LUCeflFARUL ™L l\?. BUDAPESTA, 15 IULIE ST. 1905, NRUL 13—14. www.dacQFomanica.ro INSTITUT TIPOGR. ŞI DE EDITURĂ -----IV. Str. Molnar Nr. 10.:= A SE ADRESA la ADMINISTRAŢIE. -----IV. Str. Zoldfa. 7. sz.-- ilustratele l \ Luceafărui-ul n Vrsînt chiemate să înlocuiască ~j4 /Vjproductele străine, de acestC/' soiu. Lucrate după ^ Motive româneşti reprezintă tablourile pictorilor români mai de samă. Pînă acum a apărut seria I. 16 bucăţi. 1 serie costă . cor. 1.— 3 serii (48bucăţi). . 250 6 serii (96 buc.) . . 4 20 Comandele se fac pelîngă rambursare sau trimiterea înainte a banilor. Spre a înlesni cititorilor noştri comandarea cărţilor apărute n alte edituri, am deschis: Librărie de unde se pot comanda ori ce cărţi româneşti şi străine: franceze, italieneşti, englezeşti, germane ş. a. cu preţurile originale. Reproducţii artistice după tablourile pictorilor români. Cărţi de ştiinţ: şi petrecere. Gramatice pentru învăţarea limbilor străine. Dicţionare, Poezii şi a. Abonamente la ori mm -a Editura „Luceafărul" Romane, — Nuvele, — Scrieri poporale şl Piese teatrale. £®îl Sub tipar: BROŞURI şi OPURI Tot feliul de lucrări tipografice se tipăresc cu cele mai moderne litere, ÎN CEA MAI SCURTĂ VREME, pelîngă preţurile cele mai moderate. OCT. GOOA: POEZII. I. AGtRBICEANU: DELA TARĂ. A. CIURA: ICOANE. Din biblioteca scriitorilor străini: EM. MADACH: TRAGEDIA OMULUI în pregătire: Nuvele de Gorkll, A. Cehov, Maunas-sant,' Fr. Copie, A. Daudet, ş. altU. cgn c I asm ce reviste. INVITĂRI la baluri, concerte, (Anunţuri de fogodnd şi tot soiul de tipărituri se execută elegant, modern, şi eftin. Comandele şi banii să se*adreseze la ADMINISTRAŢIE. C=®r=l [=©=□ t=®=] oJd <=®C=1 c=®c=] C=©=| Revistă pentru literatură şi artă. Anul IV. Apare de 2orîpelună. Publică: nuvele, schiţe, poezii, articole muzicale, descrieri de călătorie, cronici, cedări de samă şi număroase ilustraţiunî artistice şi de actualitate.^] H ABONAMENT: CE] EDIŢIA SIMPLĂ: Un an 12 cor. In România şi Străinătate 16 cor. —6 luni 6 cor. In str. 8 cor. Pentru preoţi săraci, Învăţători şi studenţi: Un an 7 cor. In străinătate 12 cor. EDIŢIA DE LUX: Un an 20 cor. in România 25 cor., 6 luni 10 cor., tn străinătate 12cor. -50banl. CZ®---1 C®=| CZ0ZZ1 oSd ago 1=0=1 =0= =0= www.dacQFomanica.ro REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. — APARE DE 2 ORI PE LUNĂ SUB DIRECŢIA Dior: ALEXANDRU CIURfl, 0CTAVIAT7 GOGA şi OCTAVIAT7 C. CĂSLĂUATÎU. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. PRO DOMO. Entuziasmul şi idealismul cel mal curat al unor suflete visătoare au dat fiinţă acestei reviste. Tocmai acum se împlinesc trei ani, de cînd un grup de tineri de pe băncile Universităţii din Budapesta s’aii gîndit să întrupeze un vechiu ideal al generaţiilor studenţeşti premergătoare: înfiinţarea unei reviste literare a tinerimii noastre academice. Era în primăvara anului 1902,anutimpul florilor şi al iluziilor, cînd prin cafenelele şi birturile din capitala Ungariei întîlniaî regulat o ceată de flăcăi români surtucarî, veniţi aci, la învăţătură mai înaltă, de prin toate provinciile româneşti, supuse Coroanei Sf. Ştefan. Aceşti reprezentanţi ai românizmuluî ciscar-patin, Ia obicinuitele lor întîlnirî îşi frămîntau mintea cum şi-ar putea învrednici neamul cu o revistă. Prin ceaţa fumului de tutun, ce-î îmbrobodea într’o aureolă de mucenici cuminţi, îi zăreai noaptea tîrziu, prin vre-un colţ de cafenea, cum, cu ochii aprinşi şi feţele îmbujorate de focul discuţiei şi de ncc'arul şireaguluî de sticle goale — la noi, nănaşele indispensabile acestor fel de planuri — croesc planuri peste planuri, vorbind toţi deodată, apoi cum se domolesc şi aplecîndu-se pe lespedea de marmură a mesei, ascultă, cu luare aminte, glasul de nemulţumit al celui maitînăr, care nugăsia în viaţa tinerimii noastre academice nici avînturîmarî nici preocupaţiunî nobile, — sau cum aprobă, legănînd păhărele goale între degete, graiul celui din Ţara-Bîrsei, care se jeluia cumplit de seceta şi de sărăcia noastră literară şi culturală . .. Fiecare avea ceva de spus şi ceva de îndreptat. Numai uscăţivul de peTîrnave priviaperdutdrept înainte. Sufletul lui simţeatoatăbucuria şi însufleţirea tovarăşilor, dar ştia bine că firea lucrurilor e mult mai îndărătnică, decît s’o poţi schimba de azi pe mîne. C’un gest lin de împăcare şi cu glas domol de dascăl cuminte, încerca să-i potolească pe cei porniţi, căuta să tălmăcească, pe ales, cauzele neputinţii şi nevredniciei noastre şi se trudea să-i facă a ’nfelege că nici dînşii nu vor răsturna lumea din ţîţini cu măreţele lor planuri. Şi o clipă unii credeau spuselor lui. Dar numai o clipă, căci, iată, pe poetul cu plete blonde suit pe scaun, străfulgerînd pe toţi din ochii lui al- baştrii, tăind cu gesturi largi negura de fum şi ’n energice cuvinte într’aripate făurind, ca un profet războinic, tot viitorul încununat de iz-bîndă al visurilor ce le înfrăţiau fiinţa şi al planurilor menite să îndrepte cultura neamului ro-mînesc de aici pe alte cărări mai vrednice de cinste . . . însufleţirea îşi luă din nou zborul, veselia îi făcea să-şi uite de toate năcazurile, nu se mai gîndeau decît la izbîndă. Iar în vremea asta, printre perdelele întredeschise, luceafărul de sus, „vecinica minune", îşi revărsa razele-î senine pe capetele flăcăilor, cari cîntau în cor un imn de redeşteptare . . . Numele de „Luceafărul" a primit în botez şi revista lor, departe de neamul românesc, caşi steaua de acest pămînt rătăcitor. Astfel s’a zimislit înfiinţarea revistei noastre. * în dricul verii, zodia aceloraşi dies caniculares de acum, a apărut primul număr. Cei cari au scos vre-odată reviste, îşi vor putea închipui clipele de bucurie şi de entuziasm legate de astfel de momente. Şi s’aîi legînat flăcăii noştri vara ’ntreagă şi parte din toamnă tot cu nădejdi. Munceau cu toţii din răsputeri, fiind că cauza era sfîntă. Dar după senin, au urmat, rînd pe rînd, zilele noroase ale decepţiilor, cari au întunecat doiani împliniţi împărăţia „Luceafărului". Tinerimea academică dela noi, în loc să le întindă idealiştilor dreapta de ’nfrăţire, i-a în-timpinat c’un zimbet suveran de ’ncurajare. în-zădar s’aîi făcut chemări la adresa tinerimii, înzădar li-s’a atras binevoitoarea luare-aminte, că revista se porecleşte a tinerimii, înzădar, căci „floarea naţiunii" n’avea urechi s’audă nici minte să ’nţeleagă. Au urmat apoi războirile cu returiştiî venerabili şi preaonoraţi, gîlceevile neplăcute cu res-tanţieriî îndărătnici, — a căror sămînţă, durere, nici astăzi nu-i stîrpită, — lupta pe viaţă şi pe moarte cu indiferenţa publicului şi cîte alte năcazuri, de cari cu greu îşi mai aduce omul aminte. Am trăit vremuri de cumplită încercare, noi visătorii la ceriuri albastre, — nu odată era să ni să zădărnicească intenţiunile curate, dar nu ne-am dat www.dacQFomanica.ro 264 LUCEAFĂRUL Nrul 13-14, 1905. spre vecinie repaos ci, ascultînd de glasul ini-mel noastre, am răzbit, cu fruntea ridicată, pe suişul, ce ne-a căluzit Ia izbîndă. Chiar şi rîn-durile ni s’au rărit în cursul vremilor grele. Din „grupul de tineri", rămas-am, la sfîrşit, abia trei oameni stegari credincioşi. Am dat revistei un caracter mai pronunţat românesc, i-am lărgit programul de activitate, pînă am reuşit s’o ridicăm la nivoul el de astăzi, cînd „Luceafărul" nu se mal poate numi organ literar studenţesc, nici măcar revista tinerimii, ci ceva mal mult. Astăzi, cînd intrăm într’o nouă fază de existenţă, ne simţim datori a ne aduce aminte de toţi aceia cari ne-au sprijinit, fie cu vorbe de încurajare fie cu obolul, în realizarea gîndurilor şi intenţiunilor noastre. Mulţumim deci înainte de toate prea cinstitului public cetitor pentru încrederea ce-a avut-o în putinţa nizuinţelor noastre, dîndu-ne mijloacele materiale necesare pentru susţinerea revistei. Cu cît interesul publicului va fi mal inten-ziv cu atît va creşte şi dragostea noastră de muncă şi cu atît vom putea îndeplini mal uşor trebuinţele Iul intelectuale şi artistice. Aducem apoi mulţumirile noastre dlul profesor universitar Nicolae lorga, ale cărui cuvinte calde din revista „Sămănătorul" au contribuit mult la întărirea noastră morală şi intelectuală. Dacă am reuşit să creem „Luceafărului" un nume în viaţa noastră culturală, pe lîngă munca şi străduinţa noastră, avem s’o mulţumim dsale, presei dela noi şi din regat, care a urmărit cu o deosebită atenţiune activitatea revistei noastre. în sfîrşit, nu putem uita nici de prietenii noştri intimi, cari, în vremuri de restrişte, n’au cruţat jertfa scumpă a ostenelii pentru triumful idealului nostru. Lor are să le mulţumească publicul şi noi, mal mult decît oricăruia, c’am putut ajunge, unde sîntem. Tot a lor e şi meritul că acum, după trei ani, am reuşit să înfiinţăm institutul de arte grafice şi de editură „Luceafărul", care e un moment îmbucurător nu numai în viaţa revistei noastre ci şi în desvoltarea noastră culturală, dedieîndu-se escluziv literatureî şi artei. Pentruca şi publicul să fie pe deplin în clar cu programul muncii noastre, îl vom schiţa în li-niamente generale: a) Vom eda operile scriitorilor grupaţi în jurul revistei „Luceafărul", precum şi ale altora dacă ele vor prezintă vre-o valoare. Prin aceasta voim să uşurăm pe deoparte tuturor scriitorilor de valoare dela noi putinţa de a se manifesta aici acasă şi de a le asigura un oarecare venit după munca lor, pe de-altă parte voim să dăm cetitorilor opere scrise de oameni eşiţl din sînul lor, cari le înţeleg păsurile şi frămîntările sufletului. b) Vom porni o bibliotecă teatrală, care va cuprinde piese originale, bucăţi bune deja publicate şi localizări. Această bibliotecă, scrisă într’o limbă românească corectă, va fi destinată diletanţilor noştri, pe cari voim să-I ferim pe viitor de trista desorientare de pînă acum în ce priveşte alegerea pieselor. Dacă ne va fi cu putinţă, vom intra în legături mai strînse cu societatea pentru fondul de teatru român, care în prezent, fiind lipsită de-o astfel de bibliotecă, ar putea uşor să ne întindă tnînă de ajutor. c) Vom publica o bibliotecă a scriitorilor străini, în care vor intra operile de valoare ale literaturilor străine, din cari publicul şi scriitorii vor putea învăţa ceva. Scopul acestei biblioteci, în primul rînd, e înlăturarea traducerilor în limbi străine de pe mesele publicului nostru, care în timpul din urmă ceteşte, mal ales, foarte multe traduceri ungureşti. d) Vom scoate, în fiecare an, un Almanach Iiterar-artistic, care, pe lîngă materialul literar inedit, va cuprinde informaţiunî exacte despre viaţa culturală a Românilor de pretutindeni, notiţe despre mişcarea literară din străinătate, cronica artistică şi ştiinţifică a anului, reproduceri după tablourile artiştilor noştri şi lucruri de actualitate folositoare şi de interes. Anul acesta, fiind deja timpul înaintat, nu ştim dacă vom reuşi să servim publicul cu acest Almanach, care pretinde muncă multă şi cheltuieli mari. e) Vom executa cărţi poştale ilustrate, stampe, reproducînd porturi româneşti, opere artistice, vederi, fotografiile scriitorilor şi bărbaţilor noştri mal de samă etc. etc. Toate aceste, însă, reclamă timp şi sprijinul intenziv al publicului românesc, făr de care străduinţele noastre nu pot avea un bun sfîrşit. * Programul revistei „Luceafărul," baza întregel noastre activităţi, nu se va schimba întru nimic nici în viitor. Caşi pînă acum — excepţionînd epoca cînd se găsea în fazele de vaccilare ale începutului — va urma acelaş principiu robust, că manifestarea unul popor, în artă şi literatură, nu poate pleca decît din rărunchii individualităţii lui proprie, reoglindînd credincios notele alese şi caracteristice ale fiinţil lui etnice. Acesta e principiul cel mal firesc şi cel mai larg, care e îndreptăţit a călăuzi — nu a reglementa — în artele frumoase, programul de activitate al unul neam, caşi al nostru. Mal cu samă aici la noi, unde se zăresc numai zorile unei mişcări literare, e singurul îndreptăţit. Urmînd acest principiu, clădirea perfecţionării şi înaintării noastre va avea de bază fondul sufletesc moştenit dela înaintaşii noştri!, pe care nu ni-l putem falsifica cu teorii exotice din cultura apuseană. împrumutul cumpătat şi folositor, nu maimuţăria năroadă şi inconştientă, dela alţi www.dacQFomanica.ro Nrul 13-14, 1905. LUCEAFĂRUL 265 maî înaintaţi decît noi trebue să se admită, dar numai ca un fel de povăţuitor în alegerea mijloacelor prin cari ne putem întrupa maî uşor idealurile. Aceasta e calea, pe care credem că e mai bine să mergem. Octavian C. Tăslăuanu. UIHŢfl ROUĂ. Un proces monstru. O fată dela ţară necinstită de un scriitor dela cancelaria din sat, bătută apoi grav cu mamă-sa cu tot, care-i sărise în ajutor, de acelaşi om cu oficiu. George Mu-răşanu, doctor în drepturi, advocat cu diplomă, nu mai avuse de apărat astfel de cauze, deşi anul acesta e al nouălea, decînd şi-a deschis cancelarie. Adecă acumnicinu avea să apere, ci să acuze şi să ceară o straşnică pedepsire a vinovatului. Se preumbla prin casă cu paşi largi, se trîn-tea pe sofa, iar se scula şi nu-şî putea afla repaus, în minte i se închiegaiî frînturi din vorbirea ce va aveas’oţină: cuvinte mari, aspre, duioase, apoi fraze puternice şi fără să gîn-dească, inînile lui închipuiau gesturi largi menite să aţintească toate privirile celor ce vor fi de faţă la „pertractare". — Şi uită, i se înduioşază tare şi inima! La alte procese a vorbit şi aşa mai mult vînt, dar acum simte că va vorbi altfel. Nu mai poate uita pe badea acela, pe tatăl fetei. „Să vezi, dle dragă, că viaţa meaacuma nu maî are nici un rost. Două lumini senine aveam cari mă puneau la muncă de dimineaţa pînă seara. Acuma, luminele acelea se întunecă, s’au întunecat! Să vezi dta ce a rămas din ochii ei: două gămălii de sticlă. Şi obrajii ei, că erau albi ca laptele şi plini de să-i tai c’un fir de păr, acum îs subţiri ca la bătrîne şi palizi, Doamne, palizi, străvezii. O, Maria tatucăi, cum ne scurtezi tu zilele la toţi. Şi el, cinele, îşi ridică acum pălăria, cînd ne întîlnim. — Să ştii dta, dle, ce mînă de ghiaţă mă strînge pe mine mereu de inimă! Dar dta poate că nu vei înţelege. Eu cred — ştie Dumnezeu ce să mai zic — că inima domnilor e din alt lut zidită decît a noastră, a proştilor." Şi tînărul advocat vedea şi acum pe badea cu faţa de ceară, cum îşi învîrte pălăria mare în mîni, cum îşi întoarce capul, să-şi usuce o lacrimă. Ochii aceia adînci ce spuneau o durere mare,—aproape de desnădăjduire—maî ales nu-î putea să-i uite. îi părea că de cîteorî şi-î îndrepta românul spre dînsul, cetia în ei o neîncredere. N’a putut să doarmă în noaptea aceea mai de loc. Se credea de multe ori înaintea tribunalului, se auzia cum îşi spune vorbirea, — apoi ploaia de aplauze. O, şi ce rău îi făceau aplauzele aceste de data asta. 1 se părea, că ascultătorii îşi bat joc de dînsul. Cum cutează să bată în pălmî, cînd victima, victima nevinovată, e de faţă. — Mu-răşanu, în pat, s’a cutremurat în tot trupul. în aprinsa lui fantasie a văzut fata, pe Maria. îşi strinse ochii, cu groază, să nu maî vadă nimic şi lovi cu pumnul puternic în stavila patului, să-l doară.— Dar uită, acolo într’un colţ, e el, dobitocul,spurcatul dobitoc. Aşa om urît n’a vă-zutMurăşanu în toată viaţa lui. — Se sculă din pat, aprinse luminarea şi începu să se preumble prin casă. Nu-şi putea explica nici cum, de unde să vină agitaţia lui nemăsurată, pe care nu o mai simţise în toată viaţa de pînă acum. A avut de lucru cu omoruri, cu furturi cu tîlhării brutale, dar să fie aşa de pătruns, ca acum, nu i s’a întîmplat. — Preumblîndu-se se mai liniştea, dar cînd îi venia în minte badea şi auzia iar cuvintele lui, se ’nferbîntadin nou. Dimineaţa a făcut o preumblare scurtă, apoi s’a apucat de muncă şi patru zile nu a mai eşit din chilie. Servitoarea se lua cu mînile de cap, privia speriată prin uşa de sticlă şi în răstimpuri îi venia un gînd grozav: domnul a îne-bunit! îl ştia pînă acuma că de zece ori eşia pe zi în oraş şi iar se întorcea, cu scrisori lungi subsuoară. Acum nimic. Şi-apoi de-ar fi scris la masă, cum se scrie! Dar rupea coală după coală, cît ce punea cîteva şire chinuite pe ele, lua altele şi se apuca din nou. După ce găta Florica şi Tincuţa. www.dacQFomanica.ro 266 LUCEAFĂRUL Nrul 13-14, 1905. un pasaj întreg, îl cetia cu glas tare, gesticula, se preumba prin casă, gîndindu-se. Apoi iar se apuca de scris şi cîte-odată, aşa scriind, se pomenea că-şî vorbeşte cu glas mare. în ziua întîi a inîncat la amiazî, în a doua i-a dat servitoarei o palmă ca aceea, cînd a venit să-î spună pentru a zecea oră că se răceşte supa. Şi era perit de să nu-l mai cunoşti. Apoi noaptea, că nu mai durmia decît 2—3 ceasuri. Servitoarea intrase în groazele morţii: de ţine aşa o săp-tămînă, liotărît stăpînul său înebuneşte. Cînd după patru zile eşi la aer, era se ame-ţiască, dar se trase cîne-cîneşte pînă la berărie şi ceru o halbă. Nu-î plăcu însă şi voi să iasă cînd iacă, îi căzu un prietin. „Ce-î cu tine, Murăşanule, pare că ai înviat din morţi ? — Ceva neexplicabil, frate, aşa cevan’am mai păţit în viaţa mea. Uită ce proces am — şi-i spuse „cazul“. Dar nu ştiu de ce m’a pătruns aşa tare nenorocirea asta a Măriei. — Va fi poate că te prea doare inima de-o aşa dobitocie. — Nu numai atîta, Mărunţene. Şi asta-i, dar nu numai asta. Eu simt că în fiinţa mea se petrece ceva deosebit, vreafi să zic în suflet, în inimă. Caşi cînd s’ar trezi ceva în mine şi ca şi cînd ar adurmi iar. Şi mă cliinue aşa, de mă uscă pe picioare. Uită, pe mine drept că mă doare nenorocirea Măriei. Dar cînd mă gîndesc la ea, de ce îmi vine aşa de greu de mine în-su-nii ? Asta să mi-o spui tu, Mărunţene dragă! — Va fi o greşală a simţurilor şi a judecăţii. Asta se mai întîmplă. Eşti prea încordat şi prea nervos şi asta e! — Nu-i greşală, prietine, eu nu ştiu ce-î, dar nu-î greşală." Pînă a sosit timpul acestui proces, de alte nu s’a mai putut ocupa. Strica coală după coală şi nu era în stare să hotărască nimic. Cunoscuţii se luară de gînd. Nici la casină, nici la cafenea, nici nicăirî. Şi dacă da pe acolo, sta ce sta şi se făcea nevăzut. Dar în Joia aceea, cînd a fost procesul nenorocitei fete, se părea, că s’a coborît un arhanghel din cer şi acela a vorbit. Ascultătorii nu încăpeaţi în sală. Şi dr. George Murăşanu, cu ochii văpăi, cu faţa aprinsă, strălucitoare par’ că, şi totuşi aşa de dureroasă, puse în spatele tînărului aceluia, cu simţiri de dobitoc, cea mai grea pedeapsă ce se dă în astfel de cazuri: temniţă îndelungată şi pedeapsă în bani. Cînd a sfîrşit vorbirea, publicul nu se mai putea opri din aplauze, asemenea şi cînd juraţii vestiră osînda. Mureşanu remase cu ochii mari, tulburi la aplauze. Avea aşa un simţămînt, că e batjocorit în ce avea el mai sfînt. Mai mult decît oricînd altădată simţia că nu pentru aplauze a vorbit, ci pentru altceva. Aruncă o privire Florica şi Tincuţa. rătăcită prin sală. Mama, tata nenorocitei stau muţi, cu capetele în pămînt, cu inimile zdrobite. Maria, cu faţa ascunsă în năframă, nu mai avea nici ea lacrimi, nici sînge care să-î mai roşască obrajii ruşinaţi. Albă, ca de var, ca şi năframa cu care îşi ascundea faţa, sta împietrită cu mî-nile frînte în poală. Mureşanu simţia că toată vorbirea sa a fost spusă în vînt. Nimic n’a do-bîndit: nici o rază de lumină n’a putut aprinde în sufletul acestor trei oameni. Ce le pasă lor, că nemernicul acela va suferi robia? Ei vor rămînea tot atît de nenorociţi cum au fost: şi nu va fi nimic ce să-î poată mîngăia. Advocatul stătu o clipă drept ca un prapor între ei, apoi zise bătrînului: „Bade, eu nu ţi-am putut ajuta nimic. Banii ce va fi să-î capeţi, aruncă-i în fundul vr’unei prăpăstii, căci cinstea unui om nu se poate plăti cu bani. Dar cre-de-mă, că pe mine mă doare durerea voastră, şi că pe Maria nu o pot socoti de loc vinovată; ci dimpotrivă, mi-se pare o sfîntă. Uitaţi-vă aici voi toţi cari aţi bătut mai nainte în palme." — Şi Mureşanu merse Iîngă fată şi o sărută uşor pe frunte. De astădată nu mai aplauda nimeni, ci priveaţi unii speriaţi, alţii se înduioşaţi. Din ochii părinţilor fetei prinseră să curgă cele dinţii lacrimi binefăcătoare, cari le-au stat ascunse în tot timpul procesului. „Vai, domnule dragă, domnule dragă!“ şi alta nu putură zice. www.dacQFomanica.ro Nrul 13-14, 1905. LUCEAFĂRUL 2G7 Primarul. Maria plîngea cu lacrimi îmbinate sub barbă şi sărmanul cî piept era numai furtună. George Mureşanu cşi cu aceşti trei oameni şi izbi cu putere uşa după sine. Dimineaţa următoare, foarte abătut, luă gazeta. Acolo, amănunte despre proces, vorbirea lui întreagă, vorbirea „ilustrului orator, cum nu s’a mal pre-zintat altul în sala tribunalului". Şi la s'îrşit: „Oratorul a dobîndit succesul cel mal splendid ce se poate închipui." — Mureşanu sări, ca muşcat de şarpe, aruncînd gazeta. Adecă lumea întreagă e aşa de seacă, aşa de jninci-noasă, aşa de ipocrită şi de ticăloasă ? în sala tribunalului minciuni, în gazetă minciuni! Oare toate capetele din lume sînt aşa de proaste ? El n’a secerat nici un succes. Dar pentru cel ce au ascultat, şi pentru cel ce scriu, a fost succes. EI n’au înţeles, căci negreşit au o inimă ce se asamănă mult cu a acuzatului. Val, acuzatul ăsta, scriitorul ăsta, ce chip disgustător. Mureşanu nu şi-a putut închipui un om mal urît ca acesta nici odată. Advocatul căzu zdrobit pe scaun. Şi rămase multă vreme aşa nemişcat. Servitoarea bătu cu frică la uşe. „Este pentru dl o scrisoare". O copertă mică, roza: „Nu te-am văzut de mult. Bolnav să fii oare ? Vezi dragă, croitoreasa a gătat haina, pe care aî comandat-o tu. Ce să fac cu ea ? Te ’mbrăţişază a ta: Maria." Mureşanu se cutremură în tot trupul. Maria e scrisă acolo ? El a comandat haina Elenei! Luă literile pe rînd: acum cetia Elena în-tr’adevăr, dar cînd privea biletul, totuşi vedea în litere mari scris Maria. „Dumnezeule, simt că mă perd, ce să fie cu mine ?“ Zdrobit, căzu pe divan, ca ’ntr’o visare adîncă. în casă era linişte de moarte şi în liniştea asta Gheorge Mureşanu îşi reamintea, — fără să-şî poată da samă cum şi de ce, — viaţa lui de pînă acum. Simţia numai că icoanele se rup una după alta din întuneric şi se îndeasă toate, năvalnic, să le vadă. îşi vede părinţii, ţărani în stare bună, cari mor săraci, dar îndestuliţl, atunci cînd feciorul lor deschide cancelarie. Vede viaţa sa de student harnic şi cruţător: tînărul acela blînd şi sfios, pe care şi pîn’ a fost la universitate, nu l’a apucat nici cînd 10 ore sara în vre-o crîşmă. Apoi traiul lui de cînd e advocat. Şi-a cîştigat un nume, ştii, un nume de să fii sigur în cariera ta şi are prietini buni. — Şi cum stîj răzimat pe canapă, îl vin în minte prietinii, rînd pe rînd, doctorul Pascu, advocaţii Fulea şi Ilieş, preotul Marcu, şi în sfîrşit în şirul prietinilor ce-î vin în minte se aşază şi loan Grecu, asupra căruia el a cîştigat erî o grea osîndă, — loan Grecu, care a nefericit o familie cinstită. Mureşanu se îngrozeşte şi simte că viaţa lui aci în oraşul acesta nu şi-a amintit-o bine. Numai prietinii şi i-a văzut. Dar prietinele ? O, Doamne, cine să-şi fi adus aminte, cînd şi-a deschis el cancelaria aici, că şi oraşul acesta va fi aşa de stricat. Şi el, dr. Gheoge Mureşanu, şi-a cheltuit o mare parte din tinereţe ca şi alţii, nouă ani de zile, şi nu s’a hotărît nici odată să se însoare. Negreşit: dr. G. Mureşanu încape foarte bine alăturea de Ion Grecu ! Şi el n’a avut nici odată reinuşcărl grele de conştiinţă 1 N’a avut|? Stal, că acum îl vin în minte. O, Doamne, ba cîte a avut. Dar lumea l-a acoperit cu laude, femeile nevrednice îl trăgeau cu ochiul, şi iacă el, 1 ugerul dela sate, care avea să fie un stejar puternic, azi a rămas un plop, pe care îl îndoaie toate vînturile. Astăzi oamenii se măsură şi se preţuesc cu cîntarul banilor, a isteţimii, a renu-melul, iar cinstea, sfînta, înălţătoarea cinste nepătată, e o vorbă în vînt. Astăzi putem să ne scandalizăm de concubinatele ţăranilor şi să le dăm la preoţi în cap, că nu-şl ştiu face dato-rinţa, dar din clasa noastră cea cultă, inteliginţa noastră, nu are nimeni dreptul să-I atace, pentru sufletele lor putrede, pentru viaţa lor desfrînată. Aici femeile se acopere cu pudră şi cu mătasă, iar bărbaţii nu se mal acopere cu nimic: lor li-e de ajuns numele bun, vaza, ce le rămîne neştirbită. Mureşanu nu se mai putea opri din gîn-durile aceste. Şi simţea tot mal mult că bine www.dacQFomanica.ro 268 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. i-se cade lui lingă Ion Grecu. Discursul ce l-a tinut împotriva luî, ar fi putut să-l îndrepte în contra atîtor bărbaţi vrednici, cari se respectă, împotriva sa chiar. Căci să nimiceşti pacea şi bunaînţelegere dintr’o familie, ori chiar numai să-î dai unei femei prilejul, să se decidă a-şl uita de ceea ce este, e tot atît de monstruos, caşi fapta lui Ion Grecu! „Vezi, dragă George, iubitule doctor G. Mureşanu, advocat, cît de sus stal dta! Şi vezi cît de prost ţi s’a scurs viaţa de cînd eşti advocat ? Gînditu-te-aî vre-odată ce-aî cîştigat din viaţa asta ?“ — Şi George Mureşanu rîde acum, cu ochii perduţl, rîde-rîde, pînă ce îl fură somnul! Cînd s’a trezit, ochii îl căzură pe scrisoare. ÎI răspunse: „Haina primeşte-o. Voi plăti-o. Dar nu ne vom vedea mal mult.“ După neliniştea mare ce i-a stăpînit, după multa agitare, acum s’a sculat liniştit. Ochii luî vedeau cuminte şi aşezat. Se gîndea la badea: Bade dragă, eu cred că pe dta te-a trimis la mine tata din groapă. Dta mi-aîzis: „Eu cred că inima domnilor e din alt lut zidită decît a noastră, a proştilor". Dar inima mea, simt acum, e dintr’o bucată cu a celor proşti. De-aşî putea-o face curată, iarăşi curată, ca a voastră !“—Apoi după puţină gîndire, îl veni în minte alt gînd luminos: Mărunţanu îî zise odată Ia bere: „Ce-îcu tine, Mureşane, pare că al înviat din morţi!" Şi el nu ştia atunci că prorocise un mare adevăr... La două săptămînl prietenii îl perdură urma şi cînd îl aflară din nou şi-l cercetară, într’un orăşel depărtat, unde-şl deschisese cancelaria, îl primi dna Mureşanu, mal nainte domnişoară la ţară, cuminte şi harnică, într’o casă preoţască. I. Agîrbiceanu. TUPOR CAV. PE FLONDOR. Unul din cel mal talentaţi compozitori români, cu care fraţii noştri din Bucovina numai mîndri se pot. Vlăstarul unei vechi familii din Bucovina, e născut Ia anul 1862 în Storojineţ, fiul naţionalistului George cav. deFlondor. Talentul său muzical fu cultivat de mic copil sub conducerea maiceî sale, care era o pianistă renumită. Ca elev de liceu, în vrîstă de abia 16 ani, avea corul său propriu, bine cunoscut în Bucovina. Mal tîrziu reuşi să-şi cîştige un nume chiar şi în România cu corurile: „Cîntecul marinarilor", „Lăcrămioarele", „Viorelele", „Cîntecul vînătoresc" etc. Toate aceste cîntece, devenite astăzi poporale, îşi au origina de pe acele vremuri. Dupăce îşi termină studiile' liceale, ascultînd de îndemnul tatălui său, se înscrie la facultatea de drept, dar nu-şl uită nici de societatea filarmonică română „Aurora", care atunci prin prestaţiunile eî atrăgea nu numai pe Români ci şi pe străini. Aici s’aîi reprezentat vodevilele „Drumul de fer", „Milo director", „Cinel-cinel", „Florin şi Florica", „Arvinte şi Pepelea", „Doi ţărani şi cinci cîr-lanî", a căror muzică a fost parte aranjată, parte compusă de dl Flondor. Tot din timpul acesta datează operetele „Nunta ţărănească", „Rusaliile", „Liţa Pescăriţa“, cari au cîştigat multe cununi de onoare harnicului şi talentatului compozitor. Dorul de a se perfecţiona în muzică îl făcu să plece, în toamna anului 1884, la Viena, unde în curs de patru ani, pe lîngă studiile academiei de agricultură, urmă teoria muziceî la renumitul profesor al conservatorului din Viena, Robert Fuchs. Patronesele balurilor române din Viena, în fiecare an, dădeau ocazie tînărulul compozitor să le dedice cîte un vals, din cari acordurile melodioase din „Visurile", „Salut e s d e m o n ta g n e s“ şi „Din depărtare" au atras atenţiunea archiduceluî Rainer, protectorul balului, care încurajă, prin cuvinte măgulitoare, pe distinsul compozitor. Din această epocă datează vodevilul „Noaptea Sf. George", corurile: serenada „Luna doarme amoroasă", „Traiu vînătoresc", „Cîntul haiducesc", „Marşul din Rusaliile", „Quadrile din nunta ţărănească" etc. Tot în acest timp călători Ia Bayreuth pentru a studia muzica luî Wagner. Reîntors în Bucovina, se căsători în anul 1888 cu fica marelui comerciant George Czuntu din T. Flondor. www.dacQromanica.ro 6. -r 270 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. Roman, apoi se retrase la moşiile sale Rogo-jeştl şi Gura-Molniţel, dedicîndu-şî tot timpul muziceî. Lucrările dsale mai însemnate din acest timp sînt: 1. „Moş Ciocîrlan" — operă naţională în trei acte şi 4 tablouri, — care a fost reprezentată de societatea filarmonică „Armonia" cu ocazia iu-bileuluî eî de 25 ani, în Mal 1901. 2. Opereta comică naţională în trei acte „Noaptea Sf. George", care n’are nici o legătură cu vodevilul maî sus amintit. Această operetă se studiază deja de „Armonia" şi se va reprezenta în scurt timp pe scena noului teatru din Cernăuţi. 3. Are în lucrare opera naţională „Pescariul Dunării", cu subiectul luat din războiul de independenţă. Dupăcum vedem, dl cav. de Flondor e unul dintre cel maî fecunzi compozitori, dela care aşteptăm încă multe opere naţionale. [U CASCADA înFRÂŢIRIL — O privelişte din munţii Maramureşului. — Eram şase, de cel cu pieptul de aramă. Şase inşi pe plaiurile Maramureşului, din trei colţuri ale Românimeî. Trei din Ţară, doi băştinaşi şi unul pe care băştinaşii îl întimpină : „Ardelene, peî de lene!" Acesta eram eu. Iar de „bine v’am găsit", aveam şi eu ceva în straiţă: „Maramureş, Maramureş, duşmanilor te vîndureşî!" — Cel ce va cutriera această mare hală de sfîr-nărit o să ’nţeleagă cine-s duşmanii de veşnică pomenire: jidani maghiarizaţi, maghiari jido-viţi, români maghiaro-jidoviţî . . . Combinaţi dvoastră maî departe! Şi pe noi ne băteau gîndurl de cumpărare. De răscumpărarea celor ce le-am perdut, a celor ce ni s’au înşelat, ce ni s’au furat şi ce ni s’aiî răpit. Dar să nu-mi scap fuiorul. Noi „ungurenii" terminaserăm tocmai la un liceu ce se chiamă românesc, poate pentru că bani scumpi româneşti se risipesc acolo din bunătatea lesne iertătoare şi răutatea exploatatoare a inimilor. Este o învăţătură ce pe acele părţi e gonită şi de pe catedră şi din inimile obşte! de tineri fără avînturl şi de bătrînl încărunţiţi în negrijî. în inimile noastre-şl aflase adăpost, căci ea se chiamă conştiinţă muncitoare de neam. De-a unul neam, ce nici măcar dragostea şi jertfa cuvenită nu ţi-o cere. — Astfel ajunserăm în corespondenţă de doruri şi hotărîri frăţeşti cu cel din ţară. Aci se făuri hotărîrea de a ne cunoaşte „păr mîntul" şi pe noi. Şi planul nostru se izbîndi pe un al patrelea colţ românesc: la serbâtorilc dela Putna. Plini de cunoştinţi (cu entuziasm eram tixiţl) şi de învăţături noul, de cari nici măcar nu visam mal nainte, purceserăm pe urmă în Maramureş. Mal poposirăm pela unul pela altul, ne maî sporirăm sărăcia cunoştinţelor şi mal scă-zurăm din belşugul entuziasmului la „vederile" neaşteptat de revoltătoare, pînă în sfîrşit sosirăm la cel din urmă popas, la vatra şi dragostea unul dascal harnic de fapte şi de vorbe, o rară escepţie. Avea şi dînsul un fecior la învăţătură, — la învăţătura noastră. Dragi cetitorii mei, nu perdeţî răbdarea, sîn-tein deja în hotarele Cascadei. într’o bună dimineaţă, o luarăm tus-opt prin codru şi prin stîncî, să o vedem şi noi cum se rostogoleşte la vre-o cincisprăzece chilometri de sat. E un crîmpeî numai din romanticitatea nestrăbătută şi neînţeleasă de stăpîniî hou-nouţl, a dovezii de superioritate a frumosului din natură. Stăteam să ne prăbuşim de căldură, dacă poteca noastră nu se împletea cu chica de arbori străvechi şi adumbritorî a „vînjilor" (ghinj, ma-ramureşeneşte) munţi, ce numai eî ar şti să ne povestească trecutul nostru nepătruns şi întunecat ca gîndul liftelor ce fac să ni se uite şi prezentul. Uf! Era cald fără seamăn, şi te maî sufoca şi atîta amar de săritură peste prilazurl. Sumedenia aceasta de punţi fără părae dau satului maramurăşan o înfăţişare specială. AI să te avînţî cel puţin peste vre-o jumătate de sută, pînă scapi la larg, departe pe cîmp. Lanurile prăpădite de arşiţa vere! nu ne mal supărau, atît ne deprinsesem cu această „încercare", vremelnică numai. Călăuzul nostru ne isto-risia întîmplărî de volnicii şi laşităţi. Nici astea nu ne maî obideau. Pe semne ne deprinsesem şi cu ele. Păgubaşa era natura, a cărei frum-seţă nu aveam pas a o admira, decît cînd ne lovea setea şi dorul de răcoare. în chipul acesta sosirăm la o mică staţiune balneară, pe la jumătate cale. Izvorul mineral ce dă cu o prisosinţă rară apă de iod, foarte bună pentru vinuri, e proprietatea popii. Es-ploatarea însă e dată cu chiria la nişte ovrei: pare-mi-se pentru şase mii coroane la an. Iarăşi un prjlej să descoperim pricinile îngenunchieril noastre : comoditatea şi nepriceperea. „Blem,* băieţi că aici ne prinde amiaza!" Blem dar! — Urcuşul abia acum se începe. Ţepiş şi „priporos" încă tot nu e. Ba eşim chiar Ia drum umblat şi de cară, bătut în piatră şi acoperit de lespezi de piatră, ce se prevale mereu şi nu se sfarmă. Praf de trei degete. Alături curge la vale, loatră,** o gîrlă ce-şl scobise *Blem! —să mergem înainte ! ** Harnică, sprintenă. www.dacQFomanica.ro Nrul 13—14, 1905. LUCEAFĂRUL 271 adînc alvia. Nici nu visează că apa el se va numi încurînd a „înfrăţirii". — Nu mal facem „politică". Natura învinge pe-o clipă cu zmeura el dulce-dulce şi făcătoare de sete. Dăm fuga la cîte-un tufiş cu boabe roşii, dar fuga ne şi astîmpărăm la graiul călăuzului. E sfîntă frica de năpîrcile din petriş şi de nenea Moş-Mărtin care e destul de civilizat ca să ceară şi el poame la ospătăria naturii. Şi se pornesc obicinuitele poveşti şi păţanii cu urşii, poveşti la cari s’o fi gîndind poetul, de bună seamă, cînd însemnase versurile: „toate-s vechi şi nouă-s toate". — Umbra nu te mal fereşte de broboane de asudorl, cu zmeură eşti îndopat, graiul îţi seacă în gît şi încă acum e acum. Rămînem în tăcere şi cu gîndurile neostoite. Ne abatem pe o cărăruie îngustă, ce se joacă de-ascunsul prin petriş şi prin muşchi. Urcăm la deal de-abinele, o luăm într’una peste gîrlă, trecînd şi de zece ori dela un mal la celalalt, pe urmă nu ne mal găsim căr?rea, aşa de bine s’a ascuns pe sub un trunchiu resturnat de-a curmezişul căii. Grija ţi-se înzeceşte, căci postavul de muşchi tăinueşte „hudre" (gropi) primejdioase, şi noi mal avem încă lipsă de picioare. Tot înainte, fără şovăială, oblu la deal, peste sămănăturile de bolovani şi de arbori, — n’auziţî cum vîjăe? încă o opintire, o cotitură şi învăluiţi într’o; pulbere fină de apă pisată în prăbuşire, ne înfioară mîndreţa căderii şi ameninţării zidului nalt-nalt de stîncă par’că retezată, în faţa apel. E o privelişte sviţeriană! Vrednică să fie cercetată de toţi călătorii noştri iubitori de natură sau imitatori de admirare apusană. Din înălţimea de cincisprăzece suliţe se învălmăşeşte maiestoasă o picată de-a lui Neptun, drept la vale, resfirîndu-se în nenumărate fire de cataracte mărunţele. Te pomeneşti numai cu o dungă păduroasă, pe-a cărei coastă, fără să vezi ce cale bătuse pînă acolea, se rostogoleşte apa ca o idee răzvrătitoare, zdrobind tot ce se încumetă a i se pune în cale, şi răscoleşte, acolo, unde cade, tăria părtinitului, scobin-du-şl popas pe-o clipă, un mormînt în care o lume poate peri. Dar în năruirea aceasta istovitoare îşi potoleşte năprăznicia, şi după furia ghidului răzvrătitor are să vină pacea productivă. Apa-şî urmează domol calea cu o singură ţintă: de-a se înfrăţi. — E o firidă în casa naturel. în stînga dela cascadă, în fundul mal lat, cu bolovani şi brazi pe o coastă, ce obîrşind din un capăt al dungel peste care se revarsă apa, se înalţă tot mal tare, prefăcîndu-se în zidul de stană ce se perde în văzduh, în faţa apel, groaznic de s’ar cutremura şi totuşi aşa de neputincios în încremenirea lui trîndavă, — icoana poporului la care priveşte din susul măririi sale. „Cascada astatrebue botezată pe româneşte", răsună deviza, dupăce funzărirăm prin merin-dea bună, de care se îngrijise stăpîna provăză-toare. Şi s’a făcut „tărîşnian." Ba că să fie Cascada Zinel (asta o propunea „politicul"), ba să Notarul Haralamb Câlăiuar. Chirilâ. www.dacoromanica.ro 272 . LUCEAFĂRUL Nrul 13—14905.1 fie Viitoarea Dracului, (idea poetului), ba că Tanda, ba că Manda, pînă în cele din urmă — poate era fulgerarea unei puteri nesimţite — izbucni chiotul: „Trăiască cascada înfrăţirii!" Apoi hai la botez. Cu păhărele şi cu sticla de ţuică, avîntate spre închinare, şi cu gîndul apăsat de seriozitatea unei presimţiri, toţi ascultarăm cuvîntarea „politicului". „Fraţilor! Peste cinci ani de zile o să închinăm a doua oră în faţa acestei ape ce prin multe zăgazuri va răzbi, dar nu se va desbina nici odată. Şi peste o jumătate de veac, dea Dumnezeu, şi a treia oră. — Pe atunci ne vom schimba la chip şi la trup, vom purcede poate într’altă formă pe această potecă, dar statornicia tot aşa de neclintită să rămîe, îndrumarea noastră tot înainte să apuce, şi puterile noastre să se oţelească. — Pe atunci, fraţilor, să fie numele ei de prisos . . . !“ „Va fi, Va fi!“ Şi cinstirăm cu gîndurile împreunate şi cu dorinţele sigure de izbîndă.* Chiote şi urări pe răpuşie! Ungerea celui botezat se săvîrşi: sticla goală de amar zbură plină de înţeles în revărsarea apei. în scoarţa unui brad cu reşina aprinsă săparăm adînc numele şi leatul ... De fiecare slovă se lega un dor şi o mărturisire . . . Ciobani ce se vor adăposti cu mioarele setoase la răcoarea pulbere! de apă, vor ceti cu mirare numele tainic şi poate o să înţeleagă şoaptele slovelor despre acele doruri şi mărturisiri, şi vor porni poveşti despre o crăiasă dulce şi plă-pîndă ce-şî mistue zilele în încătuşarea roto-coalelor de apă, în plînsete pentru mărirea şi slava ei ferecată şi păzită de duhuri răutăcioase. Şi va să vie odată, de bună samă va să vie, alesul ei de ursită, viteazul şi trufaşul Crai, ce prorocitu-s’a să-î dea odată viaţă . . . — Cascada aceasta e în hotarul Săpînţeî. Sever Dan. ajn CU DORUL. J0U doi-uf m’am oBicinuit i^ăcî suferinţa nti-e uecină, filmapu’n lume m’a ftrănit, ©cap dragostea mi-a dat fumină. 0C u m’am temut de şoapte rea... 06 am ascuftat în drum fa şoapte... SW au sosit fa casa mea ®oî căfătorî în mies de noapte. 0fnuf din eî, poate-a gfumit; 0Amea din ţară cătră casă... 0f6i-a spus că ’ndrumfe-au întîfnit,— 0f6erqeaî, iu In te, fa mireasă. (0e-atuncî te uăd cu mîndra ’it prag, (Pn sare pafidă de fună... cŞi’n suferinţa mea desfac <Şi iar întind sărmana strună. S)ar gfasuf eî, cînd o ating, S ţipetuf de om ce moare... (^ş urea să fupt şi să mă’nuing, Să nu uă spun — ce rău mă doare... Maria Cunţan. CEDCS B U n I C H. „Cum să merg eu cu mîna goală ?.. Şi să nu duc nimic nepoţelului, care, cum mă vede, mă întreabă: „Ce a adus Bunica?" Se frămîntă în gînduri bătrîna şi nu-şi poate da samă cum de s’au schimbat într’atîta vremurile ... O podidesc lacrimi... Cînd era ea tînără, îşi răsfăţa copiii cu jucării... Pantazi In rolul Iul „Moş Cioclrlan" www.dacQFomanica.ro Nrul 13-14, 1905. LUCEAFĂRUL 273 Şi aveau ce strica copiii eî; şi dintr’atîţa, cinci, cu unul s’a ales... Şi Asta, unu, are un fecioraş care se joacă cu vătraiul şi cu păpuciî înă-sil; nu ca tat-so care avea jucării de stricat, zi de zi... Lacrimi pică din ochii „Bunichiî," sufletul o doare. Rostul zilelor de-acum nu-1 mal înţelege, dar îl simte greumîntul... * Adună Bunica Ia creţăraşî — numai Dumnezeu ştie cum! — să-î cumpere lui „Puiu“ un „Ghi talu!“ Şi tremură de emoţiune, gîndind: „Cum o să-l placă Puiului! Ce o să zică? Cît va fi de fericit, mititelul! Să aibă el un căluţ de lemn, jucărie, — frumuseţe, minunăţie ... Şi lacrimi de alinare îl picură din ochi. Cînd va întreba „pe Bunica11: — Ce mi-al adus ? .... îl va da, învălit în hîrtil, să le desfacă rum-pîndu-lc, un: „Ghi talu !“ * Strigăte, hurducărî, gălăjie, forfot ne mal pomenit e prin odăi. Mama, tata, servitoarea şi bunica nu-şl dau rînd să ridice la scaune, să descaţe priponeala din piciorul mesei, ba din a patului... Şi e o gură, dar peste toată dandanaua răsună glasul ascuţit dar curajos: -- Ghi talu! Puiul e neobosit; trage de sfoară căluşul de lemn pus pe rotile şi face şi pe vizitiul: - Ghi, ghi talu ... „Moş Ciocirlan": Grecul. Devine imperioasă trebuinţa unor explicaţiunl asupra „durerilor11 calului, asupra oboselii Iul; asupra derangeriî somnului copilului din vecini; asupra posibilităţii înfăţişării Iul „Mumuş11 care „bagă în sac şi duce pe copiii neascultători şi nea-stîmpăraţl11... Dar conştiinţa superiorităţii sale faţă de „Ghi talu11, avîntul sufletesc şi desorientarea asupra principiilor de ordine „oficioasă11, zădărnicesc efectele cuvintelor bătrîneştî, — pînă ce calul, agăţat de un picior de masă şi zmîncit de sfoară de neobositul său stăpîn, cade de pe rotile, abzice slujba ... Ghi talu s’a culcat. .. E seară .. . ♦ E îmbujorat la faţă Puiu ... Ia calul în braţe şi îl strînge la sin ... Se gîndeşte, stă pe loc... Apoi zice: — Puiu doarme tu talu. — „Tu talu11. ... Şi tu, Bunică, la ce te gîndeştl, cînd lacrimile te năpădesc? Sever Secula. i©n® In PARADE. A doua zi de Rusalii, în acest sat umilit de pe ţărmul drept al Tîrnavil-micî, despărţămîntul Blaj al „Asociaţiunil11 a aranjat festivităţi, din prilejul centenarului naşterii Iul Cipariu. Se înipliniau o sută de ani, decînd văzuse lumina zilei, într’o casă acoperită cu paie, băiatul Iul lacob şi a Salomieî Truţa, bărbatul care avea să reverse în curînd asupra acestui biet sătuleţ şi asupra neamului întreg o rază luminoasă din apoteoza de glorie ce-1 împrejmuia. O poartă triumfală improvizată din ramuri şi flori, un „bine-aţl venit!11 scris de-asupra porţii cu litere de frunze, întimpinau cele şase trăsuri în cari ve-niau aranjatorii serbării. Satul întreg era postat de alungul drumului înaintea acestei porţi. Băieţii de şcoală, printre cari se strecura cîte unul şi mal mititel, cu cămaşă lungă pînă jos, feciorii şi fetele în haine de serbătoare, bărbaţii arşi de soare, cu părul uns şi cu hainele curate şi bătrînil cu pletele albe şi cu privirea ştearsă — îşi fluturau pălăriile şi nă-frămile în aer! Intrarăm cu toţii în bisericuţa din deal, în ale cărei matricule zădarnic am cercat după urma celui serbătorit; valurile turburate ale anilor 48—9 ajunseseră şi în acest sfînt locaş . . . Bisericuţa gemea de lumea pe care n’o putea încape; se postaseră creştinii prin curtea bisericii pe la geamuri, ascultînd de-acolo serviciul divin. Preşedintele despărţămîntulula ţinut o vorbire inallungă cătrâ popor; în decursul adunării secretarul şi-a cetit conferenţa scrisă tot pe sama poporului, schiţînd viaţa şi activitatea Iul Cipariu. www.dacQFomanica.ro 274 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. Oamenii ascultau cu dragoste şi dintre toţi unul îţi atrăgea atenţiunea, cum asculta cu gura căscată, clipind des din ochii lui mici, încărcaţi de lacrimi. Era badea Timoteiu Cipariu, strănepot de frate al marelui omonim. Masa comună s’a luat în edificiul şcoalel noul, — ridicată din fundaţiunea Cipariu — foarte frumos împodobită cu cusături şi covoară : o mică expoziţie improvizată cu gust. Pe badea Timoteiu l-am văzut şi la masă ; mînca cuviincios într’un colţ, ascultînd cu mare băgare de samă la vorbirile ce se ţineau, clipind din cînd în cînd din ochi; — în momentele aceste mi se părea că are o asămănare desăvîrşită cu strămoşul său pe care nu-1 văzusem decît o singură dată. In înghesuiala dela uşă, cineva răzbate pînă aproape în sală. Cu părul vîlvol, cu mustăţile pleoştite, cu privirea, în care scînteiază ceva neobicinuit, ţinîndu-şî căciula în mină, badea Cirţan— putea oare să lipsească ? — ne face cîteva închinăciuni foarte prietincştî. 1 se face loc la masă. Sub sprîncenele lui stufoase, ochii scapără într'o lumină stranie, cind ascultă vorbirile; mînîncă puţin, fără să-I scape impresia ce a făcut-o asupra publicului şi se plînge de osteneală : venise toată noaptea din Sibiiu, pe jos. . . După masă s'au distribuit poporului cărţi şi — cîteva vedre de vin. S’au distribuit de-asemenea premii pentru ţăsăturî, peste 60 coroane. Am mers apoi cu toţii la locul unde era mal nainte vreme casa natală aiul Cipariu. în partea cea mal ridicată, la capătul satului, locul e sămănat cu trifoi şi împrejmuit cu salcîmî. N’a mal rămas nici măcar urma modestei căsuţe, care a dat adăpost unui Cipariu. O adiere lină trage înspre sat; corul elevilor preparandiall intonează melodia etern-frumoaselor tropare de înmormîntare. Stăm cu toţii cu privirea pironită în gol, caşi cînd am fi căutat ceva departe . . . ceva ce nu se poate afla: căsuţa aceea o căutam noi, căsuţa acoperită cu paie, cu podmolul de lut, cu geamuri jumătate de burduf sau de gazete rupte, cu tinda scundă şi cu „casa dinainte11 tot aşa de scundă, cu patul frumos, împodobit cu pene, cari ajung pînă în grindă. Căsuţa aceea o căutam noi, ori cit de umilită şi de săracă să fi fost: cu copcrişul lunecat pe ceafă, cu păreţi! povîrniţî, fără geamuri şi fără uşi, pustie şi părăsită, ruină chiar, — numai s’o fi avut şi aşa! Aveam destul entuziasm, ca să întraurim cu el sărăcia şi lipsa dintr’însa, s’o împodobim cu o tablă de marmoră, care să spună trecătorului grăbit că ruina aceasta umilită şi gîr-bovă a fost leagănul unul om mare! A urmat concert, pe urmă petrecere, care s’a întins pînă în noapte . . . în Dumineca următoare, serbătorirea s’a repetat în stil mal mare, la Blaj. Era vorbă să fie o serbare de caracter şcolar: o liturghie cu parastas şi o şedinţă festivă a societăţii studenţeşti de lectură. Invitări nici nu s’au făcut înafară. Cu toate aceste am remarcat mal mulţi străini, chiar şi Academia română, prin delegatul său dl I. Bianu, a luat parte depunînd o minunată cunună pe mormîntul lui Cipariu. Participarea capitlu-luî la serbare a ridicat mult nivelul acesteia. „Unirea11 a scos un număr festiv, închinat întreg amintirii lui Cipariu; profesorul Dr. Raţiu a apreciat într’o broşură, foarte bine scrisă, viaţa şi activitatea lui. Punctul culminant al acestor serbări a fost fără îndoială splendidul panegiric rostit de părintele canonic Dr. Augustin Bunea. Am văzut pe mulţi lăcrimînd şi cînd oratorul s’a coborît de pe amvon, ne-am pomenit că izbucneşte toată catedrala în strigăte de „Să trăiască!“ AL Timoteiu Cipariu. ÎN ZORI... în zori de zi pe lingă noi Aci m'opresc cu clanţa ’n mini Te văd trecind la vale... Şi stau şi mă socot, Deschid oblonul dinspre drum De voia lui dacă nu stă, Doar te opreşti în cale. Eu să-l opresc nu pot. Dar nu ’ntilnesc privirea ta împing zăvorul ruginit Şi mă cutremur toată... Cu degete de ghiaţă... închid, deschid, nu ştiu ce fac, Mă'nchid — afară să nu ies Şi fug pînă la poartă. Că-mi bat văpăi în faţă. Dar pasul tău grăbit-grăbit Se pierde ’n depărtare.... Dac’aş eşi, te-aşmai vedea... Dar ah! nu sint in stare. De stitpul înegrit de ploi M’apropii! cu obrazul... Dacă n’ai trece pe la noi Mi-ar fi mai mic năcazul. Dar cînd te văd în zori de zi Că treci pe drum la vale, Aşi vrea să strig, să mă auzi Să te opreşti în calc. Să vii tiptil pin’ la oblon Ori pînă la portiţă, Să-mispui o vorbă şi să pleci, Mi-ar fi destul, bădiţă!.. m. p. www.dacQFomanica.ro Nrul 13—14, 1905. LUCEAFĂRUL 275 miORIŢH - BALADĂ POPORALĂ culeasă de GEORGE CĂTANĂ. — Pe un picior de plai, Pe-o gură de ral, lată vin în cale Şi scobor la vale, Trei turme din munţi, Din munţii cărunţi. Şi trei zile ’n rînd Tot scobor sbierînd După frunza deasă, Iarbă de mătasă, Apă răcoroasă, Doină drăgostoasă. Iar cel ciobănaşi Rumeniori şi graşi, Unu-I Moldovan, Unu-i Ungurean Şi unu-i Vrîncean. Le tot mină ’n şir: Bir, oiţă, bir! Iar dintre ciobani, Tinerei de ani, Nime nu-mi mina, Nime nu-mi d’avea Turmă mai frumoasă Şi mai număroasă, Grasă şi lăptoasă, Albă şi lînoasă, Ca cioban Mocan, Baciul Moldovan. Iar cel Ungurean Şi cu cel Vrîncean, Mare hoţoman, Mări se gîndiră Şi se sfătuiră, Cum să-l împresoare Şi să mi-1 omoare Pre cel Moldovan, Că-I mai Ortoman, Şi-are oi mai multe, Multe şi cornute, Grase şi lăptoase Albe şi lînoase, Şi cai învăţaţi Şi cîni mai bărbaţi. Iar cea Mioriţă, Cu lina plăviţă, Mioriţa lae, Lae, bucălae, De trei zile ’ncoace Gura nu-I mai tace, Nici nu se alină, Nici n’are hodină, Tot cobeşte-a rău, Lîngă baciul său. „Mioriţă lae, Lae, bucălae, De trei zile ’ncoace Gura nu-ţi mai tace. Ori iarba nu-ţi place Ori eşti bolnăvioară, Mioriţă-mioară? — Drăguţule bace, Iarba mie-mi place Şi nu-I bolnăvioară Draga ta mioară. Dară eu n’am stare Nice alinare, Şi gura nu-mi tace, Că semn mi-se face Că baciul Vrîncean, Cu cel Ungurean, Marc hoţoman, Vreau să te ’mpresoare Şi să te omoare, Oi cînd aromesc, Cîni cînd aţipesc. Stăpîne, stăpîne, Chiamă lîngă tine, Chiamă şi un cîne, Cel mai voinicos, Cel mai bărbătos Şi pune la sîn Hangherul păgîn. Şi pune la cap, Măciuca de fag!" Baciul Moldovan, Mîndru şi iclean, Turmele-şi roteşte, Iute se porneşte, Spre negrul zăvoi, Mult plăcut la oi. Şi pe lîngă sine îşi chiamă şi-un cîne Dintre cîniî sei, Tari ca nişte lei, Cel mai voinicos, Cel mai bărbătos, Căţăluş de stînă, Crescut de-a sa mînă. Şi-apoî îl netezeşte Şi aşa-î grăeşte: „Căţăluş, căţăl, Căţăl voinicel, Ce ’n timp de nevoi Prin furtuni şi ploi Turmele-mi păzeşti, Stîna nii-o fereşti De lupi şi de furi Ce es din păduri, Ca să-mi fure caşii Şi mieluţiî graşii, Pe cînd înfloreşte, Pe cînd înverzeşte Frunza codrilor, Iarba cîmpilor. Azi ori nici odată, Azi îţi mai arată Bărbăţia ta Pentru viaţa mea. Că baciul Vrîncean, Cu cel Ungurean, Vor să mă ’mpresoare Şi să mă omoare, Oi cînd aromesc Cîni cînd aţipesc! — Baciule stăpîne, Căpitan de stîne, Ce m’ai făcut mare, M’ai făcut mai tare între cîniî tăi, Frăţiorii mei, Ca să-ţi păzesc turma, Să-ţi adurmec urma De lupi şi de furi Ce es din păduri, Ca să-ţl fure caşii Şi mieluţiî graşii, Pe cînd înverzeşte, Pe cînd înfloreşte Frunza codrilor, Iarba cîmpilor. Azi ori nici odată, Puterea mea toată, Mi-o voi arăta, Pentru viaţa ta!“ Iată, mări, iată, Se ivesc îndată Baciul Ungurean Şi cu cel Vrîncean, Cu măciuci de spini, Cu-o ceată de cîni, Ca să-l împresoare Şi să mi-1 omoare Pre cel Moldovan, Că-i mai ortoman Şi-are oi mai multe, Multe şi cornute, Grase şi lăptoase Albe şi lînoase Şi cai învăţaţi Şi cîni mai barbaţl. Iară cel dulău, Căţăl tare rău, Căţăluş d’un an Al lui Moldovan, Cătră cîni s’avîntă Şi mi ţi-î frăniîntă Şi mi ţi-I doboară Şi mi ţi-I omoară. La stăpîn soseşte, Urlă şi schinceşte, Contra lui Vrîncean Şi-aluî Ungurean, Ce veniau călări, Pe cai de neferi, Pe cai munteneşti, Pe cai mocăneşti. Vîrtoşi în făptură Şi groşi la stătură, Groaznic hăulind, Groaznic şuerînd Şi vărsînd din gură Patimă şi ură. Căţălandrul sare, Latră cu turbare, Caii forăesc, Sar şi se zmîcesc. Iar cel Ungurean Hîtru şi iclean, Spre oblînc se pleacă, Bagă mîna’n teacă Şi trage-un piştol, Umplut cu omor; Trage şi ţinteşte, Căţelul loveşte. Căţălandrul plînge Şi se scaldă ’n sînge. Cade cu iuţală Şi nu se mai scoală. Ei se avîntează Şi înaintează, La cioban sosesc Şi aşa-I grăesc : „Cioban, ciobănele, Feciorel de lele, Ce ai oi mai multe, Multe şi cornute, îţi alegi şi-ţi laşi Cîmpii cei mai graşi. Şi prin ale tale Igrele din vale, Calci dumbrăvile Şi paşti erbile, Şi cu cîniî tăi, Tari ca nişte lei, Ne-ai omorît cîniî Vingătoriî stînii. Haid’ cu noi spre codru, Sufleţel de lotru. Viaţa să ţi-o frîngem, Zilele să-ţi stîngein, Groapă să-ţi săpăm, Să te astupăm, Să te punem bine Să scăpăm de tine. www.dacQFomanica.ro 276 LUCEAFĂRUL Nrul 13— 14,1905. — Frăţiori de stînă, Ce vă sînt de vină ? Dacă-s mal bogat, Dumnezeii mi-a dat, Căci eu toată toamna, Căci eu toată iarna Noaptea n’am durmit Nici n’am odihnit; Ci am grijit de ol, N’am făcut ca voi, Ci mi le-am nutrit, Şi mi le-am păzit; De ocniţă grele, De mînile rele Şi de ’ngălbinire Şi de ’mbolnăvire. Iară ’n primăvară, Grijiam de cu sară Pentru mieluşel, Cînd sînt mititel, Să-I aplec cînd vor La mamele lor. Şi-am făcut prin dare Fapte de ’ndurare, Căci din cel dintînl Dintre caşl din stînl, Jertfă i-am adus Tatălui de sus, La casa cea sfîntă, Unde popii cîntă. Iar a doua-oară Din caşil de vară, Din cel mal frumoşi în ziua de moşi, l-am dat de pomană La lumea sărmană. Deci spuneţi-ml drept, Cu mina pe piept, Spuneţi-ml curat Ce sînt vinovat? însă de voiţi, Dacă socotiţi, Cumcă lîngă mine Nu vă merge bine, Eu m’ol depărta Şi vă voi lăsa: Cîmpiile late, Apele curate, Văile ’nverzite, Culmile ’nflorite, Şi dumbrăvile Cu izvoarele, Singuri ca să fiţi, Să vă ’mbogăţiţl! — Moldovane bace, Ce zici nu ne place. Hal cu noi la codru, Sufleţel de lotru, Viaţa să ţi-o frîngem, Zilele să-ţi stingem, Groapă să-ţi săpăm, Să te astupăm. Şi dacă voeştl, Să te ’mpotriveştî, Atunci cot la cot Te legăm de tot ; Iară turma ta Ne va rămînea, Ca s’o înipărţim Şi s’o moştenim 1“ Iar celMoldovan, Baci mal otroman, Făcu de trei ori Cruce cătră zori, Şi din teacă scoate Cu prăsele late, Un hănghier tăios, Cu mănunchiu de os. Şi cu acesta ’n mînă De trei ori se ’nchină Şi-apol le vorbeşte Pe moldoveneşte: „Alelei mocani, Neam de hoţomani, Ce veniţi ca fraţi Viaţa să-mi luaţi. Haida să luptăm Şi să ne vedem, Care o să ’nvingă, De cine-o să plîngă Undele din apă, Umbrele din groapă; Veniţi mal aproape, De vreţi să s’adape Cu sînge din voi Vulturi şi corol." Dar cel Ungurean, Baci mal otroman, Spre oblînc se pleacă, Bagă mîna ’n teacă, Două flinte scoate, Cu plumb! încărcate. Flinte ruginite, Cu sînge stropite. Trage şi ţinteşte Şi mi-1 nimereşte. Şi mal trage-odată Şi-l loveşte ’n coastă. Baciul mi se ’ncinge, Rana de şi-o strînge, Cu brîu se'nvăleşte Sîngele-1 opreşte, Spre Ungurenaş Face cîţi-va paşi Şi mi ţi-1 ţinteşte Şi mi ţi-1 loveşte, îl loveşte drept Cu hănghieru ’n piept. Iar el de pe cal Cade şi naval în sînge se’neacă; Puterile-I sacă, Sufletu-I înceată, Viaţa i se gată. Moldovanul dară Cruce-şl face iară Şi cu bărbăţie Şi cu vitejie Zice lui Vrîncean, Neam de hoţoman: „Stăl, Vrîncean copile, Să te stîng de zile, Eu mi te-ol direge, Neam fără de lege, Ca să ’nveţl odată Cu ţara ta toată, Ce poate-un cioban, Cioban Moldovan!" Vrînceanu se ’ncearcă, Piştolu-şî descarcă, Trage mişeleşte, Dar nu nimereşte. Atunci Moldovanul, Mîndru şi icleanul, Buciumul ia ’n mînă Şi strigă să vină Cînil dela stînă. Cînil auzind, Glasul cunoscînd, Pe cîmpia largă Răpede aleargă, Ca pasărea ’n zbor, Cătră baciul lor. Şi cum miş sosesc Şi cum miş zăresc Pe baciul Vrîncean, Neam de hoţoman, Dau pe el năval Şi-l trag de pe cal, Sar pe el, s’acaţă, Şi-l sfîrtică ’n faţă Şi-l dărăburesc, Şi îl crîmpoţesc, Viaţa îl sfîrşesc. Apoi Moldovanul, Mîndrul şi icleanul, Cînil şi-I adună Şi pleacă pe lună, Din gură horind, Hangher zdrîncănind. La stînă soseşte Şi mi se opreşte. Dară val! nu-îglumă, Rău durerea-1 curmă. Brîul desvăleşte, Sîngele porneşte, Sînge închiegat, Cu plumb mestecat. Plumbul se ’ncălzeşte Arde şi-l topeşte, Inima-I striveşte, Viaţa ÎI sfîrşeşte. La pămînt se’ntinde. Junghiul îl cuprinde, Sîngele-I tot curge, Puterea i se scurge, Trupu-I amorţeşte, Din ce în ce răceşte Şi învineţeşte, Iară el vorbeşte: „CăţăI şi căţele, Ce lătraţi la stele, Căţel voinicel, AI mei ortăcel, Eă v’am crescut mari, Eu v’am făcut tari, Precum nu-s în lume Cîni de-a! vostru nume. Astăzi vă împarte Cu limbă de moarte Al vostru stăpîn, Moldovan Român: Să vă duceţi voi In strunga de ol, Groapa să-mi săpaţi Şi să mă ’ngropaţl Cam din dos de stînă Ca să am hodină Şi din cînd în cînd Să v’aud lătrînd; Să fiu tot cu voi Şi cu a mele oI!“ Şi cînd zice-aceste Sufletu-I slăbeşte, Moartea i s’arată, Pieptul îî săgeată, Ochii-I lăcrimează, Se ’mpaingenează, Sufletu-I înceată, Viaţa i-se gată, Şi adoarme lin Cu un lung suspin. CîmpurI şi vâlcele, Codrii, dumbrăvele, Şi izvoarele Cu păraele, Şi pădurile Cu pasările Se par întristate, Se par supărate; N’auzI printre ele Cînt de fluerele, Doine ciobăneşti, Versuri păsăreşti. Dar prin floricele Vezi spre semn de jele www.dacQFomanica.ro Nrul 13—14, 1905. LUCEAFĂRUL 277 Fol îngălbinite Veştede, pălite, Fără de viaţă, Fără de frumsaţă. Caii lui rînchiază, Văl cutreerează. Iar bietele ol, Bătute-s de ploi Şi nu au păstor Nici cîrmuitor. Buciumul din stină Codrii nu-I îngînă Cu cîntare lină. Numai cînd şi cînd, Străbătut de vînt, Varsă răguşit Sunet amorţit. Iar cînil se gată, Groapa lui i-o sapă Şi-l aşează-apol In strunga de ol; In strunga din stină, Să aibă hodină, Dup’alui dorinţă, Dup’alul voinţă. Iar cea mioriţă Cu lina plăviţă, Mioriţa lae, Lae, bucălae, Baciului său june Lingă cap îl pune Flueraş de fag, Mult zice cu drag, Flueraş de soc, Mult zice cu foc, Flueraş de os, Mult zice duios. Vîntul cum miş bate, Prin ele străbate, Oile se strîng, Lacrimă şi plîng, Murmură prin iarbă Şi se tot întreabă: „Mîndre sorioare, Unde-I baciul oare ? Cum de ni-a lăsat Şi s’o ’ndepărtat, Şi nimic n’o spus Unde mi s’o dus? Căci prin ţîţişoare Arde şi ne doare, Laptele de erl Şi de-alaltăerl. Pulpa ni-o ’mpetrit, Lapte-o jinchiţit. Hoţii vor să vină Noaptea pela stină, Şi ne vor fura, Ne vor junghia. Iar lupii fricoşi De sînge setoşl, Cum or năvăli, Şi ni-or prăpădi. Oh amar de noi, De bietele ol. Ce să ne ştim face, Făr’ de-al nostru bace?" Iar cea mioriţă Cu lina plăviţă, Mioriţa lae, Lae, bucălae, De tristul omor Nu le spunea lor. Ci’n a ei durere, Fără mîngăere Aşa le vorbia, Aşa le zicea: „Oiţe scîrbite, De baci părăsite, Eu vă spun curat Cumcă s’o ’nsurat; C’o mîndră crăiasă, A lumii mireasă. Şi la nunta sa A căzut o stea. Soarele şi luna, I-afl ţinut cununa, Brazi şi păltinaşl I-a avut nuntaşi, Preoţi munţii mari, Pasări lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii. Şi mi-a spus el mie Că n’o să mal vie, Baci să ne mal fie. Şi la a sa pornire în veşmînt de mire Mi-a cîntat de dor, Colo la izvor. Mi-a cîntat de jele, Printre floricele, Cîntec de iubire Şi de despărţire. Şi mi-a zis apoi, Să mă ’ntorc la voi, Fluerile sale, Jalnic sunătoare, Să le pun pe strungă, Vîntul să le-ajungă Şi să vă aducă Veste despre ducă; Gingaş cîntecel, Cînt de ciobănel!" Oile-o ascultă Cu durere multă, Şi prin dumbrăvele Plîng ca val de ele, Pi|ngerl de ’ntristare Şi de supărare. Iar din lăcrimele Cresc prin dumbrăvele Pînă ’n dalbe zori Mii şi mii de flori, Ce le zic bujori! Iată, mări iată Iată că s’arată, într’o zi cu soare, Zi de serbătoare, ' O maică bătrînă, Cu brîul de lină Si c’o cîrpă ’n mină. Sue cătră stînă, Tremurînd păşeşte, Şi se osteneşte, Apoi odihneşte Şi iară porneşte. Iară cînd soseşte, Stîna cînd zăreşte, De tot pustiită, De tot părăsită; Buciumul uscat, Caş nestrăcurat, Lapte ne’nchiegat, Păru-şl despleteşte, Plînge, se boceşte Pe cîmp alergînd, Pe toţi întrebînd, Cătră toţi zicînd: „Cine mi-a văzut, Cine-a cunoscut: Mîndrul ciobănel, Tras printr’un inel; Trupuşorul lui Naltul bradului, Feţişoara lui Spuma laptelui, Mustăcioara lui Spicul griului, Sprîncenile lui Pana corbului, Ochişorii lui Mura cîmpulul!" Şi cum pribegeşte Si cum se boceşte, lată că ’ntîlneşte, lată că zăreşte, Turma rătăcită Şi necîrmuită, Tristăf şi-ofilită, Neagră şi cernită. Iar cea mioriţă Cu lîna^plăviţă Mioriţa lae, Lae, bucălae, Cum mi ţi-o zăreşte, Nainte-I păşeşte, Milă i de ea, Şi-I vorbeşte-aşa: „Măicuţă bătrînă, Cu brîul de lină, Nu te întrista, Nu te supăra, Nici nu te văita. Despre fiul tăfi Iţi voi spune eu, Spune-ţi-ol curat Cumcă s’o ’nsurat; C’o fată de crai, Pe-o gură de ral. — Draga mamil, dragă, Mioriţă fragă, Dacă-ml spui curat Cumcă s’o ’nsurat, C’o fată de crai Pe-o gură de ral, Cum de v’o lăsat, Pe voi singurele, Oiţele mele; Să vă rătăciţi, Să vă cîrduiţl, Să vă ’ngălbiniţl, Să vă bolnăviţi, Să vă prăpădiţi? Draga mamil, dragă, Mioriţă fragă, Spune-mi drept să văd Şi să mi-te cred. Dacă cumva zace Leacuri îl voi face, Leac de iarbă mare Pentru vindecare, Cu faguri de ciară, Cu stropi dela moară, Cu picuri de roauă, Strînşî pe lună nouă, Trei pal de săcară, Săcară de vară, Strînşî de-o fată mare Pe sfinţit de soare. Şi cărbuni aprinşi în molidvă stinşi. Aste, draga mea, Le voi descînta, Şi-l voi afuma Şi-l voi vindeca De gîlcl, de lungoare, Şi de deochiare Şi de fărmecare Şi de supărare. Iar de-o fi să fie, Murit pe cîmpie, După cum aflai Bobi cînd descîntal, Spune-mi tu curat www.dacQFomanica.ro 278 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. Unde e ’ngropat? Ca să merg cu tine, Săraca de mine, Să-mi areţl mormîntul, Să-I sărut pămîntul, S’aprind luminare La cap şi picioare. Şi cînd merg acasă, O văcuţă grasă, O vacă plăvană Să-î dau de pomană, Şi un mieluţ gras La popa Ispas Să-i dau ca să-î ţie Sfînta Liturghie! — — Măicuţă bătrînă, Cu brîul de lină, Crede ce-ţi spun eu, Fecioraşul tău, Eu îţi spun curat, Cumcă s’o ’nsurat, C’o fată de crai, Pe-o gură de rai!“ Măicuţa nu crede, Nu crede pin’ vede, Căci cunoştea bine, Că-I rău şi nu-i bine. Pleacă supărată, Pleacă întristată Si nemîngăiată, Dacă-s mai bogat, Dumnezeu mi-a dat!“ Ca omul ce-şî perde Toată-aluî nădejde! Dară dela stînă, Şi acum suspină, Pela miez de noapte, Tainicile şoapte: „Deci spuneţi-mî drept Cu mîna pe piept, Spuneţi-mî curat? Ce vi-s vinovat? Nota: Această frumoasă baladă poporală am cules-o din comuna Brebul, pe cînd eram învăţător acolo, dela un muzicant cu numele Todor Lăutaşu. Acest om ştia aşa de multe balade, doine, poveşti, etc. încît te minunai de unde le ştie atîtea, şi cum le ţine pe toate în minte, căci scrie nu ştia. Si apoi acele erau aşa de frumoase, de să le tot asculţi. Si el avea vers pentru fiecare. Le cînta din violină şi din gură. Păcat însă, că dînsul a murit, şi cu dînsul s’au pogorît în mormînt atita material preţios, căci eu nu ajunsesem a scrie nici a patra parte doară din cîte Ie ştia el. Dela dînsul am cules eu cea mai mare parte din baladele ce le-am publicat într’un volum la Ciurcu în Braşov. Acum vre-o trei ani mi-a dat dl advocat Ioan Nemoian din Caransebeş mai multe hîrtil cu poveşti, balade etc. culese probabil de elevii săi de pedagogie prin anii 1875—80, pe cînd era D-sa profesor de peda- gogie. Mi le-a dat şi mi-a zis: „la aceste hîrtii, caută-le şi de afli ceva bun în ele, dă-le în publicitate, ca să nu se piardă, că eu cu astfel de lucruri nu mă mai ocup, iar Dta ştiu că te interesezi de astfel de lucruri!“ Intr’una din zile căutînd prin aceste hîrtil, dau de frumoasa baladă „Mioriţa" dar necompletă. în revista Crit. Lit. din a. 1895 şi după dînsa „Gazeta Transilvaniei" a publicat o asemenea baladă, despre care dl Aron Densuşian, (f 1902) ne spune că a aflat-o într’un manuscript scris printre anii 1848—1865 de preotul Ambrozie Jurma, din comuna Bata, din Banat. Va să zică tot dela noi din Bănat. Balada culeasă de mine e o variantă a aceleia şi se deosebeşte în unele puncte. Varianta dela Alexandri toată lumea o cunoaşte. Se zice că şi dl G. D. Teodorescu a publicat o asemenea baladă. Eu nu o cunosc. Balada aceasta eu o public, pentruca şi dintr’însa să se poată vedea, frumseţa şi bogăţia spirituală a poporului nostru, caşi care rar a mai lăsat Dumnezeu pe faţa pămîntului şi pentru care e admirat şi invidiat chiar şi de străini. ___________ G. Cătană. C=©=) REUNIUNEA ROMÂNĂ PE MUZICĂ PIN SIBIlO. Viaţa de un sfert de veac a unei reuniuni de muzică e o dovadă evidentă despre desvoltarea nostră culturală în ultimele decenii ale secolului trecut. Nu sînt tocmai îndepărtate acele vremuri primitive, cînd cîntecele romîneştî trăiau adăpostite numai prin stranele bisericilor, pe plaiurile verzi ori prin colibele ţărăneşti. Cînd şi cînd mai auziai, la ocazii rari, la prilejuri de veselie ori jale, împărecheri de glasuri româneşti, cari, în accente neorînduite, tălmăciau împreună momentele de bucurie, veselie ori entuziasm. Lipsa unei culturi muzicale la înaintaşii noştri era desăvîrşită, fiindcă muzica e una dintre acele arte, care pretinde o cultură mai înaintată şi-o viaţă socială mai consolidată. Şi aceste nouă ni-au lipsit. Abia dupăce ni-am ridicat din umilitoarea slugărnicie de veacuri, dupăce şi noi ne-am ridicat fruntea din ţărină, am început să devenim cetăţeni ai culturei, care îmbătrînise deja pe alte popoare de aceeaşi vîrstă cu noi. Forţa noastră latentă şi înclinaţiunile încătuşate atîta amar de vreme ne-a făcut posibilă o înaintare repede şi binefăcătoare, care uimi pe toţi. Cine s’ar fi putut gîndi înainte cu 50 ani, că, în împrejură- rile nefericite în cari am crescut, o să avem astăzi în toate părţile coruri compuse din acei ţărani, cari pînă la 48 vieţuiau alături de dobitoace pe moşia stăpînului străin ? Reuniunile noastre de muzică şi corurile, atît de răspîndite acum, sînt factorii cei mai puternici ai propăşirii noastre. Armonia cînteculuî e aceea care armonizează şi sufletele, în urmărirea unui ideal larg, comun. Dela început a fost fericită calea pe care am înaintat, cultivîn-du-ne muzica bisericească şi cea naţională. Mai ales în aceasta din urmă compozitorii noştri, cari au utilizat motive româneşti şi au armonizat minunatele cîntece din popor, şi-aii cîştigat merite neperitoare. E o mîndrie dreaptă pentru noi, cînd vedem cum cîntecele româneşti, create de dînşii, străbat graniţa, pînă în centrul României, farmecă lumea de-acolo, trezesc la conştiinţă de sine un neam întreg şi îndeamnă la muncă mîntuitoare o ’ntreagă generaţie. Succesele şi urmările binefăcătoare ale cîntecelor noastre naţionale pe scena Ateneului din Bucureşti, mulţumită societăţii Carmen de sub conducerea dluî Cliiriac, sînt în deobşte cunoscute, www.dacQFomanica.ro Nrul 13-14, 1905. LUCEAFĂRUL 279 Va veni, desigur, o vreme, cînd, învăţînd a ne respecta mai mult pe no! înşine, va triumfa, spre mulţumirea noastră, curentul sănătos românesc, care de curînd şi-a croit o cale largă şi durabilă aproape în toate manifestaţiunile noastre artistice. Reuniunea din Sibiiu, care, în Iunie a. c., şi-a serbat jubileul de 25 ani, poate privi cu mîn-drie la trecutul eî, bogat în roade şi strălucitor în fapte. Activitatea eî se poate urmări, pas cu pas, în volumul scos de dl asesor conzistorial, Mateiu Voileanu: 25 ani din viaţa „Reuniunii române de muzică“ din Sibiiu, 1905. Materialul preţios, adunat în acest volum, înlesneşte ori cui să statoriască importanţa el culturală şi să reconstruiască, din acest punct de vedere, viaţa eî din trecut. Pe la anii 1870, Sibiiul întrunise un contingent frumos de cărturari români, devenise un centru prielnic pentru cultivarea muziceî, mai ales că Saşii din acel oraş serviau cu pildă şi îndemn. Era în iarna anului 1875, cînd s’a pornit în Sibiiu un cor de bărbaţi la iniţiativa lui Dr. Aurel Brote, un iubitor şi cunoscător de muzică. Sub conducerea lui s’a dat, în acea iarnă, în sala hotelului „La Coroană", primul concert, care, deşi primitiv, a executat pe lîngă cîntece naţionale şi bucăţi clasice: marşul din Faust şi „Egmond ouverture“ de Beetlioven1). începutul modest a însufleţit lume; românească şi i-azimislit idea înfiinţării unei reuniuni de cîntărî. Corul bisericesc al dlui Prof. Ci nţanu încă era în floare, ajunsese să cînte liturgia de B. Rand-hartinger. In toamna anului 1878 idea înfiinţării se întrupează, alegîndu-se de preşedinte Dr. Aurel Brote. Tînăra reuniune dela început avea 69 membrii, cu cari în curs de 2 ani a cîntat în 7 concerte, mai ales bucăţi străine. Anul 1881 deschide o eră nouă în viaţa reuniunii, atunci ia conducerea ei artistică dl George Dima. Cei opt-spre-zece ani, cît a stat dsa în frunte, formează epoca eî de aur. înzestrat cu un talent fecund, cu o aleasă cultură muzicală şi cu o putere de muncă fără odihnă, dsa a ridicat modesta reuniune, dintr’un oraş de provincie transilvănean, pînă pe scena Ateneului din capitala ţării româneşti. Activitatea reuniunii jubilante, în cele artistice, se identifică întru toate cu activitatea dlui Dima. Cu o rară pricepere a ştiut să ne facă educaţia muzicală, cultivînd, alături de cîntecele noastre naţionale, •) Printre corişti erau : jud. I. Bădilă, dl prof. D. Cunţan, Dr. D. P. Barcianu, dl Şt. Stroia, dl Prof. D. Comşa, dl Dr. Eugen Brote şi dl Dr. Preda. Printre debutanţi: Dl şi D-na Bădilă (pian şi vioară, duet din „Somnambula"), D-şoara Elena AdamovicI (romanţa: „Daţi-nri, daţi-mi aripioare"), D-şoara Sabina Brote şi D-na Minerva Brote (uvertura de Beetlioven). muzica clasică străină, reprezentînd chiar şi opere, ca „Noaptea în Granada", care a cucerit şi pe străini. Dela 1879—1904 reuniunea a dat 66 concerte, executînd 545 de piese, dintre cari pur instrumentale 59. Dintre piesele româneşti 57 sînt ale dlui G. Dima, tot atîtea compoziţii admirabile, cari au făcut o advărată şcoală. Progresul ce l-a făcut Reuniunea română de muzică din Sibiiu dela întemeerea ei, şcoala bună şi materialul excelent de voci de care dispune azi, am avut ocaziune să-l apreciem şi în decursul serbărilor iubilare: la Matineul din 8 Iunie a. c., la Concertul festiv din aceeaş zi, seara, şi la reprezentaţiunile din 9, 10 şi 11 Iunie a. c. a operei naţionale „Moş Ciocîrlan'1 de Tudor cav. de Flondor. Matineul, ca prestaţiune muzicală, a reuşit pe deplin. S’a cîntat „Rugăciunea românului" de A. Humpl (piesa cu care a păşit Reuniunea pentru prima-oră în public) şi un „Pre tine te lăudăm" de A. Bena, elev al academiei de muzică din Charlottenburg. In compoziţiunea aceasta dl Bena, nepreocupat de muzica bisericească străină, armonizează pentru 6 voci cu mult noroc (şi nu pentru prima-oră!) o simplă melodie bisericească de strană. Discursul ocazional al preşedintelui Reuniunii nu-1 comentăm, căci n’a fost ocazional. Concertul festiv. Cu abatere dela obiceiul ve-chiu al Reuniunii de a lua în programul concertelor prea multe piese străine — poate din necesitate, mai de mult — ni s’a dat ocaziune să ascultăm de astădată compoziţiuni româneşti din cele mai frumoase ale noastre. Am avut pe Dima, Murăşanu, Nic. Popovicî, Chiriac şi T. Popovici în program; iar lucrările lor, bine executate, sînt primite cu vii aplauze din partea publicului, — unele se şi bisează. — Că nu s’a cîntat nimic de Vidu, cel mai original în stil şi în forme româneşti, nu înţelegem. Tot asemenea din frumoasele compoziţiuni ale dlui Dima, ca d. e. Hora, balada muzicală „Mama lui Ştefan-cel-Mare" ş. a., nu înţelegem cum de s’a ales tocmai pentru ocaziunea prezentă „Salvum fac regem", (cor mixt cu acompaniament de orchestră) o lucrare fără îndoială de o însemnată valoare muzicală, dar absolut străină de noi, şi ca text şi ca melodie. In şirul autorilor de muzică românească îl găsim de astădată şi pe dl H. Kirchner, actualul dirigent al Reuniunii, cu 3 cîntărî poporale (pentru voci egale): „Arde’n foc inima’n mine", „Bălăioară dela munte" şi „Foae verde de bujor", încercarea dlui Kirchner în „Bălăioara dela munte" de a armoniza pentru cor doina (cîntec, după părerea noastră, menit numai pentru voce de solo) e originală, dar timbrul naţional al www.dacQFomanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. melodiei — poate tocmai în urma felului de aranjament — a dispărut cu totul. Solistele Reuniunii: D-şoara Ţinea Simonescu în Aria pentru sopran din „Creaţiunea“ de Haydn şi D-şoara Elena Cunţan în Aria Andro-macliei pentru solo de alt din „Acliilleus" de M. Bruch, au dat dovadă nouă despre vocea şi şcoala excelentă de care dispun. Minerva Brote. Ana Moga. Maria Dinia. Maria Crişan. George Dima. Dr. Aurel Brote. Hermann Kirchner. I 1 Dr. Vasile Bologa. Dr. Ioan Stroia. Timotciu Popoviciu. losif Popescu. (Fotografiile membrilor reuniunii de muzică din Sibiiu, publicate în „25 ani din viaţa R, R. de M. din Sibiiu.) Punctul culminant al festivităţilor iubilare a fost, la tot cazul, reprezentarea operei „Moş Ciocîrlan“ de Tudor cav. de Flondor. Această frumoasă lucrare, pusă la dispoziţiunea Reu- niunii fără nici o remuneraţie, s’a studiat cu mult zel şi seriozitate, aşa, că în cele 3 seri de reprezentaţie, cu adevărată plăcere am gustat — după cum s’a zis într’un toast ţinut în decursul www.dacQromanica.ro Nrul 13-14, 1905. LUCEAFĂRUL 281 serbărilor — opera bucovineanului, scrisă la o acţiune moldovenească, executată de o primadonă bănâţană, de un tenor din Muntenia, un „Moş Ciocîrlan" băsărăbean şi un cor transilvănean. Acţiunea se petrece într’un sat din munţii Olteniei. Sînt două părechî de îndrăgostiţi: Ciobanul Stan de Florica, nepoata zgîrcitulul Moş-Ciocîrlan, şi vînătorul George de Tincuţa, fata crîşmarulul din sat, Farfuridis. Fiecare dintre amorezaţi, înzestraţi numai cu însuşiri bune, are cîte un rival: primul pe pescarul Chirilă, un beţiv al cărui principiu de viaţă se resumă în : Dracu ştie ce belea, Vinu-î mîngăerea mea, iar al doilea pe notarul satului, Haralamb Că-lămar, un fricos caraghios. Dragostea dublă se învîrte în jurul zgîrceniel lui Moş-Ciocîrlan care, la sfîrşit, cade, iar îndrăgostiţii se iau: Stan pe Florica şi George pe Tincuţa, cu binecuvîntarea corului: Să trăiţi mirese, miri, Tineri îndrăgiţi; Traiul plin de fericiri Mulţi ani să-l trăiţi. Actul /. se desfăşură la crîşma grecului Farfuridis. Aici petrece, împrejurul unei mese încărcate cu vin, norodul din sat, cu primarul în frunte, cîntînd : Cînd griji a te munci încep, E bun mijloc să vil la cep; Căci ele fug de poloboc, Ca lupii speriaţi de foc. într’aceea vine, alergînd, notarul Călămar, cîntînd: Sus, din codr’un lighiol Se coboară ’n sat la noi. Bietul notar văzuse un urs. Cel de faţă rîd de el şi hotăresc să iasă la vînătoare. De pe plaiul din apropierea crîşmel coboară Ia vale, cîntîndu-şî dorul inimii, ciobanul Stan. Ajuns pe scenă, se ia la ceartă cu Chirilă, dintr’un păhar de vin. Acesta din urmă pleacă furios şi ameninţînd cu: „S’o ţii minte!“, iar primarul învită pe săteni la clacă. Fetele chiamă şi pe Florica, care, de frica unchiului el Moş-Ciocîrlan, nu cutează să pără-siască bordeiul. în sfîrşit, la rugămintea Iul Stan, se hotăreşte: De dragul tău, Iubitul meu, Uit de nevoi, Mă duc cu voi. Tot aşa şi Tincuţa, ibovnica lui George, pe care încă nu vrea s’o lase Farfuridis. După plecarea sătenilor vine la crîşmă Moş-Ciocîrlan cîntînd : Hei, ce bucurie simţ GalbinI numărînd cu zimţi... Aur mîndru şi argint îţi fac traiul scump, plăcut; CîţI îl prind îl tot adun, Că sînt prietini ce nu mint. Apoi se descopăr cămătăriile şi taina comorilor lui, cari erau făcute din zestrea de 100 galbinl aî nepoatei Florica, moştenită dela tatăl el şi administrată de Moş-Ciocîrlan. Taina n’o ştia nimeni pe sub soare decît Chirilă, care ştia s’o exploateze, mulgînd mereu de parale pe nefericitul zgîrcit. — Chirilă, voind să-şl/ăzbune împotriva lui Stan, se aşază Ia pîndă. Întorcîn-du-se dela clacă Florica, Chirilă se dă pelîngă ea şi vrea s’o sărute, cu deasîla. Soseşte Stan, o scapă. Chirilă scoate cuţitul şi vrea să-l străpungă, dar ţipătul Floriei!: Săriţi cu toţii, Că e omor; Săriţi cu toţii în ajutori adună tot satul. Chirilă, ferecat în fiere, e pus la răcoare. Actul II. O scenă de dragoste între Florica şi Stan, în casa lui Moş-Ciocîrlan, cu: „Mă iubeşti, Florică ?“. — „Da, te iubesc !“. Florica pleacă să-şî spună fericirea Tincuţiî. Se întoarce Moş-Ciocîrlan acasă şi, uitînd oblonul deschis, îşi guguleşte zimţişoril. Chirilă, care, uscîndu-i-se din nou gîtul, venia tocmai după un mic împrumut, observă unde îl ascunde cămătarul. împrumut nu-I dă, dar îl făgădueşte pe Florica, promiţîndu-I din zestrea fetii 20 galbinl. Chirilă se învoeşte, dar Florica deodată cu capul, mal bine fuge ’n lume. Se ţine vînătoarea proiectată. Dintre puşcaşii cari stau la pîndă, George observă pe Chirilă că ascunde comoara furată aiul Moş-Ciocîrlan. Se iveşte şi pribeagă Florică, înso ită de Tincuţa, care voia s’o întoarcă acasă. Ambele se întîlnesc cu notarul şi grecul, cari eşise şi el la vînat înarmaţi pînă ’n dinţi, şi pornesc tuspatru prin codru şi, minune, se întîlnesc tocmai cu dihania de urs, care cade împuşcat de glonţul lui George. Sosesc toţi vînătoril veseli şi cîntă: Ura, ura, ura! Ce veselie-I azi, Că satul a scăpat De urs şi de năcaz. Fete sprintenioare, Unde este vin? Să turnaţi de grabă Tot păharul plin. Mulţi ani, voinic puşcaş, George e voinicul, Traiu bun noi îţi urăm. Lui să-I închinăm, Şi ’n vechiul obiceiu, Că Iul se cuvine Pe cap te ’ncununăm. Cinste, ca să-I dăm. Actul III. în piaţa satului veselie mare. Vînă-toriî duc ursul la primărie şi pe urmă hal pe jocuri : Învîrtita, Sîrba, Căluşerul etc. Cînd joacă mal bine, vine straja satului şi vesteşte că pe Moş-Ciocîrlan l-au jefuit hoţii. Toţi pleacă „prin codru, prin livadă şi prin lunci", să găsiască hoţul. Numai Stan şi Florica rămîn locului. Stan o peţeşte, ea-I răspunde : www.dacQFomanica.ro 282 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. Alungată cu ocară, Eu orfană de pe drum, Nu mal pot să-ţi fiO nevastă, Fericire n’am de-acum! Se iveşte şi-a doua pereche de îndrăgostiţi. George roagă pe Tincuţa să nu asculte îndemnul tatălui eî de a se mărita după nătărăul de notar, ci să-î rămîie luî credincioasă. Ea-i promite: Iubite, nu ai grijă, In veci rămîn a ta, C’aşa e scris în stele Şi ’n inimioara mea. Soseşte Moş-Ciocîrlan, bocindu-se: De-acuma ce să fac? Eu am rămas sărac! Primarul îl dojeneşte pentru văicăreli şi-îspune să dea mai bine pe Florica după Stan. Bătrî-nul nu numai că se învoeşte, dupăce Florica îi promite că-1 vor lua la eî şi-l vor îngriji pînă la moarte, ci îi descopere fetei, că galbinii furaţi nu erau ai luî ci eraţi zestrea eî. Deodată soseşte George, care găsise comoara în codru, unde-1 zărise pe Chirilă. Moş Ciocîrlan s’aruncă să-şi ia banii şi să fugă, dar primarul: „Oho, încotro cu banii ? Ei nu sînt ai tăi, ci ai Flo-riciî“. Moşul, furios, aruncă banii la picioarele Floricii. La îndemnul primarului, care unise prima păreche de îndrăgostiţi, atît de fericit, se învoeşte şi Farfuridis să-şi mărite fata după bravul George. Din cuprinsul operei, schiţat mai sus, vedem că e foarte acomodat pentru melodizare. Sînt scene drăgălaşe de amor, paralel cu indispensabila gelozie, părţi dramatice, intrigi, tipul luî „Moş Ciocîrlan", a omului zgîrcit şi fără milă, roluri comice (notarul Haralamb Călămar, grecul Farfuridis) — şi ce-i mai important: o mulţime de particularităţi cari caracterizează în special viaţa poporului nostru dela sate, ca de ex. claca, vînătoarea ţărănească, bătaia în sat; în fine, din punct de vedere decorativ, cea mai succeasă scenă: baletul, compus din dansurile naţionale Hora, Sîrba şi Căluşerul. Trecînd la partea muzicală observăm, că dl Flondor şi-a dat silinţa şi în multe privinţe a şi reuşit să redea plastic, prin melodiile sale pline de efect şi o orchestraţie modernă, diferitele momente de scenă. Remarcăm în primul rînd rolul ciobanului duios, foarte bine caracterizat prin doina sa: „Sus pe plaiul plin de floare...“ Pătrunsă de o sentimentalitate dulce şi totuşi nu prea „weichklingend“ sînt aproape toate pârtiile Floricei, cari, ţinute în stil de operă veche italiană, sînt incontestabil cele mai succese părţi în întreaga lucrare. Melodioase şi uşor susceptibile sînt apoi: serenada Tincuţeî, cîntecul luî Chirilă din actul al 11-lea: „Fetiţă vină, n’aî habar, că-s doar fecior de gospodar" şi cîteva coruri („Răsună prin codru fanfare de corn", „Ura, ce veselie-î azi"), dar corurile în general, chiar şi unele soluri ca de ex. cîntecul de intrare a lui Moş Ciocîrlan, par mai puţin originale. Peste tot — judecind după acţiunea ce se desfăşură înaintea ochilor — ne-ar fi plăcut să vedem pe dl Flondor, folosind în opera şa mai mult material de muzică românească. în scena tipică a „clădi", de ex., compozitorul dupăce abia atinge în orchestră un motiv poporal (altcum foarte simpatic!) îl părăseşte, şi pe şablon şi în cîtva chiar şi pe reminiscenţe de operete vieneze îşi duce flăcăii şi fetele (cor mixt) în tempo de „polca frangaise" la clacă. Scena se termină într’un vals (â la Strauss-Ziehrer), prin care Stan ciobanul învită pe Florica sa, la joc. Deşi e cam greşită interpretarea muzicală în unele pârtii, — mari învinuiri nu-î putem face nici în punctul acesta dlui Flondor. Sîntem încă de tot la începutul operei, respective al operetei româneşti, nu avem nici stilul corăs-punzător, nici forme originale destule, ca prin aceste numai să se poată susţinea şi ilustra acţiunea întreagă a unui text de operă. Un lucru însă: aplicarea motivelor poporale, chiar şi la formele muzicale străine de marş, polca, vals ş. a. de cari se foloseşte compozitorul, se putea face în mai mare măsură. Nu era nici necorect nici imposibil. Căci precum în poezia literară poeţii noştri nu se ţin escluziv de formele poporale ci adoptează forma sonetului italian, gazel, etc. şi precum în pictură sau sculptură se aplică azi deja cu mult succes ornamentele culese de pe ţesături româneşti şi de pe obiecte de lemn (aşa numitele „crestături"), astfel şi în muzică, — ţinînd şi noi la crearea unui stil dramatic românesc — e de lipsă să primim, pe lîngă formele noastre originale de horă, doină, învîr-tită, brîu etc., şi alte forme muzicale existente, turnînd în aceste, la loc şi în măsură potrivită, motivele admirabile ale cîntecelor şi ale dansurilor noastre naţionale. Pe terenul acesta, mult regretatul C. Po-rumbescu a avut în unele pârtii din opereta sa „Craiîi nou" (de ex. în romanţa ,,Su’ aste haine aşa simple" şi în cîntecul de chef „Să trăiască vinul" ş. a.) succese foarte frumoase. Ici-colea se mai găseşte cîte un pasagiu de aplicaţi uni româneşti şi în compoziţiunile altor autori, — durere însă: mult prea rar! Opera „Moş Ciocîrlan" a avut la Sibiiu, în faţa publicului imens care a asistat la cele 3 produc-ţiuni, un succes extern desăvîrşit. Nici că se putea altcum. Ea captivează deja prin frumseţa tablourilor prezentate de pictorescul nostru costum naţional. Cum să-ţi doreşti apoi o împărţire mai nimerită a rolurilor ? Să tot cauţi şi n’o să mai www.dacQFomanica.ro Nrul 13—14, 1905. LUCEAFĂRUL 283 găseşti o Florică maî ideală decît dna Lucia A. Cosma, fie ca voce, fie ca joc, — şi un ciobănel mai simpatic decît dl Stefănescu. Că nu ne-a plăcut costumul (absolut neromânesc) şi în unele părţi, jocul cam exagerat al dluî G. de Pantazi (Moşul Ciocîrlan), n’avem ce-î face. Cu atît maî drăgălaşă şi în bună voce a fost Tin-cuţa (dşoara Delia Olariu); maî potrivit în rolul său: vînătorul George (Dl Iuliu Enescu); maî maestos: primarul Frunză (Dl Demian) şi mai hazlii: notarul Haralamb Călămar (dl Ermil Borcia), chir Farfuridis (dl Ganea) şi Smaran-diţa (dşoara Eugenia lovescu). Corul şi orchestra s’a ţinut la înălţime. Compozitorul, (care şi-a dirijat însuşi cîteva scene din operă) soliştii şi directorul de muzică dl H. Kirchner au avut o mulţime de chemări la rampă. N’au lipsit nici laurii, (naturali şi de argint) nici splendidele coşuri de flori. După această scurtă apreciare ne exprimăm bucuria, că în curînd, la „Astra“, privitori şi diletanţi ne vom întruni iarăş, serbătorind pentru a doua oră succesul operei „Moş Ciocîrlan" la Sibiiu. ÎNCHINARE. Doamnei: Minerva Brote. Pe-un luminiş de codru Altarul se ridică, Şi flacăra-i aprinsă Pe peatra amintirii... Prin ramuri bate vîntul Şi-a florilor mirezme Se scutură ’n văpaie, Prinos din partea firii. O liră-i spriginită De stincă... sus in ramuri Atirnă harfa sfiniă în umbră de stejar. Dormiţi, dormiţi in pace, Voi ce cu pietate Aţi pus întiia peatră Acestui sfint altar. O nu voim podoabe, Nici sale ’nmărmurite, Din bunurile lumii Nimica nu dorim... Lăsaţi-ne-acest templu Pe plaiuri înverzite... E singura oază In care ne unim. In amintirea fundatorilor Reuniunii. Maria Cunţan DĂSCĂLIŢA. (Sfîrşit.) „Leri dragă, Dacă păstrezi scrisoarea mea de acum cinci ani, recetind-o vei afla că prorocirea mea s’a împlinit. Cum îţi scriam atunci, cu un aer de protectoară, pe jumătate serios, pe jumătate în batjocură! Nu credeam, adecă, în seriozitatea hotărîrii tale de a face studiu, ci vedeam, în venirea ta la universitate, mai mult un capriciu, un moft. Şi iată, abia a trecut anul dela despărţirea noastră şi presimţul meu se realizează. Te măriţi dară, scumpă Leri. — Tu Felix Austria, nube!.. Apoi într’un ceas bun să fie, draga mea, şi să te veseleşti cu bărbatul tău, păzind marginile legii, şi să fii cuminte ca Raveca... cum şi spune preotul din carte, cînd îţi ia cununa de pe cap ?.. Nu maî ştiu; am îmbătrînit. Cînd eram în internatul din Sibiiu, ştiam pe din afară partea asta din serviciul cununiei, îţi mai aduci aminte? ■ Cetesc scrisoarea ta, nu ştiu pentru a cîta oră, şi-mi amintesc cu drag de cei patru ani din urmă. Cum au trecut, ca un vis de tine-reţă! Cum ne simţiam noi de bine în mica noastră cameră din catul al III-lea, cîte visuri plămădiam în poveştile noastre, înainte de culcare. Şi cum se destrăma pînza lor străvezie — ca o pînză de păianjen — de- odată cu revărsarea dimineţii. Ne luam cărţile şi notiţele şi o luam una într’o parte, alta în alta. La masă vorbiam puţin, eram obosite şi ne despărţiam iarăş în curînd. Abia la cinci-şase după amiaz ni se maî lungiau poveştile. Luam cafeaua, eşiam. la plimbare şi ne îngrijiam destul de des să vedem vre-o piesă mai bună la teatru. Seara, atunci era lumea noastră! Ne întorceam tîrziu dela teatru, îmbucînd cu multă poftă cina rece, care ne aştepta pe masă. Ne puneam să apreciem piesa — şi ştii ce plăcere aveam a doua zi, cînd aflam în recensiile jurnalelor păreri de ale noastre; sau cînd rămîneam acasă, îţi aduci aminte decîteorî stăm seara întreagă cu cartea deschisă înaintea noastră şi ne pomeniain, că bate douăsprezece şi noi nu cetisem încă nici un şir. Apoi lungile seri de iarnă, cu poveştile mătuşii după al doilea ciaî ? Draga mea, cu vremurile acele nu ne maî întîlnim ; cea mai fericită parte din viaţă e aceea, pe care o petrecem la şcoală. Intri în viaţă: nu mai sînt, ce e drept, dascălii pedanţi, cari nu ştiau decît să ne certe, dar nu mai sînt nici mustrările lor adevărate şi binevoitoare... Tu mergi înainte de capul tău şi oamenii te preamăresc sau rîd de tine după-cum reuşeşti să te manifestezi www.dacQFomanica.ro 284 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. Nu, draga mea, n’o să fii aşa de fericită în căsătorie, cum eram în internat sau în, camera noastră scundă, de pe vremea cînd urmam la universitate! Ştiu că vă aveţi dragi, Doamne fereşte! Îmi vine să rid şi acum de mutra voastră cînd v’aţi întîlnit fără veste în garderoba teatrului. El s’a făcut roşu, ca o sfeclă, tu ai albit ca păretele... priviaţî încremeniţi unul la altul, cu gura căscată; el a vrut să salute, dar n’a izbutit să poată zice o vorbă măcar, iar tu ai bombănit ceva răspuns nearticulat, m’aî luat de braţ — cît de tare îmi strîngeai braţul — şi ne-am năpustit în goană pe trepte la vale . .. l-am văzut în treacăt mutra speriată şi probabil va fi rămas încă bunul băiat vr’un sfert de oră buimăcit aşa de dragul revederii, pînă să-î treacă zăpăceala... Acasă apoi ai început să-mi dai explicaţii, nişte explicaţii încurcate şi confuze, de nu ştiam cu ce să mă aleg. Ba că numai a sămănat cu „el,“ ba că el a fost de bună samă, ba că între voi s’a isprăvit totul, ba că totuş e un băiat foarte cum se cade... Eu rîdeam în taină. Băiatul ăla foarte cum se cade al tău, care azi ţi-e mire — cum îl chiamă, Aurel ? — isprăvise înainte cu doi ani studiile; eram de faţă la promoţia lui. Dacă ne-am întîlnit totuş în teatru, e foarte probabil că-ţî aflase urma şi, de dragul unei revederi de o clipă, a făcut drumul pînă la Pesta, a dat tîrcoale în jurul tău, s’a pregătit, cum are să-ţi vorbiască la întîlnire. Aşa de frumos era să-ţi vorbiască, săracul, dar ursita a vrut să-şi bată joc, v’a făcut să vă întîlniţi într’o clipă cu totul neaşteptată şi aţi rămas amîndoi zăpăciţi, ca doi porumbei, în mijlocul lumii parfumate, care cu toată îmbulzeala, observase dulcea voastră zăpăceală. Nu trag la îndoială deci dragostea voastră. Ceeace este trist în toată daravera asta e, că dragostea-voastră nu este „vecinică" după-cum mă asiguri. Crezi tu, că numai voi doi aţi iubit în lume? Crezi tu, că ceilalţi nu au iubit şi ei, la rîndul lor, „vecinie ?“ Şi cîţi ani- le-a durat vecinicia asta? Iubirea voastră de acum — să-î dau definiţie medicală — e o alucinare, o amăgire a sensurilor. Persoana asupra căreia se concentrează dragostea ta, cade în afară ,de funcţiunile normale ale sensurilor tale. înfăţişarea lui e mai deosebită, graiul mai dulce şi mai sonor, gesturile mai graţioase şi toată fiinţa lui e împrejmuită de un nimb, care îl ridică mult de-asupra celorlalţi oameni. Acesta ar fi temeiul fericirii voastre casnice, un temeiu cu desăvîrşire şubred. Căci vălul vrăjit se va ridica şi în curînd vă veţi uita miraţi unul la altul, întrebîndu-vă cu mirare: Cum se poate? Mi-1 închipuiam cu totul altcum de cum sînt ceilalţi şi mă pomenesc, că nu e... Temeiul cel şubred se prăbuşeşte, trebue să te sprijineştî totuş de ceva. Vine dragostea-prietenie, singurul temei adevărat al căsniciei. Poveştile voastre sînt mai puţin eterice, dar mai aproape de adevăr; declaraţiile de dragoste nu se mai repetă, dar fiecare ştie că viaţa îi este cu desăvîrşire înlănţuită de a celuilalt; ei îşi împărţesc acum, ca doi tovarăşi buni, durerile cari sînt mai mici înjumătăţite şi bucuriile cari sînt astfel mai mari. lubeşte-ţi bărbatul, Leri dragă, şi fii încredinţată, că iubirea din viaţa casnică este singura durabilă, căci este singura reală şi adevărată; visurile tale de fată mare rămîn nişte vedenii mai mult sau mai puţin bolnave, îndată ce soarele iubirii casnice se iveşte. Te văd cum stai cu scrisoarea în mînă. Zimbeşti. Nu înţelegi dicţiile aste teatrale; ce vreau să-ţi spun eu? Uite ce vreau: Să fii cuminte, să nu-ţi închipui că cununia e începutul unei serii necurmate de fericiri, şi atunci te-am cruţat de amăgirile prin cari trec toate femeile tinere şi fantaste. Cum vezi, nu-ţi scriu ironic, deşi făceam pe vremuri mult haz de sentimentalizmul tău. Te cununi din dragoste; nu eşti avizată la măritiş, deoarece îţi poţi cîştiga singură pînea: îţi prorocesc multă fericire. Trebue să-ţi spun însă, că nu mi-a plăcut ceva din scrisoarea ta trecută. Scrii adecă, între altele: „poate că aş fi mai amînat cununia, dar orî-cum, nu mai sînt tînără şi mi-e groază să nu rămîn fată bătrină“. _ Ce înţelegi tu cînd zici „fată bătrînă" ? înţelegi o vîrstă anumită, sau înţelegi mai bine preocuparea, foarte stupidă şi foarte nedreaptă, faţă de fetele cari rămîn necăsătorite ? Cea dinţii nu o poţi înţelege, deoarece ştii tu bine că în satul vost muerile se mirau, că nu te mai măriţi şi rămîî fată bă-trînă,— şi erai atunci de 18 ani! Eşti şi tu preocupată aşadară, şi cei patru ani de universitate nu ţi-au putut scoate din cap unele lucruri aşa de absurde. Emanciparea femeii e un lucru foarte anevoios şi mai ales la noi, la Români, cari nici astăzi nu se pot împăca cu ideea de a vedea femei învăţate! Nu de dragul învăţăturii numai am luat noi cîteva cartea în mînă, ci de dragul — pîniî. Mediul social de astăzi reduce an de an numărul căsătoriilor în pătura aşa zisă inteligentă a societăţii; statistica ne dă date înspăimîntător de elocvente în privinţa aceasta. Ei bine, ce facem noi cari nu avem nici parale şi nici frumoase nu sîntem ? www.dacQFomanica.ro Nrul 13-14, 1905. LUCEAFĂRUL 285 Să aşteptăm înaintea oglinzii, mlădiindu-ne glasul şi potrivindu-ne zimbetul, ca să putem spune celui mai ticălos, celui din urmă om: „bine domnule, sînt foarte încîntată că te milostiveştî să mă iei de nevastă; muriam de frică, să nu rămîn fată bătrînă?“ Unde e în concepţia aceasta de emulaţie şi de tîrg ordinar, cea mai mică urmă de cinste din partea femeii, unde e garanţa pentru marile sarcini din viaţa conjugală! în chipul acesta, demnitatea femeii ca om se reduce cu desăvîrşire, ea ajunge iarăş marfă, care e cu atît mai preţioasă cu cît se trece mai repede... Cîteva din noi am înţeles în sfîrşit, cît de umilitor e acest rol. Ne-arn zis atunci, să ne facem o carieră. Şi cînd va veni „el“ — care, în cazul acesta, nu mai poate fi nici cel mai ticălos, nici cel mai de pe urmă — îi voiu zice: „bine, domnule, o să mă mai gîndesc, nu e chiar aşa grabă mare.“ De ce să aleagă numai bărbaţii? Şi dacă îmi convine, bine; dacă nu, iarăş e bine. Rămîn mult mai bucuros fată bătrînă, pe deplin convinsă în sufletul meu că pot să fiu neasămănat mai mîndră şi mai cinstită, decît acele multe femei cari s’au măritat ca să fie măritate ... Cum vezi dară, nu sînt nici eu duşmană a căsătoriei, dar nu mi-e de grabă, cu toate-că am împlinit douăzecî-şi-şapte de ani... încă odată, fii fericită, nu uita însă nici de prietina ta iubitoare Didina. “ * în camera ei de culcare, unde îşi petrecea cea din urmă noapte, Valeria sta cu scrisoarea Didiniî în mînă şi o recetia pentru a nu ştiu cîtaoară. îi era aşa de binevenită scrisoarea aceea, în preseara nunţii. Cît de mult ar fi vrut să stea acum cu Didina de poveşti, să-i ceară sfaturi, iar ea să-î vorbiască serios şi cuminte, ca o fată deşteaptă ce este. Dragostea ei suprimată atîţa ani dearîndul izbucni, ca o flacără dogoritoare, cînd se pomeni fără veste că Aurel îi cere mîna. Nu mai ştia pe ce lume e şi tremura la gîn-dul fericirii fără margini, care o aştepta. Şi iată, scrisoarea aceasta cumpătată şi cuminte, o trezia din visările ei exagerate. Ochii i se opriră asupra icoanei mamei sale care îi zimbia duios din cadru. Dacă ar fi trăit mamă-sa! Dacă ar putea să-i ceară un sfat, o vorbă bună pentru pasul hotărîtor de mîne! Să-i vorbească mult-mult şi mamă-sa, din potopul ei de vorbe, s’o înţeleagă şi s’o inîngăie, spunîndu-î că are să fie bine şi or să fie cei mai fericiţi oameni din lume. Afară s’auzi zgomot înfundat de paşi, apoi stimulări de coarde. Ea tresări, micşorînd lumina. în văzduhul liniştit al nopţii, simfonia suna dulce şi mîngăitoare, ca o rugăciune. Se retrase după perdea, privind prin un colţ al geamului. în bătaia lunii, conturele ţiganilor se vedeau distinct; el sta în mijloc, cu pălăria pe ceafă, zimbitor şi mîndru ca un zău tînăr, muştrulu-indu-î: — „Zi, mă, cum se cade, să nu-ţi ard una... Ăla, mă, cu flautu, suflă mai cu inimă, că ţi-1 vîr pe grumaz" ... Spunea abia în şopot îmbărbătările aceste şi ea le auzia bine dela geam şi rîdea-rîdea, de-i dau lacrimile. Din chilia de alături tată-so veni, în vîrful degetelor. „Dormi, Valerio? Auzi, serenadă..." Se aşezară lîngă olaltă, în dosul perdeliî. Şi bătrînul se pomeni de-odată sughiţînd şi erupse într’un plîns zgomotos. Ea încercă să-l mîngăie — îşi aduse aminte, că tată-său rămîne acum singur — şi începu să plîngă şi ea. Şi nu puteau zice o vorbă măcar, ci plîngeau amîndoi, şi muzica din afară pare că le uşura încă descărcarea lacrimilor... Al. Ciura. moRmînTLiLi Din BUZEnm PLATEN. Şopotesc în miez de noapte cîntece înnăbuşite, Din adincul lui Buzento ies ecouri răguşite; Iar, în sus şi ’n jos, pe maluri, Ia Cosenza se opreşte neamul Goţilor şi-ijale: fllarich nu mai trăeşte! Prea de vreme şi departe de pămîntul tării sale îl ajunse coasa morţii, în acea străină vale. Goţii cu vînjoase braţe, s’apucară mii şi sute, Cursul rîuluî s’abată şi munciau pe întrecute. Cum sâparâ noua matcă, ei în vechiul pat făcură Groapă largă, de cuprinse cal, cadavru şi armură. Cu pămînt acoperiră pe viteaz ş’avutu-i falnic Şi vărsau amare lacrimi Goţii, neamul cel năvalnic. Şi din nou în vechea matcă oastea’mpinse voiniceşte Pe Buzento, apa cărui, val-vîrtej, se prăvăleşte. «Dormi viteazule în pace», începu un cor puternic, «Să n’atingă sfînta-ti groapă mînă de roman [nemernic!» Şi cîntări de preamărire răsunau fără 'ncetare . . Răspîndeşte-Ie, Buzento, dela mare pîn’ Ia mare! V. Bude. www.dacQFomanica.ro 286 LUCEAFĂRUL Nrul 13-14, 1905. CEASUL Din URmă. Intre lucrătoarele din atelier, Alexandrina e cea maî tăcută, dar mai cu samă de cîteva zile, greu scoţi o vorbă din gura ei. Ochii ei îs vecinie rătăciţi şi gîndul tot pribeag, că dacă-î vorbeşti, o deştepţi ca din amorţeala unui vis. împunge cu acul mereu la o mînecă şi cîte odată puterea unui gînd îi opreşte degetele şi rămîne dusă par’ că ’n altă lume; iar cînd se simte, întîlneşte ochii mustrători ai patroanei. Tovareşele din atelier, —cum e felul fetelor — maî spun glume, maî rid, dar Alexandrina zimbeşte maî mult de silă, ca să nu-şî trădeze sufletul; în zimbetul ei însă s’ascunde atîta durere ! Faţa ei albă, d’o frumseţe duioasă, veştejită, e’ncadrată d’un păr castaniu bogat, iar ochii negri, turburi, au o căutătură tristă şi obosită. „Te duci de prînz acas’, Alexandrino? — Mă duc; dar tu, Lino, mergi? — E prea departe, o să mînînc aici. — Eu ... mă duc.“ într’o fundătură din marginea oraşului, într’o curte mică cu căsuţe mărunte, îninormîntate ’n pămînt, unde razele soarelui nu se ceartă cu frigul şi cu întunerecul decît cîteva clipe din zi, în fund de tot, între nişte magazii, într’un chip de casă turtită de vreme, zace un bolnav. Cu o mînă vîrîtă sub cap, iar cu alta ţinînd pe piept o velinţă ruptă, stă adîncit în durere şi ’n gîndurî. Ochii lui sînt afundaţi în orbite şi din adîncul lor trimit căutături de spaimă. Cîteodată obrajii, veştejiţi de trudă şi de boală, îi vîră în pernă şi cîte-o lacrimă lasă urmă cenuşie pe faţa lui. Casa-î strimtă, îmbrăcată cu nimica tot. Pat, masă, scaun şi-un lighian. Pe scaun vezi o coaje de pîne. Ochii lui, adînciţî, umezi, încun-juraţi de cearcăne vinete, au o căutătură înfricoşată. Mustăţile negre se risipesc în neregulă peste nişte buze supte şi pîrlite, ce murmură în taina sufletului cîte-un gînd dureros. Se simte maî rău ca ori cînd. De mult e el bolnav, dar acuma par’ că nu mai e al lui. Sînt semne de sfîrşit ... Pieptul i se ridică şi i-se lasă par’ că sub povara unei mari greutăţi. Gura deschisă soarbe cu lăcomie aerul. Stă rătăcit şi măsoară ’n minte atîtea şi atîtea. Din cînd în cînd, un gol din piept par’ că-1 înneacă şi tuşeşte ’n sec, dar încreţîndu-şi fruntea cu frică. Gîndurile-1 prind în vraja lor şi prin roata minţii trece acum toată viaţa ... „La ce m’am maî născut!.. Am trăit zeci de ani şi numai eu ştiu cum i-am trăit... în totdeauna binele l-am aşteptat dela ziua de mîne şi niciodată nu 1-ani văzut, iar acum aştept moartea...“ Sufletul îi este tot mai greu şi capul i se pare o piatră. Durerea atîtor gîndurî de jale din trecut îi umezeşte ochii, îi amorţeşte mintea şi fiori de groază-1 apucă la gîndul viitorului. O să moară; dar ce va face fiinţa aceea fără nici un sprijin, fără nici un suflet bun, care s’o po-văţuiască ’n viaţă! Apoi inintea-î rătăceşte la tinereţe, la nevasta lui, pămînt acum, ucisă’n vîrsta vieţii d’aceiaşî boală crudă. „O, dulce Sofie, ce bine-î c’aî scăpat maî de vreme!" Lacrămile-i curg acum şiroae şi gîndurî plînse fără şir îi încruntă faţa uscată ... „Ce bine-i c’aî scăpat d’atuncî!.. Ai fi ’ndu-rat foamea de multeori cu noi, cînd n’aveam de lucru cu lunile! Multe ierni fără lemne, fără îmbrăcăminte, făr’un ban în casă, Sofio, fără !.. Şi nimeni nu te-ajută, căci ce-î pasă lumii! Cine ştie şi cine-ar vrea să ştie de tine, de sărăcia şi de boala ta, muncitorule, cine? Acel ce are şi poate, nu se mai uită ’n jos! Pentru tine şi serbătorile-s zile de trudă şi de suferinţă! De ce, Doamne, de ce?.. De ce maî laşi calicime pe pămînt! Nu toţi sînt ai tăi? Nu la toţi eşti tată?!“ Buzele-î tremură sub durerea gîndurilor. Ochii lui se deschid selbateci şi cu evlavia ceasului din urmă îşi face cruce. „Puternice, o copilă am, o las în grija ta!“ Trupul i se cutremură şi resufiarea se ’neacă într’un gemet. O tuşă crudă i se repede din plămînî. Ar vrea să izbucniască şi-l chinueşte. Pieptul lui sună ca o tobă în tuse, care se’n-teţeşte; ochii i se’nţepenesc, iar capul i se tăvăleşte pe pernă în ameţeala durerii, şi din adîncul pieptului istovit de putere, sîngele se revarsă pe gură’n stropi, apoi în val, iar tusa se ’neacă, apoi se schimbă ’n răget, sîngele se varsă ’n clăbucî spumoşî, iar trupul, care se luptă cu cea din urmă putere a vieţii, se ro- www.dacoromanica.ro 287 LUCEAFĂRUL Nrul 13-14, 1905. stogoleşte jos în balta de sînge. într’un cutremur de durere, buzele maî gem o vorbă ne’n-ţeleasă şi ... atît. * Cu o legăturică ’n mînă, ea merge cu paşi iuţi cătră căsuţa din fundul curţii, şi grăbită de frig şi de dorul d-al vedea, repede uşa cu putere. Un ţipet de groază tună din pieptul el. Ea căzu de perete cu ochii acoperiţi, tremurînd în ţipet nebun, iar cînd din nou aruncă ochii spre pat, strînse fălcile, apoi, rînjind într’un hohot surd, se repezi pe uşă şi ’ncepu s’alerge smintită prin curte. Chiriaşii speriaţi aleargă toţi spre ea, întrebîndu-o re e. „Nimic, răspunde ea, repezindu-se pe poartă ’ntr’un zimbet zăpăcit, mă duc la lucru"... Romulus Cioflec. CRONICĂ. REDACŢIONAL. On. public cetitor e rugat să ierte întirzierea acestui număr provenită din cauza instalaţiunilor complicate ce le-am avut cu tipografia. — Numărul viitor — dublu — va apărea la mijlocul, Iul August, iar dela 1 Scptembre, ca de obiceiu de 2 ori pe lună. Premiul Luceafărului. La acest număr se anexează o cartă postată cu rugămintea ca cetitorii să-şi spună părerea asupra poeziilor publicate pînă la 1 Septembre a. c. Răspunsurile motivate se vor publica deodată cu rezultatul votării, cînd redacţia încă îşi va spune cuvin tul. f ZENO MOCSONY1 DE FOENI, spre jalea noastră a tuturora, a încetat din viaţă, Luni, în 13 26 Iunie 1905. - S’a născut Ia anul 1842 în comuna Prisaca din Caraş-Severin. Studiile liceale le-a terminat la Terezianul din Viena,totînacel oraş a ascultat facultatea de drept, făcînd e-xamenuldestat. Caşi ceialalţî membri al acestei ilustre familii, a luat parte la toate faptele maî de samă ale vieţii noastre naţionale. După restabilirea constituţiei a fost Zcno Mocionyi. deputat în camera ungară, aparţinînd clubului naţional român. A participat la conferinţele naţionale din 1892 3. A fost membru în directoriul „Tribunei" şi fundator al ziarului „Dreptatea" din Timişoara. — Dela inaugurarea autonomiei bisericii noastre a fost neîntrerupt deputa-sinodai şi con-gresual. A sprijinit cu dărnicie instituţiu nile noastre culturale, — precum şi toate interprinderile ce urmăriau înaintarea noastră. A dat nenumărate A. Litiba: Bustul lut Zeno M. aîUt0are tilie,il°r săraci cari doriau să-şî perfecţioneze studiile sau înclinaţiunile artistice. Rămăşiţele pămînteştî odihnesc în mauzoleul din Foeni. Fie-î ţărîna uşoară! ASOCIAŢIUNEA. In 14 şi 15 Iulie a. c. secţiunile ştiinţifice-literare ale Asociaţiunil şi-au ţinut şedinţele anuale obicinuite. In secţiunea I., dldr.Dia-conovich a cetit raportul anual, care cuprinde şi un plan de acţiune pentru viitor. Asupra acestuia vom reveni, cînd va fi publicat. Premiul Andreiu Mureşanu s’a dat lucrării d-luî Teodor A. Bogdan, „Ştefan-cel-Mare". S'a hotărît a se publica „Balade poporale", adunate şi adnotate de dl Enea Hodoş. Cererea dluî dr. losif Popovicl pentru înfiinţarea unul muzeu de limba română, deocamdată nu s’a putut împlini. — S’au ales de membrii corespondenţi d-nil: Dr. losif Popovicl şi dr. Ion Raţiu. TESTAMENTUL LUI ARTEM1E ANDERCO. în legătură cu articolele publicate in numerele 2 şi 3 a. c. ale revistei noastre, cred că nu va fi de prisos a publica, drept întregire a articolelor prie- www.dacoromanica.ro 288 LUCEAFĂRUL Nrul 13-14, 1905. tenului meu Dr. E. Dăianu, testamentul acestui entuziast fiu al Maramurăşulul, decedat în floarea vîrstel. înainte cu trei ani, dl Dr. Dăianu mi-a dat spre citire manuscriptele regretatului Anderco. Era foarte încîntat de ele şi eu am rămas nu mal puţin în-cîntat, citindu-le. Era o revelaţie dintr’un colţ extrem al românismului, care nu-şl reclamase încă o pagină în istoria literaturii române. Răsfoind prin scrisorile mele, am dat de acest testament, rămas la mine sau din greşală, sau pentrucă, illo tempore, l-am pus la o parte, într’un moment de entuziasm juvenil, pe care prietenul meu Dăianu i-1 va afla, fără îndoială, scuzabil. Recitindu-1, mi se întăreşte din ce în ce convingerea că Românii maramurăşenl au o datorinţă neachitată faţă de memoria singurului lor reprezentant în Panteonul român: de a îngriji punerea sub tipar a scrierilor lui Artemie Anderco. în deceniul al şaptelea al veacului trecut, fiul Maramurăşulul, care învaţă limba românească din propria-1 sîrguinţă, poate fi pus în privinţa limbeî ca model alăturea de oricare autor de dincoace. în privinţa sentimentelor naţionale, fie-ne permis a-î reclama un loc de onoare în întîiul plan, fără osebire de graniţe. Dînd la lumină aceste şiruri ale Iul (poartă titlul: „piuariul" 1877. VI.) remarcăm şi de astădată aceeaş seninătate, — cea din urmă — aceeaş dragoste de neam, acelaş cald entuziasm, ale cărui palpitări îşi urmează cadenţa obicinuită, chiar şi în clipele cînd tînărul autor se simţeşte „din ce în ce mal slab ...“ A. C. „Dorinţele mele, cele despre urmă. în deplină sănătate a minţii mele; în numele tatălui şi a Fiului şi a Spiritului sfînt. Simţindu-mă slab din ce înce mai mult,am dorit să scriu aceste puţine rînduri ca ultimul articol din „pi-uariul" şi ca ultimul ecou al spiritului meu. 1. Mamuchei mele celei scumpe mulţămite eterne pentru sacrificiile de toate feluri ce mi-a arătat în cură. Numai o mamă poate face şi suferi aceea, ce ea făcu şi suferi pentru mine în acest îndelungat şi greu morb. Nimenene şi nimic n’ar putea-o răsplăti. Ce-s mulţumirile şi espresiunile de gratitudine ale mele? Cuvinte, simple cuvinte, ce în faţa nopţilor veghiate asupra mea, a răbdării tuturor prostiilor ai morbosului, şi a altor nenumărate secături — par’ ironie. Deci la Tatăl cel ceresc răsplata; numai el ştie recompensa atîta interesare, atîta iubire. Cînd te vei uita, mămucă, la fotografia mea din Paris, adu-ţi aminte că în acel moment cînd m’a fo- tografiat artistul, la Dta am gîndit; să crezi că din cealaltă lume voi privi tot aşa la Dta, la mama cea mai bună, cea mai iubitoare de pe pămînt! 2. Tatei, care n’a conţiat a se espune la cele mai mari sacrificii materiale pentru mine, espresiunile filialei niulţămiri. 3. Surorilor, fraţilor, cunoscuţilor, amicilor cari s’au interecat de mine în decursul morbului — niulţămiri. 4. Doresc a fi înmormîntat după datinele poporului în sînul căruia am născut şi cui aparţin. Deci sper că iubiţii mei părinţi se vor îngriji ca babele plîngă-toare să nu lipsiască, asemenea banul, colacul, lumina; — găina neagră să se dea peste coştiug femeii celei maî sărace din sat. 5. După înmormîntare se va trimite un cstract au-tenticat de autorităţile comunale, din matricula morţilor, Societăţii „Transilvania", esprimînd regretele asupra perderii unui capital atit de considerabil, cum a fost stipendiul pe 6 ani. în privinţa aceasta, să nu uite fraţii mei, dacă vor perveni la o bună stare materială, că familia Honorodanu Anderco s’a făcut datoare Societăţii „Transilvania", încît prin stipendiare ea asigură viitorul unui tînăr. Sper că atunci nu vor şovăi asupra unei sume de bani ce pentru dînşii puţin ar pondera. 6. Biblioteca mea, partea italiană şi franceză, o las Societăţii de lectură a Românilor din Maramurăş şi în caz de neprimire sau disolvare, Convictului român din Sighet. (M. Sziget) 7. Partea română şi celelalte limbi rămîne familiei, spre a în mări biblioteca începută de tătuca. 8. Manuscriptele limbistice şi literare le las lui Teodor Mărgineanu, teolog, actualminte pedagog pe lîngă fiii Dlul Petru Mihalyi. Nimene ca el va şti aprofita de notiţele culese în decursul anilor. Nimene ca el va şti înţelege secretele acelor note, el cu care de atîţa ani fantasticam asupra „Dicţionarului provin-cialismelor", critica limbii şi alte lucruri limbistice. 9. Manuscriptele ştiinţifice (Medicină, Ştiinţe naturale etc.) rămînîn familie; ...dar’ de vor da voie oarecăruia a îmbrăţoşa cariera mea, pentru care eu atît am fost de apasionat! 10. Manuscriptul cel mai important „Napldm" şi „Piuariul" ce fac 9 volume, necalculînd cel de pe 1877, abia început, aparţîn cu tot dreptul familiei, în acele pagini nii-am depus sufletul: acolo-s eu. L-am cultivat cu mare predilepţiune; în ore rele mă mîngăiam cu dînsul cetind despre zile bune, sau despre iubiţii depărtaţi. Anul 1873 nu e copiat; rog pe acela dintre fraţii mei, sau alt membru din familie ce va lua interes de cele cetite, să binevoiască a pune în curat şi acel an, spre a salva de perdere impresiunile călătoriilor mele la Viena (cu ocaziunea expoziţiuniî universale), şi în România. Fratele T. Mărgineanu este autorizat a ceti „Piuariul" spre mai uşoară înţelegere a unor note ce va afla între manuscrisele, luilăsate." www.dacQFomanica.ro Nrul 13—14, 1905. LUCEAFĂRUL 289 SOCIETATEA PENTRU FOND DE TEATRU publică concurs pentru două burse de cîte 1200 coroane, destinate tinerilor cari doresc a studia arta dramatică. O bursă e pentru dramă şi tragedie, iar cealaltă pentru comedie. Concursul se va ţinea la vară, cu ocazia adunării generale din Sibiiu. Cei cari vor să reflecteze la aceste burse, au să-şi trimită cererile la adresa dlui Dr. Iosif Blaga, secretarul societăţii, în TusnâdfiirdO (Csik m.) pînă la 1 14 August a. c. Din partea numitei societăţi se aduce la cunoştinţa celor interesaţi, că dînsa a cumpărat manuscrisul operetei Craiu nou de C. Porumbescu, împreună cu dreptul escluziv de reprezentare. DL ZACHARIE BÎRSAN, fostul bursier al societăţii fondului de teatru român, poate ca să dea dovezi despre talentul său, tras la îndoială, la tot cazul, însă, îndemnat mai ales de dragostea ce-o simte pentru arta sa, continuă munca sa importantă: aranjarea de reprezentaţii teatrale în diferitele centre româneşti. In săptămînile din urmă a fost la Zer-neşti şi Făgăraş, încîntînd lumea românească prin jocul săii de artist desăvîrşit şi priceperea sa de regisor. Oare noua sa activitate rodnică să nu fie compatibilă cu bursa sa de mai nainte ? ELISfiE RECLUS, geograful francez nemuritor, filozoful luminat pe care concepţiile ideale îl răpiad de multe ori pînă la hotarul extrem al legalităţii tradiţionale, propovăduitorul înflăcărat al libertăţii absolute, anarchistul incarnat care viaţa întreagă n’a făcut nimănui cel mai mic rău, care nu recunoştea altă lege decît legea sfîntă a dragostei pentru omenime, — a murit la 6 Iulie, în vîrstă de 75 ani, într’un orăşel de lîngă Briigge, Belgia. Născut din părinţi evangelicî, după terminarea liceului, a trecut în seminarul evangelic din Mont-Auban, mai apoi la universitatea din Berlin. Stabi-lindu-se în Paris, e în curînd nevoit să fugă din Franţa, fiind şi el dintre cei ce se opuseră loviturii de stat a lui Napoleon III. (1852.) în răstimp de 6 ani cutrieră Anglia, Statele-Unite, America centrală şi se stabileşte, pentru cîtva timp, în Granada nouă, America de Sud. Rechiemat la Paris, publică în „Revue des deux Mondes" şi „Tour du Monde" impresiile şi cercetările din aceşti ani de pribegie. După proclamarea republice! (1870) şi căderea Parisului, trece şi el în tabăra comunarzilor. Mişcarea lor însă e frîntă de trupele guvernului, Redus ajunge prisonier, e condamnat să fie deportat la Caledonia-nouă, dar la intervenirea mai multor savanţi, în rîndul întîi Thiers, guvernul îl graţiază, expulzîndu-1 din Franţa. Se stabileşte la Lugano, în Sviţera, şi toată puterea minţii sale geniale o pune în serviciul ştiinţei geografice. La 1875 apare volumul I. din monumen- tala sa operă „Nouvelle Geographie Universelle", publicînd la 1894 ultimul volum, al XlX-lea. Prietin cu revoluţionarii şi anarchiştiî ruşi, curînd după amnestiarea sa (1879) e nevoit să părăsiască din nou Franţa şi după o scurtă pribegire, numit profesor la universitatea din Bruxelles, se stabileşte definitiv aici. Cu moartea lui se sfîrşeşte un om, care a dus o viaţă în armonie cu ideile ce le propaga, prea îndrăsneţe uneori, dar totdeauna izvorîte din o minte luminată şi un suflet curat. „BANATUL" e titlul unei gazete săptămînale poporale, redactată de dl Dr. Vaier Branişte, care în fruntea primului număr scrie: „N’am întemeiat foaia aceasta ca să fac certe, şi nici ca să tulbur liniştea şi să bag zizanie între oameni. Nu! Pentru certe şi bălăcărelînu este loc în foaia aceasta! Lumină vreau să răspîndesc! Lumina minţii şi căldura inimii! învăţături şi sfaturi vreau să dau, cum se cuvine unui prietin iubitor! Cunoştinţe vreau să aduc şi petrecere vreau să fac celor obosiţi după munca zilei." Nu ne’ndoim că priceperea redactorului, în de-obşte cunoscută, va face din „Banatul" o foaie poporală model, care va înlocui foile similare, redactate, în cea mai mare parte, de oameni cari nu sînt chemaţi a răspîndi lumină şi înţelepciune. PANTEONUL BĂNĂŢENILOR. Ziarul „Drapelul" din Lugoj publică un „apel cătră naţiunea română", rugîndu-o să-î comunice fotografiile şi datele biografice ale „tuturor Românilor bănăţeni", cari au contribuit şi contribue la luminarea poporului bănăţean. — Idea e originală şi sperăm că mulţi se vor grăbi să ’ntindă mînă de ajutor bravilor patrioţi locali. O astfel de lucrare, făcută cu o leacă de obiectivitate şi muncă, va fi de mare folos pentru istoricii literari şi culturali. Să sperăm că tă-mîerile personale, cam obicinuite la noi, vor fi înlocuite cu o expunere cumpătată a faptelor şi meritelor fiecăruia din cei ce vor intra în acest Panteon. Nu vor lipsi de sigur nici caracterizările epo-celor în cari au muncit bărbaţii luminaţi din Banat. Panteonul, astfel alcătuit, ar fi o oglindă credincioasă a întregei activităţi culturale şi artistice din Banat, precum şi a meritelor lui pentru întreg neamul românesc. ŞTIRI ARTISTICE DIN ROMÂNIA. Duminecă la 2 Iulie n., s’a desvălit în grădina Ateneului din Bucureşti, bustul lui Traian Demetrescu, delicatul poet care a scris frumoasele „Sensitive", „Intim", „Acuarele" ş. a. Bustul s’a ridicat la iniţiativa unui alt poet, Radu D. Rosetti. — Zilele www.dacQFomanica.ro 290 LUCEAFĂRUL Nrul 13—14, 1905. aceste se va întruni în Bucureşti comitetul „pentru ridicarea unui monument primului pictor român Ioan Georgescu“, ca să judece asupra proiectelor intrate la concurs. Comitetul a adunat deja jumătate din suma trebuincioasă la ridicarea acestui monument. f Dr. GEORGE POPOV1C1, bucovineanul mîndru, care prin discursurile sale politice de-o îndrăsneală impunătoare şi o logică impecabilă, rostite în camera imperială din Vi-ena, îşi cîş-tigase nume neperitor şi îşi deschise calea ce a-veasă-lducă spre un viitor strălucit, — s’a stins în puterea vîrsteîînstră ini, departe de ţara sa. în lupta — pentru întruparea viselor sale curate, prea se depărtase de realitatea rigidă, şi el, Dr- 0eorKe Popowci. suflet cinstit, inimă simţitoare de poet, nu s’a putut descurca în lumea aceasta de desarmonii, decît punîndu-şi capăt vieţii, la 26 Iulie n. Perdem în el un bărbat luminat, care era chiemat să facă neamului românesc şi mai mare fală, decît putuse face pînă acum. Dr. George Popovicî s’a născut la 20 Noembre 1864 în Cernăuţi. E fiul preotului Eusebiu Popo-vici, profesor la facultatea de teologie din acel oraş. A studiat dreptul şi filozofia la universităţile din Cernăuţi şi Innsbruck, dobîndind, cu mare succes, gradul de doctor în drept. Tînăr încă, dr. Popovicî a luat parte la luptele politice din Bucovina. Ales deputat (1897) în parlamentul austriac, aproape cu unanimitatea voturilor, a fost unul dintre cei mai distinşi oratori ai parlamentului. La 1901 se stabileşte în Bucureşti şi se consacră cu totul cercetărilor pe terenul dreptului istoric. După lungi şi foarte minuţioase cercetări prin archivele din Bucureşti şi străinătate, lucra la un studiu asupra dreptului vechili român. O operă fundamentală era să fie această carte, menită să vor-biască pururea de marele său talent de scrutare istorică... şi avea să-î serviască de titlu pentru obţinerea unei catedre de istoria dreptului român la universitatea din Bucureşti, catedră anume creată în primăvara a$ta, pentru el. Academia română, în sesiunea din urmă, răsplătind activitatea sa neobosită, îl alese de membru corespondent, pentru următoarele lucrări: „Mihaî Vodă şi moşnenii din Sularul"; „Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene"; „Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-cîmpulungene"; „Ordine de succesiune în moşiile donative moldovene“ şi „Anul dela Martie în Moldova". Istoric de valoare şi cel mai bun cunoscător al vechilor instituţiuni de stat româneşti, dr. Popovicî afost şi autor de versuri gingaşe, publicate sub pseudonimul t. Robeanu în „Convorbiri literare" pe anii 1887—1892. Dr. George Popovicî a murit,... dar va trăi, de-a-pururî, în aducerea aminte a celor cari lLau cunoscut şi, cunoscîndu-1, l-au iubit. DĂRI DE SAMĂ Şl NOTIŢE BIBLKXSARFKE. Isidor Budii, Din Flori, Miinchen 1905. Cine cunoaşte ciripirile de multeorl drăgălaşe ale pseudonimului Isis, din multele şi nenumăratele ziare şi reviste, va cunoaşte şi pe autorul acestui volum. Reproducem cîteva din „aceste petale, — aşa cum s’au desfăcut din florile de pe malul bălaiului Isar...“ Seara. Se lasă ceaţă peste tîrg De-’nvălue palate, Se lasă ceaţă, şi în mal, încet lsarul bate. Spre seară merg de îl ascult Cum cîntă el cu vrajă; — De cîteori, Isar bălai, N’am stat noi doi de strajă... Cîntec. Mi-e dor, de tîrgul meu Mi-e dor, De preajma casei noastre, Mi-e dor de-acasă dela noi, De nucii ruginiţi de ploi, Perduţi în zări albastre. Aşi vrea să-î văd Şi ’n umbra lor O clipă-aşî vrea macar, Visînd în nopţi tîrziide vară, Din neguri dese să-mi apară Copilăria, iar. „Mercure de France", una dintre cele mai mai bune şi răspîndite reviste franceze, (Paris, Rue de Conde 26) în anii din urmă a început să dea deosebită atenţiune şi mişcării literare şi culturale româneşti. Dl Marcel Montandon, un bun cunoscător al limbii şi literaturii româneşti, sub titlul de „Scrisori româneşti", tot la trei luni, publică dări de samă asupra publicaţiilor româneşti mai de valoare. (1905: nrelel87şi 193) Cum însă nu-î stau la dispoziţie toate publicaţiile româneşti, aceste dări de samă numai în parte reoglin-desc adevărata noastră mişcare literară. Dl Marcel Montandon, (Miinchen, Biedersteinerstrasse 110|a) prin revista noastră se adresează, prin urmare, autorilor români cu rugămintea, să-î trimită publicaţiile lor, fă-cîndu-i astfel cu putinţă să prezinte iniilor de cititori ai revistei franceze o icoană complectă a vieţii noastre culturale şi literare. — „Mercure de France" publică de altfel scrisori despre mişcarea literară a tuturor po- rnameî. „Du-te mamă, du-te, Şi să umbli ’n plin, Şi să scrii, măinucă, Din pămînt străin". Şi-a rămas să plîngă Singură ’n ciardac; Pe cînd plînge mama Eu că rid mă fac. Rătăcit-am vreme Pe-al lumii talaz, Iar dureri şi lacrimi Nu mi-au dat răgaz ... Azi, mă ’ntorc acasă Slab şi ’mbătrînit... Primeşte-mă, mamă, Căci sînt ostenit 1 www.dacQFomanica.ro Nrul 13—14, 1905. LUCEAFĂRUL 291 poarelor, apoi studii literare, romane, poezii, cronici politice ş. a. Un număr (volum de 160 pp.) costă 1 fr 50 bani. Virgil Oniţiu, Carte de cetire pentru cl. I. şi 11. gimnazială. Ed. Librăriei Ciurcu, Braşov, 1905. Preţul 3 cor. Alegerea bucăţilor e destul de fericită şi notele esplicative bogate. In prefaţă cetim: „întrebările se vor răspunde de elevi...", care nu e construcţie românească. Intr’o carte de cetire, care e chemată să înveţe pe elevi româneşte, astfel de greşeli sînt de neiertat. — Păcat că s’a desfiinţat rubrica: „Să ne îndreptăm limba"! Dr. Victor Onişor, Legile grăniţerilor năsăudeni despre administrarea pădurilor, regularea proprietăţii, contractul din 1872 şi pacea judecătorească din 1890, cu ordonanţele de executare şi esplicări. Bistriţa, 1905. Preţul 80 bani. Dr. I. Beii, Dr. V. Bologa şi Dr. I. Borcia, Vasile Alexandri, — Biografia poetului şi poezia lui patriotică. — Epica lui Alexandri. —Teatrul luTAlexandri. Conferenţe ţinute la despărţămîntul Sibiiu al Asociaţiuniî. Dintre ele se remarcă cea din urmă: Teatrul lui Alexandri de dr. Borcia, care a utilizat cu multă pricepere datele privitoare la subiect şi a reuşit să prezinte un studiu complet şi serios, nu prea obicinuit la astfel de conferenţe. Dr. Elie Miron Cristea: Iconografia şi întocmirile din internul Bisericii răsăritene. — Sibiiu, Tip. arhidie-cesană. 300 pp. 8" o mare, cu număroase ilustraţiuni. N Iorga: Gînduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 256 pp. 4°/o mic. Preţul 1 leu 50 b. N. Iorga: Istoria Românilor în chipuri şi icoane. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 352 pp. Preţul 2 lei 50 b. N. Iorga: Neamul Românesc din Bucovina. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 254 pp. Preţul 2 lei 50 b. Şt. O. Iosif : Din zile mari, — poem istoric. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 180 pp. Preţul 2 lei. M. Eminescu: Scrieri politice şi literare voi. I. (1870 — 1877). 'Cu o prefaţă de Ion Scurtu. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 450 pp. Preţul 3 lei 50 b. Aurel Scurtu: Călăuza staţiunilor balneare şi climaterice din România. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 224 pp. Preţul 2 lei 50 b. Ion Gorun: Taina a şasea. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 288 pp. 8n o. Preţul 1 leu 50 b. C. Negruzzi : Opere complete, voi. 1.: Proza. — Bucureşti, Inst. „Minerva". 376 pp. 8"/o. Preţul 1 leu 50 bani. Ioan l. Lăpeciatu: Efecte publice. Retipărire din „Rev. economică", Sibiiu, 1905. 64 pp. 811.'» mare. Preţul 1 cor. Broşura, scrisă mai ales pentru nespecia-lişti, tratează despre desvoltarea şi împărţirea efectelor publice, despre împrumuturile de stat, scrisurile fonciare ş. a. POŞTA REDACŢIEI. S. D. „Tîrnava" are strofe frumoase, ilar ni-c frică că stăpinirii n’o să-l placă... „Din poveste" nu e clară şi are defecte de versificaţie. P. D. Poeziile „N’aflu pace şi răgaz", „L’asfinţit" şi „Farmecul nopţii de vară" sînt rele „cu privire la motive sau versificare". Fiind inginer poate ţi-ar reuşi mai bine o odă la regula de trei sau o epopee a unghiurilor congruente. Pace: Visul albăstriu al fire) Peste toate se aşterne Şi cucernic inii potoale Zbuciumărilc-ml eterne ... ... Ne parc nespus de rău că toate străduinţele dtalc nu pot avea alt rezultat. APARE: La 1 si 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul acestui număr 1 coroană, Pentru România 1 leu 25 bani. ABONAMENTUL: Ediţia de lux:---20 cor. la an Pentru străinătate: 25 „ „ „ Ediţia simplă:---12 „ „ „ Pe jumătate de an 0 „------- Pentru străinătate: 10 „ la an Redacţia şi Administraţia: IU., Strada Zoldfa.irir. 7. Red.-resp.: MIMAI STAN. ARDELEANA Institut de credit şi economii, Societate pe acţiî. Sediul Orăştie, casele proprii. Fondată la 1885. — Capital social: 500,000 cor.— Fonduri: WO de mii coroane. — Starea depunerilor: peste Z.UOO.OOO cor. — Primeşte : Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4°/o — Darea de venit după interese o solveşte institutul separat. — Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuesc cu întoarcerea poştei. www.dacQFomanica.ro _________ rîn Institutul i A apărut: în Institutul nostru tipografic FRAGMENTE PRIVITOARE LA ISTORIA BISERICII ROMÂNE DE N1COLAE DOBRESCU. Preţul 1 cor. 25 bani, plus 10 banî porto. (Pentru România 1 leu 50 bani.) l-K: De vînzare la administraţia noastră. în Bucureşti la LEON ALCALAY (Calea Victoriei 37.' f'şşa Primul institut de chemigrafie. Esecută clişee în aramă şi ţine, pe lîngă garanţie şi preţuri moderate. $nb ape$ t.vm. Szenthi rnlyi -ukza-13 Pentru execuţie pompoasă, măiastră şi de gust Expoziţia regn icol ară" dela 1885 .—. din Budapesta |_£j şi expoziţia milenară dela 1896 din Budapesta. Ni-a distins cu medalia mare al expoziţiei si alte medalii. Cel mai vechiu institut din Ungaria. JOSir GAVORA JCl Furnisor al associaţieî bisericeşti centrale din Budapesta şi celor mai multe din pronvincie , 1 Budapesta, IV. Str. Molnâr nrul II. Palatul „Clubului catholic“ 1 ia in i** îşi recomandă institutul său artistic aranjat după cel mai practic sistem şi conform cerinţelor celor mai moderne, provăzut cu toate lucrurile trebuincioase la aranjarea unei biserici şi a comunelor bisericeşti. Pelîngă preţuri moderate, are în depozit: — Feloane brodate simplu EE şi mai bogat, haine de diacon, sacos, stiharion, omofoare mari şi mici, fete de altar ş. a., lucrate conştienţios, din pînză de Rumburg cu dantele engleze şi de Bruxelles. Auriturl şi argintării aurite Păhare, ciboritr, cădelniţe şi cutii de tămîie, lămpi de altar, lustre, candelabre de părete, mină şi altar, cruci de altar şi mină, bederniţe, arto-ciasii, ripide şi chivote. etc. Se angajează la exececutarea de iconostase, altare, tabernacule EE Chipuri de altar, după EE ori ce model, plascenţie în ori ce stil. Fabrică, pe bază de prospecte şi planuri artistice, cu preţuri moderate, prapore şi steaguri bisericeşti şi funebre. Depozit mare de haine bisericeşti brodate. Primeşte şi execută brodarea din nou de haine vechi, îndreptarea lor, aurirea de obiecte de bronz, restaurarea de icoane bisericeşti şi de rame, toate pelîngă preţuri moderate. —Prospecte, pianuri şi desemnuri, se trimit prin poştă CU TIPARIUL 1NSTIT. TIPOGRAFIC ŞI DE EDITURĂ „LUCEAFĂRUL" A www.dacQFomanica.ro