Anul IV.
Budapesta, 1 Februarie st. v. 1905.
Nrul 3.
LUCtrtfmUL
www.dacQromanica.ro
                                  „LUCEAFĂRUL"
                    Anul IV. ooooooo iludapesta, 1 Februarie st. v. 11)05. o o o o o o o Nrul 3.
                                       APARE SUPT DIRECŢIA D-LOR:
                  ALEXANDRU C1URA, OCTAVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TÂSLĂUANU.
                       Aviz preoţilor şi învăţătorilor.
                Temelia culturală a unul neam fiind poporul şi inaî ales conducătorii lui fireşti, preoţii şi învăţătorii, ne-am dat seama că la noi orice mişcare literară nu poate avea chezeşia trăinicie? şi-a dreptei căi, pînă cind nu pătrunde şi în această pătură socială. Am dori deci ca revista noastră să-şi aibă rădăcinile în acest pămînt bogat şi sănătos. Această dorinţa a noastră numai atunci se va întrupa, cînd grosul cetitorilor noştri îl vor forma cărturarii dela sate. Ne-am hotărît aşadar să facem acestor cetitori favoruri şi anume:                   .
                Preoţii, învăţătorii şi ţăranii fruntaşi cari nu sînt şi n’au fost abonaţii revistei noastre vor primi gratuit „Luceafărul" pe anul curgător 1905, dacă în cursul lunilor Februarie şi Martie a. c. vor trimite abonamentul de 7 cor. pe anul 1906. Astfel revista îi va costa pe doi ani numai 7 cor., în loc de 14 cor. — Numărul exemplarelor ce le putem da în aceste condiţiuni, fiind numai cincizeci, rugăm să se grăbească cei interesaţi. Acest favor se dă numai pentru Ungaria.                  Red. şj ^dm. revistei „Luceafărului"
                                           MIMtlIMIMMMimtlIOIIMIKMIMMIIIMIimiMIIIMItMilIMIIIMMIIIIIIIUIIIMIIIIOIIînMIlUIMmillMmMiniUIIIMMMMIIMIMimilltMIIIIIIIIIIMI
                                          Abonament.
                Abonamentul se plăteşte înainte! Ediţia de lux, supt bandă de carton, pe an: în monarchie: 20 cor.; în străinătate: 25 cor. Ediţia obicinuită, în monarchie: pe un an: 12 cor.; pe Vs an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi: numai pe un an: 7 cor.; — în străinătate: un an: 16 cor.; V2 an: 8 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţii din România: numai pe un an: 12 cor. — Un număr: 50 bani; în străinătate: 65 bani.
                  = Oncp. cetitori sînt ruga\î a-şî relnoi abonamentele! =
a
                Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor in revistă, sînt rugaţi a trimite Redacţiei noastre cite-un exemplar.
                      Aviz redacţiilor.
                  Reproducerea articolelor din „Luc.“ — fără indicarea izvorului — e oprită. Reproducerea ilustraţiilor e permisă numai cu învoirea prealabilă a redacţiei noastre.

www.dacQFomanica.ro
               EMIHESCU LA BUCUREŞTI ÎN a. 1868/69.
   în vara anului 1868 un concurs al societăţii «Transilvania» din Bucureşti atrase un număr însemnat de studenţi transilvăneni în capitala României.                            -
   Unii făcuseră atunci bacalaureatul, alţii îşi urmau studiile pela academiile de drept din Sibiiu şi Cluj. între ceşti din urmă'eram şi eu.
   în decursul acestei veri Emi-nescu nu s’a arătat prin Bucureşti. Tîrzifl toamna, cînd dăduse ploi şi vremuri slabe, se iveşte şi el. Azi, după 35 de ani, nu-mi aduc aminte de unde sosise, mi-se pare, că peste vara anului aceluia el a umblat prin provincii cu trupa teatrală a lui Pascali. -Acum, că se începură reprezentaţiunile la Teatrul Naţional, se întoarse şi el. Era al doilea sufler al teatrului celui mare şi locuia Ia Pascali.
   Unii vor fi curioşi a şti strada şi casa unde şedea tînărul Emi-nescu. După descr erea ce voiu încerca, generaţiunea mai bă-trînă, cunoscătoare a Bucureştilor dela 1868— 1869, va putea conchide uşor unde şedea; ge-neraţiunea tînără mai cu greu, pentru marile schimbări făcute în decursul vremii. în anul 1900, mergînd la Bucureşti, am umblat să găsesc şi să mai văz casa unde era micul cuib al tînărului poet, dar vremea toate le schimbase. O altă casă era în locu-i.
   Cum vii pe calea Victoriei, dinspre Pasagiul
român spre Teatrul naţional, pe inîna stîngă se făcea o stradă, drept în colţul pieţii teatrului. Pe această stradă, mergînd cam 100 de' paşi; se deschidea un larg spaţiu, pe-atunci încun-jurat cu case rele şi dărîmăturî. în mijlocul acestui spaţiu gol se afla gimnaziul «Mihaiu-bravul.» Cam la spatele hotelului „Huges“ se afla locuinţa lui Pascali, drept în faţa gimnaziului «Mihaiu-bravul.» in casa unde locuia acest vestit artist dramatic, sus în etagiul de sus, după ce treceai printr’un coridor îngust şi întunecos, ajungeai la odaia Iui Eminescu, aproape de odaia unui frate a lui Pascali, amploiat în Bucureşti. Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastă mică, era în lăţime cam de 4 paşi, în lungime cam de 5 paşi. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu uşa, în fund, era ferea-sta. Intrînd pe uşă, deastînga în colţul odăii era un cupto-raş făcut din cărămizi. De două palme dela cuptoraş, de-alungul păreteluî din stingă, o canapea mică, care servea de pat; în el durmia cu picioarele la foc, fără alt aşternut. Canapeaua fusese odinioară roşie, dar acum de tot descolorată. înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lingă masă, de ceia-laltă parte, un scaun de b-ad, nevăpsit ca şi mas1. Acesta era tot mobiliarul din odaie. Cărţile şi le ţinea intinse pe jos, dela fereastă
www.dacQFomanica.ro
60
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
pînă lingă masă, pe padiment. Vor fi fost pînă la 200 de volume, mal cu samă cărţi vechi, nemţeşti cea mal mare parte. Pe masă erau tot felul de hîrţuliî scrise şi nescrise. O maşină mică de tinichea de făcuţ cafea turcească, — ici cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete şi cărţi şi alte multe şi mărunte, toate îndisordinea cea mai frumoas •. în odaie nu se ştergea, nu se mătura, pe sus şi prin ughiurî se ţesuse pajenjiniş, aşa cum spune el în poezia «Singurătate.» — Am petrecut multe nopţi cu dinsul tn această odaie, fă-cînd împreună munţi de aur şi cetăţi în văzduh lîngă cafea cu caimac, ce ne-o făceam noi inşine.
   Cum am zis, el era unul din cei doi sufleri al teatrului naţional din Bucureşti. Ce leafă va fi avut, din registrele teatrului s’ar putea constata. O săptămînă era sufler sara la reprezen-taţiuni, în ceea săptămînă sufler ziua la repetiţii şi astfel se perindau necontenit cu celalalt sufler al teatrului. De această slujbănu se plîngea, căci fiind el un mare ceteţ, se simţia în elementul lui, dar îi era impus să estragă în caete de -osebite şi să transcrie toate rolurile din fiecare piesă ce se studia la teatru. Această treabă îi făcea zile negre. Caetele şi piesa pururea-i siaQ pe masă şi-l chiemau la lucru, iar el nu-şi putea călca pe inimă să se apuce. Afară de-acestea Pascali îi încredinţase o carte nemţească, asupra artei dramatice, ca să o traducă în româneşte. Numele autorului nu-1 ţin minte, dar cartea nu era apărută de mult şi trata o materie de care Pascali se interesa foarte mult, şi-ar fi vrut să o conzulteze cu orice preţ; dar nemţeşte nu ştia. După cum spunea Eminescu, era peste măsură greii a face o traducere, mai cu seamă pentru terminii tehnici ce-i lipsau în limba română. Cartea aceea încă-î sta într’un corn de masă, şi-l înghimpa la inimă decîteorî se întîlnea cu Pascali, şi se întîlnea mai de multe ori pe zi. Pascali era de-o înfăţişare impunătoare: înalt, binefăcut, cu păr negru şi lung dat înapoi pînă pe umere, şi umbla cu capul pe sus, privind vultureşte. Eminescu avea mare iubire şi stimă, dar şi oarecare sfială faţă de dînsul, ceea ce-î uşor de înţeles dacă vom socoti: că pe el, pe atunci un tînăr nebăgat în samă, Pascali-1 luase sub aripile sale.
   Din celea spuse pînă acum se vede că sar-
cina tinăruluî poet nu era tocmai uşoară. Chiar de nu şi-ar fi împlinit-o întreagă, de-apăsat îl apăsa toată.
   Cit am stat la Bucureşti cu el, numai odată l-am văzut pe scenă, în micul rol al ciobanului din „Răzvan-vodă“ al dlui Hasdeu (actul II scena a Il-a).— Rar să vezi un cioban atît de frumos şi roşcovan. A douazi întîlnindu-1 mai mulţi de ai noştri, l-am încunjurat gratulîndu-î care de care, numai Moise Pompiliu, un bun amic de-atuncî şi de mai tîrzifl a-lui Eminescu, glumeţ cum’era, se prefăcea a cîrti şi zicea: «Se vede, măi, că n’aî fost păcurar, cum am fost eu, că-mi venea să sar pe scenă, să-ţi iaubitaşi traista din spate, să-ţi arăt eu, cum să calcă ciobăneşte, cu bîta şi traista de-a umăr.» Avînd a se da «Răzvan-Vodă» din nou, i-am propus că avem să mergem atunci toţi la teatru să-l aplaudăm. Bine, ne zise, şi apoi astfel aşi ajunge artist, cum a ajuns maimuţa împărat. îmi spunea adese: că a fi artist dramatic, e lucru greu. Cînd îl vezi pe scenă jucînd îţi pare că aceea-i numai jucă-r.e. Această aparinţă pe mulţi înşală.
   Eminescu la Bucureşti se alătura şi umbla bucuros cu „transilvănenii." Poate fiindcă studiase şi trăise mult la Cernăuţi, şi călătorise mult in părţile noastre, ca vermele ’n hrean se dedase în acest «mediu». Se simţia mai acasă. Aici nelegat de multe forme, era la largul lui. Aici rîdea din toată inima. Pe unul dintre noi îl puse păcatele să-şi tipărească versurile. Să fi văzut pe Eminescu cît haz făcea din aceasta. Versurile erau slăbuţe. Aceasta a fost şi-a trecut, dar tinărul merse mai departe. Căută vreme cu răgaz, se puse în mare ţinută, şi mergînd prezentă un exemplar din ele unui mare şi bogat boier din Bucureşti: — „Cum ai umblat?" îl întrebarăm la reîntoarcere. „Cum să umblu?" ne răspunse — „Am pus să-mi facă din cele vechi un rînd de haine nouă." — Fireşte că noi l-am rîs multă vreme, iar Eminescu îi zise: Aşa-ţi ţi trebue; ai socotit că boeriî noştri româneşti vor fi nişte naivi ca boeriî voştri cei ungureşti.
   Cu tonul lui de -un timbru profund, dar dulce, cite-odatâ vorbia ca de pe catedră. Zicea:„Aeşi în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău, c’am publicat ceea ce-am publicat. Este o zicală din bătrînî: Gura să aibă trei lacăte: în
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905.
LUCEAFĂRUL
61
inimă, în gît şi a treia pe buze; cînd îţi va scăpa cuvîntul din inimă, să nu scape de ceea-laltă, că dacă ai scăpat odată vorba din gură, n’o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul ba nici cu şoimul. Trebue să cumpeneştl de-o sută de ori o scriere pînă o dai publicităţii.»
   Nedobîndind eu în a. 1868 dela societatea «Transilvania» nici o bursă, şi aflind la Bucureşti at'tea de văzut şi de învăţat, am rămas acolo ca student la litere. Mă susţineam singur ca meditator într’o casă boerească, şi ca profesor de limba română într’o şcoală germană de fete.
   Se produsese atunci un curent, a cărui ţîntă era să se crească pe seama Românilor ungureni o falangă de bărbaţi bine instruiţi, cu vederi largi, şi cu stări sociale independente, cari ar fi în stare a ridica iarăşi şi a duce mai departe steagul cauzei româneşti. Aşa se vorbia pe-atuncî cu emfază. Pe urmele acestui curent răsăriră societăţi ca „Transilvan a“ şi „Românizmul". La începutul ei scopul acestei din urmă era: să se ofere un punct de razim şi tineretului transilvănean venit aici pentru studii.
   Mi-aduc aminte, cît entuziasm aveam pentru aceste două soc;etăţi.
   Eminescu, deşi mai tînăr decît mine, dăduse mai din vreme cu capul de pragul cel din sus. Era mai sceptic. Nu se aştepta la mari rezultate. Să deie Dumnezeu, îmi zicea, ca cei veniţi aici pentru studii, ca porumbul lui Noe, să se întoarcă la barcă cu ram de finic în gură.
   Eminescu la 1868—1869 era un tînăr cam de 19 ani: Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsuri frumoase si regulate, păr bogat şi negru dat înapoi pînă pe umere, cum poartă artiştii. Cu un cuvînt, un tip roşcovan foarte frumos. Mustăţile şi barba le râdea. Cine a văzut portretul pus în fruntea romanului „Geniu-Pustiu"1 îşi poate face idee cum era Eminescu la 1868—1869. Acesta-i portretul lui de pe acele vremuri.
   Umbla încet şi vorbia rar şi dulce, pare-că auziaî o melodie. în vorbă nu se ’mpedeca, nu se coregea nici odată, se părea că spune un lucru învăţat de rost.
   Pe strade umbla foarte des fredonînd cu gîn-
   ■) il publicăm şi noi in acest număr.    Red.
dul dus, şi nu-i plăcea să-l deştepţi din această reverie. Altcum şi în societatea amicilor, cînd se vorbesc multe verzi-uscate, el deobiceifi fredona.
   Noi studenţii transilvăneni cam obicinuiam a juca cărţi şi a chiefui cînd numai aflam ocazie, iar cînd n’atlam o căutam. Eminescu pe aceea vreme nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, nu prea ducea grija femeilor, ba nici nu vorbia de ele, decît de celea de prin cărţi. Nu era lumeţ, ca să zic aşa.
   Odată eram mai mulţi adunaţi, buni cunoscuţi şi amici, oameni tot de o pănură, şi vorbeam aventuri de an.or. Fiecare se lăuda cu cîte una. Fiind cunoscută nepăsarea lui Eminescu faţă de sexul frumos, după-ce fiecare îşi spuse aventura, cum ştiu mai bine, l-am încun-jurat cu toţii şi-l luarăm de scurt : el care era la teatru unde sînt atîtea «ispite» frumoase, să nu ne dee de ruşine, să ne facă şi ei un mic roman, o bună aventură de amor. Rămase tulburat. Unul dintre noi zise: el şi C. . . aşteaptă să umble fetele după ei, nu ei după fete.
   Era ca o fată mare. Nu l-am auzit nici odată să fi spus un lucru obscen, nici chiar între patru ochi, în rîs ori într’adins.
   Era ca vremea: cînd senin, cînd înoiat. Cîte odată senin şi mulţumit, umbla povestind ori fredonînd voios, par’că lumea toată era a lui, dincontrâ altădată era înorat şi tăcut, tăcerea ce premerge furtunii. Atunci, dacă deschidea! o discuţie, era vehement, tuna şi .fulgera, dar nu pentru persoana lui. Nu-i păsa de sine. Era cu casa ’n spate, n’avea nici ce perde nici ce cîş-tiga. Năcazurile neamului îl făceau să se revolte şi să izbucnească. Atunci vorbea ca un tribun. Aprins strîngea pumnul şi gesticula. „Pentru răzbunarea neamului e sfint orice mijloc", zicea adeseori. în astfel de stare îl auziai răcnind: „Bată-î mînia lui Dumnezeu". Aceasta era sudalma lui.
   El, neavmd a-şi bate capul cu învăţăturile de prin şcoli, de şi tînăr încă, pe teren literar ajunsese departe îneît noi ăştialalţl nici nu ne prindeam cu el. Aici îl recunoşteam de autoritate. Ştiam că el a avut vreme să se oprească cu mintea pela astfel de chestiuni, cetind ori meditînd. îl vedeam adeseori bătîndu-şî capul cu rimele, tot căutîndu-le şi împărechindu-le şi
www.dacQFomanica.ro
62
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905.
înşirîndu-le pe hîrtie. Prin întrebări ştiricea dela noi că cutare şi cutare lucru cum se zice în diverse părţi locuite de Români. El încă pe atunci avea fondul şi forma poeziilor sale de mai tîrziu, numai n’avuse timpul si le scrie. Dovadă că peste un an, cînd nu mai trebui să fie sufler, îşi începe la Viena activitatea literară cu succesul ştiut. Multe idei şi vorbe din poeziile lui le auziam dela el, aşa că cetindu-Ie azi pare că din nou Ie aud din gura lui. Efl socotesc că Iui îi trebuia linişte absolută şi viaţă fără griji ca să poată produce. Firea lui cerea aceasta.                                     '
   Avea o fire ascetică. îşi bătea capul cum s’ar putea inventa cîobote şi haine cari să nu se mai strice. «Noi sîntem robii trupului. Ce n’am putea face' de n’ar cere trupul haine şi gura de mîncare» — îmi zice adeseori.
   N’avea obiceiu să mînînce la timp şi loc anumit. Unde îl ajungea foamea, la acel restaurant intra şi mînca, dar acel restăurant era întot-deuna mai de rînd. Un rînd de haine îl purta continuu pînă se strica ori se murdărea, pînă atunci altul nu-şî cumpăra. Haine de sărbători nu ţinea: Şi ghetele le purta pînă se rodeau binişor. Se îmbrăca fără pic de vanitate, nu ca să placă, ci ca să poată cît de cît ieşi cuviincios între oameni. Din toaletă mai tot dea-una-i lipsea un amănunt, deşi nu neapărat de lipsă, dar totuşi necesar d. p. un nasture, ori batista. Odată fiind invitat la masă la Pascali, n’avea batistă în buzunar. Ce să facă ? în pripă luă şervetul de lîngă farfurie şi strănută, apoi se şterse cu el. Aceasta riii-o spunea el cu mult haz; eu întrebam: — «Ei bine, ce a zis Pascali ?» — «A făcut ochi mari de broscoifl». — Şi rîdea şi rîdea înfundat, cum îi era obiceiul. Plăcerea lui era să iasă Ia şosea, unde şedeam pînă sara tîrziu. îi plăcea să meargă în Cişmegiti şi să se oprească pela anticari, unde cetea, dar mai nici odată nu cumpăra. Acasă şedea puţin, mai mult noaptea trăgea acolo; ziua, cînd nu era la repetiţii, îl întîlneaî pe strade.
                                                            *
   Zicea: limbă trebue să aibă un scriitor. Limba face pe scriitor, precum unealta bună face pc maestru. Noi ardelenii preamăream pe Mureşanu, el nu. Zicea că-î puţin poet. Se mira
de deosebirea mare ce era, în privinţa limbeî, între Treb. Laurean şi Ilarian. ambii transilvăneni, ambii istorici şi oameni politici de aceleaşi principii, de acelaşi partid. Era pentru limba lui Papiu Ihrian pe care o încărca de laude. Dintre bărbaţii politici ţînea cu Kogăl-niceanu. Dintre artişti mai mult îl avea la inimă pe Milo, dintre poeţi pe Alexandri, dar zicea că acesta e de un timbru atît de dulce şi delicat îirît nu crede că ne-ar putea da epopeia literaturii române. Acestea le grăia el cînd ne sfătuiam noi că cine ar fi să scrie drama şi cine epopeia la noi, şi nu găsia oameni cui să le ’mpartă atîtea role. Se vede că pe atunci Emi-nescu cetea mai mult drame. Unele le cetise de atîtea ori încît le ştia de rost,, şi-mi declama din ele ceea ce îi plăcea mai tare. Apoi şi în slujba, lui .tot cu drame avea de lucru — Nu se putea mira destul cum se face că unii actori.. şi cu deosebire actriţe, dintr’o dramă întreagă să nu cetească şi să nu ştie nimic decît numai chiar, rolul lor ?
   Din toamna anului 1868 pînă în toamna anului 1869, după cît ştiu eu, Eminescu n’a publicat nimic, dar poate să fi scris. El lucra ca albina în coşniţă. Era greii să ştii ce lucrează. Cum se spune, că şi la «Junimea» trebuia să-I caute prin buzunare şi să-i iee manuscriptele, că altcum singur nu le-ar fi scos Ştifl însă că se apucase să scrie din nou. după gustul luî, pe «Arghir şi Ileana» Iui Barac. îl ispitea mult această frumoasă poveste. Scrisese vre-o 50—60 de versuri dela început, dar întrerupse lucrarea. Zicea că-î greu a o scrie aşa cum trebue. Ne îndemna pe noi cei ieşiţi dela sate s’o facem; pentrucă, vezi doamne, am avea mai la îndemînă tezaurele limbii populare decît dînsul. Faptul era: că el studia limba populară şi peste tot limba română necontenit. De aveai vreo colecţiune de poezii populare în manuscris, nu te lăsa pînă nu i-o dădeai, şi se aflaţi la mulţi astfel de colecţiunî. Cronicarii români nu-î avea, dar îi cunoştea. Cu deosebire-î plăceaţi Neculcea şi Miron Costin. Se ’nţelege de sine că avea ’n degete pe toţi poeţiî români, noi şi vechi, pînă şi pe cei mai neînsemnaţi. Ca să se poată folosi în cari-era-i literară ştia limba germană perfect. Mai ştia qeva din limba franceză şi din limba
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905
LUCEAFĂRUL
63
latină, dar nu in aşa măsură ca să se poată folosi. — Ce filozof îi va fi plăcut, nu ştiu căci filozofie nu prea grăiam împreună.
   Eminescu şi pe vremea aceea era stricat cu familia sa. Avea în Bucureşti un frate, dar se încunjurau unul pe altul. Acest frate aiul era ofiţer în armată. Îmî spunea despre o soră a
Eu mă plimbam cu Eminescu prin public în sus şi în jos. Un domn, mie necunoscut, îl ia de lîngă mine şi-l trage ’nlături. Ce vor fi vorbit nu ştiu, pentrucă eu n’am stat în vorbele lor, ci am păşit, încet, înainte. Peste cîteva minute m’ajunge Eminescu înfuriat şi-mî spuse că ai lui nu-i dau pace, că de ce se lasă el
sa că, fiind copilă mică, a căzut de sus cu capul în jos şi dintr’aceia a rămas nebună. Despre lucrurile de acasă nu vorbea nici odată bucuros. Am băgat de samă că familia îl spiona şi îi umbla în picior, cercînd să-l adune din lume şi să-l silească să-şi continue clasele ca să poată ajunge om. Odată, în vara anului 1869, era muzică şi lume multă în Cişmigiîi.
mai pe jos ca alţii atîţia ce fac cariere strălucite. — «Ce au cu mine ? Pînea nu le-o mî-nînc, pragul nu li-1 calc. Lese-mă să-mi merg calea mea şi să trăesc din puţinul meu». — Astfel îmî grăia indignat. — Dar în urmă găsiră mijlocul de a-1 zmulge din Bucureşti. Tatăl săfl îi promise că-1 trimite în străinătate să facă studii înalte la universităţi. — Aici era călcîiul
www.dacQFomanica.ro
64
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
luî Achile. Cum să nu meargă el să studieze unde a studiat şi scris Schilier şi Goethe şi să vază lumea descrisă de aceştia cu atîta farmec ? In acel an, 1869, toamna se duse din Bucureşti acasă la Botoşani şi de acolo la Viena, la Universitate. In anul 1871, toamna, eu încă am mers la Universitatea din Viena. Colegii mei îmi spuneau, că ’n anul şcolastic ce trecuse, Eminescu încă fusese acolo, dar cît am stat eu acolo, un an, Eminescu n’a fost în Viena. Cind
ne-am luat ziua bună în Bucureşti, mî-a dat spre aducere aminte «Răzvan-Vodă» ce-1 avea dar dela Pascali, iar eu i am dat «Faust» de
Goethe, tradus în româneşte de N. N_________şi
Scheletti.
   Pe titlul exemplarului din Răzvan-Vodă, primit ca dar dela Eminescu, e scris: «Amicului meu, Pascali eminentului interpret al lui Răzvan-Vodă. Autorul recunoscător Hasdeu m. p.
                                                                                                  Ştefan. Cacovean.
                                     SEINUL PE PRIMEJEIE.                                     Reproducerea oprită.
   De cîtăva vreme feciorii cari umblau răzleţi după veşti, se opreau o clipă numai în sat, din goana calului, cu aceleaşi cuvinte: Războiul în Ţară s’aprinde tot mai tare, honvezii ard satele şi omoară lumea! Puţinii bărbaţi, femeile şi copiii, rămaşi la vetre, ascultau cu inimile strînse şi tăceau într’o aşteptare plină de amărăciune, pe cînd vestitorii dădeau pinteni cailor şi porneau acolo unde tot tineretul se adunase, în fund, în cetăţuia munţilor bâtrînî.
   Zi după zi trecea, un vînt de pustiu şi nenorocire sufla în Munţii-apusenî, în bogata >i străvechea ţară a Moţilor. Oamenii dormeau noaptea epureşte, şi străjile vegheau totdeauna neadormite spre culmile dealurilor depărtate, aşteptînd din clipă în clipă să izbucnească focurile de alarmă, mari, roşii, ca nişte zori de sînge.
   Puţinii bărbaţi se adunau deseori la sfaturile de seară în curtea părintelui Marcu. în liniştea de pustie vorbeau încet, se întrebau, răspundeau cu glasuri potolite, apoi tăceau, cu ochii duşi. Iar părintele îşi mîngîia barba albă, şi ’ntr’un tîrziu prindea să povestească despre cruntele vremuri în care se înălţase cu zeci de ani în urmă, ca un arhanghel deasupra poporului răsculat, neîmblînzitul Horia, spaima domnilor. Şi o nestăpînită mînie încălzea iar, ca altădată, inimile cărunţilor şi întunecoşilor Moţi, cari se înturnau cu gîndurile şi cu sufletele îndărăt, la anii viforoşi, cînd ca şi acum, leul — poporul — se trezise, îşi scuturase lanţurile şi cu răcnetul luî îngrozise pe vechii stâ-pîni. — Tîrziu tăcea blajinul părinte Marcu; în suflete rămînea o aşteptare, un fior, un dor mare. Şi sătenii se îndreptau pe uliţele mute spre casele singuratece, unde vegheau muerile, după rugi arzătoare, cu ochii mari negri cufundaţi în necunoscut, în necunoscutul şi ’n amarul pe care-1 pregăteau zilele viitoare.
   Şi iată că într’o noapte răsăriră pe culmile munţilor, departe, zorile sîngeroase.
   Străjile strigau, poporul prin întunerec se •strîngea, se îndrepta spre casa popii. Femeile, cu pruncii după ele, se chemau, se îndemnau cu glasuri speriate. Era pe toate uliţile o îmbulzeală de trupuri negre, un schimb de glasuri pline de teamă, in care, icî-colo, tresăreau ţipetele de jale ale copiilor.
   Clopotul de primejdie prinse a bubui în turnul bisericii. Mulţimea grămădindu-se într’acolo, spre casa părintelui Marcu, ajunsă pe culme, dintr’odată văzu semnul depărtat al primejdiei.
   în zare, cine -ştie unde, clipeau, crescînd şi scăzînd, ca bătute de vînt, focuri vioaie. Şi mai departe, la dreapta lor, în fund, o rumeneală slabă, tainică, ca un răsărit de lună, lumina o parte de cer. încolo noaptea era neagră şi împrejurimile zăceau într’o tăcere adîncă.
   joldea, ginerele preotului, ridică glasul:
   «Acolo sînt semnele, zise el. Dincolo în fund, ard satele. Să ştiţi că ne vine primejdie mare!
   —     Adevărat, răspunse un glas din mulţime. Cine ştie ce hală ne mai vine pe cap!»
   Prin grămezi trecu un murmur, ca un fior. Apoi cîteva făclii de pae şi păcură se aprinseră, se înălţară, v rs:nd în jurul lor lumină roşcată. Capetele întunecate ale bărbaţilor izvorîră par’că din întunerec, în rîndurile dintîiu, iar îndărăt femeile se arătară, cu minile la gură, cu cununile mari de păr deasupra frunţilor şi ochilor arzători.
   Preotul bătrin se g'ndea. într’un răstimp în-nâlţă capul şi rosti:
   «Primejdia vine şi la noi. Nu-î alt chip: să luăm ce-avem mai scump şi să ne tragem la deal. Cel puţin vieţile să ne scăpăm.
   —     Sus, pe pisc, sîntem ca ’n cetate!» strigă şi Jo'dea, ginerele popii.
   O clipă oamenii tăcură, gîndindu-se, cu ochi
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905
LUCEAFĂRUL
65
aţintiţi spre zarea de unde le venea vestea primejdiei. Apoi începură să murmure şi să se frămînte. Vorbeau, se întrebau, glasurile mai subţiri ale femeilor amestecau în murmurul acesta adine îngînărî de jale, pe cînd făcliile îşi tremurau nînza de lumină deasupra freamătului.
    Intr’untîrziu, înţeleşi fiind, se risipiră în grabă.
    Şi în tot satul porni frământarea plecării. Porţile ţipau din încheeturî, bufneau uşile, mugeau vitele, pasările speriate din somn bă-teau din aripi, se învălmăşeau, glasuri puternice izbucneau, cîte-un ţipăt prelung de copil sfredelea ici-colo întunerecul, şi cîniî, în zvonul aceasta de jale, urlau prelung în bătăturile care trebuiau să rămîe pustii.
    La Joldea acasă, femeile adunau în grabă lucrurile mai de preţ. Eşeau, intrau, cu suspine înăbuşite şi cu ochii plini de lacrimi. Românul cerceta hamurile la cai, se învîrtea prin curte, se uita întunecat la femei:
    «Umblaţi mai repede! strigă el. Ce vă tot bociţi? Acuşi neapucă ziua mare.
    —     Cum n’oiu plinge, Ioane? se tîngui nevasta. Dacă ne lăsăm vatra şi pornim! Dumnezeu ştie de mai găsim ce lăsăm.
    —     Nu grăi zădarnic, muere! rosti Joldea. Lasă plînsul şi ’ndeamnă şi pe ale fete să.se mişte mai sprinten...»
    La vorbele acestea fetele se opriră deodată în prag, puseră lucrurile jos, ridicară şorţurile la ochi si prinseră a suspina cu amar.
    Joldea îşi trinti înciudat un pumn în căciulă:
    «Ho! nu luaţi, mă, vint!»                   •
    Dar fetele se jeleau mai tare:
    «Ce ne facem noi! ce ne facem! lăsăm casa şi florile si ne ’nstrăinăm!... Tată, tată, unde ne duci tu?»
    Moţul scuipă într’o parte şi scoase o înjurătură straşnică.
    «Nu-i chip să faci cu muierile o treabă cum se cade! Hai! Sus, că vin la voi! Mie-mi crapă inima de năcaz şi voi vă bociţi!»
    Fetele se opriră speriate din plîns. Lumina din lăuntru, eşind prin cadrul uşii, le învăluia într’o rumeneală slabă, descoperindu-le părul bogat, feţele albe şi ochii mari.            ^
    Românul, cu mustăţile şi sprîncenele zbîrlite, se uita mîniat la ele.
    «Hai! mugi el. Puneţi mîna pe lucruri, că nu-i vieme!»                                    ^
    Voi să mai zică ceva, dar tăcu. Şi prin întunerecul ochilor lui (recea poate o undă de înduioşare, o părere de rău după o muncă de viaţă, prăpădită.
    Surorile porniră repede; femeia, în urma lor, eşea încărcată pînă peste cap.
    Aşezară lucrurile cum putură, se întoarseră mai grăbite, şfichiuite de glasul gospodarului,
iar eşiră, — pe cînd noaptea caldă de vară se umplea din ce în ce mai mult de zvonul plecării satului şi de glasul de jale al clopotului de la turnul din deal.
    Apoi deschiseră poarta. Toţî-patru îşi simţeau inimile strînse, ca în apropierea unei mari nenorociri. Căruţa uşoară trasă de caii mărunţi se urni, — şi femeile iar gemură în tremur de glasuri stăpînite. Moţul oftă numai adine şi-şi îndesă mai tare cuşma pe ochi.
    Pe uliţă, prin întunerec, se strecurau din curţi cai încărcaţi şi cară, şi se rînduiau în şiragul care se mişca domol la deal, spre biserică. Zvonul contenise, numai cîniî mai lă-trau jalnic pe ici, pe colo. Oamenii grăiau cu glasuri stăpînite, rar un strigăt, un îndemn, o pleznitură de biciu sfîşiau noaptea.
    Joldea mergea înaintea căluţilor, nevasta cu fetele îndărăt. Se gîndea Românul, cu mai mult năcaz decît altădată, la multele suferinţî îndurate.
    Se gîndea la viaţa lui dusă anevoie, odată cu ai fraţilor, la rătăcirile lui îndelungi prin ţară, la crunta muncă de rob în pămîntul strămoşilor lui. Ca el mulţi trăiau şi sufereau în sat De 20 ue ani munceau, el şi cu nevasta, într’o gospodărie care stăruia să rămîie săracă. Acum tîmplele. i-se înălbeau, fetele îi erau de măritat şi vremuri liniştite nu se arătaQ. Vin iar vifo-ruri să-i spulbere ce brumă a agonisit. Vin stă-pînitorii cu săbiile cruşite de sânge şi cu faclele în mînî. Cei rămaşi pleacă alungaţi de semnul de primejdie, — şi ce va fi cel de sus ştie!
    Tîrziu Joldea tresări şi-şi ridică capul pletos la murmurul de glasuri care creştea rupt ici-colo de strigăte aspre. Citeva facle luminau iar. Au ajuns în deal la biserică. Oameni, femei, cai, căruţe pline de copii cari plîngeau înnă-buşit, seîmbulziauprin întunerecul în care fîlfăiau pînzele de lumină ale faclelor. Şi de-acolo de sus, din frămîntarea şi durerea stăpînită a oamenilor, zările depărtării acum se vedeau mai pline de lumina sîngeroasă de zori. Focul depărtat crescuse şi înroşea cerul. Şi satul adunat pe culme, privia cu ochii mari, murmurul adine slâbia. Şi deodată glasul părintelui Marcu se înălţă domol de undeva din întunerec, şi mulţimea tăcu ca pr,n farmec.
    «Să mergem sus. Acolo vom aştepta voia Domnului! Mîne duşmanii vor veni să pusliască satul: noi vom face ce se vom putea, dacă nu ne va sosi ajutorul, lancu e’n munţi, şi trebue să aibă ştire de primejdia care sue cătră noi. Unde-i Ion Joldea ?
    —  Aici, părinte! răspunse Moţul, înălţîndu-se.
    —     Meri înainte si deschide calea. In cetăţue, sus, sîntem la adăpost.
    —     Acolo-î puterea noastră ! — răspunsă cu pătrundere Joldea.
www.dacQFomanica.ro
66
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
   Clopotul bisericii tăcuse, luminile satului se stinseseră. Şiragul de oameni înainta tăcut şi cu linişte pe calea pietroasă a muntelui. Făcliile trimeteau făşil mari de lumină în adîncurile prăpăstioase de pe laturi. Mulţimea se înălţa prin lumina fumurie, roşcată, ca un abur de sînge. Văile, munţii zăceau într’o linişte de moarte.
   Şi tîrzifl după miezul nopţii oamenii, ajunşi în Poiana-Cerbului, prinseră iar a se îmbulzi. Strigătele crescură, căruţele mici scîrţăiafl. copil se deşteptaseră plîngînd, femeile îşi înălţau glasurile ca într’un bocet, şi larma bubuind umplea întunerecul pădurilor adîncl.
   Un glas, glasul Iul Joldea răzbătu apoi, dînd porunci. Grămezile se rînduiră, zvonul se potolii Cîteva focuri pîlpîiră şi crescură zbătîndu-se în fundul poeniî, supt arborii străvechi, lumi-nînd zidul întunecos al desişurilor. Joldea şi fruntaşii se adunară în jurul părintelui Marcu, la sfat.
   Tăcerea se întinse încet-încet. Femeile stă-teafi pe gîndurl, cu ochii aţintit! în flăcări, cu copii adormit! pe braţe. Bărbaţii ascultau glasul preotului şi al Iui Joldea, cu sufletele pline de amărăciune.
   în codrul bătrîn nici un freamăt de vînt nu deştepta nemărginita mare a frunzişului. Era o tăcere de moarte, în care rar răzbătea din funduri depărtate ţipătul de spaimă al huhurezilor.
   Şi părintele Marcu grăia cu glas moale.
   Spunea despre toate nevoile şi durerile pe care le-au îndurat ei acolo, în munţii lor. Vi-foruri au venit, să le spulbere bogăţiile. Crîn-cene călcări, sîngeroase nedreptăţi i-afl înge-nunchiat. Dar ei s’au ridicat, n’afl mal putut răbda şi mînia lor a fost foc năpraznic care a
aprins cerul şi a pustiit pămmtul. Şi i-afl do-borît cei tari, şi el afl tăcut, cu ochii plini de întunerec, cu sufletul clocotind de răzbunare. Vremuri amară se deşteptai! la glasul preotului, umbrele luptătorilor cari muriseră veneafl par’câ în lumină; din trupurile sfîşiate curgea încă sîngele şi ochii arzători spuneafl o durere ne-mărgnită.
   Şi iată că murmurele care slăbiseră, care se strînseră aproape, cresc şi mînia stăpînită prinde iar a fierbe. Iată că focul a intrat din noii în munţi şi vremurile viforoase se întorc. S’afl dus feciori, s’afl dus bărbaţi spre lancu, iar cei de la căminuri aşteaptă.
   Şi popa Marcu prinse a povesti despre lancu, despre acest Craifl al Munţilor care a răsărit ca un răzbunător din sîngele lui Horia. Acum sabia lui scînteia ca un fulger în nourii munţilor...
   «La Cîmpeni, zise la urmă preotul, — în ziua de Florii, lancu s’a arătat între ai noştri şi a zis: De azi înnainte numai de mine şi de împăratul o să ascultaţi! Şi de atunci noi nu-1 mai avem decît pe el mai mare, i-ar flăcăii noştri trebue să lupte cu el pentru împăratul. — Iar pentru Craifl pot să plătească ei mii şi mii de galbeni, — cine dintre ai noştri se va găsi să-l vîndă»?
   Oamenii din jur zîmbiră tăcuţi în lumina focului.
   «Dintre-ai noştri, nu, — zise Joldea. DarGeorge păgînul ce-a făcut?
   — Eh! oftă cu durere popa Marcu; doară ştiu că el multă vreme a umblat să răpue capul lui Incu al nostru; şi cu el mulţi dintre nemeşii noştri ne-afl părăsit... Dar pentru toate este o pedeapsă ... Are să-i ajungă blăstemul
femeilor văduve şi-al orfanilor! Şi ’n morminte, durerea noastră le va buciuma la ureche !
   — Da, zise apăsat Joldea, ne-afl părăsit şi au călcat cu caii peste pepturile fraţilor noştri...»
   Şi înflăcărat, începu Moţul a da drumul prin vorbe urgiei care-I bântuia sufletul. Cei din jurul lui, tăcuţi, frînţi de oboseală, tresăreau, se însufleţeai!, arşi de vîn-tul arzător al răscoalei sufleteşti. Pînă şi femeilor li se aprinseseră ochii şi obrajii şi strîngeafl mai tare cu
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905
LUCEAFĂRUL
67
braţele, la sîn, copiii cari tresăreafi, scinceau şi se potoleai! apoi în mîngîerile luinineî.
   Şi în sufletele tuturora tulburarea pătrunsese, tăcerea grea a răbdării se rupsese ca supt un trăsnet, toţi număraţi nedreptăţi după nedreptăţi, aminteau valurile de s'nge vărsat, valurile de sînge hrănind pămîntul care, totuşi, nu era al lor! Şi preotul bălrîn, luat de şuvoiul turbure, îşi mîngăia barba cu mîna tremurătoare, şi deodată izbucni cu tărie.
   «Da! cînî am fost pentru stăpînil nedrepţi, cîni şi animale! Nici mormintele n’afl fost cruţate: pe ţărna lor au zugrumat femei şi copii! Acuma pe drept iarăşi îi va îngrozi mînia noastră ... Să ştie că mînia noastră îi va arde mai cumplit de cît un vifor de foc, căci D-zeu din ceruri îi ceartă pentru fără-de-legile lor» !
   Şi după glasul preotului se întinse o tăcere adîncă în codru, ca într’o biserică. Focurile fîlfîiau cu aripi mari de flăcări în poiană. Unele din femei oftară greu, alte suspinară cu amar.
   Aproape de bărbaţi, cele două fete ale lui Joldea, umăr la umăr, aşezate pe pajişte şi fulgerate de licăririle luminii, ascultau înfiorate, într’un tîrzifl, întrebă un glas:
   «Oare să ne vie lancu în ajutor?
    — Poate o veni...» rosti pe ginduri Joldea. Iar fetele se gîndeau în lumina focurilor la cele ce spuseră bâtr niî şi visau pe lancu cu cetele de flăcăi luptînd în munţi cu duşmanii.
                                  M.  Sadoveanu.
Vicarul TU Budu din Slghet.
                            DOINĂ.
Mă crezi copilă ?!... Nu mă crezi! Eram şi eu odată —
    Doar efl ţineam prin şezători De rîs şi fete şi feciori,
    Cu cîntece şi zicătorl,
    Din faptul sării pînă ’n zoii,... A fost, ca nici odată...
Şi crezi copilă ?!... Nu mă crezi! Azi pling ce-a fost cdată:
Că — val, val, val inimă val,
    La cîte rele tu mă dai...
Mă crezi copilă ? I... Nu mă crezi 1 Azi nu-s ce-am fost odată —
    Eram copil neştiutor Şi ’n suflet dac’aveam un dor II povesteam încrezător Şi frunzelor şi florilor,
    Cu i'nimă curată...
Dar crezi copilă ?!... Nu mă crezi! Că plîng ce-am fost odată:
                                                   Doar’ tu mi-al scos vestea pe vini, Că efl’s om fără crezămînt...
z
                                           Mă crezi copilă ?!... Nu mă crezi!
                                           A fost ca nici odată —
                                               Credeam în visuri şi ’n poveşti Şi ’n zîmbetele fecioreşti Şi ’n fericirea că iubeşti Şi ’n focul aştrilor cereşti Şi ’n ochi şi într’o fată.
                                           Şi crezi copilă ?!... Nu mă crezi!
                                           Azi plîng ce-a fost odată:
                                           Că — şi efl multe-aşl şti să spui Şi nu spun nimăruî ...
                                             Haţeg.                    Victor Bontescti.
www.dacQFomanica.ro
68
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
                     DOMNIŞOARA doctor.
   Doctorul Radu lăsă gazeta să-î lunece pe genunchi şi-şi lipi fata de geamul cupeulul.
   Era o zi posomorită de Noembre. Din cerul plumburiu, încărcat cu nori grei, cădea o ploaie măruntă, una din acele ploi cari, pe aceste şesurl întinse, ţin zile întregi şi dacă mai eşti şi nervos, cu monotonia lor te duc la disperare.
   Iar Doctorul Radu era nervos. Parte dela fire, parte în urma vieţii lui zbuciumate.
   Crescuse şi el în străini, se adăpase la izvorul culturei puternice din apus, visase de un viitor strălucit, de o activitate roditoare dezvoltată în careva centru românesc: o dragoste nefericită, însă, îi curmă firul viselor frumoase şi-l făcu moros, iubitor de singurătate. Acum era medic într’un orăşel destul de mare, dar cu puţini Români, şi ’n atarî împrejurări, nu putea conta Ia clientelă străină.
   Cu vremea se mai potoli şi el, şi sătul de viata de burlac, era pe cale să se însoare. Intr’o comună învecinată făcuse cunoştinţa unei familii româneşti cu fată mare la casă. Fata, fireşte, nici că sămăna cu idealul lui de odinioară, dar era frumuşică, destul de cuminte, casnică şi gospodină bună. N’o ceruse încă, dar era hotărît s’o facă încă astăzi.
   Acum se ducea în comuna ei, unde. avea de gînd să stea pînă poimînî, Luni dim neaţa.
   Doctorul Radu privea perdut prin geam la cîmpia tristă, cînd un foşnet de rochii, un fin parfum de viorele îl făcură să-şi îrtoarcă capul. Fată în faţă cu el se aşezase o damă tînără, cu tip pronunţat românesc. Nu era o frumseţă desăvîrşită, dar în ochi, în mişcări, în zimbetul ce-i înviora faţa avea ceva inexprimabil ce te fermeca pe nesimţite.
   Doctorul Racfrj era ca electrizat; de ani de zile nu îndurase aşa senzaţii plăcute, ca cele ce i le procura acum vederea acestei necunoscute.
   In călătorii cunoştinţele se fac uşor, mai ales dacă ţinuturile prin cari zboară terenul nu-ţi oferă, caşi acum, nici o distracţie.
   Dama zărise gazeta românească în mînile Doctorului Radu şi îi ceru voie să arunce o privire în ea.
   Trecînd peste formalităţile plictisitoare ale primului schimb de vorbe, conversaţia lor deveni mai vie, mai ales că în cursul ei descoperiră că au aceiaşi ţîntă.
   — Mă duc şi eu la Corbu să văd o prietină de şcoală, măritată după preotul Ionescu. Poate o cunoşti şi D-ta ? Eram prietinele cele mai bune şi nu ni-am văzut de 6 ani. Ea se măritase, iar eQ plecasem Ia universitate...
   Deodată se opri şi-l privi lung.
   —     îmi pari atît de cunoscut, domnule Radu. N'aî studiat acu-s 3—4 ani în Viena?
   —      Mă simt nespus de măgulit că mă ţii aşa de tînăr. Eu am absolvat de mult, dar de fapt, acu-s trei ani, prin Aprilie-Maî, petreceam la Viena.
   Ea roşi puţin, apoi urmă veselă:
   —      Acum îmi aduc aminte. Pe vremea aceea eram şi mai emancipată decît acum, — o, nu protesta! mă simt destul de cu judecată să-mi pot cumpăni vorbele... Intr’o seară — de-ar fi ştiut-o mama! — veneam singură dela o prietină. Intîrziasem, nu era în apropiere nici o birjă, şi în urma mea auziam paşii unei cete de studenţi zgomotoşi, cari păreau a fi înghiţit cîteva halbe de prisos. Erau nemţi şi cîntau şi zberau în gura mare. Mă cuprinse groaza. Nicăieri o poartă deschisă după care m’aşî fi putut furişa, nicăiri o ulicioară în care aşi fi putut intra. Deodată aud nişte paşi regulaţi. Mă întorc: era un domn liniştit şi serios. Mi a părut vrednic de încredere ; l-am aşteptat şi l-am rugat să mă treacă pe lîngă ceata acestor nemţi zgomotoşi. Pe urmă . . .
   —      Pe urmă te-a petrecut acasă şi zile întregi a căutat să te întîlniască, dar înzădar. — Şi era-I Dta ? Româncă ? De-o ştiam, aşi fi ghicit numai decît că eşti domnişoara Geni Pope-scu, geniala noastră colegă, în care întreaga colonie românească era îndrăgostită foc ...
   D-şoara Geni Popescu începu să rîză. Un rîs arginţiu de un accent nespus de dulce.
   —      Aşa sîntem noi Românii. Ne cunoaştem cu toţii, cel puţin din auzite. Şi apoi adunările «Astrei», tîrgul de fete cum le numesc unii, ne dau cel mai bun prilej să facem cunoştinţă unii cu alţii. Sora mea încă a făcut cunoştinţă cu soţul ei la adunarea dela Băile Erculane.
   Conversaţia se curmă, căci trenul sosi la Corbu. La gară nu aştepta decît o damă, care zărindu-1 pe Radu roşi adînc.
   —   D-ta aici ?
   —      Da, m’a rugat Mărioara să vin la gară că-i soseşte o prietină. Ea nu poate veni deoarece băiatul ei e bolnav de pojar.
   Doctorul Radu prezintă d-şoarei Geni pe dşoara Elena Marcovici şi-î explică cauza de ce nu venise prietina ei.
   Geni Popescu era desamăgită. Făcuse, pe semne, călătoria înzădar. căci precum îi spunea dşoara Marcovici, prietina ei nu putea s’o primească.
   —      Să pofteşti însă lă noi, dşoară Popescu, pînă ce domnul Doctor va constata ce boală are Ionel. Peste o zi doauă, poate ii va trece.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905
LUCEAFĂRUL
69
      Urcară cu toţii în trăsura care îi aştepta. Călătoria pe acest vehiclu puţin comod mări indispoziţia dşoarei Geni. Era năcăjită pe sire însăşi că venise fără să se informeze mai întîi dacă prietina ei o poate primi. Din vreme în vreme se uita la Doctorul Radu, care nu-şî lua ochii dela ea, decît cind vorbia cu Elena. Geni ghicise îndată că de dragul Elenei venise Doctorul la Corbu. Făcură calea pină ’n sat în tăcere.
      Şi ce mai sat! Case mici; copaci răsfiraţi; grădinile părăsite, şi peste tot întinsul o monotonie nespusă de un ton trist, posomorit. Numai în apropierea bisericii se înălţau cîteva case mai măricele, încolo aproape numai colibe.
      —     Unde şede Mărioara ? Nu trecem pe lingă casa ei ? — Aceste erau cele dintîi vorbe ce
« le adresă Geni d-şoarei Marcovicî. Nu-i era simpatică. Ea căuta în fiecare fiinţă spirit, ge-neJitate, şi Elena era numai mediocră, iar perplexitatea o făcea şi mai neisteaţă.
      —  E vecină cu noi.
      Sosiră. Stăpîna casei,, soţia notarului Marco-vici, făcu impresie mai bună decit fata ei. Avea o ţinută surprinzător de bună. Trebue să fi fost foarte f umoasă odinioară. In casă era cald. Odăile scunde, mobil: rul simplu. Ici-colea lucruri de mină.
                           *
      Pină să se ’ntoarcă doctorul, care plecase numai decît la Mărioară să-i vază cop Iul, Geni se puse la voibe cu doamna Marcovici. Se mai încălzise; căsnicia din jurul ei o mai împăcase şi, apoi, ducea nădejde că boala copilului n’o va împiedeca să-şi vază prietina.
      Doctorul se reîntoarse. Prietenele nu se puteau vedea decît prin fereastră, de oarece copilul suferea de pojar.
      Dela casa notarului pînă la casa preotului doi paşi.
      Mărioara o aştepta la fereastră, cu ochii plînşi ţînînd un băieţel frumos în braţe. La vederea pretineî sale, Mărioara lăsă băiatul şi-şi lipi buzele de geam, cum făcu, din afară, şi Geni.
      —     Puiule, — îi zise Mărioara, — cit îmi pare de rău, că înt mplarea asta neplăcută ne împiedecă să ne vedem mai de-aproape.
      Geni era emoţionată.
      —     EQ sînt neîmpăcată. Am venit să fiu mereu la tine, jsă vorbim multe, multe ... să-ţi văz familia şi fericirea şi să mă bucur împreună cu tine. Las’, voi veni la primăvară cind nu bântuie bolile, cînd nu-i nici imală (noroiu).
      Mărioara zîmbi.
      —  Ai şi învăţat bănăţeneşte?
      —  Dela Elenuţa voastră.
      —  E fată bună, biata. De mult lot stau de
mamă-sa s’o dea pe un an doi la şcolile «Asociaţiunii», căci pînă acum a crescut-o în «Uoster». Acum, probabil, se va mărită. Doctorul nu vine de flori de măr.
   Şi cum îşi povesteau viaţa petrecută de cînd nu se văzuseră, Geni nici nu luă sama că ploaia care odinioară contenise, porni din nou s lind-o să intre în casă. Încă un sărut aruncat din vîrful degetelor şi prietenele se despărţiră.
   Doctorul care toată vremea o privise din depărtare se apropie. Abia mai putea fi fără dînsa. In casă, în vreme ce doamna Marcovici şi Elena erau ocupate în bucătărie, Geni începu să-i povestească Doctorului despre viaţa ei dela universitate.
   —      Au fost ani frumoşi. Zile întregi studiam în biblioteca statului. Cu doi col.gi, adevărate molii de cărţi, răsfoiam foliantele vechi de prin veacurile trecute. Unul dintre ei s’a dus la Paris. M’aşî fi dus şi eQ cu tot sufletul, dar nu se putea... Nu, nu trebue să crezi că din cauza colegului; înzădar zimbeştî. Inima mea n’a bătut încă pentru nici un bărbat.
   —      Şi nu te-al ocupat nici odată cu idea cum ar trebui să fie bărbatul pe care ţi l-ai alege de soţ?
   —      Cum ar trebui să fie? înainte de toate om genial, să le ştie toate, să fie desăvîrşit întru toate. Fiecare zi se pot descoperi în el noi bogăţii... Prietinele mele îşi găsiau idealurile între colegii lor, între profesori sau ofiţeri. Eu eram altminteri. Eu mi-1 căutam în alte cercuri, între savanţi, între artişti, înzădar pînă astăzi, şi poate pentru totdeauna.
   Doctorul se aprindea din ce în ce mai mult.
   —      Poate te vei mulţumi şi d-ta cu mai puţină minte şi mai multă inimă.
   Pînă acum vorbise mai în glumă, acum deveni deodată serioasă.
   —      Eti? Nici-odată! Eu nu mă voi mărita. Voiu să mă dedic cu desâvîrşire carierei de profesoară. Am planuri mari. Mă frămînt cum s’ar putea modifica educaţia fetelor noastre cari nu studiază la gimnaz, ci numai la şcolile superioare de fete. Să înveţe mai puţine lucruri de prisos, în schimb insă mai cu temeiu alte lucruri de mai mare folos practic.
   Şi-i espuse apoi un şir întreg de reforme, îneît doctorul râmase uimit.
   Ca în zbor le trecu vremea pînă la masă. Era de faţă şi Ionescu, bărbatul Mărioarei, om simpatic şi deştept. Aspira la postul de protopop în Văleni şi avea şanze mari, deşi avea de contracandidat un profesor de teologie, dar cu puţine simpatii. Notarul Marcovicî era om mai în vrîstă şi vorbia puţin, pînă nu-i dezlega vinul limba.
www.dacQFomanica.ro
70
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
   în cursul mesei doamna Marcovici o rugă să stea pînă mine, să vază poporul în zi de sărbătoare. Geni, spre bucuria doctorului, primi invitarea.
                                                          *
   După masă, la dorinţa doamnei Marcovici, Geni se puse la pian şi cîntă cîteva din vrăjitoarele noastre doine româneşti. Parte le ştia de pe vremea când făcuse parte din corul lui Dima, parte le învăţase din «Muza română», între pauze le povestia, cu vioiciunea ei drăgălaşă, de petrecerile din Viena, de conserva-loristele române Adelina-«Tantchen», Aglaia, Lili, Aurica, de garda lor de cavaleri: Niclii cel pururea bine dispus Tăvi cel fercheş, Alexandru cel sarcastic şi alţii mulţi. ..
   După cină, cînd toţi se retrăseseră, Geni eşi în pridvor. Pierdută în privirea cerului înstelat, uită pe un moment unde se află. Dar hămăitul cînilor, necontenit şi neobosit, mirosul grajdurilor apropiate, întunerecul în care era scăldat întreg satul, o deşteptară în curînd şi-o făcură săi sestnngă inima de un sentiment de frică necunoscut...
   Nu, niciodată n’ar putea să se hotărască să-şi petreacă viaţa într’un astfel de mediu. BăxbaţiL păreau că n’au altă vocaţiune decit să-şi vază de rotunzirea burţii, femeile de a spori familia.
Nici un interes mai inalt, nici o legătură între inteligenţă şi ţărani. O unguroaică din satul vecin), părintele o spusese la masă, umbla din sat în sat de aduna, pe bani puţini, cusăturile ţărancelor româneşti şi le vindea la oraş cu bani grei. Şi între Români? Nimic. — Geni simţia că n’are să se mărite, că n’are să găsiască idealul ce-1 visa. De ce nu era ea bărbat ?! Unui bărbat îl sînt deschise toate căile, ÎI este dată puţinţa să munciască ori unde, pe orice teren... şi ea era o femeie slabă ... Dar nu, ea nu va avea soartea celora-lalte femei. Ea are planuri mari, are minte, are judecată, are dorul propăşirii neamului românesc şi va munci, va lupta...
   Alăturea visa Doctorul, lingă fereastra deschisă, un vis mîndru, a cărei regină era Geni. Se vedea cu ani înainte; venea aela bolnavi şi
cu paşi dornici grăbia către casa sa unde îl aştepta cu vorbe dragi — Geni.
   De Elenuţa abia îşi mai aducea aminte, sau de-şî aducea aminte îi părea o umbră, un nor ce întuneca soarele strălucitor...
   Notarul sforăia de mult intr’o atmosferă sa-ţiată de alcohol...       '
   Doamna Marcovici şi Elenuţa povesteau încet de noul oaspe.
   — Şi ce mîndrâ e, mamă, ce frumos vorbeşte! — şopti Elenuţa şi-şi ascunse faţa între perini să nu-î vază mama faţa udată de la-crămî...
   Mama iubitoare observase însă schimbarea Do torului, observase şi gelozia fetei sale şi adurmi cu un regret adine, că nu-şî dase şi ea fata de mică la şcoală românească, să înveţe acolo §i ea limba românească, atit de frumoasă, atit de dulce şi melodioasă, cum o vorbia Geni.
                                                          * .
   A doua zi soare cald şi luminos. Uliţele drepte, ţăr-murite de frâgari în floare, nu mai păreau aşa mono-toane şi posomorite ca ieri.
   Toată familia notarului merse la biserică. Geni avu aici prilej să vază mai de-aproape portul local. Bărbaţii cu sumanele lor albe, cămeşile simple brodate numai în alb, cu părul scurt la tineri, lung şi pieptănat cu îngrijire ia bătrîni, — îi făcură cea mai bună impresie. Femeile însă, cu feţe ca de păpuşe, cu rochii largi de crinolină rustică, cu mî-necele brodate în aur după modele străine, împăunate cu panglici în toate culorile, o indignară adînc, şi-o durere amară îi cuprinse sufletul românesc, văzînd cum femeia română, în loc să ţînă cu sfinţenie la strămoşescul port de o fiumseţă fără pâreche, în loc să-şi împodobească hainele cu ţesături şi cusături româneşti, împrumută obiceiurile şvăboaicelor, pun pe faţa lor sănătoasă sulem-neală de un deget.
   La «joc», care se ţînea în uliţa de lîngă biserica, nu se putea stăp'ni să nu facă cîteva observaţii.
   «Apoi şie să faşî, — îi răspunse una mai guralivă, — ni-e plaşie şi noauăşie-I mai nou, că şi Voi, orăşienele, Vă ţiniţi dă modie şi iacă noi încă vriern şi fim fnimoa e.
Art Anderco cu un prietin. (1874.)
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905
LUCEAFĂRUL
71
   —      Da spune-mi, ţucu-te-aşî, — se apropie alta mai bătrînă, — cu şie ce faşî pră obraz dă eşti aşa de niîndră? Că am o fată şi tărie mi-ar plăşie să aibă şi ea obraz aşa dă frumos.
   —   Cu apă curată şi cu săpun.
   —      Nu cried; că voi avieţî dă alea fainie şi noi dă alea liezne.»
   Pornite spre decadenţă. Şi vina? A conducătorilor fireşti, a preoţilor şi învăţătorilor.
   Se întoarseră acasă. Popa, dascălul şi notarul se puseră la «calabăr», iar notăraşiţa, Elena si o prietină a ei şi Radu intrară în salon unde Geni se puse să ţină o prelegere despre educaţia poporului.
   —      Ian duceţi-vă odată în frumoasa şi în-floritoarea comună S. Ce popor vrednic, ce bunăstare pretutindeni! Şcoale de model, încît inspectorul moare de năcaz că nu Ie poate găsi nici un cusur; şi pentu ce? Pentrucâ popii şi dascălii, notarii şi fruntaşii trăiesc cu trup cu suflet pentru poporul încredinţat lor. Bărbaţii sint cumpătaţi şi muncitori, femeile mame de model şi gospodine bune. Acolo să vedeţi horă românească! îţi rîde sufletul!
   «E bună de gură, se vede că e doctor! — zicea în cealalta odaie notarul.
   —      Deşteaptă fată, — adăogă popa —. Contra, trul şi ultimo!»
   Din întreaga societate, venise şi d-na preu-teasa Adam şi popa lonescu,, poate numai pe lonescu şi Elena îi impresionară cuvintele spuse de Geni. în sufletul Elenei se trezi dorul să fie ea cea care să dea aici vieţii o direcţie nouă. Geni vorbise de o şcoală de industrie şi economie de casă ce se înfiinţase la Sibiiu, unde toate aceste se puteau învăţa cu temeiu. Dacă n’ar fi să se mărite acum ...
   O săgeată îi trecu deodată prin inimă. Să se mărite? Privi la Doctorul Radu care nu-şî mai lua ochii de la Geni şi părea că-i soarbe vorbele de pe buze. lşî plecă capul şi eşi in pripă să n’o podidiască lacrămile în faţa tuturor. Şi pe urmă avea dreptate Doctorul. Nu se potrivia ea cu el; lui ii trebuia o fată ca Geni, mindră şi cultă, cu cunoştinţe şi spirit. Şi ce e a ea? .0 fată sărmană dela ţară, care abia părăsise casa pentru un an doi. Dar aşa se imprietinise cu gindul că va trăi veşnic alăturea de Radu, pe care îl iubea ... Da, îl iubea; o simţia acum cînd îl pierdea pentru totdeauna. Nu-şi învinuia părinţii că nu-i daseră şi ei o altă creştere. Părinţii o iubiau, dar poate nici ei nu puteau altminteri.
                                                              *
   De ce se temuse, se împlini. Geni observase impresia ce-o făcuse asupra Doctorului, dar nu se aşteptase ca declaraţia s'o facă aşa de iute.
   După cină, — cşiră în grădin\ — Doctorul
  se folosi de un moment potrivit şi-i mărturisi dragostea lui neţărmurită. Ii vorbea cu atîta desnădejde de viaţa lui din trecut, de prezentul să ti posomorit, încît o prinsese mila. Dar ar fi putut să-I dea alt răspuns decît cel dat? Un răspuns negativ însoţit de cîteva vorbe de mîngăiere?                                 :
    Un gind amar o frămînta, însă. Ce vor zice cei din casă? Vor ţinea-o de o cochetă, care prin un joc premeditat, prin o purtare neiertată se furişase în inima Doctorului, spulberind visele frumoase ale unei fete nevinovate.
    înzădar cerca să-şi liniştească conştiinţa, că Doctorul, cu firea Iui, ar fi dus alăturea de Elena o viaţă nefericită, că Elena însăşi se va mîngăia încurînd ; mustrările de conştiinţă n’o slăbiră, şi s’ar fi simţit poate, cu toată nevinovăţia ei, şi mai neliniştită, dacă ar fi putut auzi în odaia alăturată plînsul înăbuşit al Elenei, pe care mamă-sa înzădar se încerca s’o mîngâie.
    —   Şi aşa mi-a fost de drag, măicuţo dulce!
                                                            *
                                                 1
    Trecuseră zece ani.                         ‘
    O trăsură uşoară trecea printre lanurile de grîu scăldate ’n razele soarelui de vară. în trăsură şedea Doctorul Radu, in drum spre moşia proprielarului Stoian. Deja se zăreşte parcul din jurul casei şi doctorul zîmbeşte, că inima nu-i bate mai repede, că e rece de tot.
    Doi copilaşi, o fetiţă mai mărişoară şi un băieţel, atraşi de uruitul trăsurii, grăbesc *la poartă să vadă cine soseşte. La vederea unui necunoscut o iau în grabă spre casă.
    —   Mamă, mamă, vine cineva!
    Pe terasa casei, cu un băieţel în braţe, se iveşte — Geni. Copilaşii s’ati prins de rochia ei şi cu ochii mari se uită la Radu, care priveşte şi el, liniştit şi zimbind, la ceea, care acu-s IO ani îl încătuşase, de pornise în lume să uite , icoana femeii adorate.
    Ea încă l-a recunoscut. înviorată ca o fată mare, îi întinde mîna.
    —   Bine-ai venit.
    Radu nu se poate desface dela privirea tabloului frumos, ce-i preziniă mama fericită în toată splendoarea tinereţii şi-a sănătăţii, încun-jurată de doi cop laşi rumeni.
    —     Dacă aşi fi pictor, doamnă, nu mi-aşi putea alege subiect mai frumos.
    —     Ai venit pe neaşteptate, domnule Doctor, şi m’aî surprins aşa cum mă vezf. Dar asta e feri, irea mea, asta e lumea mea. Aşa-i că se schimbă oamenii?
    Intră în casă. Radu rămîne uimit. Odaia e adevărat românească-ţărănească. Prosoape, covoare, cearşafuri, farfurii, ulcioare, patul din un-ghier, masa, scaunek, perdelele, toate, toate sînt
www.dacQFomanica.ro
72
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905.
originale româneşti şi de-o frumseţe cum nu mai văzuse.
    —     Şi d-ta îmi admiri odaia ? Sînt mîndră de ea; dacă doreşti putem rămînea aici. — Ileano, strigă apoi după servitoare, vino de ia puiul mamei ! — Dar puiul mamei simte că bine ca la sinul mamei nu-I nicăirî, şi strimbă din guriţă, şi mama nu se’ndură să-l dea din braţe.
    Geni pare fericirea întrupată. Cum o vede plecată spre copilaşii el, cari înlănţuindu-I grumazii cu braţele lor mol, o întreabă de-î Iertat să meargă iarăşi în grădină, — Doctorului îl pare că tot aşa o cunoscuse. Apoi îşi aduce aminte de trecut. Oare şi-a găsit în adevăr idealul visat ?
    Geni pare câ-I citeşte gîndurile.
    —     Te întrebi, cum m’am putut schimba? Nici eu nu ştiu. Pe atunci şi eu mă gîndeam la toate, dar să mă mărit după un econom, să-mi trăiesc zilele la ţară, şi să fiu cu toate acestea atit de fericită, — nu 1
    —     Am auzit că te-aî măritat acu-s 6 ani. Dl Stoian e bănăţean.
    —     Da, George e bănăţean, dar nu din părţile aceste. Studia drepturile, şi era băiat frumos, deştept, dar tînăr, fără trecut, fără nume; nu întrunea condiţiunile ce le aveam eu — în teorie. M'a cucerit dela întîia vedere. Un an întreg m’am luptat, dar m’a învins. Eram hotă-rîţi să amînăm nunta un an doi, pînă-şl va termina studiile, cînd îî muri un unchiu, care-I testă lui toată averea. Idealul lui George fusese să aiba o moşie; acum şi-l putu realiza. Mo-şioara asta tocmai era de vînzare, a cumpărat-o şi de-atuncî trăim aici la ţară — fericiţi.
    —     EI, şi dta ? — întrebă ea apoi. — Ştiu, că te-aî dus la Bucureşti.
    —     Da, mi-am găsit acolo un post potrivit, îmi merge bine şi sînt mulţămit. Acum venii să-mi văz nişte rude.
    Nici Doctorul nu s’a schimbat mult. IcI-co-lea x:îte un fir de pâr alb, dar încolo tot ca acu-s 10 ani. ÎI veni o idee. Ar trebui însurat Doctorul.
    —     Să vezi cum s’au schimbat aici şi ceia-Ialţl oameni, — începu Geni zimbind — spre pildă Elena, Elenuţa pe care o judecasem atît de greşit. Cîtâ energie, ce inteligenţă zăceau ascunse în fata aceea! Zguduită odată din letargia el şi ajunsă într’un mediu potrivit calităţilor el, a făcrt minuni. După plecarea d-tale a intrat, — îndemnată de cuvintele mele, după cum spune ea — în şcoala de industrie şi economie din Sibiiu. Aici a început apoi metamorfozarea el. Directoara, dîndu-şî seamă de genialitatea Elenei, a luat-o sub ari-
pile el. După doi ani s’a întors în sat diamant cizelat ! Acuma satul şi-a schimbat întreaga fizono-mie. Elena a înfiinţat scoli speciale pentru cusut şi ţesut, şi ajutată de Mărioara, — visurile cu proto-popia nu s’au realizat, — a instruat femei, fete şi copil, obţînînd cele mal frumoase rezultate. Bunăstarea ţăranilor dă înainte, căci frumoasele ţesături româneşti se vînd acuin pretutindeni supt numirea lor adevărată şi nu ca mal nainte, supt contrabandă săcuiască. Existenţa şcoalelor e aşa de asigurată, încît Elena în orice moment şi-ar putea ceda locul alteia, şi să se mărite.
   —      Are poate peţitor ? — Doctorul pare a se interesa.
   —      Unul ? Mulţi, mulţi, dar nu vrea să se mărite 1
   Strigătele de bucurie ale copiilor întrerup conversaţia lor.
   —   Vine tata 1
   Un bărbat înalt, voinic, cam ars de soare, adevărat tip românesc.
   Geni, — îl invitase pe Radu la masă — iese să dea porunci servitoarelor. Scrie degrabă un bilet, il dă vizitiului şi-I spune să prindă, caii la trăsură.
   Masa e aşternută pe terasă. De-aicî puteai cuprinde cu privirea toată moşioara lui Stoian. Un model de fermă. Pretutindeni o curăţenie şi o rînduială cari dovedeau, că între cel cari conduc această căsnicie, stăpîneşte cea mai frumoasă înţelegere.
   La masă Geni pare impacientă de tot. Mereu îşi plimbă ochii peste drumul de ţară. Stoian şi Radu adînc ţi în discuţii, nu observă nimic. Geni se scoală de-odată şi coboară scările. O trăsură se opreşte înaintea casei şi din ea coboară Mărioara, bărbatul ei şi — Elena, dar nu Elena cea veche, ci o Elenă nouă, cu mişcări armonioase, în ochi cu o inteliginţă şi bunătate vădită.
   Geni era cam îngrijată. ÎI părea bine că Elena a primit invitarea eî, dar nu ştia cum are să se facă revederea. Cînd să se întoarcă să-l cheme pe Doctorul, rămase surprinsă.
   Doctorul coborise şi el scările şi apropiin-du-se de Elena, ii sărută mîna. Elena se pleacă puţin înspre el şi-I şopteşte ceva.
   Ce-I asta ? După zece ani, azi vă vedeţi pentru întiiadată şi deja şi aveţi taine?
   Doctorul zîmbeşte.
   —   Te înşeli, frumoasă intrigantă. Te înşeli,
fiindcă ni-am revăzut şi erî şi azi, şi sufleteşte sîntem de mult uniţi... Şi taina ce-o avem ? Nu mai e taină. Elena mi-a şoptit răspunsul la o întrebare ce i-am pus-o erî: Voieşte să fie a mea.                                       Lla.
www.dacQFomanica.ro
  ADAOS LA „LUCEAFĂRUL" NRUL 3.
                                             SUMARUL.
  Şt. Cacoveanu: Eminescu Ia. Bucureşti în 1868/69.
—  Mihal Sadoveanu: Semnul de primejdie. — Victor Bontescu: Doină (poezie). Lia: Domnişoara Doctor.
   ADAOS: Taina. — Dr. E. Dăianu: Artemie Anderco.
—   Cronică. — Dări de seamă. — Ilustraţii: Eminescu ia 19 ani, Art. Anderco, vicarul Tit Budu, casa paro-chială din Sighet, Războiul de Fr. Stuck.
                                                       MORAVURI.
                                                           Taina.
   Domnul A. întîlneşte pe B. în colţul stradei.
   —    Bună dimineaţa I
   —    Servus I
   —    Ce ştii nou ? Ce-al visat azî-noapte ?
   B. ridică din umeri:
   —    Nimic, am durmit bine, slavă Domnului.
   —    AI durmit tun; de aia nu auzi tu nimic.
   B. face ochi mari, îl măsoară pe A. cu privirea, pe urmă rischează.
   —      EI, de auzit mal auzim şi noi cîte ceva, dar lumea spune prea de tot multe ...
   E o manevră din partea lui B., o manevră care prinde. A. îl ia de braţ, şoptindu-I:
   —      AI auzit de Viorean, că astă-noapte, — dar frate dragă, să-mi dai cuvîntul, că nu merge mal departe ...
   —      Bine, dragă, îl ştiu e£i pe Viorean, pe onoarea mea ...
   —      Bine. Vioredn a pus în cărţi azî-noapte o sută de‘zloţi.
   B. zîmbeşte fără surpriză.
   —     Să nu meargă vorba, ori cum, Viorean ne e prieten.
   —   Lăsă pe mine I
   La încrucişarea drumurilor B. o ia la dreapta, A. la stânga.
   Şi celui dinţii om, care îî iese în cale, B. i-se je-lueşte.
   —   AI auzit de bietul Viorean?
   —   Ce-I?
   —   AI auzit ce-a păţit azî-noapte?
   —   Nu ştiît nimic.
   —      Dar rămîne vorba aici, că nu mi-ar plăcea să se ştie. Iţi spun numai ţie.
   —    Bine, frate. Pe cuvîntul meii...
   —      EI bine; a pierdut nenorocitul în cărţi trel-sute de zloţi.
   Domnul C. — aşa se numia stimabilul — bate in palme, se miră, strănută, şi trece înainte.
   Întîlneşte pe D.
   —    AI auzit, mă ?
   —    Ce?
   —    Viorean ... dar să-ţi ţii gura...
   —    Lasă pe mine.
   —    Nu aşa, ci să-mî dai cuvîntul 1
   —    Bine, frate, pe onoarea mea...
   —      A pierdut în cărţi trei ori patru sute de zloţi, nu ştifi anumit, dar e grozav.
   —    Teribil.
   —    Să nu meargă vorba. Orî-cum ne-e prieten.
   —    Mie-mi spui? Fii liniştit
   Cetitorul va şti că domnul D. a trecut la E. şi aşa mal departe.
   Şi domnul Z. căruia i se împărtăşise, că nenorocitul Viorean şi-a pus în cărţi toată averea în o singură noapte, a clătinat din cap, a bătut în palme şi s’a grăbit acasă, să povestească neveste-si de această ne mal pomenită decadenţă...                            Alfa.
    I0AN ARTEMIE ANPERCO.
                               — Conferinţă despre un scriitor din Maramureş. — (Sfîrşit).
  Artemie Anderco s’a născut la 16 Februarie 1853 şi a fost botezat în 4 Martie supt numele duplu de loan Artemie. îşi şi exprimă mirarea într’un loc al scrierilor sale, că de ce nu l-au chemat ai săî pe numele loan; de altă parte dînsul se numeşte in scrierile ungureşti consecvent Arthur. Tatăl său era preot în Borşa, aceasta comună mare, care acum are doi preoţi şi numără peste 6000 suflete, purtînd altfel şi ea toate semnele caracteristice ale stărilor din Maramureş, în deosebi Jidovizmul foarte nu-mâros şi puternic reprezentat. Am avut oca-ziune, să azist la adunarea «composesoratuTul» din Borşa, o organizaţiune proprie a Maramureşenilor, cam analoagă cu organizaţia foştilor iobagi din Ardeal Dl Dr. Florantin Mihâlyi este preşedintele acestui composesorat şi în afaceri oficioase ca preşedinte a trebuit să vină la Borşa. în şedinţa «comitetului central» tot au-ziam pomenindu-se de «domnii munţilor»: că procesul cu «domnii munţilor» stă aşa şi aşa, că «domnii munţilor pretind şi pădurea», că «ar trebui să ne împăcăm cu domhiî munţilor». Eram curios să ştiu, cari magnaţi sînt domnii
www.dacQFomanica.ro
74
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
munţilor din jurul Borşeî şi am întrebat pe vecinul ineu, cine sînt domni! munţilor? — «lată . ceia», îmi răspunse interlocutorul meu, arătînd spre ce! 6—7 Jidan!, cari erau de faţă în şedinţa comitetului. Erau nişte figuri tipice de parveniţi printre boierii strănepoţi ai Iui Dragoş Vodă. Deşi perciunaţi — ca toţi conaţionalii lor sărîntoci — erau bine hrăniţi, surprinzător de voluminoşi şi îndrăzneţi, con-ştii de toată gravitatea puterii banului, ce o reprezentau în mijlocul boierilor de naştere, dar fără parale. Deşi ştiau foarte bine româneşte, cînd lua cîte unul cuvîntul, o dădea pe ungurie, arătînd, că ei reprezintă ceva mai mult decît tradiţia istorică, pe care — cum se ştie — Jidanul nu dă nimic, cînd e vorbă de alţii. Mai tîrziu s’a ţinut adunarea generală a com-posesoratului în curtea largă a impunătorului palat comunal. Preşedintele composesoratuluî a adresat mulţimii în care erau reprezentanţii comunei întregi, un discurs călduros, agrăin-du-I cu cuvintele «cinstiţi boierişi fraţi!» Aceste cuvinte sunau — pare-că — ca un echoti din divanul oare cărui voivod Moldovean. Numai cît părea-că s’aude in urma lor răspunsul ironic al «domnilor munţilor», cari nu voiau să fie — şi nu puteau să fie — nici «cinstiţi boieri», nici «fraţi».
   în comuna aceasta, în atmosfera aceasta socială s’a născut şi şi-a trăit copilăria Artemie al nostru. Tatăl săfl se vede că era un preot învăţat şi serios. — El însuşi îl descrie ca foarte serios şi aminteşte, că avea multe cărţi latineşti, nemţeşti, româneşti şi ungureşti. El a fost şi cel dintîl dascăl al copiilor săi, destul de număroşî. Artemie ni-o spune, că «profesorul cel dintîi mi-a fost tată-meu, şi conşcolarul cel dintîi sora-mea Lina.» Din şcoala de-acasă a trecut la cea din comună, avînd învăţător pe un loan China şi Ciril Borzău. Din Borşa, în vrîstă de 7 ani, a fost dus la şcoală în Vişeu, avînd de învăţător pe un anumit Faulhaber, despre care ne spune, că era vestit de beţiv şi că-i bătea strajnic. După doi ani a fost dus la Sighetul Marmaţiei la şcoală, unde a rămas pînă în 1866, absolvind a doua clasă gimnazială. Pe a treia clasă a fost adus la Cluj în gimnazul Piariştilor, unde a petrecut numai un an, dar acesta a fost de mare importanţă pentru dezvoltarea lui intelectuală şi naţională. Şovinizmul cel mare, ce-1 cultivau profesorii PiariştI şi atunci, şi dispreţul, cu care erau tractaţi Românii, după cum însuşi mărturiseşte, i-au făcut naţionalişti înfocaţi. Despre reacţiu-nea aceasta naţională îşi da samă, încă de pe atunci băiatul cel de 14 ani, pentru că în «Amintirile» sale scrise în 1871 o relevează şi o esplică, spunîndu-ne (de altfel în limba ungurească), că tactica şovinistă a Piariştilor din
Cluj, cu totului contrară toleranţei, cu care îi tractau profesorii din Sighet, i-a făcut aşa Români, încît cu renegaţii maghiarizaţi nici nu vorbeau; haine ungureşti nu purtaQ şi-şi ţineau de glorie, că nu vorbesc ungureşte, decît cînd sînt siliţi, ca să răspundă profesorilor în clasă. Cînd — Ia încoronarea regelui — llie Măce-lariu a pus tricolor românesc pe casa sa şi s’a lăţit vorba că «fraţii Unguri» vor să rupă stindardul, şi Artemie al nostru are printre acei studenţi români, cari toată noaptea au străjuit lîngă casa lui Măcelariu. «Cu un cuvînt, — zice Anderco în «Amintiri», — părinţii Piariştî şi-au ajuns scopul: eram fanatizaţi. Prin batjocorirea naţiunii au făcut din noi aşa Români, cuin nici noi n’am fi crezut.»
   Interesant, că aici în Cluj a început Anderco a-şi scrie memoriile, (cum am spus: ungureşte), şi după celea atinse mai înainte, coincidenţa aceasta de timp şi loc este esplicabilâ. Primele notiţe sînt linquistice. Face o comparaţie între dialectul din Ungaria şi Ardeal înşirind în două coloane cîteva cuvinte ungureşti şi apoi româneşti. Iar primele notiţe de jurnal da-^ tează din 22 April 1867 şi cuprind «cuvintele mai însemnate ale şefului de clasă, venerabilul profesor Tury imre»1. După un an de astfel de şcoală, disgustat de şovinizmul, cu care se vede, că nu era obicinuit şi apoi întîmplîndu-i-se să devină şi bolnăvicios, s’a reîntors iarăşi la Sighetul Marmaţiei şi acolo a continuat clasele gimnaziale pînă în sfîrşit, cînd a făcut maturitatea. Toate păţăniile şi lucrurile mai însemnate din anii aceştia şi le-a descris frumos în desamintitele «Amintiri.»
   In 1871 primind stipendiu dela societatea «Transilvania» din Bucureşti, Anderco cel de 18 ani se duce la Turin, unde se înscrie la medicină. Cu aceasta se începe o nouă epocă a vieţii lui. Tinărul ficior de preot românesc, care însă în urma tacticei mai blînde a profesorilor săi din Sighet, se îmbibase detot de spiritul unguresc, sosind în Turin între fraţii Italieni şi între fraţii Români din România începu a se renaşte ca Român.
   în Sighetul Marmaţiei el jucase roluri în piese teatrale ungureşti (în «Mâtyâs Diâk» de Kis-faludy Kâroly) încă fiind pe clasa a lV-a gimnazială; el era preşedintele clubului înfiinţat în clasa sa; el scria disertaţiuni, între altele despre cea din urmă înfrîngere a Tătarilor, pe valea Borşeî, la 1717; ba scria chiar naraţiuni poetice în viersuri 1 şi cu toate că inima lui rămăsese românească, simţia româneşte, era mîndru în originea Românilor şi disputa cu
   1 De model citez cîteva: «Ki fUstdlom ezeket a riilios, koszos, taknyos diszndkat; menjetek oda, Ba-lâzsfalvăra, 6s povedâljatok a magatok nyelvSn; mind tertiâba rakom».
www.dacQFomanica.ro
Nru! 3, 1905
LUCEAFĂRUL
75
colegii săi asupra acestei teme, cu toate că era zelos pentru limba românească şi cu curaj neobicinuit la o vrîstă aşa fragedă a luptat, ca limba românească să cîştige catedră în gimnaziul din Sigliet, totuşi necunoscînd el literatura românească şi istoria Românilor era pătruns de spiritul unguresc, aşa incit chiar şi memoriile, în cari îşi eterniza cele mai dulci amintiri ale unei inimi tinere şi îşi fixa impresiile cele mai intime şi-le scria în limba aceea, despre care spunea el însuşi, că în Cluj îşi ţinea de glorie a nu o vorbi, decît cînd era silit, să răspundă în clasă. A trebuit să vină pe pămîntul Italiei, pentru ca nobdul fiu al Maramureşului să revie la brazda limbei materne. Revenirea aceasta hotărîtoare şi sinceră o şi face pe prima pagină a ziarului său început în Turin cu o splendidă dedicaţie «câtră geniul limbei.» Ţin să fixez aci această primă pagină scrisă de Anderco în limba maicii sale cu datul de Turin, Ianuarie 1872. lată-o:
                                               «Cd/rd tine geniul limbei...
     Cătră tine geniul limbei noastre, cătră tine mă întorc acuma, cînd îmi iau întîia oară condeiul în mînă, ca să depun cugetele mele în limba cea dulce maternă.
     Am comis crime; am fost păcătos: te-am neglijat. Fu un timp, în care eu mai nu uitasem darul tău, ce mi-aî conces cu laptele maicii. Fu un timp, în care mi se prezentă cu toată golimea lipsirea ta, şi sosi un timp, care îmi fu martorele ruşineî mele, timpuri, ce-mi deteră şi pocăinţa şi pedeapsa.
     Şi acuma, cînd cu paginele acestea îţi aduc oferta, te rog, o genie al limbei noastre, ? ca să primeşti incensul debil al meu: uită ' trecutul, revarsă-ţî darul asupra reîntorsului.
     Să fii îndurător; tu ştii că sămînţa sub altă climă în pămînt străin produce flori de coloare schimbată, de frumseţe pierdută, fără miros. Eu fui plantat în pămînt străin: doî-spre-zece ani limbi străine m’aii încunjurat.
     Să fii îndurător; Tu ştii că cu alte limbi nu m’au înveninat simţămintele străine. Tu ai văzut disputînd micul «vad olâh» în club în şcoală, în societatea de lectură despre originea, despre gloria acelora, pe cari contrarii lui îi numeau «Zagyvalek.»
     Să fii îndurător; Tu ştii, că am lucrat pentru altarele tale: catedra, prelecţiunile un-silor tăi Botezan şi Mihâlyi. Tu ştii că «Dra-goşiana» ţie s’a consacrat.
     Sl fii îndurător; dacă mă vezi oferind acuma pentru altarele tale părţile celea mai nobile din mine; dacă-ţî promit ecatombă măreaţă în viitor: considerare, onoare, glorie.
     Ţie, geniule, ţie toate acestea pentru iertare, pentru darurile tale.»
      După o astfel de întoarcere, Anderco devine iarăşi cu trup cu suflet Român. Schimbarea cea mare, ce a produs’o în sufletul său Italia, cuuoştinţa limbii şi literaturii, cunoştinţa personală cu studenţii Români din Turin, între ei şi entuziastul Drăgescu, care de pe atunci îşi înscria numele în analele publicităţii române, toate acestea se vădesc limpede în această pagină zguduitoare care pare că-i scrisă cu iacrămi de pocăinţă. — Dacă n’ar mai fi scris Anderco nimic altceva decît această pagină, care e o adevărată perlă literară, şi dacă n’ar mai fi făcut nimic altceva decît aceaotă întoarcere umilită şi înălţătoare, încă ar merita ca să fie relevat şi pus drept model înaintea compatrioţilor săi Maramureşeni şi a tuturor celor ce sînt cercaţi de aceleaşi ispite, caşi el. Dar el a mai scris mult şi scrierile lui sînt lucrări serioase si fapte de remarcat.
   Timp de cinci ani, cît a fost student la universitate, Anderco se interesa de tot ce e bun şi frumos, de tot ce-i putea fi folositor pentru cultivarea sa în senzul, ce îşi propuse de a fi un membru activ şi recunoscător naţiunii sale. EI face călătorii prin Italia, cercetînd aproape toate oraşele mai însemnate şi în oraşe toate monumentele de artă, galeriile de tablouri, bibliotecile, în cari putea găsi ceva de profitat pentru cultivarea sa şi pentru Românizm. In deosebi el cercetează Roma şi mai tîrziu se înscrie ca student la facultatea de medicină a capitalei eterne, îmbogăţîndu-şi sufletul cu toate comorile acelea de idei şi sentimente, pe cari Roma Ie inspiră tuturor, celor ce o înţeleg, mai ales însă Românilor. Afară de Italie el face ^călătorii în Franţa, în deosebi Ia Paris, unde petrece timp mai îndelungat. Apoi în România, în deosebi în Bucureşti, şi în alte oraşe ale ţării .Toate aceste călătorii şi toate impresiile cîştigate dela oameni şi dela lucruri, din natură şi din artă, din cărţi şi din inima sa, toate le descrie şi le înregistrează în «Ziarul» său. Aceste sînt scrierile lui Artemie Anderco, scrieri, în cari se oglindează şi viaţa lui scurtă şi personalitatea lui întreagă.
   Iată pe scurt o schiţare a acestor scrieri, volum de volum:
   1.    Primul volum, în format 16 cuprinzînd vre-o 200 de pagini, scrise ungureşte, e întitulat «Napldm» — 1867—1868. — E provăzut cu portretul lui din 8 Februarie 1869. Se începe cu însemnări din Cluj, scrise cu creionul. Cuprinde apoi descrierea impresiilor cîtor-va zile petrecute în munţii Marmaţiel, din 15 Iulie — 23 Iulie 1867; — apoi descrierea alor şase zile petrecute în Bedeă (tot Maramureş) înce-pînd din 25 Februarie 1868, — apoi descrierea mai multor escurziuni prin felurite alte sate ale patriei sale restrînse, — între aceste
www.dacQFomanica.ro
76
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
  şi petrecerea dînsului, pentru cură în Iood Ia scalda numită «Păcura», din 22 Aprilie — 18 Maiu 1868. Tot asemenea înseamnă, cum şi-a petrecut feriile de vară în 1868, precum şi vacantele de Crăciun şi de Paşti, cuprinzînd descrierea tuturor călătoriilor făcute în diferitele părţi ale Marmaţie] pe Ia rudenii, înze-strînd aceste escurziuni studenţeşti şi cu trei mape lucrate de mîna lui destul de interesant şi de detailat. Ori cît de naive sînt multe părţi din aceste pagini ale primului ziar, ele cuprind şi părţi frumoase, cari trădează pe scriitorul de mai tîrziu.
   2.     Volumul al doilea, format 8° cu 185 pag. e întitulat: «Visszaeinlekez<5sek» şi e scris cu condeiul într’un stil frumos literar unguresc în 1871 în Borşa. Cuprinde aşa zicînd autobiografia Iui Anderco pînă la anul acesta. Volumul e împodobit cu tabloul conşcolarilor săi din clasa VIII, pe cari îi numără pe tot? ca-racterizînd pe fiecare în cîteva şire. O scriere, care ar merita să se tipărească şi ungureşte în vre-un jurnal şi pe care am de gind s’o traduc întreagă în româneşte, cuprinzînd interesante date asupra stări or din Maramureş.
   3.     «Ziarul lui Artemiu Anderco Homorodeanul student în anul I. de medicină. 1872. Turin.» — Acesta e titlul primului volum de memorii cu care începe a scrie româneşte. Cuprinde 256 pagini 8o mare şi e împodobit cu portretul din 14 Februarl 872. Compactat frumos, ca şi celelalte, ziarul e prevăzut şi cu indice din care amintesc numai cîţiva titli, pentru a se vedea cam ce cuprinde:
                                                                           Câtră tine, geniul limbeî. Istoria lunei Ianuarie. — Carnevalul. — A murit Rivoli.
   —   Escurziune ştienţifică. — Ultima lectiune din limba română. — Instrucţiunea noastră (Ideile autorului asupra instrucţiunei din gimnazii, critică, care şi astăzi îşi are valoarea).
   —   «Dorul şi speranţe». (O cartealui Drăgescu),
   —   Pistoia. — Turnul lui Catilina. — Dante.
   —   Evreii. — Florenţa. — Despărţirea de Drăgescu. — Studiile mele. —■ în Decembre.
   —   Ultima zi a anului.
   în scrierile aceste se resimte foarte mult influinţa limbei italiane. Învăţînd deodată şi româneşte şi italieneşte autorul de multe ori e prea influintat de limba italiană, ceea ce e es-plicabil dar cam supărător. Ideile lui sînt însă atît de originale şi expunerea atît de vie, îneît cetitorul trece uşor peste aceste italianizme şi simte o plăcere cetind.
   4     «Ziaruh pe anul 1873. Cuprinde mai ales călătoriile prin România. Fiind scris cu ceruză şi în grabă mare, e greu de cetit, mai cu samă că nu e nici puricat, nici compactat.
   5, -«Mozaic literar», 1871 — 1873, astfel se înti-
   tulează volumul al 5-lea compactat, tot aşa de mare ca şi cei de sub nr. 3. E un adevărat mozaic, cuprinzînd tot feliul de notiţe, excerpte şi studii. La început are un dictionărel de cuvinte străine şi cuvinte poporale. Se vede, că datează, de cînd studia limba română şi italiană îşi în-samnâ apoi pe paginile următoare, fraze din poveşti poporale şi din tot feliul de scrieri celebre clasice şi moderne, streine şi româneşti. Pe cîteva pagini însamnă material folcloristic din Maramurăş şi provincializme din Marainu-răş. în «abecedarul femeilor» găsim înşirate în ordine alfabetică toate epitetele plăcute şi neplăcute, galante şi negalante ce se dau, ori s’afl dat femeilor. în «absurdităţi linguistice» notează frazele acelea în adevăr urîte, pe cari mulţi din inteligenţii noştrii le mai întrebuinţează şi astăzi gîndind ungureşte şi traducînd servil româneşte. Urmează apoi o serie lungă de excerpte, cari dovedesc edspre bogăţia lectureî sale, din Virgil, Horaţiu, Mazzini, Mantegăza, Dante, Ossian, Odobescu, Bolintinean etc. în cea mai curioasă amestecare vin aci citate din articole de ziare şi din opere seculare, în-dic'nd pretutindenea izvorul. Astfel se întîlnesc unul după altul în ordine capriţioasă: Omer şi Moise, Drăgescu şi Ieremie Profetul, Mihaiu Cirlea, Dante, losif Vulcan, Slavici, Mazzini, Bolintinean, şi Ciro Spontoni. Cartea lui Ciro Spontoni tipărită în Veneţia Ia 1658 a căutat-o în biblioteca naţională din Florenţa şi notează din ea toate pasagiile, ce ne interesează. Tot asemenea se vede, că a stdiat şi cartea lui Sempliciano Bizozeri: «Notitia particolare di Regio d’ Ungheria, Croaţia e Principato di Transilvania». în sfîrşit «Mosaicul literar» se încheie cu un dicţionar etimologic medical, ceea ce unui medicinist îî şade foarte bine.
   6.    Tot din 1872 are un volnm micuţ de note istorice «cercetări asupra originii Românilor», «Ştudii asupra Românilor împrăştiaţi» apoi notiţe foarte felurite, printre cari mai cu samă un catastich de cărţi interesante linguistice şi istorice în diferite limbi, pe cari sau le-a cetit, ceea ce ar fi prea mult, sau şi le-a însemnat anume, ca să Ie conzulteze.
   Din aceste notite se vede cît de adine şi cu ce pasiune mare s’a dedicat studiului limbei române şi preste tot filologiei. Din ele apare c' a studiat zeci de opere celebre, d ntre cari voiu aminti cîteva: C. von ReinhardstOdner : Die italienische Sprache und ih.re Dialekte; Halle A/S. 1869. — A Zuccagni-Orlandini: Dialetti italiani, 1864 [Firenze.— T. Mommsen: Die unteritalienîsclien Dialekte. Leipzig 1850. — D. Cainarda: Gramatologia comparata sulla l’albanese. Livorno 1864. — F, Rossi: Regole grammatecali della l’albanese. Roma 1866. — î. von Hahn: Albanezisclie Studien, lena 1854.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905
LUCEAFĂRUL
77
— Apoi scrieri filologice de Leskien, Miklosich, Chodzko, Aichow, Mallpuf, Fr. Bopp (Gram-matica comp.), W. Corsen (Limba Etruscilor), Hugo Suchardt (Vocalizmul vulgarei latine), E. Renan (originea limbeî), E. Stengel, «Romania» Iul Gaston Paris (1872), Biondeli, A. Dante (1529), Gelmetti (Dialectul Florentin), H. Co-cheris, G. Spann, etc. etc.
   7—8 Aci trebue să număr «Ziarul» pe anii 1874—1875 — 1876, cîte u^volum puternic cu-prinzînd mal ales descrieri şi impresii din călătoriile sale: Roma, Paris şi alte părţi. Aceste constituesc grosul activităţii literare a lui An-derco, dar se citesc cu greu pentru scrisoarea nervoasă şi piţigăiată, care arată o grabă estra-ordinară a autorului.
   10. «Ziarul» din 1877, ultimul an al activităţii şi vieţii sale, care însă hu este complet şi nici nu este legat.
   Pentru a se vedea stilul lui Anderco în acest din urmă an al scrierilor sale voi cita începutul ziarului din 1877, o scrisoare, pe care o adresază din Roma în 4/16 Ianuar cătră sora sa Izabela măritată Dan din Bacîcoice(Maramrăş).
   Şi din aceste citeva pagini se poate cunoaşte sufletul delicat, simţitor, dulce şi românesc a lui Anderco. Aşa ni-se prezintă în toate scrierile sale. O personalitate marcantă, cu toată tinereţa sa, un spirit viu, ager şi agil, care nu se îndestuleşte cu studiile carierei, ce avea să-î dee pînea, ci se adînceşte în p oblemele grele şi tainice ale limbilor, mal ales ale limbii şi istoriei Românilor.
   Mal pre sus de toate reese energia sentimentului său naţional, românizmul acela viguros, avîntat spre orizonturile largi ale rasei, care caracterizează epoca anilor 1870.
   Ori în cătrău umblă, el se simte un reprezentant al intereselor româneşti. Cu b.’rbăţie caută să se pună în relaţii cu bărbaţi importanţi din Italia, spre a le cîştiga simpatia pentru Români’; cultivă prietinie caldă cu colegii sâî italieni, cărora Ie resfiră preocupaţiunile greşite despre Români, şi ca să le dee convingeri nouă să face instructorul lor de limbă românească, şi îi introduce în cunoştinţele literaturii noastre modeste.
   Mal pe sus de toate însă Anderco este un sublim fenomen al conştiinţei naţionale. Crescut într’o atmosferă străină, e aproape să adoarmă şi în el, ca în mulţi, conştiinţa neamului său, cînd la adierea aerului dulce, de libertate şi latinitate, al Italiei, renvie schinteea străbună, înnabuşită, şi ca recunoscută în fiinţa sa sufletească, el îmbrăţişază cu devotament şi cu o ardoare cauza, care era să-I peardă şi de care inconştient era să se depărttze de tot.
   A observa acest fenomen în toate fazele lui, în toată dezvoltarea lui, şi a azista pas de pas
Ia triumful sufletului românesc deşteptat Ia o nouă viaţă, — iată ce ne îmbie toate scrierile acestui blînd şi curat suflet de Român mara-mureşan.
   Revelaţia deplină a acestui fenomen va face, o sper, publicarea în volum a scrierilor Iul Anderco. Atunci, cred, mal ales Românii din Maramureş vor primi cu drag şi cu rnulţămire glasul de chemare, ce le va suna ca dintr’altă lume, dar în graiul lor de pe paginile scrise de fiul mîndru al nobilului sol din patria lui Dragoş. Şi vor înţelege doar, din graiul lui, că se cade să se rentoarcă cu toţii la comunitatea românească, la «composesoratul» acela al culturii româneşti, unde le este rezervat locul, ca al unor «cinstiţi boerl şi fraţi».
                                                                                                        Dr. E. Dăianu.
                                        CRONIC# Şl* NOTIŢE.
   Moartea Doctorului Felix. Ştiinţa română a îmbrăcat doliu: unul dintre fruntaşii el, dr. Iacob Felix, membru al Academiei române şi o podoabă a corpului medical, a încetat din viaţă în Bucureşti, la 19 Ianuarie (1 Februarie n.). Doctorul Felix a fost de origină străină. S’a născut la 1832 în Horschitz (Boemia) şi la 1858, după terminarea studiilor la Vierrrşi Praga, a trecut în România, unde la 1860 fu numit profesor de igienă şi de poliţie sanitară la şcoala naţională de medicină din Bucureşti, transformată mal apoi, la 1869, în universitate. Alăturea de drul Davila a contribuit mult la organizarea serviciului sanitar civil, aducînd şcoalel române o îndrumare simţită prin lecţiile sale universitare, iar poporului de jos o hrană intelectuală necesară prin cărţile sale de igienă poporală. Aceste lucrări, vreo 15 la număr, au atras atenţia scriitorilor români şi acelor din străinătate, şi dr. Felix fu ales, rînd pe rînd, membru al Academiei române (1880), decan al facultăţii de medicină din Bucureşti (1883—1887) şi membru al mal multor corpuri savante din Londra, Viena, Paris şi Madrid. Inmormîn-tarea i s’a făcut Vineri la 3 Februarie n. Discursul funebru, din partea Academiei române, a fost rostit de cătră dl dr. C. I. Islrati.
                                                   * * *
   Din Maramurăş. In legătură cu conferinţa dlul dr. E. Daianu despre Art. Anderco, credem de nimerit a prezenta cetitorilor biserica şi reşedinţa Vicarului din Sighet, precum şi fotografia acestui bărbat vrednic din părţile Mara-murăşuluî. Despre neamul românesc din acele părţi ne vom da silinţa să dăm de acu înainte cît mal multe informaţii, atrăgînd astfel
www.dacQFomanica.ro
78
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
luarea aminte asupra fraţilor noştri astăzi aproape uitaţi. Facem deci apel la toţi sprijinitorii cauzei să binevoiască a ne trimite ştiri despre viata românească de acolo, a ne pune la dispoziţie fotografiile bisericilor mai frumoase, ale ţinuturilor pitoreşti şi ale portului ţărănesc, precum şi ale tuturor aşezemintelor, monumentelor etc., cari ar putea interesa un cerc mai larg.
                                                             J|c * *
   Tinerimea Artistică. Membrii soc. «Tinerimea artistică» au ales comitetul pe 1905—1906, compus din dniî Kimon Loghi pictor, delegat special; Fritz Storck sculptor, secretar; C. Arta-chino pictor, casier.
   Afară de aceasta dl A. Simu, mare proprietar, dăruind societăţii suma de 200 lei, a fost proclamat membru donator şi pictorul I. Mărcu-lescu a fost ales membru asociat.
   Deschiderea expoziţiei anuale de artă s’a fixat pentru ziua de Duminecă 31 Martie; ea va fi organizată ca în anii trecuţi la Atheneu.
   Sînt invitaţi a lua parte toţi artiştii aflători în ţară precum şi artiştii români din străinătate.
   Despre această expoziţie vom aduce la timp informaţii mai amănunţite şi mai multe reproduceri după pînzele expuse.
                                                             * * #
   f Vasile Petri, cunoscutul pedagog, a încetat din viaţă în ziua de 1 Februarie (nou). Născut în 2/14 Februarie 1833 în comuna Mo- . cod, şi-a făcut studiile pedagogice la Praga. A fost profesor la pedagogiul din Năsăud şi Deva, director al şcoalelor grăniţereşti din Orlat. A scris: Elementar sau Abecedariu, 1864; Scrip-tologia, îndreptar la tractarea Abecedarului, 1872; Instrucţiune privitoare Ia tractarea cărţilor şco-lastice, 1872; Notr Abecedariu Românesc; Legendar ; Sistemul metric; Plan de lecţiunî şi Legea de pensiune. A mai redactat două foi pedagogice : «Şcoala Română» şi «Şcoala practică».
                                                             * * *
   O carte premiată. «Soci£t£ linguistique» din Paris a încununat cartea dlui Ovid Densu-şianu «L’historie de la laugue roumaine», cu premiul pentru filologia romanică. Prin acest premiu Francezii au recunoscut opera fostului elev distins al marelui filolog Gaston Paris ca una dintre cele mai bune lucrări de filologie romanică, cari au apărut în anii din urmă.
                                                             # * *
   Războiul. In 8 Februarie s’a împlinit un an decînd pe cîmpiile sterpe ale Manciuriei Zeul Marte s’adapă cu jerfa sîngeluî scurs din trupul alor două neamuri învrăjbite. Oameni nevinovaţi, flăcăi în floarea vrîstei, părinţi de fa-
milie hrănesc cu trupul lor corbii unei ţări străine, din care strănepoţii lor, chiar şi atunci cînd vor fi stăpîni pe ea, nu vor trage nici un folos. Ei, ţăranii se vor vînzoli şi mai departe în neagra mizerie; vor sluji şi mai departe pe domnii lor, cari în numele civilizaţiei le vor cere tributul de muncă şi de sînge. Celebrul pictor german, Fr. Stuck, în tabloul pe care-1 reproducem în acest număr, simbolizează săl-bătăcia războiului şi.cruzimea prin care Sugrumătorul triumfător obţine pacea. Priviţi frămîn-tările trupurilor în agonia morţii, flăcările cum pîrjolesc satele în fund şi atmosfera îngrozită de duhul morţii, prin care trece mindru triumfătorul — şi vă închinaţi lui, căci el e apostolul civilizaţiunii omeneşti.
   Acest tablou e actual şi pentru evenimentele din lăuntrul Rusiei, unde mii de oameni stri-gînd după libertate şi dreptate aQ fost amuţiţi pe veci de gloanţele şi cnutele Cazacilor.
                                                            * * *
   Anunţ literar. Dnul Ilarie Chendi, încep'nd. publicarea scrisorilor, amintirilor, datelor cronologice şi lucrărilor inedite ale bardului Vasile Alexandri, face apel la toţi aceia cari ar avea astfel de material să binevoiască a-1 trimite «Academiei Române» din Bucureşti, unde se păstrează toate manuscrisele.
   Dări de seamă şi notiţe literare.
   /. Achimescu: «Din steri senine», schiţe, pasteluri, impresii şi reflexii. Bucureşti 1934. 8° pp. 140. Autorul adună în volum articole apărute în diverse reviste şi ziare, cu toate că menirea lor nu poate fi alia, decît aceea a articolelor de gazetă: îl ceteşti şi-l pul la o parte. Un răsărit de soare în April ... O dimineaţă în Maiu ... Răsărit de soare în Septembre — şi aşa mal departe. Banalităţi spuse într’o limbă, care lasă mult de dorit şi în privinţa sintactică şi în cea a — tropilor. Cîteva pilde :
       «Mult n’a mal trecut şi vorbele hazlii se perdu-seră in neant însoţite de huruitul roatelor vagoanelor ... (pag. 32.)»
       «In cxpresiunea ochilor celor doi bătrînl am cetit o reamintire plăcută a tinereţii (ibid.)»
       «... iar pe ici pe colo cîte un arbor cu braţele întinse se roagă în taină, pecînd din haina lor verde-gălbuie străbate spaţiul ecoul ciripitului cîn-tăreţilor naturii, deşteptaţi», (p. 47).
       «Şi pacea stăpînită de melancolia sufletului ne cuprinde, (pag. 39.)»
   La pagina 122 autorul spune nişte lucruri, cari ne pun în uimire : «Poporul român iubeşte mal mult decît pe al săfi tot ce-î străin (1): lucrurile, moravurile şi limba (1!) şi mal ales aceasta, d n care-şl face o onoare îm-pestriţîndu-şl pe cît mal mult limba proprie, pe care în multe cazuri o dă uitării.»
www.dacQFomanica.ro
Nrul 3, 1905.
LUCEAFĂRUL
79
   A spune lucruri de acestea într’o revistă semită se poate. Dar a le publica şi în volum, înseamnă cel puţin îndrăzneală dacă nu altceva ...
   De aceea nu putem recomanda cartea cetitorilor noştri cu toate că autorul ne asigură în prefaţă că cetitorii vor găsi o distracţie plăcută (I) într’insa.           Al.
                                                                      * * *
   Elfter Jaliresbericht des Institutes fiir rumănische Sprache, zu Leipzig. (Editura 1. Ambrosius Barth, Lipsea 1904. 1. voi. de VllI+368 pp. Preţul: 8 mărci.)
   In fiecare an ne facem o datorie plăcută, vorbind despre activitatea Seminarului de limba română din Lipsea, condus de învăţatul bărbat Dr. Gustav Weigand. Anuarul al Xl-lea se’ncepe cu lucrarea dlul Dr. Sextil Puşcariu: «Lateinisches Ti un Ki im Rumânischen, Italienischen und Sardischen» despre care am publicat deja o dare de seamă în coloanele revistei noastre. Cu această lucrare şi-a trecut dl Puşcariu ezamenul de docent la universitatea din Viena, care e proba cea mai competentă despre deosebita el inportanţă ştiinţifică. Anuarul mal cuprinde un scurt studiu al dlul Weigand despre dispariţia lui n prin nazalizare, apoi două teze de doctorat ale foştilor elevi A exandru Bogdan, despre metrica lui Eminescu şi dl Kunt Sciireier, ^despre propoziţiile adverbiale în literatura noastră poporală. Lucrarea dlul Bogdan e prima care se ocupă ştiinţific şi amănunţit cu metrica versului românesc, incercînd a-I fixa principiile, ceea ce i-a şi reuşit în parte. Şi acest anuar, ca toate cele ante ioare, oferă un preţios material pentru cunoaşterea limbii noastre.
   tn prefaţa anua ului ni-se spune că in anul şcolar 1903—4 seminarul a avut 19 membrii (10 Germani şi 9 Români). Activitatea acestui institut e din ce în ce mal rodnică şi mal folositoare ştiinţei noastre româneşti care e vrednică să fie cunoscută şi la noi decît mal mulţi şi cît mal bine.                                 T.
                                                  P0$TA REDACŢIEI.
   Rugăm pe toţi cetitorii noştri cart nu primesc regulat revista a-ne aviza imediat pe-o carte postată, — mat ales ce! din România, unde se rătăcesc foarte multe] numere, ca să intervenim la Direcţiile poştelor, fiindcă administraţia noastră espediază regulat toate numerele.
    Moş Arlton e un om care există. Povestea lui cu omorul din dragoste şi cu zilele negre la bătrîneţe e tocită. Bătrînil povestitorilor uşurel nu uită nici cînd să spună: «Hei, ce-am fost eu odată» etc. Povestea acestor moşnegi posomoriţi, însă, nu poate interesa literatura, numai atunci, cînd moşneagul e un tip, care-şî destăl-nueşte frămîntările vieţii cu măestrie şi ’ntr’o limbă nu de toate zilele. Moş Ariton nu face parte dintre aceştia. Întrebi: «Mal încerc safi ba ?» — încearcă, bine’nţelesl
   Mal multora. Dnul O. Goga n’a scos încă volum. Acum prepară însă unul, care va fi începutul «Biblio-tecel Luceafărului». Va apărea cam pela mijlocul anului curgător.
   E frig.. Sînt trei strofe de banalităţi binişor rimate. Atit. Cît pentru «dorinţa» d-tale «de a fi poet», regretăm, dar nu-ţl putem da nici o încurajare. Dorinţei? sînt lucruri frumoase ’n pustie, cînd e vorba de — artă. Cu toate acestea nu arunca lira in buruieni (cum zici dta). Pe zăpada asta nici nu afli buruenl; ce te faci atunci ? Citeşte, adună material folcloric de pildă, şi ne rimite. Sînt multe Iocaşe ...
   Moartea lui Ştefan-cel-Mare. Spune prea puţin.
   Din «Eamă» reproducem strofele dela început:
              Trosnesc şi lemnele ’n pădure Ear stelele (?) sclipesc pe cer,
              Sclipesc şi grunţil de zăpadă De raza iunel şi de ger.
              Se vede bine cu de ziuă Es lupfl-acum pe la răspinte:
              Şi-o iad de-a razna pe notară Cu pricoliciul dinainte.
   Bistriţa. Ideia e drăguţă, dar forma reclamă [cîteva neteziri
   N.    B. P. Timişoara. Manuscrisele trimise redacţiei nu se înapoiază nimărul.
   X. Ilustrata dtale, rătăcită la noi, cu dorinţa adoratei dtale ne-a cauzat oare întregi de deliciu. Dta scrii adoratei:
              «Din oraşul Vindobona,
              Din manzarda mea tăcută,
              Sboară gându-ml la Matale,
              «Demoazelă prefăcută,
              Şi gîndindu-mă la valsul Ce-ara jucat — la anticar Vlnd volumele-mi de versuri Pentru timbre de-un creiţar.
              Le lipesc pe ilustrată,
              Cu un suris triumfător,
              Aşezîndu-le cu grije După limba mărcilor»
   Ce păcat că nu avem limba mărcilor la îndemînă. De altmintrelea timbrul e cu capu ’n jos. Să nu fie malum omen 1...
APARE:
ABONAMENTUL:
La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul acestui număr 50 b. In România 65 bani
                                                                      Ediţia de lux 20 cor. =: 25 franci pe an.
                                                                      Pe I an 12 cor., pe jumătate de an 6 cor.
Pentru străinătate I an 16 franci.
                                                                                                                               Redacţia şi Administraţia: IV., STR. ZdLDFA, 7.
    Tipografia «POPORUL ROMÂN» Budapesta, VIL, Amazon-u. 6—8.
                                                                PROPRIETATEA Şl EDITURA REDACŢIEI.
Red.-resp.: M1HA1 STAN.
www.dacQFomanica.ro
80
LUCEAFĂRUL
Nrul 3, 1905
  INSTITUT DE CREDIT ŞI DE ECONOMII, SOCIETATE PE ACŢlI.
                           SEDIUL: ORĂŞTIE, CASELE PROPRII.
<1 Fondată la 1885. — Capital social: 500,000 cor. — Fonduri: 350,000 cor. D>
        —Starea depunerilor: peste 2.000,000 cor.
       Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 472% fără anunţ, cu 5% cu anunţ, iar dela corporaţiunî culturale cu 5% interese.
""" Darea de venit după interese o solveşte institutul separat.
         Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuiesc cu reîntoarcerea poştei.
                                                                                   %ff§
                                                                           » primul institut de chcmigrafic.
          Esecută clişee în aramă şi ţine, pe lîngă garanţie şi preţuri moderate.
                                                                 #u&apc$t.vin. 5zcrtlii râlyi -uteza 13
Canari!
                          Canari nobili de calitatea I, cari clntâ frumos, cu inodulatiunl variate, trimit în loc şl In provincie cu 10-40 cor., conform calităţii cinteculul.
Femeiuşte de soiu
cu 3—5 coroane. Iau garanţie că paserile sosesc la destinaţie vil şi nevătămate. ■ ■             — - .
ULLRICH GYOZO
                                                        Budapesta, Thonet-udvar.
n
POPORUL ROMÂN»
 BUDAPESTA, VII., AMAZON-U. 6-8
                                             să recomandă publicului românesc pentru tipărirea de lucrări apărţinatoare acestei măestril în stilul cel mai modern şi cu preturi convenabile.
Aici apare cea mal respîndilâ foaie poporală: „POPORUL ROMAN" de 2 ori Ia sâptâmînâ In 8 pagini. Abonamentul -----------------pe un an 8 cor.------------------
                                          „CUCU“ foaie umoristică poporală, apare de 2 ori la lună. Abonamentul pe un an 2 cor.
     „CALENDARUL POPORULUI ROMÂN" pe J905. «V* Se estinde pe 208 pagini, 107 ilustraţii. Preţul 40 filerl, plus 10 filer! porto. -
     •— apare de două ori pe lună —#
                                                                  supt direcţiunea d-lor
     Alesandru Giura, Octavian Goga, Octavlan Tăslăuanu.
    Ediţia specială de lux: pe an ... 20 coroane
      pentru România................ 25 franci.
    Ediţia de pînă acum: pe an ... 12 coroane Pentru preoţi săraci, învăţătoil şi studenţi: în Ungaria pe 1 an ...   7 coroane
      în România pe 1 an............ 12 franci.
                  Redacţia şi Administraţia: Budapesta, IV., Z6Idfa-utcza 7.
www.dacoromanica.ro