"LCCERFfiRGL" AINUL IV. BUDAPESTA. I IUNIE ST. V. 1905. NRUL.II www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL" Anul IV. o oooooo Dudapesta, 1 Iunie st. v. 1905. o o o o o o o Nrul 11 ALEXANDRU CIURA, OCTAVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TASLĂUANU. ...........................................................................................................III.......Itllllllllllllll.......IIIII1IMIII......IIIII.....IIIIIIMIi.........11)111111111111II......IIIII Alecsandri la părinţi şi la şcoală. . Hora Ardealului de V. Alecsandri. Iancu Alecsandri, fratele poetului. Scrisori inedite, cătră Gr. Alecsandrescu, Al. Hurmu-zachi, Pantazi Ghica, Ion Ghica, V. Mangra, C. Negruzzi, I. Piroski. Improvizaţie, de V. Alecsandri. «Wăr ich Geliebte», trad. de Carmen Sylva. «Odă», de Iancu Alecsandri. Mărgărita, un episod din viaţa poetului. O pagină inedită. începuturile literare ale lui Alecsandri în franţuzeşte. Cronică. — Dări de seamă. — Ilustraţiuni: — Statua lui Alecsandri (Copertă). — Alecsandri la 1853. — Familia Vornicului Alecsandri. — Ion Ghica şi C. Negri. — Artistul Millo în diferite roluri din comediile lui Alecsandri. — V. Alecsandri la 1867, — Ion Ghica şi V. Alecsandri. — V. Alecsandri mort. APARE SUPT DIRECŢIA D-LOR: SUHARUL: www.dacQFomanica.ro ALECSANPRI LA PĂRINŢÎ Şl LA SCOALĂ. Caşi originea, învălită în lumină nedesluşită a rămas pînă acum viaţa lui Alecsandri în familie. In tot mormanul de scrisori se găsesc uimitor de puţine părţi despre felul cum caracterul şi ocupaţiile bătrînului Alecsandri se oglindeau în amintirea poetului. Nu aflăm aproape nimic despre contactul aceluia cu rudele sale, despre rolul lui şi al soţiei sale în educaţia copiilor. Tot aşa de săracă în amintiri despre părinţii săi este opera poetică a lui Alecsandri. Avut-a poetul nostru parte de acea creştere intimă, la care părinţii ţin să contribue cu toată influenţa ce o pot avea asupra copiilor, supra-veghindu-le toţi paşii, tatal în direcţia intelectuală şi mama în cea sufletească, sau a fost lăsat în grija unor dascăli străini şt a guvernantelor ? S’ar părea că a fost cazul din urmă. Tatăl, un om de o strălucită inteligenţă, financiar ager, «strîns la pungă», cum ii zice un biograf, s’a ridicat prin stăruinţă din starea mizeră de vechil la înaltul grad de logofăt al ţării. Vecinie preocupat de trebile sale finan- V. Alecsandri la 1853. ciare şi de Jale statului vecînic^pe drumuri, dela Iaşi la Bender şi delaBender, unde făcea negoţ de sare, la Iaşi, pînă a-şi agonisi avere respectabilă, — el timpul nu şi-l închina educaţiei copiilor săi. Mama, despre al cărei grad de cultură ştim foarte^puţin, pare a fi condus gospodăria, destul de grea pentru proprietara! mai multor moşii. Cari vor fi fost deci momentele de apropiere între părinţi şi co- - pil? Ele par a se fi redus mai mult la zilele de sărbători, pe cari familia le ţinea acum după vechile obiceiuri bo-ereşti, cu toate fasturile creştine.1) Ceeace influenţa pe băiat mai mult era co-prinsul casei: grădina cea largă a casei lor din laşi şi curtea din Mir-ceşti, pe întinsul căreia se sbenguiaîndragăvoie. Erau acolo şi cîteva fete, nu tocmai spălăţele, de cari se leagă amin-rile Iul cele mai intensive, faimosul Porojan, ne-astimpăratul ţigănuş, din care, în scrisoarea sa către Ghica, a creat un tip simpatic; jupînea- y Vezi răvaşul din 25 Aprilie 1886 către Al. Papa-dopol Calimach, — în voi. I. de Scrisori (Ediţia Chendi-Carcalechi) www.dacQFomanica.ro 224 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 sa Gafiţa, Stoica vizitiul, sau «vezeteul», cum scrie el, Costache bucătarul şi alte mlădiţe fa-raoane, cari făceau slujbă robotiră boerulul şi-I răsfăţaţi coconaşul. Aceşti tovarăşi de copilărie, pe cari mal tîrziu îi întîlnim singuratici şi prin comediile lui, şi îndeosebi ştrengăriile făcute cu singurul său amic de joacă Porojan, dovedesc libertatea de mic prinţişor, în care a crescut pină la vîrsta de şcoală. Alergările «de pe cînd răsărea soarele pînă ce apunea«, rostogolirile prin stoguri de fîn şi celelalte mici fărădelegi copilăreşti, sînt probe de vigoaie şi de sănătate, pe cum şi de o timpurie dragoste pentru natură şi pentru o viaţă visată, fără griji serioase. La 6 ani începe instrucţia, nu însă sub ochii vigilenţi al tatălui, cum era cazul cu Kogălni-ceanu, ci sub conducerea unul călugăr, grec probabil, unul învăţător ca Chir Gaitanis, de care în urmă a făcut atîta haz pentru al lor tipto, tiptis.1) Călugărul Gherman nu e cunoscut numai ca luminător al lui Alecsandri. De numele lui se mal leagă şi vînzarea manuscriptului istoriei lui Şincai către Prinţul Grigore Ghica2). El a fost «un amic al casei* Alecsandri, dar încolo un bătrîn pedagog de soiul acelor cari pentru bunătatea lor servesc băeţilor ca ţintă de glume. In casa poetului, părintele Gherman primea şi elevi externi pintre cari pe Millo şi M. Kogălniceanu. «Acesta venea în toate zilele, îmbrăcat în cutnie şi purtînd un işlic rotund de pele de miel*.3 La 1827 deci, cînd a început să slovenească, societatea micului Alecsandri nu mal e compusă din suita de robl-ţiganî, ci din copiii boerilor fruntaşi din capitalaMoldoveî, cu cari, mal tîrziu, avea să lupte împreună în atîtea cauze comune. Cercul cunoştinţelor Iul de oameni şi învăţători se lărgeşte tot mal mult. La 1829 părăseşte pe modestul Gherman, pentru a-l schimba cu «magistrul de pansion*4 Cuenim, «un soldat din armiile lui Napoleon, rătăcit şi rămas în Moldova*,5 pfedagog sever după un sistem mal occidental. Pensionul francez al lui Victor Cuenim pare a fi fost bine organizat; avea 6 «clasurl* şi profesori calificaţi. Dispăruseră anii de hoinarire, şi copilul răsfăţat trebuia să stee acum «ghemuit pe pupitru». El era obligat a se deştepta «de dimineaţă, în sunetul unul lighean de alamă, lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuenim». In cel cinci ani cît a stat în pension, entu- 1 Scrisoarea XI. din Ghica, Scrisori (Ed. 1884) * Fragment autobiografic, Ms. Acad. Rom. 822 p. II. * Ghica, Scrisori p. 241. * Albina, 1830, p. 318. * Fragmentul autobiografic. ziasmul Iul pentru carte n’a fost tocmai mare. «In timpul cît am petrecut aci, cea mal mare plăcere o găseam în privirea dealurilor înverzite a Socoiăl. Vederea orizonului îmi insufla dorinţî de zburare. Sosirea rîndunelelor, ivirea cîrdurilor de cocoare pe albastrul ceriului, îmi producea un neastîmpăr sufletesc, ce intriga mult pe bravul soldat al Iul Napoleon.» Resultatul acestui studiu de sigur n’a fos, mal mare de cum îl presimţa poetul însuşi: «Un pic de franţuzască, un pic de nemţascăt un pic de grecească şi ceva istorie şi ceva geografie pe de-asupra"1. Dintr’o reclamă a Iui Cuenim, după esamenul de vară pe anul 1831, reclamă în care se află publicate «numele şcolarilor cari s’aii învrednicit de laudă pentru zi-losul în feluri de învăţăturî«, găsim pomenit şi pe Alecsandri, elev în «patrule clas«, — lăudat »pentru istoria naturală, mitologhie şi analis«.2 Baza culturală a Iul Alecsandri se prezintă prin urmare cu un caracter enciclopedic, dar în general superficială. Dacă dela Cuenim n’a profitat mult, Alecsandri a ştiut în schimb să folosească timpul bine în tovărăşia colegilor săi de pension şi mal mult cu aceia dintre el, la cari fantazia era mal pronunţată, ca Millo, actorul de mal tîrziu şi fraţii Cuciuc. Dintre toţi, mal vil în amintirea poetului au rămas aceşti din urmă doi băeţi de boer bogat, de origine turcească, înzestraţi cu o inteligenţă remarcabilă, dar şi cu o fan-tazie aprinsă, bolnavă, graţie căreia au avut un sfirşit înfiorător. Fraţii Cuciuc, Dumitrachie şi Alecu, au fost prietenii cel mal de aproape al lui Alecsandri. Dela el a auzit pentru întiaş-dată povestea Iul Robinson. «De atuncea mintea mea devenise un museu de tablouri ce reprezentau corăbii sfărmate şi valuri de mare umflate cît munţil.« Un fel de dor de aventuri şi de călătorie se deşteptă în el, caşi în sufletele bolnave ale camerazilor săi. «Mare înrîurire au esercitat asupra imaginaţiei mele întîinplările povestite de fraţii Cuciuc.»3 Ce s’a ales din aceşti prieteni — cu cari nu ne vom mal întîlni în biografia de faţă — o ştim din altă parte. Asupra lor, zice Gh. Sion în fantasticul său articol «Fraţii Cuciuc,« plana un blestem. Pină departe îndărăt, în a patra generaţie, fiul ucisese pe tatăl său şi aceaş soartă de paricizî îl ajunsese şi pe el. Învăţaseră carte la Cuenim şi în urmă la Academia Mihaileană; Dumitrache ajunse slujbaş la lo- 1 Scrisoare despre Porojan. 2 Albina pe 1831 No. 102. » Despre Porojan. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 225 gofeţia dreptăţii, iar Alecu iuncăr în armată. Nervoşi, visători, aventurieri, el purtafl sîmbe-tele părintelui lor pentru că-I maltrata. îl şi uciseră în urmă din răsbunare; prinşi, elfură spîn-zuraţl la Iaşi, pe lunca unde este mănăstirea Frumoasa, în anul 1847,ziua de S-tul Teodor.1 La o vîrstă destul de înaintată, în 1834, părinţii s’au gîndit să-I dea o educaţie mal temeinică şi l-au trimis la Paris. Pînă aci poetul abia îşi dobîndise cunoştinţele rudimentare şi aproape esclusiv în direcţie realistă. Clasicismul, limba latină şi literatura veche, afl fost cu totul eschise din orele lui de instrucţie şi, pe cum vom vedea, nici mal tîrziu nu avea să-şi completeze această lacună. Sub conducerea unul dascăl grec, Filip Fur-narache2, — un învăţat din Chrios, fost secretar şi colaborator a lui Corai — şi în tovărăşia colegilor săi de şcoală Al. Cuza N. Docan, vărul lui, şi al pictorului NegulicI, Alecsandri sosi în capitala Franţei, într’un timp cînd pleiada studenţilor români era foarte mare şi cînd pornise şi pintre el a se deştepta simţul pentru chestiuni sociale. Era acolo şi Kogălni-ceanu, iar printre cei puţin mai în vîrstă, se afla Ion Ghica, intrat tot în 1834 la facultatea de ştiinţe din Sorbona. Trei ani în urmă, aceşti tineri ţineau adevărate conciliabule, prin cafenelele de frunte ale Parisului, unde ascultau cuvintările improvizate ale lui Jules Simon, pe atuncia student încă, şi comentai! scrisorile ce le primeai! dela iluştrii lor prietini de acasă, Bâlcescu, Alecsandrescu Gr. şi alţii.3 In Paris a intrat în o şcoală unde se prepară elevii pentru cariere ştiinţifice şi lucrative. »CincI ani întregi am stat în Paris, cercînd după stăruinţa părintelui meii să mă pregătesc pentru studiul medicinel, apoi pentru studiul dreptului. Cercare zâdarnică, fiind contra imaginaţiei mele vagabonde şi aplecărei mele pentru literatură,» — mărturiseşte poetul însuş. Ion Ghica, vorbind despre anul 1835, an în care s’au cunoscut şi au pus bază preteniel, ce avea să le rămînă pururea scumpă şi rodnică, completează astfel: «Ştiti că tatăl tăQ voia să te facă medic şi tu te puseseşi pe chimie; ne întîlneam adeseori sub castanii Luxemburgului şi vorbeam de oxigen şi de hydrogen, dar observam că de cîteorl îţi vorbeam de plantele marine din cari se scoate iodul sau de oasele cele mal bogate în fosfor, căscal în toată puterea fălcilor; mal observasem că, vorbindu-ţl într’o zi de poeziile lui Văcărescu şi recitindu-ţl una 1 Sion, Suvenir! contimporane p. 93. * Asupra acestuia: V. A. Urechia, Istoria şcoalelor I. p. 156. 3 Ghica Scrisori p. 140, din poeziile iubitului nostru amic Gr. Alecsandrescu ... aî deschis ochii mari şi m’al întrebat dacă mai ştiu şi altele. Din acea zi ştiam că n’o să te faci medic.» Din pricina părinţilor deci şi a dascălilor greci, cari nu reuşiră a cunoaşte inclinările lui, Alecsandri porni pe o cale greşită şi cheltui cîţiva ani cu stud I, din cari n’avea să se aleagă cu nimic. In toată opera lui şi în tot felul lui de a vedea viaţa, nu găsim nici o urmă din faimoasa «ştiinţă», careia se devotase. După informaţiile biografilor s’ar părea că în 1836 Alecsandri a făcut două feluri de bacalaureate. Ascultase mai întîl la secţia ştiinţifică şi anume chimie Ia Gauthier de Clauby şi matematică la profesorul Bonin, dar la bacalaureat «fu refuzat cu unanimitate».1 Revenind la secţia literară, luă ore de literatură, istorie şi ceva latină la harnicul profesor Cotte şi trecu de data asta bacalaureatul2, — cu cîtă anevoie însă şi cu cîtă indulgenţă din partea juriului esaminator o recunoaşte chiar Alecsandri.3 Ce studii a mal urmat tînărul bacalaureat în litere nu putem şti. E mali probabil că a rămas cu cultura literară dobîndită la Cotte, iar trei ani, cît a mal stat în Paris, n’a făcut şcoală sistematică; s’a încercat pe la toate facultăţile, dar fără să reuşască a se hotărî pentru o anume specialitate. Lectură franceză, — şi prietenia cu inteligenţe scăpărătoare ca Ghica, Negri, Cuza şi alţii aQ avut mal multă influenţă în formarea capitalului său cultural decît şcoala. Tînăr încă, pe la începutul anului 1839, el zice pentru totdeauna rămas bun şcoalel oficiale, părăseşte Parisul, în tovărăşia lui Negri şi a lui Docan, şi cutrieră, împreună cu el, Italia, vizitînd oraşele de căpetenie, — o călătorie care pentru intîia oră aprinse fantazia poetului şi îl hotărî să scrie. Pe la sfîrşitul anului se întoarce la Iaşi, — un tînăr romantic «cu părul lung ce-I cădea pe spate, cu cravata stacojie, adusă din Italia, cu largă j'letă croită după moda Parisului de pe Ia 1830» — cum îl descrie Bengescu. E un boier sclivisit, deocamdată străin sufleteşte de popor şi de ţară, dar «cu un mare bagaj de iluzii şi de idei moderne»,4 cum se esprimă el însuş, în o scrisoare a sa către un prieten rămas în Paris. — 1 Ghica, Tot acolo p. 122. * Bengescu în Convorbiri XX. p. 166. 167. 3 Ghica, Scrisori p. 287, incidentul hazliii cu «paix de Westphalie.» * V. Prefaţa la Teatru I. (Ed. Socec, 1904) p. VII. www.dacQFomanica.ro 226 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 HORA ARDEALULUI1 de V. flLECSfltfDRI, Hal să dăm mînă cu mînă Ceî cu inimă română, Să’nvîrtim hora frăţieî Pe pămîntul României. 1 Tipărită în Foaia p. minte, inimă şi litera-urd din 1848 p. 192. A sosit ziua dreptăţii, Ziua sfint-a libertăţii Tot creştinu ’n veseleşte, România ’ntinereşte Ardelean, copil de munte, Ian’ ridic’ acum cea frunte Şi te’nsuflă de mlndrie, Că eşti fiii de românie. Ardeleni, lumea ne vede, România’n noi se’ncrede, Căci de-acum Românu’n lume Va fi vrednic de-al său nume, Ura, fraţi, In fericire Ura, fraţi, într’o unire Să’nvîrtim hora frăţieî Pe pămîntul României. IANCU ALECSANDRI. — Fratele poetului. — Dacă despre cele două surori ale lui Alec-sandri nu putem da informaţii sigure, sîntem în schimb în măsură să vorbim mal pe larg despre fratele său Iancu, mal tînăr decît el cu doi ani, cunoscut mal mult pentru rolul politic ce l-a avut pe timpul lui Vodă Cuza. în oglinda tinereţe! sale, cum am putea numi scrisoarea despre Porojan, Vasile Alecsandri nu aminteşte de loc despre fratele săfl. Educaţia şi tinereta celor doi fraţi pare a fi fost însă aceeaşi, pe cum aceleaşi au fost şi pornirile lor, caracterele şi felul lor de a judeca în chestiuni sociale şi chiar în cele literare. Mal tîr-ziîi el s’au iubit foarte mult. în deosebire de Vasile, Iancu, după slovele părintelui Gherman şi «clasuri»-le lui Cuenim, a trecut în o şcoală publică. La 1832 îl găsim elev în cursul inferior al Academiei Mihailene,1 — timp din care datează întîiele Iul încercări literare. Muza-1 cercase mal de timpuriu decît pe fratele său. «... A lipsit puţin să fiu împodobit cu gloriosul nimb (de poet) chiar înaintea fratelui meu, care pe vremile acele spinteca omenirea la clinica din Paris», — scrie el la 1884 către dl Maiorescu.2 «Eram, cum se vorbia pe atunci, pomăzuit de natură să fac stihuri: drept dovadă, iată cele dintîl — însă şi de pe urmă (?) — rostite de mine la «Academia Mihaileană» dela Iaşi, anul Domnului (se perde în noaptea timpurilor) clasa prosodieî. Profesor, dacă-mî aduc bine aminte, dl D. Guşti, care poate măiturisi: 1 In «Foaia tinerilor primiţi în numărul alievilor la publicul institut din Iaşi» pe acest an, e trecut şi «Iancul fiul al D. spătar V. Alecsandri, casierul visterieî» (Urechie, Istoria şcoalelor. IV p. 343). 8 Dl %* căruia-I scrie în Martie 1884 din Paris (Vezi «Convorbirile» din acel an, pag. 153) nu putea fi decît dl Maiorescu. Intr’o zi de dimineaţă Cînd era soarele-amiazl, Cînd în pace toată firea Gusta somnul cu dulceaţă, Mă sculai atunce ’ndată, Căci de visuri deşteptat, Nu putea ca să mal şadă Trupul meO încă în pat.1 «Nu ştiQ, dacă mă înşel; dar trebue să fie ceva în aceste naive stihuri. N’apucal însă să termin şi nemilosul profesor, astăzi vechiul mefl prieten, mă dădu afară din clasă, ba chiar din prosodie, zdrobind astfel o carieră manifestă, căci puţin mai în urmă, usurpătorul meu, în locu-mî scria Baba Cloanţa şi altele». Graţie intervenirel lui Guşti deci, un stihui-tor tot aşa de naiv ca micul Iancu, acesta încetează de-ocamdată a face literatură. El urmează cîtva timp Ia Paris, intră apoi în armată şi ca fiu distins de boer înaintează pînă la gradul de locotenent-colonel, servind pe Cuza un timp oarecare ca adjutant. Făcînd parte din puternica falangă de tineri cari au provocat mişcările de reformă în Moldova, Iancu Alecsandri, Ia 1848, a trebuit să ia şi el drumul pribegiei. La Cernăuţi, în casele lui Hurmuzachi, în Viena, Paris şi mal pe urmă în Bucureşti el îşi are locul său printre agitatori, un loc, fireşte, de a doua mînă, căci afară de cîteva corespondenţe2 cu emigranţii nu a 1 Poezia asta ne reaminteşte întîiele stihuri ale Iul Goethe, scrise aproape la aceeaşi vîrstă: O, ich armer kleiner Goethe Schlief in stiller, sanfter Ruh’ Als so schon die Morgenrothe Mir am Mitlwoch lachte zu. Ce păcat, că asemănarea între cel doi a trebuit să se mărginească la atît. 2 Vezi «Anul 1849 în Principatele Române» Voi. III. p. 328 şi vol.JV p 483. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 227 lăsat urme, — dar destul de patriot pentru a-I face o şcoală politică mai serioasă şi a-1 califica pentru misiuni mai înalte. Esperienţa asta avea să-î serviască în curînd. Începîndu-se acţiunea de unire a principatelor, el era printre oamenii de încredere ai lui Cuza. O odă a lui, tipărită pe foaie volantă, circula în public şi făcea propagandă pentru ideia cea mare. Drept recunoştinţă Vodă îl numi agent oficios la Paris.1 Iată cum însuşi Vasile Alecsandri descrie aceşti ani de activitate ai fratelui sau: «Fratele meu a servit în armată din cea mai fragedă tinereţă, şi după un şir îndelungat de ani s’a retras cu rangul de locotenent-colonel. El a mai servit ţării timp de 6 ani ca agent al României, izbutind, prin tactul său şi simpatia ce insDirase guvernului francez, a da Agenţiei nostre oficioase un caracter oficial. Toţi Românii din Paris n’aîi avut decît a se lăuda, de modul cum a condus afacerile Agenţiei, într’o epocă, unde ţara noastră nu avea nici o importanţă politică, şi unde totul atîrna dela dibăcia persoanelor însărcinate cu apărarea intereselor ei». Şi iarăş: «Cunoşti mai bine decît ori cine cît a lucrat Iancu.. . Cele două scrisori ale lui, adresate prinţului Gorciacoff în chestia retroce-dărei Basarabiei au avui un răsunet destul de mare în Rusia, pentru ca să merite a li se răspunde din însuşi cabinetul marelui cancelar rusesc. Iancu, aşezat în Paris de mulţi ani, a făcut o propagandă activă printre oamenii politici din Paris şi printre jurnalişti în interesul României etc».2 Această largă recunoaştere a meritelor politice din partea frate-său, poate fi uşor controlată. Dosarele de manuscripte ale Academiei păstrează corespondenţa politică a lui Iancu Alecsandri cu Balligot de Beyne, secretarul lui Cuza, cu Costache Negri, A. Cantacuzino şi alţii, cuprinzînd toate rapoartele diplomatice ale celor două ţări pe anii 1859—1866. Căsătorindu-se cu o franceză, Iancu Alecsandri trăieşte mai mult la Paris, continuînd a fi folositor ţării sale. La 1871 tipăreşte broşura Apercu sur le projet de pont de fer entre Giur-gevo et Rustchuk; la 1879 Etat economique et financier dela Roumanie. Broşura din urmă 1 «Frate-meu e numit agent oficios al Prinţului la Paris. E un băiat inteligent, activ, serios şi discret. Poţi să-I spui tot şi să te bizui pe devotamentul lui în causa naţională, — scrie Alecsandri lui Ghica în scrisoarea dela pela 3 Martie 1859. 2 Scrisori către Al. Papadopol Callimach din 17 ş* 4 Mail 1884. poartă iscălitura «L.-Colonel Alecsandri, ancien Agent diplomatique de la Roumanie â Paris et â Londres». Broşurele probează orientarea lui Iancu Alecsandri în materie de finanţe şi statistică. Foarte activ pare a fi fost între anii 1879 şi 1881 în calitate de corespondent parizian al ziarului «Pressa» d n Bucureşti.1 într’un stil vioi, impresionist, cu reflexii spirituale asupra timpului şi a zgomotului din capitala Franţei, el scrie despre fazele vieţii politice şi în deosebi ale celei parlamentare. Aproape nimic nu-î scapă; atinge stările din Germania şi Austria, chestiunea orientală şi altele. Prin ele presară şi amintiri literarl-istorice, ca în corespondenţa dela 4 Ian. 1880, cînd vorbeşte despre Gr. Alecsandrescu. Forma literară a acestor articole se apropie mult de tonul scrisorilor lui Vasile Alecsandri: «Tabloul general al Parisului, — zice el într’un loc — poate fi rezumat în cîteva cuvinte: Zăpadă ne-sfîrşită I Ger cumplit 1 Mizerie sfâşietoare ! Administraţia luptă, oamenii luptă 1 Caii, aceşte animali (I) voinici şi resemnaţi, luptă. Singure femeile aleargă vesele şi par a desfide mînia cerească. Ce focar în ele!» Literatură curată. De altfel acum, către sfirşitul vieţii Iui, cînd cumplita boală, ce avea să-1 doboare,2 se anunţa, el reveni în mod serios la ocupaţiile sale literare, pentru a dovedi că în tot timpul consacrat politicei n’a încetat un moment a-şi agonisi, prin lectură, o cultură din cele mai serioase. La 1881 (Sept. 12) Alecsandri vesteşte pe d-1 I. Negruzzi, că Iancu i-a promis să devie «corespondentul Convorbirilor». Doianîînurmăabia, trimite întîia bucată literară spre publicare, nuvela Dor de morţi. «Mă grăbesc a ţi-o comunica, — zice poetul în s.risoarea către amicul său Negruzzi — şi a te ruga ca să o publici în viitorul număr, căci astfel ai face o mare mulţumire bietului meu frate care pătimeşte de o boală foarte grea şi prin urmare trebue să fie încurajat spre a-şi alunga ideile posomorite ce-1 torturează». Nuvela apare (v. Convorbiri XVII. (1883) p. 330 şi 370). E povestirea unei iubiri sentimentale între un tînăr visător şi o călugăriţă. Fecioara moare de dor, aştepundu-şî iubitul, iar el e chinuit viaţa întreagă de amintirea el. Un fel de apologie a dorului de cei ce nu mai sînt între noi. Caşi în corespondenţa sa socială-politică, 1 Articolele tăiate şi lipite într’un volum, se păstrează printre manuscrisele lui. 2 Cancer în gît. www.dacQFomanica.ro 228 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 Iancu Alecsandri se afirmă de bun povestitor. «Dor de morţi» place, şi amicii, ţinînd seama şi de starea sufletească a autorului bolnav, se grăbesc să-l felicite. Printre aceştia era şi d. Maiorescu. Plăcut atins de atenţia delicata din partea măiestrului criticei române, pe care Iancu Alecsandri îl aprecia mult, iată ce-i răspunse: Paris, 30 Decembrie 1883. Scumpe Domnule Maiorescu!1 Dacă putea ceva să mă liniştească asupra urmărilor sumeţiel mele literare, sutneţie fără voie, erau tocma acele cîteva rîndur! indiscrete, ce al binevoit a-mt arăta. Nu caut a lovi In mîndria nimănui, zicind că, subsemnate de Maiorescu, ele au pentru mine un preţ ce nimene nu le-ar putea da. «Dor de morţ » s’a născut in mijlocul unor incercăil extreme pentru mine: ceasuri de sfîrşenie... Ce să mal zic? Nuvela mea o trimiţi! (sici) Iul Vasili, ca un adio nemărturisit; el o trecu la ordinul publicului, la care — să mă crezi — nici mă gindeam. Şi iată cum avui fericirea de a fi cetit şi judecat de D-ta după pofta ini mei mele. Că fisionomia maicel Maria, pe care am cunoscut, te-a interesat, nu sînt surprins, dacă trăsăturele aii fost esacte. Că limbagiul Iul Iorgu şi tonul general al scrierii ţi-o plăcut, e deja măgulitor pentru mine ; dar 1 Scrisoare inedită. Orlg. in proprietatea d-lul Maiorescu. Familia Vornicului Alecsandri Sofia, fata sa şi Iancu Alecsandri ce pot zice că m’a mişcat, e simpatica atenţie acordată de D-ta iimbel întrebuinţate de mine în «Dor de morţi».. Îmi aduc aminte că, într’o zi, coboiîndu-te de la Tribuna Camerei, după un discurs briliant prin limbă şi prin idei, fratele meii îţi eşi în drum şi stringîndu-ţl mîna îţi zise: De unde al mal cules acea limbă ? — «Din legendele D-tale», răspunseşî D-ta cu o afecţic con frăţească. Cind li se intlmplă unora de a păcătui în litere şi de a pune mîna pe vre-o idee curăţită saQ pe vre-o espresie taman — cum aş zice dacă aş fi un adept al Malidiuluî — să stil bine că legendele unuia, nilndra proză a altuia, au încolţit în spiritul lor. Şi iată cum, cu ajutorul Iul D-zeit, m’am învrednicit a scrie «Dor de morţi» după legea şi după pofta inimel a acelui cu legende şi a acelui cu proză mîndră. Ştii admiraţia tnea pentru autorul Epigonilor şi a nunţel împărăteşti. Sărmanul, sărmanul Eminescu I Ce scumpă pierdere I Voi primi cu recunoştinţă volumul scrierilor lui şi acel al Iul Kotzebue. Crede-mă, D-le Maiorescu, al D-tale sincer devotat... Afară de mărturisirea credinţei sale în materie de limbă, scrisoarea asta mal dovedeşte adînca pricepere a lui Iancu Alecsandri pentru opera iui Eminescu. Peste cîteva luni, în scrisoarea pomenită la începutul acestui articol, el revine asupra poeziei nefericitului poet. Vorbeşte de «demonstraţiile zgomotoase» ce făcuse înainte cu zece ani în favoarea Iul «Călin» (citit de Eminescu în casa d-lul Maiorescu şi în prezenţa lui Iancu Alecsandri, cu titlul «O nuntă împărătească»). Semnalează întîlnirea de idei dintre cîteva rîndurî ale Satirei I. şi un document chaldean, tradus de asiriologul Oppert şi numeşte pe Eminescu «vrednic următor al acelora cari au deschis calea mîntuirel, scumpa noastră limbă din cronici şi din balade». Entuziasmul lui Iancu Alecsandri pentru Eminescu, faţă de reserva fratelui său, face multă cinste judecăţii, lui literare. După moartea lui, întîmplată la Aprilie 1884, «Convorbirile» i-au publicat cîteva din manuscrisele rămase gata: Lumile celelalte din Flam-marion (XVIII—1884 p. 118), Morunul, comedie în 1 act (XIX—1885 p. 480), o localizare veselă, după un original francez nenumit, a vieţii din Capitală. «în ultimele zile el s’a ocupat şi cu traducerea lui Montesquieu Grandeur et decadence des Romains» — scrie V. A ecsandri (către I. Negruzzi, 25 Mal 1884 şi 2 Iunie 1885). Mal tîrziu «Revista pentru literatura şi arta română» (an. IV. 1899—900 p. 499 sg.) tipăreşte în traducere cîte-va Note zilnice ale lui Iancu Alecsandri; mărturisiri preţioase asupra războiului pentru independenţă şi a stărilor interne din 1877—78. Ca om, Iancu Alecsandri pare a fi fost o figură foarte atrăgătoare. Iubitor de poezie şi cu- www.dacoromanica.ro Nrul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 229 noscător al frumosului, el făcea haz mult de tot ce era grotesc. Cunoscînd arta de a trăi, el nu contenia a ridiculiza pe falşii moralişti. Asta, cel puţin, este impresia ce o dobîndim după răsfoirea prin dosarele lui particulare, unde aduna atîtea documente ale prostiei omeneşti în diversele lui manifestări: scrisori de- ale faimoşilor State Prodănescu şi Moralescu şi tipărituri ca «Reforma lumei sau carlea galbenă conform cu supremul ordin ceresc». Om de spirit, patriot activ, îndeos.bi în direcţie cuzistă, literat-amator cu gusturi alese, — iată cine a fost fratele poetului de care ne ocupăm. SCRISORI.1 I. Către Gr. Alecsandrescu 2 laşiŢ Mart. 1844. Iubite prietine, corespondenţa noastră au avut păn’ acum multă asemănare cu teatrul naţional, carele — dupăcum ştii — adeseori au răposat şi iar aQ înviat. De unde oare să vie aceasta? Eu, după cât înţăleg, vremelnicele tăceri între noi se trag din oare-care câtime de lene ce ne-aîi hărăzit natura, pentru ca să facă, poate, o mai mare apropiere între simţirile noastre; totodată socot că ele vin şi din încrederea ce avem în înşine asupra prieteşugului care ne leagă, încredere ce ne face să socotim de prisos orî-ce protestaţie amicală. Aceste două pricini binecuvântate, sânt prea destoinice şi prea puternice, pentru ca se mai căutăm altele drept desvinovăţiri; ne mulţămim, deci, cu dânsele, mai ales că, pre-cum am zis, amândoi sântem fierbinţi slăvitori a leniî, şi o cunoaştem ca unul din cele mai plăcute daruri din partea cerului. Cu toate aceste, pornirea lui I. Ghica de aici, m’atî trezit, făcându-mă să gândesc că trebuia să profitez de un ocazion cu atât mai scump, cu cât este mai rar. M’am trezit şi mi-am destins ciolanele, ca un om ce se scoală din somn, şi gâsindu-mă din norocire cu hârtia, cu cerneala şi cu condeiul sub ochi, am zis: Cruce ajută şi m’am pus la lucru, precum vezi. Fă, deci, şi D-ta ca mine şi-mi dovedeşte că tot eşti în viaţă, pentru că mă tem că te-or fi înăduşit jalobile, mai ales că ele te-or fi strângând de gât în toate zilele. Nu te întreb ce faci, pentru că îmi închipuesc foarte lămurit traiul unui poet în adunarea jalo-belor, anaforalelor şi a altor multe pa'rascoveniî pocite de soiul lor. Un enicer la călugărie n’ar căsca de urât şi n’ar blestema soarta mai cumplit. Un poet în slujbă îmi pare tot aşa curios ca D-l Aristia poet şi ca D-l Eliad au'or român. 1 In scrisoarea I. şi IV. păstrăm ortografia originalului. 2 Ms. Academiei Române Nr. 803 p. 5 (împreună cu scrisorile lui I. Ghica.) Pe faţă, ca adresă: «D. cu Grigori Alecsandrescu, Bucureşti.» O scrisoare către Ghica, din iulie 1842 (Ibidein p. 3) dovedeşte că Alecsandri transmitea lui Alecsandrescu corespondenţa adese-orl piin amicul sâă Ghica. Spune-mi un lucru numai: tot ne compui poezii ? Aceasta mă intrighează mai mult decât toate $i cu toate că întrebarea mea pare cam dişan-ţată, fiind făcută unui poit, dar trebue să mărturisesc că aştept răspunsul cu nerăbdare, pentru că cunosc înrâurirea hârtiilor de canţe-l&rie asupra duhului omenesc. Cunosc un tânăr care păn’ a nu intra în slujbă, făcea frumuşele versuri şi după-ce se trudi câţiva ani în tribu-naluri, iată cele ântâi versuri ce alcătui către iubita lui: Aşa precum în predmetul dragostil ce iţi păstrez Pomenitele-mi docosurî, haine, nu vrei să crezi, Drept aceea cu respect înc’odată-ţî pomenesc Că-ţl sânt prea plecată slugă şi din suflet te iubesc. www.dacQFomanica.ro 230 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 Toate aceste, iubite Alecsandrescule, sânt zise aici, pentru ca să te scutur de lene şi să te îmboldesc a-mi scrie mal degrabă, şi a mi trimite o frumoasă bucată de poezie pentru foa;a literară, «Propăşirea». Păr’ atunci însă, te înştiinţez că sânt ca Toma necredinciosul şi că cele 4 versuri au să-mi treacă adesea prin minte.1 Al D-tale prietin V. Alecsandri. Multe închinăciuni D-lor Voinescu, Predescu şi Creţulescu doftorul, asemine şi Goleştilor. II. Către Ion Ghica. Iaşi, 9 Dec. 1844. în sfîrşit iată-te iarăşi eşit la iveală, dragul meu Ghica; noroc că s’a întîmplat aşa fiindcă efi numai şt'am cărui sfînt să mă adresez pentru a avea noutăţi despre tine. Te credeam plecat în America, plecat fără mine. închipue-ţi paraponu mefl. Ţi-am scris mai multe răvaşe, care afl rămas fără răspuns : Le-ai primit sau nu ?... problemă Ai aflat negreşit despre incidentele mai mult sau mai puţin ridicole şi posnaşe, care afl urmat aci în lipsa ta. Exilul lui Cogălniceanu şi acela al lui Negruzzi, uciderea bietei noastre gazete.2 Era gata sâ fifl şi eu coprins în pros-cripţie şi n’am fost exclus de cît în hatîrul Iui tată-meii. Cel pu{in aşa mi-afl spus cîteva persoane bine informate. Cu toate astea, aş fi fost mult mai mulţumit să fiu exilat, decît să azist Ia ultimele momente ale dragului nostru copil, ale scumpei noastre Propăşirea. Inima mea de tată s’a sfîşiat cînd Marea Adunare i-a dat lovitura cea de pe urmă; lovitură groaznică, ce m’a desgustat de orice fel de^redacţiune; adunare caraghioasă care m’a făcut să-mi fie groază de ori-ce minister. Să le fie ridiculul uşor 1 fiindcă s’afl aşezat ca 1 Alecsandrescu trimite imediat articolul în proză «Cozia» (Propăşirea dela 30 Aprile) şi poezia «Umbra lui Mircea sau o seară la Cozia». 2 Mss. Acad. rom. Nr. 803. traducere. E vorba de suprimarea revistei Propăşirea apărută la 1844, avînd ca reJactorl responzabill pe V. Alecsandri, P. Balş, I Ghica şi M. Kogălniceanu, sub titlul: «Foaie şt. şi literară». In Noembrie, acelaş an, foaia e suprimată. C-Negruzzi şi după el Alecsandri spune, că din cauza novelei lui Negruzzi: Toderică. In discursul săti de re-cepţiune, vorbind despre Kogălniceanu, dl A. Xenopol afirmă, că s’a suprimat după ce, in numărul din 29 Oct., apăruse discursul rostit de Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia-Mi-hăileană din laşi. Ipoteza aceasta ni se pare mal probabilă. adevărate stavilare, pentru a împiedeca înaintarea progresului. Am auzit vorbindu-se de Săptămîna înainte de a fi primit scrisoarea ta, şi am făcut multe urări ca să aibă o soartă mai bună ca răposatul nostru jurnal. Curaj, deci, voi de-acolo; arătaţi tuturor Adunărilor burleşti că spiritul e un fenix, care nici-odată nu moare, că-1 poţi comprima cîteodată, dar nu-1 poţi înăbuşi. Cît despre mine, făgăduesc că voi da partea mea de lucru şi că fără întîrziere o să m’apuc de muncă. Negruzzi m’a însărcinat de-asemenea să-ţi comunic intenţia lui de-a face parte dintre colaboratori, te roagă să-ţi aduci aminte de el şi îţi mulţumeşte pentru pasagiile din scrisoarea ta, care-1 privesc. N’a fost la Bucureşti, ci la ţară, din înalt ordin. Mă îndemni să mă duc ia Mânjina';1 m’aşî duce cu dragă inimă, dar de-ocamdată mi-e imposibil a lipsi din Iaşi; rămîne deci ca tu să-ţi prelungeşti escursia pînă aci. Toţi prietenii te doresc, asemenea şi multe doamne. Să nu începi, să te crezi, dar pe cuvîntul meu că e adevărat ce-ţi spun. Nu mai departe ca ieri, o tînără şi drăguţă persoană îmi spune că te regretă mult şi că conversaţia spirituală lîncezeşte foarte mult de lipsa ta. Vino* odată, ce dracu ! Nu e msre greutate să străbaţi zece poştiî, cînd e vorba să faci plăcerea unor doamne drăguţe, şi unor prieteni sinceri. De altfel adu-ţî aminte de galanteria franţuzească şi. .. pas accelerat, marş! Sînt sigur, că dacă ne-ai face tu o vizită, planul mefl de călătorie la Bucureşti s’ar îndeplini mai lesne; şi chiar s’ar putea ca să plec cu tine. Ce plăcere atunci, che gusto, che piacere. Amîndoi într’o droşcă bună şi... mînă surugiu . . . unu, doi, la drum ! fără a mai pune lă ' socoteală poetica ţigară, tovarăş încîntător la drum . . . Dar eu-ţî spun lucruri vesele cînd nu sînt de loc dispus spre veselie şi cînd, din potrivă, sînt sub influenţa unui gînd mai mult decît întunecat. Gîndu ăsta mă urmăreşte din clipa cînd am privit scrisoarea ta şi mi-e teamă să mi-1 esplic, totuşi trebue să se sfîrşască odată, e de nesuferit. Spune-mi ce înseamnă pecetea neagră şi chenarul îndoliat de la scrisoarea ta ? Ţi s’a întîmplat vre-o nenorocire? Nu cutez să-ţi spun mai mult. Frate-mefl îţi trimite ami-ciile lui. La revedere, V. Alecsandri. Ne venise în gînd să continuăm la Bucureşti tipărirea «Propăşire!», dar de vreme ce sînteţi pe cale de a scoate alt jurnal, asta ar fi grefl, prea grefl chiar şi mai bine să renunţăm. Amiciile mele lui Golescu şi complimente familiei tale şi domnişoarelor Filipescu. 1 Moşia familiei Negri. www.dacQFomanica.ro Niul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 231 IU. Aceluiaş.1 Paris, 11 Sept. 1849. Iubite Ghica, bunul meu unchiaş, am primit răspunsul tău la scrisoarea mea din Arles şi neapărat m’am simţit cuprins de bucurie Ia gîndul, că voi petrece iarna cu tine, Ia Paris. Acum, cînd vileaza Ungarie a fost biruită, gratie trădărei unora şi altora, acum cînd şi nădejdea noastră a perit odată cu această cădere ce mai rămîne de făcut? N’ai lucrat atît, cît poate să lucreze un om ? n’ai încercat toate mijloacele pentru a ajunge la un rezultat folositor cauzei noastre ? ei bine, împrejurările se arată mai puternice decît voinţa noastră, trebue să ne supunem împrejurărilor deocamdată, ră-mînînd să ne vie şi rîndul nostru mai tîrziu. Dumnezeu e mare şi mai la urmă tot dreptatea va fi profetul lui, atunci ne vom face cei mai fanatici sclavi ai Iui şi vom relua munca de abia începută, dar pentru un moment — te sfătuesc prieteneşte să te retragi, să-ţi vezi de sănătate şi să-ţi pregăteşti forţele pentru luptele apropiate. Dela venirea mea în Paris n’am făcut nimic, n’am scris nimic, din cauză că sînt grozav de desgustat de politica negustorească a Franţei. Interesul bănesc stăpîneşte cele mai multe suflete, aşa incit Bursa se urcă pe măsură ce chestiunea libertăţilor europene scade. E o adevărată cumpănă, mînuită de două mobile infame : egoizmul şi orbirea patimilor. Voi cerca să mă folosesc de memoriul ce mi-ai trimis, pentru a extrage din el cîteva articole; totuşi nu iau nici un angajament. Simt că-mi va veni iarăşi cerneala în vîrful penei, cînd vei fi tu lîngă mine; deocamdată însă călămarea e goală. Am revăzut pe cea mal mare parte dintre compatrioţii noştri, şi asta dintr’o cauză foarte bine-cuvîntată: că-î întilneşti totdeauna şi pretutindeni. Numai unul, acela, pe care aşi fi mai curios să-l văd, îmi scapă ca o nălucă. E vorba de Aristia! îl strig pela toate ecourile şi eco-urile-mi răspund : nu-î!2 Ce trebue să cred de înverşunarea asta a soarteî, împotriva rea-Iizărei celei mai scumpe dorinţe a mea? încep să cred, că Aristia e numai o poveste, că n’a existat nici odată si că această nălucă e zemislită numai de imaginaţia popoarelor. O să-mi răspunzi poate, că de vreme ce Prinţul 1 Ms. 803 traducere, a C. C. Aristia, poet, profesor (1800—1880). A tradus: «Paralela sau vieţile bărbaţilor iluştrii, de Plu-tarch, «Iliada», «Saul» de Al fieri, «Biblia sacră», «Psalmi» etc. Printre operile originale are scrieri în versuri: ^Prinţul român, stanţe epice închinate Românilor». Bucureşti 1843. In «Propăşirea» p. 180, Alecsandri face o critică batjocoritoare acestei scrieri. român1 există, autorul trebue să fie şi el pe undeva. He, unchiaşule dragă, şi Iliada există, dar cîte îndoell nu sînt şi azi asupra lui Ho-mer! In sfîrşit luminează-mă, sfătueşte-mă fiindcă aşi fi în stare să fac o nenorocire dacă nu mă încredinţez despre persoana reală a lui Aristia. Acum Parisul e trist, trist ca o pungă goală» trist ca propria mea pungă, vai! Nu mă distrez de loc, dar în schimb mă plictisesc cît vrei (A vingt francs par tete). Aşadar, vino cît mai curînd la Paris, moşule. Noi amîndoi ştim aşa de bine să ne batem joc de uiît! La revedere deci, V. A. Te rog să areţi amiciile mele Dnei Ghica. Frate-meu te strînge cu dragoste pe vesta Iui. Stau Rue Neuve Urbienne, 38-bis, Paris, D6-part. de la Seine, France! Dacă vrei să întrebuinţezi numerile din «Le Temps», care sosesc la Constantinopol la fiecare 10 zile, trimite să le caute la poştă. IV. Lui AL Hurmuzachi.2 lassi, 14 Mart. 1863. Iubite Alecu, îmi pare foarte bine că ai remas mulţemiî de cetirea Sgîrcitulliî risipitor şi de Gramatica mea.2 Nu am avut nici odată pretenţie de a fi un gramatic desevârşit şi dacă m’am apucat de o asemine lucrare grea, am făcut-o pentru a înlesni străinilor studiul limbei noastre. Am adoptat deci sistemul de ortografie cel mai simplu, pentru că m’am gândit şi la poporul nostru, carele nefiind poliglot nu ar putea nici odată ajunge a-şi scrie limba curat, după ortografiile încâlcite şi prea învăţate din Ardeal. De vreme ce voim a respândi luminile în popor, trebue să-i înlesnim învăţătura, iar nu să-l spăriem cu sistemuri de etimologie, mai cu seamă că elimologomania este una din boalele care ameţesc mai reu mintea omului. Am cunoscut la 1848 un călugăr din Cernăuţi, carele pretindea că toate limbile lumei se trăgeau din latină, şi au dovedit chiar că numele lui Na-buchodonosor e latin curat! Ţi-aşI fi trimis de mult portretul meu dacă l-aş fi primit dela Paris. Am scris fratelui meu ca să caute în una din lăcjile ce am lăsat acolo şi să-mi expe-duiască prin postă vre-o câteva exemplare de un portret destul de bun, însă pân’ acum nu am primit nimica. Sper cu toate aceste că în curând voiu pute să-ţi împlinesc dorinţa. Acum 1 Manuscrisul în proprietatea D-luI D. Onciul. 2 Grammaire de la langue roumaine, Paris, 1863. www.dacQFomanica.ro 232 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 mă ocup cu tipărirea unul mic vodevil într’uu act intitulat Rusaliile în satul lui Cremine, o piesă ce s’a jucat în tjilele trecute la Bucureşti şi care au indignat pe Nichipercea.1 Acest giurnal caraghios mă dechră om făr* de moral, şi mă plânge că mi-aşî fi sterminat reputaţiunea mea de autor! în curând ţi-oiu trimite acea grozăvie fatală repulaţiunel mele, şi vei vedea în cuprinsul eî cum afi ajuns de stropşită biata limbă românească în gura unor pedanţi ce se cred maî români când îşi adaogă un us în coada numelui lor. Personagiul cel mal comic este un profesor de sat, anume Ion Găluşcă, dar. care a găsit de cuviinţă a se numi Ionus Galuscus, supt cuvînt că s’ar trage dintr’un general roman ce a făcut războiul cu Galia pe timpul Iul Cesar. Am aflat că toţi Ardelenii aflători în Bucureşti aii rămas furioşi asupra mea. lucru de care puţin îmi pasă, căci maî am încă destule săgeţi ascuţite în tolbă. Lucrurile politice merg rău. Discredit şi des-ordin, aceste sânt deviza guvernului de astăzi. Pe deoparte înverşunarea partidelor pol ce (sic!) pe de altă parte nepăsarea celor ce se află la putere, a produs o stare de lucruri foarte tristă de privit.... astfel de tristă, că dacă n’aşî fi început publicarea poeziilor mele,2 m’aş! duce peste nouă mări şi nouă ţări. — Dumnezeu să ne lumineze, căci sîntem căzuţi într’un mare întuneric. Adio, te sărut frăţeşte V. Alecsandri. Complimente şi prietenii familiei fale. V. Către acelaş.3 MirceştT, t flugiist 1868. Iubite Alecu! în vara aceasta, păcatele şi nevoile ni’au împins a merge Ia Bucureşti şi a doua zi după sosirea mea am căzut bolnav. Apa dulce a Dîmboviţei şi aerul parfumat de principiurî a Capitalei mi au dat un so u de holerină de care am pătimit vre-o şese săptămîni. Deabia acum am început a-mî redobîndi puterile şi tocmai acum am primit un telegrain dela D-l V. Alecsandrescu Urechiă, prin care mă înştiinţează că Societatea literară are a-şl deschide şedinţele în cursul lunel lui August, adecă în timpul celei mai groaznice fierbinţeli. înţelegi că am tot atîta dorinţă de a mă întoarce la Bucureşti, cât a mă duce în sînul de-ertulul de Zahara, prin urmare Societatea va 1 V. Nikipercea 1863, p. 103. s Suvenire şi Mărgăritarele. 8 Manuscris orig. in proprietatea D-luI D. Onciul, lucra fără mine şi în anul acesta. Neavînd maî multe sănătăţi de schimbat, ca cămeşile, găsesc de cuviinţă a păstra pe aceea ce am şi care este destul de hîrbuită. Nu ştiu care-I isteţul iscoditor a ideei de a condemna pe membrii Societăţel literare a se aduna în luna lui Cuptor. Avut-a el de gînd a ne îndemna ca să lucrăm mal cu foc? Orî-cum să fie, eu unul sînt decis a sta pe loc, maî cu seamă că am început o cură de apă de Kissingen. îmi trebuesc încă vr’o 30 de zile pentru ca să înghit ulcioarele de cari am făcut provizie. Deci, cu mare părere de rău mă văd în neputinţă de a răspunde la patriotica chemare a D-luî V. A. Urechiă. Nota bene. E de prisos a cerca de a maî deştepta în mine simţiri de devotament — patriotism — glorie etc. De cînd aceste cuvinte au ajuns a fi deviza şarlatanismulul politic, ele nu mai au nici o influenţă asupra-mi. Aşadar, pentru ca să mîntul această scrisoare, te rog să-mi trimiţi îndată cu posta manuscriptul lui C. Negruzzi, asupra florei române pe care ţi l-am încredinţat şi de care am mare trebuinţă 1 Vei îndatora prea mult pe al tău amic V. Alecsandri. Am văzut în mal multe rindurî pe frate-tău Costandin la Bucureşti şi l-am găsit foarte afectat de criticele unor jurnale. Cine l-a scos din minte ca să lase Dulceştiî2 pentru ca să se amestece în tărîţe politice? VI Lui Pantazi Ghica.3 Mirceşll, Oct. 1865. Iubite Pantazi, eşti un om de spirit, un scriitor salutat, un amic devotat, dar aî două mari cusururi: mal întîi pe acela de a voi să bucă-tăreştî tu culina presei, pe urmă acela de a cere totdeauna lucruri imposibile. Oh! Mogo-şan incorigibil! ce dimon te împinge să-ţi înmoi pana în cerneala înveninată a gazetăriei, şi să-ţî prăpădeşti talentul într'o serie periodică de articole, uitate îndată ce au fost cetite, pe cînd eşti capabil de a face o lucrare, de care ţara Dtale să se fâliască. Cu spiritul Dtale de observaţie, aî putea scrie un Gil-Blas românesc, care să facă parte din orice bibliotecă, ne-al putea da o serie de romane de moravuri, care să te pună în rîndul dintîl în literatura conti- 1 L-a trimis în urmă d-lul I. Negruzzi, pentru «Convorbirile literare», unde a şi apărut. s Loc în nordul Moldovei, unde C. Hurmuzachi, distins politician şi fost ministru al României, avea o moşie. 8 Ms. 2619. Traducere, www.dacQFomanica.ro Nul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 233 porană ... In loc de aceasta, Boerul se distrează scriind lucruri de actualitate; deşi ştie, bine, că cele mal multe dintre actualităţile noastre sînt prostii. Şi nemulţămit de-a aluneca pe partea acestui cusur periodic, voeşte dracu ăsta de om să atragă şi pe alţii cu el. Atunci e aşa de gingaş, de mîngăios, că i-aî da cuminecătura cu toată încrederea. Cum! diavo-le ispititor, ţi-al pus în gînd să faci din mine un gazetar... la vrî-sta mea ... cu gusturile mele ? m’al crezut în stare să muşc din mărul fabulos al acestui pom, care produce mal multe fol decît roade ? Dar nu ştii că sînt ocupat să pun în aplicaţie legea rurală, adecă să fac din foştii mei vasali, cetăţeni proprietari ? Insă nu-ţi închipui cît ... timp fac să piardă foştii proprietari, această mare operă de regenerare. Toată vara asta n’am avut. nici o clipă de răgaz literar; pana mi-a ruginit, călămarea mi-a secat şi crierul mi-e plin de pogoane, de fălcii etc. Totuşi ori ce s’ar întîmpla, nu vreau să-ţi răspund prin un refuz, din momentul ce-al venit să baţi la uşa mea. Sentimentul vechiei ospeţil, care slavă Domnului, s’a păstrat încă în inimile noastre, şi care mal pluteşte de-asupra şivoiu-lul marelor noastre reforme sociale, mă îndato-reşte să-ţî dau... o făgăduinţă. E singurul lucru de care pot dispune în momentul de faţă. La plus jolie fille du monde ne peut donner que ce qu’elle a zice un vechi adagiu. Vai, nu sînt nici tînără, nici fată frumoasă şi nu am nimic. Primeşte toţuşi şi nu-mi mulţumi. Mă întrebi iubite Pantazi,de ce nu mai mă duc la Bucureşti? Pur şi simplu, fiindcă îmi plac mal bine Mirceştii şi Parisul. Bucureştiul e o capitală măreaţă, un oraş curat, bine întreţinut, un frumos centru intelectual, etc. o mărturisesc cu toată sinceritatea, dar înc’o-dată, am prostul gust de-a prefera altceva. Cît despre prietenii mei, le păstrez mereu aceeaşi afecţiune şi aşi fi foarte fericit să-î văd . .. la mine acasă. — Din nenorocire ei sînt aşa de cufundaţi în deliciile Capuel, încît nu au vreme să vie să vadă pe pustnicul din Mir-ceştl. înţeleg slăbiciunea lor, dar n’o împărtăşesc. Şi acum, iubite Pantazi, te îmbrăţişez şi-ţi mulţumesc pentru amintirea Dtale. Al Dtale V. Alecsandri. ' VII. Lu! V. Mangra.1 Mirceştî, 8 Iunie 1878. Stimabilul meii Domn! Am primit frumoasa carte ce conţine felicitările şi simţirile cetăţenilor Români din Arad. îmi este peste putinţă de a le exprima simţirile de legitimă mîndrie şi de profunda bucurie ce m’au cuprins în prezenţa entusiasmulul patriotic al fraţilor inel de peste Munţi. Ardealul a fost totdeauna cuibul sacru al Românismului, 1 Ms. Acad. Rom. 809, p. 77. Artistul Millo in diferite roluri din comediile tul Alecsandri. www.dacQFomanica.ro 234 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 pe care nici o furtună nu l-a putut distruge, căci a fost cimentat cu anticul şi neperitorul sînge Roman. Din acel cuib binecuvînlat de D-zefi mulţi vulturi se vor înn'Iţa pe ceriul României, fără ca de azi înainte nimeni să îndrăznească a se încerca de a le smulge penele aripilor. Prezentul şi viitorul nostru începe a se afirma supt razele soarelui latinităţel, precum înnalţiî munţi al Carpaţilor, cari prin negurele întu-nerecului apar ca un lanţ de nuorl şi, cum răsare faptul zilei, iati formele lor şi aspectul de giganţi. Eu sînt fericit că mi-ain văzut visul cu ochii, fericit că mi-a ajutat D-zeu a contribui Ia ridicarea statuel maiestuoase a Latinismului oriental în faţa Latinismului occidental; fericit mai cu seamă de simpatiile ce am cîştigat în inimile tuturor Românilor ce ţintesc privirile spre viitor. Acestora le trimit sincerile mele mulţemirî pentru călduroasele lor felicitări şi Ie urez realizarea dorinţelor celor mal scumpe V. Alecsandri} VIII. Către C. Negri.2 Mirceştl, 15 Iulie, 1876. Iubite Costaki, viu din Bucureşti, unde m’am dus să văd pe frate-meu care a fost destul de greu bolnav şi pe care 1 am găsit foarte abătut. Voiam să-l iau de-acolo ca să-l supun la mine acasă unul regim salutar de linişte şi de hrană bună. Nu m’a putut însoţi, dar va veni în curînd şi anume îndată ce Crawly va pleca din Bucureşti. Bietul Crawly, în ce iad a intrat, căutînd să construiască o bună cale ferată! Nu-ţî poţi închipui imensa vrăşmăşie ce şi-a atras-o din partea aşa-zişilor patrioţi, pentru că Ie-a şters un caşcaval colosal — sub forma unei concesiuni. Vel ceti gazetele şi vei vedea în ce mod înţelege noua Cameră să plătească angajamentele ţârei faţă de străini şi cum astăzi nu se dau înapoi nici în faţa unul faliment al statului român. Numai să-şi poată satisface pica patrioţii desamâgiţl şi puţin Ie pasă, dacă creditul ţârei suferă o scădere pe pieţele Londrei şi a Parisului 1 l-a traseră un chiul En- 1 1 Adresa omagială a Aradanilor, trimisă după triumful dela Montpellier şi iscălită dc V. Mangra, e alăturată la scrisoare. Ea conţine clteva fraze naţionaliste, semne ale unul neţermurit entusiasm ce a cuprins şirurile populaţiei române. «Poete roman I Tu al fost cel mal mare cîntăreţ în cel mal mare concert! TriumfâtoruleI Tu eşti mlndria naţiunel române». Aceeaş scrisoare-răspuns a fost trimisă de Alecsandri altul fruntaş, aradan «Domnului Aron Hamzea, profesor de teologie» (Vezi Observatoriul pe 1878 Nr. 50.) * Mss. Acad. 2619. Traducere din franţuzeşte. glezuluiV Asta e tot ce voiau! Acum e rîndul lui Crawly să le arate cît costă un asemenea chiul şi din nenorocire ţara va plăti prostiile reprezentanţilor săi. într’o săptămînă cît am stat la Bucureşti, am strins destul venin ca să umplu cu el o întreagă serie de satire, dacă aşi voi să mă cobor în arena noroioasă a luptelor noastre politice, dar nu mă voi cobori, fii liniştit. Adversarii pe care aşi risca să-I întîlnesc acolo, sînt prea puţini prezentabili. Bucureştiul a ajuns acum focarul infect al tuturor miazmelor pestilenţiale care corup moralul unul popor. Domneşte în el o atmosferă de ură şi de mişelie care ar produce cu uşurinţă comunarzi, dacă n’ar fi potolită de josnicia caracterelor. Oamenii sînt răi, violenţi în limbaj, urăsc pină la turbare, dar val! poltroni. Asta mal scapă societatea. Ah! iubite prietene, cum se urmează generaţiile şi nu se aseamănă de loc! Ce nobleţă de sentimente, ce cavalerizm odinioară şi ce murdară mişelie, ce de ticăloase josnicii astăzi! şi cînd te gîndeştl că e acelaşi popor! Altădată oamenii priveaţi patria în faţă; astăzi privirea se opreşte la pungile acelora care le mal au încă; altă-dată strigau izbîndă, astăzi strigă mizerie .. . Limacele2 demagogic îşi lasă balele peste toate; trebue să faci trei băl ca să te curăţî, după o şedinţă a camerei actuale. Dar, răbdare; eclipsa va trece, ca atîtea altele şi soarele nu va pieri pentru vecie de pe cer, fiind-că s’a proiectat pe el umbra unul Rotschild. Pe cînd revederea noastră? Mi-e tare dor de ea. Al tău V. Alecsandri. Paulina şi Mărie te îmbrăţişară cu dragoste. IX. Colonelului I. Piroski.3 Mirceştî, 11 Iunie 1878. Frate Piroski I A tale versuri prietinoase In al meu suflet au deşteptat, Simţiri plăcute, simţiri duioase Şi-un dor de viaţă îndelungat. 1 Româneşte la Alecsandri. 2 La limace. 3 Originalul în proprietatea Academiei. Necatalogat I. Piroski, prieten intim al familiei Alecsandri. Politician cuzist de frunte. El a propus proclamarea Iul Cuza de Domn al Principatelor Unite. — întreţinea corespondenţă în versuri cu Alecsandri. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 235 Eii sînl ferice că poezia Mi-a dus la gură al el pahar, Şi’n dant cînd intră azf România îmi place a zice că-s lăutar. Dar ce Iml place şi mult şi bine E că în iarnă mă simt cu foc, Şi că pot încă, frate, cu tine Să intru în horă, să salt în joc. Sus dar, unchieşe, cu voe bună; Sprinten şi mîndru dă din picior! Ginta latină se readună Ca să-şi croiască un nou viitor. Svîrle în aer sus pălăria împodobită cu scumpe flori. Şi strigă : Vivat 1 căci România E ’ncoronată de-a el surori... Drept care să ne vedem sănătoşi, moş Pi-soifl, cu păharu ’n mină, ca să închinăm la binele viitor al tării, de care se vor bucura copiii noştri: Al tău frate V. Alecsandri. IMPROVISAŢIE.1 Eu sînt sprintena Almee, Unduioasă ca un pal, Cînd gazelă, cînd femee Port în sîn un dulce ral. 1 Din scrisoarea, dto 15 Ian. 1880, adresată d-lul Gr. Ventura. Nilu ’n mantie de apă Mă atrage ca un zeii, Lei şi tigri el adapă, Dar nu stînge focul meu. Sus pe ceriurl mîndrul soare Arde ’n flăcări şi schintel Dar mal viu e arzătoare Flacăra din ochii mei. Leul Africa spăimîntă Cu-al săii glas răsunător, Insă glasul meii Incintă Chiar pe leu ’ngrozitor. Căci sînt sprintena Almee, Unduioasă ca un pal, Cînd gazelă, cînd femee Şi pe sînurl port un ral V. Alecsandri. WĂR’ KH (5EL1EBTE! — „De-aş fi, iubito 1“ — Wâr’ ich, Geliebte, der Blumen Wonne, Wilchse am Bache, im tiefen Tlial, Gâb’ ich den Thau hin, die hehre Sonne, Fur deiner Augen einzigen Strahl. Wăr’ ich, Geliebte, ein Vogel, konnt’ wecken Tone, die Fillle, im Blătterhaus, Flog’ auf den Arm ich dir ohne Schrecken, Z6ge nie mehr in die Welt hinaus. Wâr’ ich, Geliebte, Abendwinds Fliistern, Wiegt ich kein Blllmchen schmeichelnd mehr ein, Um in des Frtihlings năchtlichen Diistern An deinem Busen gewiegt zu sein. Wăr’ ich, Geliebte, der Englein Eines, Das dich in Schlummer zu singen gewusst, Wiird’ ich ein Ktlsschen dir stehlen, ein kleines, Triige zum Himmel dich an meiner Brust. Carmen Silva. ODĂ LA UNIREA ROMÂNILOR de lancu Alecsandri, fratele poetului. * — Fragment. — Tu, ce stal în aşteptare, scumpa noastră Românie, Tu al cărei cap de veacuri e plecat înspre pămint, Tu simţeşti în sinu-fl tinăr acea falnică mîndrie Ce insuflă un dar sfînt ? Un dar sfînt, semn de ’nviere, dela cer vine spre lume, O coroană ce luceşte de un foc nemuritor, Şi pe care Provedinţa a înscris al tău scump nume Plin de mare viitor. Dumnezeu pe tine astăzi te numeşte a sa fică, Intre neamuri strălucită el voeşte-a te ’nălta, Românie, fii voioasă, şi-a ta frunte-acum ridică Căci coroana e a ta 1 Tu eşti floarea primăverel supt zăpada năduşită Ce străbate ’n veselie la un soare ’ncălzitor; Tu eşti vulturul, ce scapă dela viata înrobită Şi la cer se 'nalţă ’n zbor. Ast-fel e a ’ntregil lume generoasă aşteptare, Care vrea de a ta soartă să fii singură stăpînă I Vulturul şi-a luat zborul, înflorit-a mîndra floare... Românie, fii Română 1 * Publ. Întreaga tn Convorbiri XIX. (1885) p. 187, după moartea autorului. Scrisâ a fost Ia 1857, clnd lupta pentru Unire era aprinsă. www.dacQFomanica.ro 236 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 MĂRGĂRITA. — Un epizod din viaţa poetului. — «. . . .Alexis se întorsese din străinătate, unde îşi tei minase studiile. «Era pe la finele lui Octombre,' când în tara noastră ploile încep a fi în două cu zăpada şi drumurile devin din zi în zi mal grele. Caii harabagiulul dela Mihailenî, plini de glod pînă la urechi . . . de-abia mai puteau trage trăsura pe cimpul moale, în care rotile intrau pînă la butuc. «Tînărul, învâlindu-se bine cu mantaua.se ghemui în colţul trăsurei. Perdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, el se puse a se gîndi la ţările civilizate de unde venia şi a face o tristă asemănare între starea de înflorire a acelor părţi ale Europei şi starea de mizerie a patriei sale. Acolo oraşe mari, bine luminate, bine zidite, ornate cu monumenturî de artă, cu mu-zeuri, cu universităţi etc., la noi oraşe păcătoase, glodoase, întunecoase, înghesuite cu jidani sdrenţeroşi şi lipsite de cel mai mic confort al vieţii. Acolo şosele minunate, poduri frumoase, canaluri lungi, drumuri de fier, oteluri luxoase, la noi drumuri cu hăugaşe, podeţe de lemn putrede, crîşme mizerabile pe ici pe colea. . .. Acolo oameni, cari bucurîndu-se de binefacerile civilizaţiei au simţămîntul demnităţei personale ; Ia noi un popor îngenunchiat dinaintea stăpînuluî moşiei, dinaintea arendaşului şi a vătavului şi a feciorului boeresc, un popor secat de mizerie şi ajuns în stare de anima vilis în ghiarele Evreului care-1 speculează fără milă. «Toate aceste gîndiri întristau adînc pe tînărul nostru călător, dar el se găsia la aceea epocă, unde iluziile ca un cîrd de paseri primăvăroase zbor în calea omului şi-l îngînă cu melodii în-cîntătoare. Prin urmare tristeţa Iui nu ţinu mult, căci el se mîngăia cu ideia de a fi unul din pionerii civilizaţiei în patria lui, misiune nobilă şi visată de fiecare tînăr de pe timpul acela». Astfel povesteşte Alecsandri la 1870 — data scrisă de autor — întoarcerea dela Paris a lui Alexis V., eroul nuvelei, care nu putea fi altul decit însuşi poetul. Comparaţiile îndrăzneţe, tonul pesimist, încrederea în misiunea sa de viitor apostol, sînt foarte potrivite în gura unui tînăr, ce se întoarce după ani de pribegie prin lumea largă. 1 1 «Era în toamna anului 1840», scrie Alecsandri în ‘ Papagalul simpatic» (Album Macedo-rotnân 1886 p. 1), fragment din nuvela Mărgărita, publicată întreagă în volumul de proză (ediţia «Minervel») p. 82. — Trebuia să fie însă 1839, — anul întoarcerel lui AI. din Paris. Dar iată firul povestirei mai departe. La Mihâileni, în «raiul cam glodos şi cu locuitori nespălaţi» pe unde trecea, venind dinspre Bucovina, Alexis-ul nostru ajunge la o curte boierească, proprietatea d-nei Elencu Dorian, a cărei fiică Mărgărita,* «produse asupra Iui efectul unei minuni». «Talia sa de regină şi expresia inteligentă şi atrăgătoare a figureî sale, fermecau ochii la întîia privire». Apariţiile elegante ale celor două dame aristocratice, atmosfera salonului cu «covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere, oglinzi, al-bumurî, piano şi un papagal verde. . .» focul vesel din sobă şi iarna plăcută de afară puteau în adevăr să umple de vise inima tînăruluî poet. Iar cînd, în mijlocul acestei scene, imbibată de poezie, Mărgărita mai deschide şi pianul (era lung,sistem Pleyel, scrie Alecsandri) şi cîntăde «se părea că intonează triumful fericirel redobîndite», sau «tainicele aspiraţii ale inimei», parisianul nostru nu mai putu rezista: «Fără să zică un cuvînt, el luă albumul de pe 1 In fragmentul «Papagalul simpatic» Alecsandri scrie consecvent Eliza. V. Alecsandri la 1867. www.dacQFomanica.ro fotul ii, 1905 LUCEAFĂRUL 237 gheridon, se retrase la o parte şi scrise următoarea poezie : Auzit-aî, frate, de un plai frumos, Care ’n văl răsună de cîntărl iubite? Unde se ’mpreună ceriul luminos Cu albastrul mărel cel nemărginite ? Acolo mi-e locul, acolo mă vreu, Pe-ale tale braţe, du-mă, dragul meQ. Alexis V., e de prisos s’o mai constatăm, era amorezat de Mărgărita, pentru care scrisese acest cîntec ... Decît aici biograful se ’ncurcă. Am văzut, că intrarea Iui Alexis V. în Moldova s’a întîmplat după terminarea studiilor în străinătate, deci în toamna anului 1839. Şi totuşi «Cîntecul Mărgăritei» a fost scris abia la 1853. Se încurcă însă şi Alecsandri, care sare 10 ani întregi şi face ca povestirea să continue în iarna anului 1850, deşi în acţiune e vorba numai de un interval de patru luni. După patru luni adecă, Alexis V. întîlneşte pe Mărgărita în Iaşi, la o serbare; dar acum nu mai era încîntătoarea pianistă din Mihaileni, ci soţia dlui M. — Se măritase. Urmează cîteva pagini de sentimentalizm. Flori, lacrimi, scrisori înfocate, pribegiri în lume şi pe la mănăstiri, o singură revedere, o singură sărutare, apoi rămas bun şi uitarea cu al el zăbranic. Naşte acum întrebarea: ce legătură are povestirea asta şi numele Mărgărita cu poetul nostru ? Ceea ce putem stabili este, că o Mărgărită a adus oare care vrajă şi tulburare în viaţa poetului. Numele ei sună discret şi din cuvîntul «Mărgăritarele». Afară de «Cîntecul Mărgăritei» îl mai închină şi acel desnă-dăjduit «Adio, ah, nici odată ...» strigătul «suprem şi dureros al unei inimi», — cum zice Alecsandri în nuvela sa. Cătră ea se îndreaptă din depărtare, cînd la 1853 trece prin canalul Gibraltar întrebînd-o: Ce gîndeştî, o Mărgărită Cînd de visuri eşti răpită lntr’al nopţii miez senin, Cînd din luna zimbitoare Vine-o rază călătoare De se joacă pe-al tău sin ? Nu crezi tu, o Mărgărită, C’acea rază fericită Este gingaşul meu dor, Ce-I trimis din depărtare Să-ţi aduc’o sărutare Dela bietul călător? Ei ÎI sună şi poezia «Iahtul», iar în . «O noapte în Alhambra» din acelaşi ciclu de poezii dela 1853, e pomenită cu numele în strofele dela sfirşit, pe cari Alecsandri le-a suprimai, cînd şi-a retipărit poeziile în operele complete: Numai tu, o M(ărgărită) Mult iubită, Prin un dulce sărutat Mi-al aduce o ’ncîntare Şi mal mare Decît ceea ce-am gustat. Lîngă Siera-Nevada La Grenada, In Alhambra, pînă ’n zori In acele nopţi senine Cînd la tine Am visat de-atîtea ori. După doi ani, la 1855, Alecsandri n’a uitat încă numele ei. In «România literară» din acel an se află o poezie «Mărgărita», căreia mai tîr-ziu i-a dat titlul: «Un vis de poet», — o schimbare de titlu foarte potrivită, deoarece la «vis» şi la «scumpă nălucire», pare a se fi redus totul: Poetul visase, cum visez poeţii Flori de altă lume pe cărarea vieţii. Iată acum în ce chip se prezintă biografului problema Mărgăritei, judecind după datele confuze din nuvelă şi după faptul cert, că Ia 1853 poetul în adevăr a făcut o lungă călătorie pe mare pentru a uita un nume ce-î devenise drag.1 Că Mărgărita din Mihăilenî, pe care o cu-noscu la întîia sa întoarcere din Paris, în toamna anului 1839, să fie identică cu cea visată în Alhambra Ia 1853, nu ni se pare verosimil, cu atît mai mult, că în intervalul acesta de 14 ani cade şi epizodul delaMănjina, care a dat naştere «Steluţei». E mai mult ca sigur, că e vorba de două persoane deosebite, de-o Alărgărită numită şi Eliza, cunoscută în treacăt, pela 1839, şi Mărgărită adevărată, de care s’a inspirat.2 Cea dintîi poate fi şi imaginară, pentru a transpune o acţiune mai recentă într’un timp mai îndepărtat, pe cînd a doua e o Mărgărită istorică. Cine a fost ea, se va stabili, poate, mai tîrzifi. 1 Pe-o nepoată aiul Alecsandri o chiamă tot Mărgărita. Să fie vre-o legătură? 2 Dl Pătraşcu (în lucrarea sa Vasile Alecsandri p. 73) aminteşte de o Mărie C. www.dacQFomanica.ro 238 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 Domnului loan Ghica. 0 PADINĂ INEDITĂ Amintiri din 1855.1 In cumplitele catastrofe dela Sedan şi dela Metz, do! oameni nenorociţi, Mareşalul Bazaine şi generalul Wimpfen au avut trista misie de a subsemna cu numele lor cele mal colorate capitulări din istoria militară a lumel. Aceşti doi capi de oaste dintre cari unul, Mareşalul Bazaine, implicat într’un proces celebru, a fost condamnat la degradare şi la închisoare pe viaţă, am avut ocaziune a-I cunoaşte la Crim în nişte împrejurări ce-mi place a-mi reaminti, căci ele se rapoartă la un timp de glorie pentru Franţa, un timp de mari evenimente politice, cari au contribuit mult la regenerarea patriei noastre.2 Iată, amice, notele ce găsesc în jurnalul meu de călătorie. Ţi le trimit în toată simplicitatea lor, astfel cum ele au fost scrise supt impresiile diverse a primblăreî mele printre ruinele oraşului Sevastopol şi pe ţărmurile Crîmulul în anul 1855. 25 Novembre Pe marea neagră: Gigantica espediţie a puterilor dela Apus în contra colosului dela Nord şi faptele săvîrşite în timpul de cîteva luni pe marginele imperiului rusesc au atras ochii lumel întregi asupra Crîmulul, pe cum odinioară Palestina deşteptase avîntul războinic al creştinătăţii. Numele oraşului Sevastopol au dobîndit acelaş răsunet ca şi Ierusalimul, căci neamurile cari afi mers în secoliî trecuţi ca să-şi verse smgele pentru apărarea sfîntulul mormînt, au întreprins în zilele noastre o nouă cruciadă p.ntru apărarea civilizaţiei şi acum ele tabără supt zidurile Sevastopolului. Crîmul a devenit astăzi Colţul de pămînt cel mal important, fiindcă pe ţărmurele lui se desbate chestia Orientului. El este mal cu seamă pentru noi, Românii, locul sacru unde se plăsmueşte viitorul ţărilor noastre. Supt îndemnul acestei gindirî şi cuprins de o neînvinsă curiozitate, m’am decis a întreprinde un pelerinagiQ la vechia Taurida, întovărăşit 1 Ms. Acad. Rom. Nr. 2254 p. 38. La p. 25 aceeaş, cu titlul «Suvenire din 1855». — Data compuneiel nefixată. In tot cazul anterioară scrisorii din Decembre 1883 (Vezi Scrisori ale lui I. Ghica cătră V. Alexandri, Ed. 1884 p. III.) unde atinge aceleaşi intimplărl din anul 1855. *— Poate n’a fost scrisă supt impresia imediată a călătoriei. 2 Aceeaş părere, cam esageiată, o desvoaltă In o scrisoare din Constantinopol (15 Decembre 1855) adresată lui Kogălniceanu: «Pentru noi Românii un asemenea voiaj trebue să fie considerat ca un adevărat pelerinaj, căci pe pămintul Crîmulul se desbate cauza preponderenţei a civilizaţiei asupra barbariei şi din ruinele Sevastopolel va izvorî începutul restatornicirel vi-eţel noastre politice». (Steaua Dunării 1855 p. 143. Scrisoarea e semnată cu iniţialele V. A.) de un amic al meu, Baligot de Beynes,1 care atît în ziarele din Paris, cit şi in Presa de Orient redactată de el în Constantinopol, afl susţinut cu multă căldură interesele României. Deşi iarna se apropie cu cortegiul el de furtuni pe Marea neagră, ne suim veseli amîn-dol pe vaporul ce merge la Kamiez, zicînd adio lui Negri, lui D. Rallet şi ţie şi la mulţi oficerl francezi din tabăra dela Marlac, cari au venit să ne vadă plecînd. Unul din el, locotenentul Laurent,2 ce a luat o parte activă la asediul Sevastopolului în porturile cele mai primejdioase şi acum comandă vaporul Ambasadei francese din Constantinopol, mi-au dat scrisori pentru generalul Wimpfen, pentru colonelul de Vernon, mare prevot al armatei de Orient şi pentru mal mulţi alţi generali, amici al lui. Doamna Bazaine, aflătoare acum la Pera, m’a însărcinat cu un pachet pentru bărbatul el, comandantul actual al oraşului Sevastopol. Astfel, asiguraţi de a găsi înlesniri şi protecţie la nevoie pe ţărmurele Crîmulul, ne lăsăm cu nepăsare pe seama generoasei Prove-dinţl, care se îngrijeşte de soartea călătorilor, şi luind Bosforul de-a lungul ca pintre minunile unei feerii, trecem pe lîngă Fanaraki şi intrăm în Marea Neagră, căreia vaporul nostru se închină respectuos. Această închinare însă, provenită pe neaşteptate din undularea apel, ne face să perdem echilibrul şi naşte mal multe incidente tragicomice. Unul dintre pasageri, negustor de bol, gros şi gras cît un buhai, urmînd mişcarea corăbiei, /uliul, găseşte de cuviinţă a esecuta un rostogol prelungit întocmai ca o balenă ce s’ar duce de-a dura pe o costişă. Altul, mal sprinten, surprins de o nouă mişcare a vaporului, tangajul, purcede la galop, fără voia lui, dela o margine pînă la ceealaltă a podului şi nu se poate opn decît acăţîndu-se cu desperare de gîtul unul Turc mahmur, pe care îl răstoarnă împreună cu dlnsul. Tot atunci o vivandieră cochetă deşi cam stătută, se prevale pe spinare de pe scaunul ce gemea supt graţiile el şi arată soarelui înflăcărat o păreche de calţa-vete stacojii, care poartă în litere de aur deviza heraldică: Honni soit qui mal y pense. In vremea aceasta căpitanul, suit pe pase- 1 Secretarul Iul Cuza Vodă. Al. venia dela Paris? (Scrisoarea cit. p. XVIII.) * Despre Negri, Rallet şi îndeosebi despre locotenentul Laurent, vezi Ibidem p. XXI. şi scrisoarea lui Ghica din 1884. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 239 relă, dă ordin prin buciumul de alamă (porte-voix), Contramaistriî şueră din flueraşe de argint pentru ca să reguleze manevrele; o parte din marinari, înşirat! sus pe verguri, desfăşura pînzele şi alţii aleargă de alungul podului, tră-gînd frînghiile după dînşil. Vîntul suflă cu tărie, valurile clocotesc şi se izbesc de coastele vasului, maşina geme cumplit în pîntecele lui şi aburii ies pe ţeve cu o vîjîire înfiorătoare ; iar bieţii pasageri, perduţl în acel vălmăşag spăimîntător, fug cînd într’o parte cînd în alta, ameţesc şi încep a resimţi simptomele boalel de mare. Unii oftează adînc şi cad pe gîndurî, alţii se apropie grabnic şi şovăind de bastingaiuri, alţii dispar în cabine şi bietul Turc mahmur, ghemuit într’un colţ, scoate din piept alah-url disperate. . .. Dar în fine pînzele se rotunzesc ca nişte pepturl de lebede uriaşe, marinarii se astîmpără şi vasul îşi ia zborul răpide, lăsînd în urmă-I o lungă brazdă spumegoasă. Înspre seară, odată cu asfinţitul soarelui, vîntul cade, valurile se alină şi luna ridică discul său aurit pe linia orizontului. Ea pare curioasă de a vedea ce se petrece în întinsul mării şi pe îngustul corăbiei______ Atunci toţi pasagerii reapar zimbind, deşi cam palizi, şi în unanimitate se laudă, că n’au pătimit nici decum de boala mării; însăşi proprietara cal-ţavetelul pretinde că are stomah de bronz ca şi inima! (sic.) Fiind deci cu toţii mulţumiţi de dînşil, acor-dîndu-şl el înşişi atestat de bravură şi liniştiţi prin aspectul apel liniştite, se împart în deosebite grupuri, cîntînd, fumînd, glumind şi vorbind cu mare entusiasm de asaltul ce Francezii daseră oraşului Sevastopol. Ar crede cineva, auzindu-I, că toţi au fost faţă şi că afi contribuit la acel eroic fapt militar. Amicul meu şi eu ne plimbăm de-alungul podului şi sond’m cu ochii orizonul pentru ca să zăr m coastele Crîmuluî, sperind că vom întrevedea mal cu seamă turnul Malacopuluî. Acest turn, devenit celebru, apare în închipuirea noastră cu prestigiul misterios al monumentelor fabuloase, dar mal avem încă multă mare de brăzduit, pînă a ne găsi faţă cu el; prin urmare ne pogorîm in cabină ca să adormim în plăcuta legănare a valurilor alinate. A doua zi, 26 Novembre, marea se turbură din nou chiar pe la ora cînd pasagerii aşteaptă dejunul cu nerăbdare. Pe loc simptomele boalel se manifestă p!ntre el, găsind s'om?huriie deşarte, şi sărmanii! dcpute de a se ajeza la masă, se grăbesc a se pune în patuu. Ziua trece cu destulă monotonie pentru dînşil si ora prînzulul sună fără a-I decide ca să se scoale pentru ca să renoiască laudele lor de erî. O mare parte din el gem pe toate tonurile a gamei suferinţei, fiind furioşi că nu pot să iee loc la masă, iar majoritatea doarme dusă pentru ca să adeverească proverbul francez qui dort dine. ' Intîlnim multe corvete, cari vin dela Kamieş şi dela Balaclava; ele au transportat provizii pentru armatele aliate şi acum se întorc la Constantinopol ducînd la spitalurile din Pera şi din Scutari un mare număr de bolnavi. Noi îl salutăm în treacăt şi el ne răspund cu glasul slăbit: Vive la France! Sărmanii! Cîţl din eî sînt condemnaţl a nu mal revedea patria lor! Noaptea-î neagră 1 O tristeţă adîncă ne cuprinde cînd lumina zilei este înlocuită prin razele palide ale fanarelor aprinse pe pod. Omul dela cîrmă stă neclintit, cu ochii ţintiţi pe busolă şi cu mînile pe roată; ofiţerul de cuart se primblă serios, învălit în manta; o parte de marinari stau adunaţi în capătul vaporului, iar noi______ Somnul e negustor de minciuni, el ne aduce visuri ademenitoare pline de verdeaţă şi de flori.... şi în faptul zilei zărim pămîntul Crimeeî, alb de zăpadă.1 1 Aici fragmentul încetează. Alecsandri mal notează data «27 Noem. Kamieş» — probă că voia să continue. — Despre impresiile culese la Sevastopol, vezi scrisoarea din Steaua Dunărel şi poezia «La Sevastopol». Al. se întoarce din Constantinopol abia prin Mal 1856. (Scrisoarea către C. A. Rosetti, publ. în Curierul Literar 1901 p. 5—6.) — Vezi şi articolul d-lul P. V. Haneş «Alecsandri la Sevastopol» în Noua Revistă Română 1901 (IU) pp. 465-67. /. Qhlca şl V. Alecsandri www.dacQFomanica.ro 240 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 ÎNCEPUTURILE LITERARE ALE LUI ALECSANDRI ÎN FRANŢUZEŞTE. Pentru cel ce nu cunosc mal de aproape activitatea literară a lui Alecsandri, se va părea curios că el, — poetul nostru naţional prin excelenţă, — şi-a început cariera literară scriind versuri franţuzeşti. Totuşi, lucrul e explicabil cînd ne gîndim că şi-a făcut instrucţia cu profesori francezi, că din fragedă copilărie a fost trimis în Franţa, că primii autori cu cari şi-a hrănit sufletul afi fost autori francezi: Chateau-briand, Jean-Jacques Rousseau, Musset, V. Hugo, Lamartine. La Paris, în timpul cînd îşi prepara bacalaureatul în litere, Alecsandri fu încredinţat pentru aceasta distinsului profesor Cotte, care avu o mare influenţă asupra lui. în biografia scrisă după indicaţiile şi sub ochii poetului, D-l Bengescu ne spune: «D-I Cotte era un foarte bun umanist; el cunoştea mal multe limbi moderne şi avea o mare dragoste pentru Români. Meritul săfi e că a ghîcit natura geniului lui Alecsandri şi că l-a dezvoltat, atît prin lecţiile sale, cît şi prin încurajările ce Ie-a dat întîielor sale încercări. El l-a iniţiat în regulele prozodiei franceze şi i-a arătat frumuseţile vechilor poeţi: ale lui Homer, Virgilifi, Horaţifl ...»1 Fiica profesorului Cotte, Alphonsina-Theodo-linda, avea şi ea aplecare spre poezie. în biblioteca naţională din Paris, D-l Bengescu a găsit o poezie compusă de ea: «La jeune fille mou-rante. elegie precedee de plusieurs lettres de M. M. Chateaubriand. Casimir Delavigne et Andrieux, sur le genie poetique de Fauteur, avec son ipi-taphe par le celebre Coral». (Paris 1833). Sfaturile profesorului, care-1 îndruma spre perfecţionarea educaţiei literare, talentul poetic al ficel lui, pe lîngă propria lui pornire. îl vor fi îndemnat şi pe Alecsandri să scrie. D-l Bengescu ne pomeneşte de un mic poem: Serata, de un poem oriental Zunarilla şi de un madrigal, adresat nepoatei generalului Lassale şi pe care-1 socoteşte cea dinţii încercare de versificare a lui Alecsandri. Printre manuscrisele rămase după moartea poetului, n’am găsit nici un fragment măcar, dirţ poeziile sus citate. D-l Bengescu pare însă a le fi cetit, căci ne spune: «în toate aceste bucăţi şi mal cu seamă în Zunarilla, se poate constata — pe lîngă eleganta facturel versului, — calităţi de închipuire cari cuprind cele mal frumoase promisiuni. 1 V. Bengescu. «V. Alecsandri». Convorb. lit. XX. p. 150 sq. «Zunarilla e o tînără fată română, răpită de un han din Crimeea. Acesta, culcat pe o piele de tigru, avînd un leu lungit la picioarele sale, ordonă roabei ca să cînte. Ea spune nenorocirile sale, ţara în care este născută, desperarea acelora cari o plîng, dorul gingaş şi neşters, păstrat în inima sa mîhnită. în acel moment, un porumb se coboară din înălţimea cerului, purtînd un mesaj sub aripa lui. Hanul, turbat de gelozie, ucide pasărea şi împlîntă pumnalul său în sînul tinerel copile. Atunci leul înfuriat se aruncă pe stăpînul său şi îl rupe în bucăţi, pe cînd un tînăr necunoscut vine călare şi o ridică pe Zunarilla, pentru ca să dispară cu ea în fundul orizonului. Alecsandri a împodobit acest subiect atît de naiv în marea sa simplicitate, cu o adevărată îmbelşugare de imagini bogate şi de figuri poetice». Neavînd manuscrisul la îndemînă, trebue să ne mulţumim cu această afirmare a d-luî Bengescu. Data compunerii lor trebue pusă înainte de 1840, de vreme ce afl fost scrise în timpul şederel Ia profesorul Cotte. Pînă la acea epocă — după propria-I mărturisire — Alecsandri nu scrisese nici un vers românesc. Cunoscutele versuri: «Ah! te iubesc şi drag mi-e de-a o spune ...» etc. din nuvela Buchetiera de la Florenţa — tipărită la 1840, — au fost adăogate ulterior, la retipărirea el în Salba literară (1857). în prima re-dacţiune lipseau şi în locul lor erau nişte versuri franceze, pe cari cred că i le putem atribui tot Iul Al. De quel nom te nommer, etre incomprehensible Qui n’as rien de mortel, Toi qui fais soupirer l’âme la moins sensible, Toi qui, pour n"us cliarmer, abandonnas le ciel...1 Etc. etc. După stîngăcia versului şi sărăcia inspiraţiei, cred că tot în această epocă — primul an al sosire! lui în ţară — trebue puse următoarele două madrigale, dedicate D-nel Henrietta Di-machi :2 1 V. Alecsandri: Proză. (Ed. Minerva, Buc. 1904) nota la «Buchetiera». 2 Henrietta Dimachi e fica vornicului Nicolal Dimachi mort între anii 1833—37, căsătorit cu Pulcheria Miclescu, nepoata Iul loniţâ-Vodă Sturza. A scris un poem satiric, In care batjocorea boerimea moldovenească, precum şi alte versuri, pe cari le-a ars. Cîteva doar s’afi păstrat, în memoria copilelor sale. V. Ms.. 2539. p. 30, notiţa D-luI Bianu, şi Sion: Suvenire contimp. p. 455. www.dacQFomanica.ro Nul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 241 I. Avec du rdfort et de la moutarde On se met en garde, Contre Ies fluxions et contre la toux. Mais, par quel moyen, quand on vous regarde, Se placer en garde Contre le p"uvoir de vos yeux si doux? Lutter avec lui? Si l’on s’y hasarde II faut prendre garde A ses traits cruels qui blessent le coeur, Et puis, la victoire est de la moutarde! Et moi je n’ai garde De vouloir lutter, ni d’etre vainqueur. II. II est un ange â la peau blanche, Au teint de rose, et dont Ies yeux Sont aussi bleus que la perveuche, Cette chaste fille des cieux. Elle a le front pur et sans tâclie, Miile grâces dans son maintien; De la fleur qui toujours se cache, Le nom rime avec le sien. i Superioare acestora — şi ca fond şi ca formă — sînt cele trei poezii publicate cu iniţialele lui în revista francezo-română a lui Asachi Spicuitorul moldo-român: (Le glaneur moldo-valaque, Iaşi 1841). Le cosaque, La jeune fille şi A. Mr. de La mat tine2 Cazacul, cu barba roşie, cu cnutul, lancea, cu ochii mici şi fugaru-i sălbatic, stă visător pe ţărmul Prutului şi îngînă un cîntec de dragoste către tînăra româncă de pe celalalt mal, pentru al căreia suris şi-ar lăsa şi cal şi mamă şi patrie. La jeune fille, e elegia penlru moartea D-rei Cotte, stinsă la 16 ani. Cea mai bună e — de sigur — oda către Lamartine, care e un credo în Dumnezeire şi in nemurirea sufletului şi în care întîlnim un oarecare avînt liric. Să nu cercăm a afla tainele firei, ne spune poetul. Cu toate străduinţele lui, omul — biet grăunte de nisip luat de şivoiul lume! — cade iarăşi în întuneric. Şi atunci, la ce să ne mai chinuim alerglnd după lumină? Banissons, banissons cette aride esperance; Mais de L’Etre par qui tout doit naîlre et mourir. 1 Mss. Acad. Rom. 2539 p. 31, 38. 3 Le cosaque: Spicuitorul, 1841 111. p. 86, tradus în rom. deU.sVom-, La jeune fille, ibidem. IV. p. 122, trad. de G. Guşti; A. Mr. de Lamartine, par un jeune Moldave II. p. 68 trad. rom. de G. Asachi. Et qui voit le passd, Ie present, l’avenir, Implorons Ia justice et chantons la puissance. Que la foi de nos coeurs vers son ăternild Monte, ainsi que Ies flots de l’encensoir pui tremble Soleil, peuple, nature, entonons tous ensemble. Un hymne â son immensild. Pour moi qui suis encore au printemps de' la vie, Quand le malheur viendra me soumettre â sa loi, Les yeux Iev6s au ciel et le coeur plin de foi, Je benirai de Dieu la puissance infinie. Dela 1841, — data publicărei acestor versuri — nu mai găsim nici o scriere în franţ. a lui Alecsandri, pînă la 1885, cînd îşi traduce singur baladele.1 Mal tîrziu va scrie versuri, proză şi piese de teatru în limba franceză, dar despre aceasta se va vorbi pe larg a:u:ea. 1 In Spicuitorul, I. p. 81, e traducerea In franţ. a poeziei lui Alexandrescu, Cinele soldatului, semnată A. V. Deşi celelalte trei poezii ale lui Alecsandri aâ semnătura B. A., credem că tot Iul trebue să-I atribuim şi această traducere. ion Oftica fi C. Negri, .*prietinii poetului. www.dacQFomanica.ro 242 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 CUGETĂRI' de V. ALECSANDRI. In ghindă văd pădurea, în azi văd viitorul Cu cit mal mare-I rîul, cu-atît inal mic izvorul. * Tăcere de mormînturî, tăcere’ngrozitoare! De cît al lumel zgomot, mult mal pătrunzătoare. • * Jelirea omeiiiel răsunet val! nu are; Cea mal cumplită crimă e oarba nepăsare. * ■ Ce nu puterea poate, pot vorbele duioase Şi mal mult decit ele pot lacrimi mincinoase. • A tremura de frică este a muri de vifl, A părăsi virtutea este-a intra’n sicrifi. 4 Nu frunte contra frunte, dar frunte lîngă frunte, Nu mină contra mină, dar mină strinsă’n inînă. * Purecele sprinten, potcovit cu fer Dintr’o săritură sare pînâ’n cer. * La jumătate calea să fii cosit de moarte Şi să-|! îngropi norocul pîn’ a nu cădea’n groapă. Vorba zisă, lucru gata. * Ori şi care plăcere îmi este mai iubită Cînd de o faptă bună o fac de-I însoţită. * Te-al înălţat atîta prin faptele sublime C’a mea recunoştinţă n’ajunge-a ta’nălţime. * Te-am resădit; de acuma tot creşte şi te’nalţă. * Nu pot să-I întind mîna căci e prea jos de mine. Ce are-a face un vultur cu micile vijine. * Pe margine de fluvifl, setos dacă te pleci, Ades el te atrage în sinu-I să te’necl * Zării o peatră scumpă într’un adînc de rîpă. Mă coboril în fundu-I; şi ce găsii? Nimică. 1 Ms. Acad. Rom. No. 821 ; un caiet întreg, intitulat «Fragmente şi cugetări». Scrise la 1882 şi 1883. Articolele, scrisorile originale şi informaţiile din acest număr, închinat memoriei lui VASILE ALECSANDRI, cu ocazia ridicărei statuei dela Iaşi, ne-au fost puse la dispoziţie de cătră dl Ilarie Chendi şi Dşoara E. Carcalechi. PĂRÎ PE SEAMĂ Şl NOTIŢE BIBLIOGRAFICE. V. Alecsandri: Scrisori Publicaţie îngrijită de II. Chendi şi E. Carchalechi, Bucureşti, Socecu, 1904, pp. 317 + XXXIX, preţul L. 3'50. Dl II. Chendi şi D-şoara E. Carcalechi ati meritul de a fi început o lucrare de cel mal mare interes literar: culegerea şi publicarea scrisorilor Iul Alecsandri. Volumul I. cuprinde scrisorile cătră T. Maiorescu, I. Ne-gruzzi, A. Papadopol-Callimach şi Paulina Alecsandri. Cele mal însemnate sînt cele (cunoscute în parte) scrise dlul I. Negruzzî, căci din ele vedem ce rol însemnat a avut Alecsandri în redactarea Convorbirilor literare. Rolul lui însă nu trebue esagerat. Alecsandri a fost un sfetnic bun al dlul Negruzzi şi un colaborator sîrguin-cios, dar Convorbirile s’au înjghebat fără de el. Sufletul lor au fost domn i I. Negruzzi şi Maiorescu, cel din-tîl dedieîndu-se cu totul revistei, refuzînd posturi însemnate1) ca să poată duce mal departe revista, iar al doilea, teoreticianul el, care i-a dat dintru început di- 1 Vezi scrisoarea LVi recţia sănătoasă şi atît de importantă în istoria litera-turel române şi rămîndu-şl consecvent ca totdeauna |in viaţă, avu energia să ducă la îndeplinire lupta grea a bunului simţ împotriva opiniei publice destrăbălate. Aceşti doi luptători au găsit în Alecsandri pe poetul, care trebuia să ilustreze prin operele sale programul bine hotărît al Junimel şi care mal de mult, ascuîtînd numai de simţul său artistic, punea în practică, în mod inconştient, teoriile Convorbirilor D.n scrisorile aceste aflăm şi date foarte preţioase despre influenţele cari au fost hotărîtoare pentru creaţiunile Iul A. De curînd înlr’o frumoasă conferenţă ţinută la Sibiiă, dl Dr. I. Borcia a arătat, scoţînd datele din volumul acesta, căror împrejurări se datoreşte inspiraţia lui Despot Vodă. In felul acesta se poate urmări aproape fiecare scriere a poetului. Despre felul cum lucra A. avem iarăşi amănunte interesante. Vara nu producea mal nimic, dar iarna, în singurătatea scumpei sale moşii dela MirceştI, se năşteaîi cu o repeziciune uimitoare neperitoarele sale versuri. Singurătatea aceasta, izolarea dejriaţa^politică www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1905 LUCEAFĂRUL 243 şi literară, la MirceştI şi la Paris, fac însă ca în scrisorile sale să nu găsim multe ştiri despre importantele evenimente prin cari a trecut România între anii 70 şi ' 90 aî veacului trecut. Inzădar percurgem bunăoară paginile volumului dorind să aflăm care era părerea lui A. despre Eminescu Abia la pag. 140 aflăm două şire: «Di a Dumnezeii ca însănătoşirea bietului Eminescu să fie deplină 1.. însă mă tem» ... Cu atit mal calde sin scrisorile cari se referă la războiul din 77 şi la victoria «Cinteculul latinei ginte» la Montpellier. Reproduc aici un mic fragment dintr’o scrisoare cu data 22 Oc-tombre 1877, (pagina 89 — 90), cătră dl Negruzii: ... «Mulţumesc însă Iul Dumnezeu că m’a învrednicit a vedea în apusul vieţii mele, ceva ce din copilăria-mT am dorit să văd: Românul în lupta de moarte, safl mal bine zicînd : Românul intrat în nouă viaţă. — Ah, dragul meu lacob, mult mi-a bătut inima pînă a nu se începe lupta, mult m’am rugat lui Dumnezeu, eu, care nu-s prea dus la biserică, şi în sfîrşit mi s’a împlinit dorul. Românul lăsînd plugul în cîmp şi apucînd arma ruginită de patru veacuri, a păşit sumeţ în faţa morţii, a dat la duşman cu bărbăţie şi a şters rugina de pe armă în pieptul ce-I V. Alecsandri mort aţinea calea. Plugarul blînd s’a transfigurat într’o clipă şi prin avîntul său de vitejie a ştiut să schimbe porecla glumeaţă de curcan într’un titlu glorios*... —, De-acum mă pot duce pe urma amicilor inel dispăruţi, mi-am văzut visul cu ochii, nu mal pot vedea nimic mal frumos!» Sînt însă şi multe scrisori cari puteau lipsi, fiind simple bileţele sau scrisori de afaceri fără de importanţă. Cel ce au îngrijit ediţia aceasta, fâceafi bine dacă, în locul lor, ar fi înmulţit notele esplicative, căci de multe ori se face aluzie la evenimente, cari cetitorilor de azi in mare parte ie sînt necunoscute. Şi în datarea unor scrisori se găsesc mici lipsuri. Dacă scrisoarea 396 începe: «Astăzi e sfintul Petru şi Pavel» şi de-a-supra el cetim «29 Ianuarie» avem de bună samă o greşală de tipar (Ianuarie pentru Iunie), dar in a patra scrisoare ce urmează se putea adăoga uşor după «Mer-curi» un în «17 August», căci din ea aflăm, că «Sîm-bătă va avea loc . . . o sărbare naţională în onorul luărel Gnviţel,» care precum se ştie se serbează în 30 August. (Vezi şi scrisoarea următoare: «in ziua de 30 August, aniversarul Griviţel... ») Bogata bibliografie, care ia locul unei introduceri, face onoare Dlul Chendi şi d-şoarel Carcalechi şi e cea mal complectă în literatura noastră, dîndu-se nu numai lista publicaţiilor Iul A. ci şi a manuscriselor cunoscute şi a lucrărilor ce s’aă scris despre el. In privinţa acestora din urmă am fi fost foarte mulţumitori editorilor dacă ne-ar fi arătat şi, întru cît merită saă nu a fi conzultate, căci pentru cel ce n’au la dispoziţie bogata bibliotecă a Academiei din Bucureşti, achiziţia lor e anevoioasă şi împreunată cu mari cheltuelf. Dr. S. Puşcariu. * Ion Ghica, «Scrisori căită V. Alecsandri,» Volumul 1. şi 11.,din biblioteca pentru toţi, Nril 224—227. Aceste scrisori, tocmai acum cu ocazia desvăhril sta-!4l tuel bardului, reeditate în această bibliotecă poporală şi eftină, care şi pîn’acum a Împlinit o misiune fru-i moaşă în»râsplndirea hteratureî in cercuri mai largi, e un omagiu demn de serbarea naţională dela Iaşi. — Scrisorile Iul Ghica, acest oin de inimă din epoca renaşterii naţionale din Regat, sînt nişte documente importante pentru toţi aceia, cari vreau să cunoască spiritul vremii în care a trăit şi a luptat generaţia dela palii' truzecl şi opt pentru a-şl vedea întrupat «visul cu ochii». 1 După zece zile Al. scrie dlul Negruzzi: «Iţi trimit legenda Iul Peneş Curcanul.. .» în care regăsim ideea aceasta în versurile: ' Ne dase nume de Curcan Un hitru bun de glume; Noi am schimbat lîngă Balcan “ Porecla în renume. www.dacQFomanica.ro 244 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1905 PIN POPOR. Frate, frate, norule Greu plîngl frăţiorule, Pe căile vintulul De jelea pămîntului. Şi eşti negru, frăţioare, Ca straiul de ’nmormîntare, Ca noaptea fără de stele, Ca jelea inimeî mele. Inimă, de ce te frîngl Şi te zbaţi şi amar plîngi, Ca pruncul fără de mumă, Ca lunca arsă de brumă ? Lasă ’ncolo inimioară Plînsul foc şi jelea pară, Că prin toate ţările Unde cresc oftările, Şi-a sculat nădejdea vîntul Să bată cu el pămîntul Lumea ’ntreagă să mi-o bată Şi din ea s’alunge-odată Plînsul tot şi jelea toată. Bifa Luca, ţăran, Straja (com. Timiş.) Dunârică apă lină, Floare din grădină, Eu mă duc în ţară str’mă, Floare de sulcină. Şi n’am pe nime cu milă Floare din grădină. Şi n'am pe nime cu dor, Floare de mohor. Nici n’am pre nime cu drag Florică de fag. Să mi pună mîna la cap Florică de mac. Să mă ’ntrebe de ce zac, Florică de mac. Să-mi pună mîna pe frunte, Floare dela munte. Să mă ’ntrebe multe, multe, Floare dela munte. Rămîî satule pustii, Floare de gutîl. Rămîî satule în ceaţă Foi de ismă creaţă. Inima mea tot suspină Floare de sulcină, Că ea ’n lume-î mai streină Floare de sulcină. EQ merg cătană ’n Sibiî Floare de gutîi. Merg cătană la ’mpăratu Foaiâ ruptă ’n patru. Doamne bate-1 de năroc, Flori de busuioc. Că mi-s viu şi moarte-mi rog Flori de busuioc. Din colecţiunea mea de ctntece poporale din Bănat. George Cătană. inv. Aviz. în momentul ultim primim ştirea, că desvâlirea statuei dela Iaşi s’a amînat pînă Ia toamnă. Din cauza aceasta am fost siliţi să suprimăm articolele de actualitate din acest număr. Astfel se esplică reducerea paginilor dela 32 la 24. pagini. APARE: ABONAMENTUL: Lai şi 15a fiecărei luni, stil v. Preţul acestui număr 50 b. In România 65 bani Edi)la de lux: 2(1 cor. Str. 25 cor. pe an. Edi|ia simplă: Pe I an 12 cor., pe jumătate de an o cor. Pentru străinătate I an 16 cor. Redacţia şi Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 7. Tipografia «POPORUL ROMÂN», Budapesta, VII., Amazon-u. 6—8. INSTITUT DE CREDIT ŞI DE ECONOMII, SOCIETATE PE ACŢII. SEDIUL: ORĂŞTIE, CASELE PROPRII. <] Fondată la 1885. — Capital social: 500,000 cor.— Fonduri: 400,000 cor. [> —Starea depunerilor: peste 2.400,000 cor. ** Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4Ve0/o = Darea de venit după interese o solveşte institutul separat. — Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuiesc cu reîntoarcerea poştei. PROPRIETATEA ŞI EDITURA REDACŢIEI. Red.-resp.: MIHAI STAN. www.dacQromanica.ro