ii
LGCERFfiRGL'
i
AINUL IV.          BUDAPESTA, 15 MAIU 5T. V. 1905.           NRUL 10
                           www.dacQFomanica.ro
                               „LUCEAFĂRUL"
        Anul IV. o oooooo budapesta, 15 Maiu st. v. 1905. o o o o o o o N ml 10
                                                                               APARE SUPT DIRECŢIA D-LOR:
                                  ALEXANDRU CIURA, 0CEAV1AN GOG A. OCTAVIAN C. TÂSLĂUANU.
iiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiitimiiiiiuiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiitiiiiii
                5UHARUL:
O G <ga........... In Codru. (Poezie.)
1. Agirbiceanu ... Bolnavii.
Premiu) «L»-lui   V. In Pridvor.
        «       IV. Mi-e dala (Poezii)
M. Aegea    ... Băile dela Sîngeorgiu.
CSBassarabescu Mine.
Maria Cunţan ... Pe podmOl (Poezie.)
Dr. S. P...........Fol răzleţe: D An-
                     ghel: în grădină. Poem.
                                               Cronică. — Cărţi şi reviste. — 7 ilu-straţiunl privitoare la băile dela Sîn-georgiul-român.
                   Numărul 11 al «Luceafărul»-ui va fi închinat în întregime, memoriei poetului Vasile Alexandri. Acest număr va cuprinde, în estensiune de 32 de pagini, în afară de un text bogat, mal multe ilustraţiunî privitoare la poet şi familia sa. — Neabonaţii, cari doresc să aibă acest numă’-, sunt rugaţi a ne expedia până lr 10 Iunie n., preţul lui de 80 fileri = 1 leu.
www.dacQFomanica.ro
                      în CODRCJ.
Cînd rătăcind, bătrîne codru,
Ajung Ia sînul tău de tată,
La poarta ’mpărăţii tale Plec fruntea mea infierbîntată.
Eu simt că ’n lung şirag de lacrimi Se sfarin’ al genei mele tremur Şi ca un făcător de rele La poarta ta efi mă cutremur.
Curat e duhul lumii tale,
Căci Dumnezeu cel sfint şi mare Supt bolta ta înrourată îşi ţine mîndra sărbătoare.
Tu-1 prăznueşti cu glas de clopot Şi cu răsunet de chimvale.
Pe cel ce-atîtea înţelesuri Gătit-a strălucirii tale.
Amurgul înveşmîntă ’n umbre Zmerita frunzei frămîntare,
Şi pare tînguiosul freamăt Un g as cucernic de tropare — Nu-Î jalea pătimirii tale, Tremurătoarea ta plinsoare,
Ci-î cintecul de ’ngropăciune Al doinei noastre care moare.
Departe s'a aprins un fulger,
Lovind în coasta ta năpraznic Şi ’n tot hotarul tău mînia Şi-a început păgînul praznic.
E-al răzvrătirii noastre tunet 1 Şi ’n neagra ta cutremurare Atîtea veacuri umilite îşi gem strivita răzbunare.
Iar’ dacă printre paltini luna Prelinge-şi razele curate,
Vărsînd sfiala ei gălbuie Pe frunzele înfiorate, în picătura de lumină Din geana zărilor albastre Eu văd cum tremură şi ’nvie Nădejdea visurilor noastre.
S’ar oţeli piticul suflet Atunci cînd mila ta ’mpărate,
I-ar lumina o clipă taina Măririi tale ’nfricoşate...
Pe strunele neputincioase S’ar zămisli cîntarea sfîntă,
Dînd înţeles vieţii mele Şi morţii, ferecîndu-I ţintă 1
                                                                                                         Octavian Qoga.
www.dacQFomanica.ro
Luceafărul
Nrul 10, 1905
208
                      BOLNAVII.
   La crîşma lui Arvinte se întîlnesc de trei ori pe săptămină: Marţia, Joia şi Sîmbăta, doi indivizi uscaţi, — numai oase şi piele afumată întinsă pe umerii mari ai obrazului, — venind pe două drumuri deosebite. înaintea crîşmiî spe-rioase, cu geamurile mici, murdare, se opresc, îşi strîng mînile osoase, deşirate şi dafl din cap în loc de «bună seara». Samănă aşa de mult unul cu celalalt, de par’ c’ar fi fraţi gemeni. Numai cit unul are mustă(i tăiate scurt, roşcovane, supt nas însă zmolite de fum, celalalt răsuceşte, în serile de sărbătoare pentru el, numai cîteva fire lungi, prăpădite. încolo aceiaşi pantaloni scurţi, şterşi, cu genunchii eşiţî, aceleaşi jachete, ce se bat în multe culori, pline de pete, cu coatele roase.
   în drciml să aşază la aceeaşi masă din colţ( şi poruncesc vecinica jumătate a începutului.
   «Frate Vintilă, iar ai venit! Ştiam eu, că iar ai să vii! Cine să te mărginească pe tine în libertatea ta, frate? Nime! Pe mine nu mă mai mărgineşte. Uită azi dimineaţă, — ba stăi, a fost la prînz, vine dumnea ei pe uşă după mine să-mi spună pentru a suta oară: «Sandule, ai grije de capul tău, Sandule, ţine-ţl cuvîntul.» şi iacă nu mi l-am tinut. Cfnd e vorba de libertate eu una ştiu : să nu mă mărgineas.ă nimeni. Atunci şi sfinţenia cuvîntului dat pentru mine nu plăteşte nimic.»
   Cel cu mustăţile tâiete scurt tăcu. Ochii mici galbini, priviau in gol, înnainte. Părea că se gîndeşte la ceva depărtat. Vintilă se tot cuibăreşte pe scaun şi nu se poate aşeza după plac. Apoi fără să-şi ridice ochii la Sandu, zi e: «Vezi aşa, ţie nu-ţi pasă, tu cu libertatea! Dar cu mine e alta: ceva, ce nu se poate înţelege.
Uită, să fiii hoţ de nu mi-a părea rău, că am venit in astă seară să stăm la o jumătate amîn-doi. Aşa o «impresiune»-mî vine, caşi cînd aşi fi făcut un pas de tot nenorocit». — O tristeţe i se aşeză în ochi, ce de altfel nu spunea nimic. Mînile ii căzură grele de-alungul scaunului.
    — «Nebunii, frate Vintilă! Tu crezi că mie nu-mi vin astfel de «impresiuni» ? Dar eu tac şi golesc cîteun păhar şi le înec, ca’n apa Dunării . . . Uită, ca de pildă acum!» Şi stoarse păhărelul pîn’ la un picur, lăsîndu-1 totuşi domol pe masă.
    în crişmă, lumina unui beţigaş de săfl se sălta pe păreţi! afumaţi, mîncatâ de umbra creţurilor ce fîlfâe ca aripile mari, moi a unor paseri nevăzute. Vr’o două părechi numai, la două mese, încolo pustiu. Şi dl Ariton stă foarte trist pe un scaun şi din cînd în cînd tresare, caşi cînd ar visa că a deschis cineva uşa.
    Vintilă, beu şi el păhărelul, şi clătină din cap, ca şi cînd i-ar fi căzut foarte rău.
    «Mâi, zise Sandu, lasă dracului impresiile tale 1 Aşa bei în zădar! Tu nu ştii cum se bea! Hei! Uită la mine. Efl am cîteodată halucinaţii! Ştii tu ce-s halucinaţiile? Uită, de pilda, noi acum începem cu o jumătate Şi noi bem. Dar crezi tu, că eu beu uşa de liniştit totdeauna cum mă vezi ? Că văd numai pe dumnea-ei, cum iasă pe portiţă după mine să-mi spue a suta-orâ: «Sandule, griji de capul tău. Să-ţi ţii cuvîntul 1» Poitiţa in urmă se izbeşte, şi eti mă tot duc. Dar aceste le văd aşa, ca intr’o ceaţă grea. Şi cînd simt că aici e vorba tot de mărginirea în libertatea mea, mă încrunt şi beau păhar după păhar. Aici nu sufer nici o contrazicere 1»
    Vintilă, cînd s’a gătat jumătatea, se invîrtea pe scaun, şi-şi arunca din cînd în cînd ochii la pălărie.                   '
    «Frate Sandule, eu am o presimţire. Trebue să plec 1» Firele de mustăţi i se resfirară de oltatul cc-1 îniepta cu buza de din jos spre frunte, vrînd par’ că să se răcoriască.
    Sandu îl privi încruntat: «Ce-I, mă 1 funcţionar eşti tu ? Tu capeţi 30 de coroane la lună? Nu eşti slujbaş! Uitaţi-vă, domnilor! — şi ef părea că vrea să adune privirile celor din crîşmâ — ăsta nu I Vintilă Marinescu, scriitor la cancelarie ...»
    Vintilă rămase cu mînile moi de-alungul scaunului. Ochii cu priviri bolnave se închideau.
    — «Auzi frate, de 25 de ani ne cunoaştem, de 25 de ani bem de trei ori la săptămînă aici
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1905
LUCEAFĂRUL
209
la cîrşma lu! Arvinte, şi încă nu s’a pomenit să bem noi o jumătate numai».
    Şi’ntr’adevăr, nu beuseră nici odată numai atit. Dar Vintilă totdeauna da să pornească, după ce se găta jumătatea, căci îl munceau presimţiri grozave şi ştia că mal încolo nu se mai poate deslipi de Sandu.
    Dl Arvinte ştia el bine ce are să urmeze. Aduse o litră. Sandu umplu păhărele, iar Vintilă Marinescu, fără să priviască, îi dădu repede drumul pe gît.
    «Cînd am eu chef, apoi beau şi fără îndemnul tău. Dar asta una nu ţi-o mal pot ierta, să mă ofenzezl aici în public! Şi asta aşa tine acum de 25 de ani! EQ am o presimţire, că din asta are să se întîmple odată un scandal. Un scandal public, aici în crîşma Iul Arvinte! Să ştii tu odată, că de ce mă chiamă Vintilă Marinescu !»
    Degetele osoase, lungi, pătate de cerneală, mîngâiafl firele lungi, rare de mustaţă. Cu ochiul drept făcea semnele de dispreţ pentru preteni, crîşmarulul, care însă nu-1 vedea.
    Alexandru S. Tămăşan umplea repede cele două păhăruţe şi ştia el că are să urmeze bine, senin după furtună.
    «Las’ prietene, nu te supăra. Cîte nu mi s’au spus mie, mai altcum decît acestea. — Eu am beut odată cu un doctor. Ala-I doctor, mă, să nu-I mai afli părechea. Că avea o frunte şi nişte zvicărî şi o păreche de musteţe, cu cari se uita chiorîş la crîşmar, cînd umplea glăjile. Aveam şi apă, dar el apa nu o atingea ; spunea că-I absolut în potriva sănătăţii. — Vezi, aşa doctor, mai zic şi eu! Şi ăla mi-a spus, că ori ce supărare înseamnă un pas spre groapă. De pildă el: avea acasă femee harnică şi-l avea drag cum nu s’a mal pomenit. Au avut relaţii de cînd era student. Dar ce folos că de vre-o cîţiva ani îi tot torăie în urechi o căzanie fără sfîrşit: să fie cum a fost odată. Şi el, ca să nu se năcăjască, trebuia să închine. Spunea, că vinul e leac la toate boalele, şi iar se uita chiorîş cu mustăţile la cr’şmar. — Aşa doctor, frate Vintilă, nu s’a mai pomenit. Şi avea nişte zvi-cări... 1»
    După două litre se împăcau, ca doi pretin! buni, ce de 25 de ani bat acelaş drum. Ochii li se umeziati în luciri bolnave, mînile stau grele pe masă ori pe brăţarele înnalte, de nuele ale scaunelor şi inimile li se înduioşau tot mai mult.
    Alexandru S. Tâmăşanu făcea ţigări după ţigări. Fumul însă nu-1 juca în forme cum fac unii tineri de mari speranţe, ci-1 slobozia gros înnăbuşind pe Vintilă şi scoţindu-î din piept tuşă violentă cu înnecurî.
                                  «Mai las’ ţigara, frate, mai las-o! Eu am o presimţire,’că tu te vtiînneca odată cu fum!
Hotelul „Hcbe“.
Vezi, frate, că ţi-se prăpădeşte casa şi tu col-băeşti ca un paşă turcesc.
    —     Vintilă mă, tu-mî eşti pretin, pretin vechiu. Dar tu n’ai auzit pe doctorul cela cu care am beut eu o noapte întreagă! Ce mai petrecere, Doamne, şi nu aşa într’o crîşmă ca asta. Hotel, d-le 1 Şi înnotam în fum de ţigară. Din mustăţile doctorului nu s'a g’tat fumul, pînă am eşit afară în bătaia vîntului. Şi ăla spunea, că fumul ăsta alungă toţi microbii».
    Vintilă se ’năduşe iar în tuşă. Zise scurt:
    Acasă la mine, dumnea-ei, a mea, încă fumează!
    —     Ce-ţî spun eu, mirob I, d-le, fug ca dracul de tămie.
    —     Nu ştiu de fug, dar părăluţele mele ştiu că lunecă! Eu am o presimţire, că în chipul acesta mă va ruina nevasta!
    —     Ce presimţire, frate, ce presimţ:re? Dar a mea, crezi că nu bea ?! Zvîntă, d-le, zvîntă! Şi apoi pe mine vrea să mă mărginească în libertatea mea. Ce presimţire? Am halucinaţii, bre omule, ştii tu ce-s halucinaţiile? Şi tot nu măînfrică. Beati şi cînt în crîşmă: «Supt câlcîiul cizmiî mele, zace dracu ş’o muere şi mă ’nvaţ’ a face rele». Ş’acasă răcnim şi ne batem, iar cînd ies pe portiţă, tot vine şi-mi zice: să-mi ţin cuvîntul!»
    în crîşmă au rămas numai eî. D-l Arvinte, buimăcit de somn, se apropie cu un scaun şi se aşază lîngă eî. Glaja plină scîntee cînd şi cînd, la săltarea luminii gălbue a sâulul. Prietinii umplu păhărele şi le golesc. De pe feţele lor se desprinde o durere mare, — deznădăj-duire. Tămăşanu sloboade fumul gros şi ’nneacă pe Vintilă, care zice, de cîte-orl gată de tuşit: «Eu am o presimţire, că fumul ăsta te va înneca odată.»
    Afară vintul bate straşnic în geamuri, pare anume venit ca să împrăştie gîndunle celor doi
www.dacQFomanica.ro
210
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1905
prietini». Ca răsărit dintr’o călătorie lungă cu mintea, Tămăşanu Alexandru oftează şi întreabă, dîndu-şî capul pe spate: «Mă! Vintilă, mă 1 Mai ţii tu minte cînd ne-am cunoscut noi mal întîi şi ne-am făcut «per-tu» la cea dintîî halbă de bere? Cum ne-am prăpădit noi de-atuncî, cum ne-am mal ticăloşit 1»
   Vintilă înghite sec, împrăştie cu palmele fumul ce venia să-l înnâduşe iar.
   Uite, Sandule, de-atuncî a curs vreme, multă vreme! Şi totuşi te văd şi acum în crîşma aceea. Erai înnalt, alb la faţa durdulie şi abia-ţî mija mustaţa. Atunci mi-a venit o presimţire, că ai fi din neam mare de boer. Şi erai numa ficiorul dascălului din Broşteni 1
   —     Al dascălului, da, ş’a dăscăliţii Maria. Ce mai oameni, frate, şi cum s’au dus! Aceia nu m’au mărginit nici cînd în libertatea mea!»
   Crîşmarul aţipise pe scaun. Ştia el ce are să urmeze. De douăzeci ş’atîţa de ani, de treî-orl pe săptămînă între cel doi prietini se ţesea aceeaş poveste.
   Vintilă sta cu ochii duşi, părea că vrea să-şi amintească ceva. într’un tîrziu, văzînd că Tămăşanu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu:
   «Dar eu cum eram pe vremea aceea, Săn-ducule? Alexandru S. Tămăşanu oftă, răsucind o ţigară.
   —     Măi, prietine, tare ne-am mal trecut noi, mă. Aşa o să ne stingem de tot. Cum a putut să se usuce florile de pe obrazul tău şi părul acela bălan cum s’a îndurat să se rărească aşa? Atunci nu-ţi putea «rezista» o fată şi eu te iubeam ca pe un frate!»
   Vintilă prinse limbă: «Ţii minte, cînd am umblat o după amiază întreagă pe urma unei codane cu ochii albaştri, cu păr bogat, castaniu?
   —     N’a fost cu ochi albaştri, Vintilă, eraţi negri ca tăciunele. Nu-ţî mal aduci tu aminte?
   —     Eu am o presimţire, că tu nu-ţl aminteşti bine.
   —   Mă rog! Stal numa să ne desluşim!»
   Şi se desluşau grefl de tot. Ce afirma unul, nega celalalt, dar urma tot era a lui Tămăşanu.
   Limbile se legau, mîncînd cuvintele, apoi se deslegau deodată, trezind pe crîşmar.
   «Ce zici d-ta, d-le Arvinte? Care avem dreptate ? Hm ?
   —     Apoi d-ta, d-le Alecu, vezl-bine că d-ta. Ba stai, acum îmi vine ’n minte: Amîndoî aveţi dreptate!
   —   Amîndoî!»
   Şi prietinii mal potoliţi, îşi petreceau înnainte. Luminarea scădea încet, mută, ca un suflet de mucenic, ca sufletul celor ce aşteaptă în doauă căsuţe sperioase, să vie odată «tata». Afară
vîntul se văita chinuit, alerga şi se întorcea iar, bătînd dureros în geamuri.
   «Măi, Vintilă, tu ştii cînd m’am însurat eu’ lac’aşa bătea un vînt ca acum, de să ne iee — mire şi mireasă — din trăsură.
   —     Vezi, eu de atunci aveam o presimţire, că n’are să fie bine.
   Tămăşanu se înfurie de-odată:
   —     Cum n’are să fie bine? Nu e bine doară? Nu trăesc eu bine şi îndestulit cu dumnea-el, spune tu, dacă ştii că nu-î aşa? Poate de tine-al vrut să zici. Aşa mal înţeleg. Sărac de capul tău, nenorocitule. La trei ani după mine te-al însurat şi tu. Şi ţi-aî luat o beteagă, mă, de-ţl mîncă zilele Aşa erai tu odată ca acum? Da te uscă, mă, te bagă în pămînt cu zile. De ce n’ai avut atunci presimţire ?» Şi Sandu goli repede păharul, izbindu-1 de masă.
   Vintilă rămase mut. De bună seama, altul a fost el pin’ a nu se însura. Bine a zis Alecu. Si acum iacă, îl poţi jupui pielea, că nu s’ar acăţa de ea nici un strop de carne! Ce viaţă a dus el, numai unul Dumnezeu ştie!
   Oftează şi tuşeşte, înnecat de răsufletul de fum al prietinului, ce suge lacom din ţigară, cu ochii morţi.
   Mai are o jumătate înnainte şi trebue s’o gate în curînd. Vintilă bea un pâhar, suflă cu buza din jos pe frunte, răsfirîndu-şl mustăţile.
   «Măi, frate, într’adevăr că tare ne-am trecut din lumea asta. Uite, efl numai cîteodată bag de samă, şi atunci am aşa o presimţire, că mi se deschide înnainte o groapă. Dar, Alexandre, să-ţî spun eu de unul, vezi ăla-I beteag şi ticăloşit! Şi are nevastă frumoasă şi trei băeţl sănătoşi. Şi el zace pe coaste şi acuş nu va mal cunoaşte pe nimeni. Nici pe Vintilă, care l-a avut drag ca pe-un băiat. Pe ăla să-l vezi tu, frate, şi n’a făcut alta, decît a şezut la o măsuţă lîngă mine, şi a scris cu ziua şi cu noaptea în cap! îl chemam: «hal la o bere!» — «Nu viu!» — «Să cinsteşti un păhar de vin.» — «Nu-mi trebue!» — «Un joc de cărţi, totuşi?» — «Nu ştiu!» Hei! Acasă-I suridea femeia ca o floare şi doi copii bălani. Bine! Acum ce s’a ales de el? O blană! Si tuşeşte frate, pe acela să-l auzi tu tuşind. Sperie băeţiî! Şi femeia sa nu plînge ? Că au dat din casă tot, şi acuşi i-or scoate şi de acolo. Amar de maica lor. Ce suntem noi pe lingă el? Şi ăla, frate, n’a beut în viaţa lui. Şi are o femeie, şti o femeie, şi trei copil să rămie pe drumuri. Eu am o presimţire, că vor rămînea pe drumuri! Măi, pe ăla să-l vezi tu bolind, n’al mal zice nimic de noi. Eu am o presimţire, că n’al mal zice nimic.»
   Tămăşanu ascultă cu ochii duşi, apoi oftînd, zise cu glas moale, sălciu:
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1905
LUCEAFĂRUL
211
   — Măi Vintilă, vezi şi eu numai aşa cîte-odată mă gîndesc, că într’adevăr şi noi sîntem bolnavi. Uită de pildă acum: mă arde pieptul şi gîtul, şi capul îmi vueşte. Dar ca acela de care spui tu, tot nu sînt. Uită, frate, ştii la ce m’am gîndit? Să mai cerem o jumătate şi să facem jurămînt mare că nu ne vom pune mai mult piciorul în crîşmâ. Să ne jurăm pe dumnealor de-acasă şi pe tot ce avem mai scump.
   Jumătatea veni, jurămîntul se făcu, ca de 25 de ani mereu, şi cînd eşirâ, crîşmaru! le pofti să nu 1 uite, zimbind pe supt mustăţile mari.
   Clătinîndu-se se zbăteau cu vîntul.
   —   Vintilă? Cum îţi chiamă numai nevasta?
   O undă de vînt răpi cuvîntul: «Maria».
   —   Da, Maria.
   —     Dar pe a ta cu o chiamă numai, Alexandre ?
   O altă undă duse vorba: «Susana».
   —   Da, da, Susana.
   V     ntilă zise iar: «Efi am o presimţire că pe dumnia-eî, iar o voiţi afla-o plîngînd».
   —     Nu te mai irita, frate. — Doctorul, ştii, doctorul . . . spunea . . . zvicării .. .»
   Şi vîntul răpia lacom cuvintele, alergînd plin de mînie.                         I. Agîrbicean-
                         PREMIUL „LGCEflFftRULUh
Ml-E
IV.
DATA . . .
f
                                             V.
ÎN PRIDVOR.
Mi-e data mie să trăiesc Cu dorul fericirii...
Să şed în prag şi să doinesc De farmecul iubirii.
Să număr fire şi să cos Tîrzifl pînă ’n amurg Şi firele să le greşesc Prin lacrinie ce curg.
Aşa mi-e data să doresc, Minune să se facă:
Să fiă iubită, cum iubesc, Să-ţi fifl, bădiţă, dragă.. . Să nu mal cos tîrzifl In prag Şi fire să nu număr;
Să nu mal plîng.să rid Încet Lipită de-al tău umăr.
Mi-e data mie ca să port Povara ne’mpliniril. ..
Şi numai dorul să-l îndrept In necuprinsul firii: Departe ’n colţul unei iuml Te va găsi, pribeagul;
Şi num’atîta vreau să ştii Că-I ud de lacrimi pragul.
N’a fost fată mal frumoasă decît 'ine nici odată... Picături de cer sînt ochii de supt genele lucioase, n a coadelor cunună porţi garoafă ’ntunecată Şi cum torcl în soare firul caerulul de mătase,
Un ala Q domnesc de-ar trece pe cărarea spre fîntînă S’ar descoperi ’nnainte-ţl, socotind că eşti vre-o zînă... De un stîlp săpat în glafurl dulcii tăi obraji lipeşti; Cade fusul... se desface firu’n cercuri... nu priveşti... Gîndu ’ngreunat de doruri luminoase zări colindă:
Căci al vrea din înfloriţil vişini, să răsară dragul Nalt, cu miji cui subţire strîns în brlfl; să treacă pragul... Aplecîndu-se spre tine de o mînă să te prindă Şi pe ochi să te sărute şi pe buzele fierbinţi,
Să vă îmbinail lumina ochilor cu dulci dorinţ!...
Tu, cu zimbet pe-al Iul umăr capul să-l înclini supus, Dînsul uşurel să-ţi sufle părul de pe frunte ’n sus... O, coboară peste ochii umezi largile pleoape I... Şuşuind în zbor veni-vor florile să te îngroape Atingîndu-ţl lin obrajii ca prin vis nişte săruturi.
Şi se va vărsa din ceruri să te ’nnece-un rîu de soare, Iar din crengile de vişin, va zbura un stol de fluturi, Rătăcind sfios: Să bată din aripi fîlfîitoare Peste frunte-ţl? Prea frumoasă eşti ca să te ia drept floare.
www.dacQFomanica.ro
212
LUCEAFĂRUL
Nrul 10. 1905
                        0 STAŢIUNE BALNEARĂ ROMÂNĂ.
                                  — Băile dela Sîngeorgiu. —
   Vizitiul pocneşte vesel din biciu.
   «De-acuma nu mal avem mult.»
   Am intrat în valea mănoasă a Someşului. Caii se întind în hamuri şi-o pornesc în mers repede. Lanuri bogate, de-a stînga, munţi înalţi de brazi, cu vîrfurile perdute în nori, de-a dreapta, ţărmuresc drumul ce duce la Sîngeorgiul-român, unica staţiune balneară a noastră, a Românilor.
   Borsecul avea şi el pe vremuri caracter românesc, cînd elita societăţii dela noi şi din Regatul României petreceau aici lunile de vară. Vremile s’au schimbat. Borsecul ar fi putut să ajungă proprietate românească, dar cel, cărora li se îmbiase aceste băl, au şovăit, şi astăzi Borsecul, ca şi celelalte băl din ţinuturile româneşti, sînt isvoare de venituri şi îmbogăţire uşoară în mînile străinilor. Nici Mehadia, nici Buziaşul, nici Vîlcele, Tuşnad ... nu sînt ale noastre. Ale noastre mal sînt numai băile ascunse între munţii romantici de pe valea Someşului, băile dela Sîngeorgiul-român.
   Călătoria dela Bistriţa, staţiunea finală a căilor ferate, pînă la aceste băl, e o adevărată călătorie de descoperiri. La fiecare pas, frumseţl nuol îtl deşteaptă interesul. AI pus piciorul într’un colt de tară românească de-o bogăţie necunoscută. Jur împrejur păduri întinse de brazi şi fagi, la Sîngeorgiu izvoare minerale cu ape tămăduitoare, la Rodna şi dincolo de Rodna băl de plumb, argint şi aur, un aer împrospătat de mirosurile ozonifere ale brazilor... şi toate aceste supt un cer senin, proptit, par’că, în depărtări albastre de vîrfurile înalte ale mun-
Scaldcl* »i jurul lor.
tilor Rodnel: giganticul Pietrosul mare (2305
m.), Ineul (2280 m.), Gargaleul (2100) şi Vîrful repede (2977 m.)
   In mijlocul acestei lumi româneşti, o comună mică te izbeşte prin caracterul el ciudat. E Entradamul, singura comună, în Ungaria, locuită escluziv de ovrei; un sat de vre-o ICO case, construite toate la fel, de-alungul frontului cu «tîrnate» de lemn, pe cari în zilele de vară se soresc ovrei habotnici, în caftane lungi, cu camilafcă în ceafă, şi — afară de-o nemţească stricată, — neştiind altă limbă decît — româneşte. Sînt Ovrei din Galiţia, aşezaţi aici în grup, şi pripăşit! în număr mal mic şi în celealalte comune din jur. Chiar şi în Sîngeorgiu casele din capătul satului sînt locuite de el.
   Aici însă numărul lor e disparent. Numai prin îmbrăcămintea lor de habotnici se relevă în mijlocul celor 3000 şi mal bine de Români, cîţl locuiesc în Sîngeorgiu. Aceşti locuitori, curaţi la îmbrăcăminte, sănătoşi Ia fată şi voinici, sînt cea mal bună recomandatie pentru apa minerală din comună.
   Fără reclame sensaţionale, apa dela SîngeorgiQ s’a impus prin calităţile el extra-ordinare constatate de medicl-specialiştî, cari o pun în fruntea apelor de aceeaşi compoziţie chimică: apele de Rohitsch, Vichy, Gleichenberg, Selter, Salzbrunn ş. a. Pe cînd pe la începutul anilor 70 şi pînă la 1890 frecvenţa oaspeţilor varia între 200—300, astăzi băile aceste sînt cercetate de 900—1000 bolnavi.
   Creşterea aceasta a fiecvenţel, fireşte, în rîndul întîî se datoreşte băilor reci şi calde şi celor cinci isvoare, cari împreună produc la zi o cantitate de 430.855 litri apă alcalino-muriatică, pusă în vînzare supt numirea de «Hebe».
   Cea dintîu pomenire despre aceste băl datează din anii 1818 şi 1820, cînd doi bal-neologî transilvăneni S. Belteky şi S. Pataky au cercetat băile minerale din Transilvania, între altele şi băile dela Sîngeorgiu. Izvoarele deja înainte de 1848 se întrebuinţau pentru băl, deşi erau încă într’o stare primitivă. Începînd cu anul 1857, cînd se zidi cea dintie hală şi cele dinţii scăldătoare, fireşte numai în lemn, Sîn-georgiul ia alt aspect. De-atunci an de an s’au făcut îmbunătăţiri nuol şi corăspunzătoare frecvenţei, încît astăzi băile dela Sîngeorgiu au un caracter de adevărate b I moderne.
   Intrînd pe terenul băilor, un deal de formă conică îţi atrage numai decît luarea aminte. Din sînul acestui deal, cam la jumătatea înălţimii lui, îşi iau obîrşia izvoarele principale. In
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1905
LUCEAFĂRUL
213
Scaldele reci şi calde.
vîrful dealului, de unde ti se desfăşură o pînză lată de frumsetî neperitoare, stă din vremuri bătrîne un chioşc singuratec.
   E atîta neastîmpăr de lumină, atîta muzică de colori în icoana ce-o cuprinzi cu ochii, de-aicl de sus.
   îndată la stingă, otelul «Hebe» împrejmuit de un parc, şi mai la stînga satul, cu cele doauă biserici române, în faţa ta covorul verde al văii «Borcutuluî» cu vile şi case de vară ascunse printre copaci bătrînl, la dreapta o aleă lungă ce te duce tot printre brazi, iar la picioare, pe acelaşi plan cu izvoarele — terasa.
   O învălmăşală de lume fără griji, un haos de glasuri vesele... Copil drăgălaşi în haine uşoare de vară, fetiţe şi fete sprintene, mame
fericite, tineri sburdalnicl, ___________
bărbaţi serioşi ... şi vorbă   /    '
românească şi doină românească!
   Dacă băile s’ar fi dat în exploatare la streini şi nu s’ar administra în regie proprie, prin un comitet şi comisiune administrativă, — veniturile lor, poate, ar fi mal mari, dar s’ar fi perdut caracterul lor românesc şi ar fi perit în scurtă vreme, cu siguranţă, şi cea din urmă staţiune balneară românească, cum am pierdut deja celeaialte izvoare: dela Anieş şi Valea-Vinuluî, locuri de escursiunl de rară frumseţe.
   In apropiere de 15 klm. dela Sîngeorgiu zace orăşelul Rodna, una dintre cele mal ve-
chi comune româneşti, undet răieşte nonagenarul nnstru academician şi botanist Florian Porcius. Pînă la venirea Tătarilor (1242), Rodna fusese oraş mare cu multe zeci de mii de locuitori şi fiind situată la graniţa Transilvaniei şi a Bucovinei, de mare importanţă comercială. Ars şi pustiit de TatarI, din toată măreţia de odinioară n’au mal rămas decît cîteva ruine şi canale subterane. Rodna astăzi e o comună de peste 4000 locuitori cu o biserică românească zidită pe ruinele unei vechi biserici în stil gotic, a cărei poartă de intrare, acum stîncă masivă, se mal vede şi astăzi înaintea bisericii nuoî.
   Dincoace de Rodna se află izvoarele dela Anieş, proprietatea fostului ministru Andrei Bethlen, dincolo de Rodna, într’o vale îngustă, ţărmurită de rîuşorul repede Izvorul,—Valea-Vinuluî, proprietatea societăţii carpatine maghiare din Cluj.
   Şi mal la deal, ajungem la băile de plumb şi argint, la topitoare, intrăm în «Strîmtoarea dracului», formată de stîncl uriaşe cari de asupra capetelor noastre par a-şî întinde mî-nile ... Şi par’că un dor necunoscut ne mînă mereu înainte înspre CarpaţI... Pleşuvul Jneu străluce în bătaia razelor de soare, şi par’că înduioşat priveşte peste hotară, la ţările surori, Bucovina şi Moldova.
   Dragi cititori, mal fericiţi decît noi ceşti legaţi de munca grea a scrisului zilnic, — dacă îndemnaţi de şirele noastre veţi cerceta odată locurile aceste, salutaţi şi în numele nostru acest depărtat cuib de viaţă românească, acest colţ de pămînt românesc!           m. Aegea.
Izvorul tămăduirii.
www.dacQFomanica.ro
214
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1905
                                MÎNE.
   Bunic! din bunici s’au jucat la umbra lui, care trebue să fi fost mult mai mică pe vremuri. Cîte petnceri şi nunţi nu s’afl întocmit supt freamătul braţelor sale puternice, vibrînd duios în cîntecele vioarelor şi ale pasărilor.
   De cîte ori nu i-a plins sufletul de înduioşare supt undularea armonioasă a frunzelor?
   Se simţise atît de fericit cu ai săi 1
   Şi-ar fi întins braţele să adăpostească întreaga lume, bună şi rea. Iertarea şi blîndeţa ţineau la el loc de ură.
   Intr’o vară, un uragan furios îi rupse o parte din braţ. Sărmanul nuc 1 Poate s’ar fi stîns de durere, dacă cel mai tînăr şi cel mai din urmă vlăstar al unei generaţii perdute nu l-ar fi îngrijit şi mîngăi'at.
   Tinărul prieten nu se putea lipsi de el.
   După cîte dureri şi întristări, nu şi-a regăsit în copilărie liniştea, aci la umbră! Urmărit de vre-o greşală, în ramurile lui era scăparea....
   Odată, pe nişte călduri grozave, ţine minte că a adăpostit o mulţime de oameni.
   Şi-a auzit binecuvîntărî destule; toţi îi u au viaţă lungă. Numai unul a zis:
   — Ce hun ar fi de un pat.
   A tăcut. Eia învăţat cu năcazurile. De un
singur lucru i-a părut însă rău: că nu şi-a putut cunoaşte duşmanul.
   O duse cîtva timp bine, pînă cînd într’o zi nu mai văzu pe micul pieten. Nu se plinse nimănui; doar în puterea nopţii stelele îl mîn-găiau cu razele lor reci, iar vîntul îi şoptea, că odorul n’a murit ci rătăceşte prin străini.
   Vestea asta îl mai alină.
   Intr’o dimineaţă auzi d n nou vocea de odinioară.
   — Ce mai pat are să iasă dintr’insul.
   Peste o săptămînă, trunchiul său puternic zăcea la pămînt, cu braţele întinse: Un veac de viaţă stîns într’o clipă supt tăişul ferului. Mult timp stătură crengile la pămmt; deasupra lor, ca într’un vis răQ, pasările sburau repede, cu teamă, fără să se mai abată_______
   Şi vechiul prieten s’a reîntors din străini, mînat de dor. Cîte are să-I povestească el acum 1 Plăceri şi mâhniri, în adîncul cărora amint rile copilăriei lucesc ca un colţ de senin la capătul îndepărtat al unei bolţi. Şi cum are să-i jure, că nu se va mai despărţi de el — unic şi statornic credincios — nici odată! Dar e tîrziu, e noapte Mîne se va duce în grăd nâ şi îi va zice ban găsit la razele sfinte ale răsăritului.
                                                                                         Caterina S. Bassarabescu.
                          P E P0DM0L.
Noapte caldă, lună plină,
Apa ’n vale curge lin . ..
Pe podmolul din grădină Patru fete torc la in . .. Picură din ochi la una Lacrimile pe fuior,
Alta cîntă cîntă ’ntr’una Şi se ’ngînă cu-al ei dor.
Iar a treia răsuceşte Şi precum a învăţat,
La a patra-i povesteşte Vorbe goale de prin sat.
Iar copila care stoarce Apa genelor şi toarce,
Se gîndeşte ’ntoarsă ’n sine: «Ce e vi”ţa pentru mine? Treacă, poate mîne seară
Voi sta singură ’n cămară Uşurată de-al meu plîns,
Voi miji la focul stins Ah, în aste ceasuri sfinte Nime ’n lume nu le ştie . . . Vine, vine de departe,
Bate lin în uşa mea. îi deschid şi se lumină Palid şubreda chilie.
Pare c’ar pătrunde luna,
Prin păreţi pe undeva.
Noapte caldă, lună plină,
Dulci mai sînteţi griji deşarte ...
Pe podmolul din grădină Toarce-un greer mai departe.
                                                                                                   Maria Cunţan.
www.dacQFomanica.ro
Niul 10, 1905
LUCEAFĂRUL
215
                                       FOI RĂZLEŢE.
                       D. Angli el :în grădină. Poem. Bucureşti, 1. Socecu 1905, pp. 56.
   Aş vrea ca acestor şire să le pot împrumuta căldura prietiniel care mi leagă de poet, căci sint neuitate pentru mine nopţile acele intime cînd el mă purta prin grădina-! fermecaţi. Acum porţile gră-dinel sînt descinse pentru toată lumea; nu maî e Mitif care-şi duce prietinii pintre straturile zmălţuite de tlori, găsind un cuvînt de admiraţie pentru fie-care dintre ele, — ci e o recepţie la poetul Anghel. A muncit cincisprezece ani ai tinereţii sale, plivind fără odihnă buruienile, îndreptînd necurmat linia avîntată a straturilor, desmierdîn-du-şî zi cu zi florile iubite. Si cînd a crezut că a sosit vremea, a dat porţile’n lături, făcînd intrare, la altarul frumosului, celor însetaţi de el.
   Şi lumea va intra............ aducînd cu sine
preocupaţii zilnice şi chiar dac’ar lipsi pizmaşii şi einicii cari sînt în stare să calce pe o floare, se vor afla nepăsătorii, grăbiţii, cari nu vor şti că te poţi opri înaintea unei nalbe, în admiraţie. Cel mai puţini vor aduce cu sine seninătatea sufletească, ca să priceapă că-î
De ajuns o candelă ’ntr’un templu, şi-I deajurs într’o
                                          grădină
O floare, ca să ’nveselească un suflet singur ce visează.
   Cătră aceşti puţini mă îndrept, să dau cu ei o raită prin locurile de cari mă leagă duioase amintiri.
   Grădina în care intrăm nu-I de pe alte ţărmuri ; florile nu vorbesc, ci strălucesc în mii de feţe şi ne îmbată cu mirezmele lor. Nici una nu-şî spune povestea ei. In grădina lui Anghel e stăpînă Natura, nu fantazia; poemul lui nu-î o mitologie, ci o’nchegare de douăzeci de cîntece lirice despre flori, fără de acţiune, numai descrieri şi impresii. ■
   Dar viaţă e din belşug şi aici, nu viaţă omenească, ci de flori, şi fără de zeităţi din grădina aceasta se degajază o neţărmurită sfinţenie.
                                        Mirezme dulci de flori mă’mbată şi mă alintă
                                [gîndurl blînde. . . .
                                        Ce iertător şi bun ţi-I gîndul în faţa florilor
                                [plăpînde!
   Aşa începe poetul.
   Şi începutul acesta ne face să pătrundem în sufletul poetului: bun şi iertător afară din cale, de-o religiozitate profundă în faţa frumseţii, o fire senzitivă, dispusă totdeauna să lege reflexii de impresiile din afară.
   Voiu cerca să ilustrez cu cîte-va pilde aceste note caracterhtce firei poetului.
   Bunătatea lui Anghel, fără de care poemul nu s’ar putea închipui, e ertătoare fată de micile greşeli ale altora, în faţa eternelor idile.
   Născute dintr’o sărutare, şi moarte după zece zile, cari în sările de vară trec pe sub umbrele platanilor din grădina Luxemburgului, poetul nu încreţeşte fruntea, ca moralistul ipocrit, ci şăgalnic ne pune o întrebare de conştiinţă:
   Pe zilele acelea cine din noi nu şi-ar da anii?
   Pentru sărmana fată bătrînă, în casa căreia se uscă troenile de flori culese zilnic din gră-dtnă, căci e scris, că
   Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n’a fost
                                                                                                                  [mireasă
el are o vorbă de mîngăere, arătîndu-î brîn-duşele încă în floare
Şi poate soarele de toamnă, s’o ’nduioşa să-ţlîncunune Pe frunte mîndra lui beteală.
   Floarea căreia el dedică o poezie de patru strofe e cea mai oropsită, cea mai nearătătoasă: Măgheranul, căci în bunătatea lui sufletească, simte că dispreţuindu-se se face o nedreptate acestei cenuşărese între flori, pe care natura n’a înzestrat-o cu haine strălucitoare. Iar noi cetitorii, pe cari dl Brătescu-Voineşti ne-a împrietenit deja cu Măgheranul, de aci înainte îl vom iubi. Reproduc poezia în întregime, căci nota aceasta de milă faţă de oropsiţi prodomină în producţmnea poetică a lui Anghel:
Afl înflorit iar măgheranil şi n’a prins nimenea de veste. Şi-acum se trec, cum trec pe lume atîtea vieţi ce pîn’
                                         [la moarte
S’ascund în numărul mulţimel şi umilite staâ de-oparte, Cum stă între surori sfioasa Cenuşăreasa din poveste.
                                                                      Tăcuţi şi trişti se trec în taină, cu fruntea in pămînt,
                                         [plecată,
Şi nici o mînă cătră dînşil nu se întinde ca să-I rumpă Căci fetele aşa-s făcute ca să le placă haina scumpă, Şi el, sărmanii n’au nimica să poată-ademeni o fată.
www.dacQFomanica.ro
216
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1905
   Dar cum mor formele spre sară, şi creşte luna fără
                                                [veste,
   Un miros blînd, cum nu e altul, pătrunde-atit de cald
                                                [şi dulce,
   Că fetele, uitînd de noapte şi că e ceasul să se culce, Rămîn plnă tîrziu pe gîndurl, oftînd cu dor lingă fereşte.
   Oftează fetele şi nu ştiu, a doua zi de dimineaţă,
   Cînd se coboară în grădină că’n biata floare cenuşie Ce se ascunde umi'ilă, e-atît parfum şi poezie. ...
   Şi măgheranil mor în taină cum afl trăit întreaga viată...
      Ca o a cincia strofă s’ar putea adăoga strofa care sfîrşeşte altă poezie («Dureri scumpe»):
   Aşa mor florile’n neştire, aşa-şî stîng ochif buni lumina Şi’n preajma vieţii care rîde, cine-ar gîndi, privind
                                                                                                                             grădina,
   Că sub surisul el s’ascunde o ne’ntreruptă agonie I — Cine-a ’nteles cît plîns ascunde sub ochi o dungă viorie?..
      Admiraţia aceasta pentru flori nu se poate naşte decît în sufletul aceluia care are o adîncă religiozitate pentru acea
      .,. Fantazie uriaşe ce-a dat un straiO Ia fiecare.
      Am citat versurile în cari o floare. într’o grădină, se aseamănă cu o candelă’ntr’un templu. In poezia «Melancolie» avem o rugăciune ridicată «linişte! în natură» de o evlavie şi cucernicie admirabilă.
      E linişte ca’ntr’o săhăstrie în grădină. Nici un grier nu s’aude să’nalte imnul vieţel, doar petale albe, diafane de trandafir, pică, în stăruinţa mirezmelor dulci cari plutesc prin aier.
   Cu visuri, cu gîndirl frumoase, cu fantazia mea, cu viaţă învins de-o milă nesfîrşită aş vrea să ’mpoporez natura Dar braţele îmi cad trudite şi mută îmi rămîne gura Simţind nelămurit în mine că numai liniştea-i măreaţă.
   Un cint, cît de duios, acuma n’ar fi el oare-o pîngărire, Cînd e atîta armonie în ne ’ntrerupta, sfînta pace ? Grădina-I o poemă dulce şi, vezi tu, vîntul care tace,
   E ca o mînă adormită pe coarda rupt’a unei lire.
      Cît talent de artist e în aste două strofe, în cari Anghel a aflat cuvinte ca să esprime nişte sentimente, pe cît de puternice, pe atît de vage! Cel dinţii sentiment pe care-I stârneşte Liniştea natureî în sufletul acesta deosebit de bun, e mila. Ştim de ce. Lipsa de mişcare, lipsa de viaţă evocă în el cuvîntul: moarte. Petalele trandafirilor, cari se scutură, sînt semnul tristei agonii ce se ascunde supt surisul împietrit al grădinii.       Şi în mila lui
   pentru sărmanele-I sorioare cari mor, ar vrea să aducă el viaţă în «pacea asta funerară». Dar ori ce încercare de a rumpe «liniştea ţesută în jurul celor ce afi să moară», fie măcar cu un cint cît de duios, fie chiar cu un vis
eşit din fantazie omenească, îl pare o profanare. Căci încetul cu încetul, nelămurit, simte că în faţa lui, a omului, stă o divinitate; Liniştea aceasta e o putere elementară, pe care n’are nimeni dreptul s’o turbure, nici chiar vîntul, care tăcînd
E ca o mînă adormită pe coarda rupt’a unei lire....
    Ce frumoasă e comparaţia aceasta din urmă!
    Cu cît o comparaţie uneşte două lucruri mal depărtate, cărora li-se găsesc însuşiri comune, cu atîta ea are o mal mare valoare estetică, căci pe lîngă calitatea de a produce în noi înţelegerea, .ea mal are şi farmecul noului. Poemul lui Anghel e bogat afară din cale în astfel de comparaţii nouă, în asociaţiunî de idei neaşteDtate, cari denotă nişte simţiri foarte rafinate. Acelaş vînt ce zace ca o mînă obosită pe coarda rupt’a unei lire, îl vedem în altă parte, cînd vine încărcat de mirezme, să-muit cu «o năframă care-o scuturi». Luna ce răsare printre stele «s’alege albă şi scînteie ca un ban nou într’o comoară», şi noaptea voluptoasă de vară
E o noapte dulce alungată dintr’un seraiii, de vre-o
                                                                                                                  cadînă.
    De multe ori comparaţiei el îl dă un rol deosebit de important. Limba noastră e un bun moştenit şi de aceea necomplet, căci strămoşilor noştri le lipseaţi multe dintre noţiunile cu cari noi lucrăm zilnic. E ştiut, că marele poet Omer distingea răfi culorile şi în poeme medievale găsim cal cărora li se daţi atributul de verde şi cînî roşii. Distingerea culorilor cum o facem noi azi, nu datează de mult. Şi mal săracă e limba pentru nuanţe muzicale, aşa în cît desvoltîndu-se cu o repeziune mare facultăţile muzicale ale omenirel, afl trebuit create cuvinte nouă: sol, fa, do, mi etc. E însă caracteristic, că pentru diferitele mirezme, pînă azi n’avem espresiunl. Asta documentează, că am rămas tot pe o treaptă de imperfecţie. Dar dacă mulţimea nu simte nevoie de a preciza diferitele parfumurî, sînt unele firi cu senzurî mal perfecte, pentru cari deosebirile aceste cer să fie esprimate.
    Cînd Anghel ne conduce în grădina sa «după ploaie», cînd aerul s’a limpezit şi s’a început naiva florilor urgie, el ne învaţă să simţim, că crinii au o «boare profană şi grea», că iasomia trimite un parfum «blînd ca un gînd de pace», iar verbinele miroasă voluptos «a dragoste şi a moarte».
   Ceea ce nu i-a putut oferi limba, prea săracă încă pentru simţiri mal rafinate, i-a dat arta: în loc de cuvinte avem comparaţii. Fireşte că, pentru ca să poţi produce în cetitor starea aceea de rafinerie sufletească, ca
www.dacaromamca.ro
Nul 10, 1905
LUCEAFĂRUL
217
Strada principală şi Bisericile.
să fie capabil a simţi mai adine decît de obiceiu. a-şl asocia idei de abstracţiuni, trebue să-l pregăteşti cu mijloace artistice extraordinare.
   Şi Angliei e acest artist. îmi pare rău, că spaţiul nu-mi permite să vorbesc despre mă-estria versurilor sale, aşa cum aş dori. Faptul însă în sine că ii reuşeşte să ne încătuşeze atenţiunea asupra unor flori într’un poem de douăzeci de cîntece, în care nu ne aţîţă interesul prin nici o povestire, în care fantazieî noastre nu i se dă nici un rol, ne arată că avem de a face cu un artist mare, care poate să deslege problema grea de a ne impresiona prin descrieri şi de a ne descrie impresii. Spre acest scop el ne introduce în grădina sa «cînd te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte» caşi cînd florile s’au înveşmîntat în straile de primăvară, cînd supt căldura soarelui de atneaz crinul întristat «îşi frînge trupul svelt in două» caşi cînd ploaia a înviorat florile încingîndu-le în luptă, ziua, cînd florile rîd în grămadă «de pare că ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint» şi noaptea cînd «nu mai cunoşti de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate». Şi totdeauna găsim lucruri nouă de admirat în grădina lui. Nevoind să mai citez altă poezie, rog pe cetitori să re-cetească Măgheranii şi să observe cît de minunat ştie poetul să introducă pe nisimţite floarea aceasta în cadrul în care i se accentuează valoarea. Ei, care ziua «nu poate ademeni o fată», îi trebue cadrul nopţii şi noi nici nu simţim cum poetul încetul cu încetul întunecă peisajul, face ca să «moară formele» în jurul
nostru şi ne desarmează ochiul deprins să caute culori strălucite. In schimb însă luna «creşte fără veste» şi ne predispune să primim cu dragoste parfumul cald şi dulce al floarei, care se ascunde. Toate aceste cetitorul nu e obicinuit să le observe, nu-1 impoartă cîte nopţi de nedurmire s'au dat pentru desăvîrşirea asta de formă, cită căutare a premers unei rime fericite şi nouă (ce frumos rimează razimi cu aziml în poezia «Dragoste»!), care azi, cînd forma poeziei române a ajuns Ia o aşa perfecţie, înceată de a fi numai o cerinţă şi e o calitate. Ceea ce pricepe însă ori cine e, că poemul In grădină însemnează un eveniment în literatura română, în care aduce o notă nouă.
   Anghel a fugit de zgomotul lumii în umbra liniştită a unui boschet, nu pentru că lumea nu-1 interesează. De cîte ori nu ne arată reflexiile sale, cit de bine a văzut oamenii şi cît de adînc le cunoaşte sufletele 1 A fugit însă de pulsaţia vieţii zbuciumate, pentru că a ocolit Impresiile prea puternice, pentru că coardele fireî lui sînt atît de întinse, de sînt capabile să vibreze şi în faţa unor impresii de natură intimă, lină. Şi noi ascultăm aiuriţi melodiile aceste nouă şi spunem cîntăreţuluî măiestru: «Mai cîntă!»
   Dl Kimon Loghi, a cărui nume se leagă azi de apariţia volumelor celor mai de samă de versuri româneşti, a ştiut să înfrumseţeze acest volum elegant tipărit cu nişte vignete de toată frumuseţea, tinute in ton decorativ, din cari sîntem fericiţi că putem reproduce la acest loc cîteva.                           Dr. s. P.
www.dacQFomanica.ro
218
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1905
                                                  CRONICĂ.
                                               Teatru la Sibiiu.
     .                         Sibiiu, Maiu 1905.
   In serile de Sîmbătă 30 Aprilie şi Duminecă 1/14 Maiu, diletanţii români din Sibiiu sub conducerea d-Iuî Z. Bârsan şi cu ajutorul d-sale şi al d-rei M. Voiculescu, ne-aîi încîntat cu reprezentaţiunl cit se poate de reuşite. Sîmbătă s’a jucat mal întîl piesa în versuri «Jean Mărie» de Andr6 Theuriet, tradusă din franţuzeşte. Scene foarte înduioşătoare ce se petrec într’un sat de pescari. Theresa, copila unor pescari săraci, e logodită cu Jean Mărie care pleacă pe vapor, dorind să cîştige bani pentru viitoarea lui căsnicie. Vaporul pe care se află se s:ufundă. Theresa îşi deplinge 4 ani de zile mirele pe care-l socoteşte înecat. In răstimp tatăl el moare; mama e bătrînă şi bolnavă; mizeria o constrînge să se căsătoriască cu bâtrînu Joel. Moare apoi şi maică-sa. Ea, cu toate atenţiunile delicate ale bătrînulul soţ, e tot tristă şi îl mărturiseşte în sfirşit cum nu poate uita pe cel mort. Deodată apare Jean Mărie, care prin-tr’un miracol scăpase cu viaţă şi dupăce muncise şi adunase bani prin ţări străine, venea să-şi împlinească visul de fericire.
   Rămîne ca trăsnit cînd află din gura The-resieî că ea e măritată, însă simţind că tot îl mai iubeşte, vrea s’o înduplece a fugi cu dîn-sul. Dar — sublimă virtute — Theresa rezistă şi îl conjură să se întoarcă de unde a venit, să nu se mai întîlnească. Mustrarea păcatului i-ar schimba iubirea în ură şi ea vrea să poarte în suflet dragostea lor curată şi neprihănită. D-ra Voiculescu a jucat admirabil rolul The-reseî, iar rolurile bătrînulul Joel şi pe-al lui Jean Mărie le-a interpretat pe rind d-1 Z. Bârsan ca un adevărat artist. In rolul lui Jean Mărie a mişcat şi înduioşat publicul încît nu-I putem aduce destule laude.
   In «Necinstiţii», dramă în 3 acte, tradusă din italieneşte, a fost cu entusiasm aplaudată D-ra Voiculescu în rolul unei soţii care din neştiinţă, sperind să îmbunătăţească traiul soţului pe care îl iubeşte, ajunge să-I înşale. Pe Carlo, soţul înşelat, il joacă de minune d-1 Bârsan. Diletanta care juca pe d-na de Fornaris (soţia unul amploiat defraudant care vine să cerşescă indulgenţa juraţilor) n’am putut-o asculta cu atenţiune fiind prea grozav impresionaţi de înfăţişarea d-sale; prea era afară din cale înegrită şi urîţită. Nu ştiâ deci de-a dovedit talent, cea ce putem însă afirma că-I lipseşte cu desăvîr-şire, este de sigur «vanitatea». Ceilalţi diletanţi au jucat care de care mal bine ş’au fost foarte mult aplaudaţi. Duminecă seara s’a ’nceput cu
«Lăutarul din Creinona» de Franţois Coppâe al cărui subiect e atît de cunoscut dar, durere, în româneşte aşa de prost tradus. D-1 Bârsan a jucat cu toate acestea aht de bine — mişcînd mal ales pe dame pînă h lacrimi, în rolul Co-coşduluî Filippo. O simpatică diletantă Sibiană a interpretat rolul Gianineî mult mal presus de aşteptările publicului care nu ştia ce să admire mal mult la dînsa: frumseţea răpitoare sau focul sfios şi modest al copilei iubitoare care s’ar bucura de succesul prietenului nefericit dacă acest succes n’ar fi zădărnicirea dragostei ce o leagă de un altul. Tatăl «iianinel, vestitul Maestru, a jucat tot pe atît de bine, asemenea şi Sandro iubitul. Ca încheere, d-1 Bârsan ne-a dat o comedie plină de haz «3 pălării de damă». Ca să fim de tot sinceri, trebue să mărturisim că alegerea putea fi mal bună. De oare ce avem aşa de rar prilegiul de a ne bucura de teatru românesc în Ardeal, ne-ar părea bine să vedem piese care să aibe şi o oare care valoare literară, fie ele şi traduceri. O spunem în treacăt şi fără să ne ’mpedice de-a repeta că Comedia «3 pălării de damă» a fost foarte reuşită. Spre surprinderea noastră d-1 Bârsan care nu ştim să mal fi jucat în Comedii, ne-a plăcut peste măsură în rolul Ote-teanu iar diletanţii au ajuns cu toţii în această piesă la culmea succesului primind flori peste flori şi stîrnind aplauze într’adevăr frenetice.
   Felicităm din inimă cu căldură şi sinceritate pe neobositul şi excelentul regisor d-1 Zaharie Bârsan.                                      —
                                                        * * *
   Asocîaţiunea la Cluj. Despărţămîntul Cluj al Asociaţiunil prin noua sa activitate atrage luarea aminte a tuturor oamenilor de bine, cari se interesează de soartea culturală a poporului nostru. S’au împlinit zece ani, de cînd din această cetate aşezată în inima Românizmulul de dincoace, nu ne mal sosesc veşti îmbucurătoare. Obosită par’că de zguduitoarele evenimente, viaţa româneasca în acele părţi a dormitat în întunerec zece ani împliniţi. Acum, reculeasă şi premenită de suflete tinere şi entuziaste, înalţă steagul unei activităţi pe care stau scrise frumoasele cuvinte: «Lumină şi adevăr». în adunarea generală a despărţămîntuluî. ţinută la Feleac, în ziua de 21 Maiu n., s’aii întrunit poporul din jurul Clujului, cărturarii l-au luminat prin pre'egerl poporale şi l-au povăţuit cu toată căldura inimel lor care e calea cea dreaptă a vieţii româneşti. Tot din acest prilej despărţămîntul a hotărit scoaterea unei Biblioteci pentru popor, a cărui prim număr cuprinde programul de activitate din viitor al comitetului. E un program foarte intim şi cu multă pricepere scris de directorul despă ţămîntu-
www.dacoromanica.ro
NruriO, 1905
LUCEAFRUL
219 1
lui, Dr. Amos Frîncu, din care multe puncte ar putea fi adoptate şi de secţiunea centrală. Vrednicilor bărbaţi, cari lucrează cu atita dragoste şi înţelepciune pentru luminarea şi înaintarea poporului nostru, cu toţii le trimitem urările
noastre de bine. Dumnezeu să le ajute!
                                                       * * *
   Expoziţia «Asociaţiunil». Cu ocazia inaugurării Muzeului istoric şi etnografic, ce se va face în luna August, se plănueşte o mare expoziţie care să fie icoana fidelă a întregeî noastre vieţi româneşti. Din programul ce 1 am primit vedem că expoziţia va cuprinde o parte etnografică şi una istorică-culturală. Cea etnografică îmbrăţişează: situaţiunea geografică, viaţa comunală, casele ţăranilor români, tipul şi portul ţărănesc, locuinţa ţăranului român, industria textilă şi alte industrii de casă, agricultura, economia vitelor, cultura grâdinei, cultura viilor, pădurăntul, stupâritul, cultura viermilor de mâtasâ, industria agricolă, pâstoritul, vînatul şi pescâritul şi industria minieră; iar panea isto-ricâ-culturală: istoria politică, istoria culturală, istoria militară, teritoriul şi credincioşii bisericilor române, averea bisericilor, bisericile şi mănăstirile, şcoa'ele confesionale, istoria bisericilor, literatura bisericească, producţiunea literară, expoziţia ştiinţifică, pictura, sculptura, muzica română, artiştii români, industria de artă, «Asociaţiunea», alte societăţi culturale, expoziţia băncilor, partea generală şi cea specială. Din înşirarea acestor numiri, cari vor forma tot atitea secţiuni ale expoziţiunil, putem vedea că planul e foarte întins, care, realizat chiar numai în parte, va fi un nou titlu de glorie pentru Asociaţiune.
  i                   *  *   *
   Iublleul «Reuniunii române de muzică» din Sibiiu se va serba în 8 Iunie a. c. st n. Vor lua parte toţi foştii ei membrii şi corurile româneşti din patrie. In 8 Iunie, seara, va fi un mare concert festiv, iar a doua zi se va reprezenta opereta «Moş Ciocîrlan» de Cav. de Flondor. Programa detaiată se va publica la timp.
                                       CĂRŢI $1 REVISTE.
   Dr. M. Friedwagner: Romănishe Volkslleder aus der Bukovina. Sonderabdruck aus der Festgabe fiir A Mussafia. Halle, M. Niemeyer, 1905. pp. 34.
   Ca şi predecesorul săîi, Dl Th. Qartner, dl M. Friedwagner, profesor de limbile romanice la universitatea din Cernăuţi, ajungînd într’un centru românesc, s’a dedicat cu iubire, şi — broşura de cîntece populare pe care a scris-o ni-o arată — cu multă pricepere studiului limbel şi literaturel româneşti. După o introducere sumară în care dă cîteva date exacte despre Românii
din Bucovina şi o apreciare călduroasă despre literatura noastră populară, tipăreşte cinclzecl-şi-trel de cîntece, între cari unele nouă şi foarte frumoase. Notele explicative din josul paginilor de natură literară şi filologică, arătlndu-se variantele din cele mal însemnate colecţii de cîntece populare, dîndu-se explicaţiile necesare celor, cari nu aii avut ocazia să audă pe ţăranul nostru cîntînd doine şi improvizînd strigături, lă-murindu-se unele datini şi versuri grele de înţeles pentru străini, arătîndu se senzul cuvintelor provinciale şi a idiotizmelor şi atrăgîndu-s.* atenţia cetitorului asupra unor construcţii sintactice remarcabile. Notele aceste, cari dovedesc cit de adine a pătruns autorul lor în firea limbel româneşti, pot servi de model tuturor celor ce daQ în vileag colecţii de cîntece populare, cari din nefericire, la noi, nu-s de cele mal multe-orl de-cît nişte aglomerări de material necernut, strîns fără critică şi publicat fără de metodă.
   Dorim din inimă, ca dl F. să găsiască răgazul necesar ca să ne dea încurlnd o colecţie mal mare in felul celei de faţă şi recomandăm elevilor săi români, cari aă ocazie să culeagă poezii din popor, să-I pună la dispoziţiă un material mal bogat ca să poată face o selecţie ce va avea şi o valoare literară.
                                                                                                                        Dr. S. Puşcariu,
                                                               * * *
   Mihail Sadoveanu: Povestiri din războiu. Bucureşti, 1905. 250 pp. în 8°. Fără îndoială volumul acesta este cel mal bun dintre cele cinci volume pe cari dl Sadoveanu le-a scos ia iveală într’un interval de un an abia. Eroii acestor povestiri sînt aşa de viguros descrişi incit ii vedem mişeîndu-se înaintea noastră şi ne pomenim şi noi luaţi în vîrtejul asaltului: căciularil răcnesc, înnalţă straturile puştilor, izbind din grefl în baionete şi în ţeste omeneşti... ofiţerii răcnesc şi el, inde-sîndu-şl chipiul cu revolverul, cu glasurile Îngroşate in piclâ de cărbune şi pucioasă. Luaţi odată in acest vîrtej, eroii ne sînt din ce în ce mal cunoscuţi şi mal dragi: wagmiştril cu mustăţile mari, cari amestecă glumele cu înjurăturile, Buzămurgă, ţiganul, sublocotenentul Pietraru, căpitanul Corban, şi călăraşul necunoscut pe care nu l-a chiemat decît: Vasile aiul Tudor:
   Puţini din el scapă teferi din încleştarea războiului; cel mal mulţi se rostogolesc pe cîmpiile Bulgarie', fără frică şi fără părere de rău, căci doar îşi daseră bine seama, cind au plecat de acasă: «Ce poate să ni se întîmpleacolo în războiţi ? Cel mult o să murim. Ei,şi?»
   Şi ochii ni se umezesc, şi şirurile ne fug dinaintea ochilor, cind vedem, cum cel râmaşi adună pe cel morţi şi-i aşează în groapa comună. Glasul preotului se înnalţă, batalioanele îşi dcscoper capetele, şi gornistul suspină din goarna innăbuşită cu palma, melodia tră-gănată a morţii: «Flăcăi vrednici cu suflete potolite 1 voi umiliţilor şi nebăgaţilor in seamă 1 Sub pasul vostru s’a cutremurat pămîntul străin. Voi aţi răbdat şi aţi suferit, aţi lăsat în urmă căminurl pustii in lacrimi; dar cumplita voastră vitejie a suflat negura de pe moşia părinţilor noştri. Fraţilor, pace vouă 1»
   Printre aceste figuri de bronz se strecoară şi citeva scene idilice, ca in «PrînzuU, «Ceasuri de pace», «Mî-nia Moşului», «In spital».
   Şi pentru ca Sadoveanu poetul să iasă şi de astădată la iveală, volumul conţine patru pagini de un lirizm complet, cind prozatorul se estaziază în faţa trupului fără viaţă al umilitului Vasile al Iul Tudor.
   Şi — ca cea mal perfectă încheiere a volumului — «Convoiul» fixează reflexii de un desăvirşit umanita-
www.dacoromanica.ro
220
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1905
riztn, cînd după paginile de bronz, schiţează in moale marmură de Carara, convoiul Învingătorilor şi ai învinşii or, prin vîntul aspru de Decembre, care frigea obra-zuHle ca un briciQ răti ascuţit.
   «Gîndul li se întoarse Ia cel îngropaţi în vifor, în urmă căzuţi fără murmur, cu lacrimile înghieţate în ochi, cu gurile închise izbucnirilor durerii. Şi simţiafl ceva fără să şi-o spue, o milă pentru om, pentru omul nenorocit, ori care ar fi el».
   Şi ’ntr’un tîrziu, în căldura focului, oamenii se lăsară uni! peste alţii, cu ochii închişi, cu inimile împăcate
   Maria Cioban: Poezii, Arad, 1905, 79 pp. în 8°. Un nume bine cunoscut pentru cetitorii de dincoace şi chiar şi pentru unii de dincolo, căci poeziile «M’am rugat», şi «Mi-e dor», dacă îmi aduc bine aminte, au fost publicate şi în «Convorbiri», iar «Crăiasa codrului» în volumul lui Tit Maiorescu: «Omagifl» — Intr’o limbă uşoară şi limpede dna Cioban versifică sentimente, nu chiar profunde, dar totdeauna curate şi cu o pronunţată nuanţă naţională. Am putea zice, uneori prea pronunţată, căci în legenda «Tămăiţa» — foarte reuşită de altcum — ni se parc prea sentenţios graiul sfintei Vineri, cînd spune nevestil cum să-şi crească fata:
     Una tnsâ-ţl leg de suflet, vezi şi-o creşte ca să lie,
     Neamului tău de podoabă şi bisericii mîndrie.
     Foarte reuşite sînt de-asemenea poeziile scrise sub influenţa vădită a iul Coşbuc, ca d. e. «Cosaşul», «Grija Mamei», «Trei deodată», «Lîngă rîfl», «Nelinişte», «Cercuitorul».
     Reproduc cîntecul dela pag. 65., căci mi se pare cea mal potrivită pentru caracterizarea personalităţii literare a d-nel Cioban:
                De cînt şi eu vreodată Nu cînt efl nimănui;
                Ci dacă cînt vreodată,
                Efl cînt războiului.
              El ştie bine dorul Ce ţes în gîndul mefl Şi-mi ştie bine gîndul Ce ţes efl tot merefi.
              Şi dacă plîng vreodată,
              Nu plîng de sărăcie;
              Ci dacă plîng vreodată,
              Efl plîng ce mi-I drag mie.
              Şi plîng şi cînt deodată,
              Cînd ţes în gîndul mefl;
              Şi ţes efl pînza toată Dar plîng şi cînt merefl.
              Şi iese valuri pînza,
              Pe sul nu mal sînt fire ;
              Şi iese valuri pînza Şi-l albă şi subţire.
              E gata pînza toată Dar efl în gîndul mefl Tot ţes a mea iubire Şi cînt şi plîng merefl.
   Versuri aşa de clare nu mal avem dela scriitoarele noastre de dincoace decît dela regretata Lucreţia Suciu şi dela d-şoara Cunfan. D-na Maria Cioban este singura, care poate să ocupe un loc alăturea de ele.
              APARE:                           ABONAMENTUL:             
La 1 şl 15 a fiecărei luni, stil v. Ediţia de lux: 20 cor. Str. 25 cor. 
    Preţul acestui număr 50 b.                    pe an.                
        In România 65 bani                    Edifia simplă:            
                                        Pe 1 an 12 cor, pe Jumătate     
                                               de an 6 cor.             
                                    Pentru străinătate 1 an 16 cor.     
Redacţia şi Administraţia:                                              
IV., STR. ZOLDFA, 7.                                                    
Tipografia «POPORUL ROMÂN», Budapesta, Vil, Amazon-u. 6—8.
      INSTITUT DE CREDIT ŞI DE ECONOMII, SOCIETATE PE ACŢlI.
                         SEDIUL: ORĂŞTIE, CASELE PROPRII.
  <] Fondată la 1885. — Capital social: 500,000 cor. — Fonduri: 400,000 cor. D> —Starea depunerilor: peste 2.400,000 cor. ^
         Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4V2°/o
         Darea de venit după interese o solveşte institutul separat.....
        Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuiesc cu reîntoarcerea poştei.
                               PROPRIETATEA ŞI EDITURA REDACŢIEI.
Red.-resp.: M1HA1 STAN.
www.dacaromamca.ro