„LUCEAFĂRUL" Anul IV. Nrul. 8 BudapeWWwjdacâr»mkniSa>.iO 1905 m EM3 ÎNSEMNAREA .diverselor câştiguri î 1 Premiu 600000 Ţ 1 Câştig â 400000 : 1 » 200000 4) 9 » » 2 £ * 100000 +3 (U -g * N 1 » » O. <- 90000 ~ | 9 » » § •- & 80000 «> 60000 to -g 50000 u ± » 1 1 » 40000 f 5 7> 30000 3 » 25000 8 » 20000 8 15000 36 » » 10000 67 » 5000 3 P 3000 437 f> » 2000 803 7> » 1000 1528 P j> 500 140 P 300 34450 » 200 4850 » » 170 4850 » 130 100 » 100 4350 » » 80 3350 » 40 Castlg şi Premii! 55,000 in valoare de 14.459,000 lnvitînd cu onoare, pentru participarea la curînd apropiata a XVI. Loterie, atragem în deosebi atenţiunea că la nici o altă Loterie nu se află ast-fel de ŞANSE colosale de a putea dobîndi cîştigurî însemnate ca la Lotăria de clasă Regală Ungară. Totalul sumei pentru losurile emise se urcă la: Coroane 14.459,000, lei 16 mii. o o Care se urcă la principalul cîştig de: o o aproape Lei 1.100,000. ooo Preţul Losurilor pentru clasa I sînt: o o o Pentru un sfert Los leT 3,15 banT Pentru un jum. „ ,, 6,30 „ Pentru un întreg. ,, „ 12,60 „ Planuri gratuite. Liste oficiale de trageri, trimitem imediat după trageri. Rugăm a se face comenzile cît mal curînd posibil, cel mal tîrz u pînăla 12/25—13/26 Mai cînd începe tragerea. Banca Jt Gaerîicke BUSJtfESm împreună cu comanda să se binevoiască a ni se trimite costul cuvenit prin Mandat poştal, sau în scrisori recomandate, bacnote româneşti safi cupoane. — Corespondeţă în 1. română. www.dacaromamca.ro AŞTEPTARE ^ Sat din margine de codru, Revărsat sfios în vale, Tot maî jalnic cade-amurgul Peste straşinile tale! Frunza plopilor pe plaiuri, Ochii stelelor pe creste, Rouă firelor de iarbă Plîng duioasa ta poveste. înzădar de sus azi luna Împleteşte-şî chipu ’n apă, Ale firii înţelesuri — Minte nu-î să Ie priceapă. Şi ’nzădar răsare soare, Brîul bolţii să ’ntretaie, N’are suflet, azi, tovarăş In cărarea-i de văpaie. Mor azi cîntecele ’n pragul Nopţilor la şezătoare Şi de feţi frumoşi uitată Mîndra Cosinzeană moare. Azi voinici cu zmeii ’n luptă Zarea nu maî înspăimîntă Şi pe pajiştea ’nflorită Nici un cîntăreţ nu cîntă. Ursitoare rele scris-au Toţi voinicii să te lasă, Şi-au orînduit să fie Un pribeag din orice casă. Azi de cîntece şi glume Toată vatra ta-î orfană, Şi-i atît prisos de jale în îngusta ta poiană. Unde-i astăzi cîntăreţul, Glasul codrilor s’asculte, Cetluind pe patru strune f Taina zvonurilor multe ? Şi pribegitori, azi, unde-s Ochii văzători a toate, Să îmbrăţişeze ’ntreagă Vraja firii fermecate? G. COŞBUC, ca Octavan. Tot mai ostenită-i doina Fluerului dela munte, Tot maî părăsite-s astăzi Bietele piscuri cărunte. Doar’ arare, cîte-odată, Vre-un rătăcitor, departe, Satului perdut în umbră, Mai trimite-I cîte-o carte. Salba de căsuţe albe Se ’nsenin’ atunci de-odată, La podmol în fapt de seară Toată lumea-i adunată. .. Şi prin ochielarii umezi, Spune popa din scrisoare, Pîn’ ce luminează luna Fruntea celor arşi de soare. Octavian Goga. www.dacQFomanica.ro 168 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1905 C 0 Ş B U C Coşbuc . . . aşa sună de dur şi de rupt, e par’ că îndărătnicie ţărănească chiar în numele Iui. Nici o vocală deschisă nu-ţi alintă urechea, — un nume predestinat să lupte, pînă să te cucerească, pînă să-l pronunţi cu drag Şi e ceva dîrz şi în felul cum Coşbuc s’a impus în literatura noastră. Atunci, cînd din volumul de poezii al unul geniu picurase atîta melancolie, încît a putut potopi sufletele unui neam întreg, atunci, cînd poeţi romantici se retrăgeau de razele soarelui dogoritor al amiezii, ni-a dat să răsuflăm aier răşinos de munte şi să privim icoane pline de lumină şi culori, de mişcare graţioasă şi de conturi precise. Fermecaţi am esclamit cu el: «E vară, e vară!» Ca un copil ştrengar s’a strecurat cu noi pe la fereastra unei case, unde o codană folosin-du-se de singurătate, a luat oglinda din cui, a scos salba de mărgele din ladă şi şi-a pus o floare la urechi. «Ştiţi voi», ne şopteşte poetul, ce se zbate şi de zgomotul zilei, căutînd liniştea nopţilor cu luciu de lună, cînd ochii lor priviafl natura împrejmuitoare numai atîta timp, cît ea putea să le înrîurească sufletul şi apoi închideau pleoapele obosite ca să poată străbate cu privirile lor tainele, de multeorî închipuite ale unui suflet sentimental, — atunci apăru Coşbuc cu fruntea senină şi cu zimbetul pe buze. împin-gînd cu coatele în dreapta şi în stînga, îşi făcu cu îndărătnicie loc prin mulţime şi ajungînd Ia noi ne luă cu sine. Ne-a dus departe-departe, într’un sat la poalele acelui munte, care ţintu-eşte pentru totdeauna colţurile a trei ţări române, şi ne-a arătat cer senin, ni-a espus soarelui CASA NATALĂ. în căpşorul acela, cînd oglinda-î şopteşte cea dintîî ispită ? Ea-şi zice : Că-mi stă bine ’n cap năframa Şi ce fată frumuşică Are mama. Şi apoi ea se gîndeşte mai departe: Mama-mî dă învăţătură Cum se ţese-o pînzătură, Nu cum staă cel dragi de vorbă Gură ’n gură,... Că mi-a spus bunica mie, Că nevasta una ştie Mal mult decît fata, jună, El, dar ce? nu mi-a spus buna Şi mă mir efl ce-o să fie Asta una». Cu două case mai departe vedem o ţărancă tînără Ia leagănul copilaşului săâ. Şi ea cîntâ ; www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 169 A venit un lup din crîng, Şi-alerga prin sat să fure, Si să ducă in pădure, Pe copil care plîng. Şi-a venit ia noî la poaită Şi-am eşit eu c’o nuia: «Lup flămînd cu trei cojoace Hal la maica să te joace» Efi chiemam pe lup încoace, El fugea ’ncotro vedea. Ieri pe drum, un om sărac întreba pela vecine: «Poartă-se copiii bine ? Dacă nu să-I vîr în sac!» Şi-a venit la noi la poartă Şi-am eşit eu şi i-am spus: «Puiul meu e bun şi tace Nu ţi-1 dafi şi dute’n pacel Eşti sărac dar n’am ce-ţl face! Du-te, du-te!» şi s’adus. Si-a venit un negustor Plin de bani, cu vîlfă mare Cumpăra copil pe care Nu-I iubeşte mama lor. Şi-a venit la noi la poartă Şi-am eşit şi l-am certat: «N’aî nici tu nici împăratul Bani să-mi cumpere băiatul, Pleacă ’n sat, că-I mare satul Pleacă, pleacă»! şi-a plecat. Trei paşi la stînga linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor; Se prind de mînl şi se desprind, S’adună ’n cerc şi iar se ’ntind Şi bat pămîntul tropotind In tact uşor». Dar ce’ nsemnează grupul acela de doi flăcăi? Unul e încruntat, faţa lui exprimă durere şi îngrijare. Bietul îşi ia rămas bun, căci a căzut la sorţi să se despartă pe trei ani de ai săi şi recrutul îşi dă iubita în grija frate-său. Poartă I grij-! Tot a mea S’o găsesc, tot dor să-mî poarte! Dar de nu-I păzi-o bine, Îi-al găsit duşman în mine — ăcl fac moarte Pentru ea! SATUL NATAL: HORDO0. Punînd urechia la uşa casei din vecini, auzim pe fata săracă, dar frumoasă, plîngtndu-se mă-si de clevetirile «duşmancei» sale bogate şi urîte; dosindu-ne după un gard, ne face martorii unei scene de hîrjoneală nevinovată între doi îndrăgostiţi şi apoi ne oprim acolo, unde s’a strîns atît norod, că nu-1 încape hotarul. Ce e chiotul şi veselia asta? Săgeată, bogăta-taşul, îşi mărită pe Zamfira şi azistăm la un ospăţ, cum nu ne-a mai fost dat să ne vadă ochii. «Văzut-aţi vre-odată hora românească?» ne întreabă poetul. «înălţaţi-vă pe vîrful picioarelor, ca s’o zăriţi peste capetele mulţimii: Iată moara. Aici se întîlnesc oameni de departe, aici se pune ţara la cale. Morarul, om întreg de altfel, şi-a pus mintea cu copiii şi acum sfătoşii îl zăpăcesc cu întrebările lor isteţe, aşa că nuiaua mai e în stare să le răspundă «de ce se învîrte moara». Şi în veselia generală noi nici nu presupunem ce dureri se frămîntă în sufletul frumoasei «fete a morarului», care caută înzădar somnul, frate cu uitarea, căci la căpătîiul ei stă de strajă înfiorătoarea re-muşcare. înainte de a ne lua rămas bun dela satul acesta, ne urcăm pe dealul dela marginea lui, ca să vedem o minunată «seară de vară». Zgomotele au amuţit, www.dacQFomanica.ro 170 LUCEAFĂRUL Nru! 8, 1905 Dintr’un timp si vîntul tace; Satul doarme ca ’n mormînt — Totu-I plin de Duhul sflnt • Linişte ’n văzduh şi pace Pe pămînt. * * * Abia acum, cînd întunerecul s’a lăsat peste tablourile acestea fermecătoare, ne deşteptăm şi noî ca dintr’un vis frumos şi pe gurile tuturor se iveşte întrebarea: Dar cine e magul, care ni-a arătat toate aceste frumuseţi, pe lîngă cari am trecut atîta timp fără să le băgăm în samă, cine e măestrul, care a desfăşurat înaintea noastră sufletul ţăranului cu toate dorurile, cu toate bucuriile şi cu toate întristările lui? Acum de abia zărim, pe cel ce ni-a adus aici dîndu-se el însuşi de-oparte, neturburîn-du-ne nici odată impresiile prin rostirea cuvîntu-lul „eu!“ Şi numele, care suna atît de rupt odinioară, numele lui Coşbuc, e acum mîngăere urechilor noastre. * * * Poate să pară curios, că chiar acela, care mal rar de cît oricare alt poet român a rostit cuvîntul «eu», e cel mai individual dintre toţi. Nu e cu putinţă, ca cetind nişte versuri neiscălite, să nu ştim dacă-s de Coşbuc saQ nu, un lucru care nu se întîmplă nici chiar cu poeziile lui Eminescu. Tot astfel e şi cu marii peisagişti şi portre-tiştî. E de ajuns să fi rămas odată timp mal îndelungat înaintea unei pînze de a lor pentru-ca, cetindu-le apoi numele, să putem recunoaşte şi celelalte tablouri ale lor. E oare numai armonia liniilor şi a colorilor, numai amestecul pe paletă şi resfrîngerea luminii asupra diferitelor straturi de coloare, care ne face să cunoaştem pe marele pictor în toate pînzele lui? De sigur că nu. Meşteşugul ori cît de perfect ar fi el, ori cît de strîns legat şi contopit cu arta propriu zisă, se poate imita. E adevărat, că Coşbuc a adus o inovaţie şi prin forma esterioară a poeziilor sale. Dacă versurile lui Eminescu curg ca un rîu limpede, ale lui Coşbuc se asamănă cu acele vâlcele din munţi, cari în curgerea lor daQ de sute şi mii de obstacole, cari trec peste bolovani, formează bulbocl, sînt’ pe alocurea^line, ca imediat să se verse în formă de cataract, se despart, încunjurînd mici ostroave, ca să se împreune iară şi pe cît sînt de limpezi, pe atît pot deveni de tulburi, cînd la munte e furtună, cînd vâlceaua se schimbă în torent. Dar chiar această formă e singurul lucru care pînă acuma a putut fi imitat cu oarecare succes de elevii lui Coşbuc. Miezul, sîmburile poeziilor lui încă n’a găsit imitator. Şi acest miez, sufletul operei de artă, face să recunoaştem pe artistul mare în toate cre-aţiunile lui. Să ne oprim un moment la comparaţia de mal nainte şi să asemănăm pe Coşbuc cu un portretist mare. S’ar putea crede, că în portret, avînd acesta să redea întocmai pe modelul, după care-I făcut şi care de cele mal multe ori, însemnînd şi o individualitate, diferă de oricare alt model, s’ar putea crede zic, că în portrete trebue să dispară cu totul personalitatea pictorului. Şi totuşi aceasta se întîmplă numai la acel pictori, cari nu sînt adevăraţi artişti. Pe un Velasquez, pe un Lenbach îl recunoşti îndată din fiecare pînză a sa. De ce? Răspunsul îl vom avea în mod indirect, dacă punem faţă în faţă un portret şi o fotografie. De sigur, că cea din urmă fiind lucru produs de maşină, va fi totdeauna mal exactă de cît portretul. Şi totuşi de cîteori nu ni-se întîmplă, ca văzînd fotografia cuiva, să esclamăm: „Nu samănă 1" Aceasta mal ales cînd vedem fotografia unul bun cunoscut al nostru; un străin, care vede întîia oară pe fotografiat şi fotografia lui, va găsi cu mult mai iute, că samănă. In mod absolut, obiectiv, străinul are dreptate, căci maşina de fotografiat nu face concesii, ea redă întocmai pe model. Dar şi noî, cari cunoaştem pe fotografiat mal bine, avem dreptate, deşi numai în mod relativ, subiectiv. Iată de ce. Fotografia nu poate fi decît o «poză», — cuvîntul e foarte nimerit, — în ea se fixează înfăţişarea unul om într’un moment anumit şi mal ales în momentul cînd modelul n’are es-presia sa obicinuită. Astfel se face că oameni serioşi ies surizînd, oameni mahmuri fac o faţă amabilă şi oameni hazlii au o înfăţişare sărbătorească de cele mai multe ori. Iar imaginea, care se produce în creerul nostru la rostirea www.dacaromamca.ro Nrul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 171 unul nume, nu corespunde unei «poze», ci a sinteziî tuturor pozelor în care l-am văzut, şi cu cît cineva ne e mai cunoscut, cu atît imaginea lui va fi mai complicată, căci cu ea se combină şi însuşirile caracterului lui. De aceea fotograful bun te espune şi din profil şi din faţă şi din jumătate de profil, pentru-ca com-parînd în urmă fotografiile, — cîteştrele deopotrivă de exacte — să poţi alege sau să dai prietinilor să aleagă pe aceea, care se apropie mai mult de sinteza tuturor pozelor tale. Un portretist adevărat va şti deci să sintetizeze, din suma pozelor în care îşi aşază modelul, pe cea mai caracteristică. El trebue să fie afară de aceea un bun psiholog şi va căuta între trăsurile feţii pe acelea, care es-primă mai mult firea modelului. Noi sîntem deprinşi să asociem totdeauna imagini concrete de noţiuni abstracte, aşa îneît descoperim în privirea cuiva vivacitate sufletească, în colţurile gurii sensualism, văzînd o frunte lată gîcim gindurile, cari se zbat supt ea etc. Portretistul va ţinea samă de aceste esperienţe fizionomice mai mult sau mai puţin îndreptăţite, şi după cum va cunoaşte, că modelul său e o fire gin-ditoare, că prevalează în el senzualizm sau vivacitate, va scoate în relief mai cu samă fruntea, gura sau ochii modelului său. In cazul acesta el va produce în noi impresia, — fireşte subiectivă, — a asămănării celei mai de-săvîrşite. Tot asfel şi poetul, numai cît mijloacele pe cari le întrebuinţează el sînt altele. Cit de bun psiholog e Coşbuc şi cît de bun cunoscător de oameni e, s’a spus de re-peţiteori. Poezii ca «Nu te-aî priceput» ne arată cît de adine a pătruns în psihologia ţărancei române. Aici vreau să aduc însă două pilde în cari starea sufletească a ţărancei îndrăgostite nu-î analizată de poet, ci esprimată numai prin citeva mişcări reflexe, cari însă o trădează pe deplin. Pocnind din bicifi, pe lingă bol, . In zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Şi după biciti l-am cunoscut, Şi cum ţeseam, nici n’am ştiut Cum am sărit şi m’am zbătut Să ies dela război. întocmai precum ea şi-a cunoscut pe alesul inimei după pocnetul biciului, aşa o cunoaştem noi pe ea pînă ’n adîncul sufletului. Acest Şi după biciCt l-am cunoscut ne spune tot. Poetul nu mai are nevoie să ne descrie cum a tresărit, cum i-a năvălit sîngele la obraz, cum a început să-I bată inima cu putere. Toate acestea se cuprind în versul acela aruncat par'că la întîmplare în mijlocul strofei. Mai complicată e starea sufletească a ţărăncuţei, pe jumătate copilă şi pe jumătate femeie, din acel cap d’operă care poartă titula de «Subţirica din vecini». în sufletul ei încă nu sînt limpezite trăsăturile cari au să caracterizeze pe femeia viitoare. Zburdalnică şi dispusă la ştrengării, un drăcşor pe care dragostea abia încolţită încă nu l-a subjugat. Vine ’ncet, pe ochi îmîpune Stă pe loc şi-I pare bine, Mînile el mici şi mol, Bate ’n palme: «Te ştiti efll In ureche-o vorbă-mlspune, Nu mal vifi! De viă la tine Rîde lung şi fuge-apol... Ml săruţi şi nu mal vreu! Dar flăcăul e un ştrengar şi jumătate, deprins cu d’alde astea; el ştie că leacul cel mai bun e, să facă pe supăratul. Şi cînd Subţirica-1 vede mîhnit, cu bărbia proptită ’n coate şi cu coatele pe genunchi, dragostea e deşteptată în sufletul ei prin temerea ca să nu-1 peardă şi atunci: Stînd aşa, un braţ ridică, Blînd ridică, Părul meu pe frunte dat. Cînd mă ’nalţ rămln mirat; «Te-al întors?» şi, subţirică, Ea pe piept mi-s’a lăsat Şi zimbia c’un fel de frică: «Răule, te-aî supărat?» Din toată mîndria eî feciorelnică, din toată conştiinţa de sine, n’a mai rămas decît mustrarea «răule!» — dar şi aceasta spusă cu glas dulce, zîmbind cu un fel de frică, care-i dictează imediat pe acel «te-ai supărat?», dovada celei mai mari devoţiuni şi bunătăţi sufleteşti. * * * Pentru-ca să poţi scrie versuri atît de impecabile ca Coşbuc, trebue să fii un mare măestru, pentru-ca să poţi deslega probleme atît de grele, cum e descrierea rîuluî Prahova dela izvor pînă la revărsare şi să faci o imagine atît de desăvîrşită a iernei la sat, trebue să fii un www.dacQFomanica.ro 172 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1905. artist de frunte, pentru-ca să fii în stare să scrii baladele frumoase din cele patru volume şi să versifici cu atîta graţie nişte anecdote nevinovate, trebue să ai o seninătate şi un umor neaoş adus dela ţară, — dar ca să poţi reda cu atîta subtilitate cele mai ascunse taine ale sufletului omenesc, trebue ca sufletul tău însuşi să le păstreze, trebue să fi simţit, tu poetul, toate acele chinuri şi plăceri ale inimel zbuciumate de pasiuni. Deşi Coşbuc e atît de obiectiv şi în lirismul său, sufletul lui capabil de cele mai înălţătoare sentimente se desface limpede din versurile sale. Mai puternic reese aceasta din poezia Mama. E vorba de o mamă, cuvint pe care l-a încadrat poetul totdeauna în cele mai frumoase versuri ale sale, mai mult, e vorba de mama sa. Am aştepta, ca cel puţin în versurile dedicate ei să găsim esprimarea directă a sentimentelor sale. Dar nu. Şi aici poetul se retrage de o parte, aici mai mult ca ori şi cînd i se pare că persoana sa trebue să se ascundă, şi în loc să ne spună cît de nemăsurat de mult o iubeşte, ne dă un tablou care se preface într’o aoreolă în jurul capului ei de mucenică. Şi cu toate astea noi citim printre şire adine în inima poetului, noi PĂRINŢII POETULUI. gîcim că eterna jale în doina plopilor e jalea sufletului său, din tremurarea glasului care ne vorbeşte se desprinde profundă afecţiune fiiască, şi căutînd să ne arate cît de nemăsurat de mare e iubirea mamei sale pentru el, ne spune cît de nemărginit de mult o iubeşte el. In vaduri ape repezi curg . Şi vuet dau în vale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. Pe malul apel se ’mpletesc Cărări ce duc la moară, Acolo mamă te zăresc Pe tine ’ntr’o căscioară. Să se observe cît de repede urmează acest pe tine după cuvintele te zăresc, caşi cînd prin ele poetul ar vrea să ne facă să uităm că i-a scăpat din pană un vetb căruia îi corăspunde pronumele eu. Cu tine două fele stati Şi torc In rînd cu tine; Sînt încă mici şi tată n’au — Şi George nu mal vine. Nu: «şi eu nu mai viu». E mama, care se gîndeşte la George al ei. Pentru-ca să-i gî-cească însă atît de bine gîndurile, cit de des a trebuit să se gîndească poetul Ia ea! Despre aceasta avem o probă directă, căci dorul de mamă-sa iubită l-a muncit prea des, aşa îneît nu se poate ca el să nu se fi făcut şi de altădată vers. între cele patruzeci de cîn-tece din volumul «Balade şi Idile» găsim o poezioară nepretenţioasă de două strofe, care-î identică cu poezia «Mama». Deosebirea stă numai într’aceea că ea e turnată dintr’odată, că poetul de astădată n’a avut tihna sufletească să scrie opt strofe lungi, art:stul n’a avut răgaz să pună surdină sentimentelor sale, ci ele au debordat deadreptul. La un pahar de vin. în mijlocul veseliei generale apare imaginea mamei care plînge de dorul lui, şi capul lui cade deodată pe mînă şi sufletul lui se topeşte în aceste versuri: EI veseli repetau cîntarea Departe ’n văl e o căscioară Ciocnind paharele în cor, Cu prispa netedă de lut, Eu mi-am lăsat pe mînă capul Şi mama coase, şi-a el lacrăml Şi n’auzeam cîntarea lor. Stau umede pe ce-a cusut. * * * Dl Gherea a arătat în minunatul său studiu despre «Poetul ţărănimei», că poezia «Mamă» www.dacQFomanica.ro Niul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 173 FRATELE POETULUI: AUREL. e caracteristică pentru epoca maî recentă în producţiunea poetică a lui Coşbuc, a poetului ţăran adus la oraş. Dar oricît de nefast ar fi putut fi mediul cel nou şi nepotrivit pentru poetul seninătăţii cîmpeneştî, dacă el n’ar fi fost cauza poeziilor Doină, Noi vrem pâmînt, Mamă, ci numai al cîntecului de două strofe citat, noi, cetitorii egoişti, am fi fericit soartea nefastă pentru el, care i-a dat ocazie să-l producă. In definitiv e şi o mică exagerare, pe lîngă adevărul incontestabil, în teoria care atribue prea mare influenţă asupra producerii de maî tîrziu a lui Coşbuc, noului mediu în care tră-eşte. Idilele ţărăneşti s’au născut toate la oraş, fie că acest oraş se chema Cluj, Sibiiu sau Bucureşti. Luaţi pe ţăranul român dela coarnele plugului sau pe ciobanul din stînă şi duceţi-1 în străini, ţineţi-1 trei ani la miliţie bună-oară într’o ţară unde se îmbracă oamenii altfel, unde trăesc şi vorbesc în alt chip, şi veţi vedea că numai atunci începe să-şi dea sama despre fericirea de acasă. In satul lui el se simte bine, cu toate nevoile pe cari le are, fără să-şi dea sama de ce. In străini el se simte rău şi va şti şi pentru-ce. Aici, abia, va înţelege farmecul muncii pe cîmp, cînd zorile se revarsă şi păsările ciripesc, aici va preţui libertatea şi inde- pendenţa vieţii lui săteşti, aici va pricepe ce gol e traiul fără verdeaţa luncilor şi umbra codrilor... şi dacă acest ţăran va avea o fire de poet, el va face doinele acele minunate ostăşeşti. Tot astfel, pentru-ca să poată scrie versurile sale, a fost de lipsă şi pentru Coşbuc deplasarea. Din contrastul celor două vieţi, de ţară şi de oraş, s’aQ desluşit conturile celei dinţii, depărtarea l-a făcut să piardă din ochi unele linii şi colori accesorii, fără importanţă, ca să iasă cu atît mai mult la iveală cele caracteristice. Fireşte, că pe de altă parte depărtarea aceasta e şi primejdioasă, căci ea poate şterge imaginile, cu atît maî mult, cu cît nouăle impresii se vor înmulţi, cu cît ele vor fi mai puternice, periclitînd pe cele vechi. Totul depinde în cazul acesta de felul poetului şi de gradul de intenzitate cu care s’au absorbit în sufletul lui primele impresii. Şi în privinţa aceasta Coşbuc s’a arătat, că a adus din munţi atîta aer proaspăt, din văi atîta murmur de izvoare, din lunci atîta parfum de flori şi concert de culori, din satul său atîta admiraţie pentru viaţa ţărănească încît n’avem de ce ne îngriji. La aceste se mai adaogă faptul că din cele dinţii versuri ei a FAMILIA POETULUI. www.dacQFomanica.ro 174 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1908 ştiut ce vrea, un copil încă, el a găsit calea adevărată pe care să ajungă la nemurire. In privinţa asta îmî par caracteristice unele trăsuri în activitatea lui. Astfel ne miră cum de în tot ce a scris pînă acuma nu găsim o singură poezie în vers popular la poelul, care a pătruns mal adînc în sufletul poporului, la cel ce a mărturisit însuşi în Nota dela finea volumului «Fire de tort», că «am cetit şi citesc toate poeziile poporale cari se publică pretutindeni: şi cele din Mara-murăş, caşi cele din Bucovina, ca şi cele din Macedonia». Versuri populare au scris Alexandri şi Emi-nescu. Cel dintîî, descoperitorul lor, le-a imitat căci simţul săfi artistic a recunoscut îndată adînca poezie a literatureî populare. Dar Alexandri cunoştea prea puţin poporul şi deşi ochiul său ager a zărit dintru început cele mal multe frumseţl externe ale versului popular, el n’a putut pătrunde în adîncimile, în sufletul lor. De aceea imitaţiile lui sună numai a vers popular, de aceea îndreptările pe cari Ie-a făcut în colecţia sa conţin de cele mal multe ori note falşe. Altfel Eminescu. Acesta n’a imitat, ci a creat versuri populare. El a cutre:erat toate ţările locuite de Români, a cunoscut pe Românul de pretutindeni, a pătruns adînc în firea, în sufletul literatureî populare, şi a scris ca poetul popular, însă mal frumos, căci el a ştiut ce poate lăsa afară şi ce poate accentua ca să nu strice caracterul poeziei populare. «La mijloc de codru des», «Ce te legeni codrule», — iată versurile populare aduse la desăvîrşire. In această direcţie, după Eminescu, nu mal era nimic de făcut; şi Coşbuc n’a scris nici un vers popular. Coşbuc n’a scris de asemenea nici un sonet afară de unul, în care arată ce ingrată e această formă poetică. Dar nu e de presupus că el, poetul care a învins cu atîta uşurinţă orice dificultăţi de ritm şi rimă, să nu fi putut lupta cont-a acestei forme. Alia e cauza. Dela început şi pînă azi Coşbuc a vrut să arete că felul de esprimare al ţăranului şi limba lui sînt ele în de sine în mare parte poezie. De aceea el a scris totdeauna cum se vorbeşte Ia ţară şi a săvîrşit în privinţa asta minuni, ştiind să redea în graiul poporului cele mai adîncl gîndirl şi cele mal subtile sentimente. Ca să poată face aceasta trebuia, însă, fireşte, să aibă libertate deplină, să poată lungi vorba unde i se părea necesar, s’o scurteze unde un cuvînt putea să redea întocmai noţiunea de esprimat, să-şî făurească strofa după cursul limbeî, nu invers, ca la sonet. Iată de ce limba lui Coşbuc e lipsită aproape cu desăvîrşire de neologisme, mal ales în poeziile Iui mal vechi. în cele mai noul le întîlnim pe ici pe colo — şi e bine că le-a făcut şi lor loc, căci multe din ele afi fost plantate cu rădăcini sănătoase în limba noastră literară de poeţi mari. Un neologism apare însă chiar în cele mal vechi poezii de Coşbuc şi şi-a menţinut locul şi în versurile de mal tîrziu. E cuvîntul laş. «Viaţa-1 datorie grea Şi laşii se ’ngrozesc de ea — Să aibă tot cel laşi ar vrea Pe neluptat....» Spunea bătrnul sfetnic mamei lui Fulger. Vlahuţă a format cuvîntul mişelnic şi l-a aşezat atît de bine în versul dintîî al poeziei «Din prag», încît el va rămînea de veci. Poporul zice simplu mişel. Dar «laşitatea» e o nuanţă a «mişelieî» pentru care Iul Coşbuc îi trebuia o expresiune proprie. Şi e caracteristic acest neologizm pentru întreg felul poeziilor lui Coşbuc, cari pe lîngă seninătate clasică conţin o notă atît de puternică şi bărbătească. El voia să biciuiască sea-timentalizmul romantic şi femenin care se’n-cuibase în literatura noastră. Copil nu ’nţeleg ce vor: A pltnge-I cuniinţia lor. Dar lucrul cel mal laş în lume E un bărbat tînguitor... Şi glasul său a avut răsunet. De aceea Coşbuc nu e numai un poet de frunte în literatura românească, ci şi un apostol, sosind în momentul cînd era nevoie de el. * * * Orcanul însuşi stă domol Şi ’n gloduri dulci se perde, Cînd zinele cu peptul gol Răsar pe lunca verde ... La ţara lor nici zmei n’ajung Dar .într’o zi la poartă, Bătu^de'drumuLgreu şi lung Slăbită şi mal moartă 0 fată.., www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 175 Şi zinele încrezindu-se în haina simplă ce o purta, i-au deschis, fără să bănuiască, că supt iia albă a zmeritel fete se ascunde prinţul acela cunoscut nouă din «Nunta Zamfirii», atît de falnic pe calul său în salt, ... cînd trecea C’un braţ în şold şi pe prăsea Cu celalalt. Povestea ce-a urmat e simplă, şi Intr’o zi a fost ce-a fost, Că ea n’a mers la horă, a două zi iar şi tot aşa a treia oară, pînă ce crăiasa zinelor a rămas învinsă de farmecul nestimatelor ce i le arătase. Şi cînd ea-şl zmulge părul pocăită, El rîde şi-o desmiardă: «Acum nu-I timp să te boceşti; Tu vil cu mine-acasă ; Crăiasă dacă nu mal eşti Vel fi împărăteasă 1 — Aşa a fost şi cu Coşbuc. Cine-ar fi presupus, acum douăzeci de ani, de băeţandrul acela îmbrăcat în cioareci şi cămaşă ţărănească, un copil, căruia abia îi mija mustaţa, că e un cuceritor? Lui i s’aQ deschis porţile, cari atît de rareori se deschid pentru pămîntenî, pe tărîmal Poeziei. Dar chiar cele dinţii versuri fost au atît de strălucitoare, salba mărgelelor sale nestimate au furat minţile, au învins pe crăiasa Zinelor, care prin el a fost ridicată la treapta de împărăteasă. Dr. Sextîl Puşcariu. DESPRE COŞBUC. Gheorghe Coşbuc omul este tot atît de interesant ca — poetul. Ear eu n’am să fac nici biografie, nici recensiune, ci am să scot în evidenţă cîteva din întîmplările prin cari a trecut omul-poet. Ş’anume am să încep cu epoca sosirii lui Coşbuc la Bucureşti. Era în iarna dintre 1888—89. Pînă atunci îl cunoscusem pe Coşbuc numai din nume: scrisese mai multe poezii în «Tribuna» dela Sibiiu. Intr’o seară Bogdan-Duică îmi spune că: «E aici Coşbuc». — «Unde?» — «Dincolo», — adecă în odaia de alături, în care locuia Duică. (Stăm în aceeaşi casă). Curios ca să-l văd, trec dincolo. Ne salutăm caşi cînd ne-am fi cunoscut de cînd lumea şi nu ne-am fi despărţit decît erl. Coşbuc avea atunci vre-o douăzeci de ani. Statură mijlocie, îmbrăcăminte sărăcăciosă, barbă care creştea nesupărată de bărbier, mustlcioră ce sta cum îi plăcea, faţă destul de palidă, ochii însă, ochii erafl de poet! Mari, schintei-torî şi d’o bunătate şi veselie de copil. »Slavici mi-a zis să vin la Bucureşti... In-tr’una m’a tot îndemnat. Dar ce să fac eu aici? — Ei, asta e, o să-ţi găseşti şi tu vre-un că-pătîi», — îi răspundeam noi şi puserăm ciai-nicul în activitate. Am stat de poveşti pînă după miezul nopţii. Poetul nostru se încălzise, ciaiuri nu mai ştiu cîte am beut, dar ţin minte că ne fărmecase cu poveştile. Ni-a povestit de satul lui, cum a fost odată cu fratele său la vinat şi s’au urcat intr’un arbore, de frica lupilor, — cum şi-a petrecut la ospeţe, recita strigături (la plăcinte), chiuituri şi improvisaţiunile ce fac ţăranii cu aceste prilejuri. Ni-a vorbit de şaga de pe la şezători şi de bocetele de pe la înmormîntărl... In sfîrşit despre întreaga comoară de impresii ce o adusese cu sine din satul său, din munţii Nâ-săudului. Apoi despre ştrengăriile dela gimna-siu. Povestea şi rîdea din toată inima. Ni-a vorbit d’asemenî despre vara din urmă, pe care a petrecut-o la Gura-Rîului (lîngă S -biiu). Lăuda pe popa Manta şi pe «taica» Ivan (notarul)... «Ce mai oameni de petrecere şi cum cîntă popa Manta», zicea. «Dar Dini a lui Cunţan (profesorul din Sibiiu) ce mai ştrengă-roaioă!» — Şi ne povestea că are ochii ve zi, «drăcoşi», că umbla cu părul despletit; — avea păr bogat şi mare. (Dini a murit, la Berlin, după ce terminase cu succes strălucit conservatorul dela Lipsea)... «Ear bătrînul Cunţan e un om de aur»... Şi ni-a vorbit de Duminicile petrecute în sînul familiei Cunţan, cum după cîte un prînz bun improviza la adresa fiecărui membru al familiei şi a oaspeţilor cite-va versuri hazlii. Ne a şi recitat dintre ele... (Poeta Maria Cunţan le ştie pe toate !) Ne recita apoi crîmpee din baladele şi idilele ce avea de gînd să scrie ş’un plan întreg ne desfăşura asupra celor ce are de gînd să lucreze, li admiram memoria, căci mii de versuri ştia. Ş’apoi ce temperament şi fire fericită: bani nu avea, nici vre-o perspectivă nu-şl făcea că o s’ajungă să cîştige ceva... O zi ca alta însă era fără griji şi nu se gîndea decît la Zamfira lui şi la celelalte eroine şi eroi din poeziile ce le-a scris mai tîrzifl şi cari azi sînt podoabe ale literaturei româneşti. www.dacQFomanica.ro 176 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1905 LEON COŞBUC, fratele poetului. Pînă s’a desprimăvărat, tot în poveşti am dus-o... Viaţă de adevăraţi — boemi. Cînd rămînea singur, scria poezii. După ce a dat soarele şi s’a început munca în cîmp şi deal, Coşbuc n’a mai avut astîmpăr, ci des de dimineaţă pleca afară din Bucureşti, îi venise dorul de viaţa curată dela sate, de cîmp arat şi sămănături cari înverzesc... «Vai, ce mai sărăcie de Bucureştii ăştia»» zicea seara cînd se întorcea obosit. «Pe la margini numai ţiglăriî şi binale»... Şi p’acolo însă descoperise sufletul lui de poet lucruri interesante. Ne vorbea cînd despre vre-un tip de ţigancă «drăcoaică» — cuvîntul lui favorit — care Ia ameazî în loc să odihnească juca şi se hîrjonea cu toţi, cînd despre un tip de beţivan «nostim», ori despre vre-un muncitor de tărie extraordinară. Pe toţi îi îmbrăca în haina albă a poeziei. De pe această vreme sînt cele mai energice (şi unele erotice) poezii ale sale. Intr’aste intrase în favoarea dlui Titu Maio-rescu. Ajunsese chiar — în slujbă : ajutător pe ling & arhitectul ministrului de instrucţie publică. Poetul Coşbuc ajutător pe lîngă un ingineri Am făcut un haz, dar mai ales glumea Coşbuc, — încît nici la teatrul de varietăţi n’ar fi fost mai amuzant. Vorba e că poetul nostru avea leafă (aproape 200 lei) şi-î da mîna să strige el «ţal», cînd ne duceam pe la Anton şi Şerbănescu din Blănarî. (Amon ţinea în strada din Blănari un «birt iconomic» ; era un omuleţ isteţ, hazliu, ştia pe dinafară toate poeziile lui Eminescu şi noi îl aveam drag, îndeosebi pentru-că da pe credit; a şi dat, sărmanul, faliment 1 In «iconomicul» Iui «birt» era restaurantul, casina şi cercul nostru literar... Iar Şerbănescu era alt birtaş, tot în strada Blănarî; avea cel mai bun vin de Drăgăşani, cel puţin noi nu cunoşteam altul mai bun. Multe miezî-de-noapte ni-au ajuns aici. Beam pe îndelete, iar Coşbuc ne recita anacreontice.) Pe la început Coşbuc lua în serios «slujba». Se ducea pe la minister si lucra. Ne spunea că e ocupat cu întocmirea unui tablou statistic (privitor la clădirile de supt administraţia minis-teruluî). Mai în urmă şi-a adus acasă hîrtiile şi scria la cifre şi trăgea la rubrici ca un inginer. Iar la urmă de tot i-a lăsat în plata Dlui: nouă luni n’a mai dat pe Ia minister. In primele luni i-au adus să subscrie Statul (de leafă) acasă, dar cum îl găsiau anevoie, chestia s’a sfîrşit că l-aQ «desărcinat» ori că şi-a dat el demisia, nu mai ţin bine minte. Sigur e că poetul Coşbuc n’a mai avut d’a-tuncl încoacî treburi cu — ingineria, ci a scris la «Convorbiri» poezii cari l-au făcut cunoscut în toată România... Iar noi amicii şi compatrioţii lui, nu puteam avea bucurie mai mare ca şi ceasurile în care ne citea cîte o poezie uonă şi vedeam cum toate ziarele îi laudă talentul. Russu Şirianu. Sora poetului, cu soţul el, preotul Zagrai. www.dacQFomanica.ro Nul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 177 ÎMPĂCARE. Vasile Lupaşcu de cîteva zile are ceva pe suflet, ce nu-î lasă o clipă de linişte, şi-l face să nu fie mulţumit de nimica. Pe slugă îl scoală pînă a nu se crepa de ziuă, şi nici nu aşteaptă să-şî adune finul din esle cei patru boi ca patru urşi, şi răcneşte: «Mă, prăpăditule! tu vei muri de somn, cînd vei muri! Uite, pe ce vreme sîntem, şi plugul tău încă e supt şopron. înjugă odată şi porneşte şi să nu te mai văd!» Boii mari îşi răstoarnă greoi capetele ca să le încapă coarnele largi pe uşa grajdului, şi îşi mişcă pe ’ndelete lăstareie, apropiindu-se de jug. Georgicâ, un flăcăiandru oacheş, pirjol de aprig, înir’o clipă închide giturile groase în jugurile lucii, petrece funiile printre coarnele răsucite, strălucitoare, şi făcîndu-şi repede cruce, pocneşte din şerpele cu coada subţire de fuior, pe de-asupra boilor. — Nu auzise atîtea cuvinte aspre şi grele din gura stăpînului pînă mai alaltăeri, de cînd îl slujeşte, şi acesta e al treilea an decînd se apucă mai intîi sfios de muncă, aici, în curtea asta. 'Dinţii i-a fost ruşine, cînd stăpînul a început să-l mustre, aşa din bun senin; mai tîrziu, văzînd că nu are nici o vină, îi veni ciudă, şi fără să vrea, înieptă cu putere poarta, cînd o deschise să iasă plugul. «Trîn-ti-ţî-o-aî de cap», se auzia din curte glasul lui Vasile Lupaşcu. — Pe drum însă îi trecu năcazul şi se gindia: «Oare ce năcaz să aibă părintele, de-i aşa de cătrănit?» Acasă sînt toţi sănătoşi. Domnişoara a venit numai de o săptâ-mînă acasă, şi-î albă şi fragedă ca un crin, şi ciripitoare ca o vrabie. Alte supărări de unde să aibă ?» — Dar după ce boii se puneau în brazdă, şi limbile de fer ale plugului intrau adine în pămîntul umed, răsturnînd brazde groase şi jilave, strălucitoare supt lumina soarelui tînăr,Geor-gică îşi uită şi de năcazurile lui, şi de popa. In mirosul proaspăt, călduţ, de pămînt nou, 0 moleşire dulce i se vărsa în tot trupul, şi ca un văl uşor 1 se punea pe ochi. In adîncul sufletului i se trezeau doine uitate, şi ţinînd cu o mînă de coarnele plugului, cu biciul pe spate, trăgăna cîntece cu «frunză verde», cu dor de primăvară, şi încă de ceva. Dar seara cînd se întorcea, părintele îl lua la întrebări, tot aşa de răstit ca şi dimineaţa. — «Pînă unde-aî arat ? — Pînă la cele două tufe de trandafiri sălbatici 1 — Asta-i muncă de 2 ceasuri şi tu ţi-ai prăpădit o zi întreagă. De ce n’ai stat acasă, pămintosule, încalţe se odihneau boii». Lui Georgică iar ii venea ciuda, şi scoţînd răstelele, lăsă jugul să cadl de sus şi mai ardea cu pleasna de fuior pe un bou, ce nu-şi căuta îndată de drum. — «Măi, mâi, pare că ţi-ai perdut minţile!» striga popa, dar Georgicâ se făcea că nu-1 aude. «Mai lasă feciorul în pace, măi omule, că-1 faci de-şi ureşte zilele. Pin’ acum: că Georgică aşa, că Georgică pe dincolea, că ficior harnic ca Geoigicâ nu-i, şi acum hop 1 de-odată ţi s’a stricat fierea ! Din leneş, din prost, din ticălos nu-1 mai slăbeşti 1 Ce-1 cu tine, omule?» Preuteasa le zise toate, acestea în pridvor unde veni şi popa, le spuse încet, ca să nu o audă nime altul. «Ai putea şi tu să-ţi ţii gura, şi să nu te mesteci unde nu-ţi ferbe oala. Tu te pricepi la plug şi la vite ori eu ?» răspunde răstit Vasile Lupaşcu. Femeia se învîrti într’un călcîiu şi intră în casă. Ce avea omul de cîteva zile ? N’a făcut nimic să-l supere, n’a dat nici o nenorocire peste ei. Ba din potrivă. Iată fata lor abia de-o săptămînă e acasă, pe vacanţele de paşti, şi popa nu a aflat pînă acuma trei vorbe dulci şi mîngăioase pentru copilă. Ce va gîndi Emilia ? Că cine ştie ce traiu rău s’a încuibat în casă la ei, de cînd n’a mai fost pe acasă. Atita ar mai trebui 1 Să-i întunece astfel cîteva clipe senine ce trebue să le aibă acum, după atîta întunerec şi răcoare de ziduri. De dînsa nu-I pasă. Ea, preoteasa, ştie să rabde şi să tacă. Ba încă de tăcut prea tace uneori. Georgică legă bine boii şi le umplu ieslele. GIMNAZIUL VECHIO DIN NÂSAUD. www.dacQFomanica.ro 178 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1905 Patru oameni ce sepaserâ azi in grădină, povesteau în uşă, slobozind nori uşori din lulele. Sluga îşi răsuci o ţigară şi merse s’o aprindă. «Da te-a luat părintele ca de la oale, fîrtate. — Nu te supăra, zise altul, că noi încă am jucat astăzi. Ne-a dat sudorile pînă am brodit cărările aşa cam ii plac dlui. Pasă-mi-te toţi oamenii-s cu nărav cîte odată». Numai cîteva zile mai erau pînă se intra în sâptămîna mare. Văzduhul subţire, îmbalzamat chema spre înnălţimile, pe cari se aprindeafl stelele tremurătoare. Cina se făcu repede — mîncări de post ca la toţi românii, şi oamenii ce lucrară în grădină, sârutind mîna părintelui eşiră grabnic pe portiţa, ce se izbi de treî-ori pînă să se închidă, şi de care muşca acum un cine mare tărcat, cu botul lat, — aflase tîrziu că sînt oaspeţi, cari trebue petrecuţi. La cină în casă Vasile Lupaşcu nu îmbucă aproape nimic, spre marea supărare a domnişoarei, care pregătise topşa cu brînză în aceea sară. «Părinte, «placă-ţî», zise preuteasa. Va veni ca mîne săptâmîna mare, şi atunci va trebui să ajun! mai mult, că te vor îmbulzi cu spovedirile.» Preotul nu zise nimic, ci-şî tot luneca degetele pe frunte. Cu părul negru, lung, peptenat indârăpt, cu ochi aprinşi supt sprîncene dese, cu barba rotundă, bogată, Vasile Lupaşcu era încă om în floarea vrîstel. Preuteasa era mai trecută ca el. Vezi bine că mai, doar greutăţile zilnice din familie nu bărbatul, ci femeea le îndură. Pentru aceea totuşi cine se uită la fată înn ltă şi mlădioasă, cu fruntea de zăpadă, cu obrajii de crin, şi in mijlocul crinilor garoafe invoalte, roşii ca sîngele, şi cine bagă de sama gura mică, — vede că Emilia samănă cu preuteasa. în liniştea grea din chilie, femeile priviau una la alta. Dacă D-luI nu vorbea, ele ce să înceapă, mai ales cind îl ştiau supărat? Intr’un tîrziu Lupaşcu zise, ca trezit din ceea la ce se gîndise: «O săptămînâ ţi-al păpat-o, coconiţă. Mal al ce mal al, apoi iar la şcoală. — Nici acolo nu-I va fi mal pustiu ca aici. Uite, că tăcem cu toţii ca ’n biserică. Nu ştifl de ce eşti aşa de fără voe, chiar acum cînd e şi Emilia acasă. — Ce bine ar fi s5 poată ceti muerile în capul bărbaţilor şi să vadă ce le zace pe inimă, atunci ar scepa de atitea întrebări fără de nici un rost, şi cari numai îţi scurtează zilele» — şi preotul, făcîndu-şl o cruce largă, se ridică dela masă şi eşi afară, lâsînd şi mal mirate pe mamă şi pe fată. Mal ales preuteasa ar fi avut aşa o poftă să-I spue cîteva I A mal voit ea şi de altădată, dar nu i-a spus nimic, căci privirile aceie poruncitoare ii opreau vorbele în gît, — şi acum, pe deasupra, era şi Emilia acasă. Afară e răcoare şi numai o lumină blîndă de stele, căci luna era numai o secere de argint. Dar orîcît de răcoare să fie, şi orîcît s’ar plimba Vasile Lupaşcu pe cărările nouă din grădină, — nu se poate răcori. Se opreşte din cînd în cînd, îşi freacă fruntea, oftează greu... Directorul şcolar nu-I mal iasă din minte. îl vede şi acum cu burta rotundă, cu ceafa groasă, cu o bărbie ca aceea şi cu doi ochi mici vicleni, aproape cufundaţi în grăsime. Nimerise chiar în oara cînd el, preotul, catechiza copiii. Şi nu i-a dat nici mîna de bine-v’am găsit, ci o simplă înclinare din cap. întreabă pe băeţî cuvinte ungureşti, şi eî ştiu ce ştiu, dar fraze întregi, vezî-bine că nu puteau înşgheba. Strănută directorul, îşi ascunde obrajii într’o batistă roşie, mare cit o năframă de cap, şi apoi se ’ntoarce cătră preot, — ştia bine româneşte. «Dacă după Paşti nu veţi face şcoală nouă, apoi vom face noi, statul, una, ştii colea, ca la oraş! D’apol şcoală-I asta, domnule? Ce păreţi îs aceia? Ce tavan e afumătura de sus? Fe-reştile crezi că pot fi tot aşa de mici şi oarbe şi la şcoală, ca la casa parochială a Dtale ? Asta nu-I şcoală, dle, ci curat coteţ. Dar las’ că facem noi şcoli, de vi se va ’nnăcri sufletul. Avem drept, şi vom şi face. — Dle director, o aşa batjocură din partea Dtale . . . — Ce batjocură ? Nu-I coteţ ? Dacă nu faceţi edificiu corăspunzător, vă închidem coliba asta, şi facem noi. O aşa batjocură nu a mal păţit Vasile Lupaşcu. în faţa băeţilor să spună că şcoala cea românească, a lor, e un coteţ! Ar fi voit să alerge după el afară, şi să-l întrebe, cu ce drept le spune toate acestea, dar privirile speriate ale copiilor îl ţintuirâ acolo. «E un zmintit, dragii mei, daţi-î pace, mal bine să vedem noi ce a pătimit domnul Isus înainte de a învia. — Spune tu, Ioane a Ursului, ce a făcui domnul Isus în grădina uetsemanilor?» Un glas arginţiu răspunse hotărît: «S’a rugai şi a asudat sudori de sînge. — Da, sudori de sînge 1 — Dar la Caiafa, ce i-a făcut sluga acela? — I-a dat o palmă. — Da, i-a dat o palmă şi l-a scuipat. — Şi tu Gheorghiţă, mi-aî şti spune ce a suferit Mîntuitorul în curtea Iul Pilat? — Acolo l-au bătut cu bice, legîndu-1 de stîlp, şi apoi au pus pe sfintul lui cap o cunună de spini mari, iar în spate o cruce grea-grea. — Bine, drăguţule I Vezi, noi toţi avem de purtat cîte-o cruce în spate!» www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 179 Lui Vasile Lupaşcu pe cărarea noauă din grădină ii veniau în minte toate acestea, supt lumina blîndă a stelelor. Obrajii îi erau aprinşi, ochii îi ardeau. — Ştia el bine că astăzi toate sînt cu putinţă. Cetise prin foi, cum se închid rind pe rind şcoalele româneşti, cari au fost aflate cu vină din partea directorilor şcolari. Dar şcoala lor, aşa cum e, a fost făcută şi e ţinută cu multe cheltueli. Şi cînd se ţin ezame-nele, acolo supt acoperişul acela vechiu de şindrilă, între păreţii aceia, cari nu-s prea înalţ!, ochii părinţilor se umezesc de bucurie, cînd îşi aud odraslele răspunzind aşa de cuminte. — Acolo se învaţă şi cintârile bisericeşti, cari le ridică inimile, la slujba dumnezeeascâ. Ce vor ajuta nişte şcoli măreţe, dacă acolo părinţii înzâdar s’ar duce la ezamene, căci nu ar mai înţelege nim.c ? ‘ Preotul vedea că e de lipsă o şcoală noauă căreia să nu-i mai poată găsi nimeni vină. Şi trebue ca îndată acum să se apuce de lucru. Pe toamnă sâ fie gata. Şi fără sâ vrea o durere mare i se tot răscolea în suflet. De şase ani de zile, nu a mai schimbat o vorbă cu învăţătorul Dumitreanu. Şi dascălul e de aci din sat, din gazde vechi, o parte din poporenî, rudele lui, ţin cu el. Singur nu va putea face nimic, că oamenii-s răi. Un sentiment de ruşine mestecat cu ciudă îi cuprindea sufletul de cite ori se gindia la asta. Cum se poate ca el, care a terminat gimnaz şi teologie, să aibă vederi atit de înguste, şi o inimă atit de mică? Cearta a pornit dela preuteasa şi dela dăscăliţa: nu ştiau care e mai doamnă în sat. Preuteasa, vezi bine, cinste mai mare, dar dăscăliţa avea mii mai multe, şi era crescută şi ea la şcoli, şi boii popii erau numai 4, iar ai dascălului 8 trunchiuri. Pretinile preutesii vorbeau de dăscăliţa că nu ştie ţine r.nd bun în casă, n’are rochii aşa frumoase, — femeile ce se invîrteau pe la dascălul mai mult, spuneau ce mîncâri rele au ai popii, că-s sgirciţi, şi că nu se vor îmbogăţi nici odată. Dar se intimplă şi aşa că acestea doauâ tabere de femei voroeaQ şi intre ele, şi duceai! veşti noauă, de supărare, unele la preuteasa, altele la dăscăliţa. Aceasta din urmă era mai rea de gură, şi Dumitreanu asculta in multe de ea. Intii doamnele nu-şi mai deterâ bineţe, apoi începură să se ocolească şi bărbaţii. — Sînt trei ani trecuţi de cînd o samă de oameni, prostiţi de un preot din satul vecin, nedemn de acest nume — pîrise la vlădicie pe Lupaşcu, că e lacom, trage din banii bisericeî. Şi ne mai puţind scăpa de gura muerii, Dumitreanu se puse şi el in şirul pîraşilor. — N’a foat adevărat nimic, şi aceştia au remas cu buzele umflate, dar şi preotul cu o durere mare în inimi. — Cu Dumitreanu cel tînăr, student în medicină, Lupaşcu sta de vorbă cînd venea pe acasă. Era foarte cuminte, şi apoi ştia să spue atitea lucruri noauă. Preotul simţia toată greutatea urîtă mai ales a purtării din urmă a dascălului. Dar vedea limpede că fără să dee şi el ajutorul, fără să îndemne şi el pe oameni, căci de partea lui erau puţini dar cei mai avuţi — nu se poate ridica nici o şcoală. Şi simţia şi acum vorbele directorului: «Asta nu-i şcoală ci coteţ». Şi îl ardeau mai mult decît dacă ar fi primit doauâ pălrrn ruşinoase in drumul mare. Trebuia deci să vorbească cu dascălul. Directorul a fost inainte cu cinci zile, şi de a 2-a zi după ce s'a dus el, începind, în toată sara Lupaşcu pornia hotărit cu băţul subsuoară, cătră şcoală. Dar cînd ajungea lîngă locuinţa lui Dumitreanu, cu mult mai frumoasă şi mai trainic închegată decit casa parochială, îi părea că zidirea aceasta severă ride de el. Şi de trecea vr’un drumeţ pe acolo, preotul era sigur că acesta zimbeşte batjocoritor. Şi se întorcea acasă şi mai năcăjit. Dar acum e Vineri înaintea săptămînii mari, mine e Simbătă şi după amiaza e vecernie mare, apoi vin spovedirile şi slujbele celea multe. Dacă nici in astă sară nu vorbeşte cu Dumitreanu, apoi nu mai are cind. Şi chiar acum în sărbători e mai potrivit ca să se spună oamenilor primejdia, şi ce trebue să facă. Cinaseră de vreme, abia s’a înserat. Dascălul nu şede departe. E vreme dar. Preotul simţia cum îi strînge mina dreaptă bîta suptsuoarâ. Şi porni închizînd încet portiţa. Pe drum îşi aduse aminte cum a trăit de bine cu dascălul la început, cît de mult ajutor au putut să dee oamenilor cu puteri unite. Şi nu era nici om râu Dumitreanu, nici prost. Atita numai, că prea asculta de femeie, şi gura acesteia era o moară stricată. Pentru gurile femeeşti sâ trăiască aşa de depărtaţi doi bărbaţi, ce-s destinaţi sâ meargă mină în mînă ? Ar fi o prostie 1 — Şi totuşi cînd ajunse lingă locuinţa măreaţă a dascălului, aceasta îl privi iar despreţuitor, şi lui iar îi veni în gînd, că ceea ce voeşte sa facă acum e o laşitate. Dar îi veniră în minte băieţii din şcoală, aşa speriaţi cum au rămas după ce a eşit directorul, şi simţia iar cum îi întreabă despre patimile mîntuitorului, par’că auzia din nou răspunsurile lor arginţii, şi ca ’ntr’un văl depărtat vedea ochii umezi ai părinţilor, la ezamene. — Se hotărî. Vasile Lupaşcu făcu un semn servitorului ce tocmai atunci voia să intre în curte. «Sărut mîna, părinte. — Acasă e di Dumitreanu? — Acasă da, şi e şi domnişorul Vaier acasă. — Spune Dlui că îl rog sâ vie puţin afară». www.dacQFomanica.ro 180 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1905 Drept ca o lumină, preotul aştepta. Nici un gînd potrivnic nu-î mal răsări prin minte. După o luptă mare, furtuna se linişteşte. Dar nu era aşa de liniştit Dumitreanu, care eşind pe portiţă, privi în toate părţile, căutînd. «Bună seara, dle învăţător. Te vei mira, că mă vezi venind la dta, şi dorind să-ţi vorbesc. Dar crede-mă a fost o ruşine, ca noi doi bărbaţi să ne luăm după gura femeilor. Altă treabă nu avem ? Chiar avem, şi pentru asta veniam să-ţi vorbesc». Dascălul nu putea scoate o singură vorbă din gît, ci sta cu capul plecat înainea preotului. «Te vei fi întilnit şi dta, zise acesta, cu directorul. Ne-a batjocorit şcoala în faţa copiilor, a spus că-i un coteţ! A zis că ne închide şcoala de nu facem alta corăspunzătoare, şi fac ei una. Ştii dta, că azi toate-s cu putinţă. Ai cetit prin foi. — Acum de sărbători ar fi mai potrtvit ca să ne punem pe lucru. Să spunem oamenilor, şi să dăm pilde noi înşine cu fapta 1» Un răstimp de linişte grea. Apoi Dumitreanu oftă adînc, ca şi cînd ar fi scăpat de o povară grea. Şi tot atunci îşi ridică şi el capul, şi sta drept ca şi preotul Zise apăsat: «Eu am 30 de inii de cărămizi arse. Voiu da cit va trebui, şi peatră am». Lui Vasile Lupaşcu îi străluciră două lacrimi în gene. «Să ne ajute Dumnezeu, dle învăţător 1 — Să ne ajute, dle părinte». Şi îşi strînseră pretineşte mîna, întîia oară după 6 ani. Cînd să plece preotul, îşi aduse de ceva aminte: «Am auzit că dl Vaier a venit de sărbători acasă? — Vine îndată», şi învăţătorul, sprinten ca un tînăr de 18 ani, alergă în casă şi veni cu Vaier. Au povestit multe din viaţa zgomotoasă din capitală, unde el îşi urma studiile, ca peste un an să fie doctor gata. Şi popa şi dascălul îşi amintiră şi ei întîmplări din viaţa de student, şi plimbîndu-se pe uliţa răcoroasă, toţi trei erau veseli. Tîrziu preotul le întinse mîna. «Apoi dle Vaier mai dă şi pe la noi. E şi Emilia acasă, să vedem cari sînteţî mai mari». Şi chiar Duminecă, Vaier veni la preotul. Acesta era iar omul de mai nainte, şi Georgică nu se putea mira în deajuns, ce năcaz a avut părintele zilele trecute, de l-a jucat aşa de aspru. In casa lui Lupaşcu se făcu senin iar, dar el nu spuse nimic femeilor din toate isprăvile sale. Emilia şi Vaier îşi aminteau jocurile din copilărie, şi el povestia cît de urît e în capitală, cîţi oameni de nimica sînt acolo, şi cit de sfînt e aici în satul lor. — în săptămîna mare venia de o petrecea pînă la biserică, unde ră-mînea şi el la slujbele sfinte, cu ochii împăîn-giniţi de farmecul aducerilor aminte, şi supt vraja unui gînd şi-a unui dor, ce tot mai mult îl stăpînea. Întîia zi de Paşti, după liturgie şi după predică, lumea multă înflorea în tot jurul bisericii. Vaier mergea cu Emilia. în Ziua de Paşti zicea că trebue să o petreacă nu numai pînă la biserică, ca pînă acum, ci şi dela biserică acasă. «E mare sărbătoarea asta», spunea el cu ochi strălucitori de bucurie. Preuteasa şi dăscăliţa răzbind prin mulţime, se pomeniră că-s lîngă olaltă. Merseră cîtva timp aşa, fără să zică o vorbă. Ochii lor, c‘nd nu erau plecaţi în pămînt, îşi priviatx copiii, ce înaintau uşori nu departe de ele. — în urmă preuteasa rupse tăcerea: «Dl Vaier a venit de mult acasă? — Numai de vr’o 4 zile. • — Frumos băiat s’a făcut. Mai are mult la universitate ? — Un an numai. — Dar e mult şi atîta. se întîlniră. Nu ochii aceştia, ci — Şi Emilia cînd a venit? — O, e de o săptămînă acasă! — Aşa? Şi cît de înnaltă a crescut. Mai cînd era numai atîta». Şi dăscăliţa arăta ridi-cîndu-şî palma cît a fost de mare. Dar cînd şi-a ridicat mîna, fără voie şi-a ridicat şi capul spre preuteasă, şi ochii lor ~ erau răi, nici plini de patimi numai de sfială. Emilia îşi întoarse capul: «Stai, dle Vaier, uite doamnele. Să le aşteptăm!» Le-au aşteptat, şi dăscăliţa, îmbrăţişînd pe Emilia, o sărută pe frunte: «Ce frumoasă te-ai făcut.» Şi cînd să plece spre casă dăscăliţa, r----------■-----■--------------■—- Emilia zise: «Acum dac’ai venit pînă aici, vino şi pînă la noi! — Bine, vin, dar mîne să ştiţi că vă am pe toţi la prînz. EmiliaşiVa-ler la sfirşitul vacanţelor] părăsiră satul cu dulci amintiri şi cu gîndurî şi mai dulci la un frumos viitor. Cînd vor sosi pe vară, şcoala ce a nouă va fi ridicată jumătate. 1. Agîrbiceanu. ALEXANDRU COŞBUC. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 181 LA „BADEA <£E0R6E.“ Cine a fost cel întăifi, ce inimă înduioşată de admiraţie pentru strălucitoarea frumuseţă a versului a prins şi a pecetluit pentru prima oată, într’un singur cuvînt de cinste, vechifi, dela ţară: bade, şi depărtata origine păstorească, şi duioasa lui înstrăinare într’un oraş cu prea multă lume rea, şi afecţia respectuoasă, adîncă, aproape filială, pe care cu toţii o păstrăm lui badea George dela Ndsăud, trubadurul idilic al neamului romcnesc? Dar poate n’a fost numai unul. .. . Dacă bogata-I operă o va lăuda un om luminat şi de ispravă, — ceştialalţl, între noi, să spunem despre badea cel îmbelşugat la sfat, de firea lui aşezata, românească, aşa cum e el: bun şi voios cum îl cunosc toţi preoţii săraci şi chiaburii, şi toţi acel inimoşi dascăli şi notarâşl de prin satele româneşti cu cari a stat el atîtea ori de poveşti, supt copacii înfloriţi, pe prispă, la un pâhar de vin, in desele călătorii prin toate ţinuturile Ţării Româneşti. * * * întâia oară l-am văzut acum cîţiva ani. Pe atunci sta cu casa în strada Plantelor, nu departe de prelungirea marelui bulevard Carol I., care tae Bucureşt I în două, dela CotrocenI pînă la Oborul vechifi Aflasem repede de călduroasa primire ce o făcea celor cari veniau să-l cerceteze, şi într’o bună zi, o samă de pretinî, ne ducem sâ-î dăm o văzută. Casa n’avea număr. Unul dintre noi a cunoscut-o : Printr’un gang, pavat cu pietre lătăreţe, cum era ograda hanurilor de odinioară, intrăm — şi vrem să tragem clopoţelul. Clopoţel nicăiri, iar geamu ile dela uşa de intrare erau lipite cu hîrtie, nu puteai să zăreşti în-lăuntru nimic. Cătră curte casa mal avea o aripă, luminată de două părţi cu cîte-o lampă. De acolo, din giamlîc, se uita o fată, cu basma pe cap şi încerca să ne cunoască, pe semne. — Acasă-î domnu ? — Acas’. Poftiţi numai S’a dus repede să vestiască musafirii, vine, ne pofteşte în sufragerie deadreptul, închide uşa, — şi pleacă! Stăm aci singuri, vorbiam pe şoptitele. Cu toţii aveam sentimentul că picasem rău, aşa, pe neaşteptate hodoronc-tronc, în casa omului! Tulburasem de sigur o dulce linişte, şi in această teamă se amesteca şi dreapta mustrare că ar fi fost cu mult mal bine dacă n’am fi avut îndrăsneala asta mare să pătrundem pînă aci.. . în aşteptare, mă uitasem la un tablou de părete: un bordeifi stropit cu flori, un palat de om sărac, — şi în faţa lui două gă- ini, cari ciuguliafi . . . cînd se deschide uşa, şi iată-1 pe badea! înalt, uscăţiv, tînăr, ne priveşte cu o reală blîndeţă. Un moment par’că ar sta la gîndurl: încurcat oare cum. îşi pleacă ochii. După această scurtă nehotărîre, păşeşte rar, aşezat — ne întinde mîna, cînd dreapta, cînd pe cea stîngă. «Pînă acuma n’am primit încă vizite în păpucl?! Să vedem şi eu cum o fii» Se aşează, preocupat dar cu voie bună, n’are răbdare să nu ne întrebe, pripit cu o clătinare măruntă şi deasă din cap, care însemna nedumerirea : «Ce să caute atîţia logofeţi la mine, acuma noaptea? Ce-I porunca? E vre-un războiţi? Vin tătarii? Se’nsoară careva? Ori şi-a luat cineva ţilindru, şi vrea să afle cum îl stă?» Pe acelea timpuri mai eşia cum putea şi o mică revistă literară. Noi cam umblam cu pantahuza din casă ’n casă după manuscrise, ne era greu s’o spunem pe faţă, dintr’odată. îşi ia unul curajul: «Să ne daţi ceva pentru revistă. ..» Se întunecă puţin, îşi trece mîna peste obraz, şi-o ţine aşa niţel pe frunte. Apoi cu podul palmii îşi freacă barba, — nu se uită la nici unul dintre noi. «Ceva pentru revistă ?.. . de mine ? Asta-I lucru uşor! Să vă dau efi o idee! Vă văd pe toţi vîrtoşl, voinici, zdraveni. Mă luaţi pe sus, binişor, şi mă puneţi în revista Voastră. Potriviţi să nu-mi iasă vre-un picior afară ori vîrful nasului. ... Pe urmă scrieţi într’un colţ: G. Coşbuc. ... Ce tăceţi? Poate nu-î bine?!» Distinsa cameraderie, aristocrata lipsă de pretenţie cu care ne vorbea, glasul acela blajin şi pretinos, uşoara legănare a cuvintelor, care nu se poate nici imita, nici asemui, ni l-a făcut scump pentru totdeauna. Astfel încep glumele, cuvintele de spirit pe socoteala fiecăruia. Badea George aduce din vorbă povestea cu un ţigan drumeţ, care trecea sara printr’un sat străin. îl întreabă careva: «Ce-I aia după cer, mă spînzurafule, lună ori soare? — Da ţiganul: Nu putem şti, eu nu sînt de aici!» Altul, ca să-l ştiricească, se dă prin poezia asta d’a eşit acuma, neînţeleasă, cu două feţe. amîndouă murdare, în care de atîta harababură cită e, nu se pot înţelege doi cu doi. «Eu dacă nu pricep o poezie dintr’odată, n’o mal citesc a doua oară. Chinuindu-mă s’o tălmăcesc, rni-e frică să nu mă trezesc într’o bună dimineaţă, că şerifi şi efi aşa. . .» far, după o scurtă răsgîndire: «Şi cum se face, tocma aceia cari nu pri- www.dacoromanica.ro 182 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1905 cep cît de cît în treaba asta, te ia, te suceşte, te învîrte: ba că ceia! ba că ceia! A, pe profesorii ăştia îmi place să-î năcăjesc, pe unde-i aflu 1 Ne ciorovăim noi, şi la urmă tot ne împăcăm ! De-o pildă, îl întreb, cum e mai corect: adâogare ? adaogere ? ori adăogire ? Cum trebue să zicem mai gramatical: Tratatul de Berlin, dela Berlin, din Berlin, ori tratatul berlinez ? — în schimb cu preoţii n’aveţi nici o gîl-ceavă, rostim noi. — Se ’nţelege! Ba şi cu ei am gîlceavă. Cînd le spun bunăoară: Iehova a sfîrşit lumea într’o Vineri. Sîmbăta s’a odihnit. Cu toate astea lumea a început într’o Marţi Şi le-o dovedesc cu calcule, cu cărţile bărbăţilor călugări din vechime, cu ale lor păscălil, cu crugul soarelui şi al Iuneî, curat, limpede, gospodăreşte.» Ne ’ntreabă apoi să-I spunem data cînd ne-am născut, să ne ghiciască în ce zi a fost: o Luni, o Vineri. Voios, ne află la fiecare ziua: «Cînd ştii, vezi bine că-î un fleac!» Se ’nvîrtesc tot alte poveşti. Cu bogăţia aceia de cunoştinţe enciclopedice, universale, de folkior, de botanică, — cu feluritele învăţături scoase din deprinderea limbilor vechi şi-a celor mai nouă — şi mai ales din vasta culegere a tuturor mitologiilor, cu-o fermecătoare şi neaşteptată apropiere glumeaţă, badea este o comoară nesecată, el care îţi face impresia că trece pe lîngă lucruri fără să le bage în seamă, are o putere de reţinere uimitoare a celor mai mici amănunte, o fantezie de improvizare pe care ne-a mărturisit-o singur: «Eu, înnainte, scriam zi şi noapte mii de strofe, caiete întregi, aşa cum îmi trăsnia în minte, despre una, despre altal De-acolo luam, cînd îmi trebuia. Şi acu am material pentru zeci de volume: Şi traduceri, greceşti, din latineşte, şi articole de ale mele, toate drăcoveniile. Năcazul meu cel mare e că slovele au început să se şteargă, să se întindă : nici odată n’am putut să scriu cu cerneală, să mă tai bucăţele ; toate manuscrisele mele sînt cu creionul.» Sare convorbirea de ici colo. Badea vorbeşte şi noi ascultăm: «Acuma mă chinueşte o altă comedie. Cînd mi-aduc aminte nu pot dormi toată noaptea. Scoate un creion şi pe foiţa de ţigară, ne esplică: — Pămîntul se răsuceşte împrejurul osiei sale într’o zi şi-o noapte, în 24 de ore, dela Ost la Vest. Să am eu o maşină zburătoare, care să meargă cu aceiaşi iuţeală ca a pămîn-tulul, de 20 ori 22 de chilometri pe secundă, şi să plec dimineaţa de aci, din Bucureşti, la 6 ore, cătră Paris, să zicem, şi să viu iar în Bucureşti. Ocolul ăsta îl fac eQ în 24 de ore, în 12 ore, ori stau pe loc? Ar trebui în 12 ore, fiindcă jumătate distanţa o străbat eu şi cealaltă jumătate o face pămîntul, care vine spre mine ...» • Badea se opreşte o clipă, se razimă de spatele scaunului; o mînă îi rămîne pe masă: «Ce nuvelă frumoasă s’ar scrie, să porneşti cu maşina asta sburătoare, în chip de vultur, să pre-întîmpinî pămîntul în rotirea lui, să fii mereu cu faţa cătră Soare-răsare, o vecinicie întreagă să ai înnaintea ta o eternă dimineaţă, soarele apărînd după un deal . . .» Cînd vine vorba despre femei, badea spune: «O femeie, dacă nu-I bună, nu poate fi frumoasă!» . In altă dată: «Două lucruri îmi impun pe lumea asta: inteligenţa şi bunătatea.» Despre un scriitor puternic, aspru, care n’a cruţat pe nimeni, cu o blîndă energie ho-tăreşte: «Nu-i de ajuns ca cu-o singură împunsătură de pumnal, să străpungi dintr’odată trei ducaţi de aur. Cap avem cu toţii; inimile ne lipsesc!» Despre altul: «Este adevărat, tae cale nouă: prin păduri, prin codru, prin locuri sălbatice, neumblate. Ca să-şi facă lui potecă abate copaci, răstoarnă bolovani, tulbură isvoarele, sperie păsările cîntătoare ... Ce lasă în urma Iui ? Mormane de pietre şi de crăci!... Pe un aşa drum, nu se poate ţine nimeni după el. Mie cel puţin îmi place să umblu desculţ, asta este o slăbiciune a mea din copilărie». Ne mai mişcăm o leacă prin odae. Supt fereastră, la perete, zărim o cutie de nuc, lustruită. Badea, glumeţ, ne dă lămuriri: «Cutia asta e a unui inginer, — cum eraQ inginerii pe vremurile acelea: fără diplomă, da cu o mică cutioară în spinare! Mi-a lăsat-o aici de vre-o trei luni. Tot vine să şi-o ia, — cum nimereşte el tocma cînd sîntem la cină?! li dau sălaş, a doua zi pleacă cu noaptea ’n cap. Cînd mă scol, găsesc cutia tot acolo . . . Nici nu ştiu ce-î înnăuntru. Să nu fie ca lada de bani a nu mai ştiu cui.. .» Mai pe urmă, aprinde o luminare, trecem în camera vecină. «Aici e biroul nostru /» Abia te poţi învîrti. Pe masă, pe scaune, pe jos, grămezi de cărţi, de reviste, hîrtiî, teancuri de manuscrise numerotate cu roş, cu albastru. Intr’un colţ, aproape ascuns, un pupitru mic, de pitic: masa de lucru a lui Alexandru. Bădia apropie luminarea, ni-1 arată cu-o vădită dragoste părintească, la de pe el un caet www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1905 LUCEAFĂRUL 183 şi-l răsfoim: Un copac, un om, o fîntînă, un iepure care fuge, doi copii se bat cu zăpadă... desemnurî de-ale lui Alexandru. M ţiţeiul ne-a simţit, intră după noi. Ne dă mina la fiecare, ne-o scutură, se uită drept în faţă, cu ochii aceia mari, negri, cu gene lungi, răsfrînte, ca şi ale tatălui. «Cum te chiamă, puiule? — Cobuc! ... Da pe tine ?» Peltic cum vorbeşte e drăgălaş; cu oarecare sfială de fetiţă se lasă să-î mîngăem părul scurt, tuns soldăţeşte. Ne mai spune, liniştit, fără nici o părere de rău : «Efi nu ştifl dac’am avut talent... Alexandru meu însă are mai mult decît mine ! La vîrsta lui habar n’aveam de c te celea ... Ce cunoşteam eu de peisage. de mare, de maşini cu vapori ?!... El le ştie toate astea, toate!...» In vremea asta Alexandru intră pe supt masă, şi scoate o alăută, nu prea mare, ca pentru seama Iui. Mîndru, dă arcuşul pe sacîz, pune vioara supt bărbie. O potriveşte singur, serios, cu multă atenţie, uite-1 că trage cu arcuşul ! Alexandru are numai şase ani. Badea George, senin, cu mîna dreaptă, ţine tactul. Noi, miraţi, cu ochii scăldaţi în lacrimi, ascultăm, în picioare : Deşteaptă-te, Române! V. Cloflec.