Şcoalele Blajului .........................fl. Ciura Şi azT. . . (poezie).......................Maria Cunţan Cîntăreţilor de la oraş (poezie) . . Oct. Qoga CJnuT cîntăreţ de la ţară (poezie) . . Q. Vilsan Premiul „Luceafărului): în ajunul despărţirii ................................. Anonimii...................................j\\ Cîntec (poezie)............................A. O. Maior Cronică şi notiţe. — Cărţi şi reviste. — Poşta redacţiei. Ilustraţii: Blaj. www.dacQFomanica.ro „Luceafărul" — Rn. III. Nr. 20. — Budapesta, 15 Octomvrie, st v. 1904. Abonament Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi; numai pe un an: 7cor. — în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. — Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. Autorii romîni, cari doresc ca revista noastră să ia notă A despre operele lor, sînt rugaţi a trimite redacţiei cîte un esemplar. \ Premiul „Luceafărului" a fost întimpinat de pretutindeni cu interes viu. în numărul de faţă începem publicarea lucrărilor intrate. Condiţiile se pot ceti în numărul 14—16. Mutindu-se administraţia în str. Zoldfa 7, rugăm să ni se trimită mandatele la această adresă. Coperta acestui număr e lucrată de d-şoara Lili Vinzenz din Craiova. www.dacQromanica.ro ŞCOALELE BLAJULUI. - 1754-1904. — I. «Noi P. Pavel Aron de Bistra, din mila s. c. Tuturor celor din numita Eparchia noastră, cinst. Protopopi, Preoţilor, leromon. Clericilor, aşişderea şi tuturor mirenilor pace ş. c. Fiindc prea Înălţata stăpînitoarea noastră k. crăiască Maria Teresia, ca o prea milostivă a noastră şi nespusă ctitoră, urmînd prea lăudata rînduială a prea iubitului .oarecînd marelui ctitorului nostru şi Cesar Carol al şesălea, nu numai acelaşi aşezămînt despre partea Vlădicieî, a Mănăstirel şi a şcoalelor a le duce în stîrşit a voit, ci încă şi prin nouă orînduială s’a milostivit a ne porunci, cum cuprinzînd din milostivă dăruire averile vlâdiceştl şi mănăstireşti şi aşezîndu-ne într’însele îndată cît va fi cu putinţă mal curînd să ne apucăm de deschiderea învăţăturilor şi chivernisirea într’însele a celor lipsiţi, căreia împărăteşti porunci cu umilinţă supunîndu-ne şi după putinţă ajutorîndu-ne Domnul, a-I face destul cugetînd şi fiindcă începutul înţelepciunel este frica lui Dumnezeu, ca întru toate întîiu să poată învăţa cu fapta şi cu cuvîntul mal ales în s. biserică, numitul ecclesiarh va avea grija cum toată rîndulala bisericească cu evlavie să se isprăvească. Lîngă acestea se va începe acum întiu pînă la alta a noastră rînduială a se ceti, a se proceti şi a se tîlcui după vremea şi vîrsta celor lipsiţi: întiă: Dumnezeeştile zece porunci începind dimineţa îndată după s. Liturghie; a doua: se va ceti, proceti şi tîlcui cele şepte dum-nezeeştl taine şi bisericeştile porunci cari se vor începe la un cias după prînz; a treia: se vor dovedi şi se vor tîlcui cele mal de lipsă ale credinţei cu tîlcuirea şi Iarăşi cu dovedirea din s. cărţi adevărului s. uniri, a cărora învăţătură Iarăşi se va face dimineaţa îndată după s. Liturghie şi la un cias după prînz; a patra: va fi luare de seamă şi îndreptare la cetirea, procetirea, scrierea şi tîlcuirea limbilor şi ceva cunoştinţe a ştiinţelor care aşişderea va fi în vremile şi ciasurile mal sus însemnate. Lîngă toate acestea ne-încurniata şcoală de obşte ce va fi tuturor de toată vîrsta, de cetanie, de cîntare şi de scrisoare, nici o plată dela ucenici aşteptîndu-se, numai într’însele care va vrea după rîndulala celui tnaî mare spre acea treabă pus să se chivernisească. Carele toate aşa fiind rînduite şi aşezate pentru aceea am viut a le face în ştire şi la arătare tuturor, cum nu numai cel-ce vor fi datori a le cerceta şi după putinţă a Ie învăţa, adecă care vor trage nădejde de sufletească păstorie să le poată şi spre cuprinderea aceloraşi să se poată îndrepta, ci încă alţi toţi iubitori de spaşenie fiind vor cugeta a avea dintr’însele ceva cunoştinţe de lipsă să se poată îndrepta şi în ce vreme a le cerceta, precum şi dorim tuturor cum într'însele chivernisîndu-se să se deprindă şi cuprinzîndu-le să le înveţe spre îndreptare a vieţel creştineşti şi a do-bîndi prin plinirea lor vieaţa de veci, care tuturor o poftim prin darul Domnului nostru Isus Chr. Dat Blaj 1754 Oct. 21 zile». . II. «Noi P. Pavel Aron de Bistra, din mila Iul Dumnezeu şi a scaunului apostolic celor de legea grecească prin toată ţeara Ardealului şi părţilor el adause, Vlădicul Făgăraşului etc. Cinstiţilor IeromonachI dela mănăstirea www.dacQFomanica.ro 340 LUCEAFĂRUL Nrur20, 1904 sf. Treimi din Blaj pace dela Domnul Chrislos şi spaşe-nie, Iară dela noi blagoslovenie. De vreme-ce prea milostivul Dumnezeu cu nespusa rîndulală a prea bogatei sale milostiviri; prin milosti virea Iarăşi a prea înălţatei stăpînitoareî noastre acum odată la mult dorita neamului şi bisericel adunare cî-tuşl de cil ne-afi împreunat, se cuvine, cum şi noi aşişderea vrînd cu fapta a răspunde chemărel noastre şi sfîrşitulul, cugetului Iarăşi poftei şi poruncel prea milostivilor şi prea înălţaţilor ctitori şi aşişderea şi aş-teptărel neamului şi lipsei bisericel să ne îndemnăm spre cuprinderea acelora, prin carele să se plinească acele datorii ale noastre spre a căror mal de grabnică pornire şi plinire am socotit de lipsă a fi acum întiQ pînă la alta a noastră orîndulală, cum acestei însemnatei turme să se deschidă fîntinile darurilor, adecă: întiu: unul dintre fraţii leromonachl să înceapă a le gerea şi vîrsta ascultătorilor întru carele foarte cu socoteală se va sîrgui a le dovedi cu bun temeifl adevărul s. uniri. Şi acestea aşişderea şi după prînz începînd va lungi saQ va scurtaau vremea înţelepţeşte. Al 4-lea frate Ieromonach afară de aceea va avea grija de lipsa fraţilor despre trapezare, ca să nu fie scădere celor de lipsă în vremea sa. Va avea grija şi a tipografiei, ca să se poată face cărţi de cele de lipsă. Acestea mal sus însemnate, începîndu-se precum s’a zts dimineaţa după Liturgie se pot lungi în vreme după lipsa şi folosul ascultătorilor şi Iarăşi pot să fie ceîce vor asculta procetirea şi tîlcuirea poruncilor sfinte şi a s-lor taine, cu cel-ce vor asculta învăţătura credinţei şi cunoştinţa adevărului unirel într’o casă sad într’o şcoală, rînduindu-se şi înţelegîndu-se învăţătorii, aşa cum, cînd unul va eşi celalalt să între sau măcar şi osebită casă sau şcoală fiecare cu a sa. Blajul. ceti şi a le proceti dumnezeeştile porunci dimineaţa după s. Liturgie îndată, lungindu-se sau scurtîndu-se vremea după lipsa sau folosul ascultătorilor. Acelaşi Ieromonach după prînz, să le procetească şi tîlcuiască cunoştinţe de s. Taine: materia, forma, intenţia, ministrul şi Iarăşi modul cum să se slujească şi de Ia cine ş. c. cu care prilej pot veni în socoteală şi în arătare şi poruncile bisericeşfl. Al 2-lea Ieromonach să aibă grija limbilor cum care ar vrea, sau ceva cunoştinţe din începerea ceteniel sau cunoştinţa limbilor latineşti şi ungureşti sau ştiindu-le ar vrea a avea mal mare şi mal bună înţelegere, să poată întru acelea a avea deprinderi, chivernisire şi sporire încă şi spre ştiinţe păşire. Care Iarăşi trebue să se înceapă dimineaţa îndată după s. Liturgie; Iară după ameazl uu cias după prînz, înlungind iarăşi ori scurtind vremea după lipsa ori folosul ascultătorilor. AI 3-lea frate Ieromonach să aibă grije a proceti lipsiţilor şi setoşilor cunoştinţa credinţei, mal ales ele-ce sînt de necesitate medii şi altele după înţele- Ear’ cel cu limbile vor trebui să aibă el-şl [deosebit una, din care eşind după rîndulala învăţătorului său, sau mal înainte de intrare, să poată întră şi învăţa In şcoala cea de obşte şi care ar fi de acelaşi vîrstâ să poată întră şi la ascultarea dogmelor. Peste acestea şi învăţătorii dogmelor şi mal ales ispravnicul trapezeriel în vremea lor, cînd n’aravea alţi ascultători şi mal vîrtos în Dumineci şi sărbători vor putea pe rînd să facă, pe cît li-se va părea, creştineşti învăţături în obşteasca şcoală. Lîngă carele toate părintele Gerontie si cinstitul protopop Săcădate, care vor învăţa în sinul preoţesc pe cel-ce le vor trebui, vor avea grije, cum pe cel-ce pentru multe trebl nisuesc aici să-î facă a întră la ascultarea învăţăturilor; asemenea rîndul patrahirulul să ţină toţi pe rînd începînd de la Vecerne Sîmbătă seara şi pînă la alta Sîmbătă după Liturgie. Iară s. Liturgie pe rînd vor sluji după istros şi în bisericuţă, ca şi aceea să nu răinîle fără slujbă şi preoţii fără jertfire. — Dat Blaj 1754 Oct.» www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1904 LUCEAFĂRUL 341 în virtutea acestor două decrete, la care se adaugă încă un al treilea,1 cele dintîi înalte şcoale ale Romînilorse deschid, înainte cu un veac şi jumătate, — la 21 Septembre vechiu, 1754, — în Blaj. Din focul sfint, de a cărui lumină şi căldură se împărtăşiau, pe vremuri numai zeii Olym-puluî, şi mal apoi, din mila lui Prometheu titanul, şi neamul muritorilor, a ajuns în sfîrşit după atita amar de veacuri o scînteie luminoasă şi pe vatra uitată a umilului neam romînesc. La zarea ei slabă s’au încălzit părinţii părinţilor noştri, la zarea ei licăritoare au propovăduit cei dintîi dascăli, apostoli ai Romînizmu-lui, călugării mănăstirii din Blaj: cetanie, scri- lumina şi cu spiritul lor de jertfă masele stă-pînite de întuneric; azi munca e divizată, şi modeştii dacălî şi susţinători ai şcoalelor Blajului. departe de a fi jaluzi pentru acest titlu de mărire, care odinăoară era singur al lor, vor tresări fericiţi în faţa acestui progres spre lumină săvîrşit cu puteri unite, vor tresări mîn-găiaţi în groapa lor umilă, supt paza unei simple cruci de piatră, de pe care urgia vremii a şters de mult pe «Aici odihneşte în Domnul.......,> * La anul 1754 s’au deschis două şcoale, una pentru pregătirea mai înaltă preoţească, din care s’a desvoltat cu timpul gimnaziul de astăzi, iar Teologia, catedrala şi gimnaziul romîn din Blaj. soare şi cîntare, «nici o plată dela ucenici aş-teptîndu-se.» La zarea eî mîngăitoare, urzitoarele posomorite au aruncat caerul cernit, ca să dureze în sfîrşit un fir mai trainic pentru viitorul unui neam menit pierzării. Zarea nehotărîtă s’a încins în — flăcări. Lumina lor indica răsăritul unui soare atît de în-tîrziat. Şi după cum aştri cerului îşi împrumută reciproc lumina, tot astfel s’au aprins din dărnicia soarelui ce răsărîa la Blaj atîtea alte fo-culare încă, cari aveau să-î fie fraţi de cruce în marea şi dificila operă a culturii naţionale. Era o vreme, cînd şcoalele Blajului sâvîrşiau singure această muncă titanică, pătrunzînd cu 1 Cf. Cipariu, «Acte şi fragmente» pag. 217—220. cealaltă «şcoala obştească», pentru elementele cetirii şi a scrierii, şcoala normală de azi. Numărul elevilor ajunge chiar la început cifra de 300, cifră aproape duplicată în deceniile din urmă. La început se propunea religia, 1. latină, (aceasta a fost totodată şi limba instrucţiunii pînă în deceniul al 3-lea al veacului trecut) limba maghiară şi ceva istorie. Întîiul director al gimnaziului, Gregoriu Maior, episcopul de mai tîrziu, creiază fundaţiunea de pîne pentru 200 elevi. La 1773 şcoala se ridică la rangul de liceu cu 5 clase, conform planului de învăţămînt al vremii prevăzut în aşanu-mita «Ratio Educationis >. Singuraticile clase purtau numele: principia, gramatica, syntaxis, rhetorica, poesia. La 1831 gimnaziul se completează în liceu www.dacQFomanica.ro 342 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1904 după norma celui din Cluj, augmentîndu-se cu catedrele de istorie, algebră, geometrie, fizică şi chimie, pelîngă cea de psihologie şi logică. Episcopul Lem£nyi (cel atît de falş apreţiat!) înfiinţează la 1833 catedra de istorie universală în contra rescriptuluî guvernului din Cluj. La 1850 gimnaziul se completează la VIII clase, în forma lui de astăzi, (cu modificările legii de instrucţie a ministrului Trefort din 1883.) Mitropolitul Vancea, de pie aducere aminte, a jertfit sume enorme pentru ridicarea prestigiului şcoa-lelor la nivoul celorlalte şcoale medii din ţară, şi pentru îmbunătăţirea sorţii profesorilor. Notăm încă noua aripă a institutului, la a cărei zidire publicul romînesc a contribuit cu 20,000 florenî, adecă cu aproape jumătate din suma ce se re-cerea spre acest scop. La ziua de Treî-sfinţî 1854 s’a celebrat cu mare solemnitate centenarul înfiinţării şcoalelor şi cu acest prilej directorul de atunci al gimnaziului, Cipariu, rosteşte un prea frumos discurs festiv în faţa arhiepiscopului Şuluţu.1 Spaţiul nu ne permite să dăm în întregime acest magistral discurs, dar nu ne putem reţinea de a nu reproduce măcar următorul pasaj referitor la călugării Bazilitanî, cei dinţii dascăli ai gimnaziului din Blaj: «încă nici de tine pot să uit, în acest minut, cuvioasă societate a marelui Baziliu, căreia delaînceput fu încredinţată soartea acestui institut. Măreaţă plantă, verde înfloritoare, care aşa curînd te-ai uscat; căci vermele împărecheriî a ros la rădăcina ta şi tu te-aî veştejit. Acest edificiu destinat să fie azil celor ce numai religiuniî şi ştiinţelor şi-au închinat zilele lor, a rămas aşa curînd deşert de tine! O, şi cîtă speranţă avea în tine dieceza şi naţiunea! O şi cîtă lipsă avea să rămîi pînă în zilele noastre, — zile în cari spiritul s’a schimbat cînd sacrificiile sînt aşa de rarii Sacrificii pentru religiune, sacrificii pentru ştiinţe: baza societăţii şi baza culturii omeneşti. Tu te-aî stîns, ci începutul faptei mînilor tale a rămas. Fie memoria ta binecuvîntată!» * Schiţarea aceasta în fuga condeiului să nu ne fie spre împutare, cînd bine ştim, că se află deja sub presă istoricul şcoalelor din Blaj. Războiul civil din 1848—9 a fost un adevărat dezastru pentru istoricul acestor şcoale, căci cu acest prilej a fost arsă şi împrăştiată archiva dimpreună cu biblioteca vechilor călugări. Prin urmare datele statistice pînă la 1850 sînt defectuoase, şi numai cu mari greutăţi se vor putea întregi în parte măcar, din archiva ţării, şi alte izvoare. Şi pînă atunci şirele aceste vor tălmăci admiraţia noastră sinceră pentru voi, părinţii sufleteşti ai neamului nostru, dascălii iubiţi şi neuitaţi ai vremilor apuse. Voauă, iluştrii Archiereî, cari aţi ridicat aceste ziduri sfinte şi lî-aţî susţinut cu atîtea nesfirşite jertfe; voauă, dascăli ai neamului, cunoscuţi sau uitaţi cu desăvîrşire; vouă umbre luminoase în zmerenia şi rîvna voastră neîntreruptă — mărire şi închinare aducem ! 1 I. Antonelli, «Breviarul istoric al şcoalelor», pag. 23 şi urm. A. Ciura. SI RZl... ) Şi azî de-ai reveni deodată 5ă mă iubeşti cum te-am iubit, Doar’ ura mea ţi-ar fi răsplată După ce ani am suferit, Te-aşi măsura cu nepăsare Ca pe-un străin adus de vînt, Şi fără nici o remuşcare Jî-aşî pune crucea pe mormînt. Maria Cunţan, www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1904 LUCEAFĂRUL 343 CÎNTĂREŢILOR PE LA ORAŞ. Voi n’avcţî flori, nici cintece, nici fluturi, Căci soarele în ţara voastră moare, Voi în deşert cerşiţi pe-a voastră strună Din cerul sfînt o rază să coboare. E frig la voi... Pitică-i strălucirea Cetăţilor cu turnul de aramă, Bieţi cintăieţi cu aripile frinte: în alte zări cuvintul meu vă cliîamă... Veniţi, veniţi să ’ngenunchiem cu toţii: Pămîntul negru-5 vechiul nostru tată ; La sînul lui să rîdem şi să ['lingem Cu sufletul şi inima curată. Să fim copiii iscusiţi ai firii, Să învăţăm din sfînta ei cîntare, Şi să asculte sufletele noastre Mult-înţeleapt’a firii îndrumare. Veniţi, veniţi în cîasul dimineţii, Cînd supt clipirea bolţii ’mbujorate Serbătoreşte-al învierii praznic Biserica de frunze ’nrourate, Cînd umbre mor şi scapără lumina Din negură zburînd biruitoare; Veniţi, veniţi să cad’ asupra noastră Hirotonirea razelor de soare. Să ne ’ntărîască cîntul şi lumina, Ce saltă ’n zori cînd se porneşte plugul, Şi ’n pieptul nosl’ s’adăpostim mîndria Livezilor ce-şî mlădie belşugul. Iar cînd amurgu ’n haina lui cernită Cărunţii brazi începe să ’nve;mînte, Noi să privim luceafărul uin zare Şî-atuncî să zicem strunelor să cînte... Din freamătul dumbrăvii ’nlăcrămate. Din curcubeul zărilor albastre, Din şopotul izvoarelor de munte Să împ ătim noi cînte . ele noastre, Şi trăsnetul ce înfioară bolta, Cînd fulgere potrivnice se ’ncaier’, Şi mugetul înfricoşat al apei Să ferece al strunei noastre vaier. Să piară umbra zidurilor negre Ce ’ntunecă cîntarea noastră sfîntă, Curatul chip al farmecelor firii Să scînteîe cînd glasul nost’ cuvintă, Căci Dumnezeul neamurilor toate Sub strălucirea mîndreî bolţi albastre, în codrii verzi şi ’n cîmpurî de mătasă A sămănat nădejda vieţii noastre... Octavian Goga. UNUÎ CÎNTĂREJ PE LA ŢARĂ. Şi noi sîntem copii iubiţi ai firii! L)ar de atit noroc n’avurâm parte. Noi nu vedem un răsărit de soare: De cer, şir de palate ne desparte; Pe jos e piatră, nu covor de iarbă, Iar pomii în zadar lumină cată. Se vede printre-acoperişuri cerul Ca o hlamid’ albastră sfîşiată. Dar cînd scăpăm din umedele ziduri Ca dintr’o peşteră, atunci mărirea Strălucitoarei lumi ne ameţeşte... Să vezi cu drag ce ne primeşte firea! Te-a alintat pe tine-o tinereţă, Dar cînd înstrăinaţii vin acasă, Podoabele şi le arată toate Ca s’o vedem tot bună şi frumoasă. O Doamne, de-aî vedea ce veselie! Cum şopotă pădurea cea tăcută, Cum ne zîmbesc din luger flori de spumă Şi ramuri cum se ’nchin’ de ne sărută! Natura-şî chiamă cîntăreţii cu-aripi: O oaste ’ntreagă ’n calea noastră scoate. — Ce fericit eşti tu! De-atîta vreme Ai învăţat cîntările lor toate! Ieşind în cîmp, ne’mbibă de lumină Un diamant sepărător — căci, frate, Şi pentru noi e soare ’n ţara noastră — Pe rîuri curg comori de nestimate... Iar noi, sorbind cu poftă sănătatea, N’avem răgaz să ne gîndim la liră; în sufletu-ne ’nviorat cu ’ncetul Lumina caldă, sfîntă, se prefiră. Şi cînd oraşul iar ne chiamă ’n umbră, Pe mama noastră o sărutăm pe frunte, Ne ’ntoarcem întăriţi spre-o nouă muncă, Spre-oraşul trist, spre grijile mărunte. Ah, ţie maica îţi deschide braţul, Te ’ndeamnă blînd mîhnirea s’o înlături, Iar noi luptăm, dar nu cu teama ’n suflet, Ci hniştiţî: e mama noastră-alături... Şi cîte-odat’o rătăcită rază Comoara de-amintirî în noi învie, Căci ziua de cerească desfătare Rămas’a ’n noi puternică şi vie. Adînc uimit e sufletul... Năvala De gîndurî abia poate să se ’nşire, Şi ritmul unei inimi bate ’n versuri. Atunci cintăm ... ce-am învăţat în fire. G. Vîlsan. www.dacQFomanica.ro 344 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1904 PREMIUL „LUCEAFĂRULUI". ii. In ajunul despărţirii. Însîngerat scapătă soarele după munţii acoperiţi cu omăt, ale căror creştete scîntee în lumina asfinţitului de par’ aprinse, şi însîngerat pare şi Someşul ce vîjîe asurzitor pe scocurile morilor de apă. Aerul de sară e recoros, curat şi pe toată valea se’npînzesc umbre, ce curg dinspre munţi şi înhobotează ţarinile arse şi ingălbinite de suflarea toamnei. în zare ard focuri vioaie, prin apropiere vitele culcate rumegă lîngă care. — Clingâte de clopoţei şi sunete legînate de tălăngi picură din vreme ’n vreme în liniştea sfintă a serii: se urcă cile la stînă. într’un loc al rîu-lui, unde malul nu e pripuriu, adapă băieţandriî şi flăcăii vitele. Un băietan cu traista d’a şoldu şi răzimat în bîtă se uită gînditor pe cursul apei la vale, ca şi cum ar asculta ceva. De-undeva de departe, aduce boarea, ce s’a stîrn t, sunete tremurătoare de clopote, ce par’ că oling şi rîd de drag şi voie bună. E atîta sfinţenie în sunetele acestea depărtate, ce desmîardă aerul limpede al înserării. . . Băietanul îşi ia căciula de pe cap şi-şi face cruce încetul şi cu zmerenie, apoi porneşte cu ceialalţi vitele în spre sat, strigînd la ele sau şuerind pe apucate un cîntec. în urma lor vine cu caru ’ncârcat din ţarină Nicoară a Corbului, pocnind din biciu pelîngă boi. Pe uliţele satului se zăresc pîlcurî de bărbaţi şi femei bătrîne, ce stau la sfat, cu mînile subsuoară. Fete cu cofele pline de apă vin, legînîndu-se in o parte şi alta, de'a fîntînă şi zărind băîetanil de departe, lasă cofele jos şi aşazâ testimelul ori floarea la urechie şi le dau: «Bună seara!» Cîrduri de băieţi se joacă cît ţine uliţa de lungă şi hărăţesc printre garduri cînii. * Vasile Corbu sta cu plosca’ntr’o mînă şi în ceîalaltă cu glăjuţa, cinstind la cutnâtru-său Toader din Corneşti: •• — Binea-î venit Ia noi, cumetre! — Bine v’am găsit! — şi Vasile dă glăjuţa peste cap, apoi o umple iarăşi pentru cumătru său. — Ce gindeai, c’o să scapi de mine? Se vede că ne-ai urît, de vreme ce trecînd prin sat, nu voiai să dai ochi cu noi. Ia-1 şi pe ăsta, numai de «bine». Iese şi moşneagul, tata lui Vasile din casă, şi sănătăţile încep a curge din nou. — Da cumătră, de ce nu iese din casă ? — Ea-i învăluită cu lucrul prin casă, că doară vrea să-l pornească pe Nicoară, mîne la cătane, auzi-o, cum să boceşte. îi îngrijorată de dînsul, că par’ că noi n’am cătănit prin fundul lumii, şi totuşi ne-am întors acasă. Şi bine zice Vasile, că cumătră e învăluită cu lucrul, căci biata par’ că e buimăcită de cap, şi plozii ceia o năcăjesc, ţinîndu-se de dînsa, ca scaiul de oaie. Noroc că î-au sărit într’ajutor copilele soru-sa şi printre ele alte vr’o cîteva fete din sat, căci altfel n’ar scoate-o la capăt. Ele se’nvîrt prin casă după treburi mai mărunte, soacră-sa păzeşte focu ’n cuptor, iar lelea Ioana îi aşază lui Nicoară cămeşile şi cele trebuincioase într’o lădiţă, şi cînd împătură cîte-o că-maşe răsună casa de bocetele ei: — Dragu mamiî, puiul mamii, cum ne lasă şi se duce între străini, cine ştie, poate în fundul lumii. S’o fi ars şi mîncat focul cătânia aceia, să nu-mi fi ars inima şi aşa friptă. Vor rămînea boii neadăpaţi, va rugini coasa în cui, şi-or părăgini ogoarele, căci cît a fost acasă, el era şi’n deal şi ’n vale. Fetele-şi şterg şi ele ochii cu colţul testime-luluî, dară nu pentru că remîn ogoarele pără-ginite în urma lui Nicoară, ci de altă ceva. Biata mamă răscoleşte printre lăîcere şi scoate un şomoltoc legat în patru noduri, desnoadă nodurile şi pune paralele numărate între cămeşile fecloru-său, suspinînd cu amar. Par’ că vede pe Nicoară, cum o să-l petreacă mîne fetele şi flăcăii pînă ’n deal la cruce. Şi-or să cînte ceteraşiî aşa de jalnic, şi satu ’ntreg a plînge, flăcăii cuprinşi de după cap, iar fetele cu nă-frămile la ochi. Bieţii flăcăi ce pleacă la cătane, s’or uita albi la faţă de jale înapoi cătră sat, unii-or plînge sărutîndu-se cu neamurile şi drăguţele lor, alţii-or chiui, de-or clocoti văile. .. Scîrrţî, — se deschide poarta, şi Nicoară intră cu caru ’ncărcat în ogradă. Trage caru ’n şură şi desjugînd boii îi duce ’n grajd la fin, şi apoi merge la cumătru-său de-î sărută mîna. Cinii mîraie în lanţ. Pe drum trece părintele Irimie, răzimat în cîrjă. — Noroc bun, fiilor! — Mulţumim d-tale părinte, ia’n poftim mai aproape. Părintele intră în ogradă, dă mîna să î-o sărute cei de faţă, apoi să pune pe prispa aşternută cu un Iăîcer adus în grabă de lelea Ioana. Se ’ntreabă toţi de sănătate şi păhărele fac roată prin prejur. Li-se desleagă limba la toţi, mai ales părintele e deschis la vorbă ca rar cînd. — Multe fete or s*. ofteze după Nicoară, căci aşa-i fiecare cînd e tînăr, mă ştiu eu pe mine, păcatele mele, — şi părintele se înduioşează www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1904 LUCEAFĂRUL 345 — hei vremuri, vremuri cum aţi trecut! Era bre într’o vară, cam pe vremea Sîn-Petrulul şi ve-nlam dela şcoli. Şi cine gîndiţî că m’aştepta la şipotul din deal ? .. . Numai eu ştiu singur... Şi subţire, de s’o frîngî în mînă nu alt eva. Şi apoi sara acasă numai ce văd că-mî spune mama încet la ureclue: «Deseară te-aşteaptă cineva la fîntîna morarului...» şi cum au trecut toate — părintele oftează din grefl. Ceîalalţl tac. nu zic nimică. Din casă Ies tocmai atunci doi copilaşi dr’guţî, unul de vr'o trei, Iar celalalt de vr’o 5 ani. — Sărutaţi mina la moş popa! Micuţii l-o sărută pe rînd. Părintelui i-se făcu numai cald la inimă. Patima cea mal mare a Iul era să bucure pe cel mici. — Ce să vă dele moş-popa bun ? — Şi el scotoceşte prin buzunare unde găseşte doi covrigi. Băieţii întind mînile. — Stăi, da ştii tu «Tatăl nostru, mă, — se îndreaptă părintele câtră cel mal mărişor; copilul tace, insă covrigul îl ispiti şte. — Ştiu, — răspunde apoi ruşinat. — Ia’n zi-mi-1! Micuţul închide ochii, încleştează pumnii şi începe a măcina Tatăl nostru pe nerăsuflate, în vremea ce cel mal mic se uită la părintele cu un deget în gură. Părintele i sărută pe amîndol în obraji. — Placu-I lui moş popa flăcăii. Şi moş popa a avut aşa un flăcău ca voi, — şi el oftează, apoi îşi l-a cîrja şi se îndreptează srre casă. Cu mult înaintea lui însă a Ieşit Nicoară pe poartă, mergînd spre casa părintelui leremie, încotro 1 mîna dorul. Pe drum întîlneşte o roată de fete, ce s’aîi strîns la poveşti în jurul unei fîntînl. Cum îl zăresc pun mîna pe cofele cu apă, ca şi cum ar vrea să pornească, însă nici una nu se mişcă din loc. El le dă bună sara şi le întreabă, ce fac acolo ? — Scoatem apă, ca fiind cuiva sete să-i dăm să bele; numai să fie detreabă,se’nţelege! — i răspunde o şireată. — Da n’aţî pus nimica in cofiţe? — Numai: «Busuioc şi niăgheran, Ca să poţi boli un an.» şi toate chicotesc, ascunzîndu-se fie care după spatele alteia. Nicoara clătină din cap şi porni pe drum la Lina, fata popii, şuerind încet o doină. * Casa băirînească a părintelui leremie e im-prajmuită de nuci bătrînl şi scorburoşl, ce-şî scutură frunzele galbene asupra el. Cei dacul e acoperit de viţă sălbatică, ce-şl ţese iţele de jos pînă la streşina vîntuită. E o linişte das'.vîrşită pe vremea asta în casa preuţească. Părintele încă n’a venit din sat, şi mama-preuteasă stă dimpreună cu fată-sa i e’ntuneric. Bătrîna şede pe pat, răzimată de părete şi cu mînile in poale pe genunchi. La lumra gălbuie a candelei ce sfî ăîe, se vede faţa-I brâzdută de furtunile vremii, înveselită de un zimbet blînd. Cine ştie ce gîn-durl o frămîntă, poate o fură amintirile dragi din tinereţe, sau uit ndu-se 11 odorul ei, i creşte inima. Cite-odată stă aşa nemişcată, cu capul :ntr’o parte, sorbind-o pe Lina. ce stă la fereastâ, cu priviri atît de calde şi pline de bunătate, de-ţî moare inima, fără să vrei. Lina priveşte vag în depărtare printre crengile bătute de măghe'an verde ce-şî iroseşte mirosul îmbătător prin odaie. Ea urmăreşte aşa în neştire frunzele, ce cad tremurînd de pe copacii nemişcaţi ; şi ascultă dusă pe gînduri la foşnetul de frunze uscate. Pe uliţă se aud glasuri, rîsete năbuşite, ce se pierd apoi; însă un şuer de volnic o face să tresară. Cunoaşte cintecul şi ştie cine-1 şueră. Ar vrea să nu-1 audă şi totuşi ar dori să-l asculte aşa cu inimă plină, dornică, cîasurl întregi. Inima-I zvîcneşte furtunos fără să ştie de ce, şl-o cuprind cînd călduri ameţitoare, cînd fiori reci. — Să fie Nicoară? — se întreabă ea. Lina scoate capul printre măghîeranl, dar îl ascunde repede, căci îl zărise pe Nicoară la poartă răzimat în bitâ, cu pălăria- pe-o urechle şi uitindu-se la fereasta el. Repede aruncă o privire spre maicâ-sa să vadă, ori de-a văzut ea mişcarea el, şî-apol s’o întrebe, ce-î cu dînsa de-I ard obrajii ca pară focului şi nu-şî află loc. Dar bătrîna adormise cu mînile în poală. Ce să facă? Să Iasă afară nu cutează, să stele în casă, nu poate, căci un neastîmpăr ciudat o trimite la poartă. Şi adecă de ce să nu Iasă ? N’a mal Ieşit ea la p’rlaz, cînd o mal aştepta cineva, şl-apol ce a fost? Nimica întreagă- Da. dar acesta-î Nicoară, şi cum stă el de ciudat cu pălăria pe o urechle, răzimat în bîtt şi cu fluerul sub curea! Nu, el nu-î ca ceîalalţl flăcăi, el e altfel. Par’ că are frică de el, şi par’ că tot ar merge aşi la portiţă, să se facă că se uită pe drum şi să-I dele bună seara. Tocmai acuma răgesc cele două vaci ca să fie lăsate în ogradă. S a mal pomenit să lase ea vacile la poartă singure şi să nu le dele drumul ? Şi Iute la poartă s’o deschidă. — De-o fi s’o ’ntrebe Nicoară, ştie ea ce-o să-I răspundă. Cînd colo îl vede pe Nicoară răzimat de pîr-laz, aşa cam în umbră, si indu-se să-şi ţie rîsul. — Bună seara, Lino! — rîdeel şiretul, dîn-du-şî pălăria pe ceafă. — De ce laşi vaci'e să ragă la poartă? — D... d... dacă n’au stat mult, — răspunde ea cu jumătate de gură, şi-şi muşcă buzele de ciudă, că nu poate să vorbească cum a gîndit www.dacQFomanica.ro 346 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1904 maî ’nainte. Amîndoî stau o bucată bună de vreme, uîtîndu-se unul la altul, el privind-o pe dînsa, cit de frumos o prind cămaşa |cu flori şi măgheranul dela ureche, ea uitîndu-se la dînsul, cum e răzimat în bîtă, cu pălăria plină de flori pe-o ureche şi cu picioarele încrucişate peste-olaltă. — Nu el e altfeliu, nu-i ca ceialalţi. — Dar cînd colo, tot el maî curajos : — Uită-te, Lino, cît de frumos răsare ’n astă sară luna. — Că bine zici, iată şi lueeafărul de seară. Doamne ce mîndru e! — Lino, să m'aştepţi în astă seară la pîrlaz, ceva maî tîrziu, c’am să-ţi spun ceva. Sara bună. — Voie bună. Ca un vînt se repezi Lina ’n fundul o-grăziî, nu ştia ce-i cu dinsa, simţia că se ’năduşă pare că de moarte, aşa-î bătea inima în piept. * într’un tîrziu iese Lina din casă tiptil, ca să n’o simţească bătrînii. Luna luminează deasupra creştetelor albăstrii ale munţilor, şi razele ei tremură în vale pe valurile Someşului, unde vuesc surd, înfundat morile de apă în liniştea nopţii. Nici un vînt nu suflă ’n frunzele ’ngălbinite ale copacilor. Ici şi colo la cîte-o casă singuratică clipesc lumini slabe, cari se stîng în restîmpuri. Lina iese la pîrleaz, arun-cîndu-şî ochii pe drum, dar nu vede pe nime, doară numai umbrele caselor şi-ale plopilor ce tremură. Ea se razimă cu coatele de pîrleaz şi aşteaptă, aşteaptă, pînă ce i se ureşte. Şi cît de greu trece vremea, cînd aştepţi pe cel de care-ţî este drag să stai cu el de vorbă, şi nu mai vine. Ceasurile-ţi par ani întregi şi pămîn-tu-ţî arde sub picioare. Şi’n această singurătate, cînd toată lumea doarme şi numai tu stai singură cu tine de vorbă, te fură fără să vrei gîndurile. îţi vin în minte întîmplări dragi, ce le-ai trăit odată, şi tu le depeni iarăşi în mintea ta obosită. Că adecă de ce a cerut Nicoară tocmai dela dînsa crenguţa de măgheran să o puie ’n pălărie, pe cînd ea mergea cu celelalte fete la joc? Că şi ele aveau măgheran ba încă mai mult, pe cînd ea numai o crenguţă. A cerut-o şi î-a dat-o, şi de-ar maî fi avut şi pe-acela l-ar fi dat de ar fi cerut. Şi cum la joc a jucat numai cu dînsa! Apoi venind acasă, i-a spus mîne-sa tot, plină de bucurie neînţeleasă: de crenguţa de măgheran, de joc şi cum a petrecut-o el. De-a mai cere, î-a da, căci a cerut aşa de frumos: — «Lino, dă-mî crenguţa ceia, să mi-o pun în pălărie să nu fiu de rî-sul fetelor!» Mă-sa s’a uitat aşa de blînd la dînsa şi-a zîmbit. De ce-a zîmbit oare? Dar n’are vreme să-şi răspundă, căci simte că-i pune cineva pe neaşteptate mîna pe ochi. Dă să scape, dar nu poate. — Ghîci, Lino, cine-i ? s’aude-un glas cunoscut. Era Nicoară. Ea-şi şcuipeşte ’n sîn cu spaimă şi tot odată rîzînd. — Cum m’ai spăriat! — Aştepţi de mult? Ea-I răspunde: — De vr’un ceas, — şi ’ncepe să rîdă, şi rîdea, rîdea, de i se scutura cămaşa pe dînsa. Mult se ciudea ea, de ce n’a auzit, cînd a venit el. Au mers apoi în cerdac şi s’au pus pe laiţă. Luna bătea ’nlăuntru printre crengile viţei sălbatice. El şedea alăturea de ea pe laiţă şi-o sorbia cu privirea: —Să ştie cît e de frumoasă ! — Ea pierde sfiala şi-l întreabă cîte de toate, ca un copil mic. Pune mîna la brîul lui, îi scoate fluerul şi numără borţile, apoi se minună de crestăturile de pe el. Şi Iarăşi rîde, aducîn-du-şi aminte, cum a fost prinsă. Pe urmă îi aşează măgheranul în pălărie, punîndu-I cam plecat într’o parte, că — aşa-î maî bine; — sau îi dă într’o parte pletele, ce-i pică pe ochi, — că altfel nu vede. — Nicoară şiretul stă nemişcat, ca ţintuit pe laviţă, lăsîndu-o să-şi facă gustul ei nevinovat. — A'-uma, Lină, te ’nvăţ şi eu ceva. Maî întîi să-ţi îndrept mărgelele, că — nu dau bine. — Şi el ridică mîna, s’o puie la mărgele, însă n’o duce la mărgele, ci Ia bîrbie, rădi-cînd-o puţin în sus: — Stăi aşa! — Iacă stau, — zice rîzînd. — Acuma razimă-ţi capul de mîna mea stîngă. — Ei bine. — Şi deschizînd puţin buzele, închi-de-ţl ochii tare, tare. — Ce-a urmat, vă puteţi închipui. Ea sări ca un şerpe din braţele lui: — Ce-î asta? — Te-am învăţat cum se sărută! — Ştrengariule! — şi iar rîdea, de i se scutura cămaşa pe dînsa. — Stăi să văd acuma, n’am uitat? — şi ea ’ncepu iarăşi povestea de Ia ’nceput, însă nu putea să se’mpace cu musteţele. La urmă tot s’au împăcat. Cuprinşi pe după cap stau aşa multă vreme, şop-tindu-şi la ureche cuvinte poznaşe, de cari rîd pe ’nfundate. — Gîci bădiţă, ce-am în sîn? — Lasă-mă să caut! — Hei, ştrengariule, te ştiu eu! Nu se poate! — Dar el totuşi a putut şi i-a scos din sîn două mere mari şi rumene. Ea se preface, că scînceşte: — Dă-mi-le ’napoi, că te spun mamei. — Dă-mî plată ! — Ce feliu ? — Pentr’un măr, două guri. şi dacă gurile-or fi dulci, ţi-1 dau şi pe celalalt. — Dar nu mai mult pe două, că ţî-aî găsit beleua, — dice ea prefăcîndu-secă plînge. Ni-coar’a luat pîn’ ce-a perdut răbuşul, şi merele tot nu le-a dat înapoi. în fundul grădinilor cîntă cineva din frunză, apoi un glas de fată mare tremură în liniştea nopţii: www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1904 LUCEAFĂRUL 347 Cită boală-T pe sub lună Nu-T ca dorul de nebună, Cîlă boaiă-T pe sub soare Nu-T ca dorul de-arzătoare... Apoi urmează cîtăva vreme o tăcere adine . Nicoară şi Lina stau îmbrăţişaţi, gură la gură, obraz lingă obraz, neîndrăznind să scoată o vorbă. îl frige obrazul ei de foc şi-l gîdile o şuviţă de păr, ce-î alunecase Linei pe faţă. Din celalalt capăt al satului s’aud slab cîntece de vioară şi fluerături de trişcă, pintre cari tresar sdrîngăniri de cobză: zumba. zumba, zumba. Chiote vesele, strigăte si cîntece din gură fac să clocotească văile. Sînt feciori, ce-au să meargă mine la cătane. Sfioase ies pe la portiţe fete, a căror umbră se deseamnă lung în lumina luneî, şi se uită pe drum, apoi s’ascund după pîrlaz. Lina cu Nicoară ies şi ei la pîrleaz. Luna-i sus şi ei trebue să se despărţească. Ea ar vrea să zică ceva, însă nu poate. în fine totuşi se birue pe sine: — Uîtâ-te bădiţă, îţi dau dacă vrei năframa asta cu flori de nritasă. O am dela mama şi ea o are dela bunica mea. S’o ţii, că-î cu noroc. Vai! de m’ar şti mama! — Şi la despărţire ce-mi mai dai ? — N’aţi gura! — Numai una? — la-ţi, cit îţi place! * — Şi-acum una peste poartă, căci luna sfinţeşte ’ndată, ştii ca’n cîntec: Dragă mi-I leliţa 'naltă Că-ml dă gura peste poartă. ■ — Aşa. — Noapte bună! — Voie bună! Lina răzimată de pîrlaz priveşte dornic în urma lui, pin’ ce-1 pierde din ochi. Luna se pleca spre-asfinţit însă ea sta tot acolo. Şi era o tăcere aşa de mare, sfintă: dormiau şi apele şi vîntul, iar copacii stăteau drepţi încremeniţi in pulberea razelor de lună. în vale pe Someş au amuţit morile, liniştea e stăpînă peste toate, numai in răstimpuri, cind şi cînd o boare pribeagă face frunzele să foşnească domol, sau cornul străjerilor trimbiţă încetişor in depănatele capete ale satului. Aşa de sfios şi Tremurător răsună buciumul în această linişte dumnezeca-scă, ca o rugăciune a nopţii... Şi Lina stă tot la poartă... ANONIMII. Voi toţi cari îndrăgiţi de ochii viorei ai Pal-las Atheneî ori ai altei zeiţe mai puţin severe, aţi încercat a pune pe hîrtie frămîntârile minţei voastre; voi cari aţi trecut cu izbîndă fiorii primului volum (aici autorul îşi înclină capul cu significativă reverinţă!); voi, cari aţi lăsat în urma voastră volume multe şi aţi binemeritat de a fi amintiţi în trei scurte şire ale «Enciclopediei Romîne» (aici autorul se pleacă mai adînc); llustrităţile Voastre, cari .vă înduraţi prea graţios a ocupa un stal binemeritat în secţiunile noastre ştiinţifico-literare ori în Academie (autorul se proşterne în ţărină!) şi voi în sfîrşit, autori iubiţi, cari v’aţi mutat dela noi cu trupul şi nu ne mai întovărăşiţi decît în manualele de literatură sau — rari nantes— sub masca sombrâ a bronzului sau marmorii binevoiţi a ve reîntoarce cu autorul la întiiele voastre începuturi de nemurire. Zic «întîiele începuturi » fără să comit tautologie (decînd cu lecţia ce mi-a tras-o dl D. Z. am de gînd să mă fac stilist bun!) căci literatura noastră, în deosebire de alte neamuri civilizate, prezintă o serie neîntreruptă de începători, cari încep (iarăşi tautologie!) prin a promite, continuă prin a promite iarăşi, şi isprăvesc prin a promite pentru cea din urmă oară . . . Au promis viaţa întreagă. Şi în ziua cea de judecată — cînd distinsul nostru critic (toţi criticii noştrii sînt distinşi!) i va lua de guler şi Ie va răcni: «Bine dom’le, ce-aî făcut în lume cît ai stat?» El va răspunde sus şi tare: «O, domnule critic, eu am promis, şi cred că şi asta e ceva, în o literatură minusculă ca a noastră.» » Aî promis, şi n’al dat nimic, domnule, şi asta va să z/'că, a trage lumea pe sfoară — afară din volumul cercetărilor mele literare!» .. . Şi va merge acesta în focul de veci. Trecînd peste această criză, a cărei umbră se răsfrînge în parte şi asupra noastră, a drept-cre-dincîoşilor muncitori dela «Luceafărul», să revenim Ia anonimii noştri. Nemurirea, această zeiţă fascinătoare, care a alintat atitea frunţi gînditoare şi va mai mîngăia atîtea altele, ori cit de ademenitoare ar fi în atotputernicia-i, nu va putea eclipsa nici odată farmecul dulce al anonimatului. La adăpostul acestui din urmă se scriu articolele de fond aîe ziarelor, şi articolele de literatură, a căror valoare creşte în proporţia mistică a necunoscutului. Cît de greu e să spui adevărul, şi cît de greu e ca acest adevăr să fie perceptibil cetitorilor, îndată ce ştiu, că tu l-ai scris. www.dacQFomanica.ro 348 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1904 Sub masca atotputernică a anonimatului, scriitorul acestor rînduri ar putea începe o schiţă : «Stau tolănit în camera cea mal luxoasă a palatului meu». . . Dacă aş iscăli, ar rîde toată lumea în pumni sau într’un caz mal fatal, şi-ar face serioase concluzii asupra acelui «meâ» atît de normal, şi de cum se cade .. . Citeşti un articol de fond. îl afli desăvîrşit ca fond şi formă. Cine asigură autorului imunitatea aceasta, cînd cetitorul vede iscălitura, ori bine cunoscutele iniţiale? Iniţialele sau iscălitura îşi au şi ele importanţa lor sugestivă : îndoit favorabilă celor mari şi întreit ingrată mititeilor. Sînt nume şi iniţiale cari din capul locului te captivează. îţi place o schiţă sau o novelă, îndată ce vezi semnătură lui Delavrancea; cetitoiul pierde adevărata măsură de apreţiare. Numele singur e aşa de luminos, încît cetitorul nu mai are răgaz să caute eventuale pete în lumina aceasta de soare. Emi-nescu, Coşbuc, Caragiale, Slavici, Iorga, — mai încape rezonarea criticei lingă aceste nume luminoase ? Criticul, că-i critic şi se emoţionează, d’apoi bietul public, ce să mal spună el ? E o sugestie. Autorii mari proiectează lumina talentului lor şi asupra creaţiilor viitoare şi ele ne ajung în mînă sub strălucirea aceasta, cîştigîndu-ne înainte de ce le-am fi răsfoit măcar. Eu cred că admiraţia aceasta anticipativă nu e nici decum măgulitoare adevărătelor talente. Ele nu cer bilet de liber percurs pe socoteala acestei sugestii, ci în conştiinţa superiorităţii, chiar aşteaptă o judecată dreaptă şi severă, o dovadă aceasta, că publicul i urmăreşte şi i înţelege în avîntul lor, iar nu-i aprobă numai cu gestul nesigur al omului bun şi mărginit, care nu-şî dă samă despre ce anume e vorba, dar nu se îndoieşte, că tot ce ar eşi din condeiul celebrului autor e cap de operă! Strălucirea numelui orbeşte ochii cetitorului şi el e încîntat cu ori ce preţ. Pînă să ajungi să ceteşti «Quo vadis», ai cetit atîtea recensii şi laude asupra lui; ai citit numele acesta pe placate, în reclamele gazetelor, ai văzut chiar cărţi poştale ilustrate repre-zentind scena din circ cu Lygia, Ursus şi taurul, ori cu Neron compunînd imnuri în faţa Romei incendiate, numele lui Sienkiewicz ţî-a intrat deja adînc în inimă şi cînd apuci în sfîr-şit să-l ceteşti, nu vezi decît un lanţ neîntre- rupt de scene care de care mai admirabile, şi rămîî încătuşat pe veci. Tîrziu poate îţi dai seama, că Sienkiewicz a voit să facă din Vinicius eroul principal, şi că acesta e foarte palid alăturea de mîndrul şi nobilul Petronius, şi că unele scene şi chiar scheletul romanului îţi aminteşte destul de desluşit romanul lui Bulwer: «Zilele din urmă din Pom-peji ...» Ear publicul nu poate vedea opera însăşi, ci vede pe autor şi numai pe autor. Şi dacă păvaza aceasta e superfluă oamenilor mari, — e deadreptul ostilă bieţilor scriitori, cari apar pe arenă fără armură de oţel, fără coif şi fără zale strălucitoare. Ce caută acesta în locul cel sfînt, Acela de acolo ?.. se va întreba publicul, asemenea Margaretei lui Faust. O lucrare mijlocie iscălită de un nume bine-cunosc t are în ochii publicului o valoare, la care nu se va putea ridica nici odată lucrarea desăvîrşită a unui necunoscut. One a scris? se întreabă la noi şi numai foarte arare ce s’a scris. Autorii noştri de seamă ar face mult haz de critică, dacă ar publica vr’o lucrare anonim. Discipulii şi admiratorii de profesiune ar avea în cazul acesta, credem, mai puţine epitete la îndemînă şi abia ici colo vr’un critic cu adevărat conştiinţios ar cunoaşte «ex ungue leonem.» Şi la urmă să Ii se spună: «Bine, oameni buni, eu am scris cartea asta! Nu aflaţi că-i escelentă?» Anonimi', autorii articolelor de fond ai ziarelor noastre de pildă, nu sînt favorizaţi de aceasti soartă. Au în schimb însî neasămănate recompenze. Cine va putea spune satisfacţia ce o are autorul anonim al unui articol, cînd îl laudă chiar duşmanul lui? Şi cine, mai ales, va avea desăvîrşită satisfacţie a autorului anonim, desavuat de prietinul Iui cel mai bun? E o critică absolut justă. Autorii dispar, duşmăniile şi prietinia dispar şi ele şi se cri-tizează singur lucrarea. Va ajunge critica ştiinţifică, şi mai ales publicul, la acest înalt punct de observaţie, încît să poată judeca opera in sine, fără cea mai mică nuanţă de personalitate? Şi autorii noştri mari, avea-vor vre-odată mîngăirea de a se putea m'ndri: «opera mea a plăcut nu pentru că eu am scris-o, ci pentru că publicul însuşi a înţeles-o şi a siinţit-o alăturea de mine» ? Al. www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1904 LUCEAFĂRUL 349 C î N T E C Frunză verde, frunză verde, — Frunză verde îmî aduce La fereastra mea, . Porumbiţa 'n cioc, Fîlfîind din aripT bate Poate dragul meu trimite-mT Rlbă porumbea. Veste de noroc... Poate-T frunză din dorita Creangă de măslin,.. — Biată inimă bolnavă, Frunza e de spin. 5ibiiu. 0. MflIOR. CRONICĂ Şl NOTIŢE. Unui «gentleman». în Nr. 40 — din 13 Oct. — al revistei economice «Activitatea» din Oră-ştie, un «şevaler», duşmănit cu sintaxa limbei noastre, şi bun amic al dluî Dr. Diaconovich (nu Diaconovicî), publică un articol chilometric în care face apoteoza noualesuluî secretar al Asociaţiuniî. Autorul articolului e duşman al «popismului», «filologiei» şi al revistei noastre. Pornind din «axiomul» că «nebunul n’asudă nici la deal nici la vale» şi din faptul că «gentlemenii» cari atacă, sub masca anonimitătiî — deşi D-zeu a dat tuturor dobitoacelor un nume — nu sînt vrednici decît de milă sau dispreţ, — n’ar trebui să mai răspundem eu nici un cuvînt Ia nălucirile neserioase cari îm-pînzesc aproape o pagină şi jumătate din «Activitatea». Ca să nu-şî imagineze însă necunoscutul vre-un triumf — şi împreună cu el poate directorul şi unii cetitori neorientaţî ai numitei reviste — prin cel mai meritat răspuns din partea noastră: «todtschweigen», vom face mai întîi cîte-va spicuiri din elogiile cu cari îl înzestrează pe di Diaconovich, pe care-1 rugăm să nu se supere dacă le reproducem textual: »E adevărat, că domnul D. e advocat şi nu literat. Din contră (?) aceasta e pentru împrejurările noastre concrete bine, Diacono-vici e literat ca advocat şi advocat ca literat.» — Aţi înjeles? Dl D. e advocat şi nu literat. în împrejurările noastre însă este din contră un advocat ca literat şi un literat ca advocat. E o drăgălaşă perinutaţie, dragă cetitorule, nu te zăpăci! Tot aşa am putea zice: domnul literat este un Diaconovich ca advocat, sau domnul advocat este literat ca Diaconovich, sau din contră advocatul este un Diaconovich ca literat. «Dl D. are încă prea multă cultură literară pentru cerinţele noastre şi mai ales pentru scopul «Asociaţiuniî transilvane». între paranteze, şevalere, «Asociaţiune transilvană» nu mai avem. «La «casine» vedem pe toţi bătînd cărţile, dar foarte rar pe cîte unul cu vr’un jurnal în mînâ. Aici merită dl Diaconovicî toată lauda». Şevalere, dacă ai şti măcar interpuncţie, după-cum nu ştii scrie romîneşte, ai fi pus aici virgulă şi nu punct, şi nu i-ai fi aruncat dluî D. în faţă acest lucru, care aparţine «diverselor scornituri». «Dl D. a dat viaţă «Enciclopediei Romîne», cel mai mare op literar şi ştiinţific al timpului ultim al tuturor Romînilor». Autorul e de bună credinţă şi vorbeşte serios 1 www.dacQFomanica.ro 350 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1904 Şi cînd săvîrşeşte caracterizarea persoanei dlul D.: «Un om vesel, asociabil, spilcuit şi elastic»... e tot aşa de serios. Ce va zice oare dl D. la epitetele panegiris-tulul său războinic? Autorul care-şî exprimă opiniunea »cu fran-cheta şi imparţialitatea acelui om, ce arborează lealitatea şi libertatea examinării ca o devisă falnică», spune despre burghezimea noastră (citeşte : advocaţii, medicii, profesorii, funcţionarii noştrii) că are învăţătură dar nu cultură, aminteşte apoi de un pretins docent la universitate, — pe care-1 înjură — iar «Luceafărul» îl numeşte «harababură de literatură, ştiinţă, filologie, fără nici un program, şi nici o ţintă», «un fel de ermafrodit». Mulţumim autorului (pe care divul Traian să-l povăţuiască) pentru acest ton şevaleresc, în numele burghezimii noastre, al pretinsului docent universitar şi al umilitei noastre redacţii! Cel ce înnoată «în apa rece a realismului brutal» e vădit că nu află în revista noastră ’ nici o ţintă şi nici un program. Şi de va mai scrie o sută de articole tot nu o va afla. Scriind epitetele de «harababură» şi «ermafrodit», poate că autorul s'a gîndit la articolul: «Un curent neîntemeiat în literatura romînească».*) Dacă da, atunci autorului nu-i rămîne decît să păşească nemascat pe arenă... In acest caz la revedere «harmonice tip urban»! Redacţia. f CĂRŢI $1 REVISTE. (Dări de seamă şi notiţe bibliografice.) Alexandru P. Vojen, Carmen Sylva, — studiu critic, — Arad 1904. Un tînăr făr de musteaţă, cu o frunte înalt boltită de-asupra unor ochi mici de Cazac neaslîmpărat, a descălecat din părţile laşului în ţara noastră, purtat de gîndurî de apostol: luminarea cărturarilor romînl din Ungaria. Şi graiul apostolului cu polecră barbară cu-vîntă c’un avint exaltat despre tainele operei de artă a Carmen Sylvei şi despre misterele greu de tălmăcit ale nemuririi sufletului nostru. Spusele Iui farmecă lumea dela noi şi cinstiţii creştini serbătoresc pe apostolul Alexandru... Iar acesta încasează coroană lîngă coroană, trăeşte bine şi e fericit. Conferinţa «Carmen Sylva» s’a şi tipărit. Acei cari a£i auzit-o pot deci să-şi reînvie uşor farmecele trăite, în aceasta conferinţă e bine că s’a accentuat nota naţională din activitatea regineî-poete, fiindcă aceasta *) Vezi «Luc.» a-1903, num. 14, p. 243. pentru noi e cea mai simpatică. Restul conferinţei nu ne descopere pe acel care vrea «a croi un nou drum cercetărilor întreprinse asupra operilor literare» (Cf. Revista idealistă An. I. Tom. II. p. 395). Pe originalul cu «o nouă direcţiune a criticei», cu un «nou sistem de cercetare şi procedare» din «Mişcarea literară la noi» îl regăsim şi în această conferinţă, iar în plus o doză curioasă de avînt poetic declamatorie falş. Conferinţa a doua nu o cunoaştem. Se zice însă că s’ar adăpa din apele teozofiel şi ale altor sisteme filosofice necongruente cu maturitatea minţii celor mulţi. Şi-a căror răspîndire printre cei cari primesc fără să controleze şi judece, numai dăunătoare poate fi. De aceia ne mirăm mult cum o foaie ca «Poporul Român», care are o misiune sfîntă şi care trebue să-şi cumpănească orice vorbă, sare în apărarea teozofiel, (Vezi Poşta Redacţiei din Nr. 38 — 1904) pe cînd alte foi ale noastre: «Răv.», F. Diec.» n’au găsit la loc să aprobe aceste idei «mîntuitoare». Această nouă profesiune de credinţă poale sărşi aibă rostul ei la anumite neamuri c’un trecut cultural matur, dar cine o propo-vădueşte între poporul nostru dovedeşte o desăvîrşită desorientare «asupra desvoltării fireşti a unui neam şi prin urmare face o fundamentală greşală, care mai ales unei foi poporale nu se poate ierta. Alta e chemarea noastră a tuturor: cultivarea culturei noastre naţionale şi a limbeî noastre mame, ca să nu mal fim vrăjiţi de farmecul limbeî vorbite de pribeji ca Vojen. Acesta a fermecat lumea cu frumseţea şi muzicalitatea lirnbti, iar cei neobicinuiţi nu şi-au mai daf silinţa să se oprească şi asupra fondului. Şi de-ar fi făcut-o aceasta, desigur că nu proslăviafi existenţe dubii certate cu bunele moravuri. ■* * * Administraţiunea casei bisericii. «Clte-va cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae-Dontnesc şi Trel-lerarchl din Iaşi». Bucureşti, 1904. O elegantă broşură de 59 pagini în care dl Alexandru I. Lăpedatu povesteşte în cuvinte alese şi documentate istoricul bisericilor de curind tîrnosite din laşi, Iar dl Lecomte du Noiiy face descrierea artistică a acestor biserici. * * * I. C. Popescu-Polyclet, Viorele, versuri. Craiova, Librăria şi tipografia David I. Benvenisti, 1904. 1 volum de 92 pp. în 8«. Preţul 1 leu. Mulţi visători încearcă să înstrune şi astăzi Lyra şi să-şi doinească frumos frămîntările inimei lor tulburate de văpaia ochilor cutărei Laure, dar acordurile ei nu mai opresc lumea noastră alungată de afaceri, glasul ei nu-1 mal ascultă nimeni .., doar cîteva suflete îndrăgite ... Unde sînt clipele liniştite şi făr’ de gîndurî cînd inima-şi cînta, supt vraja nopţilor de lună, tainele dorurilor sfinte ? S’au dus ... şi n’â mal rămas decît amintirea lor duioasă. A scrie astăzi versuri lirice e greii, din cale afară greă, fiindcă sufletul poetului trebue să tie o adevărată comoară înveşmîntată în cea mal desăvîrşită formă, ca să poată farmeca şi fura inima şi auzul mulţimii ri- www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1904 LUCEAFĂRUL 351 gide.şi aniărîte de vremurile noastre. Iar personalităţile puterniie sunt rare, mal cu samă pe tărîmul poeziei lirice. Noi Romi nil în literatura cultă sîntem sărăcuţi în această ramurăa poeziei şi aşteptăm cu dor venirea unul Mesia. De pe malurile Jiului, pe unde rătăcea un visător, cu vecînice nostalgii de ducă şi cu un suflet delicat, ne vine un volum de versuri, cari dovedesc spusele noastre de mai sus. Autorul lor a scris şi în coloanele re vistel noastre, deşi dispoziţiunile sufleteşti nu-1 apropie de noi. Glasul tînguelnic, posomorit şi obosit nu e firea noastră a tinerilor cu firea îmbujorată de focul luptei înverşunate. întreg volumul e vibrarea unei singure strune, e cîntecul în surdină a unul Copil sărman şi solitar, O floare moartă pe trotuar ... care de şi icl-coalea prin gingăşia versurilor şi prin notele sincere ne fură şi ne înduioşează, nu ne poate înlănţui de personalitatea Iul. Autorul versurilor însă e un începător tînăr, care, aflînd cărarea dreaptă a poeziei roniîneştî, ar putea, poate, să ciute cu oare cari sorţi de izbîndă tainele sufletului săfi. — Poezia dela sfîrşitul volumului, credem, că e o des-amăgire vremelnică atît pentru autor, cît şi pentru acela căruia e dedicată. Ca notă caracteristică a unei generaţii de poeţi care piere, safi trebue să piară, o reproducem: IN MANSARDĂ. Lui F. B. Răsar în nopţi de primăvară Atiţîa ochi sfioşi de stele, Iar din mansarda lui poetul Şi-’ndreaptă ochii cătră ele. El le Iubeşte şi le cîntă, Că numai ele l-au zimbit, De cîteorl a plîns de doruri, De cîte ori a suferit. Dar a venit şi Toamna rece, Si stele nu s’afi mal ivit, Mansarda azi e solitară, Iar visătorul a murit. A murit, fiindcă stelele în cari credea şi pe cari le cînta nu erafi stelele neamului său... O. T. Codru. * * * Cronică străină. La 18 Octomvrie n. s’a desvălit în Berlin statuia ridicată împăratului Frideric, tatăl actualului împărat Vilhelm. Tot în acelaşi zi s’a deschis şi muzeul *Frideric>. Statuia, opera sculptorului miinche-nez Rudolf Maison e slabă, tot atît de slabă ca şi cea dela «Brandenburger Thor», opera sculptorului de Brueti, făcută şi aceasta tot după «ideile şi planurile artistice» ale împăratului. O Unul dintre sculptorii maghiari cu mal mare trecere, fâzsa Kâroly a espus de curînd în salonul Schulte din Berlin o xilografie repre-zentînd două femei, una în negru şi una în alb, şezînd faţă în faţă şi bînd dai. Numărul din urmă al revistei germ-ne din Miinchen: «Dre Werkstatt der Kunsh arată însă că xilografia artistului maghiar e o plagiatură după desemnul *La vie au rose» al spaniolului Gose. Numita revistă dă clişeul amoelor lucrări. Jozsa n’a făcut alta decît a postat femela în negru de-a stînga, Iar femela în alb de-a dreapta. Invers ca la Gosi. O Eleonora Duse, renumita tragediană italiană, a dat în Budapesta cu o trupă italiană de elită 4 reprezentaţii teatrale : *Magda», tL'altro pericolo», »La signora dalie camelie» şi >Monna Vana», secerînd prin arta el neîntrecută admiraţie generală. O în Bruxelhs, în curînd se va ridica o statuie marelui romancier francez, Emile Zola. Execuţia sta-tulel e încredinţată sculptorului francez C. Meunier. Statuia va fi înaltă de 2 metri, reprezentind pe Zola în picioare. Soclul are sculpturi cu motive din cele mal celebre opere ale lui Zola. Statuia împreună cu soclul v.t avea o înălţime de 7 m. O Rudyard Kipling, romancierul englez de-o mare fecunditate literară, a pu-bricat un nou volum de schiţe şi nuvelete ţinute tnal mult în ton. vesel şi satiric: «Trafficks and Discoveries». Critica engleză i impută lui Kipling că scrie numai lucruri scurte şi se ocupă merefi de acelaşi tip de oameni. Rezerva criticilor va fi mal uşor înţeleasă, dacă vom aminti că acu’s dol-trel ani, Kipling a zeflemizat cu multă ironie mania esagerată a sportului la Englezi, numindu-I pe aceşti maniaci «ntălmuţe în flanel». O Oscar Panizza, poetul german de «talent neobişnuit şi cunoştinţe largi», care pe la anii 80, prin versurile sale inescepţionabile ca formă, adîncl ca fond, atrăsese asupra sa atenţia cercurilor literare, — a înebunit zilele trecute în Miinchen. în versurile sale umorul grotesc şi ironia pişcătoare, ce adeseori trecea în blasfemie şi ci-nizm, se perindau cu descrieri fantastice şi pline de întunerec. □ Scena încoronărif regelui Engliterel Ed-ward I. a fost eternizată prin un tablofi uriaş de 20 urme de lung, opera pictorului englez Edwin Abbey. Figurile sînt toate pictate după natură şi în mărime naturală. Regele Edward încă s’a prezintat de repeţite ori în atelierul pictorului ca să-i stea model. Tabloul se va espune şi în public. * * * Noul Abecedar şi Călăuza noului Abecedar, de Dr. Petru Şpan, Sibil, Tipografia archidiecesană 1904. în cercurile intelectuale romîneştl, dl profesor dela institutul teologic-pedagoglc din Sibil, dr. P. Şpan, e cunoscut nu numai ca instructor şi pedagog distins, ci totodată ca un muncitor zelos pe terenul literaturii didactice. Activitatea d-sale de pîn’aci, prin bogăţia şi rodnicia el, justifică pe deplin părerea acelora, cari-I conzideră pe dl Şpan de reprezentant al pedagogiei la noi şi de primul nostru bărbat de şcoală. Fără a face pomenire de scrierile ce le-a edat pîn’ aci în ramul pedagogiei, Abecedarul acum apărut, de care ne ocupăm în scurte cuvinte la acest loc, este o probă mal mult despre munca ce depune zelosul profesor în serviciul şcoalel romîne. Opşorul acesta este chemat să aducă reformă generală şi să deschidă epocă noauă în istoria inştrucţiuni www.dacQFomanica.ro 352 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1904 noastre şcolare. Metodul de care se călăuzeşte acest Abecedar, la instruarea cetitulul şi a scrisului, metodul aşa numit al «cuvintelor normale», prezintă o direcţiune cu totul nouă în evolutiunea istorică a Abecedarelor. Supt acest raport cărticica dlul Şpan e o lucrare absolut originală, de felul căreia — după cunoştinţele noastre,— nici străinii, nici Germanii chiar, nu posed pînă astăzi. Faptul acesta deja i dă o importantă netăgăduită Ţinta Abecedarului fiind exterminarea din şcoală a mechanizăril sterile şi a memorizării ucigătoare de spirit, el are ca bază legile psihice, în osebire principiul psichologic-didactic al concentratiunil, recunoscut de pedagogia modernă ca temeiul cel mal solid al învăţării. Justificat şi sprijinit pînă în amănuntele cele mal mici de legile şi cerinţele psihologice, învăţarea cetitulul, după metodul acestui Abecedar, se face «cu pricepere, cu judecată şi cu plăcere», prin ce se ajunge la formarea judecăţii şi a caracterului elevilor. In acest scop Abecedarul se bazează pe povestea: «Mama şi fetiţa», de E. Sevastos, menită să înzestreze spiritul elevului cu o sumă de idei şi gîndirl, ale căror formă externă va avea pe urmă să o cunoască şi să o descrie. La actul acesta al instruăril se alternează metodul analitic cu cel sintetic, chlemate Iarăşi a deştepta interes şi judecată. Se împarte deci în mod natural în: Pregătire : Partea I. 1 Silabizarea. 2. Sonificarea. 3. Cetirea şi scrierea. 4. Literile cursive şi tipărite. Partea 11. cuprinde — în locul descrierilor seci uzitate pîn’aci — poveşti şi istorioare potrivite şi atrăgătoare din scriitorii noştri populari, Creangă, Ispirescu, etc. La acest Abecedar e indispenzabilă «Călăuza», în care se espun motivele psihologice, pe cari e sprijinit, şi se dafi poveţele şi îndrumările metodice necesare învăţătorului la aplicarea lui. Drept orientare se face şi o lecţiune-model de cetit şi scris. Aceste conzideraţiunl ne îndreptăţesc a crede, că Abecedarul acesta va aduce progresului şcoalel romîne adevărate şi reale servicii. Invităm deci atenţiunea tuturor celor cari poartă interes pentru mersul instrucţiunii noastre şcolare, în special a învăţătorilor romînl de pretutindeni, asupra acestui opşor important, Ia compunerea căruia neobositul autor, ani de-arîndul şT-a frămîntat mintea, numai ca să pună în mînile elevilor săi, învăţătorii români, «un m'j-loc puternic de a creşte generaţiunl inteligente, harnice şi de omenie.» (Gh. t.) * * * «Convorbiri literare» an. 38, nrul 10 din Octomvrie are următorul cuprins bogat: C. Meissner: Invăţămîntul primar (în raportul adresat M. S. Regelui de dl Sp. Haret, ministrul instrucţiei publice şi al cultelor.) — Dr. G. Proca: Ob-servaţlunl asupra învăţămîntuluî nostru secundar. — N. lorga: Mărunţişuri de istorie romînească. — I. A. Candrea: Din elementele latineşti ale limbii romîne. — E. Hodoş: Gruia ’n Ţarigrad (baladă populară.) — Ciru Oeconomu: Din Rucăr (roman.) — D. Nanu : Stăpîna. Aestuas infelix (poezii.). — V. Pîrvan: Un vechîu monument de limbă literară romînească din 1639—1668. — G. Bogdan Dulcă: M. Sadoveanu: Şoimii (dare de seamă.) — N. I. Basilescu: Răspuns la atacurile din «Cultura Romînă.» * * * «Sămănătorul» n-rul 40 şi 41 conţine, ca de obicei, material bogat şi interesant. Remarcăm articolul dlul N. Iorga: «Regele la laşi» (nrul 41) scris cu vervă şi multă dragoste de neam şi ţara sa, în care s’au adăpostit mii de vînătorl de cîştig. Dar «ori cît s’ar scurge la noi valul necurat al vînătorilor de cîştig, pămîntul e al nostru, căci noi am arat şi am luptat cu el, căci noi am sămănat în el bobul pînil de toate zilele şi sfintele oase ale ostaşilor noştri morţi pentru ţară. Şi vîntul va lua odată înainte pleava pe care el a adus-o, Iar noi, — noi vom rămînea înrădăcinaţi în glie.» — *Cîntăre-filor dela oraş» le dedică o frumoasă poezie redactorul nostru O. Goga, ( nr. 40.). O reproducem şi noi dimpreună cu răspunsul: *Unul ctntăreţ dela fard» (nrul 41) semnat de dl G. Vîlsan. — Mal găsim schiţe şi povestiri de: I. Ciocîrlan, N. Beldiceanu şi Artur Goro-vel, apoi poezii de O. Cernea, D. Anghel, A. Mîndru, Natalia Iosif, E. Furtună şi D. Măricaş. — Cronică şi răspunsuri. P0$TA REDACŢIEI. Rectificare. In articolul nostru din numărul, trecut: Iosif Ştcrca-Şulu|u. pag. 1, col. 2, şir.'l 3 de jos, tn loc de «care a organizat garda naţionala dela Arad,» etc., este a se citi: «care a organizat garda naţională din Abrud» etc La dorinţa dlul Şuluţu rectificăm că dsa n’a fost un urzitor ci un spriginitor al ideii de a se scrie «Enclopedia Roinînâ.» Slsifus. AI toată dreptatea. Şi «poşta» tşl are eroii săi. Din cele multe alegem una: C 1 N T E C. Gîndul meu la tine zboară Ziua’ntieagă, noaptea ’ntreagă, Prin urmare, prin urmare Tu Im! eşti atlt de dragă ... Viaţa mea-I atlt de tristă, Noaptea mea-i attt de mare, Şi-s atlt de siugur astăzi . . . Prin urmare, prin urmare . . . D-şoarei A. O. M. (Sibilu) Mulţămitâ pentru drăguţele cintece începem publicarea lor in numărul de faţă. «Ţie» c o inspiraţiune prea întunecoasă şi crudă, pentru ca s’o putem publica. Spin, Căpruţa. Slabe, foarte slabe, cum slnt căpruţele primăvara Dlul Teodorescn — Vlena. E cam curioasă părerea D-Voastrâ asupra ortografiei. Adecă şi asta poate să fie «Ciocoiască» ? Care-atuncl cea ţărănească ? Care doftoricească etc? — Dacă numai ortografia Vă supără — nu renunţaţi la revistă, fiind că ne-am hotărltl ca de dragul D-voastră s’adoptâm alta. Vă rugăm, scrieţi-ne, care Vă satisface mal mult ? APARE: La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul unul esemplar 50 bani. In Romtnia 65 bani. ABONAMENTUL: Pe 1 an 12 cor., pe jumătate de an 6 cor. Pentru 'străinătate 1 an 16 franc Redacţia'şi Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 7. Tipografia Pop»orul Român» Budapesla, strada Amazon u. nr. 6 PROPRIETATEA ŞI EDITURA REDACŢIEI. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.,: OCTAVIAN GOGA. www.dacQFomanica.ro