LCCERFARCL” ANUL IV BUDAPESTA, 15 IUNIE 5T. V. 1905. www.dacQFomanica.ro NRUL 12 „LUCEAFĂRUL" Anul IV. o oooooo Uudnpcsta, 15 Iunie st. v. 11)05. o o o o o o o Nrul 12 APARE SUPT DIRECŢIA D-LOR: ALEXANDRU C1URA, OCTAVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TASLĂUANU. llllllllItlIIIIIMIIIIIIIIIIIIIIIItlIlllllllttlItlIIIIIIIIIIIIIIUIIIIIIIIIIIIIllllllllllllllllItlIllllttlIIIIIIIIIIIIIIlllllllllllllllIlllllllllllllIllIllllllllllllllllllllllItlIlllllimilllllllll ittlllllllll TIPOGRAFIA LCCEAFĂRCL. Tuturor voitorilor noştri de bine, precum şi tuturor acelora, cari se interesează de mişcarea noastră culturală, le vestim cu bucurie că în primele zile ale lunii Iulie st. n. se va deschide institutul tipografic şi de editură «Luceafărul». Se împlinesc tocmai trei ani decind a apărut primul număr al revistei noastre. In cursul acestor ani de existenţă, revista a avut să dea piept cu multe şi felurite greutăţi, cari de multeori ne-ati poticnit şi poate ne-ar fi zădărnicit intenţiunile curate, dacă n’am fi avut întotdeauna încredere în sfinţenia cauzei pentru care ne-am angajat la luptă, dacă n’am fi avut încredere în sprijinul publicului românesc, care încetul cu încetul ne-a înţeles şi ne-a întins mină de ajutor. Sîntem convinşi că lărgind cercul nostru de activitate şi propagandă culturală, nu ne va lipsi nici în viitor de acest sprijin binevoitor. Acesta fiind ultimul număr ce apare în Tipografia «Poporul Român», ne credem datori a aduce mulţumirile noastre dluî Dimitrie Birăuţiii, pentru serviciile de pină acum aduse revistei. «Premiul Luceafărului». La concursul publicat în Nrul 6 aîi intrat foarte multe versuri, dar, durere, piea puţine s’au putut admite. Cetitorii îşi vor spune şi de astă dată părerea asupra poeziilor publicate, cum au făcut-o şi în trecut, — de sigur, însă, în număr mai mare. Cărţile poştale pentru răspunsuri se vor alătura la numărul proxim. Tot acum mulţumim şi st. domnişoare Minerva Cosma din Sibiiîi, care a binevoit a trimite pentru acest premiu suma de 5 cor. Aviz abonaţilor. Cu numărul prezent se încheie semestrul întîi din anul 1905. Rugăm, prin urmare, abonaţii noştri să binevoiascâ a-şi înnoi abonamente'e cît mai curînd. Acei abonaţi, cari sînt încă în întîrziere cu abonamentul pe semestrul trecut, sîntem convinşi că vor grăbi să-şi achite cu acest prilej şi această restanţă. Abonamentul va costa şi pe viitor Ediţia obişnuită: . . . 1 an 12 cor. în România 16 cor. Pentru preoţii săraci, învăţători şi studenţi . 1 „ 7 cor. „ „ 12 cor. Ediţia de lux: . . . . 1 „ 20 cor. „ „ 25 cor. Adm. Rev. „Luceafărul". www.dacQromanica.ro MEMBRII ACADEMIEI ROMÂNE — aleşi în sesiunea de primăvară. — Dimitrie Onciul. D. Dimitrie Onciul s’a născut la 26 Octombrie (7 Noembrie) 1856, la Straja în Bucovina. Şi-a făcut studiile la liceul şi universitatea din Cernăuţi, apoi la Universitatea din Vienaîn institutul «fiir Osterr. Geschichtsforschung» şi la Berlin. După trecerea examenelor do doctorat şi de capacitate (1885) d. Onciul e rînd perind profesor la liceul şi la şcoala normală de învăţători şi învăţătoare şi docent de istorie la cursul superior pentru învăţători de şcoale civile în Cernăuţi. La 1895, în urma studiilor publicate asupra istoriei vechi a Românilor, e numit profesor la catedra atunci înfiinţată — tocmai pentru aceea specialitate — la Universitatea din Bucureşti. Dela 1 Aprilie 1900, în urma retragere! dluî Haşdeu, ocupă şi postul de director al Archivelor Statului. Publicaţiile dluî profesor Onciul, aproape toate cu privire la istoria noastră .veche, sînt număroase şi bazate pe o critică severă a faptelor studiate. Astfel în 1884 apar în «Convorbiri Literare» studiile despre Iuga Vodă şi Dra-goş şi Bogdan. Anul următor cu prilejul apariţiei scrierii dluî Xenopol «Teoria lui Roesler» —«■ Iaşi 1884 —, dl Onciul publică tot în Convorbiri un lung, studiu critic în care reia ces-tiunea dela capăt făcînd din darea de samă asupra cărţii dluî Xenopol un nou studiu, aparte, în 1886 apare o noauă contribuţie «la chestiunea lui Iuga Vodă». In 1887, în «Programm des K. K. Ober-Gymnasiums in Czernowitz» iese studiul . «Zur Geschichte der Bukovina» şi în acelaşi an în «Mittheilungen des Instituts fiir osterr. Geschichtsforschung» apare contri-buţiunea «Zur rumănischenStreitfrage». In 1890, pelingă do:umentele publicate în revista «Candela» din Cernăuţi, dl Onciul publică o altă contribuţie «Zur Geschichte der Rumănen in Marmarosch». Cei doi ani următori d-sa şi-I consacră vechil istorii a Ţării Româneşti, pu-blicînd în Convorbiri «Radu-Negru şi Orig. princ. Ţării Româneşti». Apoi, ca profesor în Cernăuţi, scoate un «îndreptar pentru ortografia română în usul şcoalelor din Bucovina», Viena 1893. In 1894 publică mal multe documente în revista p. Istorie, Archeologie şi Filologie, iar în 1897 un studio despre «Popu-laţiunea Ungariei şi Ardealului în 1720—21». în 1899 apar două studii de demult pornite şi anume: unul despre istoria «Bucovinei» în nemţeşte în «Die Oster.-ungar. Monarchie in Wort und Bild», volumul «Bukovina» şi «Originile Principatelor Române». Aceste şi sînt cele mal însemnate dintre scrierile pînă acum complet apărute ale dluî prof. Onciul. în 1890 publică în «Lui Titu Maiorescu omagiu», studiul despre «Papa Formosus în tradiţiunea noastră istorică» şi conferinţa ţinută cu prilejul serbărel de Zece Mal. In 1901 începu în «Convorbiri Literare» publicarea eruditei cercetări cu privire la «Titlul lui Mircea cel Bătrîn şi posesiunile lui». In 1902 scoase în ediţie separată studiul scris pentru Enciclopedia Română «Românii în Dacia Traiană pînă la întemeierea principatelor», reluînd încă odată, şi de data asta definitiv, mult desbătuta Cestiune română spre a-î arăta cu toate lămuririle necesare, rostul şi soluţiunea. Insfîrşit, în cursul anului 1903, face şi un studifi de istorie contimporană, singurul în întreaga d-sale activitate, tratînd o parte însemnată «Din istoiia Archivelor Statului», cu prilejul aniversării a 70 de ani a d-lul Dimitrie A. Sturza, în «Prinosul» adus marelui bărbat de stat şi istoric de cătrâ profesorii universitari al Facultăţii istorice şi alţi cîţîva scriitori.1 în 1904 scoate în broşură «Ştefan cel mare 1 Din Calendarul «Minervei» pe 1904. www.dacQFomanica.ro 248 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1905 D. Onclul. şi Mihaî Viteazul», două cuvîntări comemorative, una ţinută în 1901 la Ateneul Român şi alta în 1904 la Putna. Ambele pe lîngă o expunere limpede şi exactă a domniilor marilor voevozi, sînt scrise cu un patriotism cald şi larg. — In 1905 a apărut a treia conferinţă «XXIV. Ianuarie», ţinută la o serbare şcolară tot In Ateneul Român. Tot în anul acesta a tipărit în Anualele Academiei Române «Datele cronicelor Moldoveneşti asupra anilor de domnie al lui Alexandru-cel-bun», în care domnia de 32 ani şi 8 luni a acestui Domn o pune dela 1400 Aprilie 23 pînă la 1433 Ianuarie 1. Pe lîngă aceste tipărituri dl profesor Onciul are în manusris Istoria Românilor dela cucerirea Daciei pînă la Ştefan-cel-mare şi Vlad-Ţepeş, seria cursurilor de trei ani dela Universitate. Ca istoric, dl Onciul este unul dintre cel mai erudiţi bărbaţi ai noştri, care rupînd cu trecutul romantic al istoriografiei româneşti, cro-eşte o nouă cale cercetărilor istorice, supunînd la o critică minuţioasă şi severă mărturiile în-doelnice, contrazicătoare şi încurcate ale vremilor cari tăinuesc trecutul nostru. Dsa a lămurit pentru primaoră, în mod ştiinţific şi aproape definitiv, urzirea celor două principate române, precum şi partea veche a istoriei noastre, mî-necînd în toate aceste cercetări dela spusele cronicelor indigene, pe cari le îndreaptă şi completează cu cronicele contimporane străine şi cu izvoarele documentare interne şi externe. Din confruntarea şi analiza tuturor mărturiilor reînvie trecutul nostru în toată bogăţia ori sărăcia lui, în toată mărimea lui înălţătoare sau micimea lui umilitoare. D-sa, pentru prima dată a dat o formă ştiinţifică şi cotinuităţiî noastre în Dacia, răsturnînd cu un prisos de argumente teoriile potrivnice. Tot d-sa a familiarizat, ca conducător al Seminarului de istorie veche a Românilor, o generaţie întreagă de studenţi, iubitori de muncă şi adevăr, cu cercetările metodei ştiinţifice în cercetările istoriei, iar ca director al archivelor statului lucrează mereu pentru a da şi acestei instituţiunl un aranjament corăspunzător cerinţelor moderne şi practice. Academia Română prin alegerea d-lul prof. Onciul a răsplătit munca cinstită şi temeinică a unul om de ştiinţă şi a cîştigat în d-sa pe una din puterile cele mal erudite şi mal rodnice, cu care numai mîndri se poate. — t. - Dr Ludovic Mrazec. Noul membru al Academiei Române s’a născut în Iunie 1867 în Craiova. Tatăl său, farmacist, e de origine Ceh, iar mama sa italiană din Bucureşti. S’au stabilit în România de mal bine de 45 ani. Şcoalele primare şi liceale le-a făcut în Praga. De acolo s’a întors la Bucureşti, îmbrăţişînd la început studiul farmaciei, în care a luat şi licenţa. bragostea faţă de studiul ştiinţelor naturale, mal cu seamă a mineralogiei, l-a îndemnat să se specializeze în această ramură a ştiinţei, cel-devenise favorită. Merge la Geneva, ajunge în scurtă vreme asistent al laboratorului de mineralogie dela Universitate, pe lîngă profesorul Duparc. Devine în curînd docent al acelei Universităţi, fiind în- Dr. Ludovic Mrazec. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1905 LUCEAFĂRUL 249 Dr. N. O. Marinescu. sărcinat cu aranjarea colecţiunilor de geologie şi petrografie, între cari mai multe colecţiuni de însemnătate istorică. Lucrează apoi la Paris la College de France împreună cu celebrii Fouque, Michel, Levy şi Lacroix. In anul 1892, întors la Geneva, ia titlul de doctor în ştiinţe. In Octombrie 1894 reuşeşte la concurs, iar la 1 Decembrie e numit profesor la catedra nou creată de mineralogie şi petrografie dela Universitatea din Bucureşti, catedră pe care o ocupă şi astăzi. In 1902 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în sesiunea trecută membru ordinar. Activitatea ştiinţifică a dluî Dr. Ludovic Mrazec este una dintre cele mai rodnice, numărind peste 60 de lucrări originale. Primele cercetări ştiinţifice le face în regiunea Alpilor, mai cu seamă a Mont-Blanc-ului, asupra căruia a publicat mai multe studii. Întors în ţară, cercetează Carpaţiî României, lămurind prin studii minuţioase, raporturile petro-grafice şi geologice ale acestor munţi. Stabileşte originea formaţiunilor salifere şi a zăcămintelor de sare din România. De asemenea stabileşte distribuirea geologică a zonelor petrolifere din România, lucru prin care a promovat mult o chestiune de mare interes economic a acestei ţări. In afară de aceste studiază şi alte ţinuturi din străinătate, între cari mai pe urmă Uralul. Ca o probă mai mult despre valoarea lor, toate aceste cercetări au apărut mai întîl în analele şi buletinele societăţilor de ştiinţe: din Geneva, Viena, Petersburg, Bucureşti şi în dările de seamă ale Academiei de Ştiinţă din Paris. Prin activitatea sa dl Dr. Lud. Mrazec are meritul necontestat de a fi dat impuls şi nouă direcţie cercetărilor geologice, ce se fac în România, şi mai cu seamă are meritul de a fi descurcat şi de a fi statornicit, fie însuşi, fie în colaborare cu alţii tectonica României. Prin cercetările ştiinţifice, referitoare la petrolul României, pe cari le-a făcut atît singur cît şi în colaborare cu alţii, şi prin vederile proprii referitoare la genesa petrolului, în ţară a ajuns o autoritate. Ca profesor universitar, în predarea studiului mineralogiei şi petrografie!, are meritul de a fi abandonat tradiţionalul metod bazat pe descrip-ţiune, uzitat şi astăzi la cele mai multe universităţi, întroducînd în locu-I un metod pragmatic, evoluţionist, întemeiat pe genesa mineralelor şi a rocelor. Iar acest metod evoluţionist, care şi-a asumat locul în toate celelalte discipline ştiinţifice, evident, că neapărat se impune şi în studiul mineralogiei şi al petro-grafiei. întreaga activitate a Dluî L. Mrazec e o muncă reformatoare în ramura specialităţii dsale, care a fost răsplătită după vrednicie din partea înaltei noastre instituţiunî culturale. Dr. v. M. Dr. N. O. Marineşcu. Ales în secţiunea ştiinţifică. E unul dintre cei mai de seamă medici ai României, care prin studiile sale originale a ajuns la un renume chiar şi în străinătate. Regretăm mult că ne lipsesc date asupra vieţii şi activităţii d-sale. IUBIREA MEA. Iubirea mea a fost sămînţă Căzută pe pămînt steril, Iubirea mea a fost lumină Turnată fără de fitil . . . A fost o biată păsărică Lovită ’n aripă din zbor, Marla Cunţan. O floare ce-a ndrăznit să iese TîrziQ, cînd celelalte mor.. . Iubirea mea a fost scînteie, Şi m’ar fi ars cu-a ei văpăi, Dar aQ topit-o două lacrămi Ce-au picurat din ochii tăi. www.dacQromanica.ro 250 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1905 MOŞ CERBU.1 Trecuse mulţi ani decînd căsuţa aceea veche stătea tihnită acolo în fundul ogrăzii... Coperişul el vechii! de şindilă era putred acum şi pătat cu muşchiu pela poale, iar pereţii albi aveau în faţă tot acele două ferestre mititele, cari priveau îndrăzneţe dintre chenarul de lutişor negru. Cînd i-s’a pus temelia, Moş Cerbu era flă-căiaş, cu mustaţa abia înfierată; iar cel doi meri falnici din faţa el, nişte mlădiţe. — Pe atunci, satul Prisaca avea numai o mînă de case, împrăştiete şi acelea pe coastele dealurilor, iar aci împrejur, unde îşi alesese moşul — flăcăul de atunci — locul de gospodărie, era numai spiniş, corhană stearpă şi pustiu... Acuma ?... Satul Prisaca era sat mare, iar împrejurul căsuţei lui moş Cerbu, ştiind ce-a fost odată, nu-ţl venea să crezi ochilor. In faţa casei se înşira: crama cu căzi şi butoae, hambarul plin de pîne, şoproanele mari de vite şi ţarcul cu fîn. La dreapta, pe povârnişul coastei, negura de livadă se lăsa pînă la vale în gîrla Prisăce-lulul, la stînga, pe corhană în sus, se vedea ridi-cîndu-se hliza de vie, apoi poenile de cosire umbrite ici colea de mesteacăn! albi şi pletoşl; iar tocmai hăt departe peste creasta dealului se zărea şi geana codrului. Jos, în malul părăulul s’arată ochiului moara cu coperişul negru de scîndură, împrejur ocoalele pline de vite şi tăpşanul din faţă cu cară încărcate de saci. Dar gospodăria lui moş Cerbu pe lîngă acest belşug dăruit de Dumnezeu ca răsplată a muncei cinstite, mai avea un alt odor, care pentru bătrîn era mal de preţ decît toate cîte se vedeau împrejur, ave pe Mioara, o floare de fată nu alta... Şi-I era dragă moşului ca sufletul. De trecea un prînz fără s’o vadă, fără s’o strige pe nume ori să-î vorbească, ardea de dorul eî... In ziua aceea era cald şi bine. Iarna grea, îmbrăcată cu bielşug de nămeţi, se dusese încetul cu încetul şi în cuprins stă-pînea Mărţişor. De sus, din ceriul limpede, sprijinit pe umerii dealurilor înnalte, soarele căuta, cu ochii, prietenos spre satul risipit pe vale. Pe coaste, omătul muiat începuse să se pe-ticească tot mai mult în verdele curat al colţului de iarbă, iar prin văgăuni păraiele gîlgăiau înspumate, alergînd năvalnice la vale, ca să se 1 Fragment din Povestirea «Mioara Cerbului». piardă în prundul Prisăcelulul, plin din mal în mal de apa tulbure şi mînioasă. Prin livezile înmugurite, păsărelele se ciugu-leaQ ciripind drăgălaş, din depărtările albastre s’auzeau vestind cocorii, iar pe pajiştele svîn-tate, copiii se jucau sgomotoşî cătînd cu ochii în zare. Pe prispa căsuţei pline de soare, lipită din proaspăt şi aşternută cu levicer curat de lînă, moş Cerbu stătea aşa dus pe gînduri şi cu luleaua stînsă, uitată într’un colţ al gurii... Intr’un tîrzior, bătrînul oftă adînc, îşi luă luleaua dingurăşi cu ochii umeziţi de lacrimi caută spre grădiniţa de-alături unde lucra copila... O strigă. Mlădiţa răspunse şi-şi îndreptă trupul tînăr aplecat pe sapă. Privirea ochilor el mari şi negri se ’ncrucişă cu privirea bătrînulul plină de dragoste. «Ce face Mioriţa tatii acolo ? — Pun nişte răsaduri, taică 1 — Bine fată, bine; să dee cel de sus să fie într’un ceas cu noroc!... — Să te auză Dumnezeu, tăicuţule, să fie precum gîndeştî», răspunse copila frumos, înce-pîndu-şi lucrul; iar bătrînul frîngîndu-şl mijlocul se lasă iar în stăpînirea gîndurilor. îşi îndopă luleaua cu tutun, scăpără din amnar, puse iasca aprinsă de-asupra şi începu să tragă cînd şi cînd, pierzîndu-şl privirea prin paenjinişul de fum albastru. Moş Cerbu, aşa cu mustăţile şi pletele albe, plecat cum sta, cu coatele rezimate de genunchi, părea mult mai bătrîn decît era. Dar de multe ori albul perilor nu e semnul anilor ce numără, ci urmele suferinţelor ce-a înfruntat omul; şi la el tocmai aşa era. Trecut abia de vrîsta de mijloc, albise prea de timpuriu . . . totuşi avea trupul bine legat. Faţa îl era rumenă încă şi ochii negri plini de viaţă... Avea un semn: Cînd era vesel, — şi asta se întîmpla rar de cînd i-a răposat soţia — ţinea căciula dată pe ceafă şi mergea agale cu trupul drept; iar la vreme de năcaz, îndesa căciula pe o sprinceană, mergea repede bombănind singur, ori pîcăia din luleaua pe care aci o aprindea şi-o punea în gură, aci o stingea, — scuipînd în tutunul fumegînd — şi o vîra în carîmbul cioboatelor. De-alăturî, din grădină, s’aude încetişor o frîntură de vers... Era un cîntec de dragoste, pe care îl cîntaîi fetele şi flăcăii din sat... Bătrînul tresări, îşi luă luleaua din gură şi-şi îndreptă din nou mijlocul frînt... Era glasul Mioarei Iul... Ce bine sămăna cu al măsiî. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1905 LUCEAFĂRUL 251 I-se pare că s’a‘ întors timpul cu treizeci şi mai bine de anî în urmă şi că aude cîntînd pe Magdalina, răposata lui nevastă, în vremurile cînd i-s’aprinsese sufletul de dragostea ei. 1 ar fi plăcut să nu se mai isprăvească cîn-tecul acela, să tremure aşa mult, mult de tot şi el s’asculte lăsîndu-se în voia năvalnicilor aduceri aminte . . . dar cîntecul conteni. Moş Cerbu îşi şterse ochii cu mîneca cămeşoiului, prinse luleaua din nou în dinţi şi oftă plin de durere. Cînd şi-a prăpădit pe mătuşa Magdalina, Dumnezeu s’o ierte, era tot pe-o vreme ca asta, aşa în primăvară ; de atunci trecuse timp de şeisprezece ani... Aşa-i fusese scris se vede... Cînd s’au fost luat amîndoî, erau tineri, tineri de tot, de-a putere a fi nişte băieţi. Au făcut nuntă frumoasă dinaintea căsuţei mititele — pe atunci nouă-noută, cu ferestre de sticlă şi stîlpii înfloriţi cu dalta — şi-afl dus' viată cu îngă-duială, avînd spor la muncă şi mergîndu-le toate în plin. Timp de cinsprezece ani, poate şi mai bine, au trăit fără să-şi spue unul altuia «cuvînt legănat» ; aveau însă un singur năcaz: nu le trăiau copiii. De altfel Magdalina era femee voinică, frumoasă, dar ce folos, căci făcea copiii tot morţi, ori aşa de bicişnici că ab a apucafi Sfîntul Botez; şi lucrul acesta le era pricină de mare durere. Nădăjduind că doar şi or da peste leac, se jeluiau şi ei în toate părţile. Unii ziceau că trebue să fie la mijloc vr’un «făcut» de mînă vrăşmaşă, alţii că au «Sancă» în casă şi dacă nu ş’or căuta, se poate să rămînă fără urmaşi. Cu gîndul că doar şi doar s’o nimeri să-şi dee peste leac, au umblat bieţii oameni din babă ’n babă, au băut fel de fel de buruenî, au bătut drumurile p in toate părţile unde auzeau că-şi are sălaşul vre-un gîcitor vestit... au plătit bani mulţi unul preot văduv de le-a scris «carte de sancă», dar tot înzadar. într’o vară se întîmplă însă că s’abate pela casa Cerbului o călugărită bătrînă... Creştinii au primit-o cu drag şi din una in alta, ca cei cu durerea, s’au dat în vorbă şi despre năcazul lor, şi Măicuţa bătrînă nu Ie-a eşit din casă pînă nu i-a învăţat ce să facă... Cică le-a fost zis : «Gura maicii, pînă acum aţi umblat cu fel de fel de «bongoaze», cu lucruri diavoleşti, şi după-cum spuneţi nu v’au fost de nici un folos... Să încercaţi de aici înainte şi cu lucruri sfinte. Să luaţi seama bine la ceea ce vă spui efl. Mai întîi are să facă nepoata Magdalina scăl-dători şi legături cu buruenî de care i-am arătat eu, pînă cînd s’o simţi grea. De-acolo înainte să cerceteze biserica în fiecare Duminecă şi sărbătoare, să plătească preotului ca să-î scoată părticică, să cadă la sf. Daruri, iar la sfîrşitul sf. Liturghii să îngenunche la uşa sf. Altar ca să-şi desbrace preotul sf. odăjdii pe capul ei. Să faceţi aşa, draga măicuţei, şi de n’are să fie bine, să mă blăstemaţi pe mine... Asta pînă la facere. Da-acolo ca să meargă toate cu bine, tot cu Dumnezeii înainte... Ascultaţi ce vă spun. Cum s’o naşte copilul să-l cîntăriţî pînă la dram. De-o fi să vă dăru:ască Dumnezeu cu fecior, aveţi să faceţi luminare dintr’un bulgăr de ceară, taman de greutatea pruncului; iar de-o fi odraslă de parte femeiască, luaţi ceară cît de trei ori greutatea ei şi faceţi atunci trei luminări, — căci de, aşa-i lăsat dela Dumnezeu, femeea tot cu păcate mai multe — şi cum zic făcliile acelea să le aprindeţi în biserică în faţa icoanei Maicei Domnului. Iacă, de-ţi face aşa, gura măicuţii, să ştiţi că-ţi avea parte de feciori». Oamenii, doriţi cum erau să se vadă odată şi-odată cu odrasle în casa lor, au ascultat sfatul măicuţii aceleia şi după 9 luni, înlr’un post mare, au aprins la icoana Precisteî trei făclii de ceară. Le ascultase Dumnezeu ruga şi le dăruise pe Mioara, dar se vede că preţul mlădiţei a fost cu mult mai scump decit răsplata celor trei luminări. Cît nu s’a ajuns, a plătit Magdalina cu viaţa ei... Iată de ce fiecare primăvară i-aduce înaintea ochilor vremurile stinse... De-atunci şi pînă astăzi a trăit aşa văduv, îndulcind amarul vieţel cu nădejdea că are să-şi vadă copila mare, gospodină harnică la tîrla ei, cu copilaşi mulţi împrejur, şi el, bătrîn şi gîrbov, să se răsfeţe în gănguritul nepoţilor. Cum stetea acuma pe prispă, dus pe gînduri cu privirea perdută în ceaţa albăstrue a fumului de tutun, moş Cerbu îşi vedea visul aevea. Trăia între nepoţi, îi juca pe genunchi şi zîmbia auzindu-i par’că cum îl strigă de frumos «Tată moşule» ! I. Ciocîrlan. www.dacQFomanica.ro 252 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1905 CĂLĂTORII ÎN GRECIA. ii. La Tanagra. Dela staţiunea Schimatari pînă la ruinele oraşului Tanagra e o depărtare de vre-o trei Kilometri. Cine vrea, tocmeşte un agoiat (cărăuş) şi poate merge călare. Dar am preferit să merg pe jos, ştiind că de-alungul drumului ce duce din cîinpie la Tanagra s’afl deschis mii de morminte, în care s’au găsit nepreţuite comori de artă antică, îngropate de peste două mii de ani de mîna evlavioasă a Tanagrenilor. Tanagra a fost un oraş mai mult sau mai puţin obscur în analele istoriei eline. Toată vaza sa politică şi-a cîştigat-o din gelozia dintre Atena şi Teba, cetăţile rivale, cari şi-au disputat cu armele stăpînirea ei. Cea mai de seamă faptă ce a văzut acest oraş beoţian, e ciocnirea sîn-geroasă întîmplată cătră mijlocul veacului al V-lea între Atenieni şi Spartani, în care cei dintîî au fost cotropiţi în urma trădării călărimeî tesa-liote prin trecerea ei în tabăra duşmană. Dar Atenienii n’au întîrziat să bată pe Spartani şi să-şi verse năcazul pe bieţii Tanagrenî, ale căror ziduri le-au stricat din temelii. Oraşul însă Jocul «cu cotylo. (dc-acălarc.) I Fată, amenintiml cu fusul pc Amor tupilat in braţele ci. se ridică mai tîrziu după dărîmarea Tebeî de cătră Alexandru cel mare şi ajunge la cea mai înaltă înflorire sub domnia Romanilor, cînd vestit era prin bogăţiile lui, prin vinul desfătător, prin casele-î împodobite cu portice largi şi cu picturi iscusite. Martorul acestei bunestărî a Tanagreî e Pa-usania, cunoscutul călător grec, din epoca An-toninilor. El ne vorbeşte de frumoasele temple ale Tanagreî, îndeosebi de templul lui Bachus, în care se află statuia acestui zeQ, lucrată în marmură de marele artist Calomis; de teatrul, ale cărui rămăşiţi şi acuma se văd printre ruine, şi de alte clădiri şi curiozităţi ce oraşul îmbia ochilor vizitatorului în vechime. Vrednică de însemnat e observaţia acestui călător cu privire la evlavia locuitorilor, cari singurii dintre Elini nu zidiafl templele cu casele lor de-avalma, ci deosebit unele de altele, şi anume templele mai sus de locuinţele lor, la aer curat şi departe de necurăţenia oamenilor. Numai un singur monument era aşezat în mijlocul cetăţii — monumentul poetei Corinna, fiica Tanagreî, cea mai mare personalitate, care prin daru-i dumnezeesc a cinstit locul de naştere şi a fost fala lui. Numele Corinnei ne este astăzi cunoscut mai mult prin celebra carte a scriitoarei franceze Mme de Stael decît prin istoria literaturei; căci din toată opera-î literară nu ne-a rămas decît o brumă de versuri — nici măcar cît am moştenit dela colega ei Sappho, neuitata cîntăreaţă a iubirii ferbinţi. Vîlfa ce s’a făcut în preajma www.dacQFomanica.ro Niul 12, 1905 LUCEAFĂRUL 253 Fată pc-o stîncă, — priveşte visătoare. ei în vechime, s’a întemeiat pe triumful dobîn-dit de ea în repeţite rînduri asupra şcolarului el Pindor, regele poeziei lirice a Eladeî. Acesla era un triumf extraordinar în ochii Elinilor şi de-aceea Pausania caută să-l explice punîndu-1 în legătură cu neîntrecuta frumseţe personală a poeteî. Cu toate aceste, numele Tanagrei ar fi rămas înmormîntat în noaptea necunoscutului, dacă neaşteptatele descoperiri făcute în. cuprinsul ei dela 1873 încoace n’ar fi atras luarea aminte a lumii învăţate. De atunci el a devenit popular. Căci cine n’a auzit de minunatele statuete de teracotă din Tanagra? Aproape toate muzeele mari europene (şi mai ales cel din Paris, din Londra, Berlin şi Atena) posed din ele exemplare de-o neasemuită măiestrie. Cultul morţilor făcuse caTanagrenii să depuie în mormintele lor, alăturea de cadavru, tot felul de obiecte de preţ— piese de toaletă şi de trebuinţă pentru casă, care erau scumpe răposatului sau re-posatei, căci cu ele şi printre ele îşi petrecuse veacul: oglinzi, brăţare şi salbe, cutii de talis-manurî şi mirezme, găteli şi jucării copilăreşti, apoi vase pentru hrana şi băutura mortului, străchini, garăfi, cupe şi lămpi, dar mai pre sus de toate «minunile fărîmicioase», figurinele de teracotă. Ele, caşi mormintele, judecate după stilul lor, sînt din diferite epoci, dar cele mai multe şi mai drăgălaşe sînt de bunăseamă de pe la sfîrşitul veacului al patrulea şi începutul veacului următor dinaintea erei creştine, şi deci cad în perioada aşa numită elenistică, perioada anterioară ocupaţiei romane. Pe atunci s’a desvoltat în Tanagra această artă curioasă a cărei înălţime nu o cunoaşte încă arta industrială modernă. Păstrarea acestor statuete e de-o mare însemnătate nu numai pentru istoria artei, căci sînt o icoană fidelă şi cea mai bine conservată a spiritului artistic contemporan, ci şi pentru cunoaşterea mai adîncă a vremilor, căci prin ele ne apropiem mai vîr-tos de sufletul so ietăţiî antice şi surprindem pînă şi cele mai intime manifestări ale ei. La-turea populară şi familiară din traiul celor vechi, orîcît de mult ne-ar înfăţişa-o arta mare, ar fi rămas abia gîcită de noi, dacă norocul n’ar fi scos la lumină aceste teracote, acest popor de păpuşi, — căci abia sînt mai mari decît o şchioapă, — în care viaţa antică vibrează şi se mişcă în ochii noştri cu bucuriile şi suferinţele ei, cu grijile şi patimile ei, cu jocurile şi petrecerile ei de tot felul. Am ocolit de cîtevaori grămezile năruiturilor împrăştiate peste coasta dealului Ceryceion, am văzut ici şi colo păstrat ceva din zidul încun-jurător al cetăţii, am constatat cele trei porţi prin care furnicaQ odinioară Tanagreniî şi comunicau cu Teba, Atena şi Halcida, am văzut urmele teatrului — nici un templu, nici un mo- Fată şczînd. Citeşte un diptyclion. (Probabil un răvaş de dragoste) www.dacQFomanica.ro 254 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1905 nument, nici o zidire! Am stat în mijlocul dă-rimăturilor şi am căutat să reconstruesc în minte povestea unui trecut care nu se mai întoarce nici odată. Mă vedeam amestecat în mulţime prin mijlocul pieţil şi mă abăteam pela prăvăliile coroplaştilor, a plăzmuitorilor de figurine, şi admiram comorile de teracote ce erau expuse acolo. înt I îmi desfătam privirea cu adevăratele păpuşi, cari reprezentau scene din viata copiilor. Cîte jocuri şi pozne de-ale lor nu se desfăşurau înaintea mea! Aici îmbrăcat în că-măşuta-î scurtă un picifl voios şi buclat poartă o minge în mînă ori o punguliţă cu arşice. Aici dă drumul sfîrlezeî ori cercului vîrtelnic. Mal departe se înhamă la o căruţă safl se maschiază în chip comic şi totuşi face pe seriosul de-tî vine să pufneşti de rîs! Mal încolo încalecă dragile-î dobitoace — cocoşi, gîşte, berbeci — şi se bate cu ele pînă nu mal poate, ca să apuce ciorchina de struguri. Iată-1 ici copilul devenit «efeb», fecior voinic, cum merge la şcoală supraveghiat de pedagogul său. Iată-1 la gimnastică, în fata măiestrului, în haină de palestră şi cu pălăria de pîslă pe cap Ca soldat poartă o lance; ca atlet se unge cu unt de lemn. Nu arareori se ia la trîntă cu crestaţi! cocoşi, — luptă vestită în toată Grecia. lată apoi un cor de statuete fermecătoare, care-mî arătau pe fata din Tanagra dela vîrsta eî cea mal fragedă pînă la jocurile şi cochetăriile femeii depline. Şi stăm acolo, ca pironit, privind la tot exemplarul feluritele chipuri, cum damele eline se îmbrăcafl şi se găteau şi ce anume colori şi mijloace rafinate întrebuinţau, pentru a-şi asigura eleganta. Ce mal toalete şi cosmetice 1 Ce bogăţie de veşminte, de materii fine şi ce discrete colori şi bine orînduite falduri ! Ce mal giuvaericale şi dichisuri pe ele! şi cum ştiaii ele să-şi văpsiască părul şi să şi-l clădiască cu iscusinţă pe cap, şi cum îşi zugrăviafl ochii şi obrazul! şi cum îşi acope-riau trupşorul plin şi mlădios cu stofe largi şi îndemînatice şi-şi umbriaîi fata îmbujorată cu o pălărie rotundă şi ţuguiată, şi cu eventaliul îşi răcoriafl pieptul de căldura soarelui şi a inimel tinere şi doritoare! Le vedeam surprinse în fel de fel de scene şi jocuri, cu a căror prilej se desvăluiafl atîtea drăgălăşiî şi vrăji de forme şi atitudini feme-nine, cari răpiafl publicul elin şi făceau atît de spornic negoţul acestor teracote. Aici erau înfăţişate jucînd cu mingea, coalea aruncînd în aer arşicele, ca să le prindă pe podul mînil, mal încolo dîndu-se în scrînciob. Apoi părechî apropiate şi înlănţuite cu drag, safl una pur-tînd în spate pe alta ca pedeapsă că a fost bătută în joc, cînd au dat cu piatra sau cu mingea la ţintă. Apoi altele . .. mal ales una, care mai din glumă mai din neadins ridică fu- sul şi ameninţă să bată cu el pe vicleanul Cu-pidon, care fără voie i s’a suit pe genunchi şi nu-I dă răgaz la lucru cu neastîmpărul lui. Şi iată alta, care răzuită de oameni, îşi duce mîh-nirea departe, în pustiu şi odihnindu-se pe o stîncă, râmîne cu gîndul pribeag, cu privirea în depărtări, visătoare! Ce mîndreţe de linii, ce farmec în starea şi tinuta el! Mal iată alta, o minune de fiinţă gingaşe şi drăgostoasă, răpitor de simplă şi naivă, care (ine două tăbliţi acoperite cu slove ; stă adîncită cu totul şi soarbe cu ochii cuvintele mîngăioase si dragi, de bună seamă scrise de o mînă adorată. Iată apoi cocheta cum ţine în faţă oglinda de metal, şi din adins retrasă puţin înapoi se uită în ea sub îndemnul unei deşărtăciunî curioase, dar nevinovate, a cărei mulţumire e pentru dînsa un izvor de o negrăită plăcere. Alături, ce frumoasă e baccanta, care ostenită de joc şi zburdare în cinstea Zeului ce serbiază, se lasă pe o stîncă şi adoarme cu capul răzimat ca de-o pernă de braţul el moale şi rotunjor, pe cîtă vreme braţul celalalt îl atîrnă graţios supt povara tobei, care stă să-I scape din mînă! Şi altele, şi altele nenumărate se părîndă în ochii mei şi se întrec prin eleganţă şi mîndrie, sau cu mişcări repezi şi cu nazuri şirete deşteaptă dorul sprinţar si sturlubatec în preajma lor, safl uimesc prin felurimea şi dibăcia învîrtiturilor lor; ca muzicante, cîntă din liră safl din flaut; ca dănţuitoare, se înalţă ritmic şi dafl zbor liber paşilor minunaţi în vîrtejul sunetelor armonioase ale cînteculuî! Trezit din acest vis frumos, înzădar căutam urmele atelierelor, în cari necunoscuţii modelatori al statuetelor de lut, inspiraţi de marii măiestrii al vremii şi întrecîndu-se cu dînşiî, îşi făuriafl dintr’un material atît de modest, aceste mici capodopere de artă industrială. Nu mal vedeam nici lutul pregătit pentru tipar, nici figurinele ce eşiafl abia schiţate dintr’însul, nici prelucrarea şi migălirea lor artistică, nici zbicitul lor la soare şi coacerea lor în cuptor, nici scăldatul lor în laptele de var, prin care se făcea vâpseala lor cumpenită şi dulce. Şi mi se părea că păşesc ca într’un cimitir în care veştedă zăcea o lume tînără şi cu nemalspusă însufleţire îndrăgită de soarele frumosului, care face de douâorî mal scumpă legătura sufletelor noastre cu vrăjitul zimbet al razelor de soare si cu neagra ţărînă care ne naşte şi ne soarbe! îmi venia par’că’n auz şivoiul atotcutropitor al vremii şi mi se strîngea inima de jelea frum-seţil mistuite sub pămîntul călcat de picioarele mele, şi-mi făcea mal dureros-fermecată poezia pustiului şi a melancoliei. Cu aceste gîndurl am părăsit valea bătrînu-lul Asopos şi întorcîndu-mă la staţia Schima-tari am apucat cu trenul calea spre Teba. în www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1905 LUCEAFĂRUL 255 curînd am lăsat în urmă, departe, înălţimile albe de zăpadă ale insulei Eubea şi am o cotit spre apus. După vre-o jumătate de ceas de drum printre munţi şi dealuri înverzite, s’a desfăşurat în faţa mea, întins ca o mare de zmarald, netezişul cîmpiei tebane, pe alocurea însînge-rată de floarea macului mai rumăn par’că de-cît ori unde şi brumată de mulţimea florilor de romoniţă Adierile curate şi purtătoare de mi-reazmă îmi învioriau plămînii şi simţiam o îndoită binefacere, aceea a naturii împrimăvărate şi a urmelor bogate ale trecutului Desfătarea ochilor mei lacomi de orizonturi noi n’a contenit, decît numai cînd am auzit glasul conductorului care vestea sosirea nostră la Te ba. Dr. George M irnu. LA „BAPEA Nov. 1853, dată de cătră papa Pius IX, care eximînd biserica unită de sub jurisdicţiunea priinateluî din StrigoniO îî asigură independenţa, recunoscută şi garantată în urmă şi din partea statului maghiar prin articolul de lege XXXIX din 1868. Mai tîcziu încercările mitropolitului Vancea de-a cîş-tiga şi pe seama Românilor greco-catolici o autonomie în felul celei cîştigate de Şaguna pentru Românii ortodocşi, au rămas fără succes. Conchemarea unul sinod la care să participe şi elementul mirean, nu i-s’a con-ces, căci tocmai pe atunci (1869) s’a început înfiinţarea unei autonomii catolice, care ca instituţie de drept public să se estindâ peste toate bisericile catolice din Ungaria, fără deosebire de rit, şi căreia ar fi să-I cază jertfă şi metropolia română din Blaj. La congresele, cîte s’au ţinut cu scopul acesta dela 1869 pînă în timpul de faţă, metropoliţîl din Blaj — spre cinstea lor fie zis I — n’afl voit să ia parte, ci dimpotrivă au protestat totdeauna energic contra acestor tcndinţl de www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1905 LUCEAFĂRUL 259 contopire şi cutropire şi afl cerut, să li-se încuviinţeze lor ţinerea unul congres separat, ceea-ce, fireşte, li-s’a refuzat. D’aceea la conferinţa din Alba-Iulia (tn 13 April 1871) întrunindu-se 50 preoţi şi 85 mireni au enunţat, că toate hotărîrile pe cari le va aduce congresul autonomie general, cu privire la Români, (de nobis sine nobis) le vor considera ca neexistente. Mal tîrziu, într’un memorand adresat (1897) cătră coroană şi primatele din Strigoniu, nu arătat că numai atunci poate avea catolicizmul viitor intre Români dacă se asigură pe sama provinciei metropolitane greco-catolice o organizaţie autonomică independentă, iar în conferinţa ţinută la Cluj în acelaş an, 57 preoţi şi 131 mireni forniulînd de nou protestul şi postulatele bisericii rom. gr. cat., adaugă că «aceste postulate nu cuprind nici decum o abzicere, fie chiar şi tacită, dela îndreptăţirea el asupra fondurilor comune ale bisericii catolice din Ungaria». Intr’aceea o comisie de 27, împuternicită de cătră congresul din 1870, a elaborat un proiect de statut autonomie, conform căruia catolicilor de rit grecesc ar fi să li-se conserve autonomia de pînă acum numai în cestiunile de rit, disciplină bisericeas ă, organizaţie internă şi fundaţiunî proprii, iar toate celelalte afaceri ar avea să le reguleze de aci înainte congresul general unguresc. In contra acestui proiect, sinodul arthidie-cesan din Blaj (22 Nov. 1899) a înaintat iarăşi un protest hotărît şi impozant, redactat de părintele Dr. Augustin Bunea, în care se arată că tendenţele de a contopi metropolia română într'un organizm strein, sînt cu totul contrare tradiţiei şi dreptului istoric şi dacă acele îşi vor ajunge scopul, Românii mal curînd vor fi aplicaţi a părăsi unirea, decit să jertfească independenţa bisericii lor. Acest protest s’a trimis primatelul din Strigoniu şi prin dînsul congiesulul autonomie din 1902, care nici nu l-a luat în dezbatere, ci l-a înapoiat primatelul pentru «răspuns şi lămurire mal amănunţită». Adecă ad actal Elaboratul comisiei de 27 aşteaptă acum sancţionarea din partea Maiestăţii Sale. Şi ce se va alege de biserica română gr. cat., dacă acest făt al escluvizniulul maghiar va primi aprobarea prea înaltă? Autorul nu cearcă nici o combinaţie pentru cazul acesta, ci aşează faţă în faţă două păreri, cari s’au ivit în cercurile româneşti: una e a dlul Dr. Alex. Vajda-Voevod, care scria în Tribuna din Sibiiu (7 Oct. 1899), că în momentul cind s’ar decreta autonomia ungurească şi prin aceasta desnaţionalizarea bisericii unite, atunci credincioşii acestei biserici să treacă la biserica naţională neunită, să se reunească cu fraţii lor de sînge. Contrară acesteia e părerea dlul Dr. Aug. Bunea, care susţine că trecerea la biserica neunită ar fi o imposibilitate morală şi recomandă coreligionarilor săi ca scut de apărare, contra autonomiei ungureşti, rezistenţa pasivă, adecă să nu execute nimic din hotărîrile lor, (catolicilor nemaghiari!) ci să-î ignoreze ca pe nişte rătăciţi şi nedemni de numele de catolici şi să stărue fără preget, pînă cînd li-se va împlini dorinţa de a se vedea adunaţi într’un congres separat unde să-şi organizeze el o autonomie a-parte I Urmează după aceste concluzia inevitabilă din partea unul autor maghiar: independenţa, de care s’au bucurat Românii gr. cat. a fost fructul unor împrejurări politice favorabile lor; constelaţia politică de azi le poate nimici, ori cel puţin stînni toate drepturile istorice, cîte le-aii avut pînă acum 1 Vechia zicală: «Man hat Gewalt, so hat man Recht» / (Faust II 183). întreg studiul e bazat pe «Părţile alese» ale Iul Bariţ, compilaţiile lui Jancso şi mal ales pe scrierile mal recente ale părintelui Bunea, pentru care autorul are multe cuvinte elogioase. (L.) Th. A I ex i: Rumănish-deutsches Wărterbuch, filr Schule und Umgang, 2 Aufl., Kronstadt, Zeidner 1905. — Preis 450 Kronen. O carte e numai atunci bună cînd îsl îndeplineşte scopul. Dicţionarul român-german al dlul Alexi e întocmit anume pentru copiii de şcoală şi pentru corespondenţa comercială. De-aceea multele neologisme şi puţinele provincialisme pe cari le conţine sînt la locul lor. Ediţia aceasta, a doua, e cu mult mal bogată decît cea dintîl, precum ne-o arată o comparaţie cît de superficială. Bine înţeles că înainte de a scrie aceste şire nu mi-am luat timpul să citesc tot dicţionarul, ci m’am mulţumit să răsfoiesc cartea şi să fac une.e probe din cari am căpătat impresia că lucrarea e făcută în mod conştienţios. Dacă am găsit şi unele greşeli, ele se explică mal ales prin întrebuinţarea fără destulă critică a lucrărilor de lexicografic de pînă acuma, safl prin mania ardelenească de a traduce cuvinte compuse nemţeşti prin corespondente româneşti. Astfel grije de bolnav nu-I echivalentul Iul Krankenpflege etc., iar cu-vînlul rină (corect: rină) nu însemnează de loc Vliess; dar greşeala aceasta a făcut-o mal întîl Cihac, dela care a luat-o fără nici o critică dl Şăineanu, pentru-ca să i-o transmită dlul Alexi. Evitarea astorfel de greşeli presupune însă cunoştinţe pe cari nu le poate avea un diletant, iar gravitatea lor nu e aşa de mare îneît să împedece cartea de a face bune servicii ^cercurilor căror se adresează. Pe cînd ortografia cuvintelor germane e cea nouă, a celor române e neconsecventă prin faptul că cele dintîl coaie păstrează ortografia veche, pe cînd în cele din urmă autorul a încercat să adopteze ortografia Academiei, sistemizată în decursul publicării dicţionarului. Editorului care pentru un preţ mic a dat o carte tipărită cu caractere frumoase şi pe hîrtie bună, i-se cuvine laudă. Dr. S. P. Dl Augustin Paul îşi tipăreşte în volum foiletoanele mal de seamă din «Gazeta Transilvaniei», dindu-le titlul larg «Intre Someş şi Prut» (Minerva, Bucureşti, 1905). Volumul în cea mal mare parte a lui cuprinde note de călătorie, cari sînt scrise într’o limbă simplă, necăutată şi corectă. Dl Paul nu face literatură şi artă, descriind cele văzute în călătoriile dsale, ci e un cro- www.dacoromanica.ro 260 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1905 nicar obiectiv al faptelor, cari interesează niaî mult pe cel ce vrea să cunoască colţuri din viaţa românească puţin observate de alţii. Astfel sînt articolele: In Prejmer, In Treiscaune, Românii cari nu ştifl româneşte şi Ungurii cari nu ştifl ungureşte. In cimiterul comunei Prejmer dscopere date noul asupra familiei Caracaş, care are o importanţă istorică, literară şi culturală. Tot în matricula acelei parochil găseşte numele unor refugiaţi din România, pe vremea revoluţiei din 1821. Mal preţioase sînt informaţiile despre Românii din Treiscaune, cari şi-au uitat cu desăvirşire limba maternă, fără să-şi piardă conştiinţa de Români. Cazuri analoge se găsesc în întreaga Săcuime pînă în Giurgefi; pretutindeni găseşti Români de aceştia, cari se deosebesc de ceilalţi conlocuitori săcul numai prin credinţă şi prin aceea că poartă părul lung şi cămaşa scurtă peste cioareci. Dacă-I întrebi ce neam de oameni sînt, răspund sfioşi: gor. kat/i. (safl keleti) olăh. In centrul Săcuimil chiar şi preoţii lor români, uniţi cel mal mulţi, se poartă raşl şi abia ştifl o vorbă două românească. Generaţia mal tînără fiind silită să urmeze cursuri mal sistematice la Blaj, învaţă bine româneşte şi se întorc între credincioşii lor ca cel mal înflăcăraţi apostoli al românismului. Aud că ’n unele părţi băeţiî eşiţl din şcoala primară vorbesc deja româneşte binişor, aşa că peste o generaţie două, urmîndu-se merefl munca de redeşteptare, ne putem aştepta la o deplină recucerire. In aceste articole dl Paul are date exacte asupra numărului locuitorilor, a traiului lor etc., cari sunt de mare folos documentar. Volumul mal conţine şi nişte amintiri de ale autorului despre Episcopul Pavel al Orăzil-marI, scrise cu multă pietate şi dragoste. Ele ne înfăţişează credincios viaţa puritană şi simplă, inima, darnică şi firea blăjină a acestui bun părinte sufletesc, care a făcut atîta bine neamului nostru. Restul volumului cuprinde mal mult note subiective, cari numai atunci ar merita o menţionare specială, cînd ar fi îmbrăcate în formă literară, — unele dintre ele şi aşa, copil fidele, cum sînt, cuprind lucruri vrednice de luare aminte. T. APARE: La I şi 15 a fiecărei luni, slii v. Preţul acestui număr 50 b. In România 65 bani ABONAMENTUL: Edi)in de lux: 20 cor. Str. 25 cor pe an. Edi|ia simplă: Pc I an 12 cor., pc jumătate de an 6 cor. Pentru străinătate I an 16 cor. Redacţia şi Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 7. Tipogratia «POPORUL ROMÂN», Budapesta, VII., Amazon-u. 6—8. 99 w L: INSTITUT DE CREDIT ŞI DE ECONOMII, SOCIETATE PE ACŢlI. SEDIUL: ORĂŞTIE, CASELE PROPRII. O Fondată la 1885. — Capital social: 500,000 cor. — Fonduri: 400,000 cor. D> —Starea depunerilor: peste 2.400,000 cor. Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 41h°U • Darea de venit după interese o solveşte institutul separat. = Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuiesc cu reîntoarcerea poştei. PROPRIETATEA ŞI EDITURA REDACŢIEI. Red.-resp.: MIHAI STAN. www.dacoromanica.ro