„LUCEAFĂRUL" HWW V. \ » VvVWV www.dacQFomanica.ro Budapesta, 15 Martie st. v. 1905. ===== Nrul. 6 Anul IV. „LUCEAFĂRUL" Anul IV. o o o o o o o Budapesta, 15 Martie st. v. 1905. o o o o o o o Nrul 6. APARE SUPT DIRECŢIA D-LOR: ALEXANDRU CIURA, OCTAVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TĂSLĂUANU. iiiumiiiiii]iiiiuiuniiuiiiiiiiii!!imiigiiuiii!i!j!iiiiii)ii:iiii:iii!iuii![iiiu[iii!umiiuii![|i!ti(;iiii!i»ii!j!iiiiiiiiMii .......................................... iiiiii:iiiuiiiimiiii:linimiui B Orice reproducere din revista noastră, fără învoirea prealabilă a redacţiunii, e strict oprită, şi se va urmări conform legilor. Red. „LUCEAFĂRUL“-uT, a • IIIMMMIIIIIIIIIMIIMimMMIMtimMllltimiMmillllMIMIIIIIIIIIIttMmiHIMtIMIIMIMMMtIMMMMIMItMIMiaMtIMI'IMIIIIIIIMIMMMMMIiMIIMM Premiul „Luceafărul“-uî.* Revista noastră publică un nou concurs de 50 coroane pentru cea mai bună poezie originală. Autori! sînt rugaţi a-şî trimite lucrările — neiscăliie, dar însoţite de un plic închis coprinzînd numele lor, — la adresa reviste! noastre pînă la termi-nul de 1 Mal a. c. Premiul se va da autorului poeziei care va întruni majoritatea absolută a voturilor primite dela cetitorii noştri. Octavian C. Tăslăuanu. * Ziarele şi revistele noastre sînt rugate a reproduce aceste şire Aviz abonaţilor. Administraţia noastră îşi va permite să încaseze abonamentul pe sem. 1 1905, — pecaleaoficiulul poştal — cu ziua de 17 Aprilie n. Abonaţii noştri cari nu doresc să li se înmîneze chitanţele pe această cale, sînt rugaţi a ne trimite abonamentul pînă la tertuinul amintit. Adm. revistei „Luceafărul11. www.dacQFomanica.ro „PIN ORNAMENTKA ROMÂNĂ." Albumul artistic de cusături şi ţesături ţărăneşti, întocmit din încredinţarea comitetului reuniunii agricole române din Sibiiu de dl Dimitrie Comşa, cuprinde o adevărată comoară de artă, care chiamă la viaţă bogăţii şi frumuseţi necunoscute pînă acuma, şi apare în nişte vremuri, cînd lumea artistică s’a întors cu o deosebită dragoste şi luare aminte cătră produsele ariei populare. Ne vine tocmai acum, cînd cărturarii noştri de pretutindeni încep a se convinge tot mai mult că baza culturei noastre naţionale — în limbă, literatură şi în artă peste tot — nu se poate clădi temeinic şi durabil, decît ascultînd şi poporul dela sate, care a păstrat cu îndărătnicie aurul curat al caracterului nostru, — şi studiind cu hărnicie trecutul nostru, sărac în manifestările lui externe, dar destul de preţios în viaţa iui intimă românescă. Numai din această înfrăţire fericită a trecutului strămoşesc, bogat în izvoarele lui dătătoare de putere şi viaţă nouă, cu prezentul real, în care diamantele sufletului ţărănesc, nesecat şi variat, e comoara cea mai curată, — se va naşte o nouă strălucire şi întinerire a artei noastre culte, care Românilor nu le poate vorbi decît româneşte. In literatură acest curent, numit aşa de cuminte românesc, birueşte, fără zăbavă, sufletul tuturor cari mal simt o mîndrie naţională într nşi. Apostoli convinşi şi înzestraţi cu alese însuşiri morale şi intelectuale propovăduesc în lung şi D. Comşa ’n lat noua credinţă din care va să vină una şi nedespărţită, de mult aşteptata viaţă românească. O parte însemnată din această viaţă românească cuprinde şi acest album artistic, prin publicarea căruia reuniunea agricolă din SibiiQ, a săvîrşit cu adevărat o lucrare monumentală, care pentru generaţiile viitoare va fi un bogat şi nesecat izvor de inspiraţie. Că acest album, ca aproape toate lucrările cari au determinat şi promovat naţiona-lizmul în mijlocul poporului românesc, a apărut pentru primaoară tocmai la noi, e explicabil, fiindcă aici cultul pentru noi înşine e mai puternic şi e întemeiat pe o tradiţie veche, prin care ne susţinem şi cu care ne mîn-drim chiar. Idea de a aduna produsele industriei naţionale datează de mult. — In o serie de articole intitulate «Preumblări prin expoziţiu-nea română», scrise în «Telegraful Român» din 1881, regretatul profesor dr. D. P. Barcianu, ne spune cum în 1869 a văzut la NUrnberg Muzeul germanic, în care se adună cu scumpătate toate produsele artei germane populare, moderne şi vechi; iar mai tirziu a vizitat muzeul etnografic din Lipsea şi cel de industrie din Viena, în cari se adună tot feliul de lucrări de mînă făcute de oameni din popor. Apoi revenind la expoziţia din Sibiiu la 1881 zice: «Comorile, cari In această materie, după cum dovedeşte espoziţia noastră, zac ascunse în poporul www.dacQFomanica.ro 128 nostru, dela sate, ar trebui ridicate, adunate în re-presentanţl caracteristici la un loc, ca aşa pe de o parte lucrări originale, frumoase ca stil, să nu se piardă iar pe de aită parte, să contribue la răspîndirea cit mai mare a modelelor de gust şi frumseţă adevărată. Folosul unei astfel de colecţiuni inaugurate şi făcute cu sistem, pentru cultura poporului ar fi de nepreţuit şi cheltuelile, ce le-ar reclama, ar fi înmiit răsplătite prin rezultatele ce le-ar dobîndi producţiunea industrială a poporului.» Tot în acele articole se aminteşte şi de înfiinţarea muzeului de artă naţională, care acum e aproape de realizare. în formă concretă, însă, aceste idei ale profesorului Barcianu s’au desbătut abia in 1902, cînd s’a aranjat splendida espoziţie industrială din Sibiiu.1 Cu acel prilej s’a luat iniţiativa alor trei colecţiuni preţioase, una de păpuşi, — re-prezentînd portul românesc, — alta de ţesături şi cusături şi alta de vechituri. Din aceste trei colecţii înşghebate la espoziţie, completate cu alte piese adunate cu multă trudă şi năcaz de vrednicul preşedinte al reuniunii agricole, s’au alcătuit treispre-zece albumurî: 4 la fel pentru cusături (broderii, chindiseli), cu 270 modele, 4 la fel pentru ţesături în lînă, cu 56 modele şi patru tot la fel pentru ţesături în bumbac, cu 58 modele, cari împreună sînt minunăţii de frumseţă, păstrate toate în original. După aceste trei albumurî principale, puţin accesibile publicului, din cauza mărimeî lor, s’a întocmit Albumul artistic litografiat, care cuprinde un număr de 284 piese pe 40 cartoane, din totalul de 384 ale albumurilor originale. în el sint reprezentate aproape toate ţinuturile româneşti din Ungaria, în frunte, binenţeles, stă comitatul Si-biiulul. Cusăturile şi ţesăturile sînt din toate timpurile, unele avînd o vechime chiar de 90 şi 100 ani şi sînt escluziv ţărăneşti. Din punct de vedere artistic, aceste modele au o valoare netăgăduită. Ele sînt povestea în colori a simţului estetic rafinat şi variat al ţărancelor noastre. Minunile acului şi războiului dela sate vor fermeca şi cuceri în aceeaşi măsură, ca şi poezia noastră poporală. Amestecul armonic al colorilor, cu gust alese 1 Ilustraţiile acestui număr reprezintă cîteva părţi din •ceea expoziţie. Coperta numărului e făcută după ori-^nulul iiusiţi-Ueţ pe coperta *\Hww»iuJ artistic*. Nrul 6, 1905 şi totdeauna cu cumpăt îmbinate; simetria geometrică, care nu s’abate nici cînd brusc şi arbitrar dela firul ţesăturii, ci variază în întorsături regulate şi bogate; motivele prelucrate cu fineţă şi bun simţ, sînt calităţi proprii numai unor lucrări săvirşite de o individualitate etnică înzestrată cu o mare dosă de simţ pentru artă. Opera ţărancei române e un nou titlu de glorie artistică al poporului nostru legat de glie, care şi aici, ca în toate ale lui, a rămas bogat în conservatizinul lui tradiţional, fără să ocolească invenţi unea şi perfecţiunea lentă şi sigură. Aceste creaţiuni sint dovada cea mai răspicată că neamul nostru e capabil de o artă originală, care să ţină piept cu cea plămădită de însuşirile neamurilor străine. Artiştii noştri, cari obicinuesc a colinda tot rotogolul pămîntuluî, pentru a descoperi izvoare nouă de inspiraţie şi variaţie, s’ar putea opri între hotarele moşiei noastre româneşti, atît de necunoscute de dînşii, unde, învăţînd cu dragoste şi hărnicie, ar găsi destule comori neexploatate, pe cari trecîndu-le prin lumina senină a sufletului lor, le-ar putea îmbrăca în forma aleasă a artei vecinice. Iar pentru aceste opere, cu farmecul noutăţii şi originalităţii, atît străinii cît şi noi, le-am fi mult mai recunoscători. Acest album, împreună cu altele pe cari Ie plănueşte dl Comşa să le facă — şi Dzeu să-i ajute bunele intenţiuni — vor crea cu timpul o artă decorativă neaoş românească. împodobi-torii de lăcaşuri sfinte, architecţiî şi meşteşugarii noştri vor găsi aici o fîntînă nesecată de motive, cari întrebuinţate cu iscusinţă, vor contribui simţitor Ia avîntul nostru de renaştere naţională în o importantă ramură a vieţii practice. Artele industriale la toate popoarele culte au luat de model arta poporală, pe care artiştii au desăvîrşit-o şi lăţit-o în lumea largă. Un nou imbold se poate da lucrurilor de mînă din şcoalele profesionale dela noi şi din Regat, cari pînă acum se întreceau în a imita modelele străine. Toate lucrările din aceste şcoale se pot schimba la faţă, întrebuinţînd mostrele româneşti, cari ar plăcea mai mult şi s’ar răspîndi . mai bine. Broderiile şi ţesăturile (covoarele), mai ales, ar fi neîntrecute. în vederea acestui scop special s’aii făcut, şi cîteva lucrări, dintre cari amintesc, «Modele de cusături româneşti* LUCEAFĂRUL www.dacoromanica.ro Nrul 6, 1905 LUCEAFĂRUL de dşoara Minerva Cozma,1 din cari aQ apărut pînă acuma 2 caete, şi cari au avut o trecere fenomenală Modelele din Caietul II sînt admirabile şi au avantajul de a se putea ezecuta cu uşurinţă, fiind desemnat şi firul ţesăturii, făr de care anevoie se poate înţelege o cusătură litografiată. Făcîndu-se astfel de ediţii practice şi ieftine, industria casnică dela ţară ar putea înflori din nou, avînd putinţa unei variaţii mai bogate, pelîngă care s’ar putea desăvîrşi, prin mijloace potrivite, şi o ezecutare mai repede. Lucrarea dluî Comşa are şi o mare importanţă ştiinţifică. Etnograful şi istoricul deopotrivă, studiind natura şi feliul motivelor de inspiraţie al poporului, alegerea şi combinarea colorilor, forma desemnuluî, poate face deducţiuni sigure, cari ar limpezi trecutul neamului nostru, mai ales în ceea ce priveşte moştenirile de baştină şi influenţele asupra noastră a popoarelor conlocuitoare. De aceea e foarte însemnat lucru în o astfel de colecţie a şti alege precis modelele cu caracter pur românesc şi a reda cît mai credincios coloarea originalului, pe care în cele 1 Un model îl reproducem pe copertă, cel de jos, dar într’o singură coloare. 129 mai multe cazuri o prepară însăşi ţăranca.1 O spun a.easta, fiindcă în album văd mostre, cari nu pot fi româneşti şi colori cari nu sînt cu destulă fidelitate reproduse şi pe urmă mai sînt cîteva cusături, cari se par cu desăvîrşire arbitrare. Din adunarea cu puţină şcoală critică a produselor artei româneşti (pictura bisericească, decoraţiunile cărţilor şi manuscriptelor vechi, arta plastică din popor etc.) şi din comparaţia ei cu arta altor popoare s’ar putea arunca o lumină asupra unor probleme nedesluşite, de pildă amestecul nostru cu alte neamuri, originea lor şi influenţele reciproce. (Huţuliî şi Morlachiî). Munca şi priceperea cu care a fost alcătuită această lucrare monumentală e în sine lauda cea mai durabilă de care se poate învrednici o modestă reuniune agricolă, în frunte cu preşedintele ei. al cărui nume se va pomeni cu cinste de toţi cîţi ştiu preţui o muncă rodnică, făcută fără alaiQ de fanfare şi fără o deşartă mîndrie olimpică. Oct. C. Tăsl&uanu. i Vezi S. FI. Marian, Chromatica poporului român, 1882 An. Acad. Rom. Ser. II. tom. V, Secţia Il-a. www.dacoromanica.ro Exposiţia de pâpuşe. 130 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905. CĂPRARUL Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a măgurii mari, furnică neastîmpărate caprele roşcate, albe, cu bărbile ascuţite, mîndre de podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un lustru verde întunecat, metalic supt lumina învingătoare a soarelui ce se tot ridică —, pasc împrăştiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind dela dreapta şi dela stînga cu limbile aspre firicelele de iarbă proaspătă. După o secetă de citeva săptămînî se revărsă în urmă o ploaie binefăcătoare, şi de trei zile, de cînd se arătă iar soarele, cîmpul înverzia ca primăvara. Cirezile de vaci şi de bol erau înt’altă parte a păşunii. La capătul pădurii, lîngă părăul adînc, rîpos, supt umbra unul stejar boltit, stă cu pipa strînsă între dinţi un om micuţ, cu faţa acoperită de barba tunsă scurt, albă, — plină de părăiaşe, cu ochi mici, vicleni, ascunşi supt sprîncenele stufoase, în jur o roată de băeţaşl şi băeţandri, cu obrajii plini, rumeni, cu ochii umezi negri, stau în genunchi ori pe brînci, cel mal mulţi cu capetele goale. Bătrînaşul povesteşte două trei cuvinte, se uită ţăpoi pe rînd în ochii tuturor, scuipă, pintre dinţii laţi, peste capetele lor, apoi se lasă pe coaste, şi pare că ar vrea să-l prindă somnul. Bâeţil privesc întrebători unii la alţii, şi în sfîrşit cel mal curajos ia cuvîntul. «Moş Tănase, spune-ne povestea al cu capra şută. Sint aici vre-o cinci cari n’au auzit-o nici odată». Tac cu toţii, şi inimile bat tare în pieptul desvălit. Dar moşul doarme dus. într’un tîrziu începe să buciume răguşit pe nasul zdravăn. Căldura creştea, în pînze de păianjen strălucitoare, dese, sălta peste cîmpul verde. Vitele pasc însă liniştite, dar caprele se împrăştie, unele trec măgura. «Moş Tănase, de ne-o spui, apoi uită mergem trei inşi şi-ţi aducem caprele cît al număra pînă la zece!» Căprarul se trezeşte greu, se face că priveşte în pămînt, dar pintre gene vede ager, şi ştie cum stau caprele. Scocioreşte din cureaua lată un lemnuş smolit şi-l freacă de cioarecul îngălbenit, plin de dungi de cătran. Pipa îşi deschide ochiul de jar luminos, înviora*, şi moşul, scuipînd departe pintre dinţi, zice gîn-ditor: «Apoi bine, măi şoldanilor, acum tot voiti spune-o dar mal mult nu, asta-I pentru cea din urmă. Dar întîi să-mi aduceţi caprele». Băeţil iar se privesc, îşi vorbesc fără să grăiască, fără nici o izbîndă. «Măi, să fiţi voi hoţi», zice cel mal mare din ceată «adecă tot efi să mă duc? Nu se mişcă nici unul, par’ c’au înlemnit. Dar bine măi, să ştiţi că acum eu unul nu mă duc, să crape fierea în voi de năcaz». Şi privirile, prietine toate mal înainte, cînd îl rugară pe moşu de poveste, acum se încruntă, şi caută să se convingă iar, fără cuvînt. în urmă izbucnesc iarăşi vre-o cîţiva mal în putere. EI au fost erl, alaltă erl, totă săptămîna, ba şi azi după caprele lui Moş Tănase, acum nu se duc, mal bire îşi aleg vitele şi pornesc într’altă parte. Căprarul rîde cu ochii vicleni şi cu musteţile groase, tunse, priveşte cînd la unii, cînd la ceilalţi. Dar caprele^se - răsfiră şi pot să dee în opriturl. «EI bâeţl, dacă nu mergeţi, apoi mă duc eu, şi vă închin aci!» Cel cari îşi spuseră mal înnainte cuvîntul din urmă, răsturnaţi pe spate, se leagănă, se întorc pe pîntece, convinşi că şi-au făcut datorita, — ne mal ascultînd pe moşneag. Şi rînd pe rînd, aproape toţi ajung în ceata acestora. Numai doi bălanî-bălanî, cu ochii de cicoare spălăcită, nu ştiu ce să facă. Sînt dintre cel ce nu auziseră povestea caprei şute, şi cari, înce-pîndu-şl numai de cîte-va zile cariera nouă de a veni cu vitele la păşune, — întorceau totdeauna caprele Iul Moş Tănase. Mal aşteaptă ce mal aşteaptă, apoi îşi iau băţişoarele şi pălăriile şi pornesc încet, apoi depărtaţi, picioarele încep să le scapere în fugă aprigă. Cel rămaşi încetul cu încetul, ca şi cînd ar luneca pe nesimţite, se apropie iar roată în jurul bă-trinaşuluî, şi-şî aţintesc ochii la pipa roşie de cărămidă, ce răsuflă mereu, prin coperişul de tinichea înegrită, aţe supţirl de fum. Cel mai mare lunecă tot mal aproape de căprar. «O gură, moşule, dă-ml şi mie o gură de fum.» Moşul se face că nu-laude, trage adînc din ţevea ce fierbe, şi zice. rătăcindu-şl ochii cătră măgură : «Vezi aceia-s oameni apoi odată. Uită, că-s mal aici cu caprele! Voi nici unul nu vă puteţi pune cu el!» Cel ce ceruse un fum, aşteaptă să prindă privirea bătrînuluî, dar moş Tănase rîde şiret cu ochii mici, galbinî, şi nu se dă. Dela o vreme caută într’una spre rîpile părăulul. Tînă-rul pătimaş lunecă iar şi i se pune înnainte. Ajuns însă aproape de rîpă, după cîteva svîr-colirl ce mai făcu, porneşte tăvăliş cătră fundul părăulul în rîsetele căprarului, ce-şl luase pipa din gură, şi în chiotele de bucurie ale soţilor, cari n’ati fost aşa de cutezători ca el. După multe opintiri pe brînci, viteazul ese iar deasupra şi se restoamă pe coaste, de o parte, www.dacaromamca.ro Nrul 6, 1905 LUCEAFĂRUL 131 grozav de mînios. Moş Tănase îşî poartă zim-bind mustăţele tunse pe la cel din jur, apoi zice cu glas adine: «Mă Gheorghieş, vrei un fum ?» — Acela, fără să zică ceva, într’o clipă e înaintea moşului. Bătrînul ia luleaua din colţul gurii şi i-o dă. Ochii umezi, negri strălucesc, cei doi obraji plini se îngroapă, — şi de prin nări fumul albastru izvoreşte înieptat ca un şuvoiu. Cei doi bălani mici sosesc şi ei cu caprele, ce-şi saltă pe coastă şuviţele lungi de păr. Asudaţi, cu obrajii aprinşi, aşteptat! acum dela bătrîn un cuvînt de laudă. «Să ştiţi, măi, că din aceşti doi voinici vor eşi nişte pui de români, cum nu s’a mai pomenit. Vor fi doi feţi-frumoşi mai altcum decît cei din povestea caprei şute. Şi dacă nu vor scoate ei din pădurea asta, pe care o vedeţi aci, pe celea două fete de ’mpărat ce le-au furat zmeii, apoi ştiu că nimeni nu le scoate 1» Vacile cu ugerile aproape ţapene, boii mari, cu coarnele strălucitoare răsfrînte, încet-încet se adăpostesc în marginea pădurii la umbră, între tufişuri. Soarele aprinde tot mai tare văzduhul şi căldura joacă în unde de argint, ce se ivesc şi se fac nevăzute la toată clipa. Caprele însă au trebuit întoarse încă odată tot de cei doi viitori feţi-frumoşi, şi tîrziu se aşezară şi ele în fundul părăului, supt doi stejari reslăţiţî de pădurea mumă. Căprarul acuma e tare. Povestea cu capra şută putea să aştepte pe altă dată, dar acum nici voinicii din roată nu-î mai prea au grija. Cîte doî-trei vorbesc încet, arată părţi de pădure şi par îngrijoraţi şi plini de mirare. De celea două fete de ’mpărat furate de zmei nu le spuse nimic moş Tănase pînă acum. Cel ce a strecurat fumul pe nări, — mai vechiu pretin al lui, — îl întreabă. «Auzi, moşule, d’apoi trăesc şi acum fetele acelea de ’mpărat? — Vezi bine că trăesc, măi Gheorghieş. Trăesc şi vor trăi cît veacul. Şi să le vedeţi, ce chipuri de mueri. Nici prin gînd nu vă trece aşa ceva, nici prin gînd. — De ce nu ies şi afară, ori cel puţin prin poenî, moşule, să le vedem şi noi ?» Unul dela spate îi taie vorba. «Să iasă 1 d'apoî să vezi că li frică. Măriuţa noastră nu iasă cît ce dă o geană de ’ntune-rec nici din casă. Zice că sînt stahii 1 Tata zice că nu-i nici dracu, şi că «inimă de femee şi pace». Cum să iasă, mă, dacă li frică ? — Adecă, drept vorbind, frate Ionică, la acestea nu li frică. Dar nu pot. Porţile mari de argint a palatelor, cari îs numai şi numai de glaje, îs vecinie încuiate în calea tinereţii lor. Numai un ceas este, după miezul nopţii, cînd dorm şi frunzele de pe stejarii cei mai înalţi, numai atunci porţile, ca prin minune, se deschid, şi dacă ar fi un om cu inimă mare de viteaz, să fie acolo aproape, pe vremea asta ar putea să le scape pe amîndouă, că zmeii atunci de somn îs una cu pămîntul. Altă dată însă nu se poate face nimic. Numai o pasere dacă trece peste minunea aceea de palat şi-l atinge cu aripa, — ori dusă de vint, vr’o frunză cade pe coperiş, — ţiue de-odată toată glaja aceei şi porţile de argint gem, iar zmeii vin furtună, rupînd lemnele din cale, de ai gîndi că aleargă din naintea puştii o ceată de mistreţi.» Copiii ascultă cu ochii duşi şi unii se cutremură scurt, fără să vrea. «Dumneata cum le-ai văzut moş Tănase? — Cum 1 D’apoî voi nu ştiţi cine-s eu, măi băeţi. Eîi nu-s om ca ceilalţi, ci hm! cum să vă spun.» îşi bate gura pipei de palmă să iasă scrumul, o îndoapă iar din beşica soioasă, şi-i dă foc, mai lăsînd pe cioarec o dungă de cătran. Ascultătorii privesc toi mai miraţi la el. Unii îi aţintesc ochii, alţii mustăţile, alţii obrajii păroşi, şi tuturor li se pare caşi cum l-ar vedea pentru întîia oară pe căprar. Acesta clipeşte vioiQ din ochi, şi se pare că nici nu le are grija. Apoi începe iar. «Ştiţi voi, măi băeţi, unde se bat munţii în capete? Nu ştiţi! Apoi eu acolo m’am născut. Era o colibă mică-mică şi cufundată în pămînt mai dihai cum e a lui Cuţulea Ţiganul din capu satului. Aci trăia maica, Dumnezeu s’o hodinească. Acum, nu ştifl cum o fi trăit ea, cum nu, dar cînd m’am trezit eu pe lume, într’o bună dimineaţă, ştii cînd de-a dragul să o iaî razna pe cîmpie, m’am pomenit că în casă mai era şi un purcel, gras colea pepene. Am crescut noi laolaltă fără să ştim nimic de lumea asta mare. Din cînd în cînd se abătea cîte-un drumeţ să ducă apă dintre munţi, dar pe mine nu mă lăsa maica să-I văd. într’o zi însă nu ştiu ce-a făcut purcelul ce nu, că tot umblînd cu ritul cum e data porcului, i s’a oprit un os în gît şi a crăpat. Şi tot în clipa aceea îşi dădu şi maica sufletul. Acum eu, cu mintea ce o aveam, mi-am zis aşa: mă Tănase, dragul meu, aici nu poate fi lucru curat, ia-ţî catrafusele şi te cam mai du, că-î largă lumea. Şi aşa am tot venit, am tot venit, pînă ce m’am trezit aici în sat. Dar pacoste ca aia pe mine: Nu puteam durmi nici cu un ochiţi. Dar nici acum nu pot 1 Uită, de pildă, voi gîndiţi că dorm, cînd stau cîte-o după amiază întreagă aici supt stejar, şi voi îmi grijiţi caprele? Dar nu dorm, dragii mei, că nu poate moşu durmi: atunci efl povestesc cu oamenii ce-au trecut pe ceealaltă lume!» [Moş Tănase trage cîte-va fumuri groase unul după altul şi le trece prin nări. Ochii www.dacQFomanica.ro 132 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905 stafl să se închidă, şi sclipesc ca la mîţe. Roata de ascultători îl privesc cu o spaimă aproape vădită. Totuşi cel-ce slobozise fumul pe nări se ciudeşte iar. «Aşadar, moşule, cum nu poţi durmi, D-ta te vel fi dus vr’odată să păşeşti pe vremea aceea la palatul cel de glaje şi atunci vei fi văzut pe celea două fete de ’mpărat ? — Tot Gheorghieş mai pricopsit. Vezi, cine are cap, are I Aşa le-am păzit odată şi au venit cu mine pînă ia aici, supt stejarul acesta.» Copiii se adună unul intr’altul îngroziţi. Cu mintea lor de 6—12 ani, văd pe celea două fete, şi li se pare că aud trozniturile copacilor rupţi de zmei în drumul lor furtunos. «Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea, înalte şi uşoare de să le ducă o undă de vînt. Aşa le-am văzut eu acuma-s trei ani împliniţi. — Şi de ce nu le-ai scăpat moş Tănase ? — Vezi că ursita lor zice aşa: că cine le va scăpa din ghiarăle zmeilor acela va trebui să le iee de neveste. Ş’apoî vedeţi voi bine cît îs de bătrîn eu acum, şi atunci am fost şi mal bătrîn, că eu pe zi ce merge tot întineresc.» După un răstimp de tăcere, cel mai în vrîstă iar întreabă: «Şi unde e palatul acela de glaje, cu porţi de argint? — Ştii unde-i Valea Rea? Supt coasta alunilor? Bine. Acolo-i. Apoi în fundul văii acesteia, supt mari arcuri boltite de stejari înalţi, acolo la vecinica umbră, în afunzime, e palatul. Spun că din el pe trepte te poţi coborî pînă în mijlocul pămîntului, unde fierb căzanele cu zmoală. Acolo se coboară zmeii în toată noaptea de se feştesc grozav să nu-i cunoască nimeni. Ci eu cred că domniţele acelea nu vor mai sta mult acolo, că le vor scoate aceşti doi fîrtaţi, ce mi-au întors caprele». Moş Tănase scoate acum băgăul din pipa stinsă, îl pune la măsea şi se întinde ciobăneşte la umbră. Nu peste mult horcăitul îi răsună în pădure. Băeţii uimiţi, rămîn mult timp nemişcaţi, într’un tîrziu se pun apoi şi ei să-şi iee amiaza de prin traiste, fără mare dor de gustare, afară de cei mai mici. După amiaza îngrijesc şi caprele lui moş Tănase, căci acesta tot într’un sforăit o duce pînă se apropie soarele de sfinţit. Cine ar fi cutezat să-l trezească pe cel care nu putea să doarmă, ci vorbia cu oamenii duşi de pe lumea aceasta ? Acasă, băeţii cari au fost cu vitele, spun că mai mult nu se duc pe de-asupra pădurii, că acolo e cuibul zmeilor, şi sînt două fete de ’mpărat într’un palat de glaje, frumoase-fru-moase, albe ca zăpada, şi uşoare de să le ducă vîntul. Dar numai într’un ceas de noapte pot eşi. Zmeii însă umblă prin pădure, zmoliţi şi groaznici la vedere. «Cine v’a mai băgat şi prostii de acestea în cap, măi Ionică ? — întreabă muma îngrijorată. — Ne-a spus-o Moş Tănase, căprarul, măicuţo 1 El le-a şi văzut. Dar dacă le-ar fi scăpat, cică ar fi trebuit să le ea şi de neveste, şi el e acum bătrîn. — Omul acela numai de www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1905 LUCEAFĂRUL 133 furci e bun, — zice tatăl întunecat la faţă. — Satul vrea să nu-1 lase să moară de foame, şi lui îi umblă năzdrăvenii prin cap. Doarme, durmire-ar în veci cu ziua de cap, de pune caprele în toate sămănăturile 1 - - Că nu poate durmi, tată. Zice că vorbeşte cu oamenii duşi de pe lumea asta. Ne-a spus că el e de unde se bat munţii în capete! — E dela noi, Ionică, lasă-1 prostu să vor-biască! Un neam de ticăloşi, cari n’aQ ştiut decit să doarmă. Las’ că-i mai prind eu odată caprele în lan, dar ştiu că scump va plăti-o!» A doua zi însă bâeţii uită, — supt soarele strălucitor nez trăvăniile de eri ale Moşului, şi ducîndu-şî vitele la păscut, îl încunjură iar pe căprar, care le spune din nou o mulţime de minunăţii. Caprele le întorc iar cei mai tineri, şi moşul cînd se osteneşte de povestit cu cei din jurul lui, urmează povestea cu «cei ce s’au dus pe ceealaltă lume». I. Agîrbiceanu. MAÎ IUTE VOINICE. . . Mat iute, voinice, aşa ţi-a fost dat... Nu-I Ioc pentru tine ’n cenuşă! Mal iute voinice, e roibu ’nşelat, Norocul aşteaptă la uşă. Vor rîde bătrînii din umbra de tet, Şi dacă iubita-ţl va plînge E că »a ’nţelege mat bine ca el, Ce doruri îţi clocote ’n sînge. Va scoate din deget inelul scobit, Năframa din sin o va scoate ... Şi cînd v^ fi ceasul durerel sosit Din prag ţi le-a’ntinde pe toate. Mal iute, voinice, din umbra de teii Azi porţile lumil-s deschise ... La inimă strînge odoarele el ... Şi pleacă din lumea de vise. Achim. NUMAÎ TU. Dorul meii înlănţuit De-ar fi slobod să pornească Focul lui pîrjolitor ... N’ar putea să-l potolească Apele din lumea ’ntreagă — Numai tu c’o vorbă dragă ... Plînsul meu înnăbuşit De-ar fi slobod să sbucniască... Zbuciumul lui dureros N’ar putea să-l mal opriască Pe pămînt nici o putere — Numai tu c’o mîngăiere. VISURILE MELE. Visurile mele toate Le-am ţăsut din fir de aur, Şi-am ştiut că nu se poate Să priveşti a lor tesaur... Gîndurile mele toate, Le-am urzit în mîndre feţe, Şi-am ştiut că nu se poate Să cunoşti a lor frumseţe. Cîntecile mele toate Le-am pornit dintr’un dor mare, Şi-am şfiut că nu se poate Să urmezi a lor chiemare. Maria Popovlcl. www.dacQFomanica.ro Din expoziţie: Războl-modll. 134 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905 DĂSCĂLIŢA. ii. în camera de alături ceasornicul bătu, cu un zurăit răguşit, unsprezece. Ea tresări, suflă luminarea şi se întinse în aşternut. Un cald fior de slăbiciune îi scutură nervii. închide ochii; i se pare pe cîteva clipe, că întreaga ei fiinţă se disoalvă într’o linişte dulce şi inconştientă, apoi se pomeneşte de odată, tresărind. Deschide ochii, cercînd să străbată în penumbră. Cercuri roşii-verzî îi saltă dinaintea ochilor, tot mai şterse şi mai nelămurite, pînă dispar cu totul înspre lumina dulce de lună, ce străbate prin fereasta deschisă. Nu-şî putea da seamă, dacă aţipise numai, ori dacă durmise într’adevăr. Şi era, ca şi c nd ar fi speriat-o cineva pe neaşteptate, în vreme ce ea asculta o muzică domoală, a cărei acorduri îi mai vibraâ încă în auz. — Dormi, Nuţo ? Servitoarea se întoarse pe ceealaltă dungă, bolborosînd prin somn, urmîndu-şi, după o clipă, respirarea obicinuită. îi vinea să o trezească şi îi era milă ; simţia trebuinţa de a povesti cu cineva, de a se destăinui. Ceeace spusese mai nainte, erau minciuni. Ar fi voit să spună acum odată adevărul, să se convingă că ea nu a fost v novată; s’audă vorba asta din gura alteia. Ca o slabă scăpărare de fulger la marginea zării, îi resări în minte icoana lui într’un colt uitat al creeruluî. între ei se isprăvise acum totul — ce mai avea să-şi bată capul cu lucruri zădarnice ? A fost un vis, o copilărie. Un început de dragoste, care se isprăvise, şi totuşi părea a mai dăinui încă. Era un ger ne mai pomenit, ea patina pe ghiaţa văii din satul lor. Şi nu mai avea as-timpăr, aştepta în tot momentul să-l vadă. Simţia, par’că, din depărtare apropierea lui, şi cînd i-a zărit silhueta la colţul drumului de tară, nu s’a surprins, ci a rămas, aşezată pe laviţă, ca în aşteptarea unui lucru, care nu mai putea întîrzia. A salutat-o mai rece ca de obicei, trecînd în revistă, cu o privire fugitivă, pe cei de pe ghiaţă. — Bună seara, a zis el cu glas tare, pe urmă s’a apropiat şi i-a zis încet: Servus Leri dragă, am întîrziat ceva, mă vei ierta... Şi cum îşi sucea tocmai o ţigaretă, observă cum un tînăr universitar de ungur (abia îşi amintea de numele Iui!) se apropie. El zise întunecat: — Cu domnu ăsta mi-ai face plăcere, dacă nu ai patina. Ea se uită mirată la el. — Pentru ce ? — Numai aşa. . — Bine, dar nu înţeleg . . . Şi el îşi muşcă puţin buzele, pe urmă adaose : — Pentru că nu vreai!! — Şi n’ar fi permis să ştiu şi eu motivul? — Nu vreau şi s’a isprăvit! adaogă el în vreme ce ea privi cu un zimbet graţios braţul tînăru-lui, care îşi descoperi capul în faţa ei. Cum lunecau pe luciul văii, îşi aruncau mereu privirile la cel rămas în urmă. El sta mîn-dru şi palid, ca un zău încruntat. Şi-a fumat ţigara în linişte, deşi îi tremurau degetele, cînd şi-a aprins-o, şi-a muşcat buzele, şi tocmai pe cînd ea se întorcea, el s’a înclinat rece şi ironic înaintea ei: — Sărut mînile, d-şoară !... S’a uitat împrejur, şi, cum nu era nimeni aproape, i-a strigat: — Aurel, nu fi copil, vino, că am să-ţi spun ceva. El nu s’a mai întors înapoi, ci a mers hotărît şi nepăsător prin zăpada care scîrţăia tot a mînie, aruncîndu-şî cu un gest cumpănit mucul de ţigară. Vezi, pentru un fleac s’a ales nimic din dragostea lor atît de aprinsă 1 în curînd el s'a întors la universitate, fără să-şi ia măcar rămas bun. Tatăl său o întrebase în treacăt : — Ce-i cu Aurel ăsta? Nu v’aţî sfădit? Merge la Pesta fără să-şi iee măcar adio. Ea răspunse încurcată: — Eu nu ştiu ce poate avea, am fost doar Duminecă împreună la ghiaţă ... De atunci nu l-a mai văzut. EI n’a mai venit acasă nici de Paşti şi nici pe vacanţele de vară. Nu şi-a isprăvit studiile, după cum îi spunea ei, în clip Ie cînd visau castele aeriane, nici nu i-a scris o ilustrată măcar. Pingea nopţi întregi, muşcînd cu dinţii perna, ca să nu bănuească ceva tată-so. Mai avea o singură nădejde: onomastica ei. îşi amintea de anul trecut, cum el i-a spus atunci cu atîta siguranţă, că la anul vor serba ziua aceea — împreună In urma urmei, pentru o glumă copilărească — căci glumă a fost — nu se vor despărţi ei numai aşa. în ziua aceea, a fost foarte veselă, inima îi spunea, că el, ori cît de www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1905 LUCEAFĂRUL 135 mîndru ar fi, îi va scrie măcar nu şir, pe urmă îi va scrie o scrisoare lungă şi desluşită, în care îi va spune, că totul a fost numai glumă, şi că tare e dor s’o revadă. A primit cu o afabilitate escepţională pe prietenele, cari veniră să o felicite, gîndindu-se necontenit la factorul postai, care avea să-I aducă negreşit în ziua aceea cîteva şire de departe. Ziua a trecut, fără să fi primit ceva. Mîne, se gîndia ea, poate, e la mijloc ceva întîrziere. Şi răvaşul mîntuitor n’a mai sosit nici mîne şi nici după aceea. Şi ochii ei senini se încruntară de odată, îşi muşca buzele şi strîngea din dinţi să-şi potolească plînsul, luînd o hotărîre supremă. Bine; o să vadă el cine sînt eQ; pot eu să trăesc şi singură I Şi încă în ziua aceea scrise preotului din B., un bun prietin al tată-so, să-i reserve postul de învăţătoare. Acum însă, după un an de muncă aproape zădarnică, se simţia aşa de slabă în faţa acestei vieţi de supliciu, încît abia îşi mai putea ascunde desiluzia, la adăpostul unui zimbet de porunceală. Mai era ceva, ce îi apăsa inima. îşi amintia de vorbele tată-său, cari o pregătiau cu încun-jur, pentru o apropiată ruină materială. ÎI vorbise numai tîrziu, după ce i se asigurase postul de învăţătoare, că ori şi cum e bine pentru 0 fată, care nu e chiar aşa bogată, să-şi vadă de post, că el din partea lui numai are nici o pretenţie în lume, decît să agonisească pe sama ei, că el acum azî-mîne . . . Vrea să spună bătrînul, că se va duce în cimitir lîngă nevastă sa, — lîngă mamă-ta cum zicea el — dar vorba 1 se opri în gît, ochii îi străluciră, scăpărînd umezi de cîteva ori, încheind fraza prin un gest abătut. îşi amintea de vorbele anterioare ale tată-său de aluzia la cele cîteva mii, cari se aflau depuse pe numele ei la bancă — şi numai cuteza să întrebe, dacă miile acele mai sînt şi astăzi, ori s’au risipit şi ele, de-odată cu norocul ei de fată mare. Tîrziu, după un an aproape, îi trecu prin minte ideea, că ruina lor materială ar fi în legătură directă cu mînia lui Aurel. Notarul, uu om glumeţ şi de spirit, spunea într’o seară la părintele, vorbind de o logodnă ce se proiecta: — Bine, bine părinte, dragostea ca dragostea, dar are fata şi vre-o doi creiţari adunaţi, şi să ştii dta, că asta apasă mult în cumpănă în ziua de astăzi 1 Şi cum părintele nu se lăsa biruit, cu teoria lui veche de dragoste curată, notarul izbucni : — Ce dragoste curată? Asta poate merge ca adaos pelîngă celelalte considerante de ordin egoist, dar numai într’al doilea plan. Crezi dta, că fata nu se gîndeşte tot aşa ? Ia mă rog, de ce nu i-a plăcut la domnişoara aia de tînărul din chestie, pînă nu l-a văzut cu diploma în buzunar ? De ce nu i-s’afl aprins călcîiele, cînd mirele ei de astăzi, pe atunci student în drept, scria la mine în cancelarie, cu 15 zloţi la lună şi provizia? Ştii dta ce zice Spencer: motorul vieţii omeneşti e egoiznul. Notarul, care fusese un an şi la universitate, trecea de mare autoritate în sat, şi încheia discuţiile lui totdeauna provocîndu-se la «marele Spencer» de al cărui nume auzise în treacăt cîte ceva. înzădar s’a opintit apoi părintele să-l combată, cu graiul lui domol şi cumpănit, cuvintele notarului ÎI rămaseră fetei întipărite în minte ca o sentinţă de moarte. Cine o asigura, că răceala lui Aurel nu a fost provocată de ruina lor materială, pe care o prevedea ? Cine nu vedea, că cearta lor nu era decît un pretext ridicol, pentru a zădărnici un început de dragoste, a cărui motor principal era: — banul? Ce ruşine! Gîndul acesta îi da puteri şi curaj, decîte ori năcazurile din şcoală i-se păreaţi insuportabile, cînd se întorcea seara acasă, cu gîtul uscat de atîta zbierăt, cu plămînii săturaţi de colbul şi de aerul greu al şcoaleî. Tot ce mai doria, era să se convingă pe deplin, că Aurel era aievea vinovat. Un glas tainic, foarte slab de altcum, îi spunea, că poate lucrul tot nu va fi aşa cum credea ea. în visuri mai ales, el îl. apărea aşa de senin şi de min-dru, încât dimineaţa îi părea rău şi îi cerea er-tare de toate învinovăţirile ei atît de neîndurate şi atît de pripite. Iar s’auzi în chilia de alături bătaia răguşită a ceasornicului, fără să-şi poată da seama cîte ceasuri erau. Era tîrziu, fără îndoială. Strigătul monoton al boactăruluî s’auzi ca dintr’o depărtare enormă, urmat de cîteva slabe hămăituri de cîni, din ce în ce mai îndepărtate. Ramurile salcîmilorfremetatî domol la fereastă, împrăştiind parfumul florilor albe, sub sclipirile tainice ale luneî. I se părea dela o vreme că pluteşte cu aşternut cu tot în văzduh, legănată de o simfonie somnolentă. Vedenii străvezii îi treceau prin caleidoscopul închipuirii, schimbîn-du-se necontenit. Icoana lui revenea în răstimpuri, cu un zimbet superior de linişte, cu ochii lui mari şi luminoşi, cu părul risipit pe frunte, în disordine. Tresăria deschizînd ochii speriaţi, închizîndu-î iarăşi spre a urma şirul alucinaţiu-nilor întrerupte. .. Se făcea, ca şi cînd s’ar www.dacQFomanica.ro 136 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905 scălda singură într’o apă limpede — şi numai ce se pomeneşte cu un povoi grozav, care vine tulbure şi zgomotos, rostogolind bolovani şi arbori zmulşi din rădăcină... Ea dă să ţipe, să acaţă cu spaimă de o salce, care venia spre dînsa rostogolindu-se, plină de nămol, valurile turburi îi trec peste creştet, se zbate, clipeşte din ochi, şi el sta la ţărm, chemînd-o pe nume, întinzîndu-i mină de scăpare. Nu ştia ce să facă, cum să facă, cum să-i dea mina aşa goală cum era .. . Atunci el se aruncă în valuri, îşi întinde mina, stringînd-o cu putere de braţ, dar un val năpraznic se năpusteşte asupra lor, acoperindu-i, simte cum el o strînge tot mai puternic de braţ, cearcă să respire, se înăbuşe... — Domnişoară! Domnişoară! Ea se trezeşte tremurind în tot trupul. — Ce-i tu ? Ce-î Nuţă ? — Mă rog aşa de urît făcea domnişoara prin vis, trebue că a visat ceva rău. Ea nu răspunse nimic, ci privia înspre fereastra care strălucia în lumina razelor de soare. — Cîte ceasuri îs ? — Mă rog o fi la şapte, că domnu părinte s’o dus la biserică. Ea se ridică buiguită, mai ostenită de cum se culcase, îşi făcu toaleta în grabă, potrivin-du-şî pălăria în faţa oglinzii. Era palidă. Două cearcăne negre, vineţii îi împrejmuiau ochii. (Va urma ) Al. Ciura. www.dacoromamca.ra * ţărănească din Rcşinarl Niul 6, 1905 LUCEAFĂRUL 137 IROVA.* într’o zi de repaos sufletesc am asistat şi eu la deprinderile de recitare ale unei cete de băie-ţandri din vecinătatea noastră. Vre-o 10 la număr, aşezaţi turceşte, în jurul învăţătoriului lor, repetau, în cor, mereu aceleaşi cuvinte. Curioasă de-a şti însemnarea lor, mi s’a răspuns că băieţii se deprind în învăţarea „lrovei“, un fel de alfabet, în care sînt adunate şi grupate, în patru şiruri, nu vocalele şi consonantele, ci sunetele fundamentale ale limbii japoneze. Numărul lor e de 48„ şi, în loc de-a fi clasate ca elemente gramaticale, ele formează o scurtă poezie a cărei prim cuvînt „Irova“, îşi împrumută numirea poeziei întregi. Am tradusă-o cu multă băgare de seamă ca să nu piarză nimic din însemnarea ei adevărată, şi-o citez la acest loc. «Culoarea şi mirosul se pierd... In lumea aceasta, ce poate fi statornic? Ziua de faţă a dispărut în abisul adine al neantului; Era icoana trecătoare a unul vis: trece fără să turbure valurile.» Şi-acum trec la momentul care m’a interesat şi pot zice m’a surprins deosebit în această poezie, recitată zilnic, pe hotarâle extreme ale emisferei noastre, de nenumărate milioane de fiinţe omeneşti, negreşit făpturi tot atît de nemuritoare ca şi noi. Cu adevărat acest abecedar îmi lămureşte mult mai desăvîrşit fondul caracterului poporului japonez, decît un vraf întreg de volume mari. De veacuri lungi, generaţiile cari se stîng repetă generaţiilor în formare acelaşi rost de vorbe : «Nu-î nimic statornic în lumea asta ; prezentul trece ca un vis şi trecerea lui nu turbură valurile vieţii». Că această filozofie nu poate să satisfacă pe deplin sufletul cu multele sale doruri tainice, e uşor de înţeles dacă ne dăm seamă de întinderea ce-au luat-o în ţara asta manifestările sentimentului rejigios; cu toate aceste, e mai pe sus de îndoiaiă că agită fără contenire, ca o forţă latentă a cărei influenţă se poate zări în nenumărate amănunte ale vieţii. Oare nu acestei filozofii este a i se atribui suprimarea comfortului casnic, — rezultat al prevederii, — suprimarea odăii comune a salonului familiar, sanctuarul amintirilor din copilărie şi ale tradiţiilor strămoşeşti ? Lăcaşul Japonezului se acomodează prezentului şi nu păstrează nici cea mai mică urmă a ceasurilor trecute. Tot ce e poetic în el îşi are temelia în armonia nemijlocită cu lumea dinafară. Sara, îndată ce asfinţeşte soarele, Japonezii închid obloanele, transformă odăile în dormitoare şi, în fundul unei colivii de lemn, acoperită de hîrtie uleită, aprind nişte luminări, a căror lumină stîmpă-rată, clipeşte în întunerecul din jur, ca lumina dulce a astrelor de pe cer. Cu primii zori ai zilii, însă tot ce ţi-ar putea aminti dormitorul, dispare în adîncurile tainice ale dulapurilor. Obloanele se deschid de-alargul şi mături zboară dintr’un colţ al odăii pînă celalalt, fără răgaz şi cu temeinicie. Aerul de dimineaţă pătrunde în fiecare ungher şi razele soarelui, în făşii largi alunecă asupra rogojine-lor, precum alunecă afară pe ogoarele întinse. Mai tîrziu, după ameazi, cînd căldura începe să crească, uşile şi fereştile se închid de nou în mod ermetic, şi prin corturi şi paravane locuitorii se baricadează ca într’o cavernă scundă, obscură ; în acest azil pacnic petrec apoi cîteva ore liniştite de de dolce-far-nienie. Acest mod de a înţelege existenţa, de-a n’o interpreta decît din punctul de vedere al aparenţelor simţitoare, de-a nu vedea în ea nimic alta decît o serie de ceasuri, de zile şi ani legate l. F. Negrufiu. * Scrisoare din Tochio. '•1 1,1 < www.dacQFomanica.ro 138 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905 de-olaltă, — cu un cuvînt, acest mod de a trăi cu desăvîrşire supt influenţa momentului, — împrumută plăcerilor o vivacitate naivă; suferinţelor şi privaţiunii un caracter de fatalitate resemnată, iar morţii — pecetea trivialităţii. Singuri copiii trag ceva foloase din acest mod de trai. Fireşte, pentru Japonezi încă e principiu, că şi copiii trebue să-şi aibă vremea lor de trai senin. Părinţii, mamă şi tată de opo-trivă, găsesc o plăcere deosebită în observarea strictă a acestei legi. Sînt şi ei copii cu copiii, se veselesc, rîd şi să joacă cu ei. Călătorii cari în scrierile lor spun despre copiii japonezi că nu plîng nici odată, n’au constatat, — cu o mică exageraţie a espresi-unii — decît un fenomen prea real. Faptul acesta îşi găseşte esplicarea parte în împrejurările expuse de mine aici, parte în alte condiţii externe. Regimul acesta pedagogic al Japoniei, totuşi, nu e pe deplin de dispreţuit, şi ar merita să fie studiat mai cu de-amăruntul, căci ori cît de mîndrii sîntem pe cultura noastră, la tot cazul superioară culturii din Asia, am putea şi noi profita cîte ceva. O, negreşit 1 O de Cozmuţa. PĂRĂSIŢI. Stînsă-i para luminării De pe lespedea de piatră Si bătrînii bieţi alături Tot mai stau uitaţi la vatră. Luna trece şura popii Luminînd în drum pridvorul — Pipa moşului nu arde, Baba şi-a uitat fuiorul. Doar' tîrziu, cînd prind mal aprig In vecini să latre cinil, Ei tresar, să văd în faţă Şi plîng amîndoi bătrînii. — Cită jale le-a fost scrisă : Doi feciori aveau la casă, Unu-i mort de astă toamnă Altul stă cu domni la masă ... OCTAVIAN GOGA. PLAGIAT. — La cartea d-nel Constanţa Hodoş: «Frumos», 8° pp. 235. Bucureşti 1905. — Tocmai isprăvisem de cetit noul volum al doamnei Constanţa Hodoş, subliniind cu creionul cîţiva titlii, Intre cari «Rătăcirea» ocupa locul de frunte, precum şi pasagele predilecte. Noauâ Ardelenilor ne vine aşa de rar cîte un volum, în care scriitorii de dincolo să ne pomenească ! Doar Domnul Iorga mai ţine seamă şi de noi, încolo nimeni; scriitorii noştri trecuţi dincolo, mai puţin! Cariera literară Ie oferă acolo avantaje mult mai ispititoare, decît să-şi mai bată capul cu noi, cărora doamna Hodoş, ne strigă de departe, de sus: — La revedere! Dulce ţară, frumoasă,tristă, nenorocită ţară, la revedere 1 * * * In loc de a scrie însă recensia mea oficială de 20 de şire, sînt nevoit a mă estinde mai mult; şi asupra unei singure nuvele. In «Fliegende Blătter» clişeul obicinuit al poetastrului esclamâ: «Volumul întîi mi-a apărut 1 Recensia e favorabilă; aştept numai să mă plagieze cineva!» Doamna Hodoş, care a trecut de multă vreme peste Rubiconul întîiuluî volum, şi peste întîia izbîndă pe scena «Teatrului Naţional» din Bucureşti, nu are motiv de a fi mîndră de acest favor. Cu toate aceste noi ne împlinim misiunea de cronicari literari, înregistrîndu-1. In chestii atît de gingaşe — căzînd plagiul spre marea noastră mîhnire, în sarcina unei femei — trebue să precizăm dela început: ce înţelegem, cînd aruncăm cuiva în faţă cuvîntul plagiator ? Înţelegem: furtul literar în înţelesul cel mai strîns al noţiunii. Doi autori pot să trateze aceeaş temă, pot avea chiar multe asămănări în tratarea ei, pot ajunge la aceeaşi concluzie chiar, fără să fi putut avea nici o cunoştinţă de lucrarea celuialalt. Literatura comparativă a basmelor, de pildă, ne arată producte similare, ca să nu zicem omogene la popoare, cari au trăit cu totul izolate de www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1905 LUCEAFĂRUL 139 olaltă. Pentru ce să nu poată scrie şi doî autori asupra aceleiaşi teme, cu o formă tot atît de similară ? Un autor român şi unul ungur, de pildă? Nu, aceasta nu o discută nimeni. Pot ajunge la acelaşi subiect autori diverşi; chiar o idee străină poate fi prelucrată neasă-mănat mai bine de un altul. Rămîne întipărită în mintea autorului, intră în sîngele lui şi cînd reapare în formă artistică, poartă timbrul individual al gîndirii lui, încît nici el nu mai ştie, dacă ideea e împrumutată, cum este «La steaua» lui Eminescu. La urma urmei, toate au mai fost odată, vorba înţeleptului Ben Akiba. Toate aceste, nu implică culpabilitatea plagiatului. Cînd însă un autor ia fraze întregi, pagini chiar, din o lucrare străină fără indicarea izvorului, şi le publică supt numele lui, atunci credem că avem a face cu un plagiat. O doamnă a avut amabilitatea a-mi atrage atenţia asupra acestei asămânărî, căci subsemnatul nu ceteşte de altcum revistele de mode, lucru care nu cade în competinţa bărbaţilor şi care nu ne poate interesa decît cel mult din punct de vedere — financiar. Ei bine, în numărul cel mai recent (15 Februarie, nou) al revistei bilunare «Divat Szalon» din Budapesta, la pag. 22 se tipăreşte o schiţă scrisă de: Rosenthalnâ Weiss Margit, asupra paternităţii căreia cetitorii noştri îşi vor putea face idee, îndată ce o vom pune pe doauă coloane, alăturea de schiţa doamnei Hodoş. Binenţeles, eu citisem volumul doamnei Hodoş cu doauă săptâmîni înainte de apariţia numărului revistei din chestie, abstracţie făcînd dela faptul, că nuvelele doamnei Hodoş apăruseră aproape toate (dacă nu toate!) in «Sămănăto-rul» şi în alte reviste din România. Schiţa din chestie e «Ultimul bal», pe ungureşte «Az utolsd băl». O femeie tînârâ, româneşte o chiamă Mina, ungureşte Iiva, în virtejul unui vals îşi uită de demnitatea ei de nevastă şi de mamă şi promite unui tînăr un rendez-vous. Cînd pleacă a doaua zi, întilneşte pe drum un copilaş, care zgribura de frig, plin-gînd după mamă-sa, strigind-o: mamă, mamă! Se reculege, îşi aduce aminte de micuţul din leagăn, se întoarce acasă, înghenuncheazâ înaintea leagănului, spunind că n’are să mai meargă la bal nici odată. Să vedem: Constanţa Hodoş. Fugi In camera de toaletă ca să se ascunză de ochii curioşilor, cari o întrebau mereu: de ce eşti i.şa roşie? pag. 53. Rosen ihalnăWeis Margit. Se refugiă în camera de toaletă dinaintea privirilor curioase ale prietenelor. Dar şi aici o urmăresc. O înconjoară piictisînd-o cu Cine are coşul pieptului ridicat şi aşa de plin, umerii rotunzi, lăsaţi puţin în jos, e uşor să se decolteze. ibid. II oferiră apă de Colonia, pudră şi ridicară şuviţa de păr răsleţ de pe gîtul el alb ca crinul. ibid. Te-al ascuns?.. De ce? Poţi să faci fericirea unul om, — nevinovată... De ce să nu-mi dai braţul ? pag. 54. Mina se uită cu grijă împrejur... Bărbatul el trecea pe lingă ea cu o damă blondă, o frumseţe rece. pag. 55. Par’că i-ar fi cetit o evanghelie noauă, necunoscută. ibid. Dar ştii ce are să se întlmpledacă nu mă asculţi? Vel muri intr’o zi înecată de bătăile inimel, arsă în dogoarea focului nepotolit. Şi el va da din umeri. pag. 57. La mine acasă, şopti el. In odăiţa mea, unde n’am avut plnă acum tovarăşă decît visurile mele. pag. 58. De cum s’a sculat, n’a avut altă grijă. Cum să se îmbrace? Va pune un văl des, ca nimeni să n’o recunoască pe stradă. Emoţiile balului erau uitate, veneau acum altele, mal puternice. Bărbatul plecase la slujbă, copilul adormise în leagăn, slujnica curăţia prin casă. Oara sosise. pag. 59. Se vede omul cult, umblat în lume. Bărbatul el, lemn. pag. 59. A durmit tun pînâ la noauă şi acum a plecat. La amiaz o să vină, o să-I ceară de mîncare, apoi va sta la cafenea pînă seara. In ziua următoare iarăş la fel. ibid. Nu, nu mal putea suporta viaţa asta. . Onoare, virtute femeiască... zdrenţe vechi de călcat in picioare. Cine le mal recunoaşte, cine le răsplăteşte? pag. 60. mii de întrebări: De ce e azi aşa de roşie? Divat Szalon pag. 22. Cine are coşul pieptului aşa de ridicat, şi se poate lăuda cu umeri albi şi rotunzi ca al tăi, şi-I poate arăta. Ibid. II ofer ră beuturT reco-ritoare, eau de cologne şi ridicară şuviţele de păr răsleţ de pe gîtul el. pag. 23. Apoi te-al ascuns? De ce? Poţi să-ml dai o plăcere mare, dar nevinovată. In-tinde-mî numai braţul. ibid. Eva se uită cu grijă împrejur. Vedea pe bărbatul său trecînd pe lingă ea, cu o damă blondă înaltă, o frumseţe rece. ibid. ... ca şi cînd ar auzi vorbele unei evanghelii noauă, pînă acum necunoscute. ibid. Dar ştii ce are să se în-lîmple, dacă nu mă asculţi, Evă? Vel muri de focul inimel tale. Şi bărbatul tăfi — el va da din umeri. ibid. coloana II. La mine acasă, în odăiţa mea, a cărei mobile vorbesc toate despre tine, unde n’am avut pînă acum tovarăşe, decît visurile mele aprinse. ibid. De cum s’a sculat, n’are altă grije: cum să se îmbrace? In orice caz, va pune văl des, ca să nu o recunoască. Emoţiile balului erati uitate. O aşteptai! altele mal puternice, bărbatul plecase deja. opilul doarme, slujnica curăţeşte. A sosit, Evă, oara ta! ibid. Ce om cult şi umblat în lume — în vreme ce băr-batu-meu, lemn. ibid. A durmit pînă la noauă, ca o marmotă. (De ce nu: tun? Red. «L.») La amiaz o să vină, o să-I ceară de mîncare. După amiază va sta în cafenea, şi asta merge aşa la fel, neîntrerupt. ibid. Nu, aşa nu mal putea merge. M’am săturat. Ce ini-a fost viaţa de plnă acum ? Onoare, virtute femeiască şi resignare. In www.dacQFomanica.ro 140 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905 Pe stradă păşi repede, ştrengăreşte, aproape s’o umfle rtsul: O aventură! pag. 60. lături cu ele! aceste sînt zdrenţe rupte pe cari nu le recunoaşte şi nu le înţelege nimeni, pag. 24. Pe stradă păşi repede, ştrengăreşte, cu voie bună. O aventură, o aventră... ibid. Şi pentru ca cetitorul să se convingă că n’am exagerat traducerea, reproducem de încheiere, pentru cetitorii noştri cari ştiu ungureşte, un pasaj paralel în amîndoauă limbile: Constanţa Hodoş: Divat Szalon : Şi cînd micuţul se de- Mikor a kicsi felebred, şteplă, II luă în braţe, îl karjaiba veszi, elârasztja sărută de mii de ori, apoi csdkjai ozonevel. Bolcsoje căzu în genunchi lîngă leagăn, izbucnind în lacrăml. Nu, nu, nici odată nu te las... îngînă într’un larg şi sfînt extaz Roaba ta am să fiu, şi puterea mea toată ţie ţi-o dau ... pag. 61. mell6 turdei, megremeg egdsz test6ben, sir, sir keservesen. Şohasein hagy-lak el kicsik6m, a te ra-bod, a te martyrod akarok lenni, neked szentelem ezentul osszes erom ... pag 24. După aceste, convingerea noastră e că lucrarea din «Magyar Szalon», nu poate fi scu-zătă prin o fatală coincidentă de subiect sau de idei, ci că e fără doar şi poate — un plagiat. Am ţinut s’o constatăm aceasta, pentru ca doamna Hodoş să-şi revendice dreptul paternităţii de autor faţă de numita doamnă ai. Cusa ţărănească din Selişte. www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1905 LUCEAFĂRUL 141 CRONICĂ. Iubileul profesorului Ion F. Negruţiu. Zilele trecute corpul profesoral din Blaj împreună cu inteliginţa de acolo au sărbătorit cu multă căldură aniversarea a 25-a, de cînd d. Ion F. Negruţiu serveşte ca dascăl la institutele culturale de acolo. Orchestra elevilor pre-parandialî a cîntat cîteva piese, un elev a vorbit în numele ascultătorilor preparandiali, apoi am mers cu toţii la otel «Univers» unde s’a servit un banchet în onoarea sărbătoritului. Născut la 1854, funcţionează din 1880 ca profesor la gimnazifi, trecut fiind, peste doi ani, la institutul preparandial. Autor apreţiat al mai multor anuale didactice, profesorul Negruţiu desvoaltă o activitate foarte însemnată pe terenul literaturii economice, mai ales, cetind la adunările despărţăinîntulul «Asociaţiunii» prelegeri practice din domeniul economiei, publi-cîndu-le apoi în broşuri separate. De prezent e directorul despărţămîntului XI. «Blaj» al Asociaţiunii, membru al secţiei ştiinţifice al acesteia şi redactor al revistei pedagogice «Foaia şcolastică». Mulţi ani! Al. * * * Reuniunea agricolă română din Sibiiu, prin publicarea albumului artistic, care întrece toate prestaţiunile ei de pînă acum, şi-a cîştigat merite neperitoare. Activitatea îeuniunii poate servi de model tuturor reuniunilor similare. Din trecutul ei relevăm următoarele: înainte cu 19 ani V. Roman, V. Babeş, E. Brote, D. Comşa ş. a. proiectase înfiinţarea unei reuniuni agricole pentru toţi Românii din Ungaria. Statutele n’afl fost însă aprobate de guvern. Doi ani mai tîrzifl s’a înghebat reuniunea actuală, a cărei activitate — după statute — se mărgineşte numai la comitatul Sibiiu. Sporul acestei reuniuni în cursul celor 17 ani de existenţă e vrednic de menţiune. A aranjat 14 expoziţii de vite cornute şi 1 de oi, distribuind premii în total peste 3000 cor. Aceste expoziţii urmează a se ţinea în fiecare an în comunele mai de seamă, şi la ele participă toţi economii din satele învecinate. Intre membrii reuniunii se distribue gratuit vite şi oi de soifi — etc., prin care se contribue simţitor la îmbunătăţirea rasei. — An de an în fiecare sat se sădeşte un pom de model, se ţin cursuri practice de oltoit, se distribue anual 10—30.000 de pomi pădureţi grădinelor şcolare, şi se mijloceşte pentru ţărani cumpărarea de pomi nobili. Pînă acum s’afl aranjat 3 mari espoziţii de poame, struguri şi derivatele lor. In Selişte reuniunea are un cuptor de uscat poame şi legume, stînd la dispoziţia ţărănimei. Tot în Selişte s’a înfiinţat o mare grădină de model, care va fi pus*. în serviciul şcoalei agricole române în pregătire. — Pentru a îmbunătăţi soiul plantelor, în cursul celor 17 ani s’afl distribuit gratuit seminţe în preţ de 3000 cor. Pentru a promova cultura plantelor şi viţei de vie se ţin prelegeri practice, se distribue gratuit unelte şi se publică broşuri cu poveţe în această materie. — Prin înfiinţarea «tovărăşiilor agricole săteşti» s’afl răspîndit printre ţărani număroase maşini agricole, în parte cu vapor, cari se sporesc treptat şi dafl un rezultat strălucit. — Tot această reuniune a mijlocit înfiinţarea mai multor tovărăşii de credit, sistem Raiffeisen, a publicat 12 broşuri şi cărţi, tratînd în limbă poporală diverse chestiuni agricole, de interes pentru ţărani; prin întruniri agricole, Ia cari participă sătenii cu mic cu mare, şi cari sînt de un nepreţuit folos pentru e onomi. Averea totală a societăţii e de 12.000 cor. şi are 700 membrii. — Reuniunea a contribuit, ca nici una alta, şi la propăşirea industriei casnice, a cărei splendide rezultate s’afl putut vedea în expoziţia din 1902 şi se află in prezent cuprinse în albumurile despre care am vorbit în altă parte. Această bunăstare şi înfloritoare activitate a reuniunii e a se mulţumi vrednicilor bărbaţi harnici, Dimitrie Comşa, preşedinte, şi V. Tor-dăşianu, secretar de 14 ani al reuniunii. Dl. D. Comşa, a cărui fotografie o reproducem în acest număr, e preşedintele reuniunii din 1894. S’a născut în Sibiiu, la 1846 din ţărani fruntaşi. După terminarea maturităţii şi a cursului teologic, a studiat 2 ani în străinătate agricultura, iar în anul 1874 a început cariera de profesor la seminariul din Sibiiu. De atunci încoace a muncit fără preget pentru înaintarea neamului săfl şi mai ales pentru ţăranii pe cari îi iubeşte din tot sufletul. Iar acum ni-a surprins cu ad-mirabelele albumurî.prin care şi-a asigurat una din cele mai frumoase pagini din pravila cul-turei noastre. Dumnezău să-i ajute să-şî vadă realizate şi alte visuri frumoase, spre fala şi mărirea neamului nostru. Premii literare. «Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român» publică concurs pentru «premiul Andrei Mure-şianu» de 300 cor. La concurs se va admite orice lucrare originală de cuprins literar, tipărită în Ungaria în decursul anului 1904, fie ea din sfera literaturii frumoase safl artistice, fie o colecţiune de literatură poporală. Concurenţii www.dacQFomanica.ro 142 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905 vor avea să înainteze pînă la 1 Maifi a. c. la biroul «Asociaţiunii* din Sibiiu 5 (cinci) exemplare ale lucrării lor. Decernerea premiului se va face în şedinţa plenară a Secţiunilor ştiinţifice literare, iar premiarea însăşi, în adunarea generală a «Asociaţiunii» din anul curent. * * * Comitetul societăţii pentru fond de teatru român decerne două premii, unul de 500 cor. şi al doilea de 300 cor. pentru cele mai bune piese teatrale din cîte i se vor prezenta pînă la 1/14 Octombre a. c., între următoarele con-diţiuni: 1. Subiectul piesei să fie luat din viaţa poporului român ori a clasei noastre culte (In privinţa estensiuniî şi a genului piesei nu se pune autorului nici o restricţiune.) 2. Manuscriptul, să fie scris clar şi legibil, tot numai pe 0 faţă de hîrtie. 3. La manuscript se va alătura un plic sigilat, avînd pe avers titlul piesei, iar în lăuntru un bilet cu numele complet al autorului. Manuscriptele sînt a se trimite la adresa secretarului societăţii, dlui dr. Iosif Blaga, în Braşov, (Brasso). Piesele premiate se vor tipări pe cheltuiala societăţii; : autorul va primi 50 exemplare tipărite. PARÎ PE SEAMĂ Şl NOTIŢE LITERARE. „Moşneagul dela Munte“, roman dela Pind, de lules Brun şi N. Papahagi. — «Minerva», Bucureşti 1904. Preţul 1 leu 50 bani. • «O mamă are cinci fete, — noroc şi voie bună lor 1 — Una, România, care are printre odoarele ei o coroană de oţel, şi-a luat o sarcină de devotament şi de dragoste, — sau mai bine: soarta i-a dat-o, căci afl toate inima la fel, — de a veghia asupra acestei mame ado-: rate, de a o aşeza la căminul ei, cel mai liber din cele cinci. Supt acest acoperiş îngăduitor, se gîndesc împreună la scumpele absente, cai au trebuit să urmeze legea soţului străin . . . Două dincolo de munţii frăţeşti ai Carpaţilor: Transilvania-Banatul şi Bucovina, a treia dincolo de Prutul care nu mai e blestemat: Basarabia, iar a patra dincolo de Dunărea albastră : Armâna...» (Prefaţă). — A aduce României veşti mereu proaspete dela scumpele ei surori, aruncînd o privire asupra fiecăreia din cele patru căsnicii ale lor, — e scopul ce-1 urmăreşte autorul într’o serie de romane, din care prezentul roman formează volumul I.: Românii dela Pind. în cadrele unei povestiri înduioşătoare, pe alocuri cam mistice dar totdeauna interesante, — autorii întreţes o mulţime de amănunte instructive asupra fiinţei fraţilor noştri de : incolo de Dunăre : ne prezintă viaţa lor dela leagăn pînă la mormînt şi ne descriu logodnele şi nunţile, obiceiurile, îmbrăcămintea, locuinţa şi gospodăria lor. Fiecare pagină, scrisă cu căldură, e o piatră Ia monumentul măreţ ce 1 ridică memoriei primului şi celui mai mare Armân : Apostol Mărgăritescu, întemeiătorul celei dintîi şcoli româneşti în Pind : a şcolii din satul său A v d e 1 a. * «Teatru sătesc» de trei învăţători. Librăria G. N. Vlădescu, Cîmpulung, 1904. Preţul 75 bani. . Trei învăţători harnici din România: Răduiescu-Co-din, G. Popescu şi Şt. St. Tuţescu au adunat într’un mic volum patru piese uşoare, scrise anume pentru popor, în cari cu multă dragoste pentru ţărănimea noastră, stăruie să lumineze sătenii asupra primejdii or şi urmărilor apucăturilor rele. în «Şcoala şi oştirea» scot la iveală foloasele învăţăturii; în «Jurămintele strîmbe» ne zugrăvesc pe omul gata să joare din duşmănie strîmb în potriva de-aproapelui său; în «Doctorul de plasă» combat superstiţiunile şi farmecile pricinuitoare de atîtea rele, iar în «Logofătul Călin» ni-se prezintă sfîrşitul cămătarului, şi binefacerile e rezultă din «societăţile economice culturale», cari cu uşurinţă se pot înfiinţa şi la sate. — Credem, că învăţătorii noştri — şi avem atîţia, cari în privinţa hărniciei nu stau în urma nici unui neam, — vor grăbi să-si procure acest mic volum, ca prin reprezentarea acestor piese instructive, să contribue şi prin pilde la stîrpirea relelor zugrăvite în ele. * „V. Alexandri: Pastelle", aus dem Rumă-nischen iibertragen von Konrad Richter, — Buchandlung: Mayer und Miiller, Berlin N. W. — Preţul 1 marcă. E totdeauna semn îmbucurător cînd străinii se simt îndemnaţi să traducă în limba lor, pentru miile lor de cetitori, operele autorilor noştri, cari altmintrelea le-ar rămînea pentru totdeauna necunoscute. D-l Richter a făcut literaturii române un serviciu bun dînd publicităţii traducerile sale — perfect reuşite — a pastelurilor bardului dela Mirceştî. Pastelurile aceste, la număr 40, numai pe alocuri îţi fac impresia unei traduceri. Drept specimen reproducem : Rodica. Frisches Wasser in ihrer Kufe, Auf die weisse, volle Schulter gestellt, Hort jung Rodica nicht auf die Rufe Der lustigen Schnitter zur Seife im Feld. Aber sie springen ihr schon entgegen, Jauchzen : «Rodica, du Liiienbild 1 Fiille trăgst du, erquickenden Segen, Und jeder Wunsch sei âuch dir erfilllt. www.dacQFomanica.ro Nrul 6. 1905 LUCEAFĂRUL 143 Braut solist du werden, solist Konigin werden, Wohin du trittst, tritt auf Blumen und Moos, Wie deins soli kein Haus sein auf Erden, Goldkinder dir bliihen aus deinem Schoss». Und sie werkn nach ihr mit Weizenahren Und trinken durstig die Kufe aus, Sie lacht und schiittelt die Haare, die schweren, Und fliegt von den Wilden lăchelnd nach Haus. * Szabâ Emil: Coşbuc Gyorgy, tanulmâny a român irodalomtdrtânet korebol. Blaj 1904. 174 pp în 8° mare. Teza de doctorat a dluî prof. Szabo ni se înfăţişează ca monografie asupra lui Coşbuc, scrisă în deplină cunoştinţă de cauză, cu aparat ştiinţific, şi într’o estensi-une neobiclnuită pînă acum la astfel de lucrări. Aflăm, în afară de cele cunoscute din alte scrieri asupra lui Coşbuc, şi cîteva date biografice de valoare, cu toiul noauă. La capitolul din urmă, în care se face aluzie la înrudirea dintre Coşbuc şi . Petofi — o constatare adevărată, asupra căreia se putea inzista mal mult — aflăm anexate frumoasele traduceri în ungureşte ale dluî Râvay Kâroly, din Coşbuc. Cartea dluî dr. Szabo este cu atît mal actuală, cu cît publicul maghiar are foarte mart simpatii pentru Coşbuc, proiectîndu-se din partea Asociaţiei lor culturale o ediţie complectă aiul Coşbuc în traducere ungurească. Al. * «Banca Austro-Ungară» de Ioan I. Lăpedatu, prof. de ştiinţe comerciale. Librăria archidiecezană, Sibiifi 1904. Preţul 1 cor. Un studifl cu atît mal interesant, cu cît e de cea mal mare actualitate. Cuprinde istoricul, menirea, importanţa şi operaţiunile acestei bănci de stat. E o lectură instructivă nu numai pentru specialişti, ci şi pentru publicul mare. * Am mal primit la redacţie : «Căzanie poporală», despre păcatele sătenilor de I. Roman Ed. «Răvaşul», Cluj, preţul 20 bani. — «Cîntările vechi funebrale» aranjate şi armonizate pentru cor bărbătesc de I. Vidu. Librăria diecezană, Caransebeş. Preţul 3 coroane. — «Regulele ortografice stabilite de Academia Română» nrul 18 din Biblioteca pop. a Asociaţiunel, preţ. 10 bani.,—«Dar de Crăciun», versuri de losif Stanca.. Tip. G. Nichin, Arad, pr. 10 bani. — «Capul lui Mihaiu-Viteazul», legendă in versuri de'Ciru Oeconomu. Librăria C. Sfetea, Bucureşti, preţul 60 bani. — «12 cîntece de şcoală pentru 2 şi 3 voci egale» de Timoteifi Popovicl. Libr. archidiecezană Sibiifi, preţ. 50 bani. — «O rugăciune» de Carmen Sylva, trad. din 1. germană de B. A arian. Nr. 223 din Biblioteca pentru toţi aiul L. Alcalay. Preţul 30 bani. — «Bureţii comuni» [Schizophyta, Eumycetes] studiu de Dr. Ambrosifi Cheţian, profesor, Blaj, 1905. Preţul 1 cor. — «Studii de comptabilitate» de Ioan I. Lăpedatu. Numărul 1 din Biblioteca băncilor române. Edit. «Re- vistei economice» Sibiifi, 1904. Preţul 50 bani. — «Cîntece pentru uzul societăţilor corale», de Aurel Popovicl. Editura autorului, Ticvaniul mare, 1905. Preţul 10 cor-Un volum de 75 pagini, ezeculat în mod ireproşabil şi cuprinzînd 8 coruri mixte şi 7 coruri bărbăteşti. Nefiind specialişti în ale muziceî, ne mărginim a o recomanda în atenţiunea pricepătorilor. P0$TA REDACŢIEI Aviz. Aducem la cunoştinţa cetitorilor noştri că numerele 1—4 din 1905 s’afi epuizat cu desăvîrşire. Din cauza aceasta n’am putut trimite ni.î noilor abonaţi decît cîteva numere răzleţe. Costin. Răbdare... Aceste sînt cam lungi şi n’avem de ocamdată spaţifi mult. Trimite-ne altele mal scurte. «Mamei». Mal puţin reuşită ca cca trim să în trecut. Versificaţia pe alocuri nu-î corectă de tot. Di ce plîngl nemî.igăiată. Cînd trec toamna lîndunicl, Şi la Maica Preacurată Duios ghidul ţi-1 ridici ? ... Scormoneşte printre hîrtiile dtnle şi ir.mke-nc deo-daă maî multe, să putem alege şi răspunde mal în merit. 1. Ml. (S.). Nici metru, nici rimă, nici gîndirc, nicî limbă, nici nimic... Crivăţul noaptea în tăcere Răsună prin crengiş, II mişcă creanga cu durere — Vorbeşte ca prin vis... E cert: «vîna dela dreapta nu se zbate ca de poet, ci e nişte sînge rî fi»... Eşti însă tînăr, vel învinge dar uşor boala. Alegeţi altă îndeletnicire, mal plăcută şi maî folositoare pentru dta — şi alţii. Dacă nu poţi altminteri, trimite-ne altele — peste 9 ani (Nonum prematur in annum) Bis. (R.) Colecţii de pe anii trecuţi nu mal avem decît foarte puţine. Anii 1903 şi 1904 costă, legate: cîte 14 cor.; nelegate: cîte 12 cor. (Pentru străinătate: 15 cor., nelegate.) — Din anul 1902 ne lipsesc numerele 9 şi 10. APARE: ABONAMENTUL: La 1 şi 15 a tiecâret luni, stil v. Preful acestui număr 50 b. In Romănia 65 bani Edifia de lux: 20 cor. Str. 25 cor. pe an. Pe 1 an 12 cor., pe jumătate de an 6 cor. Pentru străinătate 1 an 16 cor Redacţia şi Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 7. Tipografia «POPORUL ROMÂN» Budapesta, VII, Amazon-u. 6—8. PROPRIETATEA Şl EDITURA REDACŢIEI. Ked.-resp.: MIHAI STAN. www.dacQFomanica.ro 144 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1905 INSTITUT DE CREDIT ŞI DE ECONOMII, SOCIETATE PE ACŢI SEDIUL: ORĂŞTIE, CASELE PROPRII. <1 Fondată la' 1885. — Capital social: 500,000 cor. — Fonduri: 399,000 cor. I. O Starea depunerilor: peste 2.400,000 cor. Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4'/2% fără anunţ, cu 5"/o cu anunţ, iar dela corporaţiuni culturale cu 5% interese. ■■ ■- Darea de venit după interese o soIveşte institutul separat. Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuiesc cu reîntoarcerea poştei. IMPORT PE CAFEA Şl TEA ROMUL PASCU, FIUME. Cafele. I«t-.___________ '= "---:--- 1 5 La comandă e bine să se amintească Kgr. Kgr. z şi numărul cafelei C |fil. C|Til. , Santos, naturală şi aleasă ...... ......... 2 50 12 50 2 Menado-Liberia, cu boabe gălbuie, foarte mari 2 90 14 50 3 Rlo-mărgele, are un gust foarte faun ...... 2 90 14 50 4 Po'rtorico, foarlc căutată. niilrime mijlocie... 2 90 14 50 5 Portorico-Piraldi, cel mai fin soi de Portorico 3 60 18 --- 6 Cuba, fină ......... -............. 3 --- 15 --- 7 „ mai fină..................... 3 20 16 --- 8 „ cea mai fină ................ 3 50 17 50 9 „ ' -mărgele, calitate foarte bună ...... 3 20 16 --- 10 -specialitate, de fineţă rară, boabe mari foarte frumoasă ...... .....: --- 3 70 18 50 11 Jamaica,cunorcută pretutindenca de cafea hună 3 10 15 50 12 lava Vineţie, foarte frumoasă cu boabe egale 3 30 16 .50 13 lava Anrie, soiu ca menado, uşoară ...... 3 40 17 --- 14 "Neylghcrry, cafea grea, foarte recomandabilă 3 40 17 --- 15 Ceylon, fină ...............•........ 3 50 17 50 m „ pl:mtaţlurie,rel mai lin foiu de Ceylon 80 19 --- 17 „ mărgele plantaţ., cel mai fin soiu de „ 4 20 21 --- 18 Mocca arabă, tare zdrobită, dar foarte fină... 3 ou 18 --- 19 Ilio mărgele --- Cuba Nr. 6 ) ...... --- --- 14 7.3 20 Portorico Nr. 4 --- Cuba mărgelei amestec de --- --- 15 25 21 Java Aurie -- Jamaica ( cafea --- --- 16 25 22 Mocca --- Cuba specialitate ) --- --- --- --- 18 2b . , „ < Promit serviciu prompt şi cu acurateţe, rogind P.T. .( •publicul românesc pentru binevoitoriul sprijin.' Cu profundă stimă: Import de cafea şl tea ROMUL PASCU, FIUME. I fffa primul institut de chemigrăTie. Esecută clişee Tn aramă şi ţine, pe lîngă garan-1 ţie şi preţuri moderate.j ■-------------------i $u5aţ>e$tm5zerihirâtyi-utczal3 „£uccafăml“ REVISTĂ LITERARĂ apare de două ori pe lună —4 supt direcţiunea d-Ior Alesandru Ciura, Octavlan Goga, Octavian Tăslăuand. Ediţia specială de lux: pe an ... 20 coroane pentru România ........... ... 25 franci. Ediţia de pînă acum: pe an. ... 12 coroane Pentru preoţi săraci, învăţători şj studenţi: în Ungaria pe 1 an ... 7 coroane . în România pe. 1 an „ _____ ... 12 franci. Redacţia şi administraţia: Budapesta, IV., Zoldfa-utcza 7. www.dacQFomanica.ro