losif Şterca-Şuluţu de Cărpiniş • • Din lienric lieine (poesie) . . • • Pagini străine . . .... • Supt lună (poesie) ...... Premiul „Luceafărului": Rurel cere banî Cronică şi notiţe. — Cărţi şi reviste. — Poşta redacţiei. HustraţiT: losif Şterca-Şuluţu. Crucifixul de Michel flngelo. O. T. Codru Ludovic Dauş George Murnu Ludovic Dauş * * * .j * www.dacQFomanica.ro „Luceafărul" — Rn. III. Hr. 19. — Budapesta, 1 Octomvre, st. v. 1904. Abonament. Abonamentul se plăteşte Înainte 1 Pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi; numai pe un an: 7cor. — în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. — Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. Autorii romîni, cari doresc ca revista noastră să ia notă A despre operele lor, sînt rugaţi a trimite redacţiei cîte un esemplar. V Premiul „Luceafărului" a fost întimpinat de pretutindeni cu interes viu. în numărul de faţă începem publicarea lucrărilor întrate. Condiţiile ,se pot ceti în numărul 14—16. Mutîndu-se administraţia în str. Zdldfa 7, rugăm să ni se trimită mandatele la această adresă. Coperta acestui număr e lucrată de D-şoara Lili Vincenz din Craiova. www.dacQromanica.ro IOSIF ŞTERCA-ŞULUŢU PE CĂRPINIŞ. Alegerea de preşedinte al fruntaşei noastre instituţiunl culturale „Asociaţiunea", e un moment destul de important în viaţa noastră culturală, pentru ca noi ucenicii condeiului s’o învrednicim de atenţiunea cuvenită. Faptul, că adunarea generală a „Astrei" din Timişoara a proclamat, unanim şi cu multă reverinţă, de preşedinte al ei tocmai pe una dintre cele mai venerabile figuri, cari împodobesc Panteonul nostru naţional, ne umple inima de bucurie şi de nădejde într’un viitor mai bun. în sinul „Astrei", acest eveniment credem că însamnă inaugurarea unei munci serioase şi a unei activităţi disciplinate, care va de-săvîrşi sporul greoiu de pînă acuma, şi va înmulţi prin fapte cumpănite meritele acestei instituţiuni. E bine ca şi marele public să-şi dee samă de trecutul şi virtuţile persoanei căreia un popor i-a încredinţat o misiune atît de sfîntă şi grea, de aceia găsim potrivit a enara pe scurt momentele mai importante şi mai caracteristice din viaţa noului preşedinte.1 Dl Iosif Şterca-Şuluţu de Cărpiniş e vlăs- 1 Datele biografice şi toate inforn aţiunilc le luăm din Memoriile dlul Şuluţu, din «Enciclopedia Romînă» şi din nişte preţioase notiţe ce le avem la îndămlnă. tarul unei ilustre familii din munţii Apuseni, despre care G. Bariţ scrie: „Familia Şt. Şuluţu de Cărpiniş şi Aron de Bistra, e una din cele mai renumite şi bine-cuvîntate de Dumnezeu, între două sute cincizeci de mii familii din Transilvania."2 în trecutul acestei familii sînt înnădite multe clipe de entuziazm înălţător şi multe momente de mîndrie naţională a Romînilor din Ardeal. Atunci, cînd se va urzi istoria neamului romînesc din Ungaria ea desigur va figura pe cele mai frumoase pagini din trecutul nostru. Dl Iosif Şterca-Şuluţu e fiul marelui ro-mîn Ioan Şterca-Şuluţu (n. la a. 1796, f 1858), e nepot de frate al Mitropolitului Alexandru şi strănepot al episcopului Petru Paul Aron de Bistra. Casa tatălui d-sale, tribunul dela 48 şi sufletul operaţiunilor militare ale acelor vremuri crîncene, era cuibul planurilor măreţe izvodite de fruntaşii neamului romînesc din Ardeal şi de refugiaţii politici din Romînia. Tatăl, ca şi fiul mai mare, Dionisie, (n. la 1825 f 1897), — care a organizat garda naţională din Arad şi Abrud-sat şi care şi-a testat toată averea, de 40,000 coroane, pentru scopuri naţionale — au fost în tot- 8 «Transilvania» din 1877 Nr. 24. www.dacQromanica.ro '324 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1904 deauna naţionalişti convinşi şi însufleţiţi, luînd parte activă şi intenzivă la toate mişcările naţionale şi culturale romîneştl ce au durat cursul veacului trecut. Fiul al doilea, Iosif, s'a născut în 10 Septembre 1827 în Cîmpenî. Studiile şi le-a făcut în Cluj, Murăş-Oşorhelu şi în Budapesta. Dela 1849—61 a ocupat mal multe funcţiuni în administrare; la anul 1861 a fost ales de vice-comite al comitatului Cetatea de-Baltă; la 1863—4 a fost deputat în dieta din Sibiifi, Iar dela 1869 a funcţionat în calitate de consilier la Tribunal pînă la a. 1881, cînd, în urma atitudinel d-sale neplăcute cercurilor oficiale, a trecut în pensiune.1 Ca funcţionar de stat superiorii săi maghiari şi nemţi, preşedinţi de tribunal, comiţi supremi, contele B61di Ferencz şi Bethlen Farkas, apoi cancelarul curţii imperiale contele Francisc Haller, au scos în relief în decretele lor, — publicate şi în „Gazeta Trans." — caracterul, capacitatea, imparţialitatea, cultura superioară şi ambiţiunea d-sale de a fi întotdeauna corect. Cel ce vrea însă să cunoască sufletul curat şi romînesc al D-luI Şuluţu trebue să citească scrierile sale. „Scrierile mele, în formă de monografii, biografii, schiţe istorice, au avut un singur scop: eternizarea şi restabilirea adevărului asupra întîmplărilor, mai ales a faptelor săvîrşite de poporul romînşi de conducătorul poporului, Avram Iancu. A întări pe Romînl în credinţă şi pietate; a-i desvolta ambiţiunea naţională şi mîndria pentru tot ce-I strămoşesc; în fine a-I infiltra adevărată independenţă sufletească" — ne spune singur, aşa de sincer, dl Şuluţu.2 Aceste scrieri au într’adevăr mal ales valoarea unor preţioase izvoare pentru evenimentele din 48. Ele aruncă însă o lumină fericită şi asupra personalităţii autorului, hle ne spun că din frageda 1 Cf. «Enciclopedia Romînă*, tom. III. p. 1042. 2 Cf. Memorii VI. p. 127. Tot acolo vezi şi numele bărbaţilor cu nume, cart s’au exprimat elogios despre scrierile diul Şuluţu. tinereţă era un însufleţit adept al celor mal liberale şi democratice principii. La 15 Martie 1848 îl vedem luînd parte activă la mişcările frumoase ale tinerimii ungare din Pesta. La liberarea întemniţaţilor politici Tancs ts şi Murgu ia parte şi d-sa, Iar pînă cînd Petâfi a declamat celebra poezie revoluţionară „Talpra ma-gyar“ era în imediată apropiere.1 Intimitatea diul Şuluţu cu tinerii din Pesta nl-o dovedeşte şi faptul, că matadorii revoluţiei2 l-au cercetat în lunaMaiti 1848 la casa părintească în Abrud, unde au stat 8 zile. Atunci a condus d-sa pe Vas-vâri la Iancu în Vidra, unde între aceşti doi a avut loc celebrul schimb de vorbe. în „Memorii" dl Şuluţu ne povesteşte luptele Romînilor din Munţil-ApusenI cu Hatvani şi cu Kemâny Farkas, apoi catastrofa Abrudului, restabilind adevărul isteric adoptat şi dt Unguri chiar şi în ceea ce priveşte personalitatea iul Iancu, pe care nu-1 mai numesc tăclunar, bandit şi laş, ci tînăr idealist, cum erau Petâfi şi Vasvâri al lor. în ceea ce priveşte valoarea „Memoriilor" dluî Şuluţu, credem de nimerit a reproduce cuvintele lui G. Bariţiu.* „Domnul Şuluţu este unul din puţinii scriitori originali şi vom spune pentru ce. Dînsul este original pentru că e înzestrat cu un spirit de observare din cele mal perspicace, dotat cu un tact fin şi profund cunoscător al oamenilor şi rela-ţiunilor sociale şi politice din patria sa; cu o vastă experienţă consumată, are în totdeauna curajul opiniei, al sentimentelor şi al convingerilor sale. încă nimeni n’a fost în stare a răs-frînge nici unul din preţioasele descoperiri şi adevăruri istorice, pe cari distinsul autor ni le-a împărtăşit în scrierile sale de pînă acum. Nu, pentrucă cele ce ne spune domnul Şuluţu în scrierile sale sînt purul adevăr, nefalsificat, garantat * «11 ţineam de-un picior» Cf. Memorii, VI. p. 223. 2 Vasvâri Pâl, Vidâcs Jânos, Lisznyai Kâlmân şi Gaj-zâgo Salamon. 8 «Observatorul» Nr. din 2/s 1883. www.dacaromamca.ro Nrul 19, 1904 LUCEAFĂRUL 325 prin documente autentice, prin puritatea sentimentelor şi a caracterului său personal, pe care nimeni nu va cuteza să-l tragă nepedepsit la îndoială." Părţi din „Memorii", (o femee eroică) sînt reproduse şi în cărţile didactice din Romînia. Guvernul nostru a oprit această carte din motiv că aţîţă duşmănia dintre Romînl şi Unguri. Pelîngă „Memorii" dl Şuluţu a scris în „Enciclopedia Romînă" peste 80 de ar- ticole, cele mai multe istorice şi referitoare la evenimentele din 48. Astfel amintim : monografia Abrudului, biografia lui Iancu, a prefecţilor şi tribunilor cari au luat parte la luptele din 48, a lui Dragoş şi Dobra etc., cari aă importanţa că sînt povestite de un martor ocular neexcep-ţionabil. Vrednice de remarcat, tot din acelaşi publicaţiune, sînt „Iobagii" şi „Valachiî." Coloanele „Gazetei", ''„Federaţiuniiu, I0S1F ŞTERCA-ŞULUŢU. www.dacQromanica.ro 326 LUCEAFĂRUL Nru! 19, 1904 „ Observatorului şi ale „Transilvaniei“ — în care nime n’a scris mal mult afară de Bariţiu — sînt pline de studii şi articole, cari apără trecutul şi drepturile noastre naţionale. Dl Şuluţu s’a ocupat, fiind foarte competent, şi cu literatura vînătorească, şi a dovedit că ţăranul romîn, care în „Vadâsz-!ap“ — aflătoare şi pe masa M. S. Regelui — e batjocorit, scriindu-se afirma-ţiunea ridiculă că fuge ca un laş de urs1, — a fost din vechime superior ca vînător popoarelor conlocuitoare. Dl Şuluţu s’a distins şi ca polemist rezolut, care şl-a apărat întotdeauna afir-maţiunile cu mult rezonament şi cu o puternică îndărătnicie. Lăsînd la o parte polemicile d-sale cu istoricul G. Bariţiu, amintim discuţiunile ce le-a purtat cu Ovâri, Ormossy Lajos şi cu renumitul general Klapka2. Meritele d-luî Şuluţu ca Romîn în viaţa socială sînt tot aşa de mari ca şi cele pe terenul cultural. A luat parte la toate conferinţele, congresele naţionale, a fost membru în dieta din 1863/4, apoi în comitetul partidului naţional dela 1881—84. Ca funcţionar de stat a avut mult să îndure dela superiorii săi, dar întotdeauna a ştiut a suprapune, cu cinste, interesele de obşte celor personale.3 în „Gazeta Transilvaniei" Nr. 177 din 1904 ne spune singur: „Eu din parte-mi mi-am făcut datorinţa faţă de poporul Romîn, din frageda mea tinereţe. Am făcut dreptate şi am împedecat de a i-se face nedreptate ţăranului, în toate ocaziunile, timp de 30 ani, cît am stat în serviciul 1 Dovada cea mal desminfitoare e satul meu din crierii Carpatilor, de sub poalele «Călimanulul», unde nu-I pul de Romîn care să nu fi dat bineţe «cumătru-lul». Numai fie-Iertat moşul meu a tras pielea la vre-o 25. 3 Cf. «Transilvania» Nr. IV, a. 1900 şi «Memorii» VI pag. 159—189, de unde se poale convinge oricine de ţinuta deamnă a dlul Şuluţu în mişcările dela 1859. 3 Cf «Gazela Trans.» Nr. 24 din 1868. Din persecu-ţiunile ce le-a suferit pe vremea absolutismului e de ajuns dacă amintim decretul guvernatorului Lichtcnstein din 1 Iunie 1859 Nr. 2316, care-1 ameninţă cu destituire fiindcă «nu s’a înfiorat a se numi de un aderent al Unirii Moldo-Valachiel.» Cf. »MemoriI» IV. pp. 41—50. statului. Ce a cîştigat ţăranul, fostul io-baglu şi comunele iobăgeştl cu ocaziunea comasărilor, a segregărilor de păduri şi păşuni; în procesele urbariale pentru moşiile ţărăneşti; pentru dreptul de a ţinea tîrg (mărturie); pentru dreptul de crîş-mărit etc. valorează sute de mii de flo-renî. La înfiinţarea Asociaţiuniî, cînd aceasta n’avea altă avere, afară de una mie florenî dată de episcopul Şaguna şi două mii florenî daţi de mitropolitul Şuluţu, am pornit ca vice-comite pe sate, luînd pe lîngă mine pe protopopul gr.-or. Almăşan şi pe preotul gr.-cat. Tilea şi am încheiat contracte cu comunele ro-mîneştî, prin ce s’a asigurat Asociaţiuniî o sumă de 5000 florenî. Cînd sîngerau vitejii Romînl la Plevna pentru neatîrnarea Romînieî, am pus la cale pe doamnele de romîn din Sibilu, ca să întreprindă o colectă, la care am subscris eu 100 fl. în bani, altă sută în broşuri şi două lăzi de scamă fină. Era p’aci să-mî pierd poziţia. Pentru zidirea şcoaleî civile de fete am dat 100 fl. Pentru zidirea unei aripi la gimnaziul din Blaşiu 100 fl. Pentru muzeul istoric-etnografic 100 fl. Şi numai cu greu s’ar putea găsi o listă de dai Doamne pentru scopuri culturale şi naţionale, pe cari nu s’ar afla numele meu cu sume considerabile. Toate aceste le-am făcut în tăcere, fără nici un reclam, de care n’am trebuinţă, ci le-am făcut pentrucă iubesc pe ţăran cu toată puterea sufletului meu." Viaţa d-lul Şuluţu e împletită cu cele mal importante momente ale Asociaţiuniî. Pe lîngă cele mal sus înşirate, la a. 1881, cînd guvernul a interzis Asociaţiuniî aranjarea unei expoziţiuni, d-sa împreună cu dl Partenie Cozma şi dl Eugen Brote s’au constituit într’un comitet privat şi cu multă osteneală şi jertfă au reuşit să-şi realizeze planul: au aranjat expoziţiunea care a stors pe acele vremuri admira-ţiunea tuturor. Cînd comitetul central al Asociaţiuniî a modificat statutele, d-sa a fost acela care a pretins ştergerea dreptului rezervat www.dacaromamca.ro Nrul 19, 1904 LUCEAFĂRUL 327 guvernului ungar de a aproba alegerea preşedintelui. Prin luptă energică au reuşit să înlăture această tutelă danaică, împrejurare pe care astăzi dl Şuluţu o ştie mai bine aprecia. Tot d-sa a propus în numărul festiv al revistei „Transilvania" ca adunările generale să îmbrăţişeze tot teritoriul locuit de Romîni din Ungaria. Cînd comitetul central a decis zidirea unei şcoale de fete, pe banii colectaţi pentru o academie romînă, dl Şuluţu a luptat din greu pentru reuşita planului. Ca delegat permanent al comitetului central şi astăzi se interesează de mersul acestei şcoale ca un bun părinte. Orice idee nobilă s’a ivit, dl Şuluţu, care nu cunoaşte invidia, „boala romî-nească", cum o numise d-sa mai anii trecuţi, a sprijinit-o întotdeauna. Astfel a fost subvenţionarea şcoalei de fete şi înfiinţarea mesei studenţilor din Sibiiu. D-sa a fost un urzitor al ideii de a se scrie „Enciclopedia Romînă" şi de a se clădi „Muzeul naţional", pentru care osteneşte zi de zi îndemnînd şi controlînd. în 1902 a propus în comitetul central „Unificarea limbii literare şi a ortografiei". Idee care a fost mult discutată, dar a cărui realizare, durere, înaintează încet din cauze independente de voinţa celor cu bune intenţiuni. Aceste sînt mărturiile despre viaţa şi activitatea noului preşedinte al Asocia-ţiunii, adunate în grabă, ce e drept, dar îndestulitoare pentru a ne întări încrederea ce trebue să o avem în persoana aceluia, dela care aşteptăm o nouă şi mai fericită zodie în viaţa Astrei. O. T. Codru. DIN HENRICH HElNE. 0 dai pe-obrajiî tăi în floare E primăvară şi lumină, Dar tot' în inima ta moare, Căci val, ţî-e inima 'n ruină I l-a seama! Teme-te odată Obrajii tăi ruin! să pară, In timp ce 'n inima 'n viaţă Tu vel simţi că-T primăvarăI Ludovic Dauş. 0^= www.dacQromanica.ro 328 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1904 PAGINI STRĂINE. Din literatura neogreacă. Aristotele Valaoriti (1824—1879) e cea mal de seamă personalitate în literatura poetică a Grecie! moderne. Adăpat la izvorul nesecatei poezi! a naturei şi a cînteculuî popular, el, cu talentul său viguros, a creat opere originale de o adevărată valoare poetică şi a dat limbeî neogreceşti cea dintîi îndrumare pe calea desăvîr-şirel. El în multe privinţî poate fi considerat ca Alexandri al Grecilor. Amîndoî au avut mode-luri în literatura franceză şi au atins aceleaşi coarde, împrumutînd subiecte din popor şi din istoria naţională şi cîntînd idealuri şi sentimente care au fost ale contimporanilor lor; deosebirea e că Valaoriti e mai unilateral şi n’a încercat alte genuri literare. O altă mare deosebire între dînşii e că pe cîtă vreme Alexandri a avut o înrîurire uriaşă asupra poporului romîn, dimpotrivă, lucrarea poetică a lui Valaoriti, deşi nu mai puţin frumoasă şi puternică, a rămas fără efect durabil şi intenziv asupra poporului grec. Pentru cunoscătorii adînci ai împrejurărilor din Grecia acest fenomen curios îşi are o explicare firească. în literatura neogreacă există şi perzistă un dualizm de formă şi de fond, care se urcă pînă ’n epoca bizantină, slăbeşte sub domnia Turcilor şi răsare azi covîrşitor. Pedantizmul scîrbos, hrănit de tradiţie şi grandomanie şi sprijinit de stat, de biserică şi şcoală, încearcă să curme pulzul vital al naţiunii, al-tuindu-î ramura verde pe putregaiul unei lumi moarte de două mii de ani. O muncă deşeartă, istovitoare, a cărei urmări funeste neamului lor, puţinii Greci cuminţi le văd cu groază şi încep să dee alarma, dar glasul lor e glasul celui ce strigă în pustiu — cel puţin pînă acum. Un proces analog s’a petrecut şi la alte popoare, la Italieni, la Romîni. Dar cei dintîi au ştiut de mult să se emancipeze de supt tutela limbei latine şi să-şi afirme propria individualitate prin genii nemuritoare; iară Romîniî, plini de bun simţ şi spirit practic, au dezlegat problema în chip firesc şi fără zguduiri seculare. De ce grozavă năpastă au scăpat Romîniî lepădîndu-se de opera lui Maxim şi Laurian, o putem afla de la Greci, unde scriitorii naţionali, care se inspiră şi scriu în limba poporului, sînt socotiţi de eretici şi oropsiţi pretutindeni. Masele inconştiente, lipsite de carte sau crescute greşit, urmează pilda celor de sus, aşa că scrierile, alcătuite în graiul viu şi menite a mărgini influenţa fatală a cărturarilor atotputernici, abia găsesc un răsunet slab în popor, şi zac la an-ticare ca nişte vrafuri mîncate de molii şi acoperite cu praf, sad slujesc băcanilor de învălit grămezile de stafide şi măsline. Nu e de mirare deci că Valaoriti, deşi fruntaş între scriitorii naţionali, a fost puţin gustat şi preţuit. Pentru a înţelege şi mai bine acest lucru, după părerea mea, trebue să adăogăin şi un alt motiv, nu mai puţin vrednic de luat în seamă. Valaoriti (cum arată şi numele Valaor-Bălaur, cu sufixul grec — itis) e originar din Epir, de la Pind, şi prin urmare de origină romînească; şi măcar că, emigrînd de mult în Grecia, sim-ţia greceşte şi se ţinea de grec, dar sîngele lui, dar firea lui întreagă nu putea să-l dezmintă în opera lui literară. EI ni se înfăţişază ca o făptură vînjoasă şi verde ca brazii Pindulul, ca un muntean care a moştenit din belşug vlaga sănătăţii şi a tăriei multor generaţii născute şi crescute în aerul şi libertatea pădurilor, înzestrat cu apucăturile şi instinctele specifice ale poporului romîn, mai primitiv, mai rural, mai sălbatec de cît poate fi un reprezentant al rasei greceşti cu caracterul eminamente orăşănesc. Interesant în această privinţă e cela ce ne spune un biograf a lui, cumcă „poetul nu putea scrie un vers pînă cînd — din inzula Leucada (Santa Maura) unde locuia el — nu’şi arunca privirea în faţa lui, spre munţii Pinduluî care se pierdeau departe în nori“, — atît de dragă, instinctiv, îi era patria părinţilor şi străbunilor săi! Dar nu numai pe el ni l-a zmuls şi înstrăinat vitrega soartă a romînizmulul din Turcia şi Grecia, ci şi pe alţi trei poeţi însemnaţi: pe Riga din Veleştin (1754—1798), cîntăreţul şi martirul libertăţii; pe Zalocosta (1805—1858), poetul liric adeseori egal cu Valaoriti, şi în sfîr-şit pe compatriotul său Cristalli din Săra www.dacQFomanica.ro Nrul 19, 1904 LUCEAFĂRUL 329 ('comună romînească din Epir), un tînăr mult promiţător, dar prea de timpuriu răpit de moarte. Valaoriti e binişor cunoscut publicului european prin diferite traduceri şi studii făcute de străini asupra lui. Pînă acum nu cunosc din el o traducere în limba romînă, cu toate că autorul ca romîn de origină şi artist, merită o îndoită atenţie din partea noastră. Fie traducerea de faţă un îndemn pentru a-1 cunoaşte mai departe şi-a preţui o forţă pierdută din marea energiei romîneştî! FUGA. — «Dă-ml calul, Brioni, dă-ml calul să zbor! Vezi Suli1 la mijloc ne strînge. Dă-ml calul de grab’, aud gloanţele lor Cum şueră calde, setoase de sînge. Brioni, mal Iute. O clipă de’I sta, Din ghiara lor n’olu mal scăpa. Dă-ml calul! tml pare că văd fustanela Vrăjmaşului crunt, a lui Lambru Giavela. Brioni, tu nu-1 vezi? Ca moartea rlnjind Se ’nviforă, spada ’nvîrtind, Se ’ntunecă ochil’ml şi inima ’nghiaţă, Mă mistue, piere sărmana-mî viaţă. Vîrtej furtunatec ori lacom potop Mă ’nghile cu volbura-î ca pe un strop. 1 Suli e un ţinut muntos în Epir, patria vitejilor Su-lioţl, un trib albano-romîn, a cărui rezistenţă eroică la atacurile puternicului vizir Ali-Paşa, satrapul Epirulul, lî-a făcut numele vestit în întreagă Europa. Luptele lor cu Aii avură loc la începutul veacului trecut. Căpetenia lor, cum se vede mal la vale, e Lambru Giavela, care e îmbrăcat în fustanelă (o cămaşă scurtă şi cu multe cute), purtată de AlbanejI şi haiduci. Ali-Paşa, venind cu putere multă să supue pe rebelii Sulioţ, e silit să fugă ruşinos şi să se ascunză în reşedinţa lui din la-nina, capitala Epirulul. Poetul ni-1 prezintă în momentul cînd, simţind primejdia, strigă lui Brio ii, omul săă, să aducă frumosul său fugar spre a-1 scăpa cu fuga. Spre mine privirea-I o văd înholbată. Cu spada-I vrea pleptu-mî adînc să-l străbată. Simt flerul în mine, simt pieptul meti rupt — Auzi’l 1 mă chlaniă să lupt. Mă arde suflarea-I murdară de glilaur; O vezi-1 asupra mea ca un balaur! Dă-ml calul! Că ’n vale acum umbrele curg Şi pot să mă pierd în amurg. Acuma, cînd steaua-I se slînge ’n mormîntu-I, 0 Lună, Ali-Paşa te roagă să-l mintul». * * * In faţă-I stă mîndru fugarul privind Ca corbul de negru sclipind, Cu şaua de aur, potcoave de-argint... El bate şi scurmă pămînt din copite, Zăbala din gură-şl înghite Şi nările ’ntinse şi late 1 spumegă rumene şi sîngerate. Aude războiul, nechează, ciuleşte, Sălbatec în juru-I priveşte, Şi coama-I tresare şi coada ’n fior, ’Şl mlădie trupul drept şarpe uşor. Şi sprinten ridică piciorul dintH, Străluce potcoava ’n călcîlfi; Şi totu-I mîndreţe şi totul tărie — Păcat pentru fugă menit el să fie 1 Giavela se uită, de pizmă oftează Şi buzcle-şl muşcă şi-amar lăcrimează: — «Rolb falnic, călare pe tine Aş face Ianina Şă mi se ’nchine!» Dar calul de coamă Ia paşa ’ngheţat Şi ’ncalecă, — l-a ’ncălecat, Şi Iute ca glontele fulgerător Se pierde prin umbră de neguri şi nor. George Murnu 5 a p t luna. MT-aT zis: — „O sărutare îţî dau cu voîe bună, E luna sus! de raze tot ceru-T luminat . ... Dar martoră ne fie o rază de lună!" Te chîem I Tu fugî zglobie şi nu m'aî sărutat. Petreci cu-a mele lacrimi şi rîzî ca o nebună ... l-a seama I Poat'-el plînge, cînd nu va mal fi lună. Ludovic Dauş. www.dacQFomanica.ro 330 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1904 PREMIUL „LUCEAFĂRULUI". i. Aurel cere bani. — Schijă din viaţa dela sate.1 — Popa din Răstocî şede pe prispa casei cu colul sting răzimat pe genunche şi cu capul proptit în palmă. Gîndul îl poartă iară, ca de atîtea ori, prin depărtările vremilor trăite şi pe la pragul celor viitoare, pe cari Dumnezeii doară se va îndura ca să le deie mal senine şi mai îmbelşugate. Printre frunzele frăgaruluî crescut lîngă casă, citeva raze de soare se scoboară şi se joacă pe părul şi pe obrajii popii, i gîdîle genele, i sărută ochii mari albaştri şi i-se ascund prin barbă. Dar popa stă nemişcat. Nici jocul razelor, în cari se leagănă frunzele frăgaruluî, nici căldura lor nu-1 turbură. Tot stă popa aşa şi gîndeşte, gîndeşte, numai el mai ştie cîte gîndeşte şi faţa lui, cam suptă, dar frumoasă încă, se îmbujorează şi ochii i strălucesc supt lumina şi sub căldura razelor de soare, ori supt gîn-durile îndepărtate şi ademenitoare, cari îl mîngăie. Valeria e în casă la lucrul ei de mină. Preoteasa cu copiii cei mai mici e dusă în grădină, ca să aducă buruiene pentru purcei şi nu e nimeni de aproape, cine să sparie gîndurile popii. Galiţele strigă toată ziua ca în ghîare de uliu, dar cu ele s’a obicinuit popa. Se miră el şi nu înţelege, ce să fie, că galiţele lui nu mai tac din gură. Abia se împrăştie dela mîncare, gîştele încep să găgăiască, raţele să răcăiască. Din curtea vecinului nu se aude un glas de galiţă cît e ziua de mare. Cine ştie pînă cînd ar sta popa cu cotul pe genunche şi cu capul în palmă şi ar tot gîndi. Dar portiţa dela uliţă scîrţăie şi se deschide în laturi. Popa se scoală să vază cine e şi îl vede pe Bălu, straja satului. — Viaţă bună, să deie Dumnezău, domnule părinte. — Sănătate bună. Dar ce ne aduci? Bălu aduce o mînă de scrisori, dar nu apucă să deie răspuns, ci se răpede la portiţă şi de acolo la uliţă. — Ei, limbricii dracului! Da iute aţi simţit că vi-î lumea slobodă. »Limbriciî dracului» sînt purceii popii, rotun-jori, netezi şi sprinteni, cari scăpasără la uliţă cînd a intrat Bălu. Bălu liaida după ei, tot schîopă-tînd şi legănîndu-se. Popa lese în portiţă şi priveşte în urma Bălului Şi a purceilor, cum se gonesc dela o margine a uliţei la alta şi mai 1 Particularităţile de limbă sînt din Bihor. Nota Autorului. intră prin ocoalele oamenilor — şi îl cuprinde un neastîmpăr, cum de nu vine mai iute Bălu cu purceii. Nu pentru purcei, căci ei nu s’or perde, dar ar vrea să vază ce a venit dela poştă. într’un tîrziu Bălu se întoarce gîfăind. Popa primeşte scrisorile. Cîte-va dintre ele le dă iar lui Bălu, ca să le ducă: două la învăţător, una la jidov, una la Mariţa Creţului şi să-i spună, că e dela Vasilică din cătănie. Şi birăului să-i spună aşa, că a poruncit dl notarăş cu poruncă dela dl solgăbirău, că pînă Duminecă după Rusalii toată peatra să fie scoasă la drum, iar a cui nu va fi scoasă va fi globit şi birăului încă i va veni gloabă dacă nu s’a scoate toată peatra. Bălu se duce în drumul lui. Pe un plic popa cunoaşte slova lui Aurel şi îl desface iute. Apucînd a ceti, umbre de gîn-duri grele i-se înşiră pe faţă. Se aude o nouă scîrţîitură, cu care se deschide uşa grădinii, şi popa vîreşte scrisoarea cu grabă în buzunarul surtucului, încurcat oare-cum şi mustrîndu-se pentru fapta sa, căci de altfel nu are obiceiul de a ascunde nimic dinaintea preotesei. , Preoteasa scutură buruienile din poală la purcei şi la galiţe şi apoi vine în casă. — A fost cine-va la noi? — A fost Bălu. — Vezi, că n’am ştiut să-î dau ca să-mi aducă drojdiuţe. Duminecă sunt Rusaliile şi aşi face vr’o prăjitură. — Face. Dar cu ce? Pînă la drojdiuţe îţi mai trebuesc multe. — Mî-a mai rămas încă fărină din cea dela Paşti. Silvia şi Mihai se ţîn de rochia preotesei. — Mamă, cu compot de smeură! — Şi păţintă cu me-e, mamă! Păţintă cu me-e! — Auzi-î? — Lasă, că i-oi împăca eu. După-ce a intrat în casă preuteasa cu copiii, popa o ia spre grădină, scoate scrisoarea lui Aurel şi i citeşte sfîrşitul, pe care nu apucase a’l ceti mai înainte: «dorindu-vă sănătate şi toate cele bune, vă sărut mînile, al dvoastră iubitor fiu Aurel» — şi o citeşte iar dela început. Popa se întoarce de grabă din grădină şi îşi ia bota de după uşe ca să plece de acasă. — Dragă, efl mă duc pînă sub pădure, să văd griul ce mai face? — Tată, şi io. — Şi io! — Ba, voi staţi acasă, că de sară e rece. www.dacQFomanica.ro Nrul 19, 1904 LUCEAFĂRUL 331 — Ia-mă şi pe mine tată. Hm—ni—m . . . — Şi io, şi io. — EI, ce vî-am spus odată? Copii răi, ce sînteţî. Vreţi să vă aduc pe sfîntu Niculae? — Tăceţi, că dacă veţi fi buni, v-a face mama prăjituri la Rusalii. — Cu compot de sineură? — Păţintă cu me—e—e? — Cu smeură şi cu mere, numai să fiţi ascultători şi buni şi sara să vă rugaţi frumos. — Mult e pînă la Rusalii? — Numai mine mai e. Poîmîne sînt Rusaliile. — U-usalilili. .. Păţintă cu me—e . . . * Vînturile, cari aduc răcorile preste holde au mai răcorit şi gîndurile popii, căci prea eraţi înferbîntate şi se încurcaseră, de nu le mai afla popa rostul. Aurel scrie, că şi-a perdut locul ce-l avuse în cancelaria unui advocat, care i dădea doauăzecî şi cinci de florini la lună şi se roagă să-i trimită cinci-spre-zece florini, ca să aibă cu ce trăi pînă cînd îşi va afla iară vre-un loc. Doamne, cum nu i-ar trimite cu tot sufletul! Dar de unde? . . . înainte de Paşti i-a trimis treizeci de florini pentru didactru. Bine, că atunci a vîndut pe murga şi a putut face bani. Dar acum? Purceii ăştia nu au preţ încă. Apoi rămîne gol, ca napu, numai cu găinile în ocol. Dar vine plata porţiei. Dar la iarnă din ce dracu — doamne iartă-mă — să mai faci bani? Şi totuşi! Pe Aurel nu îl poate lăsa fără un crucer. 1 trebuie mîncare, i trebuie să plătească o cameră. Din ce? Fără bani e de perit. Dar doară-doară . . . Mercur! a fost tîrgul la Cremenea. Vor mai fi făcut oamenii bănişori. Da, da . . . Căci, doară, în sat şi între oameni nu eşti în codru, ca să n’ai tu cătră cine te întoarce cu vorba! Catiţa Codului a vîndut gîşte Mercuri şi ar putea să plătească florinul, cu care e datoare. Alecsa a dus bucate şi ar putea şi el să plătească. Ar fi cinci florini. Apoi Petre Sumănaru şi Iancu . . . Popa i numără în gînd pe toţi, dela cari ar avea să capete bani. Ar fi ei destul, dar cum să poţi scoate dela toţi de odată? Acum totuşi, barem cei cinci-spre-zece florini să iasă, ori chiar şi numai doisprezece, căci din cît nu s’ar ajunge va mai lua împrumut şi el. Ce să facă? Popa mai merge pînă la marginea holdei, rupe vre-o triî spice, ca să-i aducă acasă de arătare şi se întoarce spre sat, socotindu şi din nou dătoraşii şi că dela cine ar putea să capete împrumut, dacă nu i-s’ar ajunge ce va scoate dela dâtoraşî. Cînd ciurda vine pe uliţă în jos ridicînd colbul mai sus decît casele, vine şi popa pe supt grădini. Preuteasaîl aşteaptă cu cina gata: salată dubită cu slănină friptă şi cu carne de porc şi găluşte cu brînză. După cină popa îşi despovorează inima. — Dragă, a vinit scrisoare dela Aurel. Scrie, că nu mai e în cancelarie la advocatul lui de mai nainte şi cere să-i trimitem băni, cinci-spre-zece florini. Dar iată-o, citeşte. — Cind am vinit din grădină pentru ce ai tăcut cu ea? — Lasă-mă. Mă năpădiseră gîndurile şi nu ştiam de unde să fac atîţia bani. — Dar acum şti»? — M’oi duce prin sat şi doară voi putea să fac ceva. Alaltăieri a fost tîrg mare şi oamenii au făcut bani. M’oi duce pe la cari îmi sunt datori şi doară-doară . . . — «Doară» e fata dracului. Ştii cît de anevoie se scot bani la oameni. — Apoi — ce a da Dumnezău! Popa îşi ia iarăşi bota de după uşe, îşi îndeasă pe cap pălăria de paie cu gardini late şi pleacă în sat. în vremea asta oamenii sînt veniţi dela cîmp şi i poţi afla pe acasă. * — Catiţă!. . . Catiţă! . . . Catiţă-ă! . . . Nu răspunde nimeni. Dar se deschide uşa casei şi iese o fetiţă cu un copil în braţe. — Nu’î acasă mama. S’o dus în vecini după aluat, că vrea să coacă mine. — Du-te, fătu-meu, şi o chiamă. Dar Catiţa vine nechemată. — Bună sara, domnule părinte. — Sara bună. Da ce mai faci ? — Da iacă şi eu, ca o femeie singură tu copiii ăştia după mine. — Numa sănătate să fie. — Mulţămăsc dumnitale ... Da să faci bine să ierţi de zlotu cela, că nu ţi-l-am dus pînă amu. Ba cu lucru, ba cu pruncii, nici nu ştiu cum trece ziua. Dar dacă te-o adus Dumnezău, stai că ţi-1 dau. Cît ai clipi doauă-triî, Catiţa Codului intră în casă şi se şi întoarce cu zlotul. — Placă, domnule părinte. Şi să fii bun iertător, că n’am putut împlini mai de mult, după cum s’ar fi căzut. — Iertăciune, Catiţă. Să mă crezi, că aşa îmi prinde de bine chiar amu, ca altă dată zece zloţi. Mă ajung şi pe mine lipsele uneori Copii acasă, copil la şcoală. Tot omu ştie greutăţile lui. Noapte bună să deîe Dumnezău. • — Noapte bună, domnule părinte. De aci popa o ia pe uliţă în jos şi stă la Alexa. — Hoi Alexâ ! Alexă! — Hoi! www.dacQFomanica.ro 332 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1904 — Sara bună să deîe Dumnezău. — Sara bună, domnule părinte. Da, ia poftim pînă în casă. Ştiu că-i fi vinit după griţariî cela. Amu drept că e şi cam demult, de cînd li-o fost terminu. Apoi ce să facem? Mi-i mai ierta domnule părinte, că şi greşim citeodată. Dar amu chiar o dat Dumnezău de mi-se nimeresc. Iată-î: un zlot, doi zloţi, trei zloţi, patru zloţi. Patru zloţi buni o fost, domnu'e părinte? Că n’aşî vrea să te smintesc nici pe dumniata, nici pe mine ... Şi mulţam, domnule părinte, de omenie, că m’ai aşteptat destul. Da las, că ştiu şi efi ce se cade. Pe Duminecă ai dela mine un căşuţ frumos, proaspăt. . . Unde eşti, tu Ană ? Al pe aci un caş frumos ? Ia, cată unu şi îl dă lui Iosif, ca să-l ducă Ia doamna preuteasă, că a face oarece cu el la pruncuţi pe ziua de Rusalii... Şi îţi mulţam, domnule părinte. DumnezăQ să te alduîască. Dumnezău să te ţie şi pe dumniata şi eu încă îţi mulţam. Noapte bună. — Noapte uşoară. La Alexa nu avuse multă nădejde popa, pentrucă îl ştia că e sgîrcitul satului. Fără bani nu e nici odată, dar ţine de ei ca ferul. Amu se vede că a apucat de a băut atare înghiţitură, că dacă bea cît de cit, se mai sloboade şi la vorbă şi la pungă. Popa merge mai departe pe uliţă în jos şi dacă n’ar fi în uliţă, doară ar juca de bucurie. Dacă ar mai căpăta dela Petre Sumandru treisprezece, şi dela Iancu doi ar fi doauâzecl şi dela Mîndru trei, şi cu patru dela Paşca a fi doauâzeci şi şapte şi cu doi dela Dreana Ciun-tuluî şi cu un zlot şi cinci piţule dela Lupu. Dar apoi dela ceîalalţî! Dar ştie el bine că dela toţi nu va căpăta. Ei. de ar avea numai noroc la Sumandru. — Dumnezău sporească laptele! Dară Petre pe acasă-ţi-î, Docă? — P’aci-s şi eu. Cu ce vă putem slugători, domnule părinte ? — Vinii, doară m:-ai putea da griţariî ceia, că mi-ar fi tare sorgă de ei. — Vai Doamne, că dacă i-aşi avea, n’aşî aştepta eu să ostăneşti dumniata după ei, că ştiu efl ce-i omenia. D’apoi nişte griţăraşî, ce am făcut la tîrg, i-am b'gat în doi viţei că n’am scăpat de cumătru meu. Numa tot nu-mi dădea pace, ci să-i cumpăr doi viţei, ca să-mi ţină în parte. — Să Vi ’noroc la ei. Dar mai adă-ţi aminte şi de mine .. . Dacă mi-ai putea face barem oarece din ei. — N’am, domnule părinte. Bate-mă doamne, de am, doară nici de sare. Nu ştiu cu ce a coace muierea mîne. — Nu te jura, Petre. Dacă nu tni-ar’fijsorgă şi mie nu i-aşi cere. — Cred, cred. Şi cunosc adevărat, că m’al aşteptat destul. Da tomna amu nu mi-se loveşte nici cum. I face bine şi mi-i mai ierta pînă oi putea face iară o doi griţari. — Te-oî ierta. Dară amu mi-ar fi prins tare bine. Noapte bună. — Noapte bună, domnule părinte. De aci în colo s’a curmat norocul popii în sara asta. Iancu e dus la lucru în Ponor şi nu vine pînă Duminecă. Mîndru: ba teacă, ba pungă, că n’are şi n’are. De unde nu-î nici Dumnezău nu ia. Dreana Ciuntuluî a zis că i-a aduce la dimineaţă. Lupu n’are. Savu Diacului n’are. N’are nimeni. Din ferestrile mici se aruncă zări slabe de lumină peste uliţă. De cîte ori Iese~popa’din umbră şi trece prin o zare, i-se luminează faţa albă şi îngîndurată. De nu l’ar cunoaşte după haine, ar gîndi cine îl vede, că e strigoi atîta i este de albă faţa. Cum merge de alungul uliţii, cînii latră după dînsul, cîte-o fereastră se deschide şi cîte-un cap se iveşte ca să vadă de ce latră cînii? I vine în minte popii ca să între şi pela Solomon şi apucă spre uliţa «din dos». — Solomoane! — Cine mă strigă ? — Io-s. Vină şi mă apără de cîne. — Domnu părinte ? . . . Sara bună. Da ce vînturî te aduc pela noi aşa tîrzifi ? — Viu cu rugare, Solomoane. Asculta-mi-î? — Cum să nu te ascult domnu mefl, în ce mi-a fi cu putinţă ? — Mi-ar trebui nişte banî, Solomoane, să’i trimit Ia prunc în Oradea-Mare. Mi-ar trebui vre-o doauă-zeci de zloţi buni şi nu-î am. Am umblat din casă în casă pela cine am şi eu nişte griţăraşî, da numa talerii *3iştia l-am putut căpăta. Numa cinci taleri, şi mi-ar trebui o cinci-spre-zece—doauăzeci. Solomoane, am vinit la dumniata că te ştiu că ai bani în toată vremea pe lîngâ dumniata şi cred că m’aî putea prindori de amu pe apoi, dacă ai vrea. Fă bine, Solomoane, că te-oi asculta şi eu oarecînd şi ţi-oî fi mulţămitor. — Da grea dare ai şi dumniata cu domni-şoru Aurel. — Grea, grea. Dar părintele ce nu face pentru ai săi ? Tac amîndoî. Solomon tuşeşte şi îşi chibzuieşte vorba. — Apoi nu ştiu ce a fi, domnule părinte, că n’am nici eu. — Cine să aibă dară, dacă nu-i avea'd-ta? — Hei! Amu nu-î cum era mai anţerţ. Am ajuns vremuri slabe. — Vremurile"sînt învrîstate, şi bune^şi *rele. Fie^vremurileXcum ’or^fi, numar’oamenii 'cei buni să nu piară. Da, spune, fără glumă,^nu-mi www.dacQFomanica.ro Nrul 19, 1904 LUCEAFĂRUL 333 poţi face de rînd nici cum? îţi vînd pe Bujo-riţa, numa Imi caută bani. Ştii că-i fel bun. — EQ n’am la mine, pînă în ziuă voiu trece dealu pînă la văru-meu în Căpruţa, doară va avea el. — Fă ce-I putea Solomoane, că tare mi-ar fi de sorgă. — Om încerca, dle părinte. Om încerca. Silvia şi Mihal s’au culcat. Preuteasa cu Valeria aşteaptă pe prispă pînă tîrziD, cînd vine popa din sat. — Cum al umblat, puiule? — lată cinci florini. Unu dela Catiţa Codului, patru dela Alecsa. Dreana Ciuntului a zis că a vini cu cei doi florini mîne dimineaţă. — Numai de ar vini. Dar dela ceilalţi n’ai putut scoate? — Nu. — Ce să facem de ceialalţl bani? — AI vrea tu, ca să vindem pe Bujoriţa? — Cum să dăm noi pe Bujoriţa dela casă? Suraia e bătrînă şi noi rămînem fără vacă, dacă o dăm pe Bujoriţa. Ne stricăm prea tare aşa. — Văz eu bine, că ne stricăm, şi mă tem că totuşi va trebui să o vindem. Purceii nu-I ia nimeni acum. La toamnă ori la iarnă vor avea preţ, vom plăti darea cu ei, îi vor trebui şi lui Aurel bani, şi ne vom cumpăra şi nouă cîte ceva pentru iarnă. — Ml-ar fi şi jale, ca să mă despărţesc de Bujoriţa, cînd mă gîndesc, cum i daâ copii coji şi o nineră. (desmeardă.) — De nevoie multe faci ce nu ai face de voie bună. Preuteasa tace. Tace şi popa. Ce să mai zică? Valeria tace şi ea. Dar tăcerea aceasta o apasă la suflet. Mintea ei îşi închipuîeşte toate gîn-durile grele, cari îl frămîntă pe tată-săQ şi pe mamă-sa şi toată întristarea şi îngrijorarea lor se adună în inimioara el şi o silesc să bată iute-iute... . Valeria grăieşte cu glasul sfiicîos şi tremurător. — Tată. Vecinul are bani. Oare nu ni-ar da împrumut aşa, ca ori să-I întorci banii, ori să faceţi tîrg pe Bujoriţa şi să i-o dai pe ea, dacă nu ai avea banii pînă la termin? — Aşa, aşa. Să nu o vinzi de-odată. Doară ni-a ajuta D-zău şi într’o săptămînă, două, vei mai putea face şi întoarce ceva. — Bine zice Valeria. Mă şi duc să văz. Mergînd, chipul rotund şi duios al Valeriei joacă mereu iu mintea popii. — Odorul med 1 De grabă cunoaşte ea toate năcazurile. Popa vine cam grăbit din vecini. A zăbovit mult, că îl ţinu Melentie cu vorbele. Bani i-a dat Meleniie dintr’o vorbă şi acum nu îl mai încape bucuria pînă cînd nu-i va arăta preu-tesel. — Acum e bine. — AI căpătat? - — Căpătat. Să-l alduiască Dumnezău, că n’a aşteptat, ca să mă rog de două ori. — Dar şi noi am căpătat ceva. — A fost Dreana? — Ba Florica lancului. Zice că a fost vorbit cu bărbatul, ca să-i deie Duminecă, dar dacă a văzut că ni-s de lipsă chiar acum, s’a gîndit şi a luat împrumut pînă cînd îl va vini bărbatul dela lucru. — Apoi acum avem mal mulţi de cîţi ne trebuiau. . . Dar nu-I nici o supărare. Dacă ar da D-zău aşa de bine ca să-mi aducă şi Dreana, i duc ’napoi pe cel dela Melentie şi ne las numai un florin ori doi, că trebue şi pentru poştă. Cînd s’ar gîndi ai popii, ca să meargă la culcare, portiţa dela uliţă se mal deschide odată. — Cine să fie oare, aşa tîrziu ? — Bună sara să deie DumnezăQ. — Sara bună. D-ta eşti Petre ? Ce mă sparil în capul nopţii? — Ba d-ta m’ai spăriat pe mine, că nu puteam durmi, pînă nu mă gîndil să vin încoace. — Auzi, auzi. — Domnule părinte, io am păcătuit în sara asta. Cunosc io, că am păcătuit. Io aveam banii aceia în ladă. Tumna treisprezece zloţi buni. Şi am zis cătră dumniata că nu-i am, pentru că erau din preţul viţeilor şi trebuie să-I dau Miercuri omului metr, cu care am făcut tîrgul. Ba nl-a fost vorba aşa că poate a vini el pînă în sărbătorile astea cu paşuşurile şi să-I dau atunci. Io te-am minţit, domnule părinte, că banii i aveam, după cum spui. Da apoi m’am gîndit şi o zis şi Doca aşa, ca să ţi-I aduc că vedem că şi dumnitale ţi-I lipsă şi trebue sa te ascultăm amu dară, după cum ne-ai ascultat şi dumniata, că ne-ai aşteptat de atîta vreme. Fii bun iertător, domnule părinte. Apoi cu omu meu m’oi împăca io, că MercurI ol mai duce nişte sumane şi ol duce şi grîu şi totuşi m’oi plăti. — I face că ajută Dumnezău. — D’apoi oare ce să fac, domnule părinte, că io m’am scăpat de m’am şi jurat, că n’am banii, şi Io cu ei în ladă, tumna atîţia, triispre-zece, bani buni? Tare mare păcat mi-a fi? — Ştii bine, că jurămîntul e păcat mare. Dar ce ai jurat dumniata nu’i aşa ca şi cînd jorl în capu oare-cui spre stricăciune. Apoi dumniata nici nu te-al gîndit ce grăleştl cînd ai jurat. — Bine zici, că multe scoate omu din gură, ce n’ar trebui să scoată. — Iară dacă îţi cunoşti păcatul şi te pocă- www.dacoromanica.ro 334 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1904 leşil, Dumnezău te iartă. Dumnezăfl e bun şi iartă multe. Zi un tatăl nostru, pune’ţi de gînd că altă-dată te’i păzi mai bine, ca să nu te apuce gura pe dinainte şi dă ceva la Sfinta Maică Biserică pentru mîngăîerea sufletului du-mniei-tale, o lumină, că la Dumnezău jertfa mică e primită ca şi cea mare, numai să se deie cu inima curată. — îţi mulţam, domnule părinte, de vorbele cele frumoase. Amu mă duc mai hodinit. Satul doarme de mult şi la ferestrele popii se stinge acum cea din urmă zare de lumină. Popii nu i vine somn, dar i vin gînduri multe, gînduri mulţumite şi senine. Iacă, Dumnezăfl a rînduit cum e mai bine. Bani are acum destul. Ca dimineaţă va merge la poştă. Poimîne Aurel l-a primi. Aşa de grabă nu i va aştepta nici el, căci ştie cit de grec să fac banii de acasă. Cu banii aceştia va mal trăi el vre-o două săptămîni ori şi mai mult. Pînă atunci doară şl-a mai cîştiga şi ei Iarăşi ceva. Şi se înşiră gîndurile popii, multe, fără sfîr-şit, pînă departe în zările de aur ale unui viitor mai bun. ll vede pe Aurel cu diploma de doctor în drepturi, îl vede advocat tînăr .... Dacă va aduce Dumnezău vremile acelea şi a căuta vre-o fată, pe care să o ia în căsătorie: Lucreţia domnului protopop, ori Victoria primarului din Beîuş, ori pe cine va vrea Aurel, că el îşi va trăi viaţa cu ea, numai să fie din familie cinstită. Zestre dacă va fi, bine le va prinde, dar şi fără zestre, numai dragoste să fie şi darul lui Dumnezeu, că din ce să trăiască va face Aurel, ca advocat în Cremenea. Cuminte e băiatul şi apoi îl cunoaşte întreg ţinutul, ba neamuri, ba prietini .... Se vede popa în gînd la casa lui Aurel, încunjurat de nepoţi. Şi cînd i vine odată, să se întoarcă, se întreabă, oare durmit-a, visat-a? Căci prea aievea i-se păruseră toate, la cîte agîndit. Ei, cînd va aduce Dumnezeu şi vremea acea? El va putea muri, hodinit în ori care clipă, dînd mulţămită lui Dumnezeu pentru toate, de cari l-a învrednicit. Dar şi inaî mult i-ar fi drag atunci, ca să trăiască şi să se desfăteze. Nu doarme încă nici preuteasa. Toate gîndurile şi toate bucuriile bărbatului ei le visează şi ea cu ochii deschişi. Popa se gîndeşte ca să o întrebe dacă doarme, ori nu, dar se teme ca să nu o deştepte din somnul cel dintîi şi tuşeşte odată, de două ori încet. — Tu nu dormi încă? — Nu. Nici tu? — Nu ştiu ce e, că nu mi-e somn. Poate pentrucă ne-am culcat aşa de tîrziQ. — Dragă, mîne dimineaţa am de gînd să te trimit la Cremenea. Vreai? — Dar pentru ce? — Să pui la poştă banii lui Aurel. — Dar în Ponor nu se pot pune? — S’ar putea. Dar dacă ne aduce şi Dreana banii, ţî-ol da să mai cumperi ce ştii tu că ne trebuie. Du-o şi pe Valeria şi i cumpără o pălărie, că mă gîndeam de mult Ia asta. Vin vacanţele. Poate va veni şi Aurel acasă pe vre-o săptămînă-două ori şi mai mult. Mai vin prietini de-ai lui. Ne-om mai mişca şi noi de acasă, că destul nu ne-am mişcat toată primăvara, cît a fost tina cea mare. Valeria nu visează ce veste o aşteaptă la dimineaţă. Popa şi preuteasa vor adormi ei pînă dimineaţa. Dar cînd? Asta nu pot spune, pentru-că bucuria alungă somnul tot aşa, ca supărarea. CRONICĂ Şl NOTIŢE. Adunarea «Astrel» la Timişoara. «Răvaşul» din Cluj a făcut «o abatere dela linia de conduită» ce-a observat-o cu o severitate benedictină pînă acuma, şi a publicat «chiar fără voie» un raport «Dela Timişoara», prin care a «turburat dulcea armonie a vorbelor goale» ce s’au scris despre acea adunare în celelalte ziare ale noastre. Şi a făcut bine că s’a holărît să tulbure armonia. Bine, fiindcă tot ce spune raportul e adevărat tn cea mai mare parte. Iar adevărul trebue respeclat mal pre sus de toate. Presupunem că raportorul nu sufere de «marea boală romînească», că nu interesul îngust e substratul convingerilor sale şi că nu are nici o aventură de aplanat în reşedinţa Asociaţiuniî. tn acest caz sîntem măguliţi de fericita coincidenţă în vederi, noi cari în numărul 18 al revistei noastre am scris un raport despre adunarea Asociaţiuniî la Timişoara, pe care «Rev.» îl relevă cu multă bunăvoinţă, fiindcă şi dînsul tulbură laudele «unanime» ale ziarelor noastre. Noi, cînd am scris acel raport, nu ne-am gîndit decit la adevăr, pe care nu l-am prezintat în toată goliciunea Iul, fiindcă am avut în vedere circums.anţe atenuante hotărîtoare. Cînd am sta să judecăm serios mişcarea noastră culturală — care pe noi ne preocupă — şi am analiza www.dacQFomanica.ro Nrul 19, 1904 LUCEAFĂRUL 335 sever manifestările el, ar trebui să ajungem la constatări, cari nu ne-ar măguli de loc, dar nici nu ne-ar folosi. Ziaristica noastră observă o «linie de conduită» prea de tot consecventă, clnd e vorba să-şi spună cu-vintul asupra unei prestaţiunl culturale. O face din motivele cari ne-afi reţinut şi pe noi să fim prea asprii, anume: Forţele noastre sînt risipite, ne lipseşte unitatea călăuzitoare In toate mişcările, fie culturale fie politice, stntem expuşi la atitea ademeniri şi creştem In împrejurări atît de nefavorabile încît lipsa unei acţiuni comune şi conştiente n’are să surprindă pe nimeni, tn astfel de stări a lucrurilor, iniţiativa privată şi bunăvoinţă — dacă nu şi altceva — sînt factorii principali care îndeamnă Ia muncă. Iar faţă de aceste nu poţi fi declt binevoitor. Prin urmare şi critica, care nu e o abatere dela linia de conduită a acestei reviste, încă trebue să fie binevoitoare. — Chestiunea secretariatului prim dela Asociaţiune e una din cele mal nefericite, cu care, însă, trebuie să ne împăc m noi cel, «necompetenţi», fiindcă lupta împotriva amazoanelor n’are nici o şanză de reuşită. Dacă comitetul central a găsit de cuviinţă să recheme pe dl D. — cu care, întreacăt fie zis, n’avem nimic ca persoană — rechemat să fie! Energia şi conştiinţiozitatea fruntaşului factor al Asociaţiunel, nădăjduim, că va limpezi atmosfera el nebuloasă şi romantică. — De altfel noi avem o ziaristică serioasă care va şti să-şi spună cuvîntul mal cumpănitor în chestiunile de cari e datoare să se intereseze şi să le lămurească. Sapienţi sat. Codru. * * * Teatru romîn la Braşov. Harnicul bursier al «Societăţii pentru Fond de teatru romîn», dl Zaharie Bîrsan a făcut un bun început, dînd cu o trupă de diletanţi o reprezentaţie teatrală la Braşov. Din raportul, cu pricepere scris, al «Gazetei Tr.» vedem că reprezentaţia a reuşit splendid şi că publicul azistent a rămas încîn-tat de prestaţiunile debutanţilor. Dl Bîrsan ar face un mare serviciu cauzei, căreia şl-a dedicat viaţa, dacă ar aranja în mal multe oraşe astfel de reprezentaţii. Comitetul Fondului de teatru de sigur l-ar sprijini în misiunea Iul de a educa pe diletanţi şi de-a ridica nivoul pre-staţiunilor dramatice dela noi. Aceasta ar fi şi o pregătire şi o esperienţă pentru alcătuirea de mai tîrziu a unei trupe ambulante. * * * Cronică străină. La espoziţia universală din St. Louis a stîrnit admiraţie generală o statuetă de bronz (35 cm. de înaltă) a sculptorului german Walter Lo-bach din Charlottenburg. Această statuetă, care a fost distinsă şi la espoziţiile de artă din Berlin, Drezda şi MUnchen, reprezintă figura marcantă a marelui istoriograf Theodor Momsen. O Auguste Frtderic Bartholdy, unul dintre cel mal marcanţi reprezentanţi al sculpturii moderne, a repaosat în vîrstă de 70 ani la Paris. Bar-■■ oldy lubia dimenziunile uriaşe. Afară de multe alte Crucifixul de Michelangelo. statuî-colosurî, a creat celebra statuie a *Lib?rtăfll» din portul New-York. Zeiţa libertăţii, o figură maîe-stoasă turnată din bronz si înaltă de 46 metrii, ţine în mîna slîngă o făclie, care asemenea diademei din părul zeiţei, răspîndeşte în depărtări mari orbitoare lumină electrică. Statuia aceasta a fost dăruită Americe da cătră poporul francez la 1886. O Profesorul Henry Thode (Heidelberg) a făcut de curînd o descoperire ce-a umplut lumea artistică de bucurie, tn biografia maestrului pictor italian Michelangelo, publicată Ia 1553, se face pomenire de un crucifix sculptat în lemn şi dăruit de către Michelangelo stareţului dela Santo Spi-rito în Florenţa. Opera asta pînă acum trecuse de pierdută pentru veci. Cu prilejul unei călătorii, numitul profesor o descoperi însă în mănăstirea dela Santo Spi-rito, aşezată între alte două crucifixe. O Nizza, oraşul cerului veşnic senin, a serbat zilele trecute amintirea unei poete vechi, de care pe vremea sa vorbiseră cu admiraţiune Lamartine, V. Hugo, Chateaubri-and, Dumas şi alţii. Agata Sofia Sasserno (1814—1860) safi cu numele el de scriitoare Desbordes-Valmore, a fost poeta libertăţii. De libertatea şi independenţa patriei sale (Italia) visa în toate versurile el duioase, cari l-au cîştigat numele de Sappho dela Nizza. O In toamnă la teatrul comunal din Graz s’a prezentat opera întitulată «Gemma» a contelui Gâza Zichy care a fost reprezentată cu mult succes la opera din Budapesta şi Praga. Directorul teatrului din Graz a răspuns că In vederea demonstraţiilor ostile, ce s’au făcut în anii din urmă în Ungaria contra reprezentaţiilor germane, el ca şef al unul institut artistic german refuză din principia a primi opera unul compozitor maghiar. www.dacQFomanica.ro 336 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1904 CĂRŢI Şl REVISTE. (Dări de seamă şi notiţe bibliografice.) «Sămănătorul» numărul din urmă 39, ne face onoarea ca într’un aiticol special, scris de distinsul tinăr V. Cloflec, să se ocupe cu redactorul nostru responzabil, dl Octavian Goga. — «cu adevăraţii noştril scriitori, fră-mîntătoril limbii, cari în decursul vremii au sporit cu partea lor de talent tezaurul poeziei romîne şi cărora le datoriin independenţa noastră literară, — am ajuns la realizarea unul aşa mare număr de bogate şi felurite calităţi, Incit cine ar vrea să intre azi în literatură, tre-bue să aducă noul însuşiri, frumseţl necunoscute încă, merite de acele cari, din capul locului, fără clintire, vestesc pe scriitorul bun de mîlne», începe articolul, care urmăreşte ţinta să prezinte şi celor ce nu citesc «Luceafărul», pe poetul Octavian Goga. Drept dovadă a puterii sale poetice reproduce, comentîndu-le cu com-petinţă, mal multe poezii apărute în «Luceafărul». (Cu acest prilej mal amintim şi de elogiosul foileton scris acum cîtevasăptămînltot de spre dl Goga, de IlarieChendi în «Voinţa Naţională» din Bucureşti.) — In acelaşi număr dl lorga publică nişte preţioase impresii de călătorie : Privelişti dela hotarele noastre: A da-Ca li. Găsim o poezie frumoasă de d-na Natalia Iosif şi una (traducere din Gottfried Keller) Cintecul Iul Pan de Şt. O. Iosif. — D-na Constanţa Hodoş semnează o interesantă nuvelă: «Brăţara.» Urmează apoi o bogată Cronică despre cărţi şi reviste. * * * Ion Arginteanu, Istoria Romînilor Macedoneni, din timpurile cele mal vechi pînă în zilele noastre. Bucureşti 1904, un volum în 8° de 332 pp. Depozit la Librăria C. Sfetea. (Peţul 5 lei.) E prima carte care ne povesteşte sistematic trecutul fraţilor noştri Macedoneni. Ca în ori ce lucrare începătoare e firesc, ca expunerea evenimentelor să fie icl-coalea eronată şi incompletă. Cu toate acestea lucrarea dlul Arginteanu e de-o netăgăduită valoare, care face cinste autorului harnic şi cu dragoste de neam. Cercetările viitoare şi observaţiile binevoitoare ale celor chiemaţl, credem, că vor da prilej autorului ca să desăvîrşască munca începută. * * * Geografie, tom. I. Regatul Ungariei după D. Laky de D. Făgărăşanil şi S. Moldovan, Braşov, 1904. Editura lui H. Zeidner. Preţul: leg. 2 cor. * * * Reuniunea învăţătorilor romînl dela şcoalele poporale din protopresbiteratele Arad, Chişineu, Şiria, Bo-roşineu, ButenI, Radna şi Hălmagiti, a încredinţat pe vicepreşedintele el Iosif Moldovan cu «elaborarea» unul Organ periodic-oficios, din care a apărut Nr. 1 şi 2. In acest organ ar trebui să se publice şi conferenţele ce se citesc la adunări, prin aceasta organul ar fi de interes în cercuri mal largi. * * * Petrea Danilescu, Album de flori, versuri, Bucureşti Socecu <£. Cie. Florile nu sînt tocmai pe sprinceană alese şi poate nu era nici o pagubă, dacă nu se mal adunau într’un album. Noi «Frumoasa revistă», regretăm din inimă, că nu găsim nici un epitet pentru proslăvirea autorului. Poate îl vom găsi cu ocazia viitorului volum, care, sperăm, că va fi frumos ... ca şi iluziile de poet ale Iubitului autor. P0$TA REPACJIEÎ. Cerem scuzele cetitorilor noştri pentru regretabilele greşeli de tipar, ce s’afl străcuratîn «Cronica străină» a numărului nostru din urmă. Cauza e un mic accident tipografic, obvenit în momentul din urmă. Dş. V. E. R. Traducerile sînt la redactorul nostru responzabil, care acum e absent. Îndată după sosirea lui, îţi vom da răspuns în merit. Sixtus. Vorbe multe şi umflate. In fond proză rimată — slab. Melas. «£f» e drăguţă, o recunoaştem bucuros. Am avea însă o nepretenţioasă observare şi propunere. D-ta îţi dedici poeziile «EI» şi ni-le trimiţi noauă. Nu s’ar putea face în oare care chip întors ? Să ni-le dedici noauă şi să-i-le trimiţi Anonimă. Am umblat cale şi vale pînă ’ am dat de omul nostru. Cu stîrpirea perişorilor de pe obraji (prin electricitate) în Budapesta, şi pe cît ştim în Ungaria întreagă, numai specialistul cosmetician dr. EmW^Weyner se ocupă. Adresează-te Iul. [Locuinţa: Fiirdo-u. 8.] Romeo. I dăm loc şî acesteia, nădăjduind însă, că frumoasa lulieta nu se va încrede ... Gura-ţl dulce e altarul, Jertfa e sărutul meu, EQ sînt popa, popă dornic Să jertfesc mereii, mereu .. . I. G. Bp. Regretăm foarte mult hotărîrea Dvs. de a rămînea necunoscut. Poşta Administraţiei. D-şoara Leontinn Macelar, Kis-Apold. Cele două numere din urmă ni s’aQ retrimis cu observarea: «Is-meretlen helyre tăvozott.» Vă rugăm să ne comunicaţi adresa noauă. Abonamentul e achitat pînă Ja 1 Ianuarie 1905. ~ APARE: ABONAMENTUL: La 1 şl 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul unul esemplar 50 bani. In Romtnia 65 bani. Pe I an 12 cor., pe jumătate de an 6 cor. Pentru străinătate lan 16 frand Redacţia'şi Administraţia: I., STR. ZOLDFA, 7. Tipografia «Poporul Român» Budapesta, strada _V5ri)smarty nr. 60a PROPRIETATEA IŞ EDITURA REDACŢIEI. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.: OCTAVIAN GOGA. www.dacoromanica.ro