de raiul cel frumos, încît mi se părea un lucru bun plecarea bunichii. Fratele meu, cu doi ani mai mare, se urcase pe carul funebru,să ducă el crucea pe mormînt. . . Abia l-au dat jos de-a-colo. După înmormîntare ne-am jucat prin curte cu mingea, www.dacQFomanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 301 Alta amintire nu maî am din Aciuva. Doar’ fiorul unui vînt rece şi tînguirile mamei care mereu cerea să plecăm din pustiul acela. Cu atît mai bogată şi clară îmi apare viaţa copilăriei petrecută la Halmagiu. O doamnă poves-tia odată mamii în şoptiri înfrigurate, oîntîmplare de amor, mi se pare, aşa de zguduitoare încît reţin strigătul ei: „Ce o fi, o Doamne, în sinul munţilor noştri ? Atîta neastîmpăr !“ în adevăr, nicăiri n’am întîinit oameni pasionaţi, cu sufletul porniţi spre tragic, caşi aci. Aci mi-am petrecut copilăria pînă la treispră-zece ani. De-atunci n’am maî revăzut locurile acele, nici munţii, nici văile, nici livezile iubite ... Dar ele îmi povestesc într’unade mici bucurii senine, alergări prin fînaţe, peste punţile apelor zgomotoase, istorii mişcătoare, iubiri pasionate, drame înfiorătoare şi înălţătoare fapte săvîrşite de eroii noştri naţionali. La vrîsta de 8 ani citiain deja romane. ,-,Mizerabilii" lui Victor Hugo, îmi aduc aminte, au făcut o impresie puternică asupra mea. Mă ascundeam într’un hambar gol şi citeam cu pasiune. Vedeam vii scenele, noaptea în vis. Valjean mă purta pe braţe, îl mîngăiam pe barbă, mîndră că nu mă tem de el. Cosette era prietina mea scumpă . . .Mai tîrziu Turghenief, „Nopţile albe“ aluî Dostoiefsky, mi-au umplut sufletul de un fior sublim. Am început să scriu în toamna anului 1886. O lună după ce venisem în ţară. Un roman. Copii mi l-au perdut. Şi tocmai peste cinci ani am publicat din el un fragment „Focoşi cenuşe“. Cea dinţii publicare a fost „îngerul" scrisă în-tr’o seară de crăciun şi publicată în anul 1891 în „Tribuna" din Sibiiu. Din tot ce am scris, ţin mai mult la drama Aur!' Cu toate că a fost şi aspru criticată şi de puţini înţeleasă, sufletul meu se leagă de lucrarea asta cu deosebită putere. Amintiri duioase mă leagă de „Mânuşiţa". Sînt dureri acolo cari au trecut tocmai prin sufletul meu. Pe scriitorii noştri i-am cunoscut abia după venirea mea în ţară. în Ungaria nu-1 avusesem decît pe Slavici şi poeziile lui Alexandri. „Sentinela română" şi „Moara cu noroc" pătrunseră adînc în sufletul meu. Dar nu uit cînd într’o seară, pe prispa din Cio-ceni. un cătun nu departe de gara Albeşti, prima mea locuinţă în ţară, chiar înainte de a vedea capitala, prinsei a ceti din foiletonul unui ziar, „România liberă", mi se pare, „Făclia de Paşte'1 a lui Carageale. Ce zguduitoare emoţiune am simţit. Am repetat de trei ori numele : Carageale. îmi părea rău că sună oareşicum străin, pe cînd opera lui se înfigea în sufletul meu şi-l alarma de-o bucurie puternică şi nouă : e român. încă unul! Apoi i-am cunoscut şi i-am iubit pe rînd. „Liniştea" şi „Paraziţii" lui Delavrancea, „Dan" a lui Vlăhuţă, Baladele lui Coşbuc, Poezia lui losif, care se potrivia aşa de bine cu simţirea sufletului meu chinuit de greutăţile vieţii unde adeseori mă pierd, toate au trecut vii prin inima mea, toate au lăsat urme şi au luat ceva din ea. Covârşitoarea parte a luat-o însă unul singur. Să-l numesc oare ? Nu e preţuit în genere atîta cît merită. Dareti nu de asta mă sfiesc. Nu m’aşi sfii să iubesc viorica maî mult decît trandafirul. Dacă compariţia s’ar potrivi. Dar nu, Ion Gorun nu-i o viorea. O evanghelie e gîndirea lui şi arta lui e sfîntă, ca un altar, unde fără să vrei trebue să te închini. Poezia poporală o socotesc şi eu ca izvorul cel maî bogat pentru inspirarea artei naţionale. Am văzut într’o expoziţie de pictură la Ateneul din Bucureşti un tablou, „O horă" de pictorul Verona. M’a impresionat într’un chip deosebit. Curgea viaţa din notele arcuşului ţiganului, ridicat în bătaia razelor de soare revărsate peste capetele înferbîntate în mişcarea ritmică a dansului, se re-frîngea din feţele zimbitoare ale flăcăilor, din pletele copilelor, din praful auriu cald şi îmbătat al serii de vară. Şi peste toate plutia şi se auzia doina, doina ţăranului, plină, veselă şi tînguioasă, întotdeauna sfîntă în sinceritatea unui popor pornit şi naiv, curat şi puternic în toate manifestările sufletului său. Urînd Luceafărului viaţă lungă şi glorioasă, semnez cu stimă şi colegială dragoste Sinaia, la 18 Iulie, 1905. Constanţa Hodoş. VIL Domnul meu, Vă mulţămesc pentru onoarea ce-mi faceţi nu-mărîndu-mă prin acei care merită să li-se dedice numărul de 1 Iulie al foarte bunei reviste literare „Luceafărul". Măcar că nu sînt încă abonat al acestei reviste, o citesc cu cea maî mare regularitate, socotindu-o una din cele maî bune reviste literare române din^ cîte au apărut vre-o dată. îi urez din adîncul ini-" mii viaţă lungă, fiind încredinţat de marile servicii ce e menită să aducă neamului nostru. Alătur pelîngă aceasta fotografia solicitată ; — vă măturisesc însă, că în privinţa chestionarului din cererea Dvoastră e greu a se excuta cineva prin scris. Anul şi ziua naşterii, da : 1868, 31 Decembre, născut în Tîrgovişte, din părinţii Alexandru Bra-tescu şi Alexandrina Voinescu. www.dacQFomanica.ro 302 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. Şcoala primară urmată în Tîrgovişte, — gimnaziu, liceu şi universitatea în Bucureşti. Despre luarea bacalaureatului am publicat, nu mal ştiu unde, versuri. Unele au fost cetite în foiletonul „României Libere", decătră dl Maiorescu, cu care am făcut cunoştinţă în urma unei scrisori ce i-am adresat în calitate de auditor al cursului său de filozofie contimporană. De atunci am devenit colaborator al Convorbirilor literare. Întîl versuri, apoi schiţele şi nuvelele cuprinse în volumul editurel Minerva. De atunci am mal pu-bl icat schiţe prin Voinţa Naţională si tot în foiletonul Voinţei nuvela: „Neamul Udreştilor“. Nu ştiu care e cea mal bună nuvelă sau schiţă a mea. Asta e treaba criticilor. — Mal dragă mi-e „Pană Trăsnea Sfîntul". Admirator al muziceî şi literaturii populare sînt fără rezervă. într’o 10AN AL- bratescu-voineşti. conversaţiu ne mi-ar fi mal uşor de spus care-inî sînt autorii cel mal dragi. Citesc foarte mult. Unul îmi place pentru o însuşire, altul pentru alta. Pot să spun cu siguranţă că studiile de biologie îmi sînt cel mal plăcut aliment intelectual; iar cartea care păstrează pentru mine o vecinică tine-reţă, este cartea fabulelor lui Lafontaine. Toate sistemele de filozofie sînt interesante prin ingeniozitate; dar iubesc mal mult peSpencer. Citesc cu interes tot ce se publică româneşte, ca literatură. Sînt un grozav meloman. Cea mal mare supărare (şi din nenorocire profesiunea mea de avocat într’un oraş de provincie aduce zilnice supărări) dispare ca prin farmec după cî-teva acorduri la pian. Soţia mea, cînd mă vede întunecat, deschide pianul şi cîntă o sonată de Beethoven. Muzica e pentru mine cel mal bun medicament. îmi pare rău, că de-ocamdată nu vă pot trimite nici o schiţă, sau nuvelă inedită; — vă făgăduesc însă, că în curînd o voi face. Cu începerea vacanţelor judecătoreşti voi fi mal liber. Primiţi, vă rog, asigurarea stimei mele desă-vîrşite. loan fll. Bratescu-VoineştI. VIII. Schiţă biografică. Născut în Giurgiu, în 17 Decembre, 1870. Părinţi: Pitarul Alexandru Bassarabescu — fost primar al Giurgiului — şi Eliza, născută Boteanu. Răiboiul din 1877 a silit familia să se instaleze în Bucureşti, unde şi alte afaceri o reclamau. Aci şi-a urmat toată învăţătura, ur-mînd şi absolvind toate cursurile liceului Sf. Sava, şi facultatea de Litere. în urma a două concursuri în specialitatea Geografiei şi a Istoriei, e profesor, din anul 1896, la liceul din Plo-eşţl, unde funcţionează şi azi. Întîiele încercări în literatură datează din şcoală. Aci, la Sf. Sava, sub înrîurirea spirituală a unor profesori distinşi, printre care locul de frunte îl ocupa regretatul Angliei Demetrescu, îşi puse la încercare vocaţia prin mici acorduri: cîteva nuvelete publicate într’o revistă a clasei IV, în care se găsia. Unele au făcut chiar oare-care zgomot în liceu. Băeţî din a şaptea veniait să cunoască pe autorul destul de emoţionat al nuvelei : Un ceas de lecţie. în 1894 şi 1895 colabora neîntrerupt la Revista Nouă. De aici păstrează duioase amintiri din serile săptămînale petrecute în societatea de o veselie nesecată a spiritualului D-n. Hasdeu, căruia verva plină de preciositate a lui Gion îl slugea de stimulent. Tot în aceşti doi ani, dimpreună cu Dnil Hasdeu şi Speranţa, a scris la Revista Copiilor o serie de Nuvele pentru copil, pe care autorul le va publica în curînd într’un volum. în 1895 trecu la Convorbiri literare cu nuvela Emma, rămînînd colaborator credincios al acestei reviste pînă în prezinte. Domnul Titu Maiorescu s’a interesat de aproape de autor, l-a îndemnat la lucru. Cunoscuta ocrotire a marelui nostru critic pentru scriitorii de talent aî ţării, a fost la fel de părintească şi faţă de B a s a r a-bescu. D-sa l-a îndrumat pe ca lea cea bună; i-a indicat ge-I nul care-I con' vine — genul 1 vesel — ; i-a relevat meritele şi i-a înlăturat I. AL. BASARABESCU. ^TCŞClilC Volu— mul de Nuvele publicat în 1903 e din îndemnul şi sub controlul maestrului, pentru care autorul are un cult deosebit. Cum vreţi dar ca cele mal duioase amintiri să nu fie legate de Emma? Din cele 24 de nuvele publicate în editura librăriei Socec, cea mai izbutită, după părerea autorului, e Pe drezină, şi în acest gen are de www.dacQFomanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 303 gînd să ne dea încurînd o comedie. Ţine, dintre prozatorii români la dl Duiliu Zamfirescu ; iar dintre ce! străini adoră pe Scliopenliauer şi pe Maupassant. în artă are slăbiciune pentru muzică. Divinizează pe Beethoven. O sonată îl redă liniştea sufletească. Nu înţelege pe cel care stau de vorbă în timpul cînteculuî. Susţine că nota cea mal sigură a nesimţirii cuiva, e tocmai aceasta. — în schimb îl dă nesfîrşite melancolii muzica selbatecă a flaşnetelor şi a clopotelor dela biserici. ÎI e dragă literatura populară cea adevărată, izvorită din nevinovăţia inimeî marelui autor anonim ; dar urăşte tot aşa de puternic pe scriitorii cari se silesc s’o imiteze căzînd în fals; ÎI ureşte ca şi pe flaşnete. Ţine mult la Luceafărul şi fiind că vrea să-l vadă prosperînd, îl dă un sfat prietenesc, fără ocol: Să se feriască de forme; să iubiască mal mult fondul. O idee bună va fi totdeauna bine îmbrăcată. Apoi ar fi bine ca revista pelîngă literatură să conţie şi articole ştiinţifice de interes practic, al căror scop să fie de a deştepta gustul Românilor pentru industrie, comerţ, precum şi de ale forma spiritul de iniţiativă în viaţa casnică, prin reguli de higienă, bucătărie, medicină etc. expuse clar şi pe înţelesul tuturor. IX. Sînt născut în anul 1874, Iulie 12, în comuna Străonil-de-jos, judeţul Putna. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut. Maică-mea, deşi rămasă văduvă şi săracă, totuşi a ţinut cu ori ce chip să facă din Ion al el un „cărturar"... Astfel la vîrsta de 5 ani eram elev al şcoaleî din sat. Terininînd cursul primar prea de vreme şi ne avînd vîrsta cerută pe acele timpuri la seminar şi şcoli normale, am făcut pe gospodarul casei timp de mal mulţi ani de-arîndul, împărtăşind greul muncilor şi-al lipsei cu maica şi cele trei surori. La etatea de 16 ani am intrat ca bursier la şcoala normală din Bârlad, de unde în anul al V-lea m’am transferat la şcoala normală „Va-sile Lupu“ din laşi. Absolvind în 1895, am fost numit învăţător în judeţul Putna, corn. Tulnic!. De aci am trecut încă la cîteva comuni, pînă cînd în cele din urmă m’am stabilit în comuna Păuneştî. Dragostea pentru literatură mi-a fost desvol-tată încă din şcoală, de iubiţii mei profesori de limba română. Cînd eram prin cl. IV. cunoşteam aproape toată literatura ce segăsia scrisă în româneşte şi ardeam de dragul de-a citi toate noutăţile literare ce apăreau. Fiind însă prea sărac, dorul nu mi se împlini aşa uşor. Făceam economii, adunam ban cu ban şi de abia, cine ştie după cîte lipsuri îndurate, puteam să-mi cumpăr un volum de poezii ori de proză. Cîtă bucurie însă atunci, cînd mica mea bibliotecă se mal mărea cu un nou exemplar, pe coperta căruia puneam N-l. de ordine şi nelipsita iscălitură a „proprietarului"! îmi amintesc şi acum de durerea sufletească ce-am îndurat timp de mal multe săptămînî cînd apăruse „Dan" al măestruluî „Vlăhuţă". Citisem tot ce scrisese pînă atunci şi volumul „Dan" cu peisagiul neuitat de pe copertă mă momia să stau în fiecare serbătoare tot mai mult în preajma librarilor. Dar ce folos?Comoara mea, cu cîţiva gologani, nu ajungea la preţul cărţii, şi librarul era neîndurat. într’o zi, după ce mă învîrtisem de nenumărate ori prin faţa unul galantar de librărie, plecai amărît spre internat, numărînd din nou gologanii, cari par’ că făceau „a sărăcie", de nu mal sporiau,casă pot pupe mîna pe „Dan". în durerea mea cea mare, cum voi fi ajuns la şcoală şi pelîngă cine voi fi trecut nu ştiu. îmi amintesc numai, că m’am pomenit în parcul internatului oprit în cale de Director. „Ce ţi s’a întîmplat, Ciocîrlane, de eşti aşa abătut?" După multă ezitare îî răspunsei: „Nu mi-au ajuns doi bani ca să cumpăr pe Dan de Vlăhuţă, şi librarul n’a vrut... — Ce-ţî trebue ţie pe Dan, ia hai, să-ţi dau eu să citeşti altă carte mal frumoasă de cît aceea." Plecaiu păşind agale în urma Directorului, dar tot trist şi gîndilor, avînd credinţa, că nu putea să-mî dea o altă carte, care să întreacă pe ceea a măiestrului.. . Am ajuns repede în cancelarie ... Directorul rîdea răvăşind un teanc de cărţi de pe birou, iar eu steteam plouat mal la o parte. „EI, „citeţule" — asta era o poreclă ce mi-o dăduse colegii şi pe care o împrumuta şi dl Director cînd voia să glumească cu mine, — şi vrei să citeşti numai decît pe „Dan", altă carte nu? EI uite, eu nu am volumul după care oftezi tu, dar îţi dau în schimb alte trei, care poate să fie tot aşa de frumoase ca şi Dan." Şi Directorul îmi mal întinse un pacheţel cu cîteva cărţi pe cari eu le luai cu sfială şi neîncredere în laudele ce li-se făcea. Dădui să plec, dar Dl director mă opri zi-cînd că trebue să le desfac în faţa D-iuî, să vadă de-mi plac sau nu ... Făcui după poruncă. Cu mîna tremurîndă deslegaî sfoara ce le cuprindea cruciş şi dădui la o parte hîrtia care le învălia, purtînd ştampile de poştă; şi înaintea ochilor mei lacomi se arătară volumele: „Curentul Eminescu“, „Din goana Vieţiişi tocmai de desupt „Dan". Cîtă www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. 304 ION CIOCIRLAN, bucurie mi-au hărăzit momentele acele, n’aş putea spune; atît numai ştiu spune că venind prea repede şi după alte momente de durere, a fost cu neputinţă ca să nu fie udată de lacrimi! Pacnetul era deladl Vlaliuţă, căruia îi scrisesem cu cîteva săptămîni mai înainte, arătîn-du-i starea mea de sărăcie, dar şi dorul nemăsurat de-a citi. In ce fel de cuvinte îi voiu fi scris eu, elevul normalist, nu-mi mai aduc aminte ; pentru mine a fost destul că Maestrul a fost înduioşat şi mi-a procurat cele mai frumoase momente din viaţa mea sufletească, pe cari nu le voiu uita nici odată, mai ales că pe coperta lui Dan a crezut nemerit a-mî scrie cîteva rîndurî de îndemn şi încurajare. De atunci şi pînă acum s’au scurs mulţi ani şi Maestrul a mai scris alte volume, poate chiar mai frumoase ; pentru mine însă tot „Dan“ e cel mai scump, căci de el se leagă cele mai frumoase amintiri de şcoală. Primul volum, „Pe Plaiu“, l-am tipărit la Bucureşti, în toamna anului 1903. Al Il-lea volum, „Traiul Nostru“, cred că va eşi săptămînile aceste. Cari din nuvelele sau schiţele mele mi se par mai reuşite ? Ce răspuns greu de dat...! Orice bucată, mare sau mică, cînd o concep sau chiar cînd o scriu, mi se pare minunată. După ce-arn isprăvit-o şi cerc să copiez, mi se pare de nesuferit... Trebue atunci să intervină nenumărate scrisori din partea prietinilor, spre a mă tortura să copiez ceva şi să le trimit, cu rugămintea de-a judeca ei dacă e bun sau nu, căci mie nu-mi place. Aceasta e adevărata stare sufletească ce-mi procură plăcerea de-a scrie. Duioase, şi mai drept dureroase, amintiri se leagă de tot ce-am scris, căci clipele acele puse pe hîrtie, în mare parte, sînt trăite de mine şi ai mei. Dintre scriitorii Români îmi place: Vlahuţă şi Delavrancea, ca reprezentanţi ai prozei culte, şi Creangă ca scriitor popular, iar dintre poeţi: Eminescu, Coşbuc şi Vlahuţă. Dintre străini îmi place Tolstoî şi mai ales Gorki. Dintre pictorii Români ador pe Grigorescu şi dintre cei tineri îmi place: Bassarab; iar dintre străini nu cunosc mai bine şi nu-mi place decît regretatul pictor rus Vereşciaghin. Dintre compozitorii români îmi plac: Mu-zicescu, Kiriac şi Ciorogaru. Intru cît priveşte pe cei străini, sufletul meu de ţăran român nu se poate lipi de ei. Filozofi? îmi place Conta şi Schopenhauer. Bărbaţi de stat...? Toţi aşa zişii bărbaţi de stat sînt nişte tirani şi mie nu-mi place nici unul, necum să am vr’un favorit! , Ador însă dintre stînşii Români pe muncii torii şi bunii patrioţi: Kogălnicianu şi C. A. Roseti; iar dintre actualii luptători spre mai bine, pe N. Iorga, apostol al cinstei, muncii şi al adevărului. Literatura populară e sufletul meu. Ea e adevărata comoară a limbii neamului românesc, pe care se vor clădi monumentale şi neperitoare opere. Păuneştî, 10 Iunie 1905. \on Ciocirlan. X. • Mult stimate Dama, Revenind dintr’o lungă escursie pe munţi, găsesc aci cele două scrisori ale dvoastră, cari mi-au fost adresate la Sinaia de către of. postai din laşi. Nu mai sînt dela 1 Iunie la Evenimentul, am un concediu de cel puţin 3 luni. La întrebările „circulare1* ce-mi adresaţi vă voi răspunde, cu ruga de a scuza scurţimea răspunsului. 1. 1875. 14 Iunie. 2. Am trei clase primare! La zece ani am fost dat ucenic la un dentist, am fugit; am fost la armurier, am fugit; am fost dat la o fabrică, (fabrica Lemaître din Bucureşti,) unde am stat 4'/a ani; epizod: o bătaie soră cu moartea, sau în tot cazul rudă foarte apropiată cu ea. 3. Nu-î mai ştiu nici numele nici locul publicării. 4. Nici una. — De bucata „De dragul celor mici11 care mi-a adus cîteva sărutări. 5. a) Caragiale b) Shakespeare (în traducere germană.) 6. Leonardo da Vinci. — Gounod. — Spencer. — Bismark. 7. Ca orice Român. 8. Este o revistă bună, frumoasă, — dar n’am avut-o pînă aci niciodată în mînă. — Sfaturi nu-mi pot permite să dau. — Cam atît. Ru-gîndu-vă să scuzaţi şi felul meu de a scrie şi carta poştală, Vă trimet sincerele mele salutări. Sinaia, (Vila Mărioara) 28 Iunie 1905. Vasile Pop. www.dacQFomanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL S05 XI. XII. Sînt născut în Vaslui, la 26 Noemvrie, 1875. Părinţii mei au venit la oraş din satul „Muntenii de sus“, unde e leagănul neamului nostru. Am învăţat la şcoala normală— „Vasile Lupu“ din laşi, de unde m’am dus învăţător la ţară. în mijlocul poporului ş-al copiilor am trăit cel mal frumoşi ani. A-tuncl am sperat ş’am muncit cu drag. — Fă- l0AN ADAM- ceam şcoală ori unde mă găsiam înconjurat. Dam învăţătură şi luam învăţătură. Atunci am cules volumul „Pe lîngă vatră" ş’am scris multe din nuvelele mele ţărăneşti. în înălţarea morală delaţară, mi-am găsit însă şi prăbuşirea: — Simţindu-mă atît de folositor şi aşa de iubit în cercul de acolo, m’am amăgit cu gîndul să-mi lărgesc orizontul de acţiune şi să fiu de folos mal multora. Ş’atunci m’am pus să învăţ carte mal departe. Sforţările au fost zdruncinătoare. învăţam latineşte şi greceşte singur, după dicţionar şi gramatici, pentruca să-mi trec diferenţa la liceu. Şi toate acestea printre orele de clasă şi noaptea. Studiile universitare le-am făcut la Bruxelles. în vremea asta? — Muncă, sărăcie şi planuri mari... M’am întors în ţară plin de încredere. Prin Ardeal am trecut ca printr’un vis măreţ. Căutam cu drag la priveliştile din depărtare, la munţii trufaşi şi la satele cu Români. Ce frumoasă grădină e Ardealul! — în vîrtejul mer-sulul, aşa din fuga nebună a trenului, aşi fi vrut să-l strîng la pept şi să-I şoptesc o vorbă îndrăzneaţă... Astăzi? închid ochii la gîndul visurilor de altădată, ca’n faţa unei dureroase ruinî. Şi din toată zdrobirea mea sufletească, îmi rămîne o idee hotărîtă; — Cea mal diabolică crimă socială e să se imobilizeze un om puternic şi bun aşa fel, încît să fie pus în neîn-stare de-a fi de folos ... Constanţa, 18 Iunie, 1905. Ioan fldam. Iubite domnule Tăslăuanu, „Tînărul şi fecundul nuvelist" s’a născut la Paşcani, în judeţul Suceava, la 5 Noembrie 1880. Advocat tatăl, mama din popor. A hoinărit pe uliţî şi pe cîmpurî, s’a bălăcit toată copilăria în Şiret. A învăţat gimnaziul la Fălticeni, cursul inferior — şi cursul superior la laşi. In vacanţe vîna ca un Nemrod, înglodîndu-se prin bălţile pe care Şiretul le lasă după revărsări şi prin care mişună sălbătăciunî aripate. Cea dintîiu operă pe care a publicat-o a fost Duşmanii (publicată în „Dureri înăbuşite"), care a apărut într’o foaie obscură şi în altă formă decît aceea din volum. Moş-Creangă a fost patima şi a copilăriei şi a bărbăţiei, moşneagul sfătos şi povestitorul fără păreche. Iar dintre străini, — Maupassant i-î scriitorul de predilecţie, iar Tolstoi cel pe care îl admiră mal mult (Războiri şi pace.): Cel mal puţin plăcut, Bourget. ÎI plac,fără îndoială, şi cîn-tecele, poeziile poporului. — Dacă vreai, mult. Malmult îl place sufletul, izvorul de durere, din care au eşit. Iar despre Luceafărul, iubite domnule, nimic de zis, — felicitările mele. Şi mă gîndesc, dacă fiecare din întrebaţi ar da un sfat, ar fi ceva teribil, ar trebui să nu mal urmaţi, natural, — nici mihail sadoveano. unul. Bucureşti, 7 Iunie 1905 mihail Sadoveanu. DIR POPOR. Decînd badea cătuneşte, Codru ’ntreg îl jelueşte: Codruluţul cu frunza, Maică-sa cu guriţa Şi mîndra cu inima. Că decînd badea s’a dus Nici un fir pe fus n’am pus, Decînd de-acas-a plecat De jele şi de bănat, Furca ’n pod am aruncat. Văleni (Danpataka) com. Solnoc-Doblca, Vasile Voevod. www.dacQFomanica.ro 306 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1905. DASCĂLUL.1 Moşneag senin, eu iîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază, Din soarele copilării mele fn ochiul tău mai licăreşte-o rază. Sn suflet simt cum negura se sfarmă Şi se ’mpleteşfe albă dimineaţă, Cînd ochiul tău in inimă-mi coboară. Topind încet cetatea ei de ghiaţă. — A fost de mult. — O rază care luptă Zadarnic cu cimpiile de ghiaţă, — Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă Şi ’nţelepciunea altei lumi mă ’nvaţă. Dar sufletul şi azî îşî are cuibul Acolo sus în satul de sub munte, Unde şi azi zimbeşte împăcată, Curata cinste-a pletelor cărunte. Azi, ca un sfînt dintr’o icoană veche, Blînd îmi resai cu faţa ta blajină, Cu zimbct bun, cu ochi cuminţi şi limpezi, Strălucitori de lacrimi şi lumină. Cu tin’ resar atîtea nestemate Din îngropatul vremilor tezaur Şi amintirea 'n ţara ei mă poartă, Cu pas încet, în carul ei de aur ... Bucoavna ta, sub pravul de pe grindă, fşi hodineşte ’nvăţătura moartă, Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic, Toată povara greului o poartă. — Pierdut ascult cîntarea ta la strană Şi tainică şi sfîntă-mi pare clipa, Pare că duhul altei lumi niatinge, în zbor domol, pe frunte cu aripa. Mă văd în pragul zilelor mai bune... O casă ’n deal cu straşine plecate, Unde-asculta de sfaturile tale Atîta rîs şi-atîta sănătate, în frunte, tu părea-î un mag din basme, Cînd soarele trecînd peste fîntînă, Blînd pătrundea prin straşina de paie Şi lumina bucoavna ta bătrînă. Căci simt plutind prin fumul de tămîe Sfinţenia cîntării preacurate, Ce-a rumenit o lume cu senina Cucernicie-a vremilor uitate. Şi ’n ochii tăi văd strălucind scînteia Din focul mare-al dragostii de lege, Ce prin potopul veacurilor negre Ne-a luminat cărările pribege. Octavian Goga. O ^2 © DUPĂ RIGUROS.2 La apelul nominal legară cunoştinţă. Cum veniseră toţi din provincie, nu cunoşteau pe nimeni în vălmăşala aceasta de candidaţi tineri, mult mal tineri de cum erau el. Hotărîră să se aşeze nune dimineaţă la aceeaş masă, să se ajute împrumutat la tema scripturistică. Erau cinci profesori, cari se prezentaseră pentru examenul din urmă, să-şi ia diploma. Cel mal bătrîn, un neamţ ca de 45 de ani, părea foarte îngîndurat şi abătut. Trecuse peste jumătatea anilor de serviciu, fără să-şî fi isprăvit examenele. Nădăjduia să o mal încurce cîţîva ani cu profesura, pe urmă să-şî ceară penzionarea. Om cu familie — avea cinci copil — nu se mal încumăta să-şî cerce norocul la examene. Trecuse cu chiu cu val peste cele două, înainte cu vr’o şase ani; la al treilea s’a prezentat însă numai după multe somări şi ameninţări, că-l vor scoate din post. Cel de al doilea era un rutean maghiarizat, băiat foarte tînăr, isprăvise cursul numai înainte cu un an. Se vedea omul bine pregătit, dar se plîngea, că e bolnav. 1 Din volumul „Poezii", sub tipar. Al treilea era -n călugăr piarist, un tînăr ca de 24 de ani, foarte palid, cu ochi pătrunzători. Al patrălea era un ungur de pe la Seghedin. Un băiat vesel şi nepăsător, care făcea haz de mutrele speriate ale celorlalţi. — Ce, dlor colegi, vă e teamă? Uitaţi-vă la mine, nici n’am luat cartea în mînă şi am să trec, la sigur. Din istoria filozofiei n’ m cetit decît pe Spencer. Am presimţ, că din el mă ascultă. La o întrebare n’o să ştiu nimic. O să mă prefac, că nu-mi vine în minte, pe urmă oî spune eu ceva, o prostie, fără îndoială; profesorul se va înfuria, va vorbi el jumătate de ceas, apoi îmi va zice: ian zi ceva despre Her-bert Spencer, că numai acum a murit... Ce drac, trebue să aibă omul şi noroc, că numai cu mintea n’o scoţi la cale! în sfîrşit, al cincilea era Român, un băiat mic şi îndesat, care spera să ia o catedră la Brad, sau la Braşov. Luară masa împreună. Şi nu se mal slăbiau din întrebări. Fiecare era curios de cunoştinţele 2 Din volumul „Icoane", sub tipar. www.dacQFomanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 307 celuialalt şi cerca să se lămuriască asupra unor chestiuni, cari i se păreau încurcate. Discuţia se continuă la cafenea, pînă sara. La cină erau deja pretinl buni, caşi eînd ar fi fost tot împreună, şi neamţul ca mai bătrîn, le zise: — Apoi, dacă îmi permiteţi — servus colegi! Şi ciocniră halbele. Discuţia urma înainte, percurgînd în liniamente mari, întreg materialul. — Aşa, toţi cinci laolaltă, zise ungurul, am scoate noi la cale un examen foarte cinstit. Se culcară de vreme, ca să se poată prezenta cît de dimineaţă la examen. înainte de şapte se întîlniră la dejun, sorbiră cafeaua în pripă, şi porniră. Ocupară masa din colţ, aşteptînd cu neastîm-păr distribuirea tezelor scripturistice. Studenţii ceialalţi, cari se pregătiau pentru examenul întîi sau al doilea, se plimbau agitaţi, aşezîndu-se la cîte-o masă, ca să-şi schimbe în curînd locul, lîngă cîte-un pretin, sau lîngă vr’o „autoritate" oare-care, recunoscută. — Se caută un filozof clasic! — Se caută un filozof modern! — Se caută un matematic! — Un vis-â-vis se caută, domnilor. Rîdeau cu toţii şi făceau gălăgie, ca să-şi mulcomiască emoţiile spaimei lăuntrice. Cei cinci, cari nu aveau a face cu ceialalţi candidaţi şi erau avizaţi numai la puterile proprii, steteau liniştiţi la masă. Intr’un colţ, o filozofteriţă speriată, nu ştia unde să se aşeze. Se ridică un candidat dela o masă: — Dşoara nu pofteşte cu noi, sîntem matematici ? — Nu, dle coleg, eu sînt pentru franceză-germînă. — Franceză-germînă, strigă el tare, se caută un loc pentru franceză-germînă! O aşezară şi pe ea. Se făcu tăcere. Prezidentul comisiei examinătoare intră grav, uitîndu-se pe de-asupra ochelarilor. Plicurile se distribuiră. Fiecare examina scrisoarea şi sigilul, înainte de a rupe plicul. Un murmur uşor se auzi în sală. Vedeai pe cîte unul rîzind înfundat, de bucurie că luase o temă uşoară şi o comisiune foarte bună; alţii steteau cu teza în rnînă, gal-bini de spaimă, citind, pentru a nu ştiu cîta ora, titlul tezei, fără să-l înţeleagă... Cei cinci erau liniştiţi. Primiseră lucruri uşoare de pedagogia practică; singur piaristul avea să scrie despre Etica lui Spencer. Ungurul făcea haz: — Nu v’am spus? Mie mi-a fost destinată teza ta, dar a greşit dobitocul ăla de servitor plicurile. Şi se apucară de lucru. Pe la zece, intră servitorul cu sticle de bere şi cu chifle. Pauzau cu toţii, aprinzîndu-şî ţigările, reci-tindu-şî lucrările în tihnă şi schimbînd, din cînd în cînd, cîte un gest dela o masă la alta. Prezidentul se încrunta de după ochelari. — Rog pe domni să fie în linişte... Se făceau abonamente pentru prînz, care îl luau acolo, şi servitorul Jânos, cu mustăţile lungi şi unse, incasa paralele, făcînd glume, lăsînd în urmă-i un miros foarte tare de rachiu de prune... Pe la patru după amiaz, cînd mai erau în sală numai vre-o zece candidaţi din cei nouăzeci de azi-dimineaţă, eşiră şi ei. — Să vă spun eu una, zice Ruteanul. Să lăsăm discuţiile la o parte, că numai ne zăpăcim. Facem o escursie pe Gellerth, luăm o bere şi ne culcăm de timpuriu, ca să fim limpezi pe dimineaţă. Ce-om şti om şti; sîntem osteniţi noi de ajuns! Se despărţiră de timpuriu, urîndu-şî reuşită şi făgăduindu-şi să se întîlniască în ziua următoare la 12, la „Drexler". * * * La unsprezece ore piaristul scobora treptele otelului suteran dela „Drexler". Se uită împrejur, — nu venise încă nimeni. Se aşeză Ia masa din colţ, în apropierea uşei, şi luă o bere. Era liniştit; ştia că o să treacă şi a şi trecut. Răsfoia jurnalele în tihnă, fumîndu-şi ţigara. Din cînd în cînd se uita la ceasornic. Apăru după o jumătate de oră Românu. II văzu de departe, prin sticla uşei, că a izbutit şi el. îşi strînseră mînile cu căldură. Urmară întrebări şi răspunsuri grăbite. Fiecare era curios de întrebările ce le prinse celalalt, de observările profesorilor, de reuşita ce-loralalţi. — Neamţul şi cu Ungurul isprăvesc în curînd. Aud, că le merge binişor; Slovacul s’a retras. — Cum aşa? — Spunea că i-a venit rău... Pagubă de el săracu, era aşa de bine pregătit. — In sfîrşit, poate îl vor admite în luna viitoare, dar bieţii ăştialalţi doi de-ar scăpa teferi, că mi-e cam groază... — Zău şi mie... Ce prostii mai sînt şi examenele estea, la vîrsta noastră. Să ştiu că ajung ministru-preşedinte şi n’aş mai face unul... La vrîsta noastră să memorizezi ca un copil date biografice, teorii filozofice, care de care mai în- www.dacQFomanica.io 308 LuceafArul Nrul 15-17, 1905. curcate. înţeleg să te ocupi în specialitatea ta, dar’ ce nevoe am eu, ca profesor de matematică, de teoriile lui Kant?... — Şi unde o să te aplici ? — La Brad, sper, ori la Braşov. — Aveţi gimnazii confesionale, aşa e, dar propuneţi ungureşte ? — Nu, româneşte. — Româneşte, cum se poate ?... Şi piaristul rămase uimit de această descoperire cu totul nouă. Trecuse de amiaz şi ceilalţi nu se mal arătau. — Să ştii că-I rău de eî, zise călugărul şi-şî comandară prînzul. Intr’un tîrziîi, apare Ungurul cu mutră desperată, izbeşte pălăria pe un scaun şi cere o bere. — Prost lucru, fraţilor! — Soarbe păharul din-tr’o înghiţitură, îşi şterge mustăţile şi — tace. Tac şi ceilalţi doi, căci nu mal aveau nevoe de explicaţii. — Adică nu glumeşti, întrebă într’un tîrziîi piaristul, n’aî izbutit? — Eu ? am izbutit, frate dragă, dar bietu Nearnţu s’o dus dracului... Ce porcărie! Zău, mal bine ne-ar fi trîntit pe toţi numai să-l lase în pace pe bietu bătrîn. Să-l fi văzut săracu cum plîngea, de nu-1 mal puteam opri... Nu l-am putut aduce cu mine; a spus că merge de-adreptul la gară şi nu mal vine în Pesta cît trăeşte. Stau cu to iî posomoriţi sub povara acestei ştiri, îmbucau rar şi abia scoteau cîte o vorbă. Tîrziîi, cînd isprăviseră cu masa, ungurul începu iarăş cu glumele: — Cît pentru mine — cum v’am spus. M’a întrebat ceva despre Hegel. Eu nimic: Am încurcat ceva, ce am prins alaltăerl din discuţia voastră. Prost voi fi încurcat-o, căci se înfuriase rău profesorul. Mi-a vorbit jumătate de cias. Pe urmă, îmi zice cu un zimbet ironic: Dta, dle candidat, dacă nu ceteşti cărţi de studiu, de sigur ceteşti jurnale... Zi ceva despre Herbert Spencer, măcar datele biografice ... Rîdeaîi toţi trei cu hohot. — Zău, nu vă minţesc ... am dat un răspuns de şi eu mă minunam. Norocu, mă, dacănu-î năroc nu-î şi — pace! încetul cu încetul conversaţia deveni mal veselă. Simţiau o mare uşurare în suflet la gîn-dul, că au scăpat de o povară aşa de neplăcută. Le vinea să zimbiască la cugetul, că în sfîrşit o să pună mîna pe diplomă. A, diploma! Un petic de hîrtie, tipărită frumos şi scrisă cu rond, o bucată de pergament, pentru care al cheltuit cel mal frumoşi ani din viaţa ta. Şi de acest petic de hîrtie e legată inteligenţa ta, înaintarea, destoinicia, viitorul şi viaţa ta întreagă. Odată ce-o aî în mînă, îl notezi numărul şi datul, pe urmă o arunci între hîrtiile netrebnice. Eşti om cuminte; cuvîntul tău are greutate. Cel trei pretinî îşi petreceau povestindu-şî planurile, cariera ce o vor percurge. — Interesant, începu Românu, că nu simţesc bucuria, pe care speram s’o resimt. Sînt vesel ce e drept, — dar unde e veselia de acum — pe lîngă ceea cînd am isprăvit gimnaziul ? Mă văd cum stăm înaintea gimnaziului, cu chipiul pe ceafă, cu certificatul de maturitate în buzunar. Cine era mal fericit decît mine? Şi cine era mal cuminte? Astăzi?.. Simţesc cee drept o uşurare, dar fericit nu sînt; iar cît pentru cuminţenia mea, nu mal am iluziile de odată. Cu cît adînceştl mal mult ştiinţe, cu atît afli cît de puţin ştii însuţi. Cît despre viitorul fericit — nu ştiu ce să zic. Că jumătate din viaţa mea s’a dus — jumătatea cea mal frumoasă — restul nu mal poate avea farmecele şi emoţiile celui dintîl... Piaristul avea planuri înalte. Avea nădejde să ia o bursă dela stat pentru Paris sau Berlin; ungurul era cel mal fericit. — Eu nu mal merg nicăirl. Bine că m’a scăpat Dumnezeu teafăr şi cu pielea întreagă... Sara, pe la unsprezece, îşi urmau poveştile în colţul unei berării de vară. Rîdeau şi erau veseli acum cu toţii. Ungurul se ridică deodată. — Uite, Neamţul! Se uitau cu toţii înspre intrare. într’adevăr, în întîiul moment li-se păru că-I el. Cu pălăria trasă pe ochi, cu barba galbină şi frumos pep-tănată în două părţi, aducea mult cu bietul neamţ. Dar nu era el. Pe o clipă, icoana Iul le trecu pe dinaintea ochilor minţii. îl vedeau ghemuit într’un colţ al cupeuluî, cu pălăria trasă pe ochi, aţipind ca să se treziască la intervale foarte scurte, în trăsărirî nervoase. Şi în barba lui galbină şi frumos peptănată în două părţi, în care stră-luciau cîteva fire arginţi!, sclipia, la lumina nesigură a lampeî de gaz, o lacrimă uitată. fl FOST... De mult a fost. . . şi n’a fost vis, fl fost o serbătoare, Cînd sufletul mi s’a deschis în faţa ta, o soare ! Şi tu atunci încetinel, Cu razele-ţl Iumine, Te-ai aşezat frumos în el, Că-ţî era drag de mine. www.dacQFomanica.ro Nrul 15-16, 1905. LUCEAFĂRUL 309 Şi-a fost apoi că mi-am uitat, Cum uit întotdeauna, Să trag zăvorul pe ’nsărat Cînd candelă mi-e luna, fl fost, că omul prost şi rău Liuînd un pumn de tină L-a aruncat în raiul tău De raze de lumină. Şi-am plîns atunci. .. dar am aflat C’afară-i primăvară Şi sufletul mi l-am lăsat Deschis şi-acuma iară. Şi luna ntaî şi-a găzduit In el atîta floare . .. Iar eu visat-am liniştit Ca ’n vechea serbătoare. Şi iar a fost, că omul rău Găsind lipsind portarul Uenit-a din cuprinsul său Să fure flori, tîlharul, Dar nu ştiu cum, că l-am simtit Uenind, cum vine norul, Si-atuncea trist şi liniştit flm tras uşor zăvorul. Şi sufletul de-atunci mi-e ’nchis — Povestea asta este — Şi nu ştiu dac’a fost un vis Sau dac’a fost poveste, Dar ştiu că flori mai am şi-acum, Crescute la lumină . . . Ursite să le 'mpartpe drum, La cei legaţi de tină. Z. Bârsan. irîTRE DOUĂ Lumi. „Ce-aî căutat tu la oraş, Sărmane păstoraş ?“ şt. o. Iosif. De şeisprăzece ani învăţa carte, de şeispră-zece ani inunda din greu, în luptă cu grijile şi cu nevoile unui băiat sărac. Acum era mulţumit, dacă nu pentrucă studiul i-ar fi dat putinţa de a pătrunde şi judeca totul, aşa cum îşi închipuia el în vîrsta înflăcărată de optspră-zece ani, cel puţin pentrucă studiul îl deprinsese a vedea lucrurile obicinuite mai în lumina lor adevărată şi pentrucă de-acum avea să-şi facă un trai mai rînduit, mai omenesc*. Fusese numit ajutor de judecător într’o capitală de judeţ. Tatăl lui, pe care de patru ani îl perduse, era om bine văzut în Ciorchineşti. Moşnean vechi, sătenii nu-i ziceau altfel decît „boerule", cu toate că numai boer nu era el. Avea, ce-i drept, treizeci de pogoane de pă-niînt, cu vie şi holdă de pruni, cum nu se gă- siau în împrejurimi, dar umbla îmbrăcat în haine de dimie albă, şi inunda la cîmp ca ori şi care. Rămăsese văduv de mult şi nu se mai însurase cu toate îndemnurile rudelor şi prietinilor lui. învăţase cartea, care se putea învăţa pe vremea lui, la el în sat, dar era om chibzuit, cu socoteală şi pricepere şi de aceea trecea de bun cărturar. Fusese în mai multe rînduri primar şi perceptor. N’avea decît un copil, dar să-l vadă pe copil procopsit, să trăiască mai în uşor, că el prea s’a fărimat în sec o viaţă întreagă. îl iu-bia pe copil, dar nu l-a răsfăţat nici odată, fiind că era din firea lui om tare la inimă şi aspru. Cît a fost copilul la şcoala din sat, îl asculta sara întotdeauna înainte de culcare; cînd copilul trecu la liceu nu putea face altceva, decît să vină cît mai des şi să întrebe cum merge. Nu-i scria o scrisoare în care să nu-i spună în vorbe grele, dar părinteşti, să înveţe şi să se poarte bine. Pe vacanţă ţinea să aducă în totdeauna cărţi şi să citiască, să-i citiască şi lui, să vadă ce învaţă ei acolo. Copilul cînd venia în sat sta mai mult în casă, tată-său îl cam feria de întîlnirile cu băeţii, cu care învăţase el carte. „Ce vrei să înveţi dela ăia, numai ce te hăimăneşti de geaba şi-ţi împrîndezi gîndurile." Şi copilul a ascultat pe tată-său şi i-a prins bine. Era cel mai bun elev din clasa lui, învăţa bine şi era aşezat ca o fată mare. Se simţia mulţumit totdeauna şi era împăciuitor şi blînd. Nici odată nu s’a certat cu colegii lui şi-i drept că-1 şi iubiau, unii cu iubire adevărată, alţii numai aşa ca să aibă la cine alerga la lămuriri, cînd lecţia ar fi fost prea grea. îi plăcea cîrnpul, verdeaţa, pădurea, munţii; îî iubia cu o dragoste neînţeleasă, ascunsă în sîngele, în sufletul lui şi de aceea serbătorile nu şi le petrecea altfel decît eşind din oraş şi stînd ziua întreagă pe cîmp, în lumină, în cer liber, pe iarbă verde. Era chemarea spre natură a unui şir neîntrerupt de strămoşi, care ţinuseră toţi de coarnele plugului şi mulseseră oi. Creştea şi par’că ar fi fost ceva din poveşti: se făcea tot mai voinic, cu toate că unii răutăcioşi, în voia cărora nu putea intra, îi ziceau de multe ori: „Ai să te înozî, mă băete, de atîta carte, ai să rămîî un picliinduţă“. Mintea îi era limpede şi profesorii îl apreciau tot mai bine. Aşa a dus-o cei şapte ani de liceu, fără gînduri chinuitoare, fără griji, fără zbucium. Simţia însă că n’o să fie în totdeauna aşa, mai ales cînd i se vorbia de greul vieţii în Bucureşti, de acele visuri zdrobite, de acea mare mulţime de flămînzi care cer pîne. Citia pe Vlahuţă şi-î rămînea şi lui în suflet, par’că, un fel de drojdie de melancolie, un strat subţire, ascuns în adîncul sufletului lui, din care eşia www.dacQFomanica.ro 310 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. par’că o suflare tainică, neînţeleasă, de părere de rău pentru trecut, de griji pentru viitor. — Pe de altă parte auzia de acea viaţă zgomotoasă studenţiască, de-acele petreceri aproape des-frînate, de acele manifestaţiuni de cele mai multe ori superficiale, de acel naţionalism de stradă, foc de pae ameţitor, şi nu ştia ce să creadă. Visuri zdrobite cu petreceri sgomotoase nu se împăcau, ori erau două păduri din care una plîngea în sărăcie şi alta îşi cheltuia prisosul de viaţă în beţii naţionale, ori că aceiaşi tineri jucau poate pentru a face efect; poate fiindcă aşa le poruncia sufletul lor tînăr, şi un rol şi pe celalalt. In orice caz, simţia că el nu se va putea împăca nici cu unul, nici cu altul; simţia că e destul de tare ca să răzbiască printre miile de flămînzî fără să geamă sub loviturile şi greutăţile sorţii, simţia că e destul de cumpănit ca să nu treacă în gloata celor zgomotoşi. Dar firea omenească mai are şi alte coarde. La optsprăzece ani nu-ţî mai poţi păstra în totdeauna seninătatea sufletului, oricît ai fi de rece şi de chibzuit. Te frămîntă doruri nedesluşite; une-orî îţi vine să alergi, să sburzi, să joci; alte-ori ai sta ciasuri întregi perdut, privind o floare, un apus, un amurg. Era într’o vacanţă de Paşti. O zi frumoasă, luminoasă, caldă, o căldură şi-o lumină blîndă, înviorătoare ca un balsam, o zi în adevăr primăvă-ratică, cum rar poţi avea. în grădini, pomii îşi desvăliseră bogăţia lor de flori, unele mai ro-şioare, altele mai albe, prin care se mişcau cu zumzet albine şi ciripiau cinteze şi vrăbii. Mai sus pe deal, o pupăză se îngîna cu un cuc. Era atîta bucurie, atîta serbătoare în întreaga natură. Pe poiana din dreapta circiumei se în-cherbase hora. Flăcăii şi fetele jucau într’o pornire de veselie, în care par’că-şî uitau de ei, după cîntecul aci legănat, aci pripit şi mărunt al lăutarilor. L-a cuprins atunci un fel de duioşie, de dor, care nu ştia de unde vine: de sub arcuşul lăutarului, ori dela feţele acelea zimbitoare, sănătoase, perdute într’un avînt de bucurie. Sufletul îi era prins într’o vrajă nespusă. Un fel de muţenie, de sfîrşială, în care se simţia aşa de bine. Pe dujmanul cel mai înverşunat şi-l-ar fi iertat atunci, dacă l-ar fi avut. Privia perdut, fermecat. Ar fi dorit poate să se prindă şi el de brîu cu tovarăşii lui de copilărie, să-şi uite de el în legănarea jocului. Simţia cum par’că un om nou se deşteptase în el. Un dor nedesluşit îi năpădise sufletul într’atît, încît îşi închipuia că nu va mai fi în stare să facă ceva pe urmă. Era un fel de chin şi de amărăciune în dorul acesta, şi totuşi aşa de mult îi plăcea starea asta sufletească. De s’ar fi prins în horă, de-ar fi putut şi el să priviască pe sub sprîncene chipurile acele naive în simplitatea lor ţărănească, s’ar fi socotit şi el, — ceeace-î aşa de greu, — fericit. Şi s’a prins. Inima îi bătea tare, un fior par’că-î trecu din cap pînă în picioare şi pe ochi i se aşternu un văl de o clipă. Cu cîtă dragoste s’a prins a doua şi a treia oră şi cît de desăvîrşit de mulţumit, ca cine ştie dupăce ispravă mare, îşi ştergea fruntea de sudoare. Viaţa de şcoală îl închisese par’că între nişte pereţi strimţi şi reci de mănăstire, de unde nu-i era îngăduit să vadă lumea cu bucuriile ei. De acum par’că începea şi el să trăiască. Şi-şi bătea capul, oare fi-va mai greu sau mai uşor de-acum să stea între aceleaşi ziduri, oare nu va perde dorul de muncă? Şi căutînd răspunsul, simţia în el o putere să spargă piatra în mînă, o putere cum nu mai avusese pînă aci nici odată şi care de bunăsamă, îşi zicea el, nu putea să-l facă leneş. Era un element nou în viaţa lui monotonă şi de acum par’că avea şi el ce aştepta. Dar toate pornirile acestea îi adormiră în cutele sufletului. — Vara viitoare, cu greutăţile ce avea de îndurat cu dusul lui la Bucureşti, se uni cea mai cumplită nenorocire ce l-ar fi putut izbi: perdu pe tată-său. Nu s’a lăsat să fie aşa de frînt de durere, ca să se opriască din drumul pe care îl apucase; dar nici bucurie n’a mai putut avea. Se înduioşa cînd îşi amintia de jocul lui dela Paşti, dar nu-1 mai putea dori, nu mai putea dori nimic în lumea asta. Toate puterile lui sufleteşti se concentraseră în studiu. Muncia mereu şi muncia în sîlă, fiindcă era sărac şi trebuia să munciască şi pentru alţii, ca să poată trăi. Se ’nchise în el însuşi, nu putea să sufere acele societăţi studenţeşti, nu putea să sufere manifestaţiile si petrecerile colegilor lui. Dea-ceea, pe cît îl iubiau, fiindcă era serios, inteligent şi muncitor, pe-atît îl urau studenţii, cari îi spuneau, că „n’are idee ce-i viaţa", că-î ursuz, că-i călugăr. în chipul acesta trecuseră anii de studiu şi acuma în capitala unui judeţ intra ca un ajutor de judecător în viaţa cea mare. După cele dinţii clipe de mulţumire sufletească urmase desamăgirea. Oraşul era cozmo-polit, cei mai de samă de abia îşi vedeau de afacerile lor băneşti şi nimic mai mult. Spera să găsiască un cerc intelectual în care el, cel ce nu iubia fleacurile şi nimicurile, să poată petrece şi nu l-a găsit. Lumea aleasă îşi petrecea vremea de răgaz la cafenea, plîngîndu-se vecinie că n’are distracţii, schimbînd în fiecare zi între ei aceleaşi banalităţi sarbede, drept ori ce discuţii, coinentînd într’un chip ce i-se părea ridicul faptele celor dela centru şi evenimentele din lumea ’ntreagă. în faţă se giugi- www.dacoromanica.ro Nrul 15—16, 1905. Luceafărul ân uliau unii pe alţii, în dos totdeauna se vorbiau de rău. Faţă de femei păstrau totdeauna cele mai stricte regule de bunăcreştere, cu toate că le osîndiau pe toate. în astfel de lume nu puteai spune o vorbă, care să nu se fi mal spus, fără să fii privit cu dispreţ şi fără să nu fii osîndit de savantlic. Era o lume care repeta vecinie aceleaşi vorbe de măgulire seci şi afectate, aceleaşi vorbe defăimătoare. Par’ că sufletul lor artificial ar fi fost croit la toţi după acelaşi calapod ; privind lumea asta, aveai impresia unor frunze picate pe un lac, care stau, putrezesc, pentru a cădea altele şi pe care de abia din vreme în vreme le face vîntul să mişte leneş într’o parte sau alta. Se vorbia de iubire şi recunoştinţă, de caritate; dar par’ că şi simţemintele acestea le împrumutase de undeva. Ci lui îl treceau pe dinaintea ochilor toate durerile acelora ce ve-niau la cumpăna dreptăţii, rupţi, osteniţi, lă-sîndu-şl holdele neculese pentru o palmă de pă-mînt, pentru încovoetura unul stog, şi el par’ că suferia cu eî. Încerca cîte odată între de-aî lui să aducă vorba despre atîtea puteri sleite în dujinăniî şi procese zadarnice, dar i se răspunsese: „Ha, ha, de ce se interesează Aldescu; ce, mă, alt ceva mal bun n’al de făcut?" In astfel de împrejurări, Aldescu se simţia vecinie stingher, sta vecinie tăcut. Şi totuşi, tine-reţa lui i-ar fi poruncit să vorbiască, să glu-miască, să rîdă, să se mişte. Trăia între oameni şi totuşi par’că era pustiu. Starea aceasta nu o putea el răbda urnită vreme. De aceea cînd colegii îl invitaseră la un bal, el crinii fără codire, vrea să fie om în totul: la datorie şi la petrecere. S’a dus. Cînd a intrat în sala mare, în care parchetul sclipia pe jos ca ghiaţa, în care tablourile de pereţi, perdelele bogate dela ferestre şi gătelile ce făceau din lumină strălucitoare ape, ce se perdeau Ia nesfîrşit în oglinzile de pe pereţi, cînd a fost izbit de susurul şoaptelor şi al rîse-telor, de fîşăitul rochiilor de mătase, de mirosul de parfumurl ce plutia în feeria asta de lumină, de culori şi de răsfrîngerî, i se păru că a păşit pe alt tărîm, în altă lume. * * * S’a întors acasă. Nu fusese în viaţa lui aşa de zdrobit, de deprimat. Par’că perduse ceva ce nu va mal putea redobîndi, par’că-I lipsia ceva. Se simţia mic, umilit, avea senzaţia acelora pe care-I mustră conştiinţa, fără ca la el să fi fost vr’o vină pe care s’o fi făptuit şi pe care s’o ispăşiască. Nu-şl iubise niciodată decît rudele şi prietinii şi prin urmare nu ştia ce-I gelozia. Şi totuşi, acum i se părea că-î gelos. Pe cine însă? Pe pretinul lui cutare, care avusese la bal un „succes imens", cum îl spuneau colegii lui, pe cel care fusese înconjurat mereu de domnişoare, pe celalalt care dansa aşa de minunat; nu, pe nici unul, totl erau băeţl de treabă, ce avea cu el ? Şi totuşi era gelos pe el pe toţi, pe lumea întreagă ce fusese acolo şi care nu-I pricepuse zbuciumul sufletesc. Se încerca să fie rece, să nu-I pese; îşi zicea „ce am eu cu lumea, lasă lumea să priviască viaţa aşa cum crede, să petreacă cum ÎI place, cu ce drept cer eu să fie aşa şi nu altfel, e obligat cineva să ţină samă de starea mea sufletească, de judecata mea senină, limpede despre viaţă, despre oameni?" Şi totuşi nu putea. Simţia un nod în gît, o greutate pe inimă, avea nevoe să piîngă, să se jeluie. Dar cui şi pentruce să-şi desgoliască un suflet, pe care el îl socotia slab, fiind-că nu ştiuse să trăiască în el, în cercul lui individual, fără emoţii şi mereii acelaşi ? Şi apoi singur se ridica în contra propriei sale simţiri. „Nu se poate să trăeştl în afară de lume, eşti om înainte de toate şi n’al atîta putere, atîta fond de energie, de vitalitate proprie, ca să-ţi creezi o lume a parte. Ar trebui să fii prea inîndru sau prea nesimţitor pentru asta." îl cuprindea apoi un fel de înduioşare, un avînt de dor, de dragoste pentru toată lumea, o sfîrşială sufletească în care i se perdea sufletul ca în acordurile unei armonii tainice şi atunci se simţia par’că mal alinat. Dar iar începea revolta, iar începea sîngele să clocotiască. De ce nu fusese şi el mulţumit? De ce rămăsese aşa de stingher în sală? De ce în jurul lui nu se strînsese comoara aceea de tinereţe, de ce vorbele lui nu produceau nici o impresie, de ce glumele lui nu stîrniau rîsul ? De ce-şl dau ghioldurî fetele pe la spate şi de ce de a-tîtea ori îl întimpinaseră vorbele cu „Hm“ şi cu o mişcare a feţii, în care colţurile gurii se lăsaţi în jos, ochii se plecau într’o parte expri-mînd un dispreţ ce-1 rănia în adîncul sufletului? N’ar fi trebuit să fie aşa, fiindcă îşi amintia că vorbele lui erau cumpănite ca de obicei, şi în cercul cunoscuţilor lui de acum nu trecea de om ursuz. Atunci de ce? Şi iar căuta să-şi îndepărteze gîndurile ce-1 inundau: „Ce deşertăciune, ce efemeiat! Cum, fiind-că n’am avut în jurul meu un rol de rochii, de aceea mă zbucium, mă frămînt. Vezi-ţl de treabă, tinere, prea te-al coborît. Tu al preocupaţiunî mal mari, aspiraţii mal înalte". Dar nu era numai atît. La dans, domnişoarele se ridicau cu greutate cînd le poftia el, şi după două, trei ocoluri îi aruncau un „inerci" aşa de rece, de sec, de dispreţuitor îneît îl zdro- www.dacoromanica.ro 312 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1905. biati tot farmecul unei clipe de adevărată petrecere. Poate nu ştia să danseze, dar atunci de ce-1 aduseseră cu eî prietenii lui şi de ce-î spuseseră de atîtea ori: „Mă, dansezi perfect'*. Ah şi prietenii! Cum îşi mai aduce aminte şi de ei, cum i se urcă sîngele în cap. Prieteni, ce vorbă goală! Prieteni pe băncile şcoaleî, prieteni la examene, la lucrările de alcătuit, dar în societate — de, fiecare pentru el — 1-aîi lăsat stingher într’un colţ, s’aîi făcut că nu-1 văd, l-au uitat. Şi-şi închipue că l-au mîngăiat, dacă i-au spus la sfîrşitul petrecerii: „Ce Dumnezeu, mă Aldescule, fuseşî aşa de indispus azi; ce, ţi s’au înecat niscaî-va şlepuri ?“ Poate că nu era el făcut pentru petreceri de felul acesta, nu era el menit să se îmbete de vraja unor ochi, de gingăşia unei figuri, de plutirea într’un vals. Dar fuseseră şi oameni bătrînl în sală şi femei bătrîne şi nici în discuţia acestora nu putuse, intra. Şi aci deodată rămase ca trăznit, un cui par’că intrase prin tîmplele ce-î svîcniau. Auzise pe o bătrînă întrebînd pe furiş: „Frumuşel băiat, dar e de familie?“ Cum de familie ? Era feciorul moşneanului din Cior-chineştî. Atunci i-se făcu o lumină în creer. Da, el era feciorul moşneanului din Ciorchi-neştî, el purtase opinci şi cojoc; pe faţa lui, în părul, în conformaţia mînilor lui era întipărit semnul de „ţăran“ ; şi aici, în sala aceasta, era adunată „lumea bună", tinerii şi tinerele „de familie", care nu puteau suferi în mijlocul lor pe u,: bădăran, pe un mitocan care n’avea familie. Şi cîtă ură îl cuprinse cînd se gîndi la răspunsul ce trebue să fi primit bătrîna cînd a întrebat „E de familie?". Acum pricepu golul ce-i rămînea în suflet cînd auzia în sală vorbe ca dealde „Să-î spui sărutări de mînî lu mă-miţa", „Papa s’a înapoiat dela Bucureşti?", „M’am întîlnit cu verişoara ta la Constanţa, dragă lancule". Pentru mămiţa lui nu erau sărutări de mînî, el n’avea verişoare cari să petreacă vara la Constanţa şi „papă" al lui dusese viaţă grea de plugar în Ciorchineştî. Ce dragoste îl cuprinse atunci pentru tată-său, ce sfînt, ce luminos îi apăru în sufletul său turburat, cum l-ar mai fi îmbrăţişat în faţa în-tregeî acelei lumi bune, fiind-că simţia că numai el îl iubeşte cu adevărat. Icoana lui tată-său îi apăru ca un liman de scăpare. Ah ce scîrbă! Fac pe aristocraţii. Mai înţeleg mîndria unei clase, care în acea vechime măreaţă îşi număra strămoşii pînă la regi, ori pînă la zei ; dar voi parveniţii?! Strămoşul lui cutare a fost ţăran ca tată-meu, moşul celuilalt trecuse în ţară numai cu desagii pe spinare, cutăruia i-a rămas averea unui boer bătrîn, cel din urmă din o viţă veche, în casa căruia era fecior de masă ş. a. in. d. — El n’a- vusese timpul să se ciopliască, el nu putuse să parvină, el păstrase firea lui mitocănească: nu putea să fie „fin" în conversaţie, adică în schimbul perpetuu de nimicuri, nu putea să arunce în treacăt domnişoarelor complimente neadevărate, cari Ie fac să se creadă, nu-şi putea pleca pînă la pămînt spatele, nu putea să fie mlădios, uşuratic, prefăcut, delicat, nu putea să rostiască la fiecare moment: „merci", „pardon", „scuzaţi". Nu mai era de trăit, simţia că n’o să poată îndura privirile nici unuia din cei ce fusese în sală. Voise să intre în lumea cea mare, voise să-şi transforme existenţa, săracă pînă acum, într’un şir neîntrerupt de petreceri şi de bucurii şi de-samăgirea urmase. Ce mult ar fi dat să fie nesimţitor! In locul lui, un nesimţitor ori nu s’ar fi dus, ori dacă s’ar fi dus ar fi rămas rece, şi ca să petreacă şi el, ar fi golit cîteva sticle de vin ori de bere. Şi apoi urmaşii aceluia, crescuţi dela început în „lumea cea bună", ar fi încetat de a fi „mitocani", ar fi început şi ei acelaş joc, cu vr’unul pe care cei de jos îl aruncă în rind urile celor mari. Dar el nu putea, nu putea trăi singur, dar nici în mijlocul lumii acesteia nu putea trăi. Lui îi trebuiau de-aî lui, o lume în care să fie şi el ca la el acasă. Atunci îl cuprinse o cumplită părere de rău că plecase din mijlocul ţăranilor. Fusese singurul copil şi ar fi avut cu ce trăi: treizeci de pogoane de pămînt e o avere frumoasă. S’ar fi jucat, copil, cu cei de vîrsta lui, ar fi păzit vitele; flăcău, ar fi învîrtit hora cu cei de sama lui şi ar fi făcut ghiduşii cu fetele, şi-ar fi luat o nevastă pe placul inimii şi-ar fi trăit mulţumit, senin, neştiutor de frămîntările unei lumi suprapuse. „Ce-ai căutat tu la oraş?" întrebarea aceasta i se ivia în creeri ca o mustrare, ca o dojană, venise la oraş să caute trai bun, mulţumire şi fericire şi găsia în el zbucium şi în afară de el dispreţ. Şi ar fi blestemat pe cel ce-1 îndrumase pe calea aceasta, dacă acela n’ar fi fost tată-său. * * * Aşa l-au frămîntat gîndurile toată noaptea. Dimineaţa următoare îl durea capul. Păstra în suflet toată amărăciunea şi mîhnirea de-asară. Era Duminecă şi era liber deci, dar chiar dacă ar fi fost o zi de lucru, tot nu s’ar fi putut mişca din casă. De ce? De bolnav sau de ochii lumii? Nici el nu ştia. Din toată fră-mîntarea gîndurilor de sara şi noaptea îi răsărise unul ca un liman de scăpare. Dacă ar pleca din mijlocul lumii acesteia, pe care n’o putea suferi? Dacă s’ar face iar ţăran, dacă s’ar întoarce la pămîntul lui tată-său ca să uite visul acesta amăgitor? Avea de învins prejudecăţile tuturor ce-1 cunoşteau, avea de liniştit www.dacQFomanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 313 uimirea ţăranilor, care s’ar fi întrebat: „Ce s’a întîmplat cu feciorul lui Boer Aldea?“, dar mai curînd le-ar fi învins toate astea decît pufui-urile de rîs, batjocurile din spate şi dispreţul din faţă. O iiotărîre mare nu se poate lua decît dintr’o pornire mare, dintr’o revoltă ca cea de-asară. La el, de data aceasta nu s’a întîmplat aşa. I-a venit în cap ideea aceasta uşor, pe nesimţite, ca un preludiu şi cu cît trecea cu atît i se pi-ronia maî tare în suflet; cu cît îi scădea revolta, scliimbîndu-se într’un simţămînt de compătimire, cu atîta îl cuprindea maî mult dorul de a pleca în mijlocul ţăranilor, pe care-i iubia fiind-că îî ştia muncitori, cinstiţi şi cu sufletul curat. De acum toată învăţătura şi toată experienţa lui trebuia să fie în folosul acestora. Era în stare să se jertfiască pentru eî. O săptămînă nu l-a părăsit o clipă gîndul acesta; se culca cu ei; la serviciu se ducea, dar era aşa de desarmat, aşa de închis în el însuşi. Vorbia încet şi foarte puţin. De abia întindea mîna dimineaţa la întîlnire şi sara la despărţire. Spunea că-I bolnav şi în adevăr că era ofilit şi părea că sufere, nici de nervi, nici de pept cum spuneau prietenii şi cunoscuţii Iul, avea dureri sufleteşti. Gîndia că la urma urmei se va vindeca de pornirea asta, îşi va oţeli sufletul în drumul în care îl aruncase soarta şi dragostea părintelui Iul. Dara fost cu neputinţă. Şi-a cerut dimisia, sub pretext că sănătatea lui zdruncinată nu-I îngăduie să mal îndepli-niască serviciul şi doctorii i-avi spus să se ducă undeva la ţară, dacă vrea s’o inal ducă. * * * Ce uşurat s’a simţit în Ciorcliineştl! Sătenii au rămas trăzniţl. Cel dintîî lucru a fost să se ducă la preot, la învăţător şi să le lămu-riască cît putea mal bine, ascunzînd însă adevărata pricină, — de ce n’a rămas în serviciul ce cu atîtea osteneli apucase. Le spuse ca celor din oraş că sănătatea nu-I îngăduia de fel să mal trăiască aşa cum începuse şi că doctorii îî recomandase să trăiască la ţară şi să caute cît mal multe bucurii. îşi puse în rînduială casa părintească, în care de atîţa ani nu petrecea decît vacanţiile, chemă pe Sandu, bătrînul care nu se despărţise niciodată de Aldea şi’n grija căruia rămăsese acuma averea părintească, şi începu să-l descoase despre casă, despre pămînt, despre vie, pruni, despre vite, spunîndu-I că de-acum gospodăria vor duce-o împreună. Avea destul timp să se intereseze, să-şi facă planuri, căci era în iarnă şi pînă la primăvară, cînd trebuia să înceapă toate sub privegherea lui, macerau două luni de zile. Nu ştia despre cultura pămîntulul decît atîta cît văzuse la tată-său, timpul cît petrecuse cu el şi fiindcă alt mijloc n’avea de a învăţa pînă în primăvara viitoare, îşi procură cărţi de agronomie şi începu să citiască. Stăruitor şi doritor să ştie cum era, într’o lună ştia caşi cum ar fi învăţat într’o şcoală specială. Asta-I era ocupaţi unea de toate zilele. Dumineca se ducea la biserică să-şi maî aline zbuciumul sufletesc, să roage pe Dumnezeu să-l facă să uite toată viaţa lui trecută, pentru care avea un fel de părere de rău, ce-1 înduioşa din cînd în cînd. în drumurile ce făcea prin sat întîlnia săteni, le da bineţe şi prindea taină cu el. Cel de-o samă cu el se opriaii bucuros şi le părea bine că „domnişorul" cel învăţat al Aldesculul nu uitase cine era şi-I băga şi pe el în samă. Erau însă sfiicioşl şi nu putea să-î facă să-I| zică pe nume, cum îl ziceau cînd erau mal iniei. Cel bătrînî însă erau şi mal sfiicioşl şi mal neîncrezători, de abia le scotea ca cu cleştele vorbele din gură, se uitau în altă parte cînd vorbia cu el, par’că ar fi vri t să mîntue maî repede şi dupăce pleca, îl priviau lung şi dau din cap în semn că nu înţeleg. Şi ’nadevăr că nu înţelegeau. Cu adevărat bolnav să fi fost şi tot n’ar fi înţeles, fiindcă cine-î bolnav stă şi se vindecă acolo unde este, nu la cîmpiî. Mal că le venia să creadă că l-au dat afără pentru vr’o vină, dacă n’ar fi ştiut că feciorul lui Boer Aldea se purta ca o fată mare. Femeile şi fetele îl cinstiau: cînd trecea pe drum se sculau în picioare şi pe dinainte nu-I treceau niciodată, aşteptau să treacă el şi apoi îşi vedeau de cale; cinstea asta însă era sacă, rece şi par’că ce făceau, făceau dintr’un simţămînt de frică. Pe el îl rodeau toate astea. Cine era el? Nu era străin, crescuse cu el; nu venise să-I spioneze, cum şoptise un sergent liberat odată, fiindcă oricine pricepea: treaba asta n’avea nici un înţeles. Toţi ştiau că nu mal este judecător, că nu mal primeşte leafă dela stat, cu agenţii căruia el se purtau totdeauna aşa. Şi atunci de ce sfiiciunea pe feţele lor, de ce neîncrederea în vorbele lor, de ce teama în cinstea ce-î dau? El gîndise că oamenii aceştia, cari de atîtea-orl îl sfătuise, îl rugase cînd era în liceu să meargă să se facă preot, fiindcă părintele Dumitru îl bătrîn şi un străin din alte părţi e tot străin, vor sălta de bucurie cînd îl vor vedea, nu-1 vor mal slăbi cu întrebările; credea că de-acuma casa lui va fi plină de oameni veniţi să se jelue, să-I ceară sfatul. Nimic din toate astea. Şi iarăşi începea să devină nefericit. Era convins, că zilele amare sînt înodate cu viaţa omului şi că fără ele n’am fi în stare să sorbim un moment de inulţămire sufletească; dar lui i se părea că prea e lungă amărăciunea şi deprimat se gîndia că poate totdeauna va fi aşa şi că desiluzia din urmă i-a fost şi mal www.dacQFomanica.ro 314 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. amară. Momentele de fericire zburau repede, pe cînd cele de chin îl apăsaţi cu greutatea lor şi-l făceau să-î pară nesfîrşit de lungi. De ce fug de mine? întrebarea asta nu-î eşia din minte. Poate că nu se purta în dea-juns de familiar, poate că era mîndru; dar nu, defectul acesta nu şi-l putea imputa; poate că perduse deprinderea de-a vorbi pe înţelesul lor şi de aceea se feriau de el ? îşi închipuia că va putea sta de vorbă cu învăţătorul, cu preotul, care deşi nu cu atîta cultură, avea multă experienţă de viaţă, mult bun simţ şi tragere de inimă la faptele frumoase, îşi închipuia că va putea discuta cu ei, luminătorii poporului. Nici oamenii aceştia nu voiau să-i deschidă sufletele lor. El nu putea fi prea tînăr, deoarece era de vîrsta învăţătorului, căruia preotul îi da toată încrederea. Şi atunci iarăşi acel chinuitor „de ce?“ îşi deschidea sufletul lui moş Sandu, care-1 purtase pe braţe şi care îi era acuma şi părinte şi frate şi pretin. îl întreba pe el de ce pustiul acesta în jurul lui, ce fel de om e el de nu prinde nimenea cu drag taină cu el? „De, domnişorule, lasă să mai treacă; poartă-te Dta tot aşa că, vezi, aşa sînt oamenii noştri." Vorba asta ar fi fost o mîngăere pentru el, osînditul să trăiască vecinie singur, dacă „moş Sandu", cel ce-î zicea în totdeauna „nepoate", nu i-ar fi zis „domnişorule". Se gîndia că atunci cînd fusese în oraş, via-ţa-î era liniştită, regulată de ciasurile de lucru şi de odihnă, şi pentru o noapte, de stinghereală a venit la ţară ca vecinie să fie stingher, vecinie cu sufletul pustiu. Venise primăvara, căldura şi lumina îl înviorau, îi dau par’că sănătate şi viaţă, îl îndemnau par’că să rîdă, să se înveseliască, îi nimiciau drojdia de durere şi de dor care i se aşternuse pe suflet şi-î dădeau putinţa de a se bucura. Era la Paşti. în grădini pomii îşi dezvăliseră bogăţia lor de flori, unele mai roşioare, altele mai albe, prin care se mişcau cu zumzet albine şi ciripiau cinteze şi vrăbii. în hora ce se legăna voioasă pe poiana din dreapta cîrciumii se învîrtiau, ca şi acuma cinci ani, flăcăii şi fetele într’o pornire de veselie ce-i făcea par’că să-şi uite de ei. Copilandrii şi codanele de atunci erau acuma fete şi flăcăi; de abia mai rămăsese cîţiva din flăcăii şi fetele cu care jucase el altădată. Şi sufletul lui tînăr, neprihănit şi simţitor, iarăşi i se umplu de vraja aceea nespusă şi-l cuprinse şi pe el avîntul de bucurie care se citia pe toate acele feţe pline de sănătate şi de viaţă. Se prinse ’n horă. Părea că cerul s’ar fi înorat şi ar fi răsfrînt o umbră întunecată pe feţele acelea cu o clipită înainte aşa de senine, de zimbitoare. Mişcarea şi tropotul se mai încetini şi toţi îl priviau. Şi el, copilul lui boer Aldea, el care crescuse în mijlocul lumii aceşteia, în tovărăşia flăcăilor cu care juca, se simţi străin la petrecerea ei, nu putu îndura focul atîtor priviri şi-şi plecă ochii în jos. Se căi pentru pornirea care-1 împinsese în horă, dar totuşi jucă pînă la sfîrşit. Golul ce-i rămase în suflet, cînd se văzu aşa de stingher printre cei cu care crescuse, fu mai mare decît acela cînd se simţia stingher în sala feerică şi parfumată dela bal. Şi totuşi, pe oamenii aceia îi osîndia în purtarea lor, pe aceştia nu-î putea să-i osîn-diască: aceia o făceau din mîndrie goală, din deşertăciune zădarnică; aceştia o făceau din modestia, umilinţa şi neîncrederea pe care veacuri de umilire le-o infiltrase în suflet. Un „boer" să joace cu ei, le părea un lucru pe care o minte cu scaun nu-1 poate cuprinde. Ah Doamne, şi cît ar fi dat să-şi piardă conştiinţa că trăeşte, în tropotul acela amestecat, cu chiuituri; dar picioarele ajunsese prea gingaşe pentru asta. El nu-şî trăise tinereţa, moartea lui tată-so îi amorţise unele coarde ale sufletului, devenise pustnic în durerea şi’n munca lui. Cît ar fi dat acuma să se poată hîrjoni cu fetele ca ceilalţi flăcăi, dar se izbia de acel stîncos „nu şade bine", „nu se cade". Cît ar fi dat să poată măcar vorbi cu ele; dar el nu se pricepea să’ntrebe : „Aţi început arătura, cu cine bagă tată-to boii în plug, junciî i-aţî vîndut ?“ Cît ar fi dat să se poată prinde de după cap cu flăcăii ăştia şi fluerînd şi chiuind să se întoarcă sara acasă; dar braţele lui păreau slabe, buzele lui nu ştiau să fluere şi glasul lui nu putea să chiuiască. Simţia că cei şaptesprezece ani de carte, cei unsprezece petrecuţi între zidurile oraşelor, „prin străini" cum ziceau cu fel de accent de milă bătrînele din satul lui, cînd venia de vacanţă acasă, îi cizelase firea lui de ţăran, îi rosese unele asperităţi, de care ar fi avut atîta nevoe ca să poată fi acuma ţăran. Şi totuşi, atîţa amari de ani nu-1 putuse face orăşan în toate manifestările vieţii lui. Pentru domnişoarele din saloanele elegante el era un „mitocan", apucăturile erau bădără-neştî, politeţa lui mojicie; în satul lui însă, el era „boerul", „domnişorul", „coconul", mersul lui era lin şi mîndru, în mişcările lui prea multă gingăşie. întors acasă, începu să se gîndiască la noua lui situaţie. Nu putuse să intre în rîndurile conducătorilor, nu putuse să-şi cîştige atîta fineţă, ca să poată ascunde pe acel amărît „nu-i de familie" ; şi în nizuinţa asta a lui se depărtase de ţărani, care îl priviau acum cu sfială şi cu neîncredere. Ţăranii îl făceau „boer", boeriî îl www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 315 Nrul 15—16, 1905. făceau „ţăran". In aceste două vorbe sta toată dublicitatea firii lui, în aceste două vorbe era lămurită taina nenorocirii sufletului său simţitor. Plecase dintr’un sălaş omenesc ca să ajungă la altul şi nu putuse ajunge, rămăsese pe cale stingher, în mijlocul pustietăţii. Pustietate, căci el vedea bine că între cele două pături, între care nu era înverşunare, dar nici dragoste, nu era o punte de trecere. Nu era acea societate cultă-conducătoare ardelenească, formată din elemente eşite din popor şi trăind pentru popor, nu era acea societate sănătoasă, veselă, fără etichetă, fără rafinărie, fără prejudecăţi, fără visuri zadarnice şi dorinţe deşuchiate — în mijlocul căreia ar fi putut şi el trăi. Nu erau acei oameni, care ciopliţi din întregul, să fie convinşi că mărginită natură omenească nu trebue să se nizuiască spre ţinte cu neputinţă de atins. Lui îi trebuia o tovarăşe pentru viaţă, un suflet care să-l înţeleagă, vedea bine însă că nu-1 va găsi. Pentru asta ar fi trebuit o fiinţă care, ca şi el, să fi plecat din mijlocul aceleiaşi pături, să fi străbătut acelaşi drum, pentru a ajunge în aceiaşi stare. Femei, femei sănătoase din popor îi trebuia acelei societăţi, care se premenia mereu numai cu bărbaţi, pentru ca să dispară prejudiţiile şi slăbiciunea morală a păturii suprapuse. EI nu-şi avea lumea lui. Şi în această lipsă i-se lămuri toată linia Iui de purtare în viitor: va fi ţăran ; dar nu se va grăbi, cum se grăbise pînă aci, şi dacă în oraşul mare, complex n’ar fi putflt să clintiască nimic din vechile deprinderi şi prejudecăţi, aci se va nizui să ridice spre conducători pe acele firi simple, umilite şi să le dea conştiinţa individualităţii lor. Liniştit, întărit, caşi cum ar fi expiat o greşală, Luni, o săptăniînă după Paşti, scoase plugurile pe brazdă. * * * Pe locul bătrînei case a lui Boer Aldea se ridică o casă naltă, cu pridvor de mînăstire, care-şî ascunde albeaţa curată într’o pădure de pomi roditori. La vale, spre apă, se întinde o grădină în care şirurile de pomi alternează cu bolţile de vie. Lîngă apă florării, şi fel de fe-de zarzavaturi. In curte ghelăe o spuză de copii, iar pe drumurile din grădină se socoteşti, un om voinic, în puterea vîrstiî, care se mai gîndeşte la acel Aldescu şimţitor şi slab-de-în-ger din tinereţe, fără de care n’ar putea fi Aldescu de azi. E cel mai bogat din tot cuprinsul, cel mai fericit alăturea de fata lui Popa Dumitru, care i-a mai adăogat încă treizeci de pogoane de pămînt, la care încă s’au adăogat cele patruzeci cumpărate. De douăzeci de ani ţăranii care-1 iubesc ca pe un frate, ca pe un părinte, îl aleg mereu primar, îl întîmpină numai cu „Dumnezeu să te ţină, dta ai fost norocul nostru" şi nu-i es din cuvînt pentru nimic în lume. Iar satele de prin prejur se tot miră cum de au putut zidi Ciorchineştii aşa şcoală, aşa primărie ; cum nu dau boli şi lipituri nici odată peste ei şi de unde au oamenii ăştia avere să trăiască aşa de bine, să-şi înalţe aşa case şi să-şi facă grădini ca boerii. Gheorghe Uifor. TimOTEIU CIPflRIU.1 Doamnelor şi Domnilor, Pe malul Tîrnaveî e un orăşel, pe cît de mic, pe atît de însemnat în istoria neamului nostru, Blajul, martor de zile măreţe, adăpostitor al multor rînduri de oameni luminaţi şi cu virtute în inima lor. Celui ce călătoreşte pe-acolo, Blă-jeniî ştiu să arate multe locuri scumpe amintirii noastre. între acestea e şi o chiliuţă în in-cintul mănăstirii Sftei Treimi, între ai cărei păreţi, căptuşiţîcucărţi, avieţuitacel bărbat al cărui nume umple aproape un veac din trecutul Românilor transcarpatini. Cei mai bătrînî dintre noi ştiu să istorisiască, că în camera aceasta lampa nu se stingea nici odată înainte de faptul dimineţii, — şi din acest prisos de lumină s’au revărsat raze binecuvîntate asupra unui popor întreg. Viaţa lui Timoteifi Cipariîi se poate schiţa în cîteva cuvinte. S’a născut într’un sat oarecare, numit Pănade, dintr’un neam de ţărani, în care întîlnim cîţiva preoţi, s’a luptat cu sărăcia ca băiat de şcoală, a învăţat cu stăruinţă de fer şi cu iubire neţărmurită de carte, a trăit fără să cunoască altă bogăţie decît dorul de-a se lumina pe sine şi pe alţii, găsind totuşi mijlocul de a pune atîta la o parte, ca să moară ca binefăcător al şcoalei şi bisericii sale. Această biografie o cunoaştem cu toţii, căci ea e aceiaşi pentru toţi bărbaţii mari din părţile noastre, — atîta doar, că viaţa lui Cipariu e lipsită aproape cu desăvîrşire de evenimente aventurioase, despre el n’ain auzit circulînd încă nici una dintre acele anecdote, cari fac interesante biografiile altora. Datele de importanţă ale vieţii sale sînt legate de apariţia cărţilor ce le-a scris. Cele mai solide pietriî în temelia culturii noastre naţionale au fost aşezate de el, — atîta doar, că n’a ţinut nici odată ca în aceste pietriî să i se sape numele. O jumătate de veac a stăruit la postul său în fruntea şcoalelor din Blaj, mai întîî ca profesor, apoi ca director, învingînd piedecile uriaşe ale unui început de învăţămînt 1 Conferinţă ţinută la adunarea generală a „Asocia-ţiunil", Sibiiu, 20 August, 1905. www.dacQFomanica.ro 316 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1905. românesc, luminînd minţile şi încălzind inimile la sute şi mii de tineri cari priviau la el ca la un sfînt. în liniştea singurătăţii sale proverbiale a trebuit să se săvîrşască o muncă neobicinuit de înteţită, care, la rîndul său, făcea ca zilele vieţii sale să se scurgă fără zgomot, sămănînd aidoma ieri cu azi şi azi cu mîne. Numai cînd neamul îi cerea concursul plin de înţelepciune, fie ca să conducă cu Simion Bărnuţ şi cu Aron Pumnul adunarea din Dumineca Tomii şi cea din 3 15 Maiti, al cărei secretar a fost ales, sau să meargă ca deputat în comisia trimisă cu petiţia Românilor la Viena, fie ca să ţină acel neuitat cuvînt de inaugurare la deschiderea Aso-ciaţiunii sau, cinci ani mai tîrziu, să ridice glasul său cald şi cuminte în sînul societăţii ce avea să devină Academia Română, — numai atunci, la zile mari, trecea C. pragul casei sale. încolo el nu era omul care să caute adunările şi să se afişeze prin discursuri; dar cu toată retragerea sa de zgomotul lumii nu era păs al Românilor, pe care să nu-1 fi ştiut, n’a fost cerinţă a timpului pe care să n’o fi priceput, şi nu era suspin al neamului său, care să nu fi pătruns la urechile şi în inima sa doritoare de bine. Bărbaţii din generaţia lui erau dintre acei uriaşi cari aveau putere din belşug pentru ca s’o poată răspîndi peste tot locul unde era nevoie să pună umărul. Noi azi abia putem pricepe, cum un savant de mărimea lui Cipariu a putut să se indeletniciască cu traducerea codului manierelor elegante'. Ceea-ce azi ne pare aproape ridicul, atunci era o cerinţă pe care ochiul său pătrunzător a priceput-o. Dorul său de a da în tot chipul ajutor acelor tineri ne-dibacî, cari veniau dela sat să se pregătiască pentru viaţa mare de conducători de turme, i-a dictat să se zmulgă dela ocupaţiile sale favorite de învăţat, precum a mai făcut-o de atîtea ori cînd scria manuale de şcoală, cînd reedita cărţi bisericeşti şi cînd scoţia „învăţătorul Poporului", foaie românească pentru popor. Multe aii fost faptele mari ale acestui bărbat, mari, pentrucă veniau la timp, şi să mă credeţi că azi n’am fi strînşi aici în atît de bună înţelegere şi dragoste, dacă la 1861 nu s’ar fi îngemănat cu tactul şi priceperea unui Şaguna înţelepciunea a celui al doilea conducător al Aso-ciaţiuniî, a lui Timoteiu Cipariu. Am ţinut să luminez măcar în treacăt şi acest profil din figura lui Cipariu, pentrucă azi ne-am obicinuit să-I privim mai mult aşa precum ni l-a descris Alexandru Odobescu în minunatul necrolog publicat în Epoca din 1887, unde C. e sămuit în mod atît de sugestiv acelor filozofi gîrboviţî de munca lor neîntreruptă, pe cari i-a nemurit Rembrandt în pînzele sale. Aşa era în- 1 Purtarea de bunăcuviintă între oameni, în Foaia pentru minte, 1855 No 6. tr’adevăr Cipariu cînd l-a cunoscut Odobescu, un pusnic cîisgustat de lume, un moşneag nins de cei optzeci şi doi de ani ai vieţii, izolat de tot ce se întîmpla în afară de păreţi! camerei sale. Dar n’a fost totdeauna astfel, ci numai în cei din urmă zece ani ai vieţii sale, cînd soarta l-a dăruit cu o bătrîneţe lungă şi amară din momentul cînd rostul său pe pămînt era îndeplinit de mult. Atunci C. era numai o umbră, nu mai era marele bărbat de odinioară, nici nu mai era Părintele filologiei române, despre care vreau să vorbesc în cele următoare. Cea dintîî menţiune la Români despre originea noastră romană o găsim la Cronicarii moldoveni. Acolo se spune mai întîi că neamul nostru se trage dela Rîmleni, dar acestui moment istoric nu i se da încă importanţa cuvenită. Nici unul dintre Cronicari, nici chiar Miron Costin, n’au înţeles că în recunoaşterea acestui fapt zace săinînţa unei renaşteri naţionale. De aceea, în urmă, cînd letopiseţile ţării nu mai erau purtate de cei mai luminaţi dintre boeri, s’au uitat aproape cu desăvîrşire şi scrisele despre trecutul Românilor. Abia pe la sfîrşitul veacului XVIIl-lea şi la începutul celui al XlX-lea a pornit din nou o direcţie mare, fără continuitate directă, ci izvorîtă din alte împrejurări, care pătrunde iarăş în tainele celor ce s’au întîmplat înainte. Din legătura unei părţi a Românilor cu biserica catolică, a rezultat o gravitaţie spre apus şi mai ales spre vecinica cetate, centrul catolicizmuluî. Tineri dintre cei mai talentaţi sînt trimişi în şcoli catolice, Ia Viena şi chiar la Roma, şi aici li se arată, ca o revelaţie, originea noastră strălucitoare. Şincai, Clain, Mol-nar, Petru Maior şi alţi cîţîva grupaţi în jurul lor, istorici şi filologi în acelaş timp, propagă noua evanghelie cu însufleţirea şi entuziasmul unor apostoli, turnînd mîngăiere în suflete cari nu ştiau să crează, sădind sămînţa conştienţei naţionale, din care avea să încolţiască renaşterea poporului românesc. Din şcoala lor a eşit Timoteiu Cipariu, bărbatul în care avea să culmineze direcţia numită latinistă, nu mai puţin entuziast decît marii săi dascăli, dar pregătit mai bine decît ei şi înzestrat cu toate calităţile unui om de ştiinţă. El se ridică la înălţimi unde orice comparaţie cu contimporanii săi încetează, filologi-diletanţi aceştia, — căci era un timp, nu prea depărtat, cînd fiecare Român cu carte se credea filolog, — şi prin vederile lui largi şi printr’o muncă spornică şi înteţită pune bază studiilor ştiinţifice la noi. De aceea numirea de „Părinte al filologiei române" care i s’a dat, deşi el însuş e elevul unor mari dascăli, deşi el e numai cel ce duce la desăvîrşire mănoasa şcoală latinistă, iniţiată de alţii, e meritată şi potrivită. în tot cazul însă e caracteristică, pentru titlul de glo- www.dacoromanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 317 fWWW4daCdnomaaica.ro LUCEAFĂRUL Nru! 15—16, 1905. 318 rie pe care îl cuprinde. Precum nu ne-am putea închipui un imperiu puternic german modern, fără să-î fi premers filologii cel mari, strînşî în jurul fraţilor Grimm, cari au deşteptat simţul unităţii în toţi cel ce au crezut odinioară în aceiaşi zel şi au vorbit aceeaşi limbă, tot astfel nu ne-am fi avîntat nici noi Românii din întunerecul unor vremuri triste, dacă prin studiile filologice şi istorice la noi nu s’ar fi săpat un izvor bogat de idealism şi putere pentru viitor. De aceea, pe atunci cînd studiile filologice nu erau ca azi mal mult sau mal puţin depreciate, prin faptul că ele nu erau escluziv în mîna specialiştilor, cînd ele pasionau pe toţi, recunoscîudu-se în ele importanţa cea mare culturală ce o aveau, atunci cel mal luminat bărbat al neamului său nu putea fi slăvit mal bine decît prin gloriosul titlu de Părinte al filologiei române. Cea dintîî preocupare a lui C. a fost izgonirea alfabetului cirilic, cea mal eclatantă urmă a dominaţiunil puternice slave asupra noastră. Luptînd cu răbdare împotriva prejudiţiilor şi mal ales a piedecilor puse de stăpînire, izbuti în sfîrşit să editeze cea dintîî foaie românească tipărită în întregime cu litere latine, — căci dela o încercare analogă în Moldova se poate face abstracţie. E vorba de Organul său, jurnal căruia în curînd revoluţia din 1848 i-a pus capăt. Dar începutul era făcut şi în curînd ÎI urmă „Gazeta" dela Braşov şi jurnalele din ţară. Mină în mînă cu expulzarea slovelor cirile, trebuia să urmeze normarea ortografiei care avea să înlocuiască pe cea veche. Lupta aceasta a fost mal anevoioasă şi izbînda i-a fost mal scurtă, căci principiile de cari a fost condus C. nu puteau dura timp îndelungat. A fost firesc ca apropierea de limba latină să nu fie căutată numai în caracterile grafice, ci şi în ortografie. Şi într’o vreme cînd latinitatea noastră încă tot era discutată şi trasă la îndoială, marele dascăl latinist nu putea decît să aleagă etimo-logismul ca normă ortografică. în loc să se scrie aşa cum se pronunţă, se scria aşa cum pronunţau Romanii, sau pe cît se putea de apropiat de pronunţarea lor. în curînd însă vremurile s’aii schimbat, obîrşia noastră nu mai fu trasă la îndoială de nici un om înţelegător, scrisoarea nu mal avea deci să facă servicii naţionale, ci fu redusă la valoarea el reală de mijloc de comunicare, aşa încît azi principiul fonetic, singurul îndreptăţit în ortografie, şi-a recucerit drepturile sale. Nimeni însă nu va putea lua în nume de rău lui C., că la bătrîneţe, cînd adversarii săi triumfau, nu s’a putut lăsa de părerile sale din tinereţe, în cari a trăit, a crezut şi a nădăjduit. Meritul de căpetenie a lui C. pentru filologia română stă în aceea, că el a fost cel dintîî care a pus baza cercetării istorice a limbel, în-ţelegînd că pentru a face deducţii retrospective asupra limbel, trebue să cunoşti trecutul eî. Precum rîul se face tot mal limpede cu cît ne apropiem mal mult de izvorul său, tot astfel cu cît vom cunoaşte mal deaproape fazele prin care a trecut limba unul popor, cu atît vom ajunge mal sigur la leagănul ei şi cunoscînd graiul strămoşilor noştri vom vedea, ca într’o oglindă, firea lor. Cu modestia care-1 caracterizează ne spune C. cum a ajuns, cetind cărţi vechi bisericeşti, să recunoască în ele o comoară întreagă de forme învechite, care prin frumseţea şi prin apropierea lor de formele latine, l-au adus pe gîndul de a le culege şi a le depune în operile sale nemuritoare, cari se numesc: Principia de limbă, Gramatica limbel române, Analecte sau Crestomaţia şi Archivul pentru filologie şi istorie. Colecţia sa e pînă azi cea mal bogată din cîte le avem şi cercetătorul limbel vechi va afla încă mult timp în scrierile acestea date sigure şi importante. Căci tot ce a scris C. se caracterizează printr’o preciziune exemplară şi printr’o cinste neşovăitoare. în opoziţie cu înaintaşii şi cel mal mulţi dintre urmaşii săi. niciodată nu găsim o falsificare de dragul unei teorii, ci deducţiunile sale sînt întemeiate pe date exacte, iar spiritul său ager a ştiut să recunoască importanţa celor mal ascunse forme vechi. Astfel a pus C. temelia cercetărilor ştiinţifice în studiile filologice la Români, dînd prin lucrările sale pilda cea mal strălucită urmaşilor săi. Dar dacă în C. găsim întrunite aproape toate punctele de căpetenie cari însemnează un progres faţă de şcoala veche filologică, tot el a fost acela care mal întîl a lucrat în mod conştient spre stabilirea unei limbi literare, aceeaşi pentru toate ţinuturile locuite de Români. Gîndul acesta mare, a cărui importanţă e actuală azi mal mult decît ori şi cînd, nu i-a fost dat însă să-l îndepliniască decît în mod indirect, căci căile alese de el n’aiî fost cele mal potrivite. Lui C. îî plăcea să facă o comparaţie, asă-mănînd limba noastră cu o grădină minunată rămasă dela strămoşii noştri, purtători al unei culturi faimoase. în grădina aceasta, destrun-chiată de Italia cea inîndră şi lăsată mal în urmă pradă sorţii nemiloase, au năvălit pustiitoarele horde de barbari, cari au încălcat straturile măiestre şi au pustiit opera unei stăruinţe în bine de veacuri. Şi printre flori nobile au crescut buruiene, sămînţe aduse de vijelie din poene selbatice au prins rădăcini în pămîntul mănos, cutropind vegetaţia nobilă de mal nainte. Şi veacuri de-a rîndul nu le-a băgat nimeni în samă creşterea, nu le-a stinghirit nimeni în deş- www.dacoromanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 319 voltarea lor şi n’a cercat să salveze rămăşiţele de viţă nobilă, rămase din vremurile bune. Acum însă timpul a sosit, ne-am luminat în sfîrşit, că era să lăsăm prădăciuniî ce aveam maî scump, deci trebue începută acţiunea de regenerare, copacii selbaticî trebue dăr maţi, buruienile zmulse cu amîndouă mînile, salvat ce-î nobil, iar golul răsădit cu plante aduse din ţara mamă, splendide ca cele de odinioară. în senzul acesta a lucrat C., maî conştient şi cu maî multă înţelepciune, cu maî mult talent şi ştiinţă decît predecesorii săî, cu maî mult gust şi moderaţie decît urmaşii săi, cari au compromis acţiunea întreagă. Cei ce cunosc desvoltarea limbei noastre literare ştiu cît de puternică e trama dată de C. în ţesătura eî. Ştim însă cu toţii şi altceva, anume că principiile lin n’aîi străbătut decît în parte, că munca lui n’a fost încununată de izbîndă şi n’a fost, în mare parte, decît prilejul curentului reacţionar, care a pus adevărata temelie limbei noastre literare. Cauzele sînt multiple; pricina de căpetenie zace însă în greşala principiară a acestei şcoli. Să rămînem la comparaţia de maî nainte, pentru ca, printr’o imagine, să vedem lucrurile maî limpede. Ceea-ce veacuri de evoluţie naturală aii pregătit, nu se poate reface cu două mînî slabe omeneşti. în locul grădinii întretăiate de paturi simetrice cu pomi roditori şi zmălţuite cu flori nobile, a crescut o dumbravă selbatică cu copaci vînjoşi, cu poene presărate de flori de cîmp, unde răsura creşte în locul rozei, unde din vegetaţia din alte vremi a rămas numai cea-ce era trainic şi mai tare decît scurgerea timpului. Dar cel ce spune că o grădină trebue să fie mai frumoasă decît o dumbravă, urmează un gust particular şi discutabil, — iar cel ce vrea să schimbe dumbrava în grădină, cu sapa şi săcurea necruţătoare în mînă, face un păcat. Ce va mai rămînea din frumseţa ei, dacă tai poteca ce coteşte prin crîng, dacă scoţi izvorul din stincă, ca să-l înlocueşti printr’o sorginte sau o sursă artificială, dacă alungi doina plină de jale a ciobanului nostru ? Atunci ai scos factorii cari sînt mai deaproape legaţi de viaţa noastră, cari au produs cele maî duioase momente în inima poeţilor noştri şi au emoţionat cele mai subtile coarde ale sufletului românesc. Iar în locul lor ce-ai adus ? Flori străine, cu forme şi culori neobicinuite, nerodnice în pămîntul nostru oţelit de vremuri, sau ai cercat să reînvii trunchiurile uscate, cărora vremea le-a stors sucul şi puterea de-a mai înverzi şi de-a mai aduce roade. Limba literară nu se poate modela de savanţi între cei patru păreţi ai unei camere singuratice, după principii dictate de logică pură şi poate influenţat de opera unui Kazinczi, pe inîna căruia încăpuse cu ani înainte limba maghiară spre a o „reînoi“ (nyelvujitâs) într’un mod atît de artificial. Limba literară, dimpotrivă, se încheagă încet, de generaţii întregi de scriitori, de puţinii aleşi ai unui neam, cu un simţ puternic pentru frumos şi cu un bun gust care nu dă greş. Din opera lor picură, încetul cu încetul, limba literară, simţul lor poetic e criteriul care admite încetăţenirea de cuvinte nouă, care lasă sau nu intrare espresiilor dialectale, care stîr-peşte vorbe fără espresie şi dă altora o trăinicie şi vitalitate neobicinuită. C. n’a fost poet. Deci i-a lipsit calitatea de căpetenie pentru ca să poată deveni un reformator al limbei româneşti. Spre fericirea noastră am avut însă şi poeţi, cari s’au simţit bine în umbra dumbravei minunate şi cel maî mare dintre eî, M. Eminescu, scria Ia 1877 astfel împotriva şcoalei Cipariane1): „ . . . naţia românească, a vorbit şi scris bine şi ’ntr’un fel nainte chiar de a fi sămînţă de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în pămînt departe de trupina părintească, limba românească s’a nutrit în mediul eî nou, prefăcînd nutrimentul în organe speciale ale sale, şi rămînînd limbă romanică, precum un Englez rămîne Englez, chiar dacă s’ar nutri din copilărie numai cu grîu cumpărat din valea Dunării." Cunoaştem cu toţii frumoasa baladă a lui C. Negruzzi despre Aprodul Purece. Despre el se spune că într’o luptă, cînd armata duşmanilor a doborît calul sub Ştefan cel mare şi sfînt, el s’a plecat sub piciorul stăpînuluî său pentru-ca acesta să poată încăleca a doua oară şi să-şi aducă arcaşii la izbîndă. Un fel de Aprodul Purece a fost şi C., ale cărui principii au trebuit călcate în picioare pentruca azi să avem o limbă literară mai frumoasă decît orî-care alta pe lume, căci fără de şcoala sa latiniză-toare nu s’ar fi născut o reacţiune atît de puternică şi conştientă condusă de dl T. Maiorescu şi de marii poeţi strînşî în jurul său : Alexandri, Eminescu, Creangă ş. a. Deşi în alegerea mijloacelor C. n’a fost norocos, idealul său de a crea o limbă literară vorbită în toate părţile româneşti, a rămas pînă azi o ţîntă spre care trebuie să năzuim. Maî ales noi, cei de dincoace de munţi. Căci noi am rămas în mare parte credincioşi unei şcoale, care şi-a trăit traiul, dar nu din lăudabila strădanie de a păstra o tradiţie cu scumpătate, ci din cauze maî puţin lăudabile: din lipsă de talent şi din comoditate. Ceea-ce în România s’a recunoscut de mult, la noi, în mare parte, încă nu s’a încetăţenit. Noi persistăm în gre- ') M. Eminescu: Scrieri politice şi literare I. ed. I. Scurtu, Bucureşti 1905, pag. 311. www.dacQFomanica.ro 320 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1905. şelile cari, se pot ierta celui ce le-a făcut, nu însă celor ce le imită. Pe vremea aceea soarele culturii româneşti răsăria în Ardeal, azi, şi de mult chiar, el răsare la Bucureşti. Aceasta ar trebui să o ştim cu toţii şi să ne îndreptăm feţele spre soare-răsare, ca unii cari căutăm lumina şi fugim de întunerec. Şi să mă credeţi că desbrăcîndu-ne de aşa numitele ardelenisme, căutînd în limba poporului şi în scrierile poeţilor noştri cuvintele, în loc să le luăm d’a-dreptul dela alţii, fie aceştia chiar şi Latinii, căutînd să ne scuturăm de acel balast de es-presiî gîndite ungureşte şi simţite nemţeşte, din pricina cărora vorbim şi scriem o limbă alta decît a strămoşilor noştri şi a fraţilor de dincolo, — vom lucra spre idealul la care a ţintit C. Căci nici el nu voia, în definitiv, alta decît ca Românii de pretutindeni să vorbiască aceeaşi limbă, care să fie cea mai frumoasă. * * * Doamnelor şi Domnilor! Numai acel individ e capabil a însemna ceva în viaţă şi numai acelui neam poţi să-i proroceşti un viitor, care ştie preţui faptele mari ale strămoşilor săi. Pe cît e de adevărat că cele ce vor veni îşi au obîrşia în cele ce-au fost, pe atît de necontestabil este că din vrednicia părinţilor se naşte puterea copiilor. Cuvintele poetului Ne-aducem aminte, strămoşi! nu conţin numai un omagiu de recunoştinţă, prin ele nu voim să exprimăm numai că sîn-tem mîndrii ştiindu-ne sînge din sîngele lor şi că ştim să apreciem bunurile ce ni le-au cîş-tigat cu atîta trudă, — ci ele cuprind mai mult. Rostindu-le am depus un jurămînt umbrei lor, că voim să fim vrednici ca ei. Şi pe cine am putea să ni-1 alegem de ideal, decît pe acest bărbat care viaţa sa întreagă a muncit cea mai dezinteresată muncă pentru binele semenilor săi; pe acest idealist de o inteligenţă scînteie-toare, care n’a dorit alta decît să facă un bine neamului său. Şi iarăş mă întreb, care loc e mai potrivit, decît Asociaţiunea, pe care el a ridicat-o prin renumele său rostit cu stimă şi în străinătate, de a-i aduce omagiile de recunoştinţă acum cînd s’aîi împlinit 100 de ani dela naşterea lui. De el, de marele T. C. ne aducem atît de bine aminte, încît cele din urmă ale noastre cuvinte sînt acelea cu cari a deschis el cea dintb adunare a Asociaţiunii: „Chiar şi această zi solemnă ce ne-a adunat din toate părţile patriei e un testimoniu al vieţii româneşti şi o protestaţiune mai solemnă decît şi jurămîntul, că naţiunea română nu vrea şi nu va suferi nici odată ca să apună din seria naţiunilor ca romană, că nu vrea şi nu va suferi nici odată acea batjocură, ca să se lapede de al său nume şi de-a sa limbă..." ') >) Cuvînt la inaugurarea Asociaţiunei, Blaj 1867, pag. 7. Dr. Sextil Puşcariu. FOI RĂZLEŢE. Şt. O. losif, Din zile mari. — Poem istoric — Minerva, Bucureşti, 1905. Ca un prinos de pietate cucernică — ce se aduce in tăcere, departe de zgomotul deşert al mulţimii — ni-a venit zilele trecute poemul poetului nostru Şt. O. losif. E cîntarea senină a acelor clipe „din zile mari", cînd pe „cîmpia direptăţii" mitropolitul Teoctist a aşezat coroana pe fruntea curată a celui mai mare voevod al nostru. în acest şir de cîntece cari spun povestea voevodului Ştefan-cel-Mare — e toată sănătatea şi vigoarea şi duioşia curată a vremilor mari, a vremilor „patriarhale" ce-aii încătuşat totdeauna struna poetului losif. Nu liniştea povestaşului ce istoriseşte din zile uitate — cari astăzi nu-i mai răscolesc inima, — nici strălucirea grea a cîntăre-ţulul de epopeie, ci cîntarea unui suflet delicat ne înfiripă în rîndurile acestei cărţi, clipe din dăinuirea bine-cuvîntată a celei mai luminoase epoce din istoria neamului nostru. în genul uşor şi mlădios al romanţelor lui Cid. ni-se înfăţişează toată înţelepciunea şi demnitatea vechilor domnii, toată frămîntarea luptelor ce-afl statornicit temeiul cutremuratului scaun domnesc în acele zile de mărire, şi lumina curată a acelui suflet închinător Cerului. E în această carte căldura şi sfinţenia ce-au trezit în amintirea poporului năcăjit de mai tîrziu numele de „mare şi sfînt". Noi recomandăm această operă a cîntăreţului nostru tuturor acelora, cari simt bucuriile şi durerile neamului lor, cari nu ascultă sfaturile otrăvite ale cîtorva condeie fără mult rost, ce ne îndreaptă spre lumea unor gîndiri străine şi de firea şi de trecutul nostru. Numai astfel de opere pot fi prilejul de curată învăţătură şi preme-nire a sufletelor lumii dela noi, primejduită de atîtea influenţe străine; din şirele acestora se clădeşte temeiul educaţiei de care noi avem trebuinţă. Drept specimen reproducem : CÎNTECUL DESPRE PREA-STRĂLUCITA IZBÎNDĂ DELA PODUL-ÎNALT. „Ştefan-Voevod, Slăvit de norod, S’a sculat în zori, Pe la cîntători, Şi s’a niînecat Măre, şi-a plecat Cu’n pîlc de curteni, Falnici Moldoveni, Şi s’a dus, s’a dus Prin ţara-de-sus, Şi-a ajuns voios în Ţara-de-jos. www.dacQFomanica.ro Nrul 15-16, 1905. LUCEAFĂRUL 321 Iar dac’a ajuns, I-a venit răspuns Că duşmanii Ţării, Cit nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc şi pradă ... Ştefan-Voevod, Slăvit de norod, Nu s’a ’nspăimîntat De cîte-a aflat, Ci din bucium sună Şi gloate-şî adună, Iar în Cel-de-Sus Nădejdea şi-a pus, Unde e nădejde La ceas de primejde. Domnul s’a ’ndurat Şi l-a bucurat, Şi-a trimis o ceaţă Către dimineaţă ... Ştefan cînd văzu Ceaţă ce căzu, Repede-a ’nţeles, Repede-a ales Pe cîţiva viteji, S’aştepte prilej în crîng nepătruns, De ceaţă ascuns, Dincolo de vad Mai sus de Bîrlad; Cînd o da el semn, Să-şi facă îndemn, Să strige, să urle Din tîmpini şi surle, Tobele să bată în goană turbată, Ca să zăpăciască Tabăra turcească, Să creadă că ’n coaste Vine mare oaste. — Iar Domnul viteaz Cel de-apururi treaz, Pîn’ o prinde ştire Turceasca oştire, Grabnic s’o loviască Şi s’o dovediască ... Şi aşa a fost Gîndul lui cu rost: Tîmpinele-au prins Să ţipe ’nadins, Tobele să bată în goană turbată, Buciume şi surle Să strige, să urle. Turcii călăreţi Alergînd orbeţi, Cum au auzit S’au şi repezit, Dar de după pod Ştefan-Voevod Pe neaşteptate Li-a sărit în spate! Turcii dau de crîng, Şirele se frîng, Repede se ’ntoarnă, Caii se răstoarnă, Şi mereu se ’ndeasă, Prin negura deasă, Prin smîrcuri şi sloată Se ucid în gloată, Pe pod se răpăd, Loviţi de prăpăd, Se izbesc în dos De malul rîpos: Podu-î frînt în două, Săgeţile-î plouă, Coase şi topoare Cad fulgerătoare! Şi lovit de-o rază, Ce i-e dat să vază Paşa Soliman? Vede pe Ştefan, Cum venia, curat Ca un leu turbat, Cu coama în vînt, Dus de Duhul Sfint, Cu oştenii săi — Ceata lui de lei! Spulberă şi taie Paloşu-î-văpae, Unde trece El — Groază-î şi măcel! Nebuniţi de spaimă, „Alah!“ Turcii ’ngaimă, Şi se stîng şi pier Cu ochii la cer; Alţii fug să scape, Fug peste hîrtoape, Fug, se duc orbeţi Vînaţî de săgeţi! Ştefan cu ai săi Zboară după ei, Şi mi-i căsăpeşte Şi mi-î risipeşte Şi din goană mînă Liota păgînă, Şi spulberă toată Păgîneasca gloată! Şi cu toată slava S’a ’ntors la Suceava, Ca un mîndru craiu Cu mare alaiu, Şi cu multe steaguri, Rupte din şireagurî, Şi cu prăzi bogate Dela Turci luate. Iară Doamneî-Sale Ce-î ieşise ’n cale, l-a adus o salbă Din Cetatea-Albă, însă la cocon I-a adus plocon Sabie turcească, Să mi-o minuiască, gi-un arc, să-l deprindă e mic să-l întindă ... Iar la ’mpărăţiî A trimis solii, Tuturor să spună Multă voie bună, Pre-cum-c’a purces, De Domnul ales, Şi s’a bizuit De a biruit Din sus de Bîrlad Şi-a trimis în iad, Pe cel-lait tărîm: O sută de mii De Turcî-Osmanlil... Iar Popa din Rim Pe loc ce-a aflat, Poruncă a dat: Călugări şi clerici Să cînte ’n biserici Rugăciuni spre slava Celuî-ce ’n Suceava E scutul dreptăţii Şi-al Creştinătăţii, Cărui azi mă ’nchin Ca un bun creştin: Domnul să-l trăiască Şi să-l miluiască, S’apere moşia De toată urgia, Mîndru să ’nfloriască Viţa Bogdănească !...“ CÎND A FOST SĂ MOARĂ ŞTEFAN Ştefan-Voevod, Slăvit de norod, După ce-a sfîrşit, Trei zile-a postit Cu pîne şi apă, Lumea să-l priceapă, Mulţumind supus Tatălui de sus. I. Cînd a fost să moară Ştefan, Multă jale-a fost în Ţară: Cîte braţe ’n desnădejde Către cer nu se ’nălţară? Cîte jertfe la altare, Cîtă smirnă şi tămîie, www.dacQFomanica.ro 322 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1905. Pentru ca viteazul Ştefan Viu şi teafăr să răniîie! 8e părea că nicî păniîntul Nu se ’ndură să-l primiască Pe acel ce-a fost prea vrednic Peste tot să-l stăpîniască. Şi de groază şi durere S’a cutremurat pămîntul, Ca în ziua răstignirii Celui ce-a vestit cuvîntul... 11. Cînd a fost să moară Ştefan, Multă' jale-a fost în Ţară — Cine ar putea să spună Cîte inimi sîngerară? Iarnă grea ca niciodată Şi o foamete cumplită S’abătură ’n anul cela Peste ţara lui iubită. însă nicî pe patul morţii Nu putea s’o dea uitării Cela-ce pe drept fusese Poreclit: Părinte-al Ţării... Lîngă patul săfl chemîndu-î, Mîngăe pe toţi sărmanii, PIîng şi îl sărută mina Văduvele şi orfanii, PIîng şi-l binecuvintează Şi se ’ntorc pe la căminurl, — Iar boierii zi şi noapte Stau la patul său de chinuri... III. Cînd a fost să moară Ştefan, Multă jale-a fost în Ţară: Lîngă patul său de chinuri Toţi boeril s’adunară. în ceardac cerînd să-l ducă, A luat în mîni ochiana, Să mal cate înc’odată La Moldova lui — sărmana! Şi de ce-a văzut într’însa L-a cuprins întîiu fiorul — In ochiana fermecată El cetise viitorul! Veacuri negre de urgie, Şi de lupte şi de jale S’arătară, într’o clipă Fulgerînd, privirii sale... IV. Vis e însă, ori aeve? Dinspre Olt, urcînd, zăreşte Un vultur măreţ ce ’ntinde Aripele, — şi-adumbreşte Toată Ţara Muntenească Şi Moldova şi Ardealul... Val! dar noapte şi mai oarbă îşi aruncă ’n urmă-î valul! Dintr’odată, făr’ de veste, Faţa iar i se ’nsenină: Pîcla grea deschide iarăşi Gene-albastre de lumină. Pe cîmpia dunăreană Vede oşti române ’n zare: Mîndru prinţ din ţări străine Merge ’n fruntea lor călare... Cîntece de biruinţă Cresc şi umplu tot văzduhul, — ...Şi zimbind, cu pacea ’n suflet, Ştefan-Vodă-şî dete duhul!.. V. Dar cu dangăt plin de jale Mii de clopote dau veste: „Ştefan-Vodă al Moldovei, Ştefan-Vodă nu mal este!" Tristă-I Mănăstirea Putneî, Porţile-î deschise-aşteaptă Strălucit convoiu ce vine Şi spre ele ’ncet se ’ndreaptă, Este Ştefan. Azi străbate Cel din urmă drum prin Ţară, Dar pe unde trece-acuma în măreaţa zi de vară, Plînge dealul, plînge valea, PIîng pădurile bătrîne Şi norodu ’n hohot plînge: „Cui ne laşi pe noi, stăpîne “. ? . EPILOG. Patru veacuri de durere Au trecut, — şi ’n noapte-adîncă Doarme Ştefan, dar şi astăzi Neamu ’ntreg îl plînge încă. Şi-l vor plînge codrii vecinie Fremătînd duios din ramuri, Cit vom fi ’n cuprinsul nostru Tot iloţl al altor neamuri! Jalnic apele l-or plînge; Şi zădarnic, multă vreme Din adînc de văi perdute Triste buciume-or să-l cheme .. ■ însă cînd suna-va ceasul De dreptate pentru Ţară, Din mormîntu-I va străbate Vîrful săbiei de pară ... Şi va fi războiul-mare între neamurile toate; Caii în potop de sînge Pîn’ la coame or să ’noate... Peste noi atunci pluti-va Duhul Iul Ştefan-cel-Mare — Şi vom rumpe orice lanţuri, Vom sfărma orice hotare! CRONICĂ. Redacţional. Începînd cu numărul viitor, numărul 17 dela 1 Septemvre, „Luceafărul“ iarăşi va apărea regulat, de două ori pe lună. — Ter-minul pentru răspunsurile la „Premiul Luceafărul"-ui espiră in ctirind. Rugăm, prin urmare, pe toţi cititorii cari nu şi-au dat incă votul, să binevoiască a grăbi cu răspunsurile lor. ALBUM DE CUSĂTURI ŞI ŢESĂTURI ROMÂNEŞTI. Din cetatea ardelenească, care în timpul din urmă a atras luarea aminte a întregeî lumi româneşti prin mîndra expoziţiune naţională sălăşluiţii între zidurile eî, ne vine un mărgăritar de artă. D-şoara Minerva Cozma n’a cruţat nici osteneală nicî jertfă pentru a aduna, într’un album, o bogăţie de cusături şi ţesături ale ţărancei noastre, mină măiastră neîntrecută. Acest album e un pas www.dacQFomanica.ro Nrul 15—16, 1905. LUCEAFĂRUL 323 însemnat în străduinţa noastră de a aduna tot ce găsim maî de preţ în straturile de jos ale poporului, unde e izvorul cel mai bogat pentru îmbogăţirea zestrei noastre culturale. In numărul acesta reproducem coperta şi porturile ţărăneşti din albumul d-şoarcî Cozma, pentruca publicul să-şi poată face o idee despre frumuseţile lui. Cele 20 de cartoane bogate, cari împodobesc acest Album, ne vorbesc într’o limbă plină de înţeles. Alegerea şi aranjarea cumpănită a cusăturilor şi ţesăturilor ne dovedesc gustul artistic desăvîrşit al femeii culte şi simţul practic al româncei harnice. Şi tocmai în împrejurarea aceasta din urmă zace deosebirea — o deosebire-progres — între „Ornamen-tica română", opera unui bărbat, şi „Albumul de cusături şi ţesături", opera unei femei. „Albumul" eo frumoasă colecţiune de cusături şi ţesături, dar e, în aceeaşi vreme, şi o colecţiune practică de modele, un dar nepreţuit pentru toate româncele cari ţin la vechile şi etern-frumoasale noastre podoabe. Dacă am avea astfel de albume din toate ţinuturile — pe cari le-ar eda respectivele despărţă-minte ale Asociaţiunii — am putea să alcătuim cu timpul un grandios album, o „Ornamentica Română din Ungaria", care ar fi un titlu de cinste şi de mîndrie pentru noi toţi. Preţul acestui „Album" e 16 coroane, pentru România 20 lei. Se poate comanda la biroul „Aso-ciaţiuniî" în Sibiiu. „MARCA CULTURALĂ A ASOCIAŢIUNII". Din incidentul serbărilor din Sibiiu, „Libertatea" dela Orăştie face o propunere, care, sîntem convinşi, va întimpina aprobarea tuturor. E vorba anume, să se ia hotărîrea de-a se introduce o „marcă culturală", cu preţul de 2 fii., care să se lipiascâ pe biletele de intrare la petreceri şi să fie astfel o contribuţie uşoară pentru despărţăinintele Asociaţiunii. Sumele intrate ar fi săse întrebuinţeze pentru cumpărarea de cărţi folositoare, cari să se împartă, gratuit, între popor. întruparea acestei idei fericite, sperăm, se va face încă la această adunare generală, putîndu-se astfel pune în practică deja la petrecerile din vara aceasta. O ŞTIRE ÎMBUCURĂTOARE ne aduc foile din Regat. Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice din România a cumpărat din Sibiiu pnetru suma de 4000 mii lei, albume şi modele de broderii, ce vor fi distribuite şcolilor profesionale de fete din Ţară. PRESA ROMÂNĂ Şl CITITORII SĂI. Nu vorbim „pro domo" ci în interesul întregeî prese române. Obicinuiţi cum sîntem şi noi românii, să petrecem o oră două la cafenea, îmbogăţind cu banul nostru proprietarii, străini aproape cu toţii, am putea să cerem şi noi, în schimb, ca pe lîngă sutele de foi străine, cafegiii să maî aboneze şi cele cîteva foi române ce le avem. Am dori însă ca pasul acesta să nu serviască ulterior de pretext pentru indiferentizmul, destul de latent, faţă de presa noastră. „Că doară o am la cafenea". ŞTIRI MĂRUNTE. Pictorul român dl Ştefan Po-pescu, membru al societăţii „Tinerimea artistică", a obţinut la expoziţia internaţională de arte din Munchen medalia de aur cl. II. — în revista germană „Deutsche Rundchau" din Berlin, numărul pe August, a apărut în traducere „Cozma Răcoare", una dintre cele maî bune nuvele datorite d-luî M. Sadoveanu. Traducerea e însoţită de o scurtă biografie a autorului. — Dl Aurel Candrea, însărcinat de ministerul cultelor şi instrucţiunii publice din România, să scrie un studiu amănunţit asupra dialectului bănăţenesc, petrece vara asta la Băile Erculane, de unde face escursiunî de studii în ţinuturile din jur. Vara trecută studiase ţinuturile din jurul Lugojului şi al Făgetului. —Dl K. Sand-feld Iensen, docent privat de limbile romanice la universitatea din Copenhaga, cîteva săptămînî a petrecut în România, cu scop de a studia limba şi datinele poporului român. Simpaticul danez, Ia II August a fost primit în audienţă, la Sinaia, de M. Sa Regele Carol, care a binevoit să-l reţină la dejun. Din Sinaia a plecat la Constanţa, însoţit de dl profesor Dr. I. Scurtu. în drumul spre casă, s’a oprit şi la Sibiiu, unde a asistat la serbările „Aso-ciaţiuniî". EXPOZIŢIA PICTORULUI LUNCAN. în sala de lectură a hotelului Caraiman din Sinaia, un tînăr pictor român I. Luncan, a expus 50 de aquarele şi 20 de pînze de ulei. In aquarelele aceste se în-chiagă lămurit toată psihologia artistului: o ado-raţiune nesfîrşită cătră natura, natură selbatică, pustie şi mută... un sentiment de melancolie, ceva din tînguirea doinei, din glasul clopotului risipii pe lunca satului în amurg. Aquarelele lui Luncan sînt aproape toate melancolice. Remarcăm în rîndul întîi „Car cu fîn“, — o cîmpie netedă, peste care s’a lăsat umbra dulce a amurgului; un car cu fîn în liniştea întinderii şi un nor frumos, rupt în făşii subţiri, orizontale, fine, cătră apus. In geana de lumină slabă a amurgului e toată melancolia şi desăvîrşirea tabloului. Dintre cele 20 de pînze de ulei remarcăm tabloul „Arderea celor nouă sate din Ardeal", un epizod istoric din timpul lui Mihai-Viteazul. Expoziţia dela Sinaia ne vorbeşte de un nume nou, de un talent serios şi puternic, chiemat să îmbogăţiască arta română cu roadele inspiraţiei sale senine. O. M. DĂRI DE SAMĂ Şl NOTIŢE BIBLIOGRAFICE Lucian Bolcaş: Războiul ruso-japonez. Partea 1, pînă la căderea Port-Arthurului. — Budapesta, Ed. „Poporul Român", 118 pp. 8" mic. Preţul 50 fii. — Un semn al interesului, cu care sînt urmărite evenimentele din apusul depărtat, e faptul că, în interval de vreme destul de scurt, cartea de faţă e deja a treia lucrare cu obiect ruso-japonez. Sîntem însă de părerea, că poporului s’ar putea da lectură şi maî interesantă şi, în tot cazul, şi mai folositoare, decît e descrierea unui război ce se petrece într’o ţară prea îndepărtată, prea necunoscută, www.dacQFomanica.ro 324 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1905. decît să ne poată îndemna să citim mal mult, decît publică foile noastre. Cartea de altminteri e scrisă curgător şi împodobită cu numeroase ilustraţiunl. „Făt-Frumos“, revista literară din Bîrlad, cu numărul său din urmă (23—24) încheie primul an de muncă şi luptă. Numărul 1, anul II, va apărea la 1 Septemvre.— „La Renaissance Latine", revista lunară ce apărea în limba franceză la Paris, sub direcţiunea d-lul Constantin Brancoveana, nu mal apare. După un trecut' frumos de 4 ani a fost nevoită să încete cu apariţia el independentă, contopindu-se cu revista „La Revue“. POŞTA REDACŢIEI. C. M. Traducerile din Scliiller şi Ooetlie — slabe, caşi versurile altora Deta munte, Necredinţă şi Apusul soarelui. C. Ion V. A. L. Iată cel mai .inie răspuns şi In formă şi în fond“: Rele. Radu M. Din versurile dtale publicăm strofele: La izvor. De eşti vreodată ginditor, Să nu stal, dragă, la izvor, C’al apel curs murmurător Te farmecă şi mori. Aşa-mi vorbi de printre flori Un glas, şi mă lua fiori, D'ain tresărit de douâorl... Ce crezi, de citeorl am tresărit noi, cetind mai departe: Aceasta nu rn’a conturbat, N'am incetat de meditat, Căci murmurul m’a inspirat Şi versul „Pit-pa-lac“. Ascultă-mă, dragă: Te plac, Deci du-te dela al meu tic-tac Căci moarte celora ce-mi plac Nu poftesc niciodat... L’aceste-am scos adine oftat Eram formal ipnotizat.. . . . iar noi am încremenit . . . C. V. Scrisoarea dtale a sosit prea tirziu. Rămil dară pe lingă pseudonim. T. B. „Poveştile Pietrosului" o să apară In unul din numerele următoare. S. D. Trebue să al niţică răbdare. Dl T. e la Sibiiu, i-am trimis scrisoarea. Dlonis. Comunicâ-ne numele adevărat. Cu pseudoniml nu corespondăm. Aviz. Abonaţii noştri sînt rugaţi să bine-voiască a grăbi cu achitarea abonamentului pe jumătatea a doua a anului. Abonamente se primesc cu preţurile de 6 cor. pe 6 luni, ediţia simplă. 10 cor. pe 6 luni, ediţia de lux. România: 8 cor. pe 6 luni, ediţia simplă, 12 cor. 50 pe 6 luni ediţia de lux. APARE: La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul acestui număr 1 coroană, Pentru România 1 leu 25 bani. Redacţia şi Administraţia: IU., Strada Zoldfa, nr. 7. Red.-resp. :MIHAI STAN. Pentru studenţi. în apropierea Universităţii, e de închiriat o odaie mobilată frumos, la o familie românească. A se adresa la administraţie. ABONAMENTUL: Ediţia de lux:---20 cor. la an Pentru străinătate: 25 „ „ „ Ediţia simplă:---12 „ „ „ Pe jumătate de an 6 „------- Pentru străinătate: 16 „ la an ^DELEflN A Institut de credit şi economii, Societate pe acţiî. Sediul Orăştie, casele proprii. Fondată Ia 1885. --- Capital social: 500,000 cor.--- Fonduri: 400 de mii coroane. --- Starea depunerilor: peste 2.400,000 cor. --- Primeşte : I Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4% --- Darea de venit după interese o solveşte institutul separat. --- 1 Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuesc cu întoarcerea poştei. ■ - - - - -- - - ----- - - - - • - - - CU TIPARIUL INSTIT. TIPOGRAFIC ŞI DE EDITURA „LUCEAFĂRUL". www.dacaromamca.ro