Budapesta; 15 fiugust st. v. 1904. NRCJL 14-16. pmul m; - l r SUMARUL: PREMIUL «LUCEAFĂRULUI» - YOCOHAMA — TOCHIO......... POVESTE (poesie) ......... JAPONIA (lnformaţiunî asupra tării şi poporului) ........ DIN POEŢII JAPONEZI (poesie) O ROMÂNCĂ IN JAPONIA .. INCOGNITO................. DESPRE ARTA JAPONEZILOR . GEORGE DIMA .............. Oct. C. T. Otilla de Cozmuţa Z. Bârsan T. O. Codru Othmar T. Anton Otilia dSXJdfiln'. Dr. S. P, O O O o c o o o HORA CllNILOR (poesie de A. Petâfi..................... O. Goga HORA LUPILOR (poesie de A. Petâfi).................... O. Goga PRESSA JAPONEZĂ.............. Af. Aegea TRAGEDIA OMULUI (Madâch) Tabloul VII................ Octavian Goga ROI RĂZLEŢE (schiţă) ........ Dr. S. P. ECOURI. şi noiiţe. — Cărţi şi reviste. — Ilustraţii. n i „Luceafărul" — fin, III. Nn. 14-16. Budapesta, 15 August, st. v. 1904. Jtviz Redacţiilor noastre. . Reproducerea articolelor din revista noastră e permisă numai cu indicarea izvorului. Red. „LUCEAFĂRULUI" ■ . , v Abonament . Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi; numai pe un an: 7 cor. — în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. — Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor, sînt rugaţi a ne trimite cîte un esemplar. Rugăm în deosebi pe autorii din Romîhia. ■ Colecţii din- ^Luceafărul'*: ' Anul l903, complet .... ... ... ... io cor. Colecţie de probă (cinci numere diverse) 1 cor. Numărul viitor apare la 1 Septemvrie v. _______ l www.dacQromanica.ro PREMIUL „LUCEAFĂRULUI".** Revista „LUCEAFĂRUL" publică concurs de 100 cor. pentru cea mal bună povestire în următoarele condiţiunî: a) Povestirea (noveletă, schiţă) va trata liber orice subiect luat din viaţa Romînilor din Ungaria. b) Povestirea nu va putea fi mai lungă de-cît cel mult 4—5 pagini de-ale «Luceafărului». c) Autorii sînt rugaţi a-şî trimite lucrările — scrise numai pe o faţă a hîrtiei — pînă la 15 Octombrie (st. v.) a. c. d) Autorii nu vor iscăli povestirile ci vor alătura pe lingă manuscrise numele lor într’un plic închis. Cele mal bune dintre povestirile intrate se vor publica pînă la 15 Dec. v., cînd cetitorii noştri! vor spune prin votare în scris care le-a plăcut mal mult. (Plebiscit literar). Povestirea care va întruni cele mal multe voturi va cîştiga premiul. Rezultatul acestui „Plebiscit literar" se va publica în numărul dela 1 Ian. 1905, cînd cetitorii vor afla şi numele autorului premiat. Cetitorii, dacă vor, pot contribui Ia sporirea acestui premiu. Eventual, adu-nîndu-se o sumă suficientă, am face un nou premiu pentru cea mai bună poezie. Ne-ar plăcea mult dacă l-am putea numi: „Premiul Domnişoarelor romîne“. Publicarea acestui concurs, însă, rugăm să nu fie greşit interpretat din partea restanţierilor; să binevoiascâ numai a-şi face datoria, nu pentru noi, ci pentru literatura romînească, care e vremea să aibă şi la noi o mai bună soarte. Octavian C. Tăslăuanu. *) Ziarele şi revistele noastre sînt rugate a reproduce această pagină. www.dacaromamca.ro 256 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 Y0C0NAMA - TOCNIO. Dintre toate porturile japoneze deschise şi pentru străini, Yocohama e fără asămănare cel mai important, şi ca atare centrul aproape a întregului comercifl japonez cu străinătatea. înainte de 1859, locul unde se ridică astăzi acest oraş de mare, era o bucată de pămînt pustie, cum o spune şi numele: yoco-hama, trecătoare de-alungul ţărmului. Doauă împrejurări au determinat pe Japonezi să facă aici un port: apropierea de capitala ţării şi sînul de apă adîncă, scutit de vijelii ca nici un alt sîn din golful dela Tochio. Ca prin vrajă se ridică pe acest plaiu pustiu un oraş a cărui populaţiune în scurtă vreme atinse numărul considerabil de 65,000 suflete, socotind în acest număr şi 2500 străini aşezaţi în cartierul european. — Cartierele indigene, în urma contactului zilnic cu cel european, au perdut cu vremea din caracterul lor naţional. Yocohama şi Tochio, a căror^depărtare una de ceialaltă face 7 liege (1 I. = 4'/2km.). comunică prin o cale ferată construită înainte cu 25 ani. Aceasta cale ferată, construită de ingineri englezi cu material adus bucată de bucată ^din Englitera, a fost inaugurată de Micado, care cu acest prilej pentru cea din urmă dată s’a îmbrăca în vechiul port naţional japonez şi pentru întiaşî dată s’a arătat poporului său obişnuit să-l adoreze ca pe un zău invizibil, şi uimit să-l vază urcînd, fără teamă, pe vapor şi de aici în tren. Pe vremuri, respectul faţă de împărat fusese atît de mare încît nimeni nu cuteza să-l pomeniască cu numele lui, ci numai cu cela al palatului în care locuia. într’o oară faci calea dintre aceste două oraşe; distanţa dintre ele e atît de mică şi trenurile atît de dese, încît numai cu greu poţi rezista dorinţei să vezi ridieîndu-se perdelele pe dinaintea unui colţ de pămînt, pe care fantazia l-a împodobit cu mii de vraje tăinuite. După ce am sosit la Tochio în societatea plăcută a consulului austro-ungar din Yocohama, m’am pomenit într’o grădină engleză traversată de şine de tramvaiuri, pe cari circulau trăsuri simple, asemenea celor din Europa şi America. Ori cît de favorabilă a fost dispoziţia mea sufletească de-a mă putea extazia de minunile acestei ţerî noi, nu mă aşteptasem să dau de un mijloc de comunicaţie aşa lipsit de orice caracter local, şi cu indignaţie am refuzat să mă servesc de el. Mi-am luat a a dară ojinrikcha; consulul zimbind făcu tot aşa. Trecînd podul de piatră Şimbochi, am dat de un bulevard macadamizat în toată întinderea lui. Dintre casele frumoase din stînga şi dreapta bulevardului, îmi atrase atenţia un palat pompos. Pe frontispiciu avea inscripţia engleză : «Telegraph», făcută din girandole de gaz. Ca prin farmec mi s’au risipit toate iluziile şi mă întrebam nedumerită, dacă nu visez, şi dacă în adevăr mă aflu în capitala imperiului «Soarelui ce resare» ? Am traversat carterul europ an, şi în curînd am ajuns apoi, spre marea mea bucurie, într’un dedal de uliţe mici, strimte şi şerpuitoare: oraşul japonez. Tochio e cel mai împoporat oraş japoa nez. Numărul locuitorilor săi nu se pote- 1 întrarea'la un monument japonez renumit. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 257 indica cu exactitate. Cei mai mulţi călători şi geografi socotesc numărul lor la 2 milioane ; în realitate însă nu poate să aibă decît cel mult 800,000, dar are o întindere uriaşă. Casele sînt toate mici şi provăzute cu o curte mică sau o grădiniţă de flori; în schimb însă czistă o mulţime de parcuri publice şi sfinte (în jurul templelor). însuşi palatul, Stro, se află în centrul oraşului şi ocupă un teren vast. Palatul e despărţit de restul oraşului prin două zîduri înalte, concentrice, încunjurate şi aceste de şanţuri adinei în cari curge un rîuleţ. De-alungul ţărmurilor rîuleţului cresc conifere cu trunchiu luciu şi ramuri în formă de zig-zag, cari tîrăindu-se pe ziduri, dau ţinutului o înfăţişare bizară şi caracteristică ţinuturilor japoneze. Zîdul din lăuntru apără clădirile şi grădinile imperiale ; în jurul lui se întind locuri mari nelocuite şi deşerte, strătăiate de drumuri fără sfîrşit. Aceste servesc de căi de comunicaţie cu oraşul; de-alungul lor se ridică nişte clădiri vechi yaşichi, prefăcute în ministere şi casarme. Terenurile aceste întinse servesc drept cîmpuri de manevrare, în mahalale casele sînt împrăştiate peste cîmpuri; în cartierele mai împoporate, dimpotrivă, casele sînt aşa zicînd zidite una peste cealaltă*şi în fiecare e cîte-o prăvălie. — Oraşul e împărţit în cartiere şi aceste în cercuri şi mai mici numite cho. Uliţele n’au nume, ci se amintesc cu numele cercului (cho) în care se află. D’a-semenea şi casele sînt numerotate după locul ce-1 ocupă în cho, şi nu în uliţa lor. Oraşul Tochio e foarte răzleţ; originalitatea i-o dau însă mulţimea de canalurî ce se încrucişează în toate direcţiile şi formează o reţea de irigaţiune complicată. Izvorul principal al canalurilor e apa bogată a riului Ogawa. Deasupra’ uliţelor, în multe locuri, se ridică poduri de lemn foarte înalte, de un aspect pitoresc pro-munţat. De pe aceste poduri omul uşor poate cuprinde cu ochii îneîntătoarea deltă de canalurî, cari formează, aşa zicînd, unicul mijloc de transport comercial. Importanţa lor e indiscutabilă. Peste zi, stradele sînt foarte animate, şi înfăţişarea lor e pe cît de bizară, pe atît de interesantă. Trotuarele sînt rele de tot; jinrik-c/za-urile mişună în învălmăşala pedestrilor, pe cari stă să-î îmboarde în fiecare clipă. — în gura unei strade se ivesc deodată oameni în fugă mare, cari abia resuflînd, prin strigăte încearcă să deschiză prin mulţime cale pentru o trăsură europeană trasă de cai şi purtînd vre-un prinţ sau alt dignitar înalt. De cealaltă parte soseşte în galop un ofiţer de www.dacQFomanica.ro 258 LUCEAFÂRUL Nrul 14—16, 1904 cavalerie urmat de servitorul său — pedestru. Comercianţii aşezaţi în faţa du-ghenelor salută cu umilinţă trecătorii, şi le zimbesc în fel şi chip, în nădejdea că vor intra la ei. Alţii îşi poartă marfa in coşuri atîrnate de estremităţile unui baston pus peste umere. Cu strigăte îşi recomandă mărfurile de tot soiul, mai ales însă comestibile. în mijlocul acestei învălmăşeli, o ciurdă de copii, băieţi şi fete, un adevărat vîrtej viu, inundă de odată strada... fiecare dă drumul cîte unui balaur de hîrtie, împiedecă circulaţia, se strecoară printre trăsuri, fără să le pese de strigătele vizitiilor cari numai cu nevoie mare pot opri caii să nu-1 calce. Un sergent bătrîn, cu aler grav, încearcă să restabilească ordinea amenin-ţînd lumea asta de copii cu bastonaşul său scurt, ca cele ale policemen-ilor englezi. — Aici o ceată de fete tinere, vesele şi fără gîndurî, intră în atelierul lor. încă d; departe se aude rîsul lor vioiu, conversaţia lor veselă. Colo, nişte studenţi vreau să pară serioşi, şi păşesc ca nişte moşnegi, tîrăind zgomotos ghetele lor de lemn peste trotuarul de piatră. într’un alt colţ se naşte un tumult. Roata unei jinricha s’a frînt, intrînd în ogaşa de fer a unui tram- vai. Acest incident, altminteri des de tot, opreşte pe o clipă lumea trecătoare. Casele din faţadă sînt apărate împotriva ochilor trecătorilor prin un zid de pămînt acoperit, de scînduri, sau de un stobor de palisade. O uşă adeseori aşa de strimtă, încît numai plecîndu-te adînc poţi intra, comunică cu interiorul. Sala dintîi în care intri e de obicei mare şi serveşte de sală comună şi pentru întruniri. La cei bogaţi sala asta e un fel de vestibul pentru servitorime, la cei săraci — bucătăria. Fiecare casă posedă o curte sau grădiniţă îngustă, în care plante bizare cresc natural în liber sau vegetează în glastre; această grădiniţă, demnă de ţară Liliputanilor, are în mijlocul ei un bazin sau chiar numai nn simplu vas de apă, în care înoată nişte peşti mărunţi de culoare albă sau roşie, şi provăzuţi cu aripioare umflate şi transparente. încunju-raţî de aceste aripioare, peştii ţi se par nişte flaconaşe de gelatină cu un sîmbure negru în ele. Mobiliatura e simplă; în casele mai bogate pereţii sînt acoperiţi de kakemonos-url, nişte tablouri japoneze de hîrtie safl trestie, lungi şi înguste; un mic dulap serveşte pentru păstrarea hainelor. Iarna, în mijlocul saleî se aşază un şibachi, o cutie de Prăvălie kta Yocohama. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 259 e mn dreptunghiulară şi cel mult 50 cm. de lungă. în cutia asta, umplută cu cenuşe caldă licăre ici coalea cîte un cărbune aprins, silindu-se par’că a-lene să încălziască odaia şi înainte de toate vasul cu apă de cîal. Icî-colea mal zăreşti şi nişte mărunţişuri, sau mal des cîte un glastru, în cari îşi tînjeşte viaţa un arbust bizar, fără frunze şi acoperit de flori. Japonezii Iubesc din cale afară aceste monstruozităţi vegetale. Cu toate că pe deosebitele inzule japoneze» temperatura variază peste măsură, casele sînt pretutindenea în acelaşi fel construite; materialul întrebuinţat sînt escluziv: lemnul, paile şi hîrtia. La un mijloc serios de încălzire nu se gîndeşte nimeni. E asta poate o urmare a ne-gligenţel locuitorilor, safl instinctul conservativ de-a urma întru toate obiceiurile străbunilor? Ori cum ar fi, faptul e greu de esplicat. Desele cutremure de pămînt, ce-î drept, îl împiedecă să-şi construiască clădiri solide şi-I silesc să locuiască în case mici, uşoare şi flecsibile, putînd secunda şi ele undulaţiunile şi oscila- ţiunile terenului, de cele mal multe-ori de o amplitudine mare. Aici îşi găseşte esplicare şi faptul că toate casele aQ numai un singur etaj. Patru stîlpî supoartă un acoperiş de pale sau de plante mărunte, la cîmpie, — de cărămizi sau chiar tinichea, în oraşele mari. Prăvăliile lor în genere sînt mici, dar în Tochio şi Yocohama se găsesc şi magazii mari ca bazarele noastre. Magaziile aste au două etajurî construite în stil european. O lumină feerică de lampioane indică trecătorilor intrarea. Intrat odată, eşti şilit să faci nenumerate ocoluri, să urci şi coborî şi să vezi astfel, fără escepţie, întreaga espoziţie de obiecte, — pînă ajungi la uşa de eşire. Dar termin. Văd că sub vraja aducerilor aminte condeiul a lunecat mal departe decît aşi dori-o acum, şi că am descris mal mult decît primele mele impresii în aceste două oraşe. Mă veţi Ierta, Iubiţi cititori? Otllia de Cozmuţa. POVESTE. Colo 'n margine pe-o coastă 5ta un brad mal la o parte, (Jn covor de Iarbă verde De pădure mi-l desparte... Lunga Iul singurătate Se vedea că par’că-l doare; Noaptea se plîngea la lună, Ziua se plîngea la soare. 5'a 'ndurat în urmă ceriul De viaţa Iul străină Şi-a făcut să-T creasc’-o floare, Floare albă la tulpină. Şi cînd vîntul printre ramuri 5'alinta ca o ispită Bradul s'apleca molatec în spre floarea Iul Iubită. Şi şoptea, şoptea volnicul Cînd simţia că vine vîntul: „5uflă vîntule mal tare Fă-mă una cu pămîntul I" Dar trecut-a primăvara, Vara Tar cu lacrimi multe Şi 'n zădar ruga el vîntul, Vîntul nu voia s'asculte. Doar odată, he... odată — Bubuia departe zarea — îndoit de-un vînt năpraznic Era mal s’ajungă floarea, O simţea c’o are 'n braţe, Se vedea 'ntr'o lume nouă... Dar căzu din cer un trăznet Despicîndu-I drept în două. z. bArsrM. www.dacQFomanica.ro 260 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 JAPONIA. — Informaţiuni asupra ţării şl poporului. — Cetitorii vor face o cale lungă, — vor trece peste nouă mări şi ţări, ca ’n poveste, pînă vor poposi pe un pămînt inzular îndepărtat, locuit de nişte oameni mărunţi şi ciudaţi. în fugă vor face cunoştinţă cu ţara această frumoasă şi cu poporul pe care valurile vremii acum de curînd l-au scos la suprafaţă în huetul asurzitor al bubuitului de tunuri, al zingănitulul fioros de arme încrucişate şi al sfîşietoarelor răcnete de moarte. Acest neam din extremul răsărit a plătit scump întronarea istoriei universale a zilelor noastre în împărăţia lor; cinstea de a se ocupa de dînşil toată lumea civilizată,au răscumpărat-o cu sîngele şi viaţa alor mii de viteji, căzuţi pe cîmpul de bătae. Vitejii aceştia dispreţuitori de moarte şi învăpăiaţi de dragostea de neam şi ţară, cari nu-şl aşteaptă mîntuirea dela mila cerească, ci îşi croesc singuri soartea şi-şi pun toată nădejdea viitorului lor în puterea armelor,merită atenţiunea orl-cărul neam cult. Credem că şi cetitorilor noştri le facem un bun'serviciu, istorisindu-le una alta despre ţara şi firea acestui neam care, ca şi noi, de ieri altă ieri a intrat în şirul popoarelor culte. în acest număr al revistei noastre cetitorul găseşte destule informaţii, unele culese chiar de o Romîncă la faţa locului. Noi, bine înţeles, n’am fost în Japonia; tot ce spunem e cules din cărţi, de aceea ne şi rugăm să ni-se Ierte întîmplătoa-rele lipsuri. * Coasta de răsărit a Asiei e arcuită de o salbă de inzule, cari Ia miază-noapte se leagă de colţul peninzulel Camciatca, iar la miază-zi se pierd în archipelagul Filipinelor. Trei mii opt-sute cincl-zecl din aceste inzule alcătuesc imperiul Nippon (al Soarelui ce răsare) sau, cum 1-afl botezat europenii, Japonia. Ţara aceasta e ralul lumilor răsăritene, care farmecă prin frumuseţea el clasică ochii curioşi al vizitatorului, căci pe pămîntul el brodat jur împrejur cu fordurl şi-au dat întîlnire cele mal variate şi extreme fenomene ale naturii. Şirul de mici inzule erpe şi stîncoase ce sînt presărate spre miazăzi dela Camciatca rusească, prin apele aproape în totdeauna îngheţate ale Oceanului, se continuă într’o insulă mal mare în patru colţuri, inzula Ieso, bătută de vînturile reci de miază-noapte, neproductivă şi rar locuită de nişte oameni urîţl, pitici, cari poartă numele de Ainos, locuitorii de baştină al archipelagului japonez. Mal în jos se încovoale spre Coreia marea şi bogata inzulă Hondo, care e puterea şi tezaurul cel mai scump al Nipponulul. Pe lîngă ea se ocroteşte Şicocu, iar Chiuşu încheie grupa centrală a marilor inzule, cari în spre miază-zi se prelungesc într’un mărgean de insule verzi. Prin mijlocul acestei ţări insulare străbate o creastă de munţi stîncoşl, ce îşi cucue piscurile pînă la înălţimea de 3750 m., şi ’n măruntaele cărora e o frămîntare veclnică de foc, care zgudue prin erupţiunl vulcanice coasta pămîn-tulul locuită cu groază. în brîul vulcanic ce încinge Oceanul pacific, Japonia ocupă un loc de cinste cu cele 20 de vulcane active şi cu sutele de vulcane stînse. Cel mal însemnat e Fusi-Iama, în forma unei căpăţînl uriaşe de zahăr, încununat de veclnică zăpadă, cel mal sfînt munte al ţării, pe care vara îl urcă la 20.000 de pelerini îmbrăcaţi în haine albe. Pe toată întinderea Japoniei nu se găsesc cîmpiî întinse încărcate de roade, precum nu sînt nici ape liniştite cu cursuri lungi. Firea el de ţară muntoasă e foarte sever observată; coastele dealurilor acoperite în cea mal mare parte cu păduri de brad sînt întortochiate şi sălbatice, cu trecători puţine şi strimte, cari nu îngădue comunicaţia; văile cu tufişuri de tee, holde de orez şi verdeţuri de tot solul sînt înguste, mal mult au aspectul unor undulaţil de pămînt ce sue şi coboară necontenit; apele se zbat în cascade pe pieptul de granit al stîncilor sati ajunse în văl se pierd în masa nisipului coborît, încît nici aceste nu pot fi folosite ca mijloace de comunicaţie. Flora Japoniei prezintă toate nuanţele de trecere între zona boreală şi tropică. Tot aşa de variată e şi temperatura, care nu poate fi www.dacQFomanica.ro ! Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 261 decît capricioasă şi nestatornică intr’o ţară cu înălţimi de 3000 metri şi o întindere de 27 grade de latitudine meridională. Aerul limpede şi sănătos face pe oameni viol, ageri şi neastîmpăraţl, «el pregăteşte pentru cele două ţinte mari ale neamului japonez, odinioară ca şi astăzi: lupta şi arta». Japonezii după limbă, port obiceiuri şi fel de viaţă astăzi sînt un popor unitar, care însă nu se coboară din una şi aceiaşi rasă. Pe lîngă locuitorii băştinaşi, Ainos, cari astăzi sînt strimtoraţl în sălbătăcia inzulei Ieso, bogată numai în mine de cărbuni de piatră, şi din cari abia se mal găsesc 12.000, se presupune amestecul de sînge malalez şi polinez, venit din Asia prin Coreia. După însuşirile lor fisice însă aparţin rasei mongolice: înalţi de 150 cm. (clasa nobilă e şi mal mică), coloarea feţei e galbină deschisă cu foarte multe nuanţe, cari i apropie pe deoparte de europeni pe de alta de cel din Asia, aii părul negru, rar şi aspru, pe care-1 cultivă cu multă îngrijire — mulţi îl poartă deja europeneşte, — ţeasta^ca-pului e brachicefală, ochii abia despicaţi şi îndreptaţi spre vîrful nasului mititel şi regulat, însuşirile sufleteşti ale Japoneziior nu se aseamănă cu a celorlalte popoare asiatice. La dînşil găsim o mulţime de trăsături simpatice; el sînt prevenitori, amabili şi umani. Viaţa lor familiară e fericită şi severă, copiii sînt bucuria casei şi acel care-şl batjocoreşte nevasta şi copiii e un stricat. Ca la puţine alte popoare se cultivă respectul faţă de mal marii lor şi sentimentul de echitate. Dragostea frumosului şi a naturii e întrecută poate de patriotismul lor nemărginit din care cauză nici nu pot suferi pe «dobitocul» de străin, care vrea să le răpească patria lor de inzule, să-î înstrăineze de plaiurile pe cari ad călcat străbunii lor cuceritori şi care vrea să le fure oceanul hărăzit lor dela zel. Religiunea naţională a Japonezilor se chiamă şintoizmul adecă cultul străbunilor, între cari primul loc îl ocupă Micado, suveranul care e fiul zeiţei Soarelui şi al cărui străbuni se coboară pînă la 660 a. Ch. Această re Iigiunei adoră pe toţi principii mal renumiţi, pe eroi ş învăţaţi, — panteonul poporului adăposteşte o mulţime de zeităţi mal mărunte, — pe urmă edoră natura iubită: ceriul şi pămîntul, soarele şi luna, focul etc., cari sint Înfăţoşate prin idoli, sărbătoriţi prin praznice cu băuturi şi mîncărl, jocuri şi teatre. Din cultul lor nu lipsesc nici dobitoacele, «ca aceia vulpe-zed care se rîn-jeşte din toate colţurile, din toate podoabele, din toatetufişele templelor şintoiste». Budhizmul, — un alt cult religios — e împrumutat din filosofia lui Confcius şi a altor înţelepţi chinezi. Religiunea japoneză nu cunoaşte celibatul şi mănăstirile. Japonezii culţi de astăzi încep să-şl ridice glasul împotriva acestui fetişizm grosolan şi peste tot împotriva religiunil, pe care o găsesc de prisos. Rectorul Universităţii din Tochio nu de mult scria că toate templele trebuesc transformate în şcoale, fiind-că e mal cuminte lucru şi mal folositor a învăţa în loc de a te ruga. într’adevăr pînă de curînd poporul japonez era un popor barbar incult. în timpul feudalităţii, care a dăinuit pînă în secolul trecut şcoalele publice nu le cercetai! decît Samurai; nobilimea îşi făcea educaţiunea în şcoale private. Instrucţiunea maselor ţărăneşti nu era cunoscută. Abia în 1871 s’au înfiinţat şcoli de tot solul.Învăţămîntul lor primar de astăzi e foarte bun, au vre-o 28.500 de şcoli elementare cu 4.000.000 de elevi. Şcoalele secundare sînt mal slabe. Ad şi două universităţi, în Tochio şi Kioto, vechia capitală a imperiului. Ele sînt organisate după modelul celor din Europa; n’ad însă facultatea teologică, în schimb au o facultate de agricultură şi inginerie. Oameni raţionali. Educaţia însă înaintează pe ’ncetul, fiind-că altoirea sufletelor împetrite de neştiinţă e mal grea şi cere timp. Educaţia femeilor stă pe un nivou nu tocmai strălucit, cu toată străduinţa împărătese Haruco. (Primăvara.) Japonezii au haine frumoase — pentru dinşi; — se poartă îmbrăcaţi în haine de mătase, îm podobite cu flori şi alte multe minunăţii ale naturii şi fantaziel; ţăranii poartă haine decînepă; bărbaţii poartă păr lung, uns cu pomăzl strălucitoare şi adunat într’un moţoc strîns; pălăriile le înlocuesc de obiceid umbrelele; se încalţă cu un fel de sandale de lemn sad de pae, pe care le leagă printre degetul cel mare; femeile, păpuşe blajine, cu sprîncenile rase şi dinţii înegriţl, îşi ascund frumuseţea formelor în haine largi, cu minecl ca nişte aripi de fluturi. (în www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 262 timpul din urmă moda pariziană a tăiat aripile fluturilor din Japonia). Viaţa Japonezilor e cumpătată şi patriarchală în căsuţele lor construite cu îngrijire din lemn cioplit şi lustruit, cu pereţi de hîrtie, cu coperiş depae, şi împrejmuite totdeauna’cu o grădiniţă cu flori, pentru cari au un cult deosebit, o sărbătoare a crisantemelor. în casele lor nu sînt scaune, căci el îşi încrucişează picioarele pe rogojini curate; hrana lor principală e orezul, mai multe soiuri de meiu, peşti pe cari i mîncă cruzi, beau vin de orez, ceai, fumează atît bărbaţii cît şi femeile. Pămîntul productiv, a 12-a parte al întregului, e lucrat cu hărnicie. Agricultura, spune tradiţia lor, a fost introdusă de zeiţa soarelui, al cărei templu adorat e clădit din nou tot la 21 de ani, ca ţara să fie în pace şi Gokoku (cele 5 semănături principale) să dea roade bogate. Creşterea vitelor e mai neglijată: caii lor sînt mici şi urîţi, vacile dau lapte numai pentru viţei. în schimb cea mai însemnată industrie de casă a lor e cultivarea vermilor de mătase, mai cu seamă în inzula Hondo. Istoria veche a acestui popor, ca de obiceiu se pierde în lumea tradiţiunilor şi a mitologiei. Din vechile lor cronici atîta se poate şti că pc Ia începutul secolului al Vl-lea a. Ch. părechîa zeîască Isanagi şi Isanami au creat inzulele japoneze, din aceşti zei s’a născut zeiţa soarelui Amaterasu al cărei fiQ, Hmu Tenno, a fost primul stăpînitor (la 660 a. Ch.) şi întemeietorul dinastiei japoneze. Tradiţiunea naţională atribue primilor Tenno-i (numirea oficială a regilor, ceea-ce înseamnă: regele ceresc) un şir lung de fapte eroice şi de cucerire dela sud spre nord, ceea-ce istoriceşte înseamnă migraţiunea succesivă a elementelor mongolice amestecate în Japonia şi cucerirea acestei ţări dela elementul băştinaş Ainos. Poporul acesta de venetici era un popor barbar în toată puterea cuvîntului, care se hrănea cu orez, peşti şi vînat, care nu avea nici cele mai primitive elemente de cultură, care avea un fel de cult brut al străbunilor, din care mai tîrziu s’a născut religiunea naţională: Şintoizmul. Erau împărţiţi în mai multe triburi, cari aveaţi cîte un şef, nu recunoşteau însă un şef comun. Tenno era şeful tribului mai puternic. Mai tîrzifl acest din urmă fu recunoscut de toate triburile şi reuşi să întrunească oare-care putere, care i-o desăvîrşi, schimbînd toată organizaţia statului, cultura chineză. Pină la această transformare cardinală toată istoria acestui popor se reduce la expediţiuni de cucerire în Corea. Pe la mijlocul secolului al Vl-lea d. Ch. primiră, tot prin Corea, Budhismul dela Chinezi, împreună cu el primiră şi civilisaţiunea chineză, care schimbă (secol. VII şi VIII) întreaga or-ganisaţie a statului, transformîndu-1 într’un stat central cu legi şi ceremonial chinez. Ţara fu împărţită în provincii, în fruntea cărora erau guvernori, cari ascultaţi de Tenno, învestit cu putere nemărginită şi cu reşedinţa în Kioto. Pe aceste vremuri «Fiul Ceriului» era domnitor adevărat. Mai tîrziu nobilimea l-a despoiat de toată puterea; acuma aceştia puneau şi răsturnat! domni după plac. Din familia nobilă Minamato se alese un «Şogum> (marele general învingător de barbari), care întruni în mîna Iui toată puterea nemărginită ce o avea pînă atunci Tenno. Această demnitate era ereditară. Şogunii şi-afl ales chiar şi o reşedinţă pe creasta răsăriteană, la ledo. împăratul, acum, era închis în căsuţa lui simplă de lemn, de unde n’avea voie să iasă decît foarte rar şi atunci numai în trăsură închisă cu perdele şi numai cu învoirea supuşilor cari locuiafl în palate strălucite. Nu-şi cunoştea ţara, căci trăia numai între femeile şi curtenii lui din ziua în care a urcat scările domniei şi pînă la moarte. La dînsul nu erau lăsaţi decît foarte rar Kuge, 'principii, şi Dai m io. Aceştia se tîrafl în genunchi cu fruntea Ia pămînt pînă înaintea tronului, un simplu cort de mătase albă, înlăuntrul căruia şedea împăratul cu picioarele încrucişate pe o saltea întinsă pe podelele de lemn. Cît ţinea audienţa, uşa cortului era acoperită cu o perdea diafană ca să nu se vază faţa sfîntă a «Fiului Ceriului». Poporul Heimin, — care lucra pămîntul, se ocupa cu pescăria, meşteşugul, cărăuşia şi negustoria, — nu-şî vedea nici cînd împăratul; credinţa lor era, că e cea mai mare nenorocire să vezi persoana lui. în astfel de împrejurări adevăraţii stăpînitorj erua daimio (nobilii), cari steteau în iruntea celor www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904. LUCEAFĂRUL 263 300 de provincii şi car! nu prea sprijineaţi pe Şogun. Daimio şi elementul milităresc pe care se răzimafl : Samurai-] (nişte cavaleri viteji, cu sabia în totdeauna scoasă, cu care după ce curmă zilele duşmanului Îşi spintecă senini burta, fac harakiri, obiceiu practicat de toţi aceia cari fac păcate mal grele) au făcut istoria de frămîntăr! şi de usurpaţil, care a tinut pînă în secolul trecut. La 1868 o eră nouă începe în Japonia, numită meiji (a luminii). Furtuna de prefacere înlătură pe Şogun; tînărul Mikado, Mutu-Hito (actualul împărat, născut la 1852) fu adus pe scaunul părăsit al străbunilor, acum în noua capitală Iedo, care s'a numit Tochio (= Capitala Răsăritului); întregel ţări se dădu o nouă or-ganisaţie, prin care feudalizmul fu înlocuit cu forme de stat împrumutate dela europeni. Astăzi aQ constituţie: Senat, Cameră, armată, legi,— calendar (Gregorian), comerciu, oraşe etc. ca şi statele din Europa. însuşi Muţu-Hito, care pînă la vîrsta de 17 ani n’a văzut holde de orez, păduri, sate şi oraşe, care nu-şî cunoştea ţara, s’a supus acestei evoluţii a poporului său: s’a îmbrăcat în haine militare şi s’a arătat supuşilor. La această mo-dernisare a Japoniei afl muncit cinstit şi cu sîrguinţă bărbaţi din aristocraţia japoneză, cum aii fost contele Ito, Bismarkul Japoniei, Jama-gata şi alţii. * Limba japoneză aparţine familiei fino-tatare saQ ural-altaice; ea urmează, în gramatică şi sintaxă, regulele limbilor aglutinante. Dintre arte cea mal perfecţionată e pictura, de care se vorbeşte în altă parte a revistei noastre. Literatura e pe un nivou cu mult mal inferior, cu toate că primele începuturi se găsesc deja în secolul al VlI-lea. Cel mal cultivat gen e al povestirilor şi istorioarelor aventurioase, cari la noi sînt gustate de sufletul nevrîstnic al copiilor. Unele din aceste cărţi sînt ilustrate. Cum Japonezii sînt în relaţiunl foarte intime cu ceriul, e natural ca în literatura lor să se găsească o mulţime de elemente supranaturale şi mistice, întocmai ca şi la Chinezi, al căror imitatori sînt ca şi în ştiinţă şi religiune. Cel mal bun novelist al lor e Bakin (1767—1848), care a scris sute de volume. Cea mal frumoasă din operile lui e «Robia Iubirii». Romanul încă e foarte bogat; sînt cultivate mal ales lungile romane istorice, în cari se povesteşte istoria poporului japonez, şi romanele sociale, în mare parte pure creaţiunl ale fantaziel. Cel mal bun roman, care corespunde întru cîtva criteriilor noastre asupra acestui gen literar, e a lui Ta-manega Şunsui: «Credinţa pînă la moarte», cel mal popular şi în Japonia. Poezia lor e veche (sec. Xl-Iea) şi cîntă mal ales frumuseţile naturii şi eroizmul romantic al Japonezilor. Poeţii lor au fost pînă în zilele noastre aproape numai femei. Distracţia predilectă a societăţilor înalte în evul mediii eraâ poezia, chiarşi Micado-I dedeau cîte unei femei idei fericite, cari, dacă erau frumos versificate, nu arareori o tăceau favorita saQ chiar nevasta Iul. Din sec. Xl-lea datează cea mal renumită carte a acelor vremuri «Gendkşi Monogatari» scrisă de fata unul daimio. Cea mal frumoasă limbă japoneză a fost scrisă de o concubină a împăratului, tot din acel veac. Bărbaţii scriau o limbă stricată, amestecată cu vorbe chineze. Literatura japoneză privită cu ochi europeni e caracterizată scurt de profesorul Basil H. Chamberlain dela universitatea din Tochio: «Die japanische Litteratur ist ohne Genius, ohne Gedanken, ohne Logik,Tiefe und Breite, ohne Vielseitigkeit». în timpul din urmă s'a europenizat şi literatura; cele mal multe cărţi cari apar astăzi sînt traduceri din autori europeni. Arta dramatică nu e mal înfloritoare. Teatrul şi acolo e de origine religioasă. Piesele cele mal obicinuite sînt luate din istoria poporului şi sînt schimbate după plac de actorii, cari joacă de dimineaţa pînă seara pe bina deschisă, pe care între acte se joacă şi se tăvălesc copiii spectatorilor aşezaţi pe pămînt. Muzica japoneză e un fel de şari-vari; cînd cîntă din gură, urlă, iar cind fac muzică [instrumentală te asurzesc cu «filarmonia» lor. Instrumentele lor favorite sînt: koto, o scîndură lungă cu 13 strune ca ţimbalele noastre, şi samizen, un fel de mandolină, al cărui glas piţigăiat place mal ales femeilor japoneze. T. O. Codru. Cărfile principale de cari ne-am folosit în această succintă şi fragmentară escursiune sînt: N. lorga, Războiul din extremul-orient — China, Japonia, Rusia Asiatică, Bucureşti 1904. Ernst v. Hesse-Warteg, China und Japan. Ed. II Lipsea 1900. Graf Hans von Kfinigsmarck, Japan und die Japaner, Berlin 1900, — şi altele. www.dacQFomanica.ro 264 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 PIN POEŢII JAPONEZI. IUBIREA MEA MANYOSTRU. Unde vîrful Iul Micane Poala ceriului atinge, Dintru începutul vremii, Dragă, totdeauna ninge. Cum omătul de zăpadă Sus acolo ’n veci nu moare, Şi iubirea mea, copilo, E in veci dăinuitoare. NESTATORNICIE. * Şi virilul ce trece coline La Ina în zbor spre-Azima îl cred mal statornic ca tine Frumoaso, în dragostea ta. Şi totuşi uitai totdeauna Să-ţl uit, şireato, minciuna! LA GROAPA IUBITEI. M. UGEDA. Ah! ml-a fost nebun cuvîntul Şi ml-a fost nebun amorul: Vis la groapa cărui astăzi Se opreşte călătorul. Ţl-al ţinut făgăduinţa în obezile credinţii, De şi altu-l socotiră Să te-orîndule părinţii. Tu te-al veştezit ca floarea într'o lungă zi de vară, Veselă că-n altă lume Altă viaţă-o să răsară. Eu prinzind atunci de veste Am grăbit să-ţl cat mormîntul, Cîte doruri ne-’mpliniie, Ml-a furat atunci pămîntul! Pentru tine-am trecut marea Şi împărăţii străine De învăţătură dornic, De mărire pentru tine Uite, m’am întors acuma Ml-e 'mplinit în toate gîndul, Dar zâdarnică ml-e calea, Unde-l sinul tău plâpîndu-l ? Buruieni şi polomidă Ţl-a crescut de mult movila, Chiar nici popa nu mai ştie Unde doarme azi copila. Vînt de toamnă trece’n zboru l Peste ’ntinderea pustie ... Tu-ţl aştepţi de mult iubitut: în curînd el o să vie! OTHMAR. Grădină japoneză în Yocohama. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 265 0 ROMÎNCĂ în japonia. — Doamna Otilla de Cozmuţa. — Mai astă-primăvară ziarele noastre aduceau ştirea îmbucurătoare că în ţara „Soarelui ce răsare" trăeşte o Romîncă. Noi sîntem în fericita poziţie de a o fi descoperit publicului romînesc pe această minunată femee, care avu curajul moral să înfrunte orice osteneală pentru a-şl desăvîrşi dorurile artistice şi a-şi astîm-păra nostalgiile de ducă. Aici i dăm fotografia, împreună cu mai multe studii scrise cu competinţă de simpaticul dsale condeiti, precum şi unele amănunte asupra vieţii şi activităţii dsale. Doamna Otilia de Cozmuţa e fica decedatului vicar din Careii-mari, George Marchiş, şi soţia dlui Cornel Cozmuţa de Cerneşti, actualmente secretar la direcţiunea oficiului postai militar din Sarajevo (Bosnia), unde trăeşte şi dsa. E născută în comuna Homorod (comit. Sătmar) la anul 1870. Cariera artistică şi-a început-o tîrziu. Pe cînd era în Budapesta, în cercul familiei se ocupa cu broderia, în care era o artistă desăvîrşită. Pe urmă, as-cultînd de înclinaţiunile-i fireşti, în oarele libere a luat lecţii de pictură, în care a făcut progrese aşa de uimitoare, încît plină de nădejdi s’a dus în Mtinchen să se perfecţioneze. Aici la un concurs al „societăţii artiştilor străini şi din Mtinchen" a luat premiul întîiii cu tabloul „Visul lui Iacob", (motiv biblic). Studiile şi le-a continuat în Italia şi în Japonia, apro- fundînd cu sîrguinţă arta minunată a acestei ţeri orientale. Pe lîngă activitatea dsale în domeniul picturei a rămas în totdeauna credincioasă litera-turei, scriind mal multe studii asupra ţerilor orientale — China şi Japonia, unde a petrecut în anii 1901 şi 1902 — şi nenumărate impresii de călătorie în ziarele şi revistele din ţară şi străinătate. Cu acest prilej mulţumim din inimă doamnei Cozmuţa — în numele cetitorilor noştri — pentru afabila dsale amabilitate cu care a binevoit a ne pune la disposiţie ilustraţiile japoneze, ce le publicăm în numărul de faţă, precum şi pentru distinsa atenţiune cu care a învrednicit revista noastră, publicînd în coloanele ei interesantele dsale studii asupra poporului japonez. Sperăm că doamna Cozmuţa nu ne va uita nici în viitor. T. www.dacQromanica.ro 266 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 INCOGNITO. Judele de instrucţie Posodin trecea cu grabă mare în trăsură peste o potecă ce ducea cătră orăşelul Nicolscoje. Primise, ca erl, o scrisoare anonimă, în care i se aduceau la cunoştinţă o seamă de abuzuri săvîrşite de cîţîva funcţionari din orăşelul amintit, — şi dorind să-î prindă cu ocaua mică, părăsise trenul la o staţiune intermediară. îşi luase apoi o trăsură ca, sosind fără veste şi necunoscut de nimeni, să poată cu atît mai uşor descoperi toată afacerea. — De astădată nu-mi scapă; — îşi zicea Posodin în vreme ce-şi trăgea gulerul dela paltonul de Iarnă peste urechi. — Hoţomanii de ei, pe semne, cred că toate-s în rînduîală, dar poate tot nu va fi cum cred ei. Cînd se vor trezi cu mine în mijlocul lor, ştifl că au să rămînă cu gura căscată. Şi cum de pe acum îşi simţia inima bătînd de emoţia triumfului, îi veni pofta să intre în vorbă cu vizitiul său şi să-l ispitiască, ce părere au despre el, Posodin, oamenii din judeţ. Aduse dară vorba despre persoana lui. — Ia spune-mi, cunoşti-1 tu pe Posodin ? — îl întrebă, cam a lene. — Numai din auzite! De văzut nu l-am văzut, dar din auzite îl cunosc bine, — i răspunse vizitiul,^rîzînd. ii' — Ce rîzî? CEHOV (*) în cercul scriitorilor ruşi. — Rîd de întrebarea domnului. Iţi poţi închipui că trebue să cunosc pe un om care aduce judecată asupra noastră a tuturora. Asta e datoria noastră ... — Va fi, va fi... dar... Cum, ce fel de om e? Priceput? — Da, de priceput e priceput, — răspunse vizitiul, rîzînd mereu, — şi-şi cunoaşte meseria. De doi ani de cînd e aici, a pus multe lucruri bune la cale. — Cum aşa? Cum o înţelegi? — D’apoî vezi întîi şi întîi ni-a făcut cale ferată, de care toţi suntem încîntaţi. înaintaşul său In slujbă fuse un mişel întreg. îndată ce ni-a venit însă Posodin, lucrurile au luat altă faţă. Nu, pe Posodin nu-1 poţi cumpăra cu bani; nu-î de felul ăstora. Poţi să-l îmbii cu sute, chiar şi. cu mii de ruble şi nu le primeşte . .. — Har domnului, că lumea îmi cunoaşte cel puţin partea asta bună, — gîndi în sine Posodin. — Iţi cade bine să auzi vorbe ca acestea. — Şi pe urmă, e un om de cinste şi plăcut — urmă vizitiul înainte. — Nu-î de loc îngînfat. De-Î vine cineva cu o plînsoare îl pune să şază: — Şezi neică. — Şî-apoî ţine-te. N’a aflat încă deabinele ce s’a întîmplat, şi-l şi vezi deja în trăsură grăbind la faţa locului. Hotărît, e cu mult mai bun decit înaintaşul său. Nu pot zice, şi celalalt îşi avea părţile bune: era o mătăhală de om şi avea un glas de i se auzia cale de două poşte. Cel de azi însă n’are soţ de cuminte ce e. Posodin e un om foarte cuminte. Pagubă numai că are păcatul urît al beţiei. — De unde ştii că efl ... că el bea ? — îl întrebă Posodin. — Hei, n’o ştifl dela mine căci nu l-am văzut încă nici odată, dar ştie toată lumea că bea. Ştii, în societate safl la petreceri n’ar bea un strop de spirt, dar acasă... altă căciulă. Dimineaţa, de abia ce s’a trezit îşi şi mînă servitorul să-î aducă rachifl. Şi nici n’a golit bine păharul întîi şi-l mînă deja să-î mai aducă unul. Şi asta ţine cit e ziulica de mare. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 267 Dar cum spun, în afară de casă, — Doamne fereşte! Ţine la cinstea sa de om treaz. Ălălalt cînd bea, se uita la el tot oraşul, dar ăsta cînd bea o face singur-singurel. Şi ca lumea să nu bage de seamă, cînd îşi mai udă gura, a lăsat să-i facă la măsuţă ceva meşteşug ca un şerpe. Şerpele ăsta îl umple cu rachiu, şi-apoî bea nenişorule, pînă poţi. — Şi în trăsura lui are un meşteşug ca ăsta. — Doamne-Dumnezeule, de unde le ştie toate aste? — se întreba Posodin, care rămase uimit auzind că vizitiul ştie chiar şi de meşteşugul cu şerpele. — Ei şi-apoi nici femeile nu le poate suferi ! — începu din nou vizitiul, întorcîndu-se rîzînd cătră muşteriul său — In casa lui locuiesc doauă. Pe una o chiamă Anastasia Iva-novna — trece de bucătăreasa lui, — iar cealaltă ... cum o şi chiamă ? ... aşteaptă numai o leacă ... ei, acum ştiu ... Ludmilla Sîemo-novna, e un fel de scriitoare. De poruncit porunceşte însă Anastasia. Asta îl ţine legat şi sărmanul de el trebuie să asculte de ori ce vorbă a ei. Oamenii se şi tem mai mult de dinsa decît de el. Hehei, femeile ştiu cum să ne ţină în frîu. Mai are şi una a treia, care şede în uliţa slugilor, în casa cea roşie din colţ. — Le ştie chiar şi numele, chiar şi unde locuiesc ! — Posodin se făcu roşu ca o pătlăgea. — Dar ian spune-mi, de unde le ştii toate aste? îl întrebă cam supărat. — De unde? Le ştie toată lumea. Oamenii lui le povestesc. Iar cît despre Anastasia, umblă din uliţă în uliţă şi se mîndreşte cu norocul ce-a ajuns-o. — Dar Posodin mai are năravul că vrea să-i surprindă pe cei cu pricină. Celalalt cînd avea de gînd să meargă unde-va, cu săptămîni mai nainte o trimbiţa în lumea largă, şi cînd pleca apoi, scotea lumea din ţiţinî. înainte de a-î asculta pe cei împricinaţi se punea la mîncare şi beutură, şi mînca şi bea şi cînd asculta, şi înjura şi bă-tea podelele. Astălalt însă e cu totul altfel. îndată ce a descoperit ceva, o şterge de acasă, urcă în tren, coboară la o staţiune mică şi face calea ce-i mai rămîne nu cu poşta, ci cu cai închiriaţi dela cutare ţăran. Îşi sufulcă gulerul peste urechi şi-şi schimbă glasul, şi măgarul de el crede că nimeni nu ştie cine e. — Bine, dar cum o ştiu ? — E uşor de cunoscut. Dacă ajunge în un han, totdeauna e nemulţumit cu ceva: odată e prea mare frigul, odată e prea cald, sau aierul nu-î bun. Şi nu cere de mîncare decît pui fripţi cu dulceaţă şi salată de crastaveţî. Şi de aici ştim apoi cînd vine Posodin. II mai cunoaştem şi de pe miros şi că citeşte în pat. înainte de a se culca îşi stropeşte patul cu ape mirositoare şi-apoi se culcă şi citeşte pînă noaptea tîrzifi. — Da, da, aceste toate-s aşa, — gîndi Posodin. — De-aşî fi ştiut-o mai din vreme! — Mai avem însă şi alte mijloace. — Avem telegraful, care totdeaună ne povesteşte înainte cînd are să vină, şi pe cînd soseşte, toate-s în cea mai bună rînduială. Hehei, oamenii cu cari are de-a face îs mai şireţi decît el. Uite, azi spre pildă, pe drum, cînd veniam cu trăsura asta goală după domnul, întilnesc un chelner, cu un coş mare de braţ. — «In cătrău»? l-am întrebat. — «Duc niţică mîncare şi beutură la oraş, căci astăzi soseşte Posodin». Ei, ce zici, domnule, nu-i lucru minunat? El poate nici n’a pornit încă şi vinul, şunca, puii şi icrele îl şi aşteaptă pe masă. E bine, nu ? — Vreai să întorci, mişelule ? — urlă judecătorul de instrucţie. — întoarce pe loc, măi, şi du-mă înapoi la staţie, — tîlharule! Anton Cehov. www.dacQFomanica.ro 268 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 DESPRE ARTA JAPONEZILOR. De d-na Otilia de Cozmuţa. Cu cît priveam mai îndelungat viaţa ce furnica împrejurul meu, cu atît eram mai ferm convinsă că Japonezii sînt artişti născuţi, cari împodobesc aproape tot ce le vine în mînă cu broderii. Ţara lor cu peisagele ei minunate le alimentează aceste inclinaţiuni. Zvîcnirea sîn-gelui lor artistic se poate observa aproape în toate: în casele, în hainele cele mai simple, — chiar şi în cele mai dure unelte ale lor. Bineînţeles, înzădar căutăm să găsim aici esemple pentru concepţiunile noastre asupra «artei înalte». Nu că nu s’ar găsi şi aici genii admirabili, dar nu în măsura în care se găsesc dincolo în Europa. Aici sînt de altă natură. Sînt feţii unei lumi streine, deci şi creatorii unei alt-fel de lumi. Pe articolele lucrate de cel mai simplu industriaş se observă notele caracteristice japoneze. Aceştia iubesc desemnurile bizare, efectul grotesc, elementul monstruos, nota neobicinuită. Dar din astfel de ateliere au eşit şi Hocusai şi Utamaro, minunaţii artişti ai extremului Orient. Japonezii nu cunosc, sau cel puţin n’au practizat pictura în oleiu. Cele mai dese producte ale artei lor sînt tablourile mari decorative de liîrtie sau mătasă, pe cari le decorează cu tuş sau cu acvarele. Acestora le dau numele de Kakemono-uri. Dacă ne uităm la tablourile lor, se pare că măiestrii japonezi n’au nici ideie de regulele perspectivei şi efectele umbrei. La dînşiî totul e proiectat în plan. Aceste lipsuri aparente însă nu resultă din neştiinţă, ci din un escelent simţ pentru stil; aceasta au recunoscut-o şi la noi, căci formelemoderne ale decoraţiuni-lor în plan, astăzi şi în Europa se lucrează în acest spirit. Arta lor e de origine chineză, dar cu timpul au ştiut să o schimbe în spirit japonez. La ambii dăm de munţii pictaţi în albastru, tot de aceeaşi floră şi tot de aceleaşi figuri de monştrii. Japonezii pînă astăzi cinstesc foarte mult tablourile chineze. Pe lîngă aceste mai au şi o anumită trăsătură conservativă: Cultul formelor, moştenit din tată în fiu. Cu această artă numai atunci putem face cunoştinţă mai intimă, dacă ne învîrtim mal multă vreme printre dînşiî. Dacă aruncăm o privire în atelierele lor, observăm că atunci, cînd decorează vr’un obiect de artă, nici cînd nu desemnează după natură, ci din memorie. O memorie minunată e aceasta! E destul însă să răsfoim cărţile cu schiţe ale Iul Hocusai, ca să putem vedea, cît de mult au studiat natura măestrii lor. V Sk, i i^r i * T * T ' i . j " 1 . ^ ■i -rrvA. «_ . Acverele japoneze. (Pictură pe mătase.) www.dacQFomanica.ro Nruri4—16, 1904 LUCEAFĂRUL 269 Desemnează din memorie, aplecaţi pe genunchi: hîrtia sau mătasa e înlinsă pe pămînt; astfel o împodobesc cu liniile lungi şi fine, cari sunt totdeauna aceleaşi. Mal cu seamă la măiestrii mai mici se întîmplă altfel, unde predomină tradiţia atelierului. Forma principală a deco-raţiunilor sunt florile, paserile, peştii, insectele, pe cari le deco piază cu o fidelitate de admirat, .n această privinţă sînt înzestraţi cu un talent rar şi sînt măestrii armoniei delicate detolori. Iscusinţa măestrilor galbini ai atelierelor de multe ori i duce şi la estravaganţe: vor să termine repede, cu un singur gest al mînei, sau vreau să esprime orice, cu cîte 2—3 linii. Sînt între dînşii artişti, cari pictează cu picioarele sau cu penelul între dinţi; aceştia sînt aproape acrobaţi al penelului. Picturei nu-I precedeazâ desemnul. Nu schiţează mai întîiu liniile principale cum fac artiştii noştri!, ci încep a picta de sus şi cînd au ajuns pe partea de din jos a hîrtiei, termină opera. Asupra părţilor lucrate nu mai revin. Şî-aci e mal preferită pictura cu tuş, decît cea cu acvarele; aceasta din urmă atunci are preţ mai mare, cînd e mai simplă. Motivul cel mai des prelucrat şi totodată şi cel mai admirat constă din doauă trei pete de penel ici şi colo întrerupte, alungul cărora sucit trece o linie lungă: glie, din care vlăstarele tinere ale trestiei de zăhar răsar de-adreptul în sus. Cele mai preţioase Kaekmonosuri sînt acele, ale căror mic decor sînt ieroglifele japoneze, aruncate în linii largi, prin cari mîna isteaţă a caligrafului presintă puritatea şi eleganţa mare a liniilor. Artiştii japonezi escelează inal ales în artele industriale. Deja pănurile şi stofele brodate cu aur şi argint, pe cari le purtau odinăoară nobilii japonezi, dovedesc o rară bogăţie. Tot din China au adus şi sculptura. Arta sculpturei insă nu s’a putut desvolta în direcţie monumentală. Esplicarea o găsim mai ales în lipsa materialului corăspunzător. Marmoră n’afi de loc, pietrile ce le au sînt greu de lucrat, noduroase şi aspre, iar fildeşul e scump. Statui monumentale găsim numai puţine, şi aceste sînt de granit. Bonţii (preoţii), lî-au ridicat cu sprijinul credincioşilor marini-moşi, şi toate îl zugrăvesc pe Budha. Tipul lui e cel adus din India: în faţa lui se răsfrînge o linişte adincă, spiritualizată. Aproape fie-care oraş japonez are cîte-o statuă de acest soiu. Varietatea colorilor joacă rol mare în temple. Stătuleţele de lemn ale zeilor şi zeiţelor, simbolurile şi toate celelalte decoraţiuni sînt pictate în multe culori. în jurul templelor chi-mere de bronz îşi arată formele fantastice : indigenii le numesc lei, deşi în ţara lor nici cînd nu s’a văzut leu. în afară de statuietele religioase mai dăm de mici obiecte artistice: sculpturi de fildeş, bronz şi lemn, zugrăvind măşti, oameni şi animale; unele sînt de netăgăduită valoare atirstică. Amatorii adună mai ales sta-tuiete de bronz fabricate în vremile Acvarele japoneze. (Pictură pe mătase.) www.dacQFomanica.ro 270 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 trecute, aşa încît azi deabia se mal găseşte ici colea cîte un esemplar răzleţ. în Europa cu toate acestea vin cu miile, fireşte sînt toate imitaţiuni, dar perfet reuşite. Japonezii sînt metalurgişti neîntrecuţi. Cizelarea la ei stă pe un nivou foarte înalt: încrustează cu mare măiestrie figuri de aur şi argint în deosebitele părţi ale săbiilor. Odinioară şi oglinzile japoneze nu erau de-cît simple foi de bronz cizelate. Tot din aramă sînt şi clopotele lor mari, turnate in formă de tiară şi împodobite cu fel de fel de reliefuri. Menirea lor e să deştepte lumea la incendii mari. Pe vremuri daimio-il sfin-ţiau aceste clopote tot cum sfinţim şi noi: cînd le turnau, aruncau în arama fluidă piese de argint. De multe ori ajungea astfel în aramă o cantitate extraordinară de argint. Europenii începuseră să esploateze împrejurarea aceasta: cumpărau clopotele după greutatea lor în bronz şi în Europa topindu-le, scoteau argintul. Bonţii însă^atijl,aflat şi-au oprit vînzarea clopotelor. Industria de porţelan şi lac stă pe un nivou ideal. învăţăceii japonezi i-au întrecut ^binişor pe măiestrii lor chinezi. Vasele, carafele şi celelalte lucrări au deşteptat admiraţia lumii întregi. Mai preţuite sînt articolele vechi delSacuma. Din lipsă de material potrivit şi din pricina deselor cutremure de pămînt nici architectura nu a putut lua avînt mai mart. Casele lor de lemn sînt construite cu multă eleganţă, şi deşi toate samănă între ele, totuşi oferă ochiului o privelişte frumoasă, prin armonia ce există între părţile ei singuratice şi clădirea întreagă. în Japonia, unde deja natura sădeşte cele mai frumoase grădini, e lucru firesc ca grădinăritul să fie foarte cultivat. Cultivatorii însă nu tind într’atîta la o producţie bogată de flori ca la o modificare a formei naturale a florilor. Şi de obicelu reuşesc. Grădina e acoporită de parcuri mărunte, ba-zinuri, canalurl şi poduri, şi numai ici colea mai zărim cîte un tufiş diform, ale cărui crengi strîmbe să înfăşoară în jurul colosurilor fantastice de piatră. Prin oltuiri complicate şi des repeţite, grădinarii japonezi au ajuns să pro- ducă tufe, cari au flori de mai multe feluri şi fructe de tot fantastice. între plante însă totuşi au o plantă predilectă, care pentru ei e idealul plantelor şi nu lipseşte din nici o casă: crysantema, floarea cu care în vremile vechi se împodobeau armele, iar nobilimea o întrebuinţează şi azi ca emblemă. în grădinile aceste amvizutşi ciudate specii de Iris. Poţi vedea Iris-uri de toate culorile şi nuinţele: dela culoarea galbină pînă la cea roşie, aurii, arginţii ş. a. De multeori chiar şi aceiaşi floare are aceste nuanţe, aşa încît, le-gîndu-le într’un buchet, nu mal ştii de sînt flori naturale ori artificiale. Astfel modelează Japonezii şi natura după stilul lor artistic. Dna Cozmuţa în costum japonez. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFÂRUL 271 6E0R6E PIMA. în anul 1874 se întorcea din străinătate un tinăr plin de ideale, ca profesor în oraşul său natal, Braşov. Dar catedra ce avea să ocupe nu erau matematicele, precum se aşteptau cei ce-1 ştiau înscris Ia şcoala politechnică din Karlsruhe, căci firea sa de artist îl făcuse să părăsească ştiinţele exacte, pentru ca să urmeze, Ia Viena şi la Lipsea, conservatorul de muzică şi acuma venea să smulgă din mâna străinilor catedra de cant pe care n’o ocupase încă Ro- rnîn. Dar vorbele calde - ce le grăîa noul profesor n’au fost pricepute încă pe atunci şi de abia de cîţî-va ani încoace braşovenii l-au chemat din Sibiiu în mijlocul lor pe cel ce le face acum fală. Dacă azi, după treizeci de ani, ne întrebăm, cîte a împlinit George Dima din cele ce şi-le făgăduise, tre-bue să-i aducem omagiul nostru de recunoştinţă, noi tinerii înainte de toate, căci nouă nu nl-e dat să ne bucurăm numai de roadele mun-ceî sale, ci putem scoate din activitatea sa o pildă vrednică de imitat. Dela Braşov duce un drum ispititor de frumos prin valea Timişului în Ţara Romînească, şi nu-i decît o poştă pînă la graniţă. Pe calea asta umbrită au trecut mulţi tineri ca să ajungă dincolo de munţi la nume şi la bună stare. George Dima a rămas însă acasă, căci deşi era chemat la mai mult, deşi putea să ocupe funcţii mai înalte şi mai lucrative, căci ministrul de instrucţie i oferise post de profesor la conservatorul din Bucureşti, paşii lui s’au oprit pe plaiurile pe unde au călcat părinţii săi, el s’a mulţumit cu mai puţin, şi-a restrîns sfera de activitate, rămînînd un simplu profesor de cant şi măestru de cor. Dar pe acest ogor, pe care a trebuit să-l îngrădească atît de strîmt, el a arat la vreme, a depus o muncă neobosită şi a secerat din belşug. Drumul Predealului George Dima. !-a făcut abia peste douăzeci de ani, ca să arate fraţilor de peste Carpaţi într’un concert splendid, ' în sala Ateneului, ce putuse să facă din Reuniunea de muzică din Sibiiu, şi graniţa a trecut-o a doua oară, după treizeci de ani, în fruntea Reuniunei de cîntări din Braşov, inaugurînd noua sală de audiţii din Castelul Peleş, la 14 Iulie a. c., printr’un concert, a cărui succes a fost demn de înalţii ascultători: Curtea romînă, în frunte cu M. M. L. ____r L. Carol I şi Elisabeta, 1 domnii Romînieî şi A. A. L. L. R. R. Principele Ferdinand, Principesa Maria, Prinţul Carol şi Princesa Elisabeta. Despre mersul acestui ultim concert nu vreau să raportez, căci acesta e rolul jurnalelor zilnice, — un rol de care, cu o singură escepţie, s’au achitat atît de slab, încit eu unul aş fi rămas uimit, dacă n’aş fi deprins să văd lume strînsă numai unde se bate toba şi se aud cuvinte de laudă, numai unde s’a făcut reclamă. Şi totuş, azi, cînd cuvintele calde ale dluî Iorga şi apelul său înţelepţesc pentru o unitate culturală a tuturor Romînilor, încep să fie tot mai mult pricepute, ar trebui să se dea mai cu seamă importanţă faptului, că o reuniune de muzică din Ardeal şî-a considerat de ţintă finală a ostenelilor sale de a trece munţii şi de a se prezenta înaintea fraţilor, pentru a le arăta că pe acel teren, pe care ni se lasă libertatea activităţii, noi nu rămînem neactivî, iar pentru munca noastră cerem recunoştinţa lor, a celor pe cari cu dragă inimă i recunoaştem de superiori. Apropiere în cazul acesta însemnează legătură... Cind dar acum, după treizeci de ani dela sosirea sa, ne întrebăm dacă dl Dima a ajuns acolo unde i-a fost ţinta, trebue să recunoaştem că da, căci Reuniunea de muzică pe care o www.dacQFomanica.ro 272 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16. 1904 conduce a trecut proba cea mare, care pentru noi Romîniî e debutul înaintea curţii din Sinaia, precum e Parisul proba de foc pentru artiştii străinătăţii. Aceasta, dimpreună cu vaza de care se bucură Reuniunea din Braşov înaintea străinilor 1 poate fi pentru conducătorul eî îndemnul de muncă mal departe şi poate să-i aducă uitarea binefăcătoare a micilor mizerii sociale, cari î-au încătuşat de multe ori mînile, cînd ele ar fi putut produce mal cu spor. Pe cît de intenzivă î-a fost munca2 în decursul celor trei decenii — căci în el s’a îm-părechiat talentul cu neodihna de muncitor —• pe atît a fost ea de nezgomotoasă. Afară de Liturgia tipărită la Viena, de un Imn festiv Cantata (pentru cor şi orchestră) şi de două cîntări populare apărute la Gebauer, nici un album, nici o colecţie nu-1 arată ca pe un 1 A se compara bunăoară recenziunea pe care o face «Kronstădter Zeitung» din II Iulie a. c ultimului concert ai Reuniune! din Braşov, despre care şi străinii trebuiră să recunoască, că «ein so fein ausgearbeitetes Programm haben wir wohl selten oder nie von einem Verein hier zu hOren bekommen». 2 DI Dima are marele merit de a fi tradus cu adevărată măestrie textul celor mal multe cîntări străine pe cari le-a primit în repertoriul concertelor sale. Afară de nenumărate cîntece mal mici, dela el avem traducerea Clopotului de Schiller, a Nopţii vrăjite (Walpurgisnacht) de Gdthe, a Cintecelor de iubire de Daumer, mal departe iibretto operei Noaptea în Granada de Kreuzer, Creaţiunea de Hayden, Pautus şi Elias de Mendelsohn etc. Numai cel ce a cercat vre-odată să facă astfel de traduceri, la cari silabă de silabă trebue să corespundă textului original, îşi va da seană de munca ce a fost depusă şi în privinţa aceasta. compozitor al Romînilor, căci cele patru caete de cîntece din editura Kahnt-Nachfolger la Lipsea sînt cunoscute în străinătate, nu la noi, — deşi nu s’a pomenit concert romînesc care să nu conţină în programul său mal multe puncte din compoziţiile dluî Dima.1 Fireşte, editorii noştri muzicali nu publică decît romanţe cu tiraj mare, iar instituţii culturale ca Asociaţiunea, care în oricare altă ţară de mult şi-ar fi ţinut de o sfintă datorinţă să scoată operele complecte ale dlui Dima, are alte griji... Poate că noi Romîniî, asemenea Englezilor, sîntem un popor, care din firea lui nu are aplicaţii muzicale, poate însă, că nu sîntem încă destul de copţi, pentru ca să înţelegem rostul binefăcător al muzicei. îmi place să cred aceasta din urmă şi să nădăjduesc, că atunci cînd se va plini vremea vom şti să apreciem şi opera celui dintîiu şi mal mare între Romîniî cari au făcut muzică aici în Ardeal, opera dluî Dima. Pînă atunci însă noi tinerii din jurul «Luceafărului» ţinem să-î aducem omagiile noastre de recunoştinţă şi jubileul ce-1 serbăm noi, e totodată prăznuirea munceî cinstite şi rezignate pentru binele neamului său. Dr. S. P. 1 Cunosc 43 de cîntece pentru o voce cu acompaniare de pian, 59 coruri mixte, 50 coruri de bărbaţi, a doua liturgie pentru cor mixt, irmoasele praznicilor, cîntări funebrale, (cor mixt), pentru cor şi orchestră dintre cele mal cunoscute: Mama tui Ştefan-cel-Mare, Hora de Alexandri, Salvam fac regem, Imn festiv etc. Sînt informat, că actualul ministru al instrucţiune! publice al Romîniel, dl Sp. Haret voeşte să scoată compoziţiunile dluî Dima în ediţie populară. HORA CÎINILOR. De A. Petâfl. Afară-i nor şi vifor, E ceriu ’n răzvrătite. Zăpada înveşmîntă Cutremurata fire. E milostiv stăpînul Ne dă şi bucăturâ. A noastră-I de pe masă Cînd cade-o fărmitură. {} Dar noi in tihnă ridem Şi de l îndeamnă gindul (i De viforul de afară,, Cu biciul să ne bată, Ne dă săla- prielnic Noi aşteptăm pin trece Ungherul din cămară. Iar' rana sîngerată. Şi cînd asupra noastră Privirile-şi îndreaptă. Noi ne grăbim să lingem Prea mdostiva-i dreaptă. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904. LUCEAFĂRUL 273 ^Cota WpWor. 3)® ^elo^i. ^\$ară-\ nor şl ri^or oî)n drumul pribegiei ceriu ’\n ră*,riă\lre, oî)ng\ve\u\ ne dodoară, tăgada m^eşmmlă ^)l rialul ne răpune ii2>u\remura\a ^Te- ^)l foamea ne omoară. ^uslla ’nlunecală ^)ln jllule rine plumbul <"^\[i-e dală mamă nouă, ^)l coas\e\e ne ^rvnge ^['a9em sălaş cînd ceriul malul a\\> a\ Iernii ^{e ninge şl ne plouă. ^{or îl roşim cu sînge. crr ^\ăm\uîu ne scurgem \ra\u\ ^rln mu\\e\e ne^or . . . \o\ greul e a\ uos\ru, ^î)ar slugi uu smlem no\. 0- S°Sa- PRESS A JAPONEZĂ. — Banzaî! Banzaîl Banzaî! în Tochio e veselie mare. Japonezii iarăşi i-au bătut cumplit pe Ruşi. Din toate părţile aleargă şimbun-uri (vîn-zătorî de gazete) cu «ediţii separate» ce slăvesc vitejia oştilor. Cînd vin, nu le vezi de-cît picioarele galbine ca lămîa cari par a spînzura din pantalonii lor scurţi, de culoare albă, — cînd au trecut nu vezi decît bluza lor albastră, în mijloc cu o lună plină ce poartă numele foii. De brîul şimbun-uri-ului atîrnă un clopoţel care sună fără contenire şi atrage mulţimea curioasă din casele strimte de lemn. — Banzaî! — şi şimbun-uri-1 trec înainte prin uliţele înguste, să le ducă şi celorlalţi vestea bună... Ai crede că eşti în Europa, văzînd viaţa asta publică aşa intenziv de-svoltată. Şi nu era totd’auna aşa. Mai eri-alaltăeri japonezii nici nu aveau gazete şi astăzi au la vre-o 2000. Vînzătorii încă sînt de origine recentă, importaţie străină: americană, şi au luat locul vechilor yomi-uri-i Copil pe o stradă în Yocohama. www.dacQFomanica.ro 274 LUCEAFĂRUL NruU14—16, 1904 Întoarcerea dela cîinp. (gazete vil). Din săptămînâ în săptămînă sunete asurzitoare de castagnete şi beţe de bambus lovite de-olaltă deşteptau poporul de prin oraşe. Cit clipiaî din ochi, trecătorii se opriau în cete mari, femeile deschideau obloanele (şoji ^ferestrelor, copiii se aşezaţi în mijlocul uliţii şi «g izeta vie» !şî începea lectura. Tot numai senzaţii: un a-;; sinat oribil, un jaf îndrăzneţ, o dramă de amor, (şi in Japonia se sfîrşeşte amorul prin dramă: despărţire, moarte re-cip ocă sau — căsătorie!) şi altele şi mai senzaţionale. Sfîrşindu-şi lectura, yomi-uri dădea roată pe la ascultători de-şî incasa «abonamentul» şi o lua apoi razna prin alte uliţi. Gazetăria japoneză a luat avint deodată cu revoluţia politică ce a reabilitat pe tron dinastia domnitoare de astăzi. Ezistinţa gazetăriei moderne atîrnă dela o mulţime de condiţiunî: un minim de viaţă publică, viaţă politică şi comercială, viaţă ştiinţifică şi literară, şi înainte de toate o anumită măsură de libeităţi publice, — cari lipseau cu desăvârşire în vechime. Cu intrarea Americanilor şi Englezilor în porturile japoneze (1858) lucrurile luară altă faţă. Lumea începea să se intereseze de străini. Bărbaţi japonezi mai luminaţi începură a traduce gazetele americane şi engleze şi cercurile Palanchin cumpărat in Kioto pentru muzeul naţional din Budapesta. mai înalte a se arăta mai accesibili pentru obiceiuri europene. Cu toate aceste ab a la 1864 apăru prima gazdă în limba japoneză : Şimbunşi (Gazeta). De atunci apoi sămînţa aruncată de cei trei intern eiătorî ai acestei gazete: Şinzo Lischida şi Homa Sanza a adus roadă bogată: astăzi Japonezii au aproape 2000 de gazete (cotidiane şi periodice), cu un tiraj de mai bine de 94 milioane numere. în fruntea unei gazete politice stă şef-redac-torul şuhitu, care scrie articoliî de fond tratînd totdeauna ceva temă de actualitate şi esprimînd opiiva gazetei. Politica esternă o fac redactorii de a doua mînă chişa. Planul al treilea îl ocupă apoi raportorii tampooha. Colegii noştri japonezi, cel puţin cei ce se respectă, au obiceiuri europene. Vecinie stau cu ţigareta în gură şi ciaiul pe masă. Sînt îmbrăcaţi ca noi, fumează, beau şi mîncă tot ca noi, — cînd au ce. Tot ca şi noi. Şef-redactorul abia are la lună 80—100 yeni (1 yen ceva mai bine de 2'h coroane), redactorii de a doua mînă 30—60, iar raportorii numai 20— 40 yeni. Culegătorii — în proporţie — sînt plătiţi şi mai rău, pe lingă munca lor grea. Limba japoneză, care a împrumutat pentru scris caracterele limbii chineze, are cătră 9500 litere. Cei mai www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 275 Gazetele au un «tipar curat ca cris-tatul şi plăcut ca un cîntec de copilă tinără». Toate veştile din lume le aduc «cu iuţeala unul glonţ de tun». Mătă-surile ce se recomandă prin gazete sînt «dulci şi moi ca obrajii unei femei frumoase, şi colorate ca un curcubeu». Espediţia se face «cu îngrijire asemenea celei, ce-o are o soţie tinără pentru soţul ei»... Libertatea de presă încă a făcut progrese mari, tot ca pe la noi. Gazetele au voie să scrie orice — le permite guvernul, dar încalţe fără rezervă. Cenzura încă e introdusă, dar în vremea din urmă nu se mai eserciază cu rigoare, iar procese de presă arareori se fac. Cu toate aceste multe gazete opoziţionale au redactori responzabili plastronl. Suprimarea gazetelor merge uşor. Ministrul îl citează pe editorul buni culegători nu cîştigă la zi mai [mult de^|gazeteî care i-a displăcut şi-î aduce la cuno- Cameriera doamnei Cozmuţa cosind costuniuri japoneze. 40—50 senî, cam 1 cor. şi 50 bani. în schimb, fireşte, şi gazetele sînt eftfne de tot. Cele mai multe apar în mărime de 6—8 pagini, altele chiar în mărime de 12 pagini, şi numărul tot nu costă decît 2 seni (vre-o 5 bani). Şi cum lucrează redacţia! Cu cită însufleţire şi încredere în izbînda cauzei ce-o servesc! Cei mai mulţi sînt bărbaţi cu cunoştinţe vaste cîştigate pe la universităţile din Europa. Civilizaţia apuseană nu i-a putut însă despoîa de naivitatea lor naturală. Japonezilor Ie place a scrie în metafore căutate şi a se folosi de imagini poetice nu numai în articolii de literatură frumoasă, ci şi în cde de politică, ştiinţă şi — reclamă, căci au învăţat dela noi şi arta reclamei. Şi ce originali sînt în ale reclamelor! ştinţă că suspendă apariţia gazetei pe atîta şi atîta vreme. Chestia e terminată, recurs nu ezistă. Revistele lor literare şi ştiinţifice se bucură de trecere mai mică. Japonezii încă nici n’au literatură naţională propiie, în înţeles european. Revistele se mărginesc aproape ţoale a da în traducere japoneză autorii streini, mai ales englezi şi francezi. Foi umoristice n’au decît două, ambele fără ori ce valoare şi trecere. De altminteri Japonezii astăzi nici n’au nevoie de foi umoristice ca să rîză. Motive de-a rîde le ofer doară în-de-ajuns rapoartele oficioase ale generalilor ruşi despre luptele lor. «Am raportat o învingere desăvîrşită asupra duşmanului... şi-apoi ni-am retras în toată ordinea.» M. Aegea. www.dacQFomanica.ro 276 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 EMERK MAPÂCH. - TRAGEDIA OLULUI. (Urmare.) Trad. de Octavian Goga. TABLOUL VIII. [In Praga. Grădina palatului imperial. La dreapta chioşc, la stânga turn pentru astronomi. Înainte balcon larg cu masă de scris pentru Kepler, cu scaune şi diferite instrumente astronomice. Lucifer, ca Famul a lui Kepler, pe balcon. In grădină se preumblă în grupuri curtezani şi femei, între ele şi Eva, ca Barbara, nevasta lui Kepler, împăratul Rudolf povesteşte cu Adarn, ce represintă pe Kepler. In fund arde rugul unul eretic. Seară. Mai tîr-ziu noapte. Doi curtezani trec în faţă]. Primul curtezan. Dar cine e, de se’ncălzeşte-acolo ? Eretic, ori strigoi ? Al doilea curtezan. Eu zău nu ştiu. Să-ţi mal baţi capul a Ieşit din modă, în jur de rug mal merg doar’ nevoieşil Şi ceata lor abia mal rîde astăzi, Privesc tăcuţi şi murmură ’ntre sine. Primul curtezan. Pe vremea mea era o sărbătoare. Participa şi curtea, nobilimea . . . Aşa se strică vremurile bune. [Pleacă] [Lucifer. [Privind spre rug.] în frigul serii e prielnic focul, în adevăr din vremi bătrîne arde. Dar efi mă tem, că încurînd adoarme, Nu de-o putere bărbătească stins, Clădind temeiul unei noi păreri, Ci-’n veacul ăst, lipsit de vlaga luptei, Nu s’o afla cin’ să grijască focul. EO o să zgribur.. . Inzădar. Aşa e. — E mică moartea marilor idei. [Trece în turn. Rudolf şi Adam păşesc în faţă.] Rudolf. Aşază Kepler horoscopul 1 — Uite, Visat-am răii azi noapte şi mi-e teamă Ce conjuncturi î-ml va fi atins steaua. Şi mal deunăzi capul şarpelui Mi-o arăta în curte nu prea bună. ' Adam. Mărite domn, ascult porunca ta! Rudolf. De-ar trece odat’ şi timpul climateric, Din noii începem munca noastr’ atunci, Ce n’am putut să săvîrşim deunăzi. Am răsfoit în Hermes Trismegistus, Synesius, Albertus, Paracelsus .. . în Solomon cu cheia Iul şi alte, Pin’ am găsit greşala ce făcusem. — Cînd noi topeam pe vechiul împărat, S’a arătat şi leul roş şi corbul, Din influinţa celor doi planeţi A răsărit Mercur în doauă feţe; S’a cufundat de ;î piatra ’nţelepciuneî. . Dar am greşit noi focul ăsta jilav Şi apa stinsă. lat’ de ce n’a fost Logodna sfintă, resultatul mare, Ce ’ntinereşte vinele bătrîne, Nobilitînd metalul sur la faţă. Adam. Pricep, acuma Doamne! Rudolf. înc’o vorbă ! Veşti rele-aud plutind prin curtea mea: C’ai asculta de noua ’nvăţătură, C’al judeca biserica preasfintă . . . — Şi chiar acum, cînd mama ta, strigoaie, E ’n temniţă, cu grea învinuire, Ajungi şi tu în bănuială, cînd în ori ce zi, cu încăpăţinare Tu te sileşti s’o scapi din puşcărie. Adam. Dar Mâiestate, dînsa ml-a fost mamă. Rudolf. Biserica e mamă ’n adevăr. Tu lasă lumea, bine e cum este. — Neputincios, nu te gîndi s’o schimbi. Nu te-am făcut părtaş la bunătăţi ? www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904. LUCEAFĂRUL 277 Ştii, — tatăl tău a fost cîrclmar, şi eu Mult m’am muncit pîn’ am putut aivea ăă te’ntăresc în starea ta de nobil. — Te-am înălţat la tronul meu şi astfel Te-aî ridicat şi la Barbara Miiller. . . Deci fiul meu fii băgător de seamă. [Adam adlncit în gîndurl se opreşte la treptele balconului. Doi curtezani trec în faţă.] Al treilea curtezan. Te uită, iar visează astronomul. Al patrelea curtezan. Nu-I dă hodină gelosia, bietul .. . Zădarnic, dar în cercul lui de astăzi Se simte rău cu firea-1 de ţăran .. . Al treilea curtezan. El nu’nţelege de ce cavalerul, Adoară astăzi ca pe-un sfînt femela, Şi pentru dînsa s’ar jertfi, o vorbă Dac’ar păta virtutea el cea scumpă. El altă ţintă vede-’n adorare. Eva. [Se alătură cu un grup la cel doi curtezani, lovindu-1 pe unul uşurel preste umăr.] — O pentru sfîntul. Du-te cavalere, Cu gluma ta mă faci să rîd de moarte. Vezi ăştl doi domni grozav de serioşi sînt, Ori doar’ şi voi v’aţl bolnăvit la suflet, De blăstămatul duh al lumii noi ? Pieriţi atunci, căci nu pot suferi Ast neam ce’n gîndu-I negru răutăcios Ureşte lumea noastră strălucită, Si răzvrătit visează alta noauă. Al treilea curtezan. Cuvîntul tău pe noi nu ne atinge, O cine-ar vrea în cercul tiu schimbare ? Primul curtezan. Dar ulte-acolo, dacă nu mă ’nşel Un gînditor cu fruntea ’ntunecată. Eva. Bărbatul med e bietul .. . Domnilor, Pe el vă rog de bănuell scutiţi-1 în faţa mea, — unire sfîntă doară Ne leagă. — El e bolnav bietul, bolnav.... Al doilea curtezan. E bolnavul acestor ochi frumoşi? Al treilea curtezan. în adevăr, — ce nu cutează altul, — Te-ar ofenza chiar el cu bănuieli? De s’ar putea, eQ, cavaler al tău, în faţă chiar l-aş arunca mănuşa. [Ajung lîngă Adam.] Chiar bir.e e, că ne-’ntîlnim măiestre, Eu tocmai voi să plec acum la ţară, Să-mi profeţeşti cum o să umble vremea 1 Primul curtezan. Eu am un fiu, aşi vrea să-I ştiti planeta, Mi s’a născut azi noapte ’n miez de noapte. Adam. Pe dimineaţă-I gata profeţia. Al patrelea curtezan. Se ’mprăştie cu toţii. Mergem şi noi! Al treilea curtezan. Aici e scara — noapte bună Doamnă. [Şoptind] Deci peşte un cias ! Eva. [Şoptind] La dreapta în chioşc! [Tare.] Deci somn uşor. Vin dragul meu Ioane. [Se depărtează cu toţii. Adam şi Eva rămîn pe balcon. Adam se aşază pe scaun. Eva înaintea lui. Tot mal tare se întunecă.] Eva. Ioane, efl am lipsă de parale! Adam. N’am nici un ban, toţi mi-i-al dus deja. Eva. Deci Iar misetil... Damele de curte, Cum strălucesc cu toate ca Păunii... Eu să m’arăt, ruşinea mă cuprinde, în adevăr, şi dac’ un curtezan, www.dacQFomanica.ro 278 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 Spre min’ plecat zimbind î-ml povesteşte, Că tuturora eu Ie-aşI fi regina Efi pentru tin’ mă ruşinez, că astfel Poţi înzestra curtea unei regine. .. Adam. Nu ostenesc eu zi şi noaptea ’ntreagă ? Ştiinţa mea nu pentru tine-o vînd, Şl-o otrăvesc cu vorbe de nimic ? Eu horoscop alcătuiesc, ascund Ce sufletul mi-araiă şi vestesc Cuvînt ce-1 ştiu aievea mincinos. Ml-e îndemnat obrazul să roşlască. Am întrecut Sibilele ’n răutate: Ele credeai! în profeţia lor, Dar ei! nu cred ... — De dragul tăi! fac totul! Şi unde pun eu plata păcătoasă? Doar’ eu nimic nu voi din lumea asta, Decît doar’ noaptea, stelele ’n clipire Şi tăinuita armonie-a sferei. Iar’ cele multe-a tale sînt... — Dar uite, E-aproape vecinie goală visteria, Plăteşte greu, cu multă rugăminte. AI tăi vor fi şi dimineaţă banii. Şi tot eşti rea .. . O, vezi, asta mă doare . .. Eva. [PIîngtnd]. MI-aruncî în ochi tot jertfa pentru mine, Dar spune-mi, eu, n’am jertfit destul ? Cînd ei! copila -unul neam de nobili Ml-am alipit de rangu-ţl îndoelnic Tot viitorul, astfel c’al ajuns Şi tu ’ntre nobili ? . . Poţi tăgădui ? Adam. Ştiinţa e de îndoelnic rang? De naştere obicinuită-I raza, Care din cer s’a pogorît pe fruntea-mi? In adevăr mal nobil ştii tu ceva? Ce astfel voi numiţi, e trecător, Păpuşi de ţărină fără duh, A mea e vecinie tînără, vînjoasă. . . Femele, tu de m’al putea ’ntelege Şi sufletu-ţl de-ar fi ’nrudit cu-al meu, Cum te credeam la’ntîlul tău sărut, Tu te-al mîndri cu mine, n’al căuta In altă parte fericirea ta. Tu n’al da lumii tot ce dulce al, Şi vetrei tale n’al griji amarul. Femeie, o ce dragă mî-al fost tu... Şl-acuma-ml eşti, o dar e otrăvit Nectaru ’n care inima-mi se scaldă... Mî-e greti văzînd, ce nobil’aî putea fi, De-al fi femee. — Dar e ’mpotrivă vremea Ce vede ’n tine idolul-păpuşă, Cum cavalerii socoteau odată, Crezînd ce zic, — căci vremuri mari umblati,— Dar azi nu cred . .. e atît de mic presentul, Şi-atît păcat e ’n idolul-păpuşă. . . — Eu te-aş lăsa, şi inima ml-aş smulge, — De şi cu greu, — mai liniştit poate aşi fi, Şi tu aî fi cu mult mal fericită. Dar ne opreşte vechia rîndulală, Biserica cu glasu-I de poruncă. Deci, s’aşteptăm, pîn’ ne desparte groapa ... Eva. Nu te’ntrista Iubitul meu aşa Şi cînd greşesc, arare cîte-odată ... — Eu nu voi să te supăr dragă, Dar uite, curtea atît de curioasă-I, Sînt damele ironice şi mîndre Şi nu pot e£j lor să mă’npotrivesc . . . EI, halde deci, şi nu fi supărat. . . Te culc’acum. — Să nu uiţi mîne banii. . . [Coboară treptele spre grădină]. Adam. Din rău şi bine ce ciudat amestec. Femela e din miere şi otravă. Te-atrage ea, căci binele-I al el, Păcatul e al vremii ce-a născut-o. .. Hei famulusl [Lucifer vine cu lampa şl-o aşază pe masă]. Lucifer. Porunca ta măiestre ! Adam. Nativitate voi.. . Din nofl am lipsă De-o profeţie. Isprăveşte-o tu. Lucifer. Strălucitoare, se’nţelege .. . Cine Ar cumpăra azi adevărul dur? www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 279 Adam. Dar n’o fă chiar de tot fără putinţă. Luci fer. Nici n’aşî putea eu inventa ceva, Ce-ar supăra părinţii. . . fie-care Vede-un Mesia ’n noul său născut, O stea ce faţa casei lumina-va, Şi mal tîrzifi devine — ticălos . . . [Scrie.] [Eva a ajuns la chioşc. Al treilea curtezan păşeşte înaintea ei.] Al treilea curtezan. De mult mă faci să te aştept, tirano. Eva. Şi ţie-ţî pare mare jertfa ta De-a aştepta în vîntul rece-al sării Cînd eu înşel un nobil bun, bărbat Şî-atrag asupra-mî blăstămul din cer, Şi judecata lumii, — pentru tine ? • Al treilea curtezan. A, vorba lumii, blăstămul din cer Nu pătrund taina acestui întunerec. Adam. [Pe gîndurl.] Dorit’am timp ce ’ntru nimic nu luptă, Cînd nime nu-I, sfinţitul prejudiţiu, Orîndulala urmelor bătute S’o sdruncine ... cînd pacinic, şi pe buze Cu zimbetu ’mpăcat al nepăsării Pot vindecarea ranelor s’aştept. . . Dar înzădar rotit-a vremea, dacă în piept trăieşte sufletul şî-acuma: Această sfîntă moştenire tristă, Din cer căzută omului nătîng, Ce luptă vrea, şi pacea ta o fură, Zdrobind puterea-î lenea voluptăţii. Hei famulus ! Dă-mlvin ! dă-ml vin eu tremur. De foc am lipsă ’n lumea mea de ghîaţă .. Doar’ astfel pot să mă mal smulg arare Din mlaştina presentulul pitic . . . [Lucifer aduce vin, Adam bea.] Deschide, o nemărginită boltă, Vederii mele tainica ta carte, A tale legi, cînd a pricepe ’ncep, Prezentul uit, şi toate dimprejuru-mî . .. Tu eşti eternă, vremea-I trecătoare, Tu ne înalţi, ea trage-ne ’n noroi... Curtezanul. De s’ar putea să fii a mea Barbara, Pe el l-ar duce Dumnezeii la dînsul... Dîndu-î prilej să cerceteze ceriul... Şi dorul lui s’ar împlini atunci ... Eva. Taci cavalere, căci l’aşî plînge eu Şi-n sărutări împedeca-ne-ar plînsul ... Curtezanul. De ce glumeşti? Eva. Eu adevărul spun. Curtezanul. Cine ’nţelege tainicul tăii suflet ? Barbară, doar’ tu nici nu mă Iubeşti... Ori spune-mi tu, să fiu eu exilat, Trăind sărac ... tu mal Iubi şl-atuncl ? Eva. în adevăr, acum nu-ţî ştiu răspunde. Adam Veni-va timp, cînd ghiata amorţirel Se va topi, şi duhul mare-al vremii, întinerit de vlaga premeniril, Ca un judeţ cu braţ hotărîtor Sdrobi-va cartea legilor bătrîne . . . [Se ridică şi păşeşte greoi spre marginea balconului] Şi ne’nfricat, căta-va mari mijloace, Rostind cuvîntul cel de mult ascuns, Ce-asemenI unul vînt înfricoşat Va pustii în calea Iul ursită, Sdrobind doar’ şi pe rostitorul lui. [Şe aude în depărtare Marseillaisa.] Auzi-1 cîntul vremii viitoare!... Aflai cuvîntul, marele odor, Ce-a ’ntineri pămîntul ăst moşneag!... [Cortina] [Va urma.] www.dacQFomanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 FOI RĂZLEŢE. M. Sadoveanu: Povestiri. Bucureşti. Minerva 1904. Un volum în 8°, pag. 264. Lei 1.50. Dacă aş fi cetit nuvela Ivanciu Leul iscălită de un nume necunoscut ml-ar fi atras luarea aminte. In velumu acesta de «Povestiri» ea ml-a părut slabă. Prin aceasta nu vreai! să aduc o învinuire, ci o laudă autorului, care deşi scrie numai de erl-alaltăerl, ne-a dat lucruri atît de bune, incit o bucată de începător ne jigneşte chiar în cel dintîl volum a| d-sale. E foarte riscat a face pe profetul, cînd e vorba de scriitori tineri, mal ales la noi Romînil, unde în literatură, ca şi în viată, «promit» atîţia şi aşa puţini se (in de cuvînt. De aceea, cînd cumpănesc multele sale calităţi, nu cutez să prorocesc încă, că dl Sadoveaeu va fi prozatorul nostru de mîlne, dar pot spune cu inima liniştită, că azi, deşi cel mai tinăr între tovarăşii săi, e cel mal de seamă. Problemele cari ÎI preocupă sint încă mici, aşa că nu putem şti dacă se va arăta mal tîrziu cugetător tot atît de adine, pe cit de bun povestaş ne-a apărut pînă acuma. Dar faptul în sine, că nu se aventurează, ca mal totl tinerii noştri, pe căi primejdioase, pe cari i invită ochiul plin de încredere in sine, fără ca piciorul prea slab să poată învinge greutăţile potecii anevoioase, ne arată, că avem de a face cu un om care nu va da greş. Drumul pe care pînă acuma esclusiv l-am întîlnit mergînd, nu sînt stradele prăfoase ale oraşului pe cari se plimbă oameni cu suflet complicat, ci el duce prin mijlocul lanurilor de grîu şi se abate pe la Hanul Boului sad la cutare curte boerească, pentru ca să intre apoi în desişul codrilor, pe unde vînatul e primejdios. Prin locurile acestea soarele e mal fierbinte şi umbra copacilor mal întunecoasă. Şi tot astfel sînt sufletele oamenilor: cu patimi mal puternice, cu dorinţe albe ca arşiţa soarelui sau negre ca noaptea codrilor, îngereşti ca ale Anei sau demonice ca ale Iul Năstase Crălniceanu. Poetul, care iubeşte mal mult acţiunea, decît cercetarea cauzelor el, se simte bine în mijlocul acestor oameni al faptelor, nu al raţiunel, şi înclinatunea Iul spre romantizm se poate desfăşura în voc l.beră. Dar el nu se îndestuleşte cu zugrăvirea acestor «Naturmenschen» cu feţe espresive, pentru care mal de multe ori i ajunge o trăsătură puternică de creion, ci ştie să descopere în sufletele lor simple, cu aspiraţii ce duc direct spre ţintă, subtilităţi şi conflicte cart dau hrană îmbelşugată unul bun psiholog şi observator ager. In casa acea albă, care stă veselă în mijlocul poenil, împrejmuită de gardul înalt, ţesut de curpenl de Iederă, şade, pentru orl-ce trecător, Michaia Cei trei. Mă gîndeam la legătura dintre cei trei. Tudo-ran, fost mare-vornic, boer cu mare trecere la Iaşi, mijlocise ca răzeşul Oarţă să fie deodată dăruit cu hîrtil de boerie. Nimeni nu-şî închipuia de ce boerul se legase aşa de strîns cu un răzeş, de ce-I ridicase deodată sus. Tudoran spunea că ’i-e drag Oarţă, că e om vrednic şi cinstit, că, la o vînătoare, l-a scăpat de la moarte. Bine, putea fi şi aşa, dar, pe vremea aceia, nimeni nu înţelegea să ridici aşa de sus un biet răzeş şi să ţi-1 faci încă şi frate de cruce. Unii spuneau altceva: Andrei Tudoran, om de lume, rămăsese devreme văduv, şi, pînă la vîrsta de patruzeci de ani, nu-şî luase încă soţie... Iar Petrea Oarţă avea nevastă tinără, o jupîneasă ca o Cosînzeană ... Asta dădea de bănuit şi mulţi vorbeaţi; mai ales că boerul Andrei, cu toată vîrsta, era frumos şi om de petrecere. Oarţă, ridicat pe negîndite sus, dintru’ntîiu parcă ameţise. Multă vreme n’a ştiut pe ce lume-i, s’a simţit străin în lumea nouă a boerilor. Numai prietenia şi dragostea boerului Tudoran l-au putut linişti. Afară de aceasta, era om bogat, era vrednic, drept, cinstit, şi toţi vecinii lui, boerii, începură să-l preţuiască. Dar, după un răstimp de linişte, în vremea din urmă, boerul Oarţă începuse iar a-şi pierde cumpăna. Firea lui cinstită şi aspră se întuneca de bănu-elî. Şoaptele cari vorbeau de Tudoran şi despre jupîneasa Ruxanda, sunase şi la urechile lui... în toată f rea lui acum, pătrunsese, picătură cu picătură, o îndoială amară. Al treilea, Ion Voicu, — sau Mîndrilă, cum i ziceau toţi, — căuta să depărteze întunericul din sufletul lui Oarţă. Un om din lumea largă, un pribeag, pornit, plin de foc, acest Mîndrilă căzuse ca din cer, în partea locului, cu un cal, c’o pală şi c’o flintă, — toată averea lui. Se lipise, c’o dragoste mare de Tudoran, îl urmărea pe boer, pretutindeni, ca umbra; totdeauna, şi la bine şi la primejdie, pribeagul sta alături şi era gata la orice. Parcă anume a fost să mă gîndesc la oamenii aceştia: parcă era o prevestire că se vor în-tîmpla lucruri cumplite în ziua aceia tristă de toamnă. O viaţă lungă şi viforoasă a trecut de atunci, dar nici o altă întîmplare nu m’a zguduit mai adînc. La ei mă gîndeam, pe cînd călăream alături de vechiul prietin Iorgu Busuioc, — spre moşia lui Oarţă. Era o zi umedă de sfîrşit de toamnă, în urmă veneau argaţii cu cîniî de vînătoare. La dreapta şi la stînga drumului vînăt, de pe mirişti, se ridicau, din cînd în cînd, stoluri de • ciori, care-şî amestecaţi ţipetele şi croncăniturile în văzduhul liniştit. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 281 Nicolae. Pentru poet mal şade însă cineva, acel strigoiu ai fiecărei case, care de astă dată e Moarta, Raluca. Şi cînd după cincisprezece ani boerul păşeşte iară pr.igul acestei case şi evoacă dimpreună cu Michaia sa amintiri din trecut, Moarta, amanta unuia, nevasta celuilalt, pluteşte de-asupra capetelor lor, picurînd jale — atît de deosebită! — în sufletele amînduora. Cozma Răcoare, cel cu mustăţile ca două vrăbii, cel ce te ţinteşte din doi ochi ca oţelul, s’a legat să fure pe seama altuia o femee. Cite prăzi n’a mal făcut în viaţa si şi cîte primejdii n’a învins ca să-şi poată ţinea cuvîntul dat! Te-al mira ca primejdia de astă dată înzecită şi învingerea eî eroică să-l ispitească pe dl Sadoveanu să ia pana în mînă. Şi de fapt el scrie, pentru ca să ne arăte cum banditu nu-şI ţine cuvîntul, căci «codana de femee» prea s'a uitat adîn: în ochii Iul. In două pagini din urmă, pentru cari s’au scris cele dela început, Cozma e sedus de prada sa cu repeziciunea ameţitoare a fugel nebune a calului împintenaf, descrierea culminează într’un dialog rupt, cu întrebări la cari nu se daţi răspunsuri, decît doar din ochi sau prin gestul deciziv: «dreapta prinse frîul şi întoarse calul în loc, iar stînga se încolăci după gîtul lui Răcoare». Povestirile dlul S. fac impresia unor episoade dintr’un roman mare al acelei clase de oameni, care deşi nu se întîlneşte decît la noi Romînil, a fost atît de maşter tractată pînă acuma de prozatorii noştri. Uşurinţa cu care scrie, invenţiunea îmbelşugată sînt calităţile caii lipsesc celorlalţi noveliştî romînî pentru ca să poată scrie romane. Dar nuvelele sale, departe de a fi fragmentare, sînt totdeauna bine încadrate, autorul ştie de unde să atace subiectul şi mal cu seamă unde trebue terminat, iar drept fond al acestor pînze pline de viaţă, servesc minunate descrieri, cari nu-s nici odată de umplutură, cari nu obosesc, ci întregesc. Şi aşa cum i-e stilul, e şi limba: plină de viaţă şi colorată. Fără să cadă in greşala celor mal mulţi prozatori moldoveni, elevi al Iul Creangă, de a introduce cu tot preţul cuvinte nouă în limba literară, la el găsim o mulţime de espresil necunoscute, dar aşa că ele devin îndată şi ale noastre, fiind întrebuinţate înţelepţeşte şi numai acolo, unde simţim că nici un alt cuvînt nu ar fi putut reda ideea mal bine. Mal ales găsim la dl S. cuvintele espresive, această bogăţie atit de neglijată pinâ acuma a limbel noastre. O pildă pentru multe: Un vînător rătăcit se apropie de o casă. «Doi cînl mari se repeziră din întunerec la mine zâpăind». In casă nici o mişcare. «Cinil întărîtaţl, dădeau ocol, hămăind mînioşl». Uşa se deschide, un glas se răsteşte cătră cînl, cari «tăcură şi se traseră mîriind în umbră» (pag. 127). Convenţionalul şi palidul lătrînd e aici înlocuit prin trei cuvinte espresive, pentru trei stadii deosebite ale mîniel cînelul. — Cînd caut o bucată din volum ca s’o reproduc Ia acest loc, ml-e alegerea grea. Dau «Cel trei», dar îmi pare răfl după altele. Dr. s. p. Prietinul meu se gîndea la acelaşi lucru de-bunăseamă, căci îmi zise deodată: «Ştii tu, frate, că treimea o duce din ce in ce mai rău? — Ştiu. Tu ce crezi? — Eu ? ce să cred ? Parcă pot să ştiu dacă în adevăr Andrei Tudoran are vre-un gînd asupra jupîneseî Ruxanda? Asta nu se poate şti. Numai atîta pot spune că sufletul lui Oarţă e plin de furtună. — Cine ştie ce are să se întîmple 1 vorbii eu. Dacă izbucneşte vijelia între firi aşa de deosebite, e rău de tot... — E răii de tot...» murmură prietinul meu, şi căzu pe gînduri. Caii mergeau la trap, pe drumul umed. Prin văzduhul gol, departe, treceau învăluindu-se, stolurile de corbi. O linişte mare domnea pe mirişti şi pe arături. Pe cerul îmbrobodit cu nori uşori, cenuşii, lucea trist soarele de toamnă. Deodată, după ce trecurăm o ridicătură uşoară, se deschise înaintea noastră, mare, pînă la poalele munţilor, într’un painjeniş de pîcle, valea Moldovei. Zâvoaele arse, roşcate, pătaîi prundurile alburii şi, printre ele, se strecura reţeaua argintie a apelor. Dincoace, aproape de noi, se arătă, ca din pămînt parcă, Fîntînelele, satul lui Oarţă. «lată şi tovarăşii de vînâtoare!» zise lancu. într’adevăr, din sat, chiar atunci eşea un pilc de călăreţi. Prietenul meu puse cornul la gură şi sună prelung. Răsunetul trecu peste ape, sub cerul cenuşiu, — şi multă vreme se auzi departe, din ce în ce mai slab şi mai dulce, umplînd văile, ca o îngînare de jale. Pilcul celalalt de călăreţi se opri, şi alt corn ne răspunse melancolic, prin văzduhul toamnei, înţeparăm caii cu pintenii şi în curînd, în larma cînilor, în sgomotul vorbelor vesele, toţi prietinii ne dădurăm bunădimineaţa şi ne sărutarăm. Fugarii băteau nerăbdători din copite şi cînii schelălăiau şi lâtrau. «Bine-aţi făcut c’aţi venit! strigă vesel Tudoran, fluturîndu-şî barba mare şi frumoasă; are să fie o vînătoare cum n’a mai fost. O să colindăm Boştenii şi Fîntînelele. Prin crîngurile şi văgăunile de sub dealul Ulmului, numaidecît trebue să dăm peste lupii care ne cearcă stînile . . — Calul meu deabia stă! răcni, ridicîndu-şi fugarul în două picioare, Mîndrilă. Azi am o poftă ca niciodată să alt rg ca vîntul şi să dobor fiara dm fugă . . .» Petrea Oarţă tăcea şi-şi stăpînia mînios calul. «închipuiţi-vă! strigă Tudoran; Oarţă al nostru maî-maî nu voia să iasă din văgăuna lui. . . Cu mare greutate l-am scos.» Oarţă cercă să ziinbească. www.dacQFomanica.ro 282 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 «Poate era mal bine să stau azi în bîrlog. — Măî-măî! ce om! zise zîmbind Tudoran; se cunoaşte că al nevastă! greu îţi vine să te deslipeştl de-acasă . . .» Top începură a rîde cu hohote. Oarţă îşi croi calul cu harapnicul, apoi îl opri scurt, zmuncind cu putere frîul. Mîndrilă îşi flutură pletele negre, ridică sprîn-cenele şi-şî ţinti ochii adîncl asupra lui Petre. Apoi răcni, ridicîndu-şl cuşma în vînt: «înainte, fraţilor, că nu-i vreme de prăpădit!» şi-şi porni calul, ca o vijelie. Noi ne zvîrlirăm în goană după el. Cîniî, argaţii, rămaseră în urmă în larmă de glasuri şi schelălăiturî. Alergam ca vîntul pe mirişti, pe prundişurl, pe la marginea zăvoaelor, şi din cînd în cînd, cornul lui Mîndrilă răsuna adînc, umplînd ponoarele. Din urmă, vătavil dăduse drumul cînilor. îndată, în zăvoae, în lunci şi tufişuri, începură a răsuna lătrăturile lor întăritate. Pretutindeni, suflarea de foc a toamnei pustiise viaţa. Zăvoaele erau negre-cafenil, numai plopii îşi mal tremurau, pe ici pe colo, frunze răzleţe, arse. Pe cîmpie, undele unui vînt umed purtau foile galbene care luceaţi şi treceau tremu-rînd, ca nişte fluturi tîrziî. Sub dealul Ulmului, cîniî se înfundară în văgăuni şi tufişuri şi începură a cerceta. Ne muiarăm fuga cailor şi ne pregătirăm flintele. «De-aicI trebuie să iasă numaldecît dihania!» zise Mîndrilă. La stînga noastră, se înălţa dealul Ulmului plin de ponoară; sub coasta lui, tufişuri dese ca peria, negre şi pustii în durerea toamnei, pătau cîmpia sură, care se întindea pănă departe, în prundurile Moldovei. Un vînt uşor sufla pe întinderea tăcută; numai ţipetele cînilor veneau, împrăştiate, înăbuşite şi jalnice, din desişuri. Prin nuoriî subţiri, se cernea o lumină tainică care umplea, ca un fum luminos, şesurile întinse. Ne oprirăm. Lătrăturile se auzeau din ce în ce mal întăritate şi mal apropiate. Cîniî strîn-geau la un loc. Semn bun. Andrei Tudoran se uita lung şi cu luare-aminte la Petrea Oarţă. în ochii lui albaştrii, lucea o bunătate mare. îşi mîngîe barba şi pletele bălă! şi zise cu un zîmbet de bunătate: «Frate Oarţă, spune drept ce aî? De ce eşti aşa de amărît? Te fereşti de noi poate? De ce nu ne spui? — N’am nimic, rosti Oarţă întorcîndu-şl capul spre tufişurile unde lătraîî cîniî. Am spus eu că sînt supărat? Poate-s bolnav, poate am şi eu necazurile mele . . .» Cerca să-şî facă glasul liniştit şi prietenesc, dar o îndoială şi o frămîntare lăuntrică îl tulburau şi-I dădeau un sunet ciudat. în ochii lui căpril, părea că pluteşte o negură posomorită de toamnă. Buzele, sub mustăţile scurte tunse, erau strînse, ca într’o încăpâţînare puternică. «Frate, zise Mîndrilă, uită-te în ochii mei. Faci rău ce faci...» Oarţă îşi întoarse spre pribeag ochii întunecaţi de durere. «Mă uit, Mîndrilă, rosti el silit; mă uit şi în ochii tăi, şi’n ochii tuturora... iaca, mă uit... dar mă gîndesc la un lucru: mai bine mă făcea maica un mînz şi mă mînca un lup!» Mîndrilă îşi întoarse privirile negre spre boemi Tudoran, care zîmbea cu bunătate, se uită iar Ia Oarţă care sta cu sprîncenele uşor încruntate, — apoi clătină din cap şi voi să spue ceva. Dar se opri şi se întoarse în spre partea de unde veneau lătrăturile cînilor din ce în ce mal dese. Deodată, cum aşteptam, marginea crîngulul începu a se purta ca de furtună şi dihania isbucni, înspăimîntată, zbîrlită. Stătu o clipă la îndoială; apoi o porni glonţ spre Moldova, cu droaia de cînî după ea. «După dînsa!» ţipă Mîndrilă. Dar Oarţă o şi luase la ochi. «O să dai în cînî 1» strigă Iancu Busuioc. Bubuitura sgudui văzduhul; lupul făcu o copcă şi căzu grămadă, cu capul sub el; cîniî se năpustiră şi I înşfăcară. Iar din urmă, argaţii se repeziră învîrtind harapnicele negre; cîniî se împrâştiară urlînd şi dihania fu ridicată. «Bravo, Petre! zise Tudoran: aşa lovitură mal rar! Astfel mal vil de-acasă . . . — Bine! vorbi Oarţă, dar, cîteodată, nu-I bine să loveşti aşa de fără greş . . . — De ce? întrebă Tudoran. — De ce ? cîteodată, într’o rătăcire, poţi izbi în piept omenesc. Asta vreau să zic. — Ce al tu? rosti cu grijă Tudoran; azi vorbeşti foarte ciudat, frate!» Andrei Tudoran începu a rîde; iar Oarţă îl privi cu ochii rătăciţi. Apoi îşi înfăşură calul în harapnic şi porni în goană nebună pe şesul ars. Tudoran întrebă îngrijat: «Ce are Petrea? Nu l-am văzut niciodată aşa.» Mîndrilă răspunse, privindu-1 ţintă: «Nu bănu-eştl ce are ? — Nu. nubănuesc!» ziseTudoran şi rămase gîndindu-se, cu ochii în urma lui Oarţă care alerga şi se pierdea în pîcla uşoară a toamnei. Pornirăm înnainte. Cîniî iar cercetau, lătrînd, desişurile şi văgăunile de sub dealul Ulmului. Soarele împrăştia în văzduhuri, pe şesurl şi ape, lumina lui ca un fum auriu. Cîteodată, se ridicau în înălţimi grauri în stoluri şi pluteau, ca nişte plăci de ardezie, în vîntul uşor; se întorceau deodată în lumină, se ridicau sus, apoi se lăsau, ca împinşi de o suflare, spre apele Moldovei. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 283'1 I Cîniî iar minau vînatul; se apropiau. Mîndrilă zise încet: «Săracul Oârţă! are ceva greii pe suflet. — Dacă l-am putea pricepe, urmă el uitîndu-se ţintă spre Tudoran, ne-am purta altfel cu el. 4n inima omului numai Dumnezeu poate citi. Şi ’n inima mea, numai Dumnezeu citeşte! — Şi tu începi a te strica, prietine 1» zise rîzînd Tudoran. Mîndrilă voia să răspundă ceva greu. Dar în clipa aceia, tufişurile începură iar a se frâmînta ca de furtună. Ochii lui întunecoşi scăpărară şi se lărgiră. Apoi de odată răcni, ridicîndu-se în şea: «Lupoaica!» Fiara, urmărită, multă vreme se luptase cu cîniî; poate în învălmăşeala şi în grămada copoilor îşi pierduse şi puii; era pătată de sînge, cu coama ridicată ţepi şi cu ochii ca două pete crunte. Cînii o împresurase de toate părţile dar nu îndrăzneau s’o încolţească. Mîndrilă îşi repezi calul, într’unavînt nebun. «Din zbor am s’o prind!» strigă el biciuindu-şi fugarul şi plecîndu-se pe oblînc. Fiara rînji şi se repezi, clăpănind, printre cînî. Un copoi frumos, negru, pătat cu alb, se răsturnă ţîpînd în ţărînă. Iar lupoaica, zvîrlindu-se în copce mari, fugea ca o săgeată. Cînii, înşiraţi pe cîmpie, o alungau fluturîndu-şî urechile mari. Mîndrilă pornise furtunos. Harapnicul se mlădia în vînt ca un şarpe negru; cal şi călăreţ păreau un vîrtej vînăt care luneca pe şeş, se apropia din ce în ce mai mult de şirul de cînî, de lupoaică. Apoi, dintr’o dată, într’o săritură mare, fugarul căzu mlădios lîngă fiară; Mîndrilă se aplecă grabnic în scară, spre dreapta; şi chiar în clipa aceia văzurăm cum calul se întoarce, se îndreaptă spre noi în galop, cu roata de cîni în jur. Pribeagul venea ca o făclie în şea şi ţinea cu dreapta, de pielea grumazului, fiara care se zbătea urlind înspăimîntată. Aproape de noi se opri, trase cu stînga laţul din şea şi înfăşură pe lupoaică într’o legătură puternică; după aceia o lăsă argaţilor cari se grămădise în jurul lui. Dar din văgăuni şi tufişuri veneau lătrînd ceilalţi cîni, cu vînatul. Două vulpi îşi arătară la lumină blănile înfocate. Toţi ne împrăştiarăm în cîmpie. Şi, ca într’un vis, în goana calului, treceau crîngurile, viroa-gele, apele scînteetoare, prin lumina tainică, ce umplea ziua de toamn*. Din cînd în cînd, cornurile trimeteau bubuiri melodioase pe vîntul uşor. Aşa am trecut, în goană, pe lingă Fîntî-nele şi pe lîngă curtea lui Oarţă ... în treacăt, ca o arătare luminoasă, am zărit în cerdacul caselor, pe jupîneasa Ruxanda. Faţa ei gingaşă îmi păru că străluceşte într’o abureală aurie ... Apoi, în fuga mea după droaia de cîni, pe cînd mă depărtam de Fîntînele, începui a mă gîndi iar la cei trei. Mă gîndeam: Ce vînt rău a suflat deodată, peste vieaţa lor? Ştiam că o înţelegere deplină le unea strîns sufletele. Acuma, Oarţă e întunecat şi vorbeşte cum nu l-am auzit vorbind niciodată; Mîndrilă a început şi el a vorbi apăsat şi a se uita ţintă la ceilalţi doi. în viaţa noastră tihnită de moşie, lucrurile cele mal mici, cele mai neînsemnate schimbări sufleteşti sunt luate în seamă. Furtuna aceasta care gemea între cei trei şi trebuia să izbucnească în curînd, îmi necăjea mult sufletul. Şi nu ştiu cum, gîndindu-mă la ei, îmi trecea prin minte şi figura luminoasă a jupînesei Ruxanda în abureala-î aurie .. . Eram sigur că are să se întimple ceva. Şi, gîndindu-mă, alergam pe cîmpiile arse de toamnă, pe lingă viroagele negre, pe lîngă cringurile roşcate; înaintea mea, lătrau cînii; din cînd în cînd, departe, suna cornul, duios. Vedeam, pe întindere, călăreţi, cari alergau prin pîcla uşoară ; din vreme în vreme, auzeam cite-o bubuitură care răsuna duruind pe vale, trecea Moldova şi se izbea de dealurile de dincolo. Apoi, deodată, după un pîlc de plopi cenuşii, zării pe Oarţă. Venea în trapul calului, pegîn-duri, cu capu ’n piept. Mă oprii. Cînd ajunse aproape de mine, se opri şi el, ridică capul şi se uită ţmtă la mine. «Ce-ai avut tu azi, frate?» îl întrebai eu, cu grijă. El mă ţintea cu îndărătnicie; apoi oftă greu, din adînc. Deodată zise: «Tudoran, unde-i? — Pe Tudoran l-am lăsat alungind o vulpe. Nu 1-ai întîlnit? .. .» El clătină din cap, îşi întoarse privirile şi rămase uitîndu-se în zare. Lumina zilei scădea. Prin ponoară, pe ape, pe zăvoae, negurile pluteau mai dese. Un vînt ujor t-ecea, cu suspine slabe, prin plopii vineţi; prin iarba uscată, treceau suluri de frunze cu-un foşnet dulce. Prin văzduhul sur, luneca spre miază-noapte un cîrd de gîşte sălbatice, cu ţipete aspre. Oarţă oftă iar din greu. Apoi începu să vorbească, cu o voce tristă, ca niciodată: «De ce n’am rămas cum am fost? Eram om ca toţi oamenii. Uite, azi, parcă am fost nebun. Nu mă mai înţeleg; pentru mine e o lume nouă, şi-o prietenie, mal ales, pe care n’o pricep! — Unde-I Tudoran? strigă el, uitîndu-se în jur. Apoi urmă: Şi nevastă-mea s'a schimbat ... Nu înţeleg. Mă doare inima: acuma parcă sîntem alţii. Ce-am făcut! Nu era bine în lumea noastră?» Se opri o clipă, apoi ridică capul: «Unde-i Tudoran? — Trebue să fie cu ceilalţi.. . răspunsei eu. — Tudoran nu-I vinovat, nu-I aşa? www.dacQFomanica.ro 284 LUCEAFĂRUL Nrul 14—16, 1904 — De ce să fie vinovat? — De nimic!» rosti el întunecos, mîniat dintr’odată. Urmă un răstimp de tăcere. Apoi prin văzduhul neguros, veni chemarea prelungă, jalnică, a unui corn. «Să mergem; zisei eu; ne chiamă . . Şi pornirăm, prin lumina scăzută. Se auziau, de departe lătrături de cinî, pe sus treceau ţipete de paseri negre; şi fiorul toamnei, un fior de jale, umplea pînă în zare cîmpiile şi luncile. Cornul vuia în răstimpuri, ca o suflare de durere. Noi mergeam gînditorl în trapul cailor. La capătul unul pîlc de arini, dădurăm deodată de tovarăşi. Şedeau ca nişte arătări negre, nemişcate. Numai Tudoran lipsea. «Unde-î Tudoran?» întrebă Oarţă. Mîndrilă răspunse: «Trebue să fie acasă, laTudora. Ne aşteaptă. Aşa a fost vorba: după vînătoare să trecem pe la dînsul, să bem cîte-un păhărel de vin. — Aşa? bine! zise Oarţă mal liniştit; voiam să-I spun ceva.» Cînd ajunserăm la Tudora, înserase bine. Caii şi cînii erau oboşiţi. Oamenii vorbise foarte puţin pe drum: erau flămînzl. Cînd intrarăm în sufragerie, însetaţi, plini de foame şi de frig, ne izbi deodată lumina vie a luminărilor. O căldură moleşitoare şi un miros aţîţător de vin fiert umplea odaia. Ne uşurarăm de blăniţe, de curele şi de arme şi ne aşezarăm în scaunele cu speteze sculptate. Slujitorii aduseră îndată pe tipsii de argint felegene mari, din care eşeau aburii tari de vin. Mîndrilă întrebă pe logofăt: «Boerul unde-I? — încă n’a venit, răspunse logofătul. — Cum n’a venit? zise Mîndrilă nedumerit şi ochii lui se întunecară. Iancu Busuioc vorbi cu linişte: «Să ne bem în tihnă vinul. El s’a luat după vulpe şi s’o fi depărtat prea tare. Alta nu-î pricina, trebue să vie. — Trebue să viei» adăogil eu, cu convingere. Mîndrilă şi cu Oarţă tăcură. După vinul fiert, slujitorii aduseră un rînd de bucate calde. Toţi mîncam în tăcere, în lumina puternică a luminărilor. Mîndrilă umplu păhărele cu vin. «Noroc, fraţilor, şi bucurie . . .» Apoi, după ce băurăm, şopti încet: «Nu înţeleg de ce nu vine Andrei...» Petrea Oarţă se ridică în picioare, cu ochii spre uşă. «Unde te duci, frate? zise Iancu Busuioc; trebue să vie.» Oarţă se încinse, îşi trecu jungherul în curea şi îşi luă puşca. După acela răspunse rar: «Mă duc să-I caut şi o să-l găsesc!» zise limpede Petrea, şi un zîmbet dureros i umplu faţa şi ochii. Mîndrilă, tăcut, se uita la prietenul lui cu acelaşi zîmbet de amărăciune. După ce eşi Oarţă, rămase tăcere adîncă. Apoi Mîndrilă zise încet: «Să bem cîte-un păhărel, iubiţilor. Nu se putea să fie altfel... Nu se putea cu niclun chip . . .» Băurăm vinul, şi pe cînd slujitorii aduceau alte bucate, pribeagul desprinse din părete, de la spatele lui, o ghitară. Umplu Iar păhărele, zimbi trist, îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi rămase cu ochii în gol. Degetele Iul mîngăîau strunele şi un cîntec de-o duioşie adîncă umplea odaia tăcută. Afară, pornise vîntul răsunător al toamnei, trecea, cu suspine slabe, prin copaci fără frunze şi prin ganguri negre. Toţi şedeam tăcuţi în scaunele sculptate; şi de pe pereţi portretele nemişcate ale boerilor din alte veacuri, ne privlau cu ochii aţintiţi. De-odată Mîndrilă se opri şi luă păharul. «Fraţilor! zise el, să bem pocalul acesta în sănătatea cui ştiu eu .. . Uite, l-am băut, — dar ştiu, că l’am beut zădarnic. Nu e sănătate acolo unde în curînd are să fie moarte. . .. într’un rînd, unde-va vine un străin, un pribeag din toată lumea, pricepeţi ? .. . şi era să treacă mal departe în pribegia Iul, dar a fost ceva care l’a oprit. .. ceva voi nu puteţi şti ce era ... Şi nici voi nu ştiţi, — nici Oarţă, nici Tudoran, nici cineva, n’au ştiut, nici nu ştiu nimica ... Şi vedeţi voi, viaţa asta n’o poate pricepe nimeni. .. Ştiţi voi ce are să se în-tîmple în sara asta ? — Şi ml-a fost drag şi Tudoran şi ml-a fost drag şi Oarţă, — dar altfel nu se poate să fie. . . nu sc poate. . .» Noi tăceam. Mîndrilă umplu păhărele şi vorbi Iar: «încă un păhărel . . . Odată am Iubit şi eu fraţilor, — ş’atîta-i!» Apoi se lăsă pe speteaza scaunului. în ochii lui negrii, pe obrazu-I frumos, împresurat de barba lucitoare ca pana corbului, — trecu un zimbet trist. Strunele ghitarei Iar sunară, şi Mîndrilă, pri-vindu-ne cu ochii umezi, începu să cînte din gură. Glasul lui în care pătrundea o jale mare umplea odaia. Era un cîntec de dragoste; dar melodia era aşa de dureroasă, îneît părea un bocet. Mă uitam la dînsul, ascultam melodia tremurătoare, — şi, nu ştiu cum, de-odată îmi răsări în minte icoana unul şoim rănit pe o margine de prăpastie, un şoim rănit chemîn-du-şl cu ţipetele de moarte, tovarăşii cari se afundă din ce în ce mal mult în zare; — şi-mi părea că aud ţipetele chinuite umplînd melancolia nemărginirilor... Era un cîntec, în care tremura parcă mîhnirea neagră a buciumului, — adînc, întunecos, ca şi negura trecutului de www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904 LUCEAFĂRUL 285 restrişte, neînţeles, ca şi sufletul poporului nostru. Vinul stielea ca chilimbaral în păhare, sub lumina puternică a luminărilor; slujitorii aduceau mîncărî noi. Şi cîntecul umplea odaia, ne umplea inimile de o mîhnire adîncă, pecînd portretele nemişcate ale boierilor din alte veacuri priveau cu ochii aţintiţi. Şi, de-odată, glasul tăcu şi ghitara îşi strînse scurt suspinele. Mîndrilă puse rnîna pe păhar şi zise: «... Eh! n’a fost om rău . . . Era, bre, un om vrednic şi avea o inimă de aur. Iată, n’are să-l plîngă nimeni, — şi era om bun, şi mî-a fost drag. ..» Bău păharul, apoi îl trînti cu putere de masă. Pela fereastră se abătu vîntul, cu foşnet trist. Şi, în tăcerea odăii, de-odată răsbătură de afară paşi repezi. «Vine! strigă Mîndrill; ştiam ca are să vie!» şi ne privi rîzind, rătăcit. După aceea îşi întoarsă ochii spre uşă în prag, într’o tăcere adîncă, se arată Oartă, galben ca un mort şi cu sprîncenele ’ncruntate. Păşi pînă în mijlocul odăii, se opri şi ţinti pe Mîndrilă. Pribeagul zise, privindu-l cu linişte: «Să bem un păhar, Oartă, încă unul, cel din urmă !» Şi aplecă garafa; dar gîtul sticlei clăn- ţânia de păhare. După ce ridicară vinul, rema-seră privindu-se lung, în albul ochilor. «Amîndol ? întrebă încet şi respicat Mîndrilă. «Amîndol!» şopti greu Oartă. Pribeagul beu păharul dintr’o dată, il ridică şi îl izbi de podele. «Cel din urmă!» răcni el cu glas mare. Apoi puse rnîna pe junghiu şi se întoarse într’o mişcare fulgerătoare spre Oarţă. «Nu, nu-I nimica!» strigă el oprindu-se de-odată, încruntat. După aceea începu se rîdă ultîndu-se la noi cu ochi rătăcit!. «N’o să te omor, frate Ooartă, nu. Uite, o să stăm aşa, şi se ne uităm unul la altul... Eh pe tine te-am înţeles, dar tu pe mine nu mă poţî înţelege...» Oartă se aşezase întunecos în scaun şi se uita fără nici un cuvînt înaintea lui. Mîndrilă zise Iar, cu voce înceată şi foarte tristă: „ «Odată m’a oprit şi pe mine ceva pe loc. .. Acum totul s’a sffrşit! ...» O undă de vînt trecu suspinînd pe Ia fereastră. Şi în tăcerea odăii, toţi ne gîndeam, Oartă întunecos şi galben ca un mort, Mîndrilă cu un zimbet duios pe buze ; — toţi ne gîndeam la două trupuri sîngerate, care zăceau pe spate, cu feţele palide spre cer, undeva în negurile toamnei. CRONICĂ $1 NOTIŢE. Dr. Eduard Hanslick, distinsul estetician şi critic muzical din Viena, a încetat din via(ă la vîrsta de 72 ani, la 6 August n. Profesor de istoria muzicel la universitatea din Viena, a desfăşurat o roditoare — şi mal ales apreciată — activitate pe terenul criticei muzicale. Studiile sale critice erau privite de capo d’opere. La început, duşman neîmpăcat al muzicel inaugurate de Wagner, despre care a scris cu condei îmulat în veninul ironiei nemiloase, cu vremea a devenit şi el wagnerian — de sîlă. A scris o mulţime de studii, dintre cari cele mal multe aO fost traduse şi în limbi străine. Opera sa principală e seria (de 9 volume): «Opera modernă», în cari cu neîntrecută măiestrie analizează chestiunile din domeniul esteticei muzi-ceî. Criticele sale ce apăreau în «N.Fr.Presse» în lumea muzicală erau evenimente. Deja simplul fapt că Hanslick se ocupa de o operă, i dădea acesteia valoare. * Căsătoria în Japonia. Bărbaţii în Japonia se căsătoresc de timpuriu. Aceasta va fi una din cauzele de dezvoltare intelectuală şi chiar fizică a acestei naţiuni atît de bine dotate. Ultimul recensămînt din 1900 a constatat că în acel an au avut Ioc 346,599 căsătorii. Printre cel tineri cari s’au căsătorit: 42 n’aveau decit 15 ani, 750 » » 16 » 5,484 » » 17 » 17,406 » » 18 » La vîrsta de 20 ani s’au căsătorit 16,409 tineri, » > > 21 » > » 26,144 » » i > 22 > > » 30,831 » Trecut peste vîrsta de 22 de ani nu s’a căsătorit anul acela de cit unul singur. * Numele Japonezilor. La noi oamen i nu-şî mal schimbă numele de botez cît trăiesc. Japonezilor le place variaţia mult mal muh, de-cît să se poată hotărî să poarte viata întreagă acelaşi nume de botez. Fiecare bărbat primeşte. 3 nume de botez, dar în vremi deosebite. Primul nume îl primeşte în vîrstâ de 1 lună, cînd e dus Ia botez în templul Budhist. Pe trei hîrtiuţe se însamnă trei nume deosebite; băiatul va primi numele însemnat pe hîrtiuţa ce-a ajuns mal întîl pe pămînt. La vîrsta de 3 ani primeşte alt nume şi la 15 ani Iarăşi altul. www.dacaromamca.ro 286 LUCEAFĂRUL Nrul 14-16, 1904 Sînt mult! cari îşi schimbă numele şi a patra-oră, cînd se căsătoresc. Obiceiul ăsta, de altminteri general şi obligator, e în uz şi în China, cum peste tot obiceiurile chinezeşti şi japoneze se înrudesc de-aproape. CĂRŢI $1 REVISTE. (D&rl de seamă şi notite bibliografice.) «Lateinisches Tî und Kî im Rumănischen, Italienischen und Sardischen» de Dr. Sextil Puşcariu (Leipzig, 1904. p. 187.) Meritul cel mal mare al dlui Weigand e că a introdus în filologia noastră o medodă apuseană ştiinţifică, că a muncit serios şi cu conştiinţă şi ne-a crescut o seamă de tineri cu pregătiri solide, înzestraţi cu o critică modernă, cari vor trage brezde noul în ogorul limbisticel române. Greşelile dlui Weigand, ce se ivesc în unele date adunate şi constatate de d-sa, cercetările ulterioare le vor delătura; grosul şi totul mun-cei sale însă rămîne un material preţios şi un temei trainic, pe care avem să clădim. Dintre toţi elevii dlui Weigand cel mai pregătit, cu vederi largi europene, om cu dragoste pentru ştiinţa cu care se îndeletniceşte şi pe care o cunoaşte bine, ca puţini dintre noi, este incontestabil dl Puşcariu. Deja prima sa lucrare: «Der Dialekt des oberen Oltthales», apărută în «Fiinfter Jahresbericht des Instituts fur rum ănische Sprache» (Leipzig, 1898. p. 158-191.) a fost o recomandare cît se poate de bună despre pregătirea dsale, iar prin studiul «Die rumănischen Diminitivsuffixe» (în «Achterjahres-bericht», Leipzig, 1902. p. 86—232.) nădejdile legate de persoana şi munca sa ştiinţifică le-a îndeplinit spre cea mai mare mulţumire a tuturor oamenilor pricepători în ale filologiei. Cartea din urmă, cu care a trecut examenul de docent de limbile romanice şi în special de limba şi literatura română la universitatea din Viena, este una dintre roadele cele mai valoroase ale pregătirilor sale. Chestia desbătută în lucrarea mai nouă a dlui Puşcariu a dat prilej romaniştilor la multe discuţii şi va interesa încă lungă vreme pe specialişti, căci pe departe nu e încă rezolvată prin cercetările dlui Puşcariu. Ele însă contribue cu date foarte preţioase, luate din italiană, din limba sardă, mal cu seamă din limba română, la luminarea ei. Aceste date pentru limba română — după dl Puşcariu — arată cu siguranţă, că înainte de e şi / sunetul c la sfîrşitul veacului III. s’a rostit curat, iar înainte de vocalele e şi / k a fost deja în vechea romanză (Urromanich) aficiat. Noi credem, că ar trebui estinsă cercetarea şi asupra elementelor străine: greceşti, albaneze şi bulgăreşti, ca să putem subsuma un resultat atît de riguros formulat, ca cel constatat de dl Puşcariu, dacă cercetările într’adevăr vor da acelaş rezultat. Pînă unde şi a estins cercetările dl Puşcariu, ele se mişcă pe terenul filologiei romanice, dar în momentul cînd ele vor îmbrăţoşa şi elementele străine, trec în domeniul vlachologiei, sau mai pe înţeles vorbind : în al romănislicel. Negreşit ele învolvă atunci cunoştinţe mai întinse, pentru cari însă la noi lipsesc cu desevîrşire studiile premergătoare. A bună oară un studiu critic despre elementele albaneze n’-avem; ce-a ce a scris Cihac azi nu ne mai îndestuleşte. Tot ce ştim, şi ce are valoare ştiinţifică, mulţumim cercetărilor reposatului Gustav Meyer, fost profesor la universitatea din Graz. Elementele greceşti nu sînt deloc grupate; avem un studiu de dl Gh. Murnu, o teză de licenţă, care e numai un început modest. Merită însă deplină laudă studiul tot de dl Gh. Murnu «Elementele române în neo-grecă» (Miinchen, 1902.), care cu precizi-une şi cu adîncă cunoştinţă de cauză ne arată relaţiile noastre cu Grecii şi înfluinţa limbei noastre asupra celei neo-greceştl. Despre elementele slavice nici că mai pomenim ; sîntem în cea mai mare beznă ce priveşte numărul lor şi izvoarele (înţelegem limbile slavice), de unde le-am primit, şi cînd le-am primit? Nu ştim ce am căpătat dela bulgari, şi mai presus de toate nu ştim de loc: ce şi cît am împrumutat din dialectele bulgare? Asta e pentru noi chestia mai arzătoare, căci s’ar revărsa o lumină vie asupra multor chestii, faţă de cari acum stăm în cea mai mare nedumerire. Cartea frumoasă, care rămîne o podoabă a ştiinţei noastre şi care va tăia o nouă albie în filologia română, cartea dlui OvidDensuşianu: «His-toiie de la langue roumaine» (Paris, 1901 —1902. tom. I. trei fascicole; atâtea au eşit pînă acuma) tot acelaşi defect îl are, că înşiră elementele slave din limba română fără grupare cronologică şi fără să îndice ce avem dela Sîrbî, ce dela Bulgari, şi ce din care dialect bulgar. Aceasta fu observat deja şi de A. /. lacimirski în darea sa de seamă despre cartea dlui O. Densuşianu. (Vezi revista Academiei imperiale din St. Petersburg 1903 tom. VIII, fasc. 3, p. 393—414.) Asta ţin să accentuez la acest loc, căci din toponomia slavă reiese un fapt sigur, că numirile aceste sînt pănă într’una date de un popor, ce vorbea dialectul răsăritean bulgar. Mai adăo-găm un fapt, ce se adevereşte din fonetica elementelor slave împrumutate de unguri, că ele sînt luate mat toate dela bulgari, ce vorbeaţi dialectul apusan bulgar. Cel ce a adîncit www.dacQFomanica.ro Nrul 14—16, 1904. LUCEAFĂRUL 287 chestia asta, va înţelege îndată ce înseamnă deosebirea amintită pentru filologia noastră. Iată deci, că pănă partea din istoria limbel noastre, ce aparţine domeniului romanisticeî, are deja muncitori vrednici, între cari dnii Puşcariu şi O. Densuşan ocupă locul de frunte,— partea din domeniul vlachologiei (romanisticeî) stă înţelenită şi părăginită, căci toţi pînă într’-unul, să mi se Ierte sinceritatea, dar durere ăsta e adevărul — n’avem cunoştinţele trebuincioase. Cu cât ne apropiem din trecut spre vremile noastre, cu atît se lărgeşte mal tare hotarul necesitaţi! de a dispune de cunoştinţe variate, cari trebue necondiţionat să le aibă un romanist. Când nî-am desfăşurat din configuraţiile etnografice şi am venit în atingere cu popoarele străine, limba noastră a suferit o mulţime de schimbări şi şi-a îmbogăţit vocabularul cu o sumedenie de cuvinte noi, Limba e un martore vorbitor despre influinţele îndurate şi filologul are datorinţa să le clasifice şi să le constate. Că în ce priveşte romanistica, nici dl Puşcariu nu e atât de tare ca in romanistică, vom aduce o dovadă hotăritoare: pe p. 67. zice anume că vierşun (învierşunare). Kampf, Gewalt vine dela ung. verseny. Las’că un versâny nici nu există în limba maghiară, dar «verseny», din care s’ar putea deduce al nostru «vierşun» este în ungureşte un neologism. La Pariz-Pdpai (ediţia Eod) ocure verset futni: contendere cursu; tot acolo: verset uszni: concertare velocitate nandi, cea ce atîta vrea să zică: «să fugim, (să notăm) pînă ce vom zice un viers». Din senzul «a fugi pănă ce zice cineva un viers» au făcut neologiştii unguri cuvîntul ^verseny», adeca «futni egy vers-en» (mot â mot tradus: a fugi pe un viers = pănă ce zici un viers). Greşala dlui Puşcariu e uşor de explicat: cunoştinţele dsale în filologia maghiară sînt cam puţine, cea ce se poate arăta de altfel şi la alţi filologi de ai noştri. A bună oară dl Dan mai de mult scriind despre topo-nomie, zicea că numirea Romanaţl vine dela ung. rom: ruină. Pe când ung. rom este un neologism, făcut din vorba «romlani: a se strica». Nu pot încheia darea mea de seamă fără a nu pomeni şi de lucrarea dlui Puşcariu: «Studii şi notiţe filologice», ce din anul 1901 se publică în «Convorbiri literare» (începînd dela nrul 9. anul'XXXV.) Studiul acesta este una dintre cele mai bine scrise lucrări filologice în româneşte, care face cinste nu numai autorului, dar şi întregei ştiinţe româneşti. Dr. G. Alexiri. P0$TA REDACŢIEI. Romeo. Da ştii, că eşti şmechăr ?! De dragul D-tale publicăm dedicaţia din albumul d-şoarcl lulieta şi Te sfătuim să cauţi să Te afirmi şi în altă direcţie, — nu numai în albumurile «demoazelelor» noastre. Toate cele bune! in albumul d-şoarel lulieta. «Mă rogi tu album să-ŢI dedic Şi chiar de-aşl scrie cu elan. O inindrâ poesie! Cele mai dragi sonete, O, iartâ-mă, nu ştiu nimic Nici clnd, nici cind, n'ar siimăna Sâ Ţi s'aproprie Ţie. Frumoasei lulicte ...„ Nu va înroşi «frumoasa lulieta» cetindu-’şl dedicaţia?... Othmar — Reşinar. Floare-albastră. Muritorii mor cu toţii Mor revistele şi ele, Numai voi trăiţi de-apururl Minunate floricele. Da, ele vor trăi de-apururl, — mal ales în redacţia noastră. Atît avem şi noi: flori şi restan(ieri. Să vezi noua noastră redacţie. E împodobi ă numai cu mărnunchiurl de flori albastre şi fotogra.ii de abonate frumoase, cari vreaii să surpindă lumea romînească cu un premiu pentru cea mai bună poezie. Intr’un colţ am înălţat şi un altar deosebit pentru administraţie. Deasupra măsuţil cu registrul şi cupoanele arde un opaiţ pentru sufletele celor 50 de abonaţi restanţierl sterşl din şirul celor vil, cari în curînd vor fi citaţi înaintea judecăţii din urmă aici în Budapesta — pentru a-şl da seamă de ce nu şi-au achitat abonamentul. încolo: poezie — caliciei Cu bine: Toina. Sisifus. Din versurile ce ne trimiţi alegem aceste trei strofe şi le dăm aici, fiindcă la urma urmelor totuş spun ceva: Din viaţă. Primăvara am văzut-o. Vara, Iar’ Ia gară Iat-o — Să-mi fie pe veci craiasă Sta cochetă, mălestoasă, Am jurat-o Ia candela M’a lovit c'o crisantcmâ Unui tren ... a treia clasă ... Din vagon — a doua clasă. Cam pe toamnă ... O madonă Suie ’n tren dintr'o caleasă. Leneş şi aristocratic: Era ea ... în prima clasă . . . Celelalte sînt prea de «a treia clasă». Trilby. Rogi redacţia să fie bună şi să-ţi publice poezia. O lămurire, domnule: ca o poezie să se publice, nu redacţia trebuie să fie bună, ci poezia. Credem că nî-am înţeles. Monte Semenic. Persoana căreia V’aţI adresat ascullă: «......micuţul ciobănel Ce şade lingă turmă şi ’ncearcă Iarăşi tainic Să ciute o doină veche, sufiind încetinel» Ca început poezia e bună. Puteţi să ne trimiteţi altele, — poate s’atingă vre-una măsura. Vă rugăm însă să le prelucraţi singur, de multe-orl, pînă cînd ve'I reuşi să le daţi o formă ireproşabilă şi mal scurtă. Poşta Administraţiei. D-şoarelor Victoria şi Elena L. Cu cele 2 cor. trimise, abonamentul e achitat pînă la sfîrşitul anului 1904. APARE: ABONAMENTUL: La I şi 15 a fie-cărei luni, stil v. Preţul unui esemplar 50 bani. In Romtnia 65 bani. Pe I an 12 cor., pe jumătate de an 6 cor. Pentru străinătate i an 16 frâne. (Din cauza îmbulzelii de maierial, darea de seamă despre cărţile sosite la redacţie apare numai în numărul viitor.) Redacţia : Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 7. VI., Str. Vorosmarty 60/a. PROPRIETATEA ŞI EDIŢIA REDACŢIEI. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.: OCTAVIAN GOGA. www.dacQFomanica.ro 288 LUCEAFaRUL Nrul 14—16, 1904 E Q 0 U R î. FLORI DE URZICI — DrăguţeT nrul 13. — Dc ce attta jelosle /Im scris treY versurT despre Sanda CC scumpă nu te Înţeleg. Şi zicT c'a fost păcat de moarte... Ma amSreştT cit nu ştiu InsumT; Deşi afirmT că toate tret sfnt Viaţă, — moarte să-mT aleg? VersurY slabe, slabe foarte. tiu te supăra drăguţă I DumnezeO a vrut ca voauă Si vă dea aeeYaşT soarte: V’am uTtat pe amtndoauă. V. E. M. iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiMiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiifiiiiiii — Doauă după miezul nopţii! Pe aşa vreme vii acasă? — Ce să fac, dragă? Toate cafenelele-s închise. Sunset. * — Ghiţă, Ghiţă, iarăşi eşti beat! Şi eri mî-aî jurat că nu vei bea mai mult. — Nici nu beaii mai mult... Tot numai cît am beut şi pînă acum. Punch. * — Şi te-ai logodit dară, Veiteles? De unde e logodnica ta? — Din Haham, Iai-tclcs. — Din Haham?Cum poate cineva să-şi ia o nevastă din Haham, unde nu e o singură familie cinstită? — Nici una? Eu îţi pot înşira o sută. — înşiră-mi numai zece. — E dară înainte de toate familia lui — ă, alui, ă cum îl şi chia-mă------------ — Ştii ce, Veiteles ? Spune-mi o singură familie. — Una ? Nimica toată. Familia lui----------- lui... hîm, trebuie să fie tocmai din Haham? — Safto, nu ştii, merge soţia mea la plimbare ? — Da, domnule. — Şi nu ştii, merg şi efl cu ea? Life. * — Domnule doctor, mă rog, un atestat de moarte pentru fiul meu. — Cine l-a curat? — Nime, a murit singur. Le rire. * Cerşetorul: — Măria-ta, fă bine, dă-mî o para; am acasă o nevastă bolnavă — — — Studentul: — N’am nici eu nimic! Cerşetorul: — — şi şese copii flămînzî. Studentul: — N’am nici eu nimic! Cerşetorul: — De doauă zile n’am mîncat o bucătură de pîne----------- Studentul: — N’am nici eu nimic! Cerşetorul:---------------şi n’am beut nimic! Studentul: — Sărmane! N’am nici eu decît 60 bani. Uite, îţi dau jumătate din ei, mergi şi bea o halbă. Exchange. 111111111111111111111111111111111111111111111111 Şi să n’am talent1 ăsta... Cu părul Jugend. POEŢÎ noi. POETUL Şl POEZIA. Poetul fără să ştie S’apucă de poezie, Că ia-l atrage aşa de tare Ca jocul pe-o fată mare Şi orl-unde se porneşte Poezia-I însoţeşte, Cîntîndu-î la ureche mereu Ca Serafimii lui Dumne-[zeă. (Din volumul de versuri şi poezii «Ursita vieţii mele» de Partenie Damian, Cernăuţi, 1904. — Poezia e eşită — vezi prefaţa — din «canalul ce duce din centrul inimii poetului pînă în centrul capului săă».) Tipografia «Poporul Romîn», Budapesta, strada Vdrdsmarty 60/a. www.dacQFomanica.ro