„Luceafărul" — fin. III. Nr. 12—13. Budapesta, 1 Iulie, st. v. 1904. SUMARUL: De la noi ............. .... Ştefan-cel-Mare........ .... Dascălul Irimia............. Oda lui Ştefan-cel-Mare ._ Luptele lui Ştefan-cel-Mare Poezii scrise din prilejul ani-verseriî ................... Mc. Otavă Moş-Neagu. M. Sadovean. V. Bumbac. A. Lăpedatu. Mănăstirea Putna (legendă) T. Kirileanu. închinare ................... H.Petra-Petrescu Fol răzleţe: Istoria lui Ştefan-cel-Mare de N. Iorga — T. Aniversarea ... ............. Cronică şi notiţe. — Cărţi şi reviste. — Ilustraţii. AVIS. Aducem la cunoştinţa On. cetitori, car! nu şi-au achitat încă abonamentul, că în curînd o să le trimitem chitanţe de încassare prin poştă. I rugăm respectuos să binevoiască a le achita, pentru a nu periclita existenţa reviste? noastre pe care o susţinem cu multă trudă, şi marî greutăţi. Pe vechii abonaţi i rugăm să binevoiască a-şî reînoi abonamentul, comu-nicînd adresa exactă, pentru a se evita pe viitor ori-ce neregularităţî. Editura «Luceafărului.» ABONAMENT: Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi,: numai pe un an: 7 cor. în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor, sînt rugaţi a ne trimite cîte un esemplar. Rugăm în deosebi pe autorii din Romînia. www.dacaromamca.ro DE LA NOI. Cu fruntea ’n ţărînă plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare, Rugămu-ne ţie; azi sufletul nostru Tu lasă-I departe să zboare. Trimite şi vîntul, pribeagul drumeţ, El crainicul bolţii albastre, Să ducă departe pe aripa lui Cuvîntul strigărilor noastre. Acolo, departe, spre soare răsare în freamăt de foi din dumbravă, Pe veci cetluite în marmură rece Dorm clipele noastre de slavă. Voi sînteţi acolo viteji pîrcălabi Şi voi prea cinstiţilor vornici, Statornici, în cinstea de lege şi ţară, în focul credinţei statornici. • Acolo dormi şi tu, arhanghel bâtrîn, Tu, Ştefane, sfînt Voevoade, Ce-ai scris strălucirea norodului tău Cu sînge dujman de noroade. De sfînta ta dreaptă, de spada ta sfîntă Spun toate poveştile slovei, — Să nu se ’nfioare de numele tău, Nu-i frunză în codrii Moldovei... Azi maşteră-i vremea... Acum văduvite Zac sfintele tale oţele Şi luna cînd trece prelung se ’nfioară, Căci vede rugina pe ele. Amarnic ne poartă pe strîmbe cărări Vicleana şi vitrega soarte, Mărit Voevoade, — străină-i ţărîna De vise şi fulgere moarte... Noi sîntem drumeţii piticelor vremi Pitici în putinţă şi ’n vrere. Copii fără sprijin, ne scurgem viaţa Din dor şi din nemîngâiere. A noastră moşie, frumoasă nespus, Grumazul şi-a ’ntins spre perzare, Căci braţele noastre azi spadă nu strîng, Şi steag ţara noastră nu are... Măria Ta! Sîntem bătuţi de nevoi, La noi înzădar ară plugul, Căci holdelor noastre cu spicul de aur, Străinul le fură belşugul, Am vrea să purcedem cu jertfele laudei, Dar n’avem nimica la casă. Măria Ta! — Toate străinii le duc Şi numai cu lacrimi ne lasă... Dar spunem cu toţii nevestelor noastre Să plîngâ cu lacrimi de jale, Potopul să Ireacă şi plaiuri şi munte Să spele oţelele tale. Atunci cînd în soare din nou strâluci-vor, — De sus din a ta ’mpărăţie: Craitînăr, crai mîndru, crai nou să le ’ncingă, Trimite, rugămu-ne ţie! Nic. Otavă. www.dacQFomanica.ro 228 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 ŞTEFAN-CEL-/V|ARE. — Din prilejul aniversării dela 2 Iulie 1904 — Cînd din turlele străvechii Putne glasurile sărbătoreşti ale clopotelor vor trimite din sat în sat, din tîrg în tîrg, pe toată faţa pămîntuluî romînesc vestea împlinirii celor patru sute de ani dela moartea Marelui, Bunului şi Sfîntuluî Ştefan-vodă, — atunci sus, sus să avem inimile! Căci în acea zi vom fi chemaţi să prăznuim şi noi una din cele mai mari şi mai însemnate aniversări istorice ce ne-a fost dată nouă celor de azi s’o apucăm: nu momentul însuşi, plin de jale şi obidă, cînd — în Suceava, la 2 Iulie 1504, într’o zi de Marţi— sufletul Lui senin şi mare părăsia, inălţîndu-se spre Ceruri, trupul împovărat de mulţimea anilor şi slăbit de greutatea luptelor dese şi crunte; ci săvîrşirea întru mărirea lumească şi slava dumnezeiască a vieţii pămînteşti a unicului „mare" dintre voe-vozii romîni, — viaţă pe care şi-a închinat-o întreagă Moldovei şi prin ea neamului romînesc şi lui Cristos Dumnezeu şi prin El creştinătăţii răsăritene. Căci într’adevăr cînd Ştefan urcă trep-^ tele scaunului domnesc din Suceava,” Moldova era la marginea perzării, iar creştinătatea răsăriteană, slăbită şi des-binată, gata să plece fără împotrivire grumazii sub paloşul ameninţător al lui Mohamed al Il-lea, cuceritorul Ţarigradu-lui. Luptele vrăjmaşe şi pătimaşe dintre urmaşii lui Alexandru-cel-Bun pentru stăpînirea coroanei gloriosului lor părinte şi bunic, făcură din ţara Moldovei un adevărat „teatru al ticăloşiilor, vrednic de lacrămî" : nesiguranţă, certuri şi lupte în lăuntru; desconsiderare, umilinţe si închinări în afară. Şi alături cu această Moldovă slăbită şi căzută, întreaga creştinătate răsăriteană, asemeni slăbită şi căzută, era în neputinţă de a înfrunta mînia şi puterea turcească, ce-şi întinsese stăpînirea pînă la Dunăre: Bulgarii de mult erau îngenunchiaţi şi cuceriţi; Sîrbii, cu toată apărarea strălucitului loan Corvin, trebui să primiască şi ei jugul turcesc; Ungurii perduseră pe acel mare ostaş, romîn de viţă, ce fusese spre mintuirea lor şi apărarea creştinătăţii şi de aci înainte îşi vor irosi puterile mai mult în lupte cu creştinii; Leşii erau prea departe şi nu cădeau în calea pe care Turcii voiau s’ajungă în Apusul vestit, bogat şi ademenitor; ş’apoi ei n’au fost spre nădejdea creştinilor mai nici odată din pricina luptelor lăuntrice cari mai ales în timpul Craiului Cazimir (1444—1492) au bântuit foarte ţara lor; Ruşii abia scăpaseră de sub sabia Tătarilor şi erau atît de departe, încît ameninţarea primejdiei turceşti nu ajunsese pînă la el; şi, însfîrşit, urmaşii lui Mircea-cel-Bătrîn duseră Ţara Romînească în o stare tot atît de tristă ca şi urmaşii lui Alexandru-cel-Bun Moldova. însă tocmai cînd ast-fel era faţa lucrurilor în Moldova şi Răsăritul creştin, Providinţa trimise şi într’o parte şi într’alta pe Alesul său, care — cum zice panegi-ristul—„rădăcina pricilor să rupă,.ţara să uşureze, obiceiuri bune să întărească, pravoslavia să păzească şi veacul cel de aur să înoiascău. Acesta era Ştefan, fiul lui Bogdan nepotul lui Alexandru-cel-Bun, — deci: «Lumină din lumină Muşatin din Muşatin». * * * Ridicîndu-se cu ajutor din Ţara Ro-mîneascâ, tînărul voevod îşi cuceri în primăvara anului 1457 tronul, ale căruia trepte se simţia cel mai în drept şi se ştia cel mai vrednic să le urce, alungind pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său Bogdan, înainte însă de a intra în Suceava strînse „ţara" la Direptate şi întrebînd de este cu voia tuturor să le fie Domn, toţi cu un glas au strigat: „în mulţi ani dela Dumnezeu să domneşti!“ www.dacaromamca.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 229 ŞTEFAN-CEL-MARE. www.dacQFomanica.ro 230 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 Astfel cerea încrederea ţăriî Voevodul în a căruî înaltă minte şi mare inimă de sigur că încolţise deja acel plan dibaciu şi măreţ pe care avea să-l urmărească întreagă-î viaţa şi prin care avea să-şi mîntue poporul şi patria; ca apoi, înăl-ţîndu-o, zid tare să zidească împotriva păgînătăţii cu pepturile ostaşilor săi la „poarta creştinătăţii" — cum însuşi îşi numia Moldova, ţara sa. Şi în adevăr urmărind cine-va cu luare aminte întreaga istorie a luptelor şi faptelor Marelui Voevod în cursul celor 47 ani de îndelungată şi fericită stăpînire, uşor se poate încredinţa cum că cu adevărat Ştefan toate le-a făcut după o aleasă socoteală şi în vederea unui înalt scop. Căci după ce împacă nemulţumirile din ţară, rupînd „rădăcina pricilor rele", — strînge într’un singur mănunchiu toate puterile neamului: boeri, curteni, ostaşi, răzeşi şi ţărani; după ce stîrpeşte să-mînţa tuturor pretendenţilor la scaunul domnesc din Suceava, care aduseră atîta rău ţării, — adună asupră-şî toate drepturile de stăpînire a Moldovei; după ce-şi asigură pace şi nădejde de ajutor dela Poloni şi după ce isbuti — cu puterea armelor — să ţie pe Unguri departe de sine, — caută a se întări spre mează-zi, dinspre Turci: cucerind cetatea Chiliei la gura Dunărei şi întărind-o cum a întărit şi pe cea Albă dela gura Nistrului; şi după ce însfîrşit cearcă să-şi găsească şi aşeze pe tronul Ţării Romîneştî un Domn credincios, care să-i poată fi dacă nu tovarăş, cel puţin un sprijinitor de folos, fu gata să înfrunte mînia puterii musulmane. Toate dar pînă aci Ştefan le făcuse numai şi numai în vederea acestui ultim şi înalt scop : să înceapă şi să poarte el singur în numele creştinătăţii răsăritene luptele cele mari şi grele cu Turcii şi cu aliaţii acestora: Tătarii şi Romînii din Ţara Romînească, — lupte cari vor ţine 20 de ani încheiaţi şi cari toate împreună vor fi menite să alcătuiască partea cea mai slăvită din istoria războinică a stră- lucitului voevod. Două decenii buzduganul Lui păzi cu cea mai mare credinţă şi cinste Poarta creştinătăţii, nedînd pas de stăpînire Turcilor dincoace de Dunăre; şi bătrînul Cuceritor al Ţarigradului trebui să închidă ochii, fără ca să fi avut măcar mîngăerea unei încercări de-aşi duce la îndeplinire dorinţa, ca „din pristolul dela Roma să dea calului ovăs". în aceasta stă măreţia lui Ştefan şi însemnătatea sa în istoria lumii Europei răsăritene: întîrzie cu două decenii revărsarea Aliotmanuluîpeste lumea creştină transdunăreană. Căci a fost de ajuns ca El — mulţumită nepăsării celor în drept de-al sprijini şi ajuta — să se plece pentru ca nimeni să nu mai propească multă vreme întinderea stăpînirii turceşti spre Apus. Şi de sigur dacă un altul decît molaticul Baiazid ar fi urmat lui Mohamed al 11-lea, şi dacă crudul Selim nu şi-ar fi îndreptat oştile cuceritoare numai în Asia şi Eghipet, — de sigur zicem că Turcii n’ar fi trebuit să aştepte pe Marele lor Padişah Soliman, ca să străbată prin Mohăcs la Buda. Da, numai aceste din urmă împrejurări, geniul militar al Eroului nostru şi sîngele vitejilor moldoveni căzuţi la Soci şi Cursul-Apei, la Teleajen şi Lipia, la Podul-înalt şi Valea-Albă, la Şcheia şi Câtlăbuga au putut întîrzia c’o jumătate de veac cu-tropirea civilizaţiei creştine de cătră Musulmani. Acesta e adevărul adevărat, pe care contimporanii nepizmăreţi şi nefăloşi ai Marelui Ştefan — contrariu celor de azi, străini istoriei obiective, — nu numai că n’au cercat să-l oprească, ci chiar l-au trîmbiţat în lumea largă: Papa dela Roma, care-1 numise „Atletul lui Crist“, — i scria: „Biruinţele tale înţelepte şi viteze au adus atîta mărire numelui tău încît toate gurile îl repetă şi toate inimele îl slăvescu. Iar învăţatul cronicar polon Dlugosz, exclamă: „O bărbat admirabil cu nimic mai inferior decît Dacii eroi ai vechimei, pe care noi i admirăm atît de mult. Dînsul este cel dintîi între Principii lumii, care în timpurile noastre a www.dacQromanica.ro Nrul 12—13, 190 LUCEAFĂRUL 231 repurtat învingeri atît de strălucite asupra Turcilor. După judecata mea, dînsul este cel mai demn căruia să i se dea domnia şi imperiul militar peste toată lumea şi lui să i se încredinţeze, prin sfatul, prin înţelegerea şi hotărîrea tuturor comună a tuturor creştinilor, demnitatea de comandant suprem şi duce în contra Turcilor/“ Şi în sfîrşit Cromer, maî tîrziu, ast-fel îşi încheia în a sa Istorie polonă naraţiunea despre Ştefan: „Bărbat vrednic de pomenirea tuturor veacurilor pentru mărirea sufletului său, pentru măestria sa politică, pentru cunoştinţa adîncâ a lucrurilor militare şi pentru războaele fericite ce le-a purtat în contra Ţuicilor, Polonilor, Ungurilor şi Tătarilor!“ * * * Dacă numai sub această faţă istorică l-am privi pe Ştefan-cel-Mare, adecă ca Erou al Creştinătăţii, se cade ca în ziua în care cei ce vor fi la Putna se vor înălţa din genunchi, pentru ca în mijlocul cîntărilor dumnezeeştl şi pătrunzătoarelor sunete de clopot să ridice panohida de-a-supra sfînt mormîntului Lui; în ziua în care de pe tot cuprinsul pămîntului ro-mînesc de peste munte milioanele de fraţi, adunaţi înaintea altarelor, vor înălţa rugile lor ferbinţi cătră Domnul pentru odihna sufletului Lui: — cugetele noastre curate şi smerite să se îndrepte în frumoasa Bucovina la mormîntul scăldat în lumină. Căci atunci, atunci peste margi-nele mormîntului Acestui Christos al neamului romînesc se va revărsa în toate părţile: şi la răsărit, şi Ia apus, şi la miază-noapte şi la miază-zi atîta duh de viaţă nouă sufletească, încît cu toţii să ne putem împărtăşi din el; iar Domnul Dumnezeul părinţilor noştri se va îndura spre noi şi va întări cu dumnezeiasca sa pecete ceia-ce fie-căruia din noi îi va putea da, amintirea Aceluia ce-a fost — cum zice poetul: ' Lumină din lumină, Muşatin din Muşatin 1 Moş-Neagu. PASCALUL IRIMIA. . . . Cum s’a auzit în sat de războiu, s’a început, în toate părţile, o jălanie de credeai că s’apropie sfîrşitul lumii. Plîngeau muerile şi fetele şi se trăgeau de cap pe toate cărările. Noi, flăcăii, ştiam că bine mare nu ne aşteaptă acolo unde ne vom duce, dar, ca Romînul, gîndeam şi noi în mintea noastră cea proastă: Ce poate să ni se întîmple acolo, în războiu? Cel mult o să murim. Ei şi? De asta nu ne speriam noi. Nu ne speriam nici de mai rău. Am lăsat femeile să se bocească şi ne-am dus. Cînd am trecut Dunărea, eram flăcăi mulţi, din toată ţara. Cînd am ajuns în ţara bulgărească, am găsit Ruşi, puzderia pămîntului. Iar Turcii cei cu fesuri roşii furnicau în taberile lor, fără număr: cîtă frunză şi iarbă. Se vărsase mult sînge rusesc. Turcul era al dracului şi trăgea bătăi^peste bătăi Muscalului; dar cum am venit noi, şi-a pus păgînul botul pe labe. Au fost cîte-va zvîrcoliri cumplite şi sîngeroase încleştări de moarte, din care Turcii au trebuit să dea înapoi ca nişte fiare rănite. Căciula cea mare şi buhoasă a dorobanţului a prins a-î înfricoşa. Eu o duceam şi mai rău şi mai bine, cum da Dumnezeu. Pe drum îmi fusese dor toată vremea de cei de-acasă. Dincolo, peste Dunăre, numai noaptea, cînd stăteam cu faţa spre cer, cu ochii deschişi, în mijlocul miilor de flăcăi, mă necăjeau umbrele celor rămaşi în urmă, îmi veneau în minte luncile şi văile înverzite, în care petrecusem ani din viaţă, mă gîndeam la pâmîntul nostru cel vechili în care se odihneau oasele strămoşilor, — şi mă lovea, aşa, o jale amară şi-mi spunea par’că cine-va că n’o să mă mai întorc şi n’o să mai văd ce-am lăsat. www.dacQFomanica.ro 232 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 Ziua însă, cînd se începea furnicarea taberiî, cînd prindeau să bîntue furtunile gloanţelor şi obuzelor, mi-se împietrea deodată sufletul, nu mă gîndeam, nici nu mă uitam la ce lăsam în urmă, mergeam cu un avînt pe care nu-1 simţisem nici odată şi care mă străbătea cu fiori din creştet în tălpi. Flăcăii noştri erau îndrăzneţi şi şmecheri, comedie mare. De multe ori dădeau în avanposturile turceşti, se luau la harţă, scăpau ca prin urechile acului şi se întorceau aducînd arme şi prinşi. într’un rînd, pornii şi eu în patrulă înaintată, cu sergentul nostru Irimia, un uriaş cu capul mare, cu grumazii de taur, — şi un pehlivan fără păreche. Afară de mine şi de sergent, mai eram cinci flăcăi. Era în luna Iui Brumar şi zorile se arătau ceţoase şi mohorîte. După ce eşirăm din linia santinelelor îndoite, dădurăm într’o porumbişte culcată la pămînt şi zdrobită; sărirăm apoi, cu piciorul, un pîrău mîlos şi ne îndreptarăm cu grijă spre costişa unui muncel care se ridica dincolo de pîrău la cîte-va sute de metri. Departe, înaintea noastră, prindeau să mugească tunurile la Plevna; dar prin negură nu se vedea nimic. Mergeam împrăştiaţi, ne adăposteam prin tufele care înegreau, ici şi colo, prin pîclă şi stăm gata la orî-ce, cu armele încărcate, cu degetul pe trăgaciu. Teamă n’aveam. Ştiam pe Irimia ager şi deştept: cu el toate trebuiau să iasă bine. Dar deodată, cum nici nu gîndeam, izbucni aproape de mine un strigăt scurt, iute înăbuşit. Mă repezii. Pe un hat buruenos, între două ogoare, Dumitru Lioara, fruntaşul, doborîse cu baioneta una din santinelele păgînilor; sergentul Irimia se vînzolea cu cealaltă. Cei-lalţi tovarăşi veneau şi ei în ajutor, — însă, spre nenorocul nostru, mîna Turcului, care se svîrcolea sub fruntaş, dădu peste armă. — o bubuitură izbucni scurt în liniştea zorilor. Turcii rămaseră zdrobiţi în tufe; noi, strînşi, porneam îndărăt. Dar prea mult înaintasem; posturile mici duşmane erau prea aproape. Zgomote de glasuri, împuşcături răzleţe se auziră; ropote de cal prinseră a bate pămîntul şi, dintr’odată, ne simţirăm împresuraţi şi pierduţi. Irimia zise: «S’au dus boii dracului, măi băeţî!» Ne zvîrlirăm ca nişte turbaţi spre fesurile roşii, cîte-va puşti bubuiră, o zvîrcolire repede se încinse, — şi-atîta. — Nu era alt chip. Turcii ne prinseră. începură a vorbi pe nas, în limba lor, unii se repeziră Ia noi să ne străpungă, alţii îi opriră, — apoi furăm duşi, prin furnicarea avantposturilor, pe cărări întortochiate, şi ne trezirăm în urmă închişi într’o baratcă de scînduri. în urma noastră, pîrîiră multă vreme puştile pe lanţul santinelelor. După aceia fierberea se linişti. Ziua leşietică venise. Noi stăm jos, descinşi, fără arme, şi ne uitam unii la alţii, cu ochii holbaţi. Tănase-al-Vădanei lipsea, dar nimeni nu vorbea despre moartea lui, pentru-că toţi ne gîndeam la maică-sa care rămăsese singură şi amărîtă în sat. Tăcurăm o bucată de vreme. îmi făceam socoteală : de bună seamă că păgînii au să ne pue capăt zilelor! Dintru’ntîiu mi s’a părut ciudat. Nu-mi cam venea la socoteală să-mi aştept aşa moartea, la un ceas hotărît. Dar pe urmă mă pătrunse din ce în ce mai tare gîndul că duşmanii au să mă înalţe într’un copac, cu funia de gît şi, drept să spun, amar începu să mă doară sufletul. Un fel de întuneric mi-se coborî peste minte. Apoi, într’un tîrziu, mi-se deschise deodată înaintea ochilor satul nostru din munţi... Ce făceau oare cei de-acasă? Ştiau ei că feciorul lui Ilie Şoimaru are să rămîe prin pustiurile bulgăreşti? Nu ştiau, săracii... Satul se întindea foarte liniştit în vîlcia, la poalele munţilor, departe, în fundul Moldovei bătrîne. Din ogrăzi, se înălţa fumul spre cerul limpede; cumpenele fîntînilor ţipau ici şi colo; fete în cătrinţă treceau pe uliţele înguste, cu cofăele în mînă; pe coasta muntelui, spre sat, suiau nevestele cu şiraguri de cai încărcaţi cu desagi... Poate Mărina lui Andrei sta pe prispă, cu ochii pierduţi departe, spre şesurile nemărginite, — poate se gîndea că într’acolo s’a dus feciorul Şoîmaruluî şi poate se gîndea că s’a dus să nu mai vie; poate ofta amar, gândindu-se... Şi mă trezii vorbind tare: «Ce să-i faci? aşa ne-a fost scris... — Ce zici? mugi lîngă mine glasul sergentului Irimia. — Mă gîndeam ce-o mai fi fiind prin sat pe la noi, domnule sergent... — Bine, pace, măi flăcău. Fetele oftează. După un răstimp de tăcere, întrebai: www.dacQFomanica.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 233 — «Afi să ne facă Turcii felul, dnule sergent, nu-î aşa ? — Se poate şi asta...» Ceilalţi oftară. Aveau şi ei nădufurile lor. Irimia pufni cu ciudă şi zise: «Adică de ce oftaţi voi aşa de tare? Cătaţi-vă de treabă; pînă mini cine ştie ce se poate în-tîmpla : mare-î unul Dumnezeu !» Fruntaşul Lioara suspină cu amărăciune: «Am ajuns rău de tot. încaltea Tănase-al-Vădanei nu mai are nicî-o grijă! — Las’ că ne vine şi noauă rîndul! mormăi înnăbuşit Neculai Mazîlu. — Da-v’aşi dracului! izbucni sergentul. Ce te boceşti, mă Nevoe, înnaintea morţii? De-om scăpa, o să vă pun să faceţi serviciu cu mue-rile...» Apoi se întinse pe-o coastă, scoase tabachera, îşi răsuci o ţigară, scăpără şi şi-o aprinse. Nimeni nu mai zise nimic. Uriaşul era mî-nios. într’un tirziu, porniră zgomote şi glasuri, ba-ratca se deschise şi cîţî-va Turci, cu un ofiţer de-al lor, pătrunseră înlăuntru. Ofiţerul se uită cîtăva vreme la noi, răcni apoi nu ştiu ce, cu glas aspru, la soldaţii Iui, — apoi eşiră cu toţii. Irimia sta întins pe-o coastă şi tăcea ca un inoroiu. Aşa trecu ziua. Tunurile băteaă surd în depărtări. Prin împrejurimi simţeam că vin şi trec pilcuri de călăreţi. Spre seară auzirăm un freamăt mai mare, amestecat cu nechezărî, cu sunete ascuţite de fluer, cu tactul greu şi înnăbuşit al pasului gimnastic. Şi baratca se deschise iar întremurîndu-se. O droae de păgînî bărboşi întră repede, cu funii. Ne făcură semn să ne sculăm, ne legară cu frînghiile cot la cot, — eu într’un capăt, Irimia în alt capăt, — şi ne împinseră spre uşă. Dar cînd să eşim, sosi un călăreţi în goană şi dădu un ordin. Furăm lăsaţi legaţi burduf în baratcă, se aşeză un planton înnaintea uşeî, iar ceilalţi se traseră spre bivuacul de aproape. Sergentul nostru părea nemulţumit. începu să mormăiască: «Asta nu-î serviciu! Umblă, parcă calcă ’n străchini. Să le-arăt eu miliţie, măi Sâracu, să-mi umble ca o fată mare 1 — Domnule sergent, zise Ion Munteanu, acuma am ajuns şi mai rău, ne-au legat ca pe noi! — Nu-î nimica, măi flăcăi. întinde-ţi-ve jos. Numai de un lucru îmi pare rău: mi-s mînile legate şi nu pot fuma măcar o ţigare, ca să-mi mai astîmpăr foamea. Mi-I foame, mă, de cr.'ip. Parcă mî-au mers şoarecii în pîntece ...» Nu mîncasem din zori, şi simţeam şi eu o mare jale la inimă. «Dar nu-i nimica, zise iar sergentul, bine că mi-a tr-ecut mînia. O să fac şi eu ca ţiganul: în dorul bucatelor, o să mă pun pe cîntat... ca ’n vremile bune, măi Săracu !» Ne întinserăm jos grămadă; iar Irimia începu a zice cu glas moale: , «Omul ca Iarba, zilele Iul Ca floarea cîmpulul, — Aşa va înflori.. .» Avea un viers frumos şi trămurâtor de te pătrundea la inimă. Sta cu faţa în sus, cu ochii spre podul bărătceî; toată supărarea îi trecuse; şi acum, adevărat ca înaintea morţii, ne simţirăm şi noi mai uşuraţi, cu inimile liniştite. Şi dascălul nostru cînta drept ca la biserică la noi, cu glas duios, cînd mai tare, cînd mai slab cu înmlădieri tremurătoare; — şi, în jurul nostru, întunericul creştea încet-încet. Din depărtări, venea un murmur surd care umplea înserarea, în tabăra din jur se înnălţau strigăte de comandă. Foamea noastră nu voia să se aline de loc, cu toate că sergentul cînta aşa de dulce. Ne rodea măruntaele ca un lup. Irimia se opri şi grăi: «Tot nu-s Turcii oameni de omenie! Ne lasă o zi întreagă să postim, înghiţi-i-ar gurile iadului de păgînî!» Se oprişi scuipă într’o parte: «Ptiu! dă-î dracului!» Şi începu iar: * La rîul VavilonuluT, Acolo am şezut ş’am plîns, Şi de crengile sălciilor Ne-am aninat organele noastre...» Deodată tăcu. Santinela se apropia cu paşi îndesaţi. Zmunci uşa, se împlîntă în prag, bărbos şi cu ochii holbaţi, şi începu a răcni la noi. «Du-te dracului! zise cu greaţă Irimia. — Strigă la noi să tăcem, oftă Gheorghe Cojocaru. Nici atîta mîngîere nu mai avem. www.dacQFomanica.ro 234 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 Mănăstirea Putna în secolul XVIII. www.dacoramamca.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 235 — Bine, şopti Irimia; atunci o să mă mînii şi are să fie rău. — Are să-ţi pară răfi1» strigă el apoi Turcului. Sentinela se încruntă, făcu un pas şi aplecă arma, cu baioneta ameninţătoare. «A dat boala ’n tine, spurcatule!» gemu sergentul. Apoi se întinse foarte liniştit pe spate. Turcul închise uşa şi se trase la locul lui. întunericul ne cuprinse adînc, şi tabăra tăcea. Mai tîrziu se făcu atîta linişte, încît se auzeau şi caii ronţăind Ia furgoane. în baratcă era întuneric adînc, de puteai să-ţi dai cu degetele în ochi. Noi steteam neclintiţi, dar nu dormeam nici unul. Deodată, glasul lui Irimia porni slab ca un oftat: «Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru şi afară de tine, pe altul nu ştim! Nu ne lăsa în seama păgînului, Doamne! — Domnule sergent, zice Lioara, are s’audă santineaua! — Dă-1 dracului de păgîn, ucigă-1 crucea!» Trupul Iui uriaş începu a se frămînta. Apoi, după o bucată de vreme, glasul i-se auzi iar: «Mă! tare-aşi fuma o ţigară! Mi-e foame de nu văd înaintea ochilor... O să mă pun să rod la frînghie ...» Iar tăcu un răstimp. «Măi băeţi, şopti el iar, hai să cercăm un asalt. Eu zic să mergem Ia Regimentul nostru, sireacul, Ia 15, că ne-o fi aşteptînd camarazii cu mîncarea. — Greu! suspină un glas. — Nu face gît, că-ţi vîr pumnul pe gură! mugi dascălul. Tot una ni-î. Dacă murim, atîta pagubă!» Şi ’n tăcerea adîncă, se frămîntă iar uşor; apoi auzirăm, foarte încet, ronţăitul înăduşit al dinţilor în cînepa răsucită. Acuma mă gîndeam şi eu: Ce-o fi, o fi! şi aşteptam. Apoi dascălul „ prinse a trage vînt în piept. Se umfla. îl simţirăm înţepenindu-se, încordîndu-se, ridicîndu-şi grumajiî şi întinzînd picioarele, — şi, odată, ceva plesni înăbuşit; iar glasul de buhai începu a cînta.încetinel: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, născătoare de Dumnezeu 1 — încet, măi băeţi, încet, că s’a dus dracului păgînul 1 încet... Mergem să mîncăm la al nostru, la 15, sireacul 1 Mă, nu moare Romînul cu una cu două! — Domnule sergent, gemu Lioara, te-aude, domnule sergent... — Leagă căţeaua, fruntaş; fără vorbă 1» Dar tot era s’o păţim. Turcul auzise poate ceva: paşii lui iar vuiră pe pămîntul pietros şi uşa se dete în lături. Ne lăţirăm la păn.înt, fără răsuflet. Bătea inima ’n noi, par’că voia să ne spargă pieptul. Prin uşa deschisă pătrundeau licăririle unui foc, care ardea înaintea bărătcei. Santinela se opri în prag, neagră, se aplecă, cu mîna la ochi, cercetă toate colţurile cu luare-aminte, apoi se trase îndărăt la vatra lui de jar, lăsînd uşa deschisă. «Tace Turcu-a moarte!» gemu sergentul, — şi prinse a deslega pe fruntaş, care era lingă el. «încet, măi băeţi, încet. Aşa, fruntaş, nu sufla tare că te ia mama dracului!» După ce deslegă pe Lioara, amîndoi se tîrîră pe brînci, fără nici un sgomot, ca nişte şerpi, spre noi. Mînile lor lucrau repede prin întuneric. Iar noi tremuram de nerăbdare. Cînd furăm gata, ne lăţirăm pe brînci, la pîndă. Santinela sta lîngă focul de găteje care de-abia pîlpîia, tremurîndu-şi pînza de lumină pe furgoanele de-aproape, unde rumegau caii. Sta răzimat în puşcă, asculta zgomotele nedesluşite ale depărtărilor şi se gîndea. Cine ştie la ce se gîndea şi el, săracul! Mai încolo, se zăreau nelămurite, prin întunecimea nopţii, bivuacurile. Trupa dormea. Sergentul şopti încet: «Ca vîntul... Ia cai!...» şi se strecură sprinten pînă la uşă. Noi ne uitam la el cum se pregăteşte, cum se lasă pe sine şi-şi încovoae braţele. Vedeam roş înaintea ochilor. Acu s’alegea: trăim ori ne ducem dracului! Deodată dascălul icni. A fost o scăpărare de fulger! Dintr’un salt, Irimia încălecă pe Turc, îl dărîmă la pămînt, ridică de două ori pumnul şi-l lăsă să cadă ca un ciocan de fier. Puşca se întinse uşor la pămînt ; santinela îşi lăsă într’o parte, moale, capul plin de sînge. Nici un gemăt. Ce-a mai fost, nici nu mî-am dat bine seama. Cînd am deslegat caii, cînd ne-am zvîrlit pe ei, cînd ne-am prăbuşit în goană de vifor la vale, spre taberile noastre? Nu ştiu. A fost o larmă în urmă şi o izbucnire de împuşcături, ca la o bătălie în regulă. Iar noi fugeam, pe deşelate, spre ai noştri, ca zvîrliţi din tun. www.dacQFomanica.ro Nrul 12—13, 1904. LUCEAFĂRUL 236 Pe urmă cea-laltă parte a războiului am dus-o tot aşa, cînd mal bine, cînd mal rău, cum s’a întîmplat. Al noştri nu s’au plîns nici odată. Aşa-1 datina Romînuluî: să se obişnuiască cu toate. Şi a dat Dumnezeu de-am scăpat cu viaţă, — iar sergentul şi-acuma cîntă la bisericuţa noastră de lemn. Cîte odată, la un pahar dulce, istorişeşte fără fală cum am pornit dela Turci, să ne astîmpărăm foamea la al nostru, la 15, sireacul! Alt-fel ce dascăl, măi frate! Par’că de cînd e el, n’a cîntat decît Ohtoicul şi n’a citit decît Vămile Văzduhului şi Moltvele Sfîntuluî Vasile! Mlhail Sadoveanu. ODĂ EROULUI ŞTEFAN-CEL-MARE ŞI SFlNT dedicata"serbării de 400 de ani dela moartea marelui erou. O Ştefane,^volnic de fală, Tu ’n ţar’atuncî ni te-al ivit, Cind lifte crunte da năvală Cu sabie şi foc cumplit. Acel potop de grea urgie Era să-I stingă pe Romînî, Dar tu-aî păşit cu bărbăţie Scăpînd.moşia de păgînl. Alţi martori vechi slnTRăzboIenil, Cozminul cu Dumbrava sa, Cînd cu panţirl şi cu seimenii Făcuşi minuni în ţara ta. Dar şi ruinele’cetăţil Sucevei pururea şoptesc, Că stîlp al fost creştinătăţii Şi pentru .neamul romînesc. De fala ta vorbeşte Bala Şi Racova de braţul tău, Cînd înţelese lighioana, Că domnul Ştefan este Leu. Suceava, tn 2 Iulie 1904. O geniu,^dus'Ja.nemurire, Priveşte tu de sus spre noi, Fă rugă la dumnezeire, Să ne scutească de nevoi! V. Bumbac. www.dacQFomanica.ro Nrul 12-13, 1904 LUCEAFĂRUL 237 IMN LUI ŞTEFAN-CEL-MARE. - 1504-1904. - O Ştefan, voevoade sfînt, Plecăm genunchi şi frunte Pătrunşi de-al patriei avînt Din vremile cărunte. Căci astăzi s’afi îndeplinit Ani mulţi — ani patru sute, De cînd din lume te-al pornit Spre raluri nevăzute. Pe cît al fost plin de avînt i 'nvingător puternic, e-atît al fost de bun şi sfînt, De drept şi de cucernic. De chipul tăfi dumnezeiesc Din negura robiil, i pînă azi te pomenesc ătiînil şi copiii. Precum măreţ pe cer stăpîn Răsare mîndrul soare. Astfel în cugetul romîn Icoana ta răsare. De vremuri vechi ne aminteşti Aşa de ’ndepărtate, In lupte mari şi vitejeşti Şi ’n biruinţl bogate: 01 vină Ştefane acum Încununat de rază, Pe-al slavei şi-al dreptăţii drum Moldova îndreptează; Şi dă o goană prin străini Duşmanii ţării tale, C’o sfâşie aceşti haini ŞI-o fac să pllngă ’n jalel Cînd ţara ’ntreagă curăţial De LeşI şi Păgînime, Cînd împotriva lor pornial Cu-a şoimilor mulţime. Si ’n urma lor se ridica Măreţ flamura ţării, Şi ’n codrii buciumul suna Blestemul răzbunării: O vină, cu-al tău braţ de fier Ne chlamă iar la luptă, Fă iar senin al ţării cer Virtutea ne ’ntreruptă. lmbărbătează-ne să fim Ca vechil tăi tovarăşi, La glasul tăfi să tresărim... Din bucium sună iarăşi! Aiex. A. Naum. MĂNĂSTIREA PUTNA. Cu turlele-a rugă spre ceruri Pierdută ca ’n vis, mănăstirea Supt farmec de lună-şl ascultă In freamăt de codri mărirea. Ca straje de-alarmă şi zbucium Trecutu-I se ’nchiagă pe frunte, De par’că şi-acuma stă gata Orgia păgînă să ’nfrunte ... Din liniştea bolţii de stele Un înger povestea-I ml-o spune : Icoana lui Ştefan veghlază Senină, din vremuri străbune. A. Mindru. IMN LUI ŞTEFAN. Ştefane-I umil cuvîntul Ce se ’halţă către tine; De păcat negru-I pămîntul Totuşi roua-I dă rubine. De furtuna spadei tale Brazdele şi astăzi sînger; Peste capul nostru ’ntinde Mîna ta de Archi-lnger. Şi umiluFcare sapă Brazdă ’n soarele credinţil, Se sfinţeşte şi s’adapă Din izvorul biruinţill Ocroteşte-ne de-acolo Imblînzind pe Dumnezeii, Să străbată ’n minţi şi inimi Soare sfînt din duhul Tăfi. Către noi din cer coboară Mîndri ochi de Voevod, AI arat cu LeşiL doară Sămînînd prin veacuri rod. Şi ne-ajunge-atît I Te uită Simbolul de vitejie; Gura Leului aşteaptă Să înghită o ’mpărăţie. D. Nanu. www.dacQFomanica.ro 238 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13 1904 LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-MARE CU P0L0NIÎ.* Leşiî înşelaseră nădejdea lui Ştefan şi după jurămîntul dela Colomea din toamna anului 1485. Turcii se întăriau zi de zi în Chilia şi Cetatea Albă fără ca creştinii — cari se dădeau de stă-pînl aî lui Ştefan — să se gîndească măcar a pregăti Domnului Moldovean ajutorul făgăduit atît de serbătoreşte. Căci el le fusese bun atîta vreme cit putuse ţine pe Turci departe de hotarele Poloniei; după ce însă aceştia l-au răzbit şi pe dînsul — încuîbîndu-se la Dunăre — nu le mal putea fi de folos. Şi vorbele de nimic cu care Polonii purtaseră pe Voevodul romîn pînă aci, îngrijindu-se ast-fel să nu-I peardă prietinia, — acum nu mal prindeau. în mintea lui Ştefan deci, care vedea cît de amar fusese înşelate nădejdile sale de LeşI, care înţelegea că plecarea şi închinarea Moldovei cătră Turci s’a întîmplat mai ales din pricina lor şi care avea acum mînile mal slobode, — se formase planul de-a întoarce armele moldoveneşti împotriva Leşilor, cărora trebuia să le plătească pentru toate aşa după cum numai el ştia. Dar nu numai gîndul răzbunării legiuite îl mîna împotriva Polonilor, ci şi o cerere dreaptă ce avea de făcnt lor: alipirea Pocuţieî la Moldova, căreia i se cuvinea, de oare-ce această ţară fusese zălogită de LeşI lui Alexandru-cel-Bun pentru o sumă de bani luaţi cu împrumut dela acesta, bani pe care însă nu s'au mai gîndit a-î înapoia. Zălogul era deci perdut şi Pocuţia se cuvinea cu sfîntă dreptate lui Ştefan-cel-Mare, care voia să-şi aşeze acolo slujitori de-al săi şi să lase urmaşilor ţara întreagă, ast-fel precum fusese pe vremea Bunului şi înţeleptului Alexandru. Drept că în vara anului 1490, pătrunse cu oastea sa în Pocuţia şi cuceri pe rînd Colomea Haliciul şi Sniatinul, aşezînd pretutindene căpitani si ostaşi de-al săi; apoi se-’ntoarsă la Suceava ca stăpînitor al Pocuţieî, pe care o ţinu apărînd-o cu puterea armelor pînă la trecerea sa din această lume. * Un capitol dintr’o scurtă istorie a lu! Ştefan-cel-Mare scrisă pentru biblioteca societăţi! *Steaua» din Rominia. Bătrînul Cazimir muri la 1492 şi coroana polonă trecu asupra celui mal îndrăzneţ şi mai măreţ dintre numeroşii săi fii: Ion Albert, care curînd după aceasta legă pace cu Turcii. Aceasta şi cu gîndul ascuns, se pare, de-a fi mal.'slobod în lovirea ce-o pregătia în taină împotriva Domnului Moldovei ca să-I Ia Pocuţia, ba chiar să-I cucerească ţara întreagă pe care s’o dee apoi frăţine-său Sigismund. Căci în deşertăciunea şi îngâmfarea lor aceşti fraţi îndrăzniră să creadă cum că Hristos Dzeu — pentru apărarea Crucii căruia Ştefan luptase mal mult decît toţi creştinii vremii lui — le va putea îngădui ^îndeplinirea unul ast-fel de plan nelegiuit. Lui Albert, craiul Lehieî, de sigur i se va fi povestit despre soarta nefericită ce avură Polonii în Codrul Sepeniculul din Moldova, cînd asemene purceseră să cucerească această ţară. De acela face pregătiri întinse, adunînd sub steagurile sale o mare armie, cu care ar fi vrut să prindă pe Ştefan nepregătit, pentru care urmare «au scos cuvînt — zice cronicarul — că va să meargă la Turci să Ia şi să desbată Cetatea Albă şi Chilia... şi au trimis soli la Ştefan vodă de î-au dat ştire să se găteze să meargă cu dînsul să bată cetăţile; de care lucru bine au părut Iul Ştefan vodă şi cu bucurie mare au primit pe soli». Agerul Domn moldovean pricepu însă viclenia Leahului şi de acela «au zis că va veni acolo la loc, cu oastea sa, sub Chilie» şi-I indică şi drumul pe care ar fi bine atît pentru LeşI, cît şi pentru Moldoveni ca oastea mîntuitoare a Craiului Albert să se îndrepte spre Chilia: pe apa Nistrului în jos. în a doua jumătate a lunel lui Iuniu 1497 Albert înconjurat de mulţimea nobililor şi sumedenia oştilor sale luă calea spre Nistru. însă «cum îşi umbla cu înşelăciune, ascunzînd cu-vîntul... aci şi-au descoperit toată viclenia» căci în loc de-a apuca calea indicată de Ştefan se îndreptă spre Pocuţia prin Suceava. Acum bănuiala Voevodulul moldovean se împlini. Deci în grabă trimite Crainici în toate părţile să Iasă norodul la oaste că âu intrat duşmani în ţară; Iar el cu boerii şi curtenii săi www.dacQFomanica.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 239 se coborî la Roman. Aci se strînseră, cu dragoste şi credinţă în jurul bătrînului şi biruitorului lor Domn vitejii încercaţi dela Baia şi Lipia, dela Cursul-Apii şi Podul-înalt, dela Valea-Albă şi Rîmnicul-Sărat, dela Cătlăbuga şi Şcheîa; aci primi Ştefan ajutorul trimis de Radul voe-vodul Ţării Romîneşti, şi tot aci sosi cu cîte-va mii de ostaşi Birtoc, Voevodul Ardealului şi rudă a lui Ştefan, pe care-1 trimise stăpînul său Vladislav, craiul Ungariei şi fratele lui Ioan Albert, nu atît spre a ajuta lui Ştefan, cît ca să mîntue oastea frăţine-său dela o peire sigură pe care o presimţia, stăruind să împace pe Ştefan-cel-Mare cu Craiul Poloniei. Pe când ast-fel Ştefan făcea tabără la Roman, Leşii ajunseră înaintea Suceviî şi începură a bate cetatea «şi aşa au bătut-o trei săptămîni, şi ziua şi noaptea şi nimică n’au folosit, nădăjduind că i se va închina {ara pentru că li se supărase cu Ştefan Vodă întru atîtea răsboaîe fără odihnă şi fără măsură ce făcea, de cu toţii se bătia. Iară ţara socotia că de nu li-i a înde-mînă cu al său, dar cu streinul mai multă ne-îngăduinţă le va fi!» în această vreme Moldovenii «siliaîi toţi de se strîngiau la Roman, unde le era vileagul» şi de unde cete-cete se repeziau în toate părţile să împedice pe Leşi a-şî strînge hrană, ca ast-fel «lipsa şi flămănjunea să se adauge în toate zilele» în tabăra lor. Ploile şi vînturile aspre şi reci prevestiau acum sosirea grabnică a îernei şi cu ea împlinirea «semnelor rele» ce se arătaseră la tot paşul în calea mîndrei armii polone. «Deci fiind Leşii cuprinşi de atîtea nevoi, prinseră a grăire rău de Craiul lor, întîi cu taină; iar apoi în gura mare îl învinuiau că au venit fără cale de i-au adus să-i peardă pe toţi, şi socotind din toate semnele rele prorociau toţi că va fi sfirşitul lor cu rău şi cu amar, cum s’au şi tîmplat». Strîmtorat ast-fel şi ameninţat a fi părăsit de oaste în această ţară atît de vrăjmaşe şi răs-bunătoare, trufaşul Craiu trebui să se plece şi să se umilească, pentru care lucru de multă scîrbă şi mîhnire se şi bolnăvi. «Şi s’au ajuns (înţeles) cu solii frăţini-său Iui Vladislav Craiul unguresc... şi cu multe cuvinte l-au rugat pe Ştefan vodă să facă pace». Marele Domn mulţumit cu umilinţa la care adusese pe măreţul Craiu s’au «împăcat într’acest chip: ca să se întoarcă pe urma pe unde au venit, să nu mal strice ţara pe alt loc ...» «Atunci Craiul leşesc au dat semn de întors înapoi, de care semn toţi erau bucuroşi...; dar n’au mers pe calea ce venise, ci pe altă cale, pe unde era ţara întreagă, spre Codrul Coz-minului... Văzînd Ştefan vodă că paguba ce se va face de oastea leşească ţara nu o va putea răbda... şi fiind înherbîntat de răsboiu, socotind că are vreme de a-şî răscumpăra strîm-bătatea de pe cela ce n’au călcat numai pacea cea veche ... ci şi jurămîntul şi pacea ce legase atunci de curînd: — trimise înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminuluî, să tae pădurea, să o întineze, ca să o poată porni să cază asupra oştii, dacă vor intra Leşii în pădure ...» Iar Ştefan cu boeriî, curtenii, ostaşii şi ţăranii săi se luă de sîrg pe urma Leşilor, şi-î ajunse tocmai cînd cu toţii pătrunseră în lăuntru Codrului, în care Moldovenii le pregătise mormîntul. Era în ziua sfîntului marelui mucenic Dimitrie. După ce «năruiră copacii cei întinaţi şi le cuprinse colea ca cu o mreaje», —Moldovenii se aruncară din toate părţile în lăuntru codrului şi măcelul începu pe toată linia. Cu setea răsbu-nării celei drepte braţele alor noştri învîrtiau săcurile cu turbare şi gioagele lor împroşcaţi năpraznic în capetele sumeţe ale duşmanilor toropiţi de această mînie a lui Dzeu ce acum venise asupră-le. Văzîndu-se săceraţi ca spicile şi zădărniciţi la ori ce împotrivire, «perzînd puştile şi lăsînd steagurile — pe care le-au adunat Ştefan vodă — cine încotro au putut, aşa s’au risipit prin pădure» ca să scape de răsbunarea moldovenească. Dar moartea le eşia în faţă din tot locul, căci ai noştri erau pretu-tindene. Şi aşa peri mai toată armia şi şleahta (nobilimea) Craiului Albert. Acesta cu călăreţii săi vru Dzeu să apuce a ieşi din pădure, atunci cînd Moldovenii au ajuns în codru şi ast-fel să poată scăpa dela o peire sigură. Vestea nemai pomenitei înfrîngerî străbătu ca fulgerul în Polonia, de unde grija de-aşi mîntui Craiul făcu să se trimită grabnic în ajutor o oaste de călăreţi din Mazovia. Ştefan trimise însă spre întîmpinarea lor pe Vornicul Boldur, care i risipi la 29 Octombre într’o Duminecă la Leuteştî, lîngă Cernăuţi. Craiul cu multă nevoie stre-curîndu-se au ajuns la Nistru pe care-1 trecea www.dacQFomanica.ro 240 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 acum îndărăt numai cu o mînă de ostaşi, singura ce-î mai rămăsese din acea mare şi frumoasă armie cu care venise să cucerească Moldova. «Aşa noroceşte Dumnezeu — scrie Vornicul Ureche, comentînd rezultatul analog al unei alte lupte alui Ştefan, întîmplată cu 20 de ani mai nainte la Baia — pre cei mîndri şi falnici, pentru ca să arate lucrurile omeneşti cît sunt de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu nu în mulţi ci în puţini arată puterea sa, ca nime fără cale răsboaie să facă, că Dumnezeu celor mîndri se pune în potrivă.» Iar noi: aşa au ştiut Ro-mînii să plătească totdeauna acelor cari s’au ispitit nu numai cu gîndul, ci cu fapta să cerce a supune şi cuceri ţara lor; şi aşa vor plăti în vecii vecilor tuturor acelora, cari de-aici înainte se vor cerca a cuprinde pămînt şi apă în moşia romînească: căci sîngele apă nu se face! «După aceia — scrie mai departe pomenitul cronicar — dat-au Ştefan Vodă cuvînt la toată ţara, oştenii să se strîngă la Hîrlău, la ziua sf. Neculai. Şi stringîndu-se în aceia zi cu toţii . . . făcut-au ospăţ tuturor boerilor şi vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pe dînşiî. Şi de acolo i-au slobozit de-au mers cine-şi pe acasă, învăţîndu-î pe toţi, să dea laudă lui Dumnezeu pentru-că toate puterile sunt dela D-zeu cel de sus.» Iar tradiţia povesteşte, că-n urma bătăliei din Codrul Cozmi-nuluî Ştefan înjugă la pluguri pe toţi Leşii căzuţi prinşi şi ară cu ei o mare umpie pe care sămînînd ghindă crescu mai apoi o pădure mare, pe care poporul a numif-o Dumbrava Roşie, căci fusese stropită cu sînge leşesc.... Voevodul Moldovean nu-şî încheiese însă cu totul socoteala cu Leşii prin zdrobirea şi nimicirea lor în Codrul Cozminuluî. Căci nu aşteptă decît sosirea verii anului următor (1498) pentru că în fruntea ostaşilor şi glotaşilor săi să între din nou în Pocuţia şi astfel prin foc şi sabie să înoiască şi întărească stăpînirea Moldovei peste această ţară. Acum Albert craiul ceru pace dela Ştefan, care se lăsă înduplecat şi i-odădu: într’adevăr în 1499 se încheie legătură de pace între Moldova şi Polonia, prin care Craiul se făgăduia : să uite toate amărăciunile şi pagubele suferite dela Ştefan; să nu îngăduie pe nici un duşman al Domnului Moldovenesc în crăia sa; amîndoauă ţările să se apere una pe alta la vreme de nevoie; să ajute pe Ştefan cînd Turcii se vor ridica împotrivă-î precum şi Ştefan va ajuta Creştinilor cînd aceştia se vor ridica în potriva Turcilor. Cît despre vechile cereri de jurăminte şi supunere pe care Polonii le făceau mereu pe vremea lui Cazimir cătră Ştefan, de astădată cu nici un cuvînt nu se mai pomeneşte. Peste puţin legară şi ungurii pace cu Ştefan. împovorat de mulţimea anilor ce se adunase asupra-i şi de osteneala luptelor mari şi grele pe care le purtase, Marele voevod putea gusta acum în toată tichna întreaga mulţumire a păcii vrednice, pe care Dumnezeu şi silinţele lui o coborîse asupra ţării; iar neamurile de ţăranii şi răzeşi, cari i dăduse an de an miile şi sutele de voinici cu care ciştigară cele 30 şi mai bine de bătălii puteau şi ei acum în sfîrşit să-şi lucreze în toată voia şi cu toată siguranţa sumedeniile de ocini, cu care bunul lor Domn răsplătise în toate părţile ţării vitejia şi credinţa lor. Era acum atîta pace şi bine în ţara Moldovei încît panegiristul zice : «veacul cel de aur se re-înoise; plînsul şi lacrămile erau numai pentru vrăşmaşi, căci în zilele lui Ştefan strîmbătatea era înăduşită şi legată, dreptatea săracului cel bogat nu o putea înneca, cel puternic nu o putea călca, cel de neam nu o putea ponegri; departe de curtea lui toată minciuna era, pisma ferecată, înşelăciunea izgonită, strîmbătatea de istov înpilată, dreptatea pe scaun împărăţia, şi nu ea lui, ci el ei supus şi silitor era... » — Şi-apoi încheie : «O vreme fericită ! O stăpînire luminată! o ţară norocită.» «Iar pentru toate şi preste toate acestea, din cele patru-zecî de lăcaşuri sfinte pe care Ştefan le zidise ca mulţumită lui Dumnezeu de cîte ori pe vrăşmaşi a împilat — neîncetat şi în toate zilele mireasma rugilor ferbinţi cătră Dzeu pentru mîntuitorii Moldovei se ridică. Cît nu numai de isbînzile lui pămîntul sună, dar şi de slujbele ce se făcea în bisericile sale răsună.» Numai cît «Ştefan Vodă, căruia şi odichna altuia îi părea cu pagubă» necum a lui,— simţin- www.dacoromanica.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 241 du-şi sfîrşitul aproape şi voind să lase urmaşilor sel Moldova întreagă: din munte pînă la Nistru, dela isvoarele acestora pînă la Dunăre şi Mare cu Pocuţia şi cu cetatea de Baltă şi Ciceul din Ardeal: în toamna anului 1503 pă- trunse cu oastea sa pentru cea din urmă oară în Pocuţia, asigurîndu-şî ast-fel stăpînirea deplină în această ţară. Era cea din urmă întreprindere răsboinică a Marelui Voevod ... Alecs. Lăpădatu. MĂNĂSTIREA PUTNEÎ. — Legendă din popor. — Odată Ştefan-cel-Mare a fost bătut într’o bătălie şi rătăcind prin ţară ajunse în pădurea Viţeul. Acolo dădu de un pustnic bătrîn, cu barbă albă pînă la brîQ, care avea chilia într’o stîncă despicată în doauă părţi: într’o parte a despicăturii dormia, şi în cealaltă îşi făcea rugăciunile. Ajungînd Ştefan la pusnic, sdrobit de-atîta trudă îl rugă să-l primiască. — De eşti om păinîntean intră! — îi răspunse pusnicul, — iar de eşţî ciuma pădurii, să te duci mai în fundul pădurii. — Sînt om pămîntean. — Dacă eşti om pămîntean, cine eşti, şi cum vii pe locurile aceste părăsite, şi tocmai la vreme de noapte? — Eu sînt Ştefan Vodă, îs bătut şi rănit de păgînî şi am venit să-ţi cer povaţă. — Aşa ? Apoi intră. Dupâ-ce a intrat, pustnicul î-a făcut Ioc să şază pe o lăicioară de piatră. Ştefan se aşază şi-I povesti pustnicului toate păţeniile. — Nu te întrista, — îl încurajă pustnicul, — Dumnezeu ţi-a ajuta. Şi l-a rugat să ospăteze cu dînsul nişte mălai mărunţel fiert cu apă curată şi nişte rădăcini strînse de dînsul din pădure. Pe urmă s’au pus pe odihnă. Drept la miezul nopţii ia pustnicul pe Ştefan de mînă şi-î zice: — Urmează-mă 1 şi-au eşit amîndoidin chilie. La o vreme pustnicul se opreşte, îl strînge pe Ştefan de mîna dreaptă şi îl întreabă: — Vezi ceva? — Nu văd nimica, — răspunse Ştefan. Pustnicul îl strînse a doauă-oară. — Vezi ceva? — Nu văd nimica. Atunci pustnicul îl strînse şi mai tare călcîn-du-i în aceiaşi vreme şi pe piciorul drept. — Văd ! grăi Ştefan. — Ce vezi? — Nişte lumini. — Nu, dragul meu, acele nu-s lumini, aceia’s îngeri şi locul acela e sfînt. Pune-ţi în gînd că-î clădi acolo o mănăstire, şi ai să-î birui pe păgînî. — După bătaie, şi cu ajutorul lui Dumnezeu am să clăd :sc mănăstirea! — puse Ştefan făgăduinţă şi pe urmă amîndoî se întoarseră în chilie şi să odihniră pînă dimineaţa. A doaua-zi Ştefan îşi strînse oastea rătăcită şi cu alţi oşteni cîţî a mai găsit prin ţară, i-a bătut cumplit pe duşmani. Ca mulţămită lui Dumnezeu, Ştefan puse să se clădiască mănăstirea Putneî. în temelia mănăstirii de partea stingă, Ştefan Vodă a poruncit să zidească o căldare mare cu galbini, aur mult şi argint, şi a afurisit ca nimenea în lumea asta să nu se atingă de această comoară, decît însuşi Ştefan. El are să scoaţă banii ăştia, cînd va învie. Şi el are să învie înainte de învierea cea de obşte, călare pe calul său şi cu sabia în mina dreaptă ţiind-o drept în sus. Toţi banii şi celelalte odoară cari sunt zidite în temelia mănăstireî, are să le împărţiască celor cari cred faptelor lai, în legea creştinească şi în naţia romînească. Culeasă de: S. TEODORESCU-KIRILEANU. www.dacQFomanica.ro 242 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904. ÎNCHINARE. Ce murmur se deslănţueşte din tus-patru colţurile ţării romîneştl ? ... Ce glasuri cucernice se înalţă asemenea tămîiei binecuvîntate ? ... Pe cine serbătoresc astăzi oraşele şi tîrgurile, satele şi cătunele ascunse ’n verdeaţă?... Pentru cine râsbubue tăria ceriurilor şi clocotă văzduhul de chiote de veselie ? ... Pentru cine clopotele din bisericuţa de pe creasta dealului şi cele din bisericile din oraşele luminate, îşi mişcă limbile lor de aramă?... Pentru cine rugăciunile eşite din mii şi mii, milioane de suflete ?... * * * Glasul omenesc e neputincios să-i rostească numele... Un neam întreg îl antă în cîntecile sale: ■ «Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare, Seamăn pe lume nu are !...» * * * Un neam întreg îşi serbătoreşte Eroul... Din creasta munţilor martori ai vitejiilor Lui şi din poalele văilor adumbrite de legiunile de stejari, din palatele strălucite ale crailor cu coroană de oţel pe frunte şi din colibele afundate în văgăunile munţilor, din ţinuturile mărginaşe şi cele ascunse în albastrimea orizonului, de pretutindeni au alergat urmaşii Lui să-şi întindă mînile de-asupra osemintelor sfinte, să prindă putere şi tărie preaslăvindu-1 pe El... Steagurile fîlfăie în rumeneala răsăritului de soare ... şi-şi pleacă creştetele bătute de vînturl năpraznice înaintea mormintuluî Lui... Flăcăi cu privirea plină de încredere, bărbaţi cu căutătura oţelită, moşnegi cu ochii ’mbrobodiţi în lacrămî îşi descoper capetele, femeile resfiră flori pe mormînt ca mironosiţele, copilaşi cu ochi senini ca mărgeanul îngînă rugăciuni, ca-tapiteasma bisericei înoată în sunetele de ser-bătoare, văzduhul e plin de laude, de preamărire pentru El... * * * Atunci cînd neamul are mai mare lipsă de îmbărbătare, cînd loviturile duşmanului nedrept se înteţesc, cînd norii aducători de furtună roiesc din fundul orizonurilor şi ameninţă cu potopire bolta cerească — Domnul Dumnezeul neamurilor trimite neamului schingiuit mîngăiere şi îmbărbătare. Domnul Dumnezeul nostru El nu ne-a lăsat... în a-toate-ştiinţa Lui a văzut deslănţuirea duşmanelor iezme şi cînd stăm în gura fioroasă a prăpastie!, El ne-a trimes întruparea visurilor noastre drept păvază... I dă suflare dumne- zeiască, încît i simţim căutătura ochilor Lui şi auzim cuvintele glăsuite de buzele Lui şi recunoaştem în El solia prevestitoare de învingeri, pe Ştefan, voevodul încununat cu frunze de stejar... Lăudaţi pe Domnul Dumnezeu:... * * * Ştefan Vodă n’a murit... el numai veghea... Ştefân Vodă a văzut din lăcaşul lui de hodină, din valea umbroasă a Putnei, toate cîte le-a suferit neamul lui... El a văzut pe urmaşii Lui şi ochii Lui au prins a lăcrăma lacrime de foc, de ce-aii ajuns neam-de-neamul Lui şi numele mîndru de Ştefan, la auzul căruia săbiile zîngăneau întru apărarea moşiei... De cîte ori un nofl Domn se suia pe scaunul înspinat al Romînilor, de atîtea ori Ştefan Vodă se ruga pentru noi şi boabele cari au curs din ochii Lui aQ umplut o mare ... * * * Unde sînt urmaşii Tăi ?... Unde este arcul Tău să se încoarde o singură dată şi să răpună pe asupritorii sîngelui Tău? Cele trei-zeci şi patru de biruinţî în numele Cruce! au lăsat urme adîncî în inimile noastre. Tu, care ridicai braţul şi-ţi urmau ţăranii cu săcurile şi secerile, boierii cu arcul şi suliţa, cu lancea şi spada, cu paloşul încercat în vîl-torile de sînge, Tu, a cărui umbră şi acum mai rătăceşte pe la Baia, unde-ai spulberat sumeţia unui Crai, la Podul-înalt, unde-ai pus pe fugă floarea semi-luneî, în codrii Cosminului, unde odihneşte în somn de moarte trufia Poloniei, Tu ai venit în mijlocul odraslelor Tale şi noi ne plecăm cu capetele şi Te ascultăm plini de zmerenie... * * * Priveşte în jur de Tine, părintele nostru 1... Vezi-Ţi fiii Tăi... caută în privirile Lor dorurile şi traL.1 lor, priveşte mînile lor sprijinite de coarnele plugului şi citeşte din brăzdâturile feţii lor chinurile îndurate ... * * * într’un singur loc ochii Tăi pot să se umple de lacrămî de veselie, într’un singur loc poţi să-Ţi întinzi mînile spre ceriuri şi să mulţămeşti Domnului de cele văzute ... Aici pînza cu culorile neamului nostru — întruchiparea visurilor noastre a tuturora — fîlfăe netulburată de vînturî potrivnice, aici doina noastră răsună în dragă voe pe cîmpurile mănoase, prin pădurile viergure, pe piscurile Ca- www.dacoromanica.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 243 ralmanulul şi Vîrfului cu Dor... şi un Domn înţelept şi mare — un vrednic urmaş al vredniciilor Tale — îşi poartă traiul citind ca într’o carte deschisă în ochii neamului toate dorurile şi necazurile lui... Aici aerul e mai limpede, cerul mai albastru, mirosul florilor mai îmbătător, vorba Romînulul mai dulce, neamul mai fericit... * * * Roteşte-ti ochii împrejur părintele nostru şi-ti vezi fiii Tăi... Vremurile aspre s-au prăbuşit ca şacalii flă-mînzi în lăcaşul copiilor Tăi... Alt colţ de ţară şi alte suspine!... Din cînd în cînd, în adîncimea nopţii spăimîntătoare se aud oftări de moarte... şi vuet prelung de ziduri dărîmate, de teste sfărmate de pat de puşcă, de ţipetele copiilor duşi în robie . .. Şi în mijlocul pătimaşei răscoale tîşneşte cu putere cîte-un glas, care cîntă psalmi de jale cuprins de credinţă nestrămutată fată de nea-* mul Tău... Tu, Ştefane, fă, ca glasul să prindă tărie, şi asemenea unui puvol aducător de bine să se reverse, să deştepte şi ochii îm-păienginiţî şi gurile mute şi amorţitele braţe... Coapsele lor sînt mărturia rănilor căpătate şi mînile lor a lanţurilor purtate!... Fă un semn, şi ziua Învierii a sosit!... Mănăstirea Putnaj^astăzî. Atinteste-tî ochii spre mîndra’tară..."talisma-nul Tău scump, podoaba veacului TăO de aur, lăcaşul mănăstirilor Tale. Ca jidovii hrăpitorî la poarta templului din Ierusalim, — cu buzele sîinbriaşe minciunii — s’au adunat neamurile din patru colturile lumii şi pun în joc scumpeturile Tale, ca pe hainele sdrenţuite ale lui Christos ... Mănăstirile ridicate din prinosul Tău de laudă sunt pe calea pierzării... Dinaintea pristolului prea sfînt se aude gîngăvit de vorbă neînţeleasă neamului Tău şi ceartă şi sfadă urîtă s’a sălăşluit în aleşii urmaşi ai Tăi. * * * Nori negri şi ameninţători se deslăntuesc într’o mîndră tară. Neamul Tău, geme şi se sbuciumă ca un paltin dus de vîrtejul vuiturilor. E prigonită doina Romînuluî! vorbele ini-mei cuprinse de pojar. Pandurii duşmanului i aţin calea şi cu ochii greţoşi îşi bat joc de fiinţa neamului Tău. Tinerele vlăstare n-ah dreptul să-şi aplece genunchii plini de sfială înaintea sfînt mormîn-tului Tău şi să murmure din adînca lor jae o rugăciune de preamărire Ţie, o îmbărbătare la lupta dreptă, ce o poartă. Faptele Tale e silită tinerimea să Ţi-le citească în sihăstria odăilor, numele Tău să ti-1 rostească în fundul inimei. Dar precum este un făcător al lumii, precuml www.dacQFomanica.ro 244 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 este o lumină a soarelui, precum este o amintire ca a Ta, toţi schingiuiţii aceştia jură să-şi ţină neamul şi limba, portul şi datinile, şi dacă mormîntul Tău adevărat le lipseşte de dinaintea ochilor trupeşti, moaştele Tale scumpe i sunt întreg pămîntul strămoşesc, îmbărbătarea Ta la luptă o vînează din alerul care-1 respiră plă-mînil lor, şi cu buzele lor prăjite de arşiţa sbu-ciumulul îţi ridică laude şi strigă: Mărire Ţie! Viteazului Vitejilor! * * * în tine stă mîntuirea noastră! . . . Zilele de serbătoare de astăzi Te aduc în mijlocul cald al privirilor noastre . . . întregul neam cade 'n genunţl înaintea moaştelor tale, împreună mînile spre rugăciune fierbinte, din inimă curată ... şi iată, deasupra raze! tale apare sabia Ta strămoşască — de un lat de palmă — şi creşte, tot creşte şi străluce mîndru în ochii tuturora . . . Asta-I semnu, că păha-rul suferinţelor s’a umplut... că vine ziua de apoi a judecăţii drepte, a răsplătirii după cinste şi adevăr... Şi razele soarelui cad pe boltitura înegrită a lăcaşului dumnezeiesc şi-I dau lumina şi seninul ceriului... Icoanele sfinţilor noştri schin-juiţl să împodobesc cu o aureolă sfîntă. Feţele îngenunchiaţilor se însenină, ochii lor oglin-dează credinţa în izbîndă, buzele lor încep să murmure, să rostească, să cînte tot mai tare, tot mai tare un imn de preamărire, de credinţă în Tine, părintele sfinţilor noştri, şi pînă cînd moare în întunerecui păcatului ultimul sbuclum al lanţurilor sclăviel, neamul întreg se ridică în picioare, în mînă cu stîlpărî de serbătoare, în suflet cu evlavie de mucenici, şi-Ţî strigă din adîncul inimii: Ştefan, Ştefan, fii bine-cuvîntat! Horia Petra-Petrescu. întemeierea Mănăstirii Voroneţ de Ştefan-cel-Mare. www.dacQFomanica.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 245 FOI RĂZLEŢE. N. larga, Istoria lui Ştefan-cel-Mare povestită neamului romînesc şi tipărită pe chieltuiala Ministeriuluî de Instrucţie publică. Bucureşti. Minerva, Institut de arte grafice şi editură, 1904, 1 volum de 372 pp. Preţul. 75 bani (ediţia de lux, adnotată — 2 lei 50 bani.) «... Amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a creştinătăţii neamului. Uneori mai tare, alteori mal slab, dar nici un vînt năpraznic n’a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mîn-drie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al Romînimiî. O scînteie din această flacără e cartea de faţă». Ast-fel îşi încheie cuvîntul introductiv al cărţii cel mai luminat şi vrednic tîlcuitor al domniei lui Ştefan-cel-Mare. Nici unul dintre cei cari ad căutat a preamări în cuvinte memoria sfîntă a Voevodului nebiruit, acum la împlinirea alor patru sute de veri, dela moartea lui, nu a prăznuit, cu mai dreaptă dragoste de neam şi adevăr pomenirea vremurilor, cari trezesc niîndria trecutului în urmaşi şi le oţetesc puterile pentru munca grea din viitor — cînd va să fie «războiul cel Mare.» — Meritul cărţii DIui lorga însă nu se mărgineşte numai în apoteozarea vrednică a Domnului Moldovan, ci, lucru neobicinuit Ia cărţile apărute cu asemene ocasii, întruneşte în sine valoarea unei monografii istorice lucrată cu aparatul critic de care dispune dsa, aşa îneît în forma în care se pre-sinlă e prima istorie complectă a Domniei lui Ştefan-cel-Mare. încercările mai mult literare de mai nainte, nu se pot asemăna cu ea. Pe lingă istoria completă a domniei lui Ştefan, ea cuprinde multe date interesante, cum sînt cele din cartea 1, unde se spun lucruri frumoase şi noi despre: I. Ţara Romînilor, Ţara — Romînească; 11* Moldova, pînâ la Ştefan cel Mare şi III. Domnia lui Alexandru cel bun. Cetitorul mai găseşte în această carte istoria Moldovei înainte şi după domnia Străbunului înţelept, povestită pe scurt şi lămurit. — Admiraţiune şi cinste se cuvine învăţatului care ne călăuzeşte cu lumina minţii lui pe cărările trecutului glorios, din care mai ales cei obidiţi pot să se întărească. Reproducem, drept specimen: T. Lupta dela Podul-Inalt. .... Duşmanii veniau dela Bîrlad, trecuseră de Vaslui şi acum ei apucau spre Iaşi, unde eraft Curţi domneşti din timpuri mai noauă. In locul unde pîrăul Racovăţului se varsă in Bîrlad făcînd o mlaştină între poduri, trecerea era deosebit de primejdioasă. Un pod de lemn lega cele doauă ripT, pod bun pentru drumeţii obicinuiţi, chiar şi pentru carâle de marfă ale Lio-venilor, dar cu totul nepotrivit pentru a ţinea greutatea cămilelor, a tunurilor, a miilor de cai, a zecilor de mii de oameni, — buclucul, veşnic îngrămădit, al Turcimii. Din desişuri guri de tun, ca nişte ochi de mort, pîndeau podul deasupra prăpastie! umede. La marginea codrului aşteptau Săcuii cu săbiile. Iar în fund ardeau în noaptea de Ianuar, a treia zi după sf. Ioan, 9 spre 10 ale lunii, focurile la cari seîncălziau ţăranii în cojoace, cu arcele pe umăr şi ghioagele răzimate de fagi şi stejari. Ştafetele spusese că Turcii se apropie că, sunt la cel din urmă popas şi vor veni odată cu ziua. Se ridică atunci o dimineaţă, care nu sămăna cu dimineaţa roşie a ’nfrîngeriî Polonilor. Acum era o dimineaţă oarbă, cu neguri groase lăsate pe lumina ei. în chiote de îndemnare şi îndreptare, venia învălmâşala de călăreţi a beglerbe-gului prin glia cleioasă, tăiată de mărăcini şi de laţurile buruienilor uscate. Cei ce apucară a răzbate se suiră pe seîndurile podului, grăbiţi spre moartea ce pândea în ceaţă. . Tunarii ţintiră după sgomot, din amîndoauă laturile drumului mare, şi podul se prăbuşi în răgnete de spaimă şi durere pe care le înăbuşi îndată chiotul ce cutremură pădurea. Ca o ploaie deasă şi iute, ropotirâ îndată săgeţile: erau aşa de mulţi duşmani, aşa de învălmăşiţi în strîm-toarea peirii, — Termopile ale neamului nostru — îneît arcaşii nu puteau greşi. Ele veniau din toate părţile, minate de un vîrtej dc ură. Fuga era cu neputinţă : gloatele nebune se împingeau tot înainte, şi cei din urmă, grăbiţi să resufle în larg, nu ştiafl ce opreşte pe cei dintîiu. Groaza dădu aripi acestora. Un iuruş puternic, şi poate pădurea blăstămată îşi va perde farmecul ucigaş! Strivind trupuri cari făcuseră a doua oară un «pod înalt» de-asupra rîpei, Spahii în haine bogate, pe cai arăpeşti, se aruncară asupra isvoruluî săgeţilor. Secuii fură călcaţi în picioare, şi se împrăştiară lăsînd multe trupuri în urmă. Ei erau străini şi fuga nu Ie descoperea căminurile. Ţăranii ştiau însă ce-î aşteaptă pe dînşiî şi pe toţi ai lor, din neam în neam dacă vor cutezaşi se vor clinti dintre copacii aceştia ai codrului, dacă o spărtură se va face în zidul lor de pepturi goale. Topoarele, securile, ciomegele, ghioagele bătură turbat asupra haitei lupilor ; coasele începură a tăia holda cruntă a picioarelor cailor turceşti. Cu cît ţinea mai mult frămîntarea, cu atîta amestecul se făcea mai straşnic în desişul zăpăcit al duşmanilor. Ei nu mai ştiau nici pe cine afi în faţă, nici pentru ce se luptă. Sultanul nu era în mijlocul lor ca să strîngă pe toţi în jurul lui şi să-î în7 drepte, pe c.'nd dincolo Domnul căl'uzia toate mişcările. Ziua nu se limpezise încă pe deplin, www.dacQFomanica.ro 246 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 cînd toată puterea vrăşmaşă, pedestrime, călări, salahori, tunuri, lăsă lunca sîngeroasă şi fugi, cete-cete, în toate părţile. Şi în ziua aceia de Marţi, a desăvîrşitei biruinţe — cea mai mare din viaţa lui Ştefan, şi asupra celui mai puternic duşman —, şi Miercuri şi Joi, pîlcuri de vînătorî se ţinură în urma duşmanilor. Mlaştinile-i îngliiţiau, pădu-rile-i prindeafl în braţJe lor negre, dîndu-i în puterea Romînilor, ghiaţa rîurilor se sfărma pră-buşindu-î în adîncimi. Secerişul de iarnă al trupurilor urma ziua şi noaptea. Unii dintre învinşi avură mai mult noroc în nenorocirea lor, şi nimeriră la vadul cel mai apropiat, al Obluciţeî, care ducea la lsaccea, pe pămîntul turcesc al Dobrogeî. Alţii crezură că se asigură mai bine, năpustindu-se peste Şiret înapoi în ţara lui Laiotă. Dar acest Domn slab era necredinţa în chip de om. El ştia, că în tabăra Iui Ştefan se află Basarab cel tînărcare cercase în toamna trecută să-i smulgă domnia; el vedea că Turcii nu pot repune pe puternicul Domn Moldovean, el se aştepta ca Ungurii din Ardeal, cari primiseră cu cea mai mare bucurie vestea isbîndeî lui Ştefan, ca însu-şî Craiul Matiaş, care răspîndi îndată în lumea întreagă vestea isprăvii strălucite pe care o făcuse Voe-vodul său moldovenesc, să se amestece îndată în afacerile răsăritene. Astfel, ca să se Îmbuneze cu creştinii di’mprejurul său, el lovi cîteva frînturi de oaste turcească ce-î rătăciau prin ţară, privită de Turci ca a lor, şi trimise unui prieten ungur un steag ca dovadă a vitejiei sale. E drept că şi în lupta dela Podul-înalt el pare să fi cruţat pe Romîni, cruţîndu-se şi pe dînsul, adecă nemesteeîndu-se mai de loc în crîncena învălmăşală. Din partea lui, Ştefan rămase în locul unde învinsese. El puse să i-se aducă înainte prinşii foarte mulţi la număr, care scăpase de moartea în luptă, numai ca să găsească pe urmă una mai puţin cinstită şi mult mai dureroasă. Mulţi erau fii de oameni vestiţi şi bogaţi, aşa îneît boeriî lui Ştefan vorbiau de răscumpărarea lor. Dar Domnul nu voi să audă de tîrguială pentru a da drumul acelora, cari i călcase ţara în picioare şi întinseseră o mînă îndrăsneaţă cătră cununa sa. «Dacă aveţi atîţia bani şi putere, ce-aţi căutat aice la mine» strigă el nenorociţilor cari fură înfipţi în ţepile ce împodobiră sălbatic mlaştina cruntă. Singur fiul Iui Isac-beg, din marele neam al lui Evrenos-beg, ce se luptase cu Mircea Domnul muntean, fu cruţat de această cumplită moarte. Se făcu apoi postul de pîne şi apă care se juruise lui Dumnezeu în clipele cele grele ale aşteptării. Apoi ţăranii se împrăştiară pe la satele unde în curînd mînile lor de viteji erau să treziască sămînăturile noauă. Iar «Ştefan Voevod cu mila lui Dumnezeu» — şi a nici unui om de pe pămînt ! «Domn al ţării Moldovei» stînd în scaunul său din Suceava, pe care nu-1 putură răsturna duşmanii, scria la 25 Ianuar, în-tregei creştinătăţi cele ce se întîmplase, cu ajutorul celui ce sprijine dreptatea, în lunca Bîr-laduluî. «Cînd am văzut noi aşa oaste mare», — spune el tuturor acelor oameni vestiţi cari nu prea auziseră de dînsul pînă atunci, — «neam ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi armele noastre, şi le-am stătut împotrivă şi, cu ajuto-riul lui Dumnezeu cel atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai Creştinătăţii întregi, şi i-am sfărmat, şi i-am călcat în picioare» . . . FIÎ GATA. Copile iubeşte-ţî cu sete Pămînt ul străbunilor tăi; Fiî gata, cînd glasul de trîmbiţî Pluti-va prin munţi şi prin văi. Aleargă cîntînd spre Suceava Că Ştefan îi chiamă şi azi, Din aprige hoarde Tatare Să 'nalţă la Nistru zagaz. Pe drumuri umbroase trec pîlcuri Voinicii cu chip viforos, Că Turcii întrat-afi şi-i jale Şi flăcări în ţara de jos ... Priveşte, se’nfăşură în zare Vîrtejurî de munţi uriaşi, Nu-s norii minaţi de furtună Sunt cete de mîndri plăeşi; Ascultă, pădurea-şi răstoarnă Stejarii, şi urlă tuvoi Nu-Î dînsul, e tunet de bucium, Semnal, înţeles de eroi; Prin larma pîraelor noastre, Să tîngue duşmani făloşi; In florile roşii din luncă E sînge vărsat de strămoşi. .. Fti gata, cînd glasul de trîmbiţî Pluti-va prin munţi şi pe văi, Copile iubeşte-ţî cu sete, Pămîntul străbunilor tăi, G. TUTOVEANU. www.dacQFomanica.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 247 CRONICĂ $1 NOTIŢE. Coperta atît de frumoasă a acesluî număr e lucrată de pictorul nostru mult apreciat, dl Octavian Smigelschi. Credem, că noi cel adunaţi în prejurul acestei reviste, atît cel cu penelul cit şi cel cu condeiul, am interpretat sentimentele obşteşti de veneraţiune ale neamului nostru, închinînd acest număr luminatului şi viteazului Domn al Moldovei. Nădăjduim că cetitorii noştri îl vor primi cu aceiaşi dragoste, cu care noi î-am dat fiinţă. Abonenţiî noştri, cari şi-au achitat abonamentul pe întreg anul curent, primesc şi o cartă poştală ilustrată, representînd chipul Iul Ştefan-cel-Mare, lucrat de pie-torul Costin P. şi esecutat artistic în mal multe culori. Ilustraţiile acestui număr sînt toate privitoare Ia Ştefan-cel-Mare: Ştefan-cel-Mare după evangelia dela Vo-roneţ, luată din «die Ostereichisches Monarchie in Wort und Bild,» Viena 1899 p. 29., care se crede că e singurul chip adevărat aiul Ştefan-cel-Mare. 2. Mănăstirea Putna, după o zugrăvială din veacul al XVIII-lea şi mănăstirea Putna de astăzi luate tot din op. citat. 3. Piatra de pe mormîntut lui Ştefan-cel-Mare, luată din cartea dluî N. lorga, «Istoria Iul Ştefan-cel-Mare». 1904. p. 168. * f Prof. lonescu-Gion a încetat din viată Marţi ia 12 Iulie nou în Bucureşti. Lumea didactică şi ştiinţa romînească a pierdut într’insul un muncitor harnic. Înmorinîntarea se va face Joi. — Gion s’a născut la 14 Octombrie 1857, în Piteşti. Studiile secundare şi le-a făcut la liceele Lazăr şi Sf. Sava din Bucureşti, apoi şi-a continuat studiile universitare în Franţa şi Belgia, de unde a luat diploma de doctor în litere şi filosofie. Ca ziarist, Gion a colaborat la nenumărate ziare şi reviste, între altele la «Telegraful Romîn» şi «Binele public.» Foiletoanele sale literare şi teatrale din «Romînul», la care a colaborat dela 1883 pînă la 1891, au făcut mult sgomot. A mal scris la «l’Independance Roumaine» şi la «Revista Nouă» a lui Hasdeu etc. în corpul didactic secundar, Gion era considerat ca unul din cel mai distinşi şi valoroşi profesori. A fost: profesor de istorie la şcoala normală de institutori, profesor de limba franceză la «Matei Basarab», secretar general al ministerului instrucţiei, şi inspector general al învăţămîntului secundar. De cîţî-va ani, Academia Romînă îl alesese membru corespondent. lonescu-Gion lasă un mare număr de scrieri istorice şi literare, din cari cităm: «Ludovic XIV şi Constantin Brîncoveanu», «Elementul pitoresc în cronicele romîne», «Entuziasmul în trecuta generaţiune», «Studiul istoriei naţionale în şcoalele noastre», «Geografia n cronicarii romîni», «Astra» (roman), «Nuvele» «Călătoria Iui Carol XII prin Romînia», «Duşmănia lui Mihaî Viteazul», «Bucureşti în timpul revoluţiei franceze», «Romînia în secolul XVII», «Schiţă geografică», «Cum vorbim», «Raport asupra esposiţiei geografice internaţionale dela Berna», «Din istoria fanarioţilor în Romînia», «Museul pedagogic romîn», «Dofto-ricosul meşteşug în trecutul ţărilor romîne», «Ciuma şi holera după zaveră», «Poetica romînă», «Mihail Kogăiniceanu şi răpirea Basarabiei», «încercare asupra istoriei ştiinţelor în ţările romîne», «Din istoria şi comerţul Braşovului în secolul XVI», «Generalul Fiorescu», «Portrete istorice», «Liceul Ţepeluş-Vodă» (piesă), «Istoria Bucureştilor», «Şezătoarea Ştefan-Vodă» etc. * Dl I. Kalinder a propus, şi Academia a votat crearea unul Muzeu, în care să se adune tot ce se va mai găsi de pe vremea legendarului erou. Muzeul va purta numele: «Muzeul Ştefan-cel-Mare». Tot dl 1. Kalinderu într’o circulară aminteşte agenţilor de pe domeniile Coroanei ca în ziua de 3 şi 4 Iulie să serbeze cu căldură şi pietate memoria Sfîntulu Ştefan, ţinînd cuvîntărî în graiul poporului despre isprăvile şi cucernicia Voevodulul, cari sînt inspirătoare de alte fapte măreţe, de gîndurî înalte, dătătoare de viaţă pentru un popor. Dl I. Kalinderu a luat măsuri de a se trimite tuturor şcoalelor si agenţilor domeniilor portretul Marelui Voevod. * Paul Kriiger. «77iegreat Boer» cum îî ziceau englejiî, Ohm Kriiger, cum îl numiau burii săi, Paul Kriiger fostul preşedinte al Transvaaluluî şi-a încheiat viaţa plină de momente sgudui-toare. Departe de ţara sa pentru care a muncit şi luptat viaţa întreagă, şi-a închis ochii pe veci, în noaptea de 14 Iulie n. în orăşelul Cla-rens lîngă Geneva, unde se retrăsese încă din Mal, ca să-şî vază de sănătatea sdri ncinată. Tragicul sfirşit al răsboiului jpentru neatârnare ce cu atîta vitejie l a dus mica republică a Transvaaluluî e încă destul de recent. Cu moartea eroicului preşedinte s’a sfîrşit acum şi ultimul act . .. Născut la 1825, din părinţi săraci, anii copilăriei şi î-a petrecut pe câmpiile întinse ca păstor de vite. în luptele pentru neatîrnarea ţării sale de sub jugul englez, Kriiger a luat parte activă. La 1883 devenind Transvaalul independent, fu proclamat de preşedinte al republice!. . El a fost primul şi unicul preşedinte al acestei republice de scurtă durată. Englejii cari nu se puteau împăca cu ideia unei republice independente în nemijlocita apropiere al coloniilor lor africane, în repeţite rîndurî au pus la www.dacQFomanica.ro 248 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 cale răscoale. Aşa la 1896 bande înarmate ati călcat sub conducerea luî Jameson în Transvaal, dar Krilger ajutat de burii săi iubitori de libertate li-a nimicit. La 1899 isbucni răsboiul între colosul englez şi o mînă de ţărani pacinicî. Tunurile moderne, s’au dovedit însă mai tari decît vitejia unor mici cete neorganisate pentru răsboi, şi după doi ani de lupte crâncene, republica Transvaalului încetă de-a mai ezista. Kriiger luă lumea în cap. Rînd pe rînd bătu la uşile marilor puteri rugîndu-le să întrevină pentru nefericita sa ţară ajunsă în robie. înzădar. Soartea ţării sale era pecetluită. Mâhnit în adîncul inimii, sdrobit de suferinţi se retrase în ospitala Şvi-ţeră, unde şi-a închieat . tragica viaţă. O singură dorinţă mai avea: să fie aşezat spre odichnă în pămîntul ţării sale, lîngă soţia sa, alăturea de fii seî morţi pentru ţară. Dorinţa i-se va împlini : guvernul englez nu î-a refuzat această ultimă mîngăiere . . . Kriiger îşi va revedea ţara scumpă, dar nu cum o visase .. . * Clopotul dela mănăstirea Putnz, ce este făcut de Ştefan cel Mare, se chiamă Buga. Acest clopot s’a stricat şi s’a prefăcut de doauă ori, la 1763 de mitropolitul Iacob Putneanu şi la 1818 de egumenul Filaret. Călugării cred că el sună: «AuziDoamne glasul lor.» (Din «Viaţa şi faptele lui Ştefan Vodă-cel-Mare» de Dimitrie Bolintineanu, Ed. II. Bucureşti 1870.) * * * Cehov. O figură măreaţă a literaturii ruseşti s’a stins. Alăturea de crucile marilor măestriî ai condeiului: Puşkin, Turgenjev, Dostojevsky se ridică o altă cruce, amintind trecătorilor că supt ea zace un scriitor slăvit: Anton Cehov. Moartea are seceriş bogat în împărăţia pravoslavnicului ţar. în scurt răstimp Rusia a pierdut doi oameni mari şi luminaţi: pictorul Vereş-ciagin, mort cu prilejul catastrofei vaporului «Petropavlovsc», şi nuvelistul A. Cehov, care de asemenea se pregătia se meargă pe cîmpul de răsboi. Moartea însă îl ajunse pe cale, în Ba-denweiler, la 15 Iulie n. Cehov, născut la 1860 în Taganrov, se pregătise pentru cariera medicală. Avea deja diploma de doctor în medicină, cînd s’a dedicat cu desăvîrşire literaturii. A scris mai ales nuvele şi schiţe, în cari e aproape neîntrecut. Însuşirea genială, aiul Cehov e obiectivitatea în zugrăvirea tipurilor sale; nu autorul ne vorbeşte, ci oamenii pe cari i înfăţişază. în nuvelele sale ne presintă mai ales tipurile caracteristice ale Ruşilor, pe ţăranul de rînd, nobilul, poliţaiul, criminalul, fanaticul. Din toate scrierile sale transpiră durerea adîncă ce-o simte văzînd poporul rus aşa înapoiat în cultură. «împărăţia Rusiei s’a întemeiat la 862, dar Rusia liberă, Rusia cultă încă nici nu s’a început» zice într’un loc. Ca să-şi cunoască poporul a făcut neîntrerupt călătorii, a cutrierat Rusia dela un capăt la celalalt. între numeroasele sale scrieri, cari aii fost traduse în toate limbile europene, locul întîi îl ocupă nuvelele: «Povestiri, în amug, Oameni negrii ş. a. A scris şi cîte-va drame, cari însă nu stau pe nivelul povestirilor. în numărul viitor al revistei noastre vom da în traducere romînească una dintre aceste povestiri. * «Masa studenţilor romîni din Braşov» urmează să împliniască tot mai mult misia, ce i-au destinat-o fondatorii ei. Din a IV-a Dare de samă pe anul de gestie 1903—1904, ce nî-a venit la redacţie scoatem următoarele date: Numărul elevilor împărtăşiţi cu prînz gratuit a fost de 31. — Venitele fondului general aii fost de cor. 5605 86, erogaţiunile de cor. 33152 95. Resultă deci un prisos curat de 2289 93 cor. care s’a adăugat la capital. Toate fondurile la olaltă represintă 27869 cor. 72 bani, faţă de 20863 cor. 85 bani în anul trecut. — Darea de samă publică şi un apel cătră toţi romînii de bine să contribue cu mult cu puţin la mărirea fondurilor. Scopul frumos ce-1 urmăreşie masa ştudenţilor merită sprijinul tuturor. Jertfiţi din prisosul vostru o fărimă pe sama celor ce n'au. * Dl dr. Sexti! Puşcariu, a făcut în ziua de 21 Iunie a. c. examenul de docent la Universitatea din Viena. în 9 a lunii curente şi-a ţinut lecţia de deschidere, făcînd o privire generală asupra literaturel romîne. La toamnă îşi va începe cursurile regulate din Istoria limbel roinine Despre tesa de docent, pe care o am anunţat, vom vorbi in numărul viitor, publicînd o dare de samă mal amănunţită. Felicitările noastre, iubitului nostru colaborator. * George Sand. în grădina Luxemburgului din Paris, la 1 Iulie noii? s’a desvălit bustul celei mai geniale femei a veacului trecut. întreaga Francie a sărbătorit cu mult entusiasm, prin acest act, centenarul naşterii unei podoabe a literaturii franceze, care a strălucit aproape o jumătate de veac. Această femeie, adorată şi admirată şi de contimporani, şî-a început cariera literară tîrziîi, în puterea vîrsteî femeieşti, aproape la 30 ani, după ce fusese măritată din dragoste şi întemeiase familie, dînd naştere la doi copii, pe cari î-a iubit şi lî-a dat o educaţie aleasă, pe lîngă toată viaţa ei aventurioasă de mai tîrziu. George Sand — sau după numele familiar Aurora Duvin — după ce îşi părăsi bărbatul, pe Marchisul Dudevant, care o înşelase şi-î chel-tuise şi averea, a plecat la Paris să-şi cîştige pînea de toate zilele. La început picta evantaie şi o ducea de pe o zi la alta împreună cu cei www.dacQFomanica.ro Nrul 12—13, 1904 LUCEAFĂRUL 249 do! copii. Deodată începu să scrie. Primul roman «Rose et Blanche» l-a scris împreună cu Jules Sandeau — dela care şi-a luat şi pseudonimul, — mai în urmă scrise singură «Indiana» şi «Valentine». După acest din urmă roman deveni celebră şi bogată. Intră în cercul celor dela «Revue des deux Mondes», care se bucura de mare vază. Aceasta s’a întimplat pe Ia anii 30, cînd în Francia aerul literar era înseninat de frumoasa şcoală romantică, a cărui rege era Victor Hugo. Toată ceata «revoluţionarilor melancolici», oameni cu adevărat mari: Victor Hugo, Theophil Gautier, Lamartine, Heine, Balzac, Dumas-tatăl, apoi Musset, Chopin, Liszt şi alţii, atî fost Fermecaţi de «ochii mari şi negri-catifelaţî» ai femeii înzestrate cu o inteligenţă scăpărătoare şi cu un temperament demonic. Toţi aceşti preoţi ai artei au fost şi amanţii ei. Unii dintre ei, cum a fost bietul Musset şi melancolicul Chopin, au plătit cu viaţa dragostea lor cu această femeie ul-tra senzuală. Mulţi î-au şi adus reproşuri aspre pentru purtarea ei crudă şi infidelă. Pentru George Sand însă dragostea era mai presus de toate şi anume dragostea care nu cunoaşte hotare, regule convenţionale şi timp. Chiar şi primele romane sînt un fel de apoteozare a dragostei atotputernice, aşa după cum ne-a dat-o natura. într’o scrisoare de mai mai tîrzifî scrie: «Nu crede nici mazurcelor lui Chopin, nici jăluirii lui Musset, nici acelor multe articole rele cari se scriu despre mine în timpul din urmă 1 Ceteşte «Elle et Lui» şi «Lucrezia Flo-riani». Eu am dreptate: iubirea nu e pace, ci o luptă pe moarte şi viaţă, şi acela are dreptate care prin ori-ce mijloace învinge. Iubirea e Dzeu — ei totul e permis. Aceasta am predicat-o în romanele mele şi aceasta am practicat-o şi în viaţă.» Ast-fel îşi justifică cariera literară şi amoroasă femeia care se laudă că n’a fost bărbat pe lume care s’o fi putut învinge. George Sand era o natură lirică care adora mai presus de toate natura. Din această iubire a naturii s’a desvoltat şi ceialaltă iubire, căreia se închină aproape toată viaţa ei. La dînsa iubirea şi literatura sînt cu totul identice, fiind-că de multe ori iubirea devine literatură şi invers. în partea a doua a carierei ei literare a scris mai mult romane tendenţioase în care discuta principiile democratice, socialiste şi comuniste, cari pe-atunci aveau farmecul noutăţii. Ca valoare literară aceste din urmă sînt inferioare, dar totuşi destul de interesante prin problemele de cari se ocupă. Viaţa acestei femei curioase, care se purta bărbăteşte,fuma — lucruri neobicinuite pe vremea el — presintă momente cu adevărat frumoase, carî^tocmaî în frumuseţea lor nu se pot tot-de-auna^şijorU unde^povesti. Muzeul Aman. Casa regretatului pictor din Bucureşti, Teodor Aman, întemeietorul artei naţionale romîneştî, a fost cumpărată de ministerul Cultelor şi instrucţiunii publice şi va purta pe viitor numele Muzeul Aman. în corpul 1 al clădirii se vor aşeza lucrările artistului păstrate cu atîta sfinţenie de soţia sa, precum şi cele aflătoare în poses unea Ministeriului Instrucţiunii şi a altor persoane cari ar voi să le cedeze. Aici se vor mai păstra utensilele cu cari să servea Aman la pictură, sculptură şi la reproducerea gravurilor, representînd lucrări de ale sale, instrumentele de musică cu cari cînta în oarele de recreaţie, desemnurî de mare valoare în original, etc. în corpul al Il-lea al clădirii se va face o secţiune pentru elevele şcoalei de Bele-Arte din Bucureşti, cari actualminte au o sală în Ateneu. Inaugurarea Muzeulul-Aman se va face cu mare pompă la toamnă; va azista la inaugurare şi M. S. Regele, care s’a interesat totdeauna de lucrările Iui Aman. Conservator al muzeului a fost numit poetul nostru St. O. losif. * * * Gocthe şi Italia. Geniul nu cunoaşte hotare politice. El nu se adresează numai unei mulţimi mărginite ci omenirii întregi... luminează ca soarele universului nemărginit. Nu analizează chestiuni vremelnice, ci chestiuni eterne, ce ati frămîntat şi vor frămînta de-apururi minţile gînditoare.... Şi chiar de aceea geniile nici nu au patrie. Amintirea lor e sărbătorită cu aceiaşi evlavie de cătJă toate popoarele culte. Reflexiile acestea ni s’aii impus din prilejul frumoaselor serbări literare ce au avut loc zilele acestea la Roma. S’a desvălit anume impozanta statue a Iul Goethe, dăruită urbei eterne de cătră împeratul Germaniei, în amintirea operelor create de autorul Iul »Faust» pe pămintul italian. Actul desvăliriî Ia care au luat parte Roma întreagă, în frunte cu regele său, a fost un mare triumf pentru cultura germană şi totodată o fraternisare spirituală între cele două mari popoare, înzestrate cu un rol civilizatoric atît de înseninat. Regele, primarul Capitalei şi ministrul de culte Orlando şi-au exprimat cu toţii dorinţa în vorbirile lor, ca statua Iul Goethe a acestui fiu adoptiv al Italiei, să râmînă nu numai un simbol al păcii, ci mai ales al frăţiei între spiritul latin şi cel german. * Papa •şi aniversarea lui Ştefan-cel-Mare. Cu prilejul aniversării de 400 am dela moartea lui Ştefan-Cel-Mare, dl Vladimir Ghica a trimis Papei dela Roma o telegramă, în care i face cunoscut că se serbează în Romînia al IV centenar al Iul Ştefan-cel-Mare, pe care Papa Sixt IV l-a supranumit «Luptătorul lui Christos». Papa Piti X-a a răspuns imnediat, pirn cardinalul secretar de stat, Merry del Val, că i-a www.dacQFomanica.ro 250 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13, 1904 parte la serbarea care reaminteşte gloria marelui nostru erou naţional, numit «Luptătorul lui Christos.» Iată şi textul depeşei: Roma, 14 Iulie n. «Sîntul părinte ia parte la festivitatea ce aminteşte pe marele vostru erou naţional, pe care Papa Sixt IV l’a numit Atletul Iul Christos, şi din toată inima împărtăşeşte nobililor săi fii din România, binecuvîntarea apostolică, dînd espresiune dorinţelor sale pentru fericirea lor şi pentru prosperarea patriei lor glorioase.» Cardinalul Merry del Val. * Concursul societăţii pentru crearea unui fond de teatru romîn. După cum se ştie societatea pentru crearea unui fond de teatru romîn, astăvară hotărîse să acoarde un premiu de 500 coroane pentru o bună piesă dramatică originală. S’au şi presentat opt concurenţi, dintre cari numai doi din Transilvania. O comisiune compusă din publicişti bucureşteni şi ardeleni va avea să se rostească în curînd asupra valoare! celor opt piese. Piesele aceste sînt următoarele: 1. «Figura neagră» sau «Lupta între cei obijduiţî şi obijduitori». Episod istoric. Tragedie, 5 acte. — 2. «Ireparabilul», piesă în 5 acte. — 3. «Lichele», piesă dramatică în 2 acte. (Autor ardelean.) — 4. «Năbădăile magnetismului provocat», farsă în 5 acte. — 5. «Pintea Viteazul», dramă istorică în 5 acte şi 1 tablou. (Autor ardelean.) — 6. «Prăpastie», dramă în 3 acte şi un tablou. — 7. «Sergentul Căr-tuşia», comedie în 2 acte. E dureros.şi oarecum caracteristic indiferentizmui scriitorilor noştri, mulţi puţini, câţi i avem, faţă de ori ce viaţă productivă literară. Nu vreau să scrie nici pe bani. Măcar era vorbă să dovedim, acum în prajma înfiinţării unul teatru romîn la noi, că avem o leacă de ambiţie proprie şi participarea în proporţie inversă la concurs ne stetea cu mult mai bine. CĂRŢI $1 REVISTE. (Dări de seamă şi notiţe bibliografice). Făt-Frumos Nr. 7—8, e închinat în întregime amintirii Marelui şi Sfîntuluî Voevod Ştefan. Sumarul acestui număr frumos e următorul: Redacţia închinare. N. Gane. — Amintiri de călătorie, A. C. Cuza — Şcoala Iul Ştefan Vodă, G. Tutoveanu. — Fii gata, (poesie) Econ. I. Antonovici. — Retragerea Iul Ştefan Vodă dela Dunăre Ia Rîpa Buftil, pe dealul Taberiî din comuna Bogdana, ele. D. Nanu. Imn lui Ştefan, Cav. C-Stamati. — Mănăstirea Putna, Al. A. Naum. — Imn lui Ştefan-cel-Mare, Miron Pompiliu. — Însemnări, Gr. V. Prut. — Libertate, (poesie), Emilgar. — Ziua de 2 Iulie 1904, I. Ciocîrlan. — Clipe dela ţară, A Mândru. — Mănăstirea Putna (poesie), D. V. Stefănescu. — Mal mare decît Vodă, (legendă) Econ. I. Antonovici, documente dela Stefan-cel-Mare. Din arest număr jubilar, reproducem şi noi poesiile d-lor: Tutoveanu, Nanu, Naum şi Mândru, cu glasul lor de serbătoare să se împreune cu al nostru. * * * «Viitorul» e numele celei mal noul fol romîneştl, ce apare de două ori la lună în Cernăuţi. Numărul 1, apărut la 15/28 Iunie, se prezintă cu un cuprins bogat şi variat. Programa foii e «apărarea clerului ortodocs-romîn». — «Viitorul» costă pe an 10 cor. * * * Jubileul «Familiei». Numerele din urmă (23—24) ale «Familiei* cuprind un amănunţit raport despre frumoasele festivităţi arangiate la Oradea-mare. Aduc vorbirile jubilantulul, precum şi cele ale tuturor reprezentanţilor numeroaselor corporaţiunl. Spaţul îngust nu ne permite să ne ocupăm mai în detal cu aceste numere, dăm dară numai cuvintele dela început ale frumosului discurs rostit de ilustrul jubilant, cuvinte pline de modestie şi adevăr: «Cu sfială mă prezint în faţa acestei strălucite adunări, căci mare e onoarea ce mi se face şi mici sînt meritele mele pe cari le pot pune în cumpănă. Şi dacă ar fi vorba numai de persoana mea, modestia ar fi trebuit să mă opriască d’a trece pragul acestei sale. Dar această festivitate nu este numai a mea; ea se avîntă mal sus de cultul personal, este manifestaţia instinctului de trăinicie al unul popor, care ţine să se afirme şi care răsplăteşte cu toată căldura dragostei sale pe cel cari muncesc pentru înaintarea lui. Ziua de astăzi este o zi de serbătoare a limbii, literaturii şi culturii romîneştl, sfînta treime căreia mă închin cu evlavie şi căreia l-am dedicat toată viaţa mea . . .» Numerele 25—26 se presintă tot atît de bine. Din cuprinsul bogat remarcăm dedicaţiile (autografe) reproduse din frumosul album oferit dlul I. Vulcan, din partea tinerimii romîne din Paris, şi o schiţă despre «Asilul de noapte» aiul M. Gorkij, de Z. Bârsan. * * * Gh. Silvan, Bătrînul Dan, poveste eroică din vremea lui Ştefan-cel-Mare. Librăria Alcalay, Bucureşti, 1904, pag. 109 în 8° mic. Preţul 50 bani. Povestea e scrisă după poemul luDV. Alexandri Dan Căpitan deplaiu şi e «prinos de admiraţiune, recunoştinţă şi întru vecinică pomenire a Iul Ştefan, Domnul Moldovei cu prilejul împlinirii a patru veacuri dela a lui adormire şi îngropăciune.» Cel care scrie prefaţa acestel cărticele, d-1 Alexandrescu-Dorna, ne_scuteşte de orl-ce apreciare prin cuvintele • «Munţii cu plaiurile, codrii cu vâlcelele, apele cu www.dacQFomanica.ro Nrul 12-13, 1904 LUCEAFĂRUL 251 izvoarele, toate acelaşi slavă şi mărire de veacuri ţi-o freamătă şi ţi-o undesc Ştefane-Doamne 1 Creştetul munţilor şi adîncul văilor, vîrful codrilor şi iarba pajiştelor, sursurul izvoarelor şi valurile rîurilor, clocotesc şi şopăe şi murmură aceiaşi vecî-nică poveste a vitejiei braţului tăd, Doamne 1 Iartă dacă un povestitor, fără seamăn pe lingă veciniei! tăi cintăreţi, încearcă să cînte, de-aici mai încolo, aducerea aminte a vremurilor tale. E un prinos şi acesta de dragoste şi recunoştinţă ce dator e a ţi-1 aduce pînă şi cel mai de pe urmă din cei pe cari Tu l-ai chemat la viaţă şi cari te învieţuesc acum şi-ţi strigă: — Slavă ţie!» Volumul are o copertă în mai multe culori şi un facsimil al peceţii lui Ştefan-cel-Mare. * * * «Thalia Romînă», marş romînesc pentru piano. Dedicaţie ilustrului domn George Pop de Băseşti. Preţul 1 cor. Autorul acestui marş este tînărul nostru artist Iustin CI. luga, cunoscut deja prin mai multe compoziţii reuşite. Se poate comanda dela autor în Deva (corn. Huniedoara). * * * Sămănătorul. No 26: N. lorga. — Politica naţională negativă. In acest articol dl lorga se ocupă de proiectul de lege a lui Berzeviczy, privitor la modificarea legii Invăţămîntului primar şi zice că în potriva acestui proiect noi nu ne putem apăra decît cu minunata armă a culturii. Şi anume a acelei culturi, care se cultivă în familie. «Aici în familie — zice d-sa — să se găsiască limba romînească ţinută în cea mai mare cinste, aici să se găsiască tot ce cartea romînească dă mai bun şi mai sănătos, aici să se găsiască adevăratul cult pentru literatura şi cultura naţională. Iar pentru cei săraci şi neluminaţi dela sate rolul cultural al părintelui de familie e chiemat să-l aibă alt cineva: preotul, care va sluji tot romîneşte, cu toate legile dlui Berzeviczy, învăţătorul, asupra căruia nimeni n’are nicî'o putere acasă la el. — Atunci, dar numai atunci, se poate privi cu linişte la ori ce legi pentru desnaţionalisare.» Aceste cuvinte înţelepte pot servi de un memento tuturor acelora, cari vread să trăiască în legea străbună. Iar familiile noastre, chiar şi cele din Romînia, ar putea să urmeze această povaţă mîntuitoare. — Lupta e însă grea şi presintă mai multe feţe, ergo şi nenumărate mijloace de apărare. Lupta culturală cu cît are graniţe mai largi cu atit e mai intensivă, iar cînd această luptă e susţinută şi politiceşte, sorţii de izbîndă cresc. Numărul mai cuprinde: Vestitorii biruinţii dela Mara-thon după Merheimb de St. O. Iosif; Ceasuri de pace, o frumoasă schiţă de M. Sadoveanu. In preajma focului (schiţă) de N. N. Beldiceanu; Cronică. P0$TA REDACŢIEI. Floare de soc. «Cîntece de Iarnă» 1 .. şi noi ne prăpădim de căldură. Silvin. «Dar Dumnezeu e bun. Mina lui stă întinsă de-asupra capetelor noastre şi ne grăeşte .. .» Nu, mina nu grăieşte, dar îi ameninţă pe cel cari scriu fără a se gindi, — ca d-ta. Poveste. O reproducem : Şi era fata ca’n poveşti Frumoasă foarte tare, Ca din poveşti frumos era Şi tînărul cutare. Ca din poveşti iubirea lor Frumoasă fără veste ... Dar vai şi-amar! pe urm’a fost Şifzestrea tot — poveste. Romeo ... Sărmana Iulie 1 I. I. în O. «O idilă» e ceva, îi lipseşte însă fondul psihologic. Prea puţină acţiune în cadre atit de largi. Pleonasmul de epitete plictiseşte. Cuvîntul «atîta» pe 3 pagini obvine de 19 ori. Idea în sine nu-I rea. Mai încearcă. Pesimist. Aşa-I viaţa: tristă şi fără rost... şi cam scumpă. Observările d-tale sînt adevărate, dar noi din ele nu putem deduce îndreptăţirea pesimismului. «Prima esclamaţiune ce-o scoate copilul abia născut e un strigăt de durere», scrii între altele. Bine, dragă domnule, nu vei aştepta doară să ţină îndată un discurs academic sau să-ţi cînte o arie din «Tannhauser»? V. D. Heine a fost tradus atât de des şi mai ales (de St, Iosif) atit de bine, îneît orî-ce nouă încercare de a-1 mai traduce pare o întreprindere fără şanze de reuşită. Traducerile d-tale întăresc aceste zise ale noastre. Tantalus. In versuri se pot cînta cîte de toate. — Fireşte, mai corespunzător e să cînţî lucrurile frumoase . .. Şî-apoi bine zici d-ta: E 'n luinc lucru mal frumos Şi demn de admirare, Decît o pungă cu mulţi bani Şi-o că8ulltă ’n vale? Noi încă am fost de părerea d-tale, dar administratorul nostru, care se pricepe în al de aste, nl-a făcut să ne lăpădăm de «punctul ăsta de vedere». Ni-a convins anume că este lucru mai frumos: două pungi cu mulţi bani, şi două căsuliţe în vale. Noel. Ar fi ceva, ... dar totuşi nu-i. APARE: ABONAMENTUL: La 1 şi 15 a fie-cărel luni, stil v. Pe 1 an 12 cor., pe jumătate Preţul unul esemplar 50 bani. de an o cor. In Romînia 65 bani. Pentru străinătate 1 an 16 frâne. Redacţia : Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 7. VI., Str. Vorosmarty 60/a. Tipografia «Poporul Romln», Budapesta, strada VOrbsmarty 60/a. PROPRIETATEA Şl EDIŢIA REDACŢIEI. Şef.-retL: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.: OCTAVIAN GOGA. www.dacQFomanica.ro 252 LUCEAFĂRUL Nrul 12—13 1904 r Tipografia „poporul jţotnâti" , se pot procura următoarele: BIBLIOTECA „POPORUL ROMAN": Nr. 1. Moş Călin, novelă de Dorin. (Suplement un călindar de părete.) Nr. 2. Poesil Poporale, adunate de I. B. Pop, înv. (Suplement casa cea nouă a deputaţilor.) Nr. 3—4. Trei istorioare morale, de I. Bota, înv. (Suplement podul nou de peste Dunăre din Budapesta.) Nr. 5. Cântece de Romul Bortoştu. Nr. 6. Trei conferinţe de George Măican, înv. (Suplement un calendar de părete.) Nr. 7—8. Poveşti de I. Popu-Reteganul, înv. Preţul unul număr 20 fllerl. Dragoste copilărească, piesă teatrală de C. Murai, localisată de dr. Iosif Siegescu. Preţul 30 filerî. Octoich Bogat de G. Cătană, broşat 2 cor., legat dela 3—6 cor. Meteor, roman de V. Moldovan, broşat 1 cor. Duşmănie, roman de V. Moldovan, broşat 1 cor. Folcloristică rom., de E. Novacovici, broşat 1 cor. Cestiunea pedepselor în şcoala poporală de I. Velcean, broşat 40 filerî. --------------- S I G I L E ----------------------------- de tot soiul. Dela 3 coroane în sus. Caete de scris şi de comput pentru şcoalele poporale cu portretele lui Şaguna, Gozsdu şi Al. Roman. Suta 1 cor. 60 filerî. Tot de aci să poate procura: Armâna, roman de P. Vulcan, preţul 2 coroane. Almanachul soc. „Petru Maior", broşat 4 coroane. = Cuilanţe in limba maghiară pentru învăţătorii pens. = 100 bucăţi 2 coroane. Să pot comanda apoi tot felul de bilete de visltă, de logodnă, de nuntă, necroloage etc. etc„ cari să esecută în decurs de 24 oare. Comandele se fac plătindu-să înainte. www.dacQromanica.ro