Anul III. ■'--- Budapesta,www^dfcoromfn,ca>r? v. 1904. • — Nrul 17. „Luceafărul" — fin. III. Nr. 17. — Budapesta/H^Septemvre, st. v. 1904. SUMARUL: SARA' (poezie)......... .......... ADUNAREA TEATRULUIILA: BRAD FLOAREA.DE JEDO Şl INCENDIUL 1 SOLUS ERO (poezie) ............... PAX ....................... ...... PE MAL ........t........... ,..... CÎNTEC (poezie) .................. Cronici şi notiţe. — Cărţi şi reviste (di ........................... NicT Otavă ........................... H. JAPONIA .................. Otilia de Cozmuţa ........................... Octavian Goga ........................... Simin ........................... I. Agîrbiceanu ........................... Nic. Otavă Al., Gh. AlexicI şi O. T. Codru). — Ilustraţiunî. y Abonament. \ Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an: 12 cor.; vj pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi; numai pe un an: 7 cor. —în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. — Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. Autorii romînî, cari doresc ca revista noastră să ia notă despre operele lor, sînt rugaţi a trimite redacţiei cîte un esemplar. Premiul „Luceafărului" a fost întimpinat de pretutindeni cu interes viu. Am şi primit deja mai multe lucrări. Condiţiile se pot ceti în numărul trecut. Mutîndu-se administraţia în str. Zoldfa 7, rugăm să ni se trimită mandatele la această adresă. www.dacQromanica.ro ' SERR R Bolta şî-a cernit năframa Ca o mamă întristată. Floarea soarelui pe cîmpurî Pleacă fruntea 'ngîndurată, Zarea-şî picură argintul Pe ovesele de aur, Ostenit din aripT bate, Ca un vis pribeag un graur. Codru-şT culcă cîntăreţiT, Doarme trestia bolnavă, Dorm doî puî de nevăstuîcă Supt o brazdă de otavă. S'a oprit trudită moară, Doarme apa la irugă, Răzimat pe coate-adoarme Un cîo'ban întins pe glugă. Doarme ceriul şi pămîntul într'o dulce 'îmbrăţişare.,, Doar’ izvorul mai tresaltă Ca un sîn de fată mare. Mic. Otavă. www.dacQFomanica.ro 292 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1904 ADUNAREA TEATRULUI LA BRAP. Ţinuturile, cari odată au adăpostit în sinul lor o sfîntă treime, în mînl cu stindardul libertăţii, iar altă dată iluziile zdrobite ale unui suflet nemuritor, s’au cutremurat din nou, de un curent de viaţă. Dar cutremurul acesta n’a fost plăsmuit de un zîngănit viforos de arme, — armele întrebuinţate acum aci, au fost armele cultureî naţionale, cari în timpurile noastre preţuesc mai mult decît sute de ziduri ridicate întru păzirea moşiei, decît mii de parapete încîlcite, — a fost teatrul nostru naţional. în timpul din urmă, în periodul al doilea de activitate al «societăţii pentru fondul de teatru» (dela 1895 începind) — constatăm cu bucurie, că societatea se ridică văzînd cu ochii şi dc cîte ori îşi desfăşoară stindardul în cîte un ţinut ro-mînesc, de atîtea ori putem însemna la răvaşul vieţii noastre culturale — cîtă amar există — cîte un luminiş, ce ne deschide pe dinaintea ochilor orizonturi pline de promisiuni frumoase. Aşa au fost şi sărbările dela Brad. Ele ne-au dat posibilitatea să cunoaştem inima înnălţată şi cercul larg de vedere al fraţilor noştri zarandeni. Acum, cînd trebuie mai mult ca ori cînd să ne strîngem rîndurile sub aripele de mamă ale geniului nostru romînesc, zilele dela Brad ne par un balzam pe rănile, cari sîngerează. O manifestaţie culturală au fost zilele dela Brad şi totodată un pas înnainte spre ţ nta, care licureşte în depărtările vieţii unui neam. Deja de mai înainte era de prevestit aşa ceva: De cîte ori apare capul încărunţit al bătrînuluî preşedinte — cu căutătura scăldată’n poezie— în mijlocul publicului nostru, de atîteaorî, ne trece un fior de entuziazm şi de îmbărbătare la muncă. Astfel a fost şi la adunarea de acum. Pelîngă toate cuvintele aspre, dar adevărate, rostite în cuvîntarea introductivă, publicul nostru a aplaudat pe dl preşedinte, fiind că a ştiut, că tot ce a spus e tristul adevăr şi prin aplausele acestea par’-că a vrut să mărturisească sus şi tare, că toate relele arătate se vor îndrepta spre bine, spre bucuria conducătorilor şi neamului nostru întreg. Aşa să ne-ajute Dumnezeu ! Discursurile de deschidere de altădată au perit ca prin minune. Dl preşedinte a rupt ghiaţa care ne ţinea încătuşaţi, tămîîerile reciproce, atît de încetăţenite pînă mai îerl-alaltăîerî, au lipsit făcind loc unei critice sănătoase, severe şi prevestitoare de bine. Prea ne-am dedat pînă acum să ne mîndriin cu ceia ce nu avem. Acum, cînd discursul inaugural ne arată pe faţă păcatele: certurile nefo-ositoare din societatea noastră, invidia noastră, ipsa noastră de idealizai mulţumitor, părtinirea mai mult decît slabă a literatureî şi în genere a tot ce e romînesc — cînd ni se pune in faţa acestora dragostea şi munca desinteresată a înaintaşilor noştri — lucru curios, noi aplaudăm cu toţii deodată ; dovadă că simţeam deja trebuinţa unei astfel de confesii făţişe şi că sintem liotă-riţi să începem cu sanarea stărilor de acum. Dacă nici memento acesta izvorît din cea mai caldă inimă nu ne va trezi, dacă nici cuvintele spuse pe faţă nu ne vor deschide ochii împă-îenjiniţi de atit amar de vreme, atunci nu mai avem dreptul la o existinţă cinstită, fiecare va fi îndreptăţit să ne-arunce în faţă scăderile pe cari le vedem, le recunoaştem, dar nu voim să le îndreptăm. Şi tocmai discursul acesta ne dă ocazie se inzistăm asupra unor momente, ca să ne cunoaştem cu atît mai bine greşelile şi părţile bune de cari dispunem. Şedinţele, spre bucuria noastră, s’au lăsat, de părţile formale sarbede şi au dat loc mai larg de asfădatâ lucrărilor incurse pentru cetire, astfel că n’am mai fost siliţi să auzim stereotipul: «Fiind timpul înaintat.» Laudă dlui preşedinte. în raportul comitetului pe anul trecut vedem o activitate mai intenzivă în privinţa spirituală a teatrului. în cestiunea celor doi stipendiaţi ai societăţii s’a deschis o discuţie vie şi bine motivată. Se va stabili cu mai multă preciziune cercul de activitate al ştipcndiştilor, precum şi datorinţele ambelor părţi. Concursul e scris pentru cea mai bună piesă originală — după cum aflăm — este încă în mînile censurâtorilor. Aşteptăm cu interes resul-tatul lui, deşi numărul mic al pieselor incurse, precum şi unele titluri indigestibile, «Figura neagră» sau «Lupta între cei obijduiţi şi obijdui-torî» (uuu) — ne pun pe gînduri. Dar asta nu ne va descuraja. La un al doilea, al treilea concurs vor încurge lucruri din ce în ce mai multe şi mai bune. Biblioteca de piese, romîneştîa început să se adune din partea dlui secretar. Acesta este primul pas pentru stabilirea unui canon (registru) potrivit pentru diletanţii noştri. Din toate părţile auzim plîngeri din causa lipsei de piese corăspunzătoare. Chiar şi acelea, cari merită să fie reprezentate, nu sunt recomandate de oameni competenţi. Canonul trebue să se facă cît mai curînd. Atunci vom fi scutiţi să asistăm la re-presentarea unor piese sub toată critica, D. e. piesa a cărei autor şi traducător nici nu se cunosc, şi în care obvin nişte monstruosităţi franţuzeşti, cu adulter, cu flagrant delict, etc., — va dispărea ca prin minune, dînd loc adevăra- www.dacoromanica.ro Nrul 17, 1904 LUCEAFĂRUL 293 telor opere, din cari trebue să ne molcomim nobila pasiune a teatrului. Căci numai astfel are teatrul dreptul de a exista. Numai astfel vom ajunge şi noi să ne ridicăm de pe treapta cea mal de jos a teatrului, pe care ne aflăm de o grămadă de timp. Ajungînd grija teatrului în mînî competente, acelea vor avea chemarea să cultive treptat gustul publicului, astfel că vom fi în stare să gustăm şi piese ca «Aur» safl altele de felul lor. Legătura dintre diletant! şi societatea de Teatru va trebui să devină din ce în ce mal strînsă. Nu va trece mult şi nu se va mal reprezenta nimic fără de a să fi în-cunoştiinţat şi întrebat de sfaturi Societatea. Fiindcă e vorba de piesele teatrale, să vorbesc ceva şi despre reprezentarea teatrală dela Brad. La Brad s’a jucat «Aur», dramă în patru acte de Constanta Hodoş. Era o frumsete de văzut. Cum s’a ridicat cortina lumea a început să rîdă. îşi ţinuse rîsul de-acasă, de cînd se îmbrăca, de cînd se încălzia de gîndul că merge la teatru. Aşa e, de ee să n’o spunem ? O, şi mult au să se mal joace drame la noi şi bieţii diletant! şi actori mult au să se mal frăminte în hohotele de rîs ale publicului, pînă cînd lumea se va obicînui cu gîndul că Ia teatru potî să te şi întristezi, nu numai să rîzl. Ani de zile viitorii actori au să şe izbească de această nepricepere, şi multă trudă şi multă răbdare şi îndurare vor trebui să repună, pînă cînd publicul nostru va ajunge să se lase pătruns de vre-o nenorocire reprezentată pe scenă. Diletanţii nu aveau absolut nimic de rîs în intonaţiile şi întreg jocul lor, şi totuşi lumea rîdea. Rîdea fiind-că-1 cunoştea pe cutare şi pe cutare deja de-acasă. Ce-I păsa publicului de justeţa interpretării rolului, la care diletantul se străduia s’ajungă? Şi s’a rîs un act întreg şi al doilea pe trei sferturi, pînă în sfîrşit a văzut lumea, că nu-î nimic de rîs şi a ascultat liniştită. Efectul a mers gradat. Sfiala şi emoţia diletanţilor dela început a dispărut odată cu rîsul publicului şi sfîrşitul actului al treilea şi al patrălea au produs aproape efectul cerut de drama însăşi. Cînd vor mal juca încă odată diletanţii dela Brad vre-o dramă, vor avea poate norocul ca lumea să nu mai rîză un act şi trei sferturi, ci se va mulţumi să rîdă nnmal un act. Va fi un progres, un progres însemnat îu educaţia noastră artistică. Adunarea dela Brad însemnează deci un pas înainte şi în privinţa aceasta. Asupra unul fapt însă vreau să mai inzist la locul acesta. Trebue să recunoaştem plini de ruşine, că tinerimea universitară — care' se numeşte cu mîndrie «floarea naţiunii» — a strălucit prin absenţa el. Dacă o adunare ca aceasta nu este în stare să pună toiagul în inînă tinerimel noastre, atunci toate vorbele late, frumoase sînt fraze fără noimă. Adunările «Teatrului» şi «Asocia-ţiunil» ar trebui să fie adevărate locuri de pelerinaj pentru tinerimea noastră. Tinerimea, în care trebue să pulzeze viaţa noastră naţională cu o putere cu atît mal mare, unde a fost ea? Tribunele ne stau deschise, ascultătorii sunt adunaţi, unde sunt cel chemaţi ? . . . 0 dovadă, un exemplu splendid de jertfă de sine, ne-au dat zărăndenil, dela care ar fi putut învăţa studenţimea multe. Deşi populaţiunea e în preajma iernel nemiloase, care promite nopţi întunecate şi oftări de jale, deşi în nemijlocită apropiere a ars pînă la pămînt Cîmpenil, leagănul plămădirii ideilor măreţe, totuşi — pentru scopul ideal al unei culturi unitare, mari romîneştî — zărăndenil au contribuit cu dinarul şi cu dragostea de frate, încît au dat o nouă dovadă despre idealizmul, de care dispun aceşti legionari din preajma gorunului sfint şi al mormîntuluî simplu, dar clenodiul nostru cel mal scump.1 De aici, din apropierea moaştelor sfinte, de pe plaiurile şi dealurile legendare, noi cel, cari am luat parte la serbări, am plecat mal oţeliţl în inimă, cu încrederea prefăcută în carne şi oase, că o astfel de manifestaţie naţională, nu poate să se înăbuşe de nici o putere lumească, că o ast-fel de abnegaţie e vrednică de răsplata cea mal mare — pe care să dea DzeQ să ne-o vedem cît mal curînd. h. 1 Abea acuma ne-am putut da seamă şi despre munca desinteresantă pe care au dus-o fraţii noştri pentru ridicarea gimnaziului naţional-romîn, care este o podoabă a noastră a tuturora. www.dacQFomanica.ro 294 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1904 FLOAREA PE JEPO $1 INCENDIUL ÎN JAPONIA. Acum 50 ani un incendiu groazni: a pustiit mal multe oraşe din Japonia, incendiu de care şi azi îşi mai aduc aminte Japonezii, în legătură cu o anecdotă legendară: O tinără fată nobilă, floarea de Jedo, frumoasă ca ziua, bogată, plăcută, spirituală şi gingaşă, calităţi indispensabile pentru eroina ori cărei poveşti, se ’ndrăgosti pe neaşteptate de un tinăr pe care întîmplarea îl adusese în cale-I; tinărul d’asemeni avea toate calităţile fizice şi morale cari îl făceau vrednicf de ea, dar durere ! era din familie de rînd. împrejurarea asta forma o piedecă de neînvins şi tatăl fetei, ori cît se rugă asta, nu voi să-şi dea învoirea la căsătoria lor. Toate frămîntările lor de a-1 îmblînzi fură zădarnice. Era pe timpul feudalizmuluî absolut. Da'imo, contrariat, hotărî să scape de tinărul îndrăgostit, şi dădu poruncă să-l omoară. Mijlocul ales n’avu rezultatul dorit: tinăra fata se veştejia văzînd cu ochii, zi de zi se făcea mai palidă. Sim-ţindu-şi moartea, îl rugă pe tatăl ei să-I împlinească dorinţa din urmă: s’o îmbrace în haina ce-o purtase în ziua cînd pentru întîlaşî dată îl văzuse pe cel care nu mai era, şi cu haina asta s’o arză pe rug, ca astfel cel puţin după moarte să-l poată întîlni pe iubitul ei. Un rug puternic fu ridicat în templul dela Assacousa. Abia apucase haina flăcări, cînd un vînt puternic o duse cu sine şi căzînd haina arzîndă peste case, le puse şi pe ele în flăcări. în cîte-va clipe oraşul întreg ardea. Pe vremea acea uliţile erau închise cu porţi, ca să nu poată intra hoţii; păzitorii surprinşi de Iutala focului, n’avură vreme să le deschidă ca locuitorii caselor să se poată mîntui, şi 20 mii de jertfe omeneşti periră în marea de flăcări, cari au prefăcut în scrum şi cenuşe aproape 50 mii de case. Legenda poporană spune, că prin focul ăsta groaznic a voit Dumnezeu să-l pedepsiască pe nemilosul părinte pentru fapta lui cruntă. De cîte-ori David cel din Biblie comitea fapte rele, Dumnezeu pe-depsia poporul lui! Zeii Japonezilor, pare-se, pedepsiau în acelaşi chip ca şi Dumnezeul Jidanilor. Istoria incendiilor în Japonia e nesăcată. Cel mai îngrozitor a avut loc pe la sfîrşitul veacului trecut. în urma unui cutremur de pămînt. oraşul Jedo se aprinse în mai bine de 50 locuri şi se prefăcu In ruine. în vechime, incendiile se numiafl cu o naivitate remarcabilă «floare de Jedo» (Jedo no hana). Incendiile, de altminteri, pentru Japonezi sînt spectacoie, serbători la cari azistă din simplă curiozitate. Acest popor, bătrîn şi copil în aceiaşi vreme, priveşte cu bucurie această bătaie sinistră de flăcări: pocnetele lemnelor, prăbuşirea coperişelor, ceriul aprins sînt pentru ei o feerie gratuită. Vecinii aleargă să se desfăteze în privirea focului, fără să se gîndiască că la reîntoarcerea lor poate vor găsi o grămadă de tăciuni stinşi, rămăşiţa caselor proprii. în fiecare cerc al unui oraş se află două sau trei clopote mari. în formă de tiară, atîr-nate de un stilp înalt, la care te poţi sui cu Sradâ în Tochio. www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1904 LUCEAFĂRUL 295 ajutorul unei scfri de funii. Prin clopotele aceste li se aduce locuitorilor la cunoştinţă că s’a iscat un incendiu. La semnul dat de un clopot, toţi ceilalţi clopotari îşi ocupă postul şi urmăresc cu atenţiune progresul focului. Prin nuansarea sunetelor se indică locul exact unde e focul. Fiecare locuitor care are în cercul respectiv vreun cunoscut sau rudă, grăbeşte în ajutorul lui; nimic nu-1 poate împiedeca dela asta. Proprietarul unei case aprinse se încinge cu două săbii (dacă e samurai), ca să poată pedepsi pe jefuitori. I examinează pe toţi acela cari întră şi predîndu-le obiectele ce le are, Ie mulţumeşte cu închinări de aprobare din cap. Asemenea unul căpitan de vapor, el nu-şi părăseşte casa decît în momentul suprem, apoi se roagă de ocrotire la un cunoscut sau chiar la un necunoscut, cînd i lipsesc prietenii. Ospitalitatea aceasta cerută nimeni n’o refuză, căci şi lui i se poate întîmpla acelaşi nenorocire. Altă zi prietenii şi cunoscuţii se grăbesc a-I înapoia obiectele mîntuite. Această practică a ospitalităţii in urma unul incendiu e generală. Locuitorii unul sat pustiit de foc găsesc adăpost la vecinii lor, la cari rămîn pînă cînd îşi pot reconstrui casele. într’o ţară, unde omul vecinie e expus să-şi vază toată averea pustiită de foc, e firesc că loruitoril au trebuit să se gîn-dească la un mijloc, cu ajutorul căruia să-şi poată asigura cel puţin o parte a avutului. Japonezii au şi inventat nişte construcţiunl numite «godon». Godonul e o căsuţă în patru colţuri, înăltuţă. Uşa cu cadre de fer, singura deschizătură, e şi ea înfundată cu lut şi se închide ermetic. Coperişul are forma obicinuită şi e făcut din cărămizi puse peste un strat de pămînt. Pereţii de obiceîu din afară sînt acoperiţi cu scîndurl, cari le apără împotriva ploii. Aceste construcţii se fac în apropierea prăvăliilor şi clădirilor mal importante; de obiceiu aici se aşează obiectele mal preţioase şi rezerva de mărfuri ale comercianţilor. Sara toate mărfurile din prăvălie s’aşează în lăzi de lemn. Dacă peste noapte izbucneşte un foc, toţi cel din casă, bărbaţi, femei, copil şi ucenici, duc în acest godon pachetele, cari li s’au hotărît fiecăruia de mal înainte, pentru a se evita confuziunea şi perderea de vreme. După-ce au adăpostit astfel tot ce s’a putut, poprie-tarul închide uşa şi astupă toate golurile cu lut ce stă totdeauna la îndămînă într’un vas aşezat lîngă uşă. Cartierele după un incendiu sînt_de-un*aspect extrem de posomorit şi seamănă întru cîtva cu un cimitir; nu vezi decît godone învăluite în fum, părăsite ca nişte mauzolee. Ziua'următoare încep să zidească din nou, uliţele se curăţă, iar comercianţii îşi vînd mărfurile mîntuite în buticl provizorii. Lăsînd la o parte catastrofele mai mari, în puţine zile dispar toate urmele incendiului şi oraşul îşi ia înfăţişarea obicinuită. S’a constatat că Tochio s’a reconstruit, în termin mediu, tot la 7 ani. Orl-ce lucru îşi are şi partea bună: incendiile curăţă radical cartierele prea împopulate, cari ascund germenii atîtor epidemii. Otilia de Cozmuţa =0 www.dacQFomanica.ro 296 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1904 SOLUS ERO. Tu preacurată rază, ce-ai coborît din stele Să luminezi în noaptea singurătăţii mele, Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza argă: Din preajma vetrei mele fă calea ta întoarsă. — Păcătuieşte raza curată, viorie Cînd se opreşte ’n drumu-i pe-o straşină pustie, Înveştmîntînd cu picuri, cu sfînta ei văpaie O scorbură ce poartă un cuib de. cucuvaie. — Vezi, zboar’ atîţia fluturi în necuprinsul firii Şi strălucesc pe cîmpuri în floare trandafirii. In calea ta senină spre ei îndreaptă-ţi zborul Căci lor te dete ’n gîndu-i de viaţă dătătorul, Tu preacurată rază ce-aî rătăcit din stele Să luminezi o clipă singurătăţii mele. Eu port în mine noaptea şi ’n bezna ei adîncă, Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stîncă; Ar vrea adîncul bolţii cu zboru-i să ’ntretaie Prin cîmpuri de lumină, prin drumuri >de văpaie, Să-şi scalde ochii tulburi în rîuri largi de stele... — Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele. Cu pravul sur al pietrei îi înfrăţeşte rostul... Zadarnic vrea să-şi cate — în cerîurî adăpostul; Cu glas nebun el urlă şi blastămă şi ţipă Şi sînge cald stropeşte trudită Iui aripă Şi vecinie o să lupte în patima-î pâg'nă, Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărînă... Zimbind amar se ’ntreabă deci mintea-mi gînditoare, De ce-ar veni la mine făptura ta de floare? Tu înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă, De ce să te cutremuri de-o luptă ne’nţeleasă? Cînd zboar’ atîţia fluturi în necuprinsul firii Şi strălucesc pe cîmpuri, în soare, trandafirii... Octavlan Goga. www.dacQromanica.ro Nrul 17, 1904 LUCEAFĂRUL 297 P A X. Sub vălul argintiu al lunii oasele morţilor strălucesc cu nuanţe fosforice în noapte. Adunaţi la un loc povestesc în taină, grupurî-grupurî. în colţul din faţa bisericii se postaseră cei mai proaspeţi cetăţeni ai împărăţiei odihnii. Ei aveau straie nouă, inele şi juvaere şi cercau cu vădită grijă să-şi ascundă părţile trupului trecute în putrezire. Faţa li-e era învălită în giulgiu — giulgiul acela, atît de curat odinioară . . . Erau aşa de timizi în noua lor ţară, încît se sfiîau să înceapă vorba cu cei încetăţeniţi. Aceştia îşi aveau clubul lor, erau posaci şi scurţi la vorbă şi nu prea îşi aduceau aminte de nimic-Şi aşa nou veniţii se aşază binişor la o parte, ca nişte suflete pribege, cari s’aft abătut dela cărarea vieţii, fără a se fi împrietenit încă pe deplin cu cea a morţii. Ei se aşază tăcuţi şi resignaţi pe pajişte şi în vremea ce schimbă şoapte tainice, trag binişor cu urechia la zgomotul din luine. Nu că i-ar mai interesa zgomotul acesta, ci fiindcă li-au mai rămas totuşi contururi de amintiri, ca dintr’un basm frumos şi neînţeles. Şi e ca şi cînd ar pluti în văzduh şi în noroiul scăldat în lumină, ar recunoaşte pe o clipă o margine de sat, o căsuţă, un suflet ce plînge zădarnic în urmă-le. Rîsurî răsfăţate, şoapte de dragoste, izbucniri de mînie şi de ură — toate aceste pătrund la ei aşa de eterice şi de filtrate, încît zimbesc cu milă de aceste sforţări şi nizuinţi zădarnice, ca de un lucru ce abia mai află ecou în tidva lor de ghiaţă. — Şi zău, aşa eram oare şi noi ? Şi cel mai nou-venit,—care se putea mîndri cu sicriul lui încă necutropit de humă — începe să le vorbiască, cu restul de căldură şi de amintiri nespulberate încă. Le vorbeşte de cunoscuţii lor, de lacrimi, de durere, de iubire şi de viaţă şi cu toţii ascultă d straţi şi mîhniţî, ca supt vraja unui cîntec de leagăn. Ochii lor sticloşi scapără în noapte, ei par a înţelege rostul acestui jalnic cîntec de leagăn — ori poate nu mai înţeleg nimic, ci ascultă numai cu ochii duşi aiurea. — Hei, hei, nepoate dragă, eşti tînăr încă în ţara noastră şi îţi aduci prea bine aminte de ce ai fost. O să se cutropească şi sicriul tău, şi hainele tale se vor murdări de humă şi de apă ... şi o să rămîi şi tu numai cu. giulgiul murdar şi cu oasele goale şi o să vezi, că nu îţi mai aduci aşa de bine aminte ... Să durmim fraţilor. — Să durmim. Mai la adăpost stau adunaţi morţii mai de demult. Ei n’au njcî straie, nici sicrie. Cite unuia î-a mai rămas cîte-o scîndură, sau dacă a fost maî cu stare, vre-o placă ruginită şi sicriul de metal. O scot cu grije din groapă şi se aşează cu toţii pe ea, ca să-şi maî zvînte cele ciolane de umeziala mormîntuluî. Ici-colo, cîte un rest de giulgiu acopere nişte umeri deşiraţi şi vezi cîte un inel jucînd larg, cu zgomot, pe degete osoase. Cîte unul îşi ţîne cu mîna falca din jos să nu-i atîrne, şi dinţii lor şi craniul strălucesc albe în întuneric. Ei privesc cu un zimbet sarcastic la cei maî tineri. — Bieţii copii, nu le maî vine mintea, să-şi vadă de odihnă şi să nu le mal pese de ce au lăsat în urmă. Şi totuşi ca cea din urmă amintire de lume, şi morţii aceştia păstrează încă resturi de vanitate. Adese-ori poţi vedea pe cîte unul, fixîndu-şi braţul la încheietură cu vre-un cuiu ruginit, ori legîndu-şî cu giulgiu falca din jos, şi se spune cu siguranţă, că unii îşi spală bine în rouă braţele şi tidva. ' Sînt însă puţini de aceştia. Cei mai mulţi nu-şî maî iau această osteneală de prisos, nici nu-şî mai bat capul, să se prezinte la adunare cu giulgiu sau cu alte resturi de straie, ci vin goi, fără podoabe şi fără aduceri aminte. • Şi cum stau aşa tăcuţi, ei par a fi ajuns cu totul aproape de izvorul fericirii: de a nu mai şti nimic şi a nu-ţi mai aduce aminte de nimeni. Iar ceialalţî, bătrînil, nu îşi iau nici măcar osteneala de a se ridica din aşternutul lor. Las’ că î-ar costa şi prea mare osteneală, dacă s’ar pune în fiecare seară să-şi adune oasele risipite în toate părţile. Şi chiar de le-ar aduna, ele nu s’ar maî ţinea deolaltă. La ce deci osteneala aceasta zădarnică, cînd dragostea şi ura nu se maî atinge, ei înţeleg în www.dacQFomanica.ro 298 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1904 sfîrşit, că huma, de care aveau atîta oroare, este mama noastră a tuturora şi ea singură ne poate da ceea ce în viat* abia de întrezărim, ca în un vis. — Dormi, vecine ? — Dorm . . . — Şi cum maî eştî ? — Eu sînt pămînt. — Şi cel de lingă tine V — ?>'■ — Şi toţi oamenii vor fi pămînt? — Toţi oamenii. Mortul-pămînt încearcă să gîndească ceva şi — nu poate. S’ar gîndi adecă pentru ce au să fie toţi oamenii pămînt, şi pentru ce sînt oamenii peste tot, — un lucru, pe care nu-I înţelesese nici odată, — dar tidva lui e de humă, şi creeriî de pămînt. Şi doarme adînc la sînul mamei, inconştie şi aceasta de menirea ei. . . Simin. PE MAL. De cîte ori m'am oprit aici pe malul Someşului, lîngă iazul ce fringe ca un brîu uriaşul trup lunecos al rîului! Iazurile pe Someş nu-s aşa puternice, aşa de ridicate ca cele de pe Tîrnave bunăoară, dar sînt — cele mai multe — cu mult maî lungi. Vr’o două săptămîni la început, nu puteai cunoaşte iazul decît de pe undularea maî năvalnică a apei şi de pe cîntecul ei sgomotos, certăreţ A fost tot mare apa, plouase mult şi Someşul înghite multe păraîe. Morile umblau încet, căci era apă multă şi roţile se înăduşeau prea tare. Dar mal apoi au venit căldurile din secere, cu cer senin, cu soare dogoritor, cu vînturi uscate de cătră sară şi ’n zorii zilei, — cu secetă. Someşul scade mereu şi din ce scade apa i se face maî limpede, iazul se vede tot maî bine. întii grădelele de de-asupra, apoi leasa, po-cîumpif, şi ’n urmă el întreg, aşa rupt şi întor-tochiat, ca o dihanie eşită din pămînt şi pusă în cale murmurătoarei ape. Şi morile umblau tot mai încet, căci apa tot scădea şi nu mai avea putere — cu mersul ei ostenit — să mai mişte nătăvalele de roţi. «O, bade Vasile, bade Vasile, ce sărăcie şi morile aceste. Cînd e apă multă nu umblă, cînd începe să se micească nici aşa, şi chiar cînd se învîrtesc, merg aşa de ’ncet de adormi pînă cade un cop de făină». Badea Vasile e morarul. Vine adese-ori pe mal lîngă iaz cînd mă vede, să mai stăm de poveşti, că moara-i legată bine şi n’a duce-o apa. Badea Vasile-î desculţ, cu cămaşă scurtă ungurească, cu izmene scurte şi largi — gachî, cum le zic ei. Pe cap are un comănac cu pereţi mici, scurţi, plecaţi în jos. Portul ce-1 au toţi cei din sat în zi de lucru. «Ei, domnişor, că ba umblă ele siracile cînd dă Dumnezeii apă cu rînduîală. Ia să mai nolască (crească) acuma numai cîtuşi de cît, ş’apoi să vezi cum s’or învîrti». Numai cît apă cu rînduîală, chiar aşa cum i-ar plăcea badii Vasile, nu prea vine adese-ori pe Someş. «Ce apă binecuvîntată de Dumnezeu e Someşul ăsta, bade Vasile, nu-i aşa? Cît e de curat şi aşezat şi cît de cuminte se vede. — Bunu-i el, bun, domnişor, dar Dumnezeu alduitul ne maî trimite şi cîte-o sfîntă de pedeapsă, punîndu-l să se verse cîte odată, să înece munca oamenilor. Ce-a fost anul trecut pe-aicea, Doamne, de n’ar maî fi pururea. — Darbade, Vasile, de ce nu faceţi mai ridicate iazurile, să adunaţi apă maî multă la moară şi să faceţi nişte mori, colea ca pe la noi, cîte patru petri ?» — Că nu se poate. Nu-I nici slobod, dar chiar să fie, cine s’ar apuca de aşa ceva ? Cu plutele n’ar mai putea umbla, şi apoi ce ar fi primăvara cînd se arădue gheaţa? Hei, domnişor, n’ai văzut nici odată! Să vezi că se propteşt www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1904 LUCEAFĂRUL 299 de Jazul ăsta, — uite cum e de jos — şi apoi se razimă tot tablă de tablă, tot sloi de sloi, pînă hăt pe ci la deal, la al treilea ori pătrălea hotar. Şi atîta prăpădenie de ghiaţă se adună că nu mal încape nici cum între maluri, ş’apol atunci o iau razna pe şesurl, rostogolindu-se, frecîndu-se una de alta şi făcînd aşa o mare de ghiaţă. Eu cred că să opreşti apa Someşului, în vr’o cîţl-va ani ar fi potopită lumea întreagă, ca pe vremea lui tata Noe». Badea Vasile îşi scoate acum «chipa», o sco-cloreşte bine şi-I dă foc. Aş mal fi voit să stea, dar vr’o trei neveste cu cîte-o ferdelă de cucuruz desăgită în spate se apropie de moară şi morarul caută să meargă să-şî primiască oaspeţii. Rămas singur pe mal, aproape de Iaz, îmi las privirile să se plimbe pe luciul apel, saă să admire undele de .argint de din jos de Iaz. Vr’o cîţîva pescari, păsărele viclene, s’au pus pe grădelele ce-s mai aproape de apă, şi aşteaptă. E de cătră sară. Soarele e gata să scapete după dealul îmbrăcat în stejeriş şi cele din urmă raze ale Iui sărută limpezimile Someşului. Un rîs argintiu de copil îmi atrage atenţiunea. Din sus de iaz un băeţandru ţine ridicată un-ghiţa, de care spînzură, zbătîndu-se să-şi scoată din gît ferul ucigător înghiţit în loc de rimă — un pescuţ ce străluce cu solzii lui mărunţi aşa de frumos în razele soarelui ce apune. Copilul îl priveşte cum se frămîntă, cum saltă şi nu mai poate de bucurie. Nici nu-I trece lui acuma prin cap, ce chinuri va suferi nefericitul mucenic; — bucuria că d-a prins întrece ori-carî alte simţăminte. Abia într’un tîrziu s’a îndurat să-i scoată un-ghiţa din gura plină de sînge şi să-l pună într’o olişoară cu apă ce o avea la îndemînă. Apoi caută în grabă o altă rimă şi fără nici o milă, micul despot îmbracă cu ea ferul subţire şi încîrligat al unghiţiî. S’a mal svîrcolit şi rima ce s’a mai svîrcolit, dar apoi în curînd a cuprins’o răcorile morţii ne ’ndurătoare. Băiatul împlintă apoi băţul unghiţel în ţărm şi se aşează la pîndă. Mă apropiu şi eu. Nu era din sat. Se vedea şi de pe port, dar mal apoi ml-o spuse şi el. Tatăl său umbla pe la tîrgurile de vite, nu să cumpere, că pentru asta n’are bani, ci să mîie d:la tîrg pînă la staţia mal apropiată «vitele» cumpărate de alţii. Îl duce şi pe el, căci de, e mărişor şi poate să-l mal ajute. Acum au venit dela un tîrg din apropiere şi alt tîrg nu este pînă peste vr’o 2 zile. Au rămas aici în sat, pentru aproapele. Sînt în gazdă la o femee, pe care mereu o doare capul şi care are o fetiţă gheboasă. «Din bună de vreme ai luat-o şi tu pe drumuri băete 1 . — D’apoi, că acasă n’am ce face, domnişor. Ş’apol tătuca îmi zice să merg cu el. — Mamă nu al? — O murit de cînd am fost de 7 ani. — D’apoî acum de cîţl eşti? — De 14, merg într’al 15-lea. Nu l-aş fi dat mal mult de 11 după înfăţişare. — Hei, domnişor, că n’am vu umbla1 noi aşa de trăia hal de maică! Da dac’o murit, taica — aşa ca el — s’o pus la beute şi averea noastră s’o dususâ pe gură de lup. Maica l-a tot oprit pînă a trăit. Acum cine să-l mai oprească? Că fuseră şi la noi vite ’n ocol odată, domnişor. — Hei, dragul meu, va trebui să bateţi mult cele drumuri ca să mai ajungeţi unde aţi fost. — Nici odată. C’a fost tata la o muiere vrăjitoare, să vadă ce-a fi, ş’aceea i-a zis: «Ori cît te vei suci, ori cît te vei zdrobi, nimic nu ţî-a folosi, nimic nu-î isprăvi. Ca a treia casă dela tine este-o muiere rea ş’aceia ţî-a luat din urmă să nu mai ai noroc.» — Nu de aceea, băete, nu de aceea nu veţi mai fi cum aţi fost! Crezi tu că vrăjitoarele ştiu mai mult decît noi? îs nişte mincinoase şi din minciunile lor trăesc şi ele. — Oare să nu ştie? — Cît ştii şi tu». Aţa unghiţiî se smînceşte şi se întinde mereu. Copilul o trage cu grabă — dar pescuţul căzu cu’n plencăit lin în apă. Nu se acăţase bine. Şi am plecat spre sat gîndindu-mă la soartea acestui băiat, care aşa de tînăr a început să cutreere ţara. i. Agîrbiceanu. 1 N'am fi. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1! C î N T E C. Dorurile mele Inzadar le caut Tot ce-mT ţese noaptea N’ad întruchipare, Visurile mele, Zorile-mT destramă, Dorurile mele-s - Strălucită salbă, Mi s'a dus norocul... Frunze pe cărare, 5albă de mărgele, • Mu-I maT plînge mamă, 5pulberaie şi strivite frunze Minunată şi perdută salbă de La icoana PreacurateT nu-l [pe cărare. [mărgele. [maî plînge mamă 1 tfIC. OTflVA. CRONICĂ Şl NOTIŢE. «Iconografia lui Ştefan-cel-Mare» va fi titlul unei lucrări ce are să apară, editată de dl picior academic I. Mironescu. Dl Mironescu a reprodus în' fotografie toate desemnurile şi toate tablourile reprezentînd chipul Marelui Voevod, aflate în diferite biserici din Romînia şi Bucovina pe păreţi, patrafire, chivote etc. Lucrarea va fi executată în colori şi va cuprinde 150 de desemnuri. * ■ Astra» îşi ţine adunarea generală ordinară din anul acesta în Timişoara în zilele de 21 şi 22 Septembre n. Aici va avea loc şi alegerea mult aşteptată asecretaruluî. Ca şi în trecut,sperăm că şi adunarea din acest an va fi o frumoasă manifestare a geniului nostru cultural. * Biserica rominească din Feleac (lîngă Cluj), este zidită în seclul al 15-lea şi e cel mai vechiu şi singurul monument în stil gotic din ţară. Comitetul pentru păstrarea monumentelor de artă din Ungaria a liotărit să restaureze acest monument preţios. * Marele premifi Hilel al universităţii din Bucureşti, anul acesta a fost decernut dlui Alexandru I. Lăpedatu pentru lucrarea sa «Istoria Breslelor în ţările romîne.» Premiatul e ardelean din Săcele şi unul dintre cei mai distinşi tineri trecuţi peste Carpaţî. * Director al conservatorului de muzică şi decla-maţiune din Bucureşti a fost numit dl Dumitru Popovici, vestitul cîntăreţ, fost prim-bariton Ia opera wagneriană din Bayreuth. * Hanzi. Un cal cuminte. Ştie ceti, socoti, cunoaşte scala tonică, are o memorie estraordinară pentru oameni ... de altminteri însă e ca toţi caii. Cuminţenia lor nici cînd n’a fost trasă la îndoială. Pînă acum treceau de animale docile, de ce să nu poată fi dară şi docte ? Dacă între oameni sînt mii de semidocţi, de ce să nu poată exista şi între cai un singur cal doct? Hanzi pînă acum numai ceti ştie, de scris încă nu. Poate va fi învăţat şi el cetitul cum îl învăţase profetul Mohamed, care de asemenea numai ceti ştia. Cînd, anume, îngerul î-a adus cele doauă pietrii cu legile coranului, Mohamed i-a spus, că nu ştie ceti. îngerul mi ţi-I’a luat atunci de ceafă şi de trei ori l-a dat de pămînt. Sculîndu-se Mohamed ştia să cetîască, sau cel puţin spunea că ştie, poate de teama noului «metod de în-văţămînt» . . . Hanzi e proprietatea baronului von Osten şi trăieşte în Berlin. Şcoale publice n’a frecventat, tot ce-a învăţata învăţat din sîrguinţă proprie. Motiv serios să credem în cuminţenia lui, ne prezintă faptul că pînă astăzi nu s’a încercat încă să facă — poezii. * lubileul lui «Den Quijote». După cum se ştie în anul viitor se împlinesc trei sute de ani de cînd a apărut celebrul roman alui Cervantes. Cine n’a auzit vre-odată de el, care se lupta cu morile de vînt, se duela cu sacii de făină şi făcea curte graţioaselor «Dulcinee din Toboso»? Sau de tovarăşul lui de suferinţe Sancho Panza şi de Bucifalul falnic: Rosinanda mult cîntată? „Don Quijote dela Mancha» se bucură şi astăzi încă de renume în toate literaturile lumii. Spania voieşte să serbătorească cu pompă mare treîcentenarul şi se pregăteşte de pe-acum pentru buna reuşită. Comitetul serbării a luat următoarele hotărîrî: 1. Tipărirea unei ediţii ieftine, poporale alui «Don Quijote» din partea Academiei spaniole. 2. Editarea unui text pre-curtat pentru folosinţa gimnasiilor. 3. Editarea www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1904 LUCEAFĂRUL 301 unul text şi mai prescurtat pentru şcolile poporale. 4. Un concurs din partea academiei pentru cea maî bună critică a bucăţilor maî mici scrise de Cervantes. 5. Reprezentaţii la Teatro Espanol a unor piese de Cervantes. 6. înfiinţarea unui muzeu Cervantes, pentru scriitorii şi artiştii invalizi. 8. Serbări universitare. Pe lingă acestea un concurs muzical cu motive din roman, un conduct festiv cu scene din «Don Quijote» şi baterea unei medalii comemorative. Astfel va putea lua parte la serbare toată populaţia Spaniei, aducîndu-şi aminte de acela, care se numără între cei mai buni scriitori ce au fost şi vor fi vre-odată. h. CĂRŢI $1 REVISTE. (Dări de seamă şi notiţe bibliografice.) Sofia Nădejde: Patimi, roman. 504 pag., în 8°. Bucureşti, 1904. Un name binecunoscut, care prin romanul de faţă desevîrşeşte convingerea noastră despre talentul real al autoarei. Un subiect comun, tratat cu adevărat spirit de observaţie şi cu multă putere sugestivă, îneît persona-gele romanului Patimi le cunoaştem şi noi, Ie vedem mişeîndu-se şi vorbind în faţa noastră, saQ le-am văzut de atîtea ori în viaţă. Matilda, fată săracă, cu mari aspiraţii, se mărită după coconul Toderiţă, trăind în belşug zece ani de căsnicie. Cum însă afacerile coconului Toderiţă — om cinstit dar fără noroc — încep a merge spre rău, şi cum mai ales cocoana Matilda, are ocazie a face cunoştinţa unul funcţionar, Iliescu — tipul omului tipic uşuratec şi fanfaron — viaţa lor familiară devine nesuferită. Coconul ocupat vecinie cu ideîa unui împrumut, care i-ar regula finanţele zdruncinate; Matilda cu cucerirea ei de femele aproape trecută, asupra lui Iliescu. Toderiţă ridică banii, Matilda la sfatul lui Iliescu i fură şi — fug împreună. In partea a doua a romanului urmează apoi — ceea ce era de prevăzut — căinţa tîrzie a Matildel, care vede că Iliescu n’a ţinut la ea decît numai pentru bani, dar care totuş o ia în urmă de nevastă, după terminarea divorţului. In această nouă căsnicie Matilda are apoi nenumărate ocazii de a deplînge pe cuconul Toderiţă, bărbatul cel neasămănat de bun, pe care numai acum îl ştie preţui, cînd l-a pierdut. Simpatică e şi icoana Măriei, sora Matildel, care sufere aşa de mult din partea soru-sa, şi maî ales Ţinea, copiliţa de şase ani, care înţelege cu mintea ei de copil, că între mamă-sa şi Iliescu se petrece ceva nelegiuit, şi care, după ce mamă-sa o cercetează în pension — acum ca soţia Iul Iliescu — o primeşte foarte rece, ca pe o străină . .. Romanul Patimi a fost prezentat la concursul ziarului «Universul» şi distins cu premiul I de 1800 lei. Regretatul G. I. lonescu-Gion, zice despre acest roman, între altele: «Nu sînt multe romane — fi-va oare unul? — în literatura romînă, în cari caracterele să fie întregi dela începutul şi pînă la finea acţiune!. Patimi le are, în deosebi pe cele principale, studiate pînă în amănunte. Şi toate acestea fără posă, fără afectaţiune, fără obositoare silinţe: acţiunea se desfăşură aşa de natural, cu atîta uşurinţă şi cu atîta potriveală, îneît citind peripeţiile Patimilor, la fie ce pagină eşti pornit a zice: aşa este şi nu poate fi decît aşa. «Pe lîngă aceste preţioase însuşiri, romanul Patimi mai are şi pe aceea de a fi cinstit şi cum se cade, cu toată cuviinţa şi omenia, ce se cere unui subiect moralizator.» Recomandăm romanul cu toată căldura. Al. * Dl N. Iorga ni-a îmbogăţit literatura cu o carte nouă : «Istoria literaturei religioase a Romînilor pînă la 1866» (Bucureşti, 1904. p. 242. Preţul lei 3.50), care are să schimbe tot ce s’a scris despre începutul mişcărilor literare la noi. E o lucrare, care n’ar trebui să lipsească din casă nici unui romîn cult, cu tragere de inimă faţă de neamnl şi de desvoltarea literaturei sale. Dl Iorga n’are nevoie de laudă, or ca să-I facem curte; cartea vorbeşte în deajuns pentru sine. Eu unul am cetit-o cu o mare mulţumire sufletească, nu numai că am avut prilej să gust o lucrare bine scrisă, care varsă o lumină nouă asupra trecutului literaturii noastre şi care deşteaptă în om idei, dar şi din motive personale şi anume: In «Istoria literaturei romîne», ce se tipăreşte nemţeşte la Lipsea, scriu următoarele: «Das magyarische» hitlen (rum. hitean — hiclean — fitlean — viclean) bedeutet nur in der Zeii der Hussiten, die sich nach derMoldau fliichteten, und zur Zeit der Reformation («sola fides salvificat») «schleclit, b6s», als die Menschen nur den «Glauben» (magy. «hit») fur das hochste Gut halten.» Părerea mea am întemeiat-o pe cuvintele mult citate de scriitorii reformaţi ale Apostolul Pavel (Scrisoare cătră Romani, I. 17. Cfr. şi Profetul Habacuc, II. 4.) Dl Iorga în cartea sa mal nouă cu date sigure dovedeşte că poporul nostru a îndurat şi mişcările h'ussite, ale căror urme să vădesc în cele dinţii traduceri de cărţi romîneşti. Iată cum să întregesc lucrurile, ceace www.dacQFomanica.ro 302 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1904 mic numai tml licărea prin noianul vremurilor, azi se adevereşte cu siguranţă. Să mal adaogă ca dovadă pentru legăturile între Hussifl şi poporul romînasc, urmele de înfluinţa de limbă romtnească ce să găsesc în traducerea ungurească, făcută de fugarii Hussiţî unguri adăpostiţi tn Moldova, la Trotuş. Acolo cetim cuvîntul *vatdlâ> (lagena), care este al nostru , noi nu mal avem vorba, dar în macedo-romînă trăeşte şi astăzi. Dr. Oh. Alexlcl. ♦ «Dîe Gebirgs- und Bergnamen in Slebenburgen». Dl dr Emil Fischer, autorul lucrării de faţă, ce a apărut în «Jahrbuch des Siebenbtirgischen Karpathenvereins» (Sibiiîi, 1904, pag. 46—60.) a mal scos o carte tot în acest an despre originea şi trecutul limbii noastre: «Die Herkunft der Rumănen» (Bamberg, 1904, pag. 303.), în ea aduce laude lui Rithy, care în cărţile sale cu privire la Români a luat «einen streng wissenschaftlichen Stand-punkt», care «unter seinen Landsleuten ein anerkannter Grammatiker ish (pag. 128.), şi polemizează mereu cu Xenopol şi cu părerile emise de dînsul în «Teoria lui Roesler». Dacă pentru dl Fischer un Manliu este gramatic de frunte, iar resultatele constatate de Xenopol sînt resultate, cu cari merită să polemizeze cineva într’o carte de 303 pagini, ne simţim absolvaţl să dăm o atenţie serioasă lucrărel dsale, ceea ce facem cu atît mal vîrtos, fiindcă ne-ar trebui o carte întreagă, ca să-I arătăm greşelile elementare, ce mijesc în această lucrare. De altfel cu toată bunăvoinţa i anticipăm, că nu l-a condus nici o ură faţă de noi în compunerea cărţii, asta însă nu ne reţine de a spune, că ea este o carte de tot slabă şi e o mărturie vie despre puţinele pregătiri filo-ogice ale dlul Fischer. Acelaş fapt sîntem siliţi să-l accentuăm şi despre «Gebirgs- und Bergnamen in Sie-benbiirgen». Nici măcar n’a atins una dintre cele mai grele chestii]: domeniul filologiei romîne: chestia topo-nomieî. Nomenclatura slavică e talmeş-balmeş resturnată una peste alta, fără să ne indice precis: care din limbile slavice a dat naştere la numirea localităţilor? Despre numirile vechi bulgare nici cea mal mică amintire nu se face, deşi întrebarea de căpetenie aici stă ascunsă: toponomia slavică din Ardeal este oare cu desăvîrşire bulgară ? Şi dacă da: din care dialect bulgar ? Urmează apoi încă o întrebare: toponomia slavică, cum o cunoaştem astăzi, ajuns-a oare deadreptul din bulgăreşte în limbă maghiară, or prin mijlocire ro-mînă? Ceea ce vrea să zică: oare ungurii la intrarea lor în Ardeal şi mal târziu la înaintarea lor spre răsărit: găsit-aii aici Bulgari, sau numai Romînl, adecă deja Bulgari romînizaţl ? Multă apă va curge încă pe Murăş pînă vom putea răspunde cu preciziune la întrebările înşirate, cari — accentuăm de nod — nici prin minte nu i-aă trecut dlul Fischer. Să ni-se dea însă voie, rezervîndu-ne dreptul dovedirel pentru altă dată, ca a priori să emitem un fapt, ce rezultă din cercetările noastre de pînă acuma, anume că : toponomia slavică din Ardeal în cea mal mare parte, subliniem bine : în cea mai mare parte, a intrat în limba maghiară, prin mijlocire romînească. Dr. Gh. A. Vasile E. Moldovan: Raze de lună. Orăştie, 1904. (Preţul 1 cor. 50 fii.) «Aripile vîntulul se lovesc în zăbrele şi frunzele castanilor se leagănă molatic...» iar poetul întemniţat, alunecînd pe tortul bălaiu al razelor de lună ce-I auresc celula, visează la laurii ce încunună frunţile martirilor naţionali şi înduioşat duce dorul — pînel de toate zilele. Sărman martir romîn! — In lumea lui romantică doar o fiinţă l-a rămas credincioasă, e o biată «cerşitoare» : muza romînă. Pe aceasta «zeiţă a sărăciei» o îndreaptă acum poetul pe Ia porţile boeriior să ceară milă ... Iar el cîntă, visează... şi trage nădejde. La noi cazul e unic şi e unul dintre cele mal caracteristice episoade a mizeriilor din viaţa noastră intelectuală. Un om tînăr, cu talent, cu intenţiunl curate, harnic oferă neamului, pentru care stă la răcoare, încercările Iul literare şi-I cere pîne. Cînd vrei să scrii despre un astfel de volum, tu tovarăş de muncă, — care trăind pe picior liber, nu poţi răzbate în regiunile pîntecoase ale lui «pienus venter» — îţi alunecă gîndul la zăbrelele ruginite şi înduioşat priveşti viitorul de aur al autorului... Ştiind că rîndurile aceste n’o să abată pe mulţi creştini dela fericita intenţiune de a-şî cumpăra în grabă «Razele de lună», nu voIQ proslăvi numai cu laudă Ieftine pe autor, ci voiţi spune cela ce sinceritatea şi conştiinţa îmi dictează. Atunci cînd autorul a adunat sub acelaşi scoarţă bucăţi cari n’au nici o înrudire între ele şi Ie-a botezat c’un nume care cu multă bunăvoinţă se potriveşte numai la 2—3 dintre ele, pare că a voit să ne dea o oglindă a stării lui sufleteşti dizordonate. Altcum nu-mi pot explica acea învălmăşală de romantizm cu amintiri duioase şi satiră demonică. Cetind volumul pînă la sfîrşit rămll cu Impresia c’al cetit un Almanach, în care găseşti de toate: rubrica serioasă, şi umoristică ; lucruri bune şi slabe. Cele mal bune bucăţi din volum sînt amintirile şi povestirile din trecut; în cele dinţii descoperi note sincere, cari plac, Iar cele din urmă te fură prin noutatea lor, fiindcă acest gen la noi e aproape virgin. Autorul ştie să prindă momente interesante şi le povesteşte cu măestrie. Partea umoristică a volumului e o notă personală interesantă. Taina sarcazmulul barbar, al scepticizmulul mohorit şi al dispreţului suveran e de a se căuta în primul rînd în o anumită disposiţie sufletească a autorului. E adevărat că şi societatea noastră pătimeşte de maladii urîte, dar aceste nici pe departe nu sînt aşa de cronice ca să simtă nevoia ferului roşu. lntenţiunile autorului sînt cele mal curate, nu ne îndoim, dar neîndoelnic e şi acela că satira îşi are marginile el, peste care trecind devine ea însăşi o maladie periculoasă. Dl Moldovan, colaboratorul acestei reviste, e tînăr, ca toţi cel grupaţi în jurul el, iar în tinereţe — o ştim www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1904 LUCEAFĂRUL 303 bine — sîngele zvîcneşte neastîmpărat: am vrea să tămăduim repede- repede răul. In acest caz deci Iertător se poate spune: Scopul sfinţeşte mijloacele. Recomandăm cu căldura volumul talentatului şi întemniţatului autor. * Dr. loan Raţia, Studii şi Biografii. Blaj, 1904. (Preţul 2 cor.) «La îndemnul prietinilor buni» dl I. Raţiu, profesor la liceul din Blaj, şi-a adunat într’un volum articolele mal Importante apărute în diferite publicaţiunl periodice. Unele din aceste sînt interesante, preţioase chiar prin faptul că cuprind date nouă, cum sînt: «Şcoalele din Blaj» şi «G. Şincal şi şcoalele poporale romîne». Volumul cuprinde şi lucrări cari nu sînt vrednice de cinstea reînvierii. — Cu acest prilej, însă, ţinem să constatăm, că dl Ra(iu e unul dintre profesorii noştril harnici, care e familiarizat cu metoda critică în cercetările istirico-lite-rare. Studiile d-sale de pînă acum, cu toate asperităţile de limbă, sînt dovezi de sîrguintă şi pricepere, cari fac cinste autorului. * Teodor A. Bogdan. Ştefan-cel-mare. Tradiţii, Legende, Balade, Colinde ş. a., culese din gura poporului. Librăria Ciurcu, Braşov, 1904. (Preţul 40 bani.) Cel mal frumos şi durabil omagiu pe care l-a adus ţărănimea noastră memoriei lui Ştefan. Harnicul învăţător din Bistriţă, prin adunarea acestui material folcro-ristic, a făcut un mare serviciu neamului; unele bucăţi din acest volum sînt foarte preţioase şi mărturisesc cît de puternică e amintirea Voevodulul moldovean în părţile ardeleneşti stăpînite dedînsul. Tradiţiile şi cîntecele aceste sînt o nouă învederare a unităţii noastre sufleteşti, săpată adînc în sufletul poetic şi senin al ţăranului, care nu se mlădie sub povara legilor şi opreliştelor vremelnice... * , Paul I. Pavlov, Autori romînl. MonologurI în versuri (declamaţii), Bucureşti, 1904. (Preţul 2 lei 50). Autorul a adunat mal multe poezii din diferiţi autori. Colecţia e bine alcătuită şi e destinată mal ales publicului cetitor dela sate. Se poate cu folos întrebuinţa şi de elevii şcoalelor noastre. Volumul cuprinde şi poezia: «La groapa lui Lae» de Nic. Otavă, din revista noastră. Ne bucură că fraţii noştril ne dau atenţiunea cuvenită şi prevenitoare, pentru care i rugăm să primească mulţumirile'noastre. * G. Coşbue, Crestomaţie pentru toţi Romînil. Bucureşti, Librăria Sfetea 1904. (Preţul 90 bani). Recomandăm cu căldură noua operă a poetului nostru. Regretăm că neprimind încă volumul «Cîntece de vitejie» nu ne putem ocupa mal pe larg de poetul nostru. * loan I. Lăpedatu, Probleme sociale şi economice. (Retipărire din «Gaz. Trans.») Braşov, 1904. E o conferenţă ţinută la despărţămîntul «Asociaţiunil» din Braşov, în care tînărul profesor propune soluţiunl şi reforme în viaţa noastră socială şi economică. Conferenţiarul e de părere, ca «Asociaţiunea» să centralizeze în mînile el reuniunile economice şi prin aceasta să se înjghebeze o mişcare social-economică. Se pare, că aşa va şi fi. * Dr. C. I. lstrate, Biserica şi podul din BorzeştI, precum şi o ochire relativă la bisericile zidite de Ştefan-cel-Mare. Bucureşti, 1904. (Librăria Sfetea. Preţul 3 lei). O preţioasă lucrare a învăţatului profesor universitar asupra bisericii din BorzeştI, locul naşterii lui Ştefan-cel-mare, cetită in şedinţa Academiei Romîne dela 19 Martie 1904, precum şi a altor biserici zidite de cucernicul domn. Aici găsim înşirate toate bisericile zidite de dînsul, dintre cari cele mal multe sînt reproduse în stampe foarte frumoase. • Aurel C. Domşa, Floricele de cîmp — schiţe uşoare — Blaj, 1904. (Peţul 1 cor.). E un fenomen din cale afară îmbucurător apariţia, în scurtă vreme, alor trei volume de literatură frumoasă tocmai într’un orăşel de pe Tirnava, un loc urgisit de artele frumoase. Primul volum: Visuri trecute, fără îndoială e cel mal de seamă, cu toate că paginile introductive poartă numele de «Efemeride» şi cuprinde lucruri cari «luminează o clipă, apoi se sting». Cel care cunoaşte în toate ale lui pe drăgălaşul şi subtilul Simin, nu poate greşi spu-nînd o judecată nedreaptă asupra autorului unor «Vise trecute», cari adunate în mănunchiul unul volum nu pot fi considerate ca piatra de probă a personalităţii Iul artistice. Dragostea cu citaţii din cărţile cele sfinte şi cele profane, aducerile aminte legate de chipuri cu Maica Domnului, înduloşerile filozofice asupra falsităţii şi minciunii femeeştl, graiul sentenţios şi uşoarele poticniri de stil, — sînt lucruri din lumea sufletească a unul visător tînăr, care astăzi nu mal este ... «A fost odată 1»... ne spune ultimul cuvînt al volumului. După acest volum a urmat «Cîntece» de E. Sabo, un visător tînguelnic, despre care se vorbeşte mal pe larg în Foiletoanele dlul Chendi. Nu de mult dl A. C. Domşa ne-a surprins cu volumul «Floricele de cîmp». Schiţele din aceste «Floricele» sînt nevinovate şi uşurele-uşurele: Rozele se veştejesc de dragul tînărululamabil, cu «voce plăcută» şi «prevenitor»; — privighitorile «cîntă seara la lună» aşa de duios, spunînd de un «crin veştezit» şi de un «trandafir» ; — amorezaţi! scriu «epistolă pe papir roza, avînd imprimat pe plic o roză»; cu un cuvînt în tot volumul e duioşie, tristeţă, elegie. www.dacQFomanica.ro 304 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1904 De altfel autorul «depinge» toate aceste într’o limbă care s’apropie mult de cea literară. în apariţia succesivă a acestor trei volume e o gradaţie descendentă şi nouă ne-ar plăcea să fi fost invers. * llarie Chendi, Foiletoane Bucureşti, 1904, 1 voi. 244 pag. în 8°. (Preţul Iei 2.50). - E o evoluţie progresivă ca Preludiilor să urmeze un volum de Foiletoane. Aceasta e calea firească, care duce în regiuni cu orizonturi mal largi, cu concepţiunl mal înalte: la critica ştiinţifică, care analisează şi explică opera de artă, avînd în vedere toate «marile presiuni încunjurătoare» şi care eo ipso pretinde o pregătire temeinică, cunoştinţe vaste şi muncă stăruitoare. Această importanţă pregătitoare ne permitem a o atribui volumelor de critică ale dlul Chendi, cari nu conţin o critică ştiinţifică ci «păreri absoiut şi intenţionat individuale», fiindcă «nici nu există o critică ştiinţifică, nici măcar ca ştiinţă aplicată, ci pur şi simplu opinii, ce se impun de cîteort se pronunţă de oameni, cari posedă calităţi de critic născut: talent, cinste şi cultură literară». Aceste profesiuni de credinţă, împrumutate dela profesorul Adolf Bartels, credem că dl Chendi le mărturiseşte numai interimat,-ca fiind admisibile numai în anumite împrejurări de transiţie şi stagnare literară, — o credem, fiindcă critică ştiinţifică există şi aşteptăm ca chiar autorul «Foiletoanelor» să ne dovedească aceasta cu timpul. Critica ce o face acum dl Chendi e critică-recensiune, care e «un răsunet just al timpului şi va servi vre-odată ca material cercetărilor viitori», cari, de sigur, nu vor mal emite simple opinii, ci sperăm că vor crea critica ştiinţifică, care poate produce opere de artă nemuritoare, ca oricare alt gen literar. în «Foiletoane» descoperim deja ici-colea zorile unei astfel de activităţi din viitor a autorului, mal ales în partea primă a volumului, în «Figuri literare;'. în «Foiletoane», ca şi în «Preludii», se poartă înainte războiul de estirpare împotriva pseudo-scriitorilor, carî pîngăresc Parnasul literaturii roinîne şi carî nu vreau să recunoască «că un popor mic ca al nostru, Ia începutul desvoltăril sale, nu poate avea decît o literatură pornită din cea mal largă conştiinţă de rasă» — «în care ţăranul romîn cu pămîntul, limba şi poezia sa este temeiul» — şi cu drept cuvînt încurajează autorul pe prozatorii şi poeţii «mal cu vlagă», cari îşi au «rădăcina în popor». Aceasta e firesc să fie aşa, fiindcă «numai pămîntul negru şl fecund dela ţară ne-a dat oameni întregi, puţini dar vînjoşî şi aceştia sînt astăzi singurii cari duc pe umărul lor speranţele viitorului literaturel noastre». E atîta adevăr şi înţelepciune în aceste cuvinte, încît ori ce comentar e de prisos. In critica dlul Chendi descoperim şi o notă nouă: în o parte din recensiunl vedem, că judecă opera de artă în legătură cu operile de acelaş gen antecedente, cău-tlnd a fixa evoluţia; aceasta e critică istorică puţin obicinuită la noi. Foiletoanele se scrifl de regulă fără a face studii amănunţite şi fără o culege informaţiunl complete, aşa că condeiului grăbit i scapă multe din vedere. Foiletoanele de cari vorbim, dovedesc contrariul. Autorul lor e cunoscător excelent al literaturel noastre şi un cercetător neobosit, calităţi, cari ne îndreptăţesc a aştepta încă multe lucruri bune dela dsa. * Anuarul VII. al Societăţii pentru Fond de Teatru Romîn, pe anul 1902— 3. Cuprinde discursul de deschidere al preşed. 1. Vulcan, instructiva conferenţă «Teatrul naţional» de dl dr Vaier Branişte; şăgalnica schiţă «Tata — moşu» de Virgil Oniţiu; studiul dlui Seb. Stanca: «începutul dramei romîneştl (Irozii)» şi drăguţa comunicare a dlul dr. Tiberiu Brediceanu: «Nica, vestitul lăutar dela Lugoşiu». — Dl dr, losif Blaga continuă cu multă sîrguinţă şi metod preţioasa lucrare «Mişcarea teatrală la noi în 1903», din care aflăm cu bucurie că dragostea pentru teatru se răspîndeşte tot mal mult, chiar şi între popor, aşa în anul 1903 s’au aranjat cu 28 serate mai multe decît in a. 1902. Caraş-Severinul e cel mal bogat în repre-sentaţiî, iar mai sărace sînt comitatele Cojocna, Sătmar; Tîrnava-mică — unde-I Blajul ? — şi Ciuc — săracul Ciuc I — în cari nu s’a cinstit nici o singură dată Tha-Iia romînă. Cele mai des jucate piese afl fost «Dragostea copilărească» şi «Ruga dela Clriseteu», cela ce dovedeşte lipsă de gust şi de orientare în alegerea pieselor, neajuns care credem, prin noile disposiţil ale comitetului societăţii, de-a alege un repertoar potrivit şi mai ales prin sistarea «bibliotecel teatrale» a Societăţii va dispărea în viitor. ' . * Academia Romînă, Regulele ortografice, Bucureşti 1904. (Preţul 10 bani). Cuprinde regulele de curîud reglementate de A. R. * Pavel Constantin, Hasdeu — Petriceicu Bogdan mint nyelvdsz. Oradea-mare 1904, o foarte bună tesă de doctorat asupra activităţii filologice a dlul B. P. Hasdeu. * Dr. Const. Lacea Manual de limba germană, Librăria Ciurcu, Brassâ, 1904. E lucrat după metode nouă şi practice. O. T. Codru. APARE: ABONAMENTUL: La 1 şi 15 a fie-cărel luni, stil v. Preţul unul esemplar 50 bani. In Rominia 65 bani. Pe I an 12 cor., pe jumătate de an 6 cor. Pentru străinătate Ian 16 frâne. Redacţia şi Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 7. Tipografia «Poporul Român» Budapesta, strada Vorosmarty nr. 60a. PROPRIETATEA ŞI EDITURA REDACŢIEI. Şef.-red.: ALEXANDRU CIUR A. Ked.-resp.: OCTAVIAN GOGA www.dacQFomanica.ro