PIRUL 9-11.
PMCJL II!. : ■ . Budapesta/ o lume st, v. 19U4,
r
SUMARUL:
n
«FAMILIA» ..........
CENUŞE ... ........
O COMUNICARE........
ZADARNIC (poesie) ... HOŢUL (schiţă) ... ...
DUPĂ RIGUROS.......
CLIPE DELA ŢARĂ ... APOSTOLUL (poesie).... IOAN B1ANU ... .....
L
Al. Ci ura Z. Bîrsart N. Dobrescu Z. B.
1. Agirbicean Simin I. Ciocirlan Nic. Otavă
Oct. C. T.
O
O
o
o
c
o
o
o
O'
o.
www.dacoromanica.ro
SEMINARUL DIN LIPSCA.......... Oct. C. T.
FLORÎ DE GHIAŢĂ (poesie) ... Liliac
TRAGEDIA OMULUI (Madâch,
   Tabloul VII................. Octavian Goga
FOI RĂZLEŢE (schiţă) ......... Dr. S. P.
DIN INTERMEZZO (poesie) ... Ludovic Daus ILUSTRAŢII: Iosif Vulcan. — Ioan Bianu.
Cronică şi noiiţe. — Cărţi şi revisle.
     „Luceafărul" — fin. III. Nr. 9—11. Budapesta, 15 Iunie, st. v. 1904.
                   AVIS.
       Aducem la cunoştinţa On. cetitori, cari nu şi-au achitat încă abonamentul, că în curînd o să le trimitem chitanţe de încassare prin poştă. 1 rugăm respectuos să binevoiască a le achita, pentru a nu periclita existenţa revistei noastre pe care o susţinem cu multă trudă, şi mari greutăţi.
       Numărul viitor al „Luceafărului" va fi număr duplu (12—13) şi va apărea înainte de 2 Iulie vechiu a. c. cu ilustraţii artistice şi cuprins bo^at, preamărind pe Eroul creştinătăţii.
       Acest număr commemorativ nu-1 vor primi numai abonaţii cari şi-aQ achitat abonamentul.
       Cerem scuze abonaţilor noştri regulaţi c’am întîrziat cu acest număr/ dar vina nu e a noastră, ci a acelora, cărora le place să primească reviste de pomană.
       Pe vechii abonaţi i rugăm să binevoiască a-şi reînoi abonamentul, comu-nicînd adresa exactă, pentru a se evita pe viitor ori-ce neregularităţi.
Editura «Luceafărului.»
               ABONAMENT:
     Abonamentul se plăteşte Înainte! Pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi,: numai pe un an : 7 cor. în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani.
       Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor, sînt rugaţi a ne trimite cîte un esemplar. Rugăm în deosebi pe autorii din Romînia.
www.dacQromanica.ro
                                                „F A MI O A“.
                                                    (1865-1904)
   Pe masa mea de scris stau risipite, de o săptămînă şi mai bine, colecţii vechi de ale „Familiei". E vorba să scriu un fel de studiu asupra acestei celei mai vechi reviste a noastră — şi nu pot.
   Apreciarea obiectivă a criticului e copleşită de dulcile amintiri, atît de recente încă din tinereţe.
   Cum întorc repede filele, mă opresc fără voie la cîte un titlu şi tresar. Mă văd băiat în clasa a V-a gimna-sială, cetind în lungile ceasuri de silenţiu o nuvelă deVasile Ranta Buticescu.Numeleace-sta abia de l-am văzut remarcat în vre-o notă prizărită a cutăreî istorii de literatură ardeleană — şi pentru de-svoltarea gustului estetic la Romînii de dincoace, poate nimeni n’a contribuit mai mult ca dînsul.
   Acelaş lucru l-aş putea spune despre „Familia".

IOSIF VULCAN.
nesc. Şi aceasta începînd cu anii, cînd dincolo nu stabilise încă Eminescu cadrele de marmoră a limbei literare şi cînd părinţii scriitorilor de astăzi, atît de de-săvîrşiţî ca formă, se luptau încă cu greutăţile începutului.
   înainte cu patru-zeci de ani, mamele noastre învăţau a ceti romî-neşte din „Familia", legănîndu-şi visele lor de fecioară în cadenţa era unor versuri, pentru cari critica savantă de astăzi nu are decîtun uşor zîmbet de ironie.
   Şi, răsfoind filele învechite, dau de ilustra-ţiuni ce mi s’au imprimat atît de bine în memorie, de pe vremea cînd eram copil, şi mama, D-zeu s’o odihnească, le comenta în culori fantastice.
   Pe urmă am ajuns la şcoală... auziam pe studenţii mai mari citind pe Eminescu, Instinctul de imitaţie ne răpia, îl citiam şi noi, dar fondul admirabil întrecea ca-
   E cea dintîiu foaie literară de dincoace, drele micului nostru creer şi abia de ne care a reuşit a se împotrivi patru decenii alegeam cu musica dulce a limbii şi cu încheiate ingratitudinei publicului romî- măiastră legănare a stihurilor. „Familia"
www.dacaromamca.ro
192
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
era pentru noi cel mai dulce consolator şi prieten, care avea totuşi unele revelaţii artistice şi pe seama noastră.
   Şi seara în dormitor, cînd se stingea lumina, cel mai isteţ povestitor începea să ne spună din „Florile codrului", „Răzbunarea nevestiî", „Ranele naţiunii"... şi adurmiam, ca să complectăm în vis restul povestei.
   „Familia" a fost hrana intelectuală a părinţilor noştri şi a noastră de-o potrivă. In mijlocul mormanului de reviste literare adurmite în Domnul, ea singură a fîlfăit steagul culturii naţionale şi ne-a scăpat de ne mai pomenita ruşine, ca un popor, care cu fală spune că numără trei milioane, să nu aibă o singură revistă literară măcar.
   Ani de-arîndul, decenii întregi chiar „Familia" era locul de întîlnire al fruntaşilor literaturii din regat cu tot ce s’a scris la noi mai de seamă. Alexandri, Hasdeu, Grandea, Vlahuţă, Delavrancea, V. A. Ureche, Carmen Sylva, Zamfirescu, Poni, Rosetti etc. scriau alături de Slavici şi Buticescu ai noştri. Eminescu şi-a publicat aici primele inspiraţii, iar Coşbuc scria pe atunci numai pseudonim.
   S’a întors însă roata vremii!
   Literatura din regat a luat un avînt aşa de puternic în anii din urmă, încît noi, mai puţin favorizaţi de soartă, am rămas fatal în urmă.
   Din înălţimea de astăzi, corifeilor noştri nu le mai dă mîna să se coboare la fraţii rămaşi în urmă, la „Familia".
   Metropola noastră culturală este luminoasă numai în ochii noştri, cari o privim din umbră, în vreme ce noi rămînem cu desăvîrşire nebăgaţi în seamă. Spiritul de observaţie al criticei bucureştene se mărgineşte la Nord-Est cu Carpaţii. Dincolo de această fatală graniţă, nu se mai poate face literatură ...
   Astfel „Familia" după ce atinsese în
apogeul ei sublimul ideal al unităţii noastre culturale, rămîne isolată, avizată în mare parte la condee începătoare.
   Cele trei-zeci şi nouă de colecţii sînt tot atîtea pagini din trecutul nostru cultural. Generaţie de generaţie îşi depune în aceste colecţii tributul ei de tinereţe şi de idealism, iar d-1 Vulcan, care în raporturile ce le presintă Academiei, e une-orî aşa de sever (ca de pildă, acela referitor la „Sybaris") faţă de aceşti ne-pretenţioşi visători, împărtăşeşte aproape celebrul adagiu al lui Eliad.
   La suverana ignorare a fraţilor de dincolo se adaugă şi străbunul indiferentism al cetitorilor. Cîţi dintre criticii de dincolo citesc „Familia"? Şi iarăşi cîţi o citesc dela noi, mai puţin binecuvîntaţî de soartă cu această înaltă prerogativă?
   Foarte puţini; cu toate aceste fie-care ar fi gata în orî-ce clipă să-ţi spună „opinia" asupra ei.
   Şi „Familia" totuşi n’a sucombat.
   Primesc azi o invitare la festivitatea, aranjată de despărţămîntul Asociaţiuneî în onoarea „Familiei" şi a directorului ei. Şi citesc, că tinerimea universitară, la iniţiativa colegilor din Paris, îşi va trimite representanţii ei de onoare, Şi se vor rosti discursuri frumoase şi se vor închina pahare multe în sănătatea celui mai vechili gazetar al nostru.
   Era şi vremea.
   Era şi vremea să-şi achite publicul datoria de onoare, faţă de un dascăl meritat al condeiului, dascălul nostru al tuturora.
   în mijlocul celor ce se bucură „Luceafărul" încă îşi reclamă un loc modest, rugînd pe bătrînul nostru dascăl să-i primească omagiile.
   Cea mai veche revistă literară nu va rămînea neînduioşată la urările de bine a celei mai tinere din surorile ei!
                                                                                                 Al. Ciura.
www.dacoromanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
193
                                CENU$E.
   Ce mal comoară de gospodărie mal era şi Florea Măgură, bătrînul! De cum da ’n primăvară nu mal avea omul astîmpăr. Pe unde te învîrteaî, îl întîlnial. Plugurile îeşiau dela el din curte de nu se mal sfîrşiau, Iar pe vremea căratului intrau carele încărcate de steteau să dărîme boltitura porţii.
   Şi-ar fi putut să trăiască mal liniştit, că din mila Iul Dzeu avea de unde, da ţi-ai găsit; i plăcea Iul să aibă val — şi pace.
   Avea pe zi cîte doisprezece lucrători, oameni din sat, şi şi mal mulţi cîte-odată. Şi numai ce-1 auzial: dta colo, dta dincolo... şi pe toţi i înpărţia şi la urmă se urca şi el cu car cu vre-un argat, şi haide. . ba la cărat, ba la întors de fîn, ba cine ştie unde. Seara s’adunau cu toţii, se întindea masă mare sub nucul din curte şi bucatele făcute de lelea Sofia, o muere din vecini, că Moş-Florea era văduv de mult, aburiaîi un miros de-ţi lăsa gura apă.
   —     Aşa băeţl... aşa — începea bătrînul, ridicînd cel dintîi păhar. de rachiu, — v’aţl purtat pe ziua de astăzi... Acu’ noroc şi Dzeu se vă ţie!
   —     Dzeu să te auză şi să trăeştl moş Măgură, — strigau cu toţii, Iar cîte unul mai de casă i zicea: şi să-ţi trăiască băeţil!
   Cînd auzia de băeţl, faţa bătrînului se lumina de bucurie şi de mîndrie i schintelau ochii.
   Copii erau inima lui, viaţa şi fala Iui. Cînd auzia vorbindu-se de el, par’că întinerea. Păhărelul mergea din rnînă în mînă şi fie-care închina cum ştia mai bine.
   Gheorghe al Căprarului, singur el nu era din sat, nu prea cunoştea rostul bătrînului şi d’aîa se aplecă la urechea lui Ilie Cîrnul şi-l întrebă:
   —   Da, cîţi băeţi are nene Ilie ?
   —     Doi, o fată şi un băiat... sînt amîndoi duşi la înveţătură ... departe ... ci-că prin ţara Praisului.
   —     Taci, nu mai spune! — făcu Gheorghe, holbînd ochii şi-i scapă lingura din mînă.
   —     D’apoî ce, mă, crezi că-i glumă? Bătrînul are chiag nu nimica. Are mă... de nici el nu ştie cît are. Şi apoi locuri... de nici nu le mal ţine minte. Mai toamna trecută tot cîmpul era cules, numai o holdă de ovăs mai rămăsese în picioare. Se uita oamenii la ea ca la minune. Cine dracu să-şi lase frumseţe de ovăs să putrezească pe loc? Şi tocma într’un tîrziu şi-a adus bătrînul aminte că-i a lui.
   —   O uitase.
   —   ’Poi ce ... da ia Gheorghe că se răceşte!
   —   Că bine zici... şi începu să mănînce.
   —   D’apol băeţii... că nu găseşti nici la
oraş băeţi ca ai Iui, — continuă Ilie Cîrnul, bucuros că-1 ascultă şi pe el cineva. Fata, s’o vezi, par’ ca-i fată de domn, zăfi aşa. Ce nu l-a făcut tată-său, ce nu i-a cumpărat? Pînă şi cvalir î-a adus acasă.
   —   Ce?
   —     Cvalir... ştii ăla pe care cîntă. Trăgea mă Gheorghe nişte ardeleneşti, de juca lumea pe uliţă.
   —   Din «scalir» nene Ilie?
   —     Cvalir mă ... ce scalir... Bată-te norocul să te bată, că prost mai eşti... — şi îl pufni pe Ilie Cîrnul un rîs dela inimă de i se vărsa toată lingura pe cămaşe.
   —     Cvalir Gheorghe... aşa-I zice. Stăi să vezi. Acuma eu, de, mai de casă pe aici, am îndrăznit şi într’o zi m’am dus să-l văd şi eiî. Mă, să fi văzut minunea minunilor! Eu gîndiam că-î ca o flueră ... voi... ca o ceteră... da cînd colo el e cît un lădoi.
   —   Aoleo 1
   —     ’Poi... şi are mă patru picioare, trei de lemn şi unul de fier. Şi apoi cînd i deschide uşiţa are nişte măsele... albe şi negre. Şi apoi cînd vrea să zică numai îl calcă pe picior şi umblă cu dejetele pe măsele şi mă, se mă bată Dzeu, numa singur mă, şi cînd zice, zice ca ţiganu cu fecior cu tot.
   Gheorghe al Căprarului stetea prostit cu ochii în gura lui Ilie Cîrnul. Aşa ceva nu văzuse el nici odată.
   —     Să nu mor, nene Ilie, şi să văz şi eu una, ... cum dracu-i zice ...
   —   Cvalir.
   —   Aşa... un scvalir d’alea.
   —     Da să vezi mă Gheorghe, acuma eu am cam băgat de seamă. Cînd zice pe ale negre, te apucă-o jale de ţi-se duce inima... apoi cînd sloboade zicala pe ale albe... atuncea-I de joc.
   —   O, Doamne!
   —     Zău mă... Da ia mai toarnă un păhar de rachiu să ne mai udăm gîtul.
   Mai băură ei, mai mîncară, mai traseră cu urechea la ceilalţi şi mai închinară şi lui moş Florea, care şedea în fruntea mesil vesel şi mîndru ca un grof.
   într’un tîrziu Gheorghe, care ca ori ce străin doria, să mai ştie cîte-ceva din rostul bătrînului întrebă:
   —     Da f.cioru ? ... Ficioru trebue să fie învăţat tare...
   —     Apoi cu ficioru uite cum e ... Mă mir, că n’a murit de-atita învăţătură. Da cum, Doamne iartă-mă, să nu fie îuvăţat, dac’o gătat toate
www.dacQFomanica.ro
194
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
şcolile. Întîi şi întîi l-o dus la oraş. Acolo o stat pînă o gătat şi după aia l-o ţipat la Blaj. După ce o gătat învăţătura şi acolo, hai să-l mine la Braşeu. E, după ce n’a mai avut nici aici ce învăţa, l-o dus mă la şcolile ale pogane dela Năsăug. Acolo ci-că vin domnişori învăţaţi din toată lumea ...
   —   Aşa o fi.
   —     Stăi să-ţi spui! Acuma a dracului şi învăţătura asta, că tot n’o gătat-o de tot. Părintele tot sta pe capul lui Măgură să-şi trimeată ficioru la curs, să se facă popă. Mă mir că ce ar fi mai avut să înveţe şi acolo. Aşa, să stea trei ani să înveţe dăscălie şi popia şi să se facă popă. Da tată-său ho!... şi l-a trimis oblu în ţara Praisului... nu ştiu unde ... într’un oraş departe de tot.
   —   Pe unde-o fi aia, ’ne llie ?
   —     Nu ştiu zău... — şi ridică din umeri, apucîndu-şi mustăţile cu amîndouă mîînile.
   —     Cum nu ştii, mă Cîrnule? — intră în vorbă Stan Bondocu, — că ăştia, cari merg la America, îl ştiu, că aia-I ştaţia a din urmă şi după aia dă de apă.
   —     Apoi iacă, nu ştiu... De unde să ştiu ? Că eu n’am fost la America ... m’o ferit D-zeCi,
—   i răspunse Cîrnul înţepat.
   —     Mă, zău ia, eu am auzit, că America aia ar fi sub pămînt. Da ce va fi şi mai departe ’ne llie? — întreabă Gheorghe al Căprarului.
   —     D’apoî ce să fie mă ? Ia, nimic!... Ce să mai fie?... Mi-a spus mie un domnişor, c’o voroghit cu unul, care s’o dus pînă la marginea lumel şi ci-că o şezut pe mal, iac’ aşa cum stau e pe laiţa asta şi s’o jucat cu picioarele în nimica ...
   —     Da ce tot îndrugi acolo, mă Cîrnule ? — întrebă Moş-Măgura, vezînd cum s’adunase vr’o cîţl-va şi asculta la gura lui llie.
   — D’apoi ia, de feciorul d-tale vorbim, i, spui lui Gheorge ăsta, ca să ştie şi el şi să aibă ce povesti nevesti-si, cînd s’o duce acasă.
   —   Da, zău; învăţat ficior ai moş Floreo
—   zise Gheorghe al Căprarului; — D-zeu să ţi-1 ţie ...
   —     Apoi de, ce să zic ?... De învăţat, e învăţat şi el ca pe seama lui... — i răspunse bătrînul cu ochii plecaţi şi cu ’n zimbet de mîndrie pe toată faţa.
   —     Lasă, moş Floreo, că-1 ştim noi — sări Stan Bondocu cu gura — nu trebui să ni-1 mai laude nimeni... îl ştim noi; că de cînd era mititel ştia Epistolia şi Visul mai pe deasupra, fără carte ... Şi apoi citea din cărindar cum i vremea şi cînd îs tîrgurile... şi în toată ziua citea din novele, cînd e bătae...
                                                          * * *
   Aşa era în fie-care zi la casa lui moş Florea Măgură, ca la tîrg!... Şi se înbiau oamenii la lucru, unde s’adunau aşa mulţi la un loc; o duceau ca într’o clacă.
   Oamenii băgaseră de seamă patima bătrînului pentru copii şi de cîte ori puteau aduceaţi vorba. Asculta bătrînul, asculta ... şi-i plăcea. Şi apoi şi el singur vorbia cu drag de băeţl, şi-î lăuda şi-i ridica în slava cerului pe toate părţile. La cîrnp, la horă, în cinstea bisericii, la crişmă, mă rog, ori unde se pomenea numai ce aducea şi el vorba. EI, ce vreţi? Atît avea bătrînul şi cine mai avea ce are el? Care plugar a mai făcut ce a făcut el, să-şi trimită băeţii în ţări străine la învăţătură ? !
   Cînd îl întreba cîte unul ce-i mai face băiatul şi de mai stă prin ale ţări, bătrînul i răspundea:
   —      Las’ să stea taică, că are cu ce să trăiască. Vorba-I numai să înveţe, s'avem şi noi vre-un om de-ai noştri să vorbiască la judecătorie.
   Şi apoi fata... Fata era de vre-o optsprezece ani. După ce a învăţat vre-o cîţi-va ani la oraş, s'a dus şi ea cu frate-său acolo să înveţe mai departe. Ce învăţa?... Bătrînul nu prea ştia bine. El ştia doar să le trimită banii ia lună. Le trimitea cît ziceau ei, i avea de unde. Pe lîngă că-i mergea gospodăria, apoi mai avea el puşi la o parte bani, de pe vremea Muscalilor, cînd umblau polii imperiali, cum umblă astăzi băncuţele de zece.
   He, he, ce afaceri făcuse bătrînul pe vremea aia; boul şi suta şi un car de fin face poli ca ochiul. De atunci prinsese bătrînul chiag şi prinsese bine.
   Se cam şioptea prin sat în vremea din urmă, că ar mai fi secat punguliţa bătrînului, dar cine stă s’asculte ce spune satul. Domnii dela sfat îl vedeau în fie-care lună venind cu trei sute de florini .şi cîte-odată şi cu mai mult de le trimitea băeţilor.
   —     Mai sînt moşule, mai sînt?— 11 întreba notarul rîzînd şi clătinînd din cap.
   —     Pîn’ or fi, in’eti mai vedea şi pe r.iine pe aici, — i răspundea bătrînul rîzînd.
   Şi aşa. Toate erau bune... numai nu prea primia bătrînul veşti dela băeţl şi asta-1 mînca la inimă. De multe ori şedea ciasuri întregi în pat şi nu putea s’adoarmă, se tot gîndia. Şi dacă adormia i visa, şi se visa şi pe el înconjurat de nepoţi şi era fericit şi de multe ori plîngea în vis de bucurie.
   Un singur gînd avea. Să-şi însoare băeţii, să-şi vadă nepoţii şi apoi poate să şi moară. Să vază el cum i-se sporeşte neamul; ăsta era dorul bătrînului. De cîte ori nu-i spusese băiatului : «Să înveţi taică şi apoi să vii să te însori!» Şi dacă băetul strimba din nas, Moş-Măgură se cam supăra şi-I spunea răspicat:
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9-11, 1904
LUCEAFĂRUL
195
«Să te însori mă, m’auzi, că n’am poftă să se prăpădească neamul Măgureştilor cu una cu două. Aşa-i frumos, mă, şi aşa i place lui D-zefi.»
                                                          * * *
   într’o Duminecă, tocmai se întorsese dela sf. biserică, primi bătrînul o scrisoare. Era slova băiatulni. Se uită la ea pe toate părţile şi de bucurie par' că nu-1 mai cuprindea casa.
   —     Mi-a făcut băiatul examenul — îşi zicea bătrînul şi o porni la popa cu scrisoarea să î-o cetească... «A făcut examenul» îşi tot zicea în sine şi mergea vesel pe uliţă, de pînă şi «bună ziua» o zicea mai ... nu ştiu cum cînd trecea pe lingă oameni.
   —  Aşa, are să vie apoi acasă, să-l însor...
—   Gîndul ăsta îl îmbăta şi par’ că nu mai vedea bine. 1 scrisese băiatul mai deunăzi că are să facă examenul, atunci cînd i ceruse înc’odată atîţea bani — i trebuia penlru taxe
—   şi acum era sigur că despre asta avea să-i spue in scrisoare.
   Bietul bătrîn! Cînd i ceti părintele scrisoarea ce era? ... Fata lui, Maria lui, fugise cu unul...
   «.. . Sînt trei săptămîni şi mai bine de cînd o caut... nu e şi nu e» i scria băiatul.
   A rămas cu ochii holbaţi şi par’că i se pusese o peatră pe inimă. Părintele a încercat cum ştia să-l mîngîe, bătrînul însă rămase înlemnit fără să zică o vorbă, par’că nici nu auzea. Maria lui... să facă ea una ca asta !
   Şi a luat scrisoarea şi a plecat.
   Vara era în toiul ei, carâle intrau şi îeşiafi din curtea lui Moş-Măgură, roada era tot aşa de bună ca în celelalte veri, numai bătrînul nu mai era ca mai nainte. Fruntea i-se posomorise, ochii nu mai erau aşa de vii, şi faţa par’că-î înbătrînea pe fie-care zi. Pînă şi lucrătorii erafi mai tăcuţi de-o vreme încoace.
   Par’că i-se rupsese ceva ’n suflet. Era trist şi nu se mai îngrija nici de pămînturi. Pe uliţă de abia de se mai tîra şi la biserică şedea tot cu capul plecat; i era teamă să întîlnească privirile oamenilor.
   Aşa a dus-o toată vara.
   Spre toamnă ce s’a gîndit ? Să-i scrie băiatului să vie acasă. De cinci ani de cînd e dus să-i ajungă. Aci are de toate, ca să poată trăi. Să vie acasă. Par’ că-î era frică bătr nului de ceva ... Ştiindu-I lîngă el, văzîndu-I, are să fie mai bine. Să vie să se însoare. Să-şi vază el nepoţii, asta-1 ardea pe Moş-Florea. Să vază şi el cum se înmulţeşte neamul Măgureştilor. Atîta învăţătură.. . Dă-o focului... Şi apoi se simţia bătrîn şi i-se făcuse urît tot singur... singur. De şedea acasă nu-şi găsia loc, de pleca pe uliţă i-se părea că-1 arată lumea cu degetul. Nu mai ştia în cătro s’apuce. Cîte-
odată scotea din ladă hainele fetei, de pe cînd era mai mică, le săruta şi le uda cu lacrimi ... şi iar le săruta...
   în timpul din u-mă mai primise o scrisoare dela băiat în care-i spunea, că n’a putut să-i dea de urma fetei. A intrat ca ’n pămînt...
   —     Bine, bine, — îşi zicea bătrînul, — are să vie ea odată, dar n’are să mă mai găsească.
   într’o zi, tocmai era gata se plece la oraş, veni pîrgarul cu o scrisoare... o scrisoare, care nu sămăna cu celelalte. Ce să fie? Nu mai avea vreme să se ducă la părintele. O aşeză bine în şerpar, se urcă în căruţă şi porni. Pe drum se tot gindia... ce fel de scrisoare să fie aia cu slove de par’ că ar fi dela judecătorie.
   Cînd ajunse în oraş s’a dus drept la un advocat, pe care-1 cunoştea bine.
   —     He, ce vînt te bate încoa Moş-Măgură — îl întreabă procatărul.
   —   Apoi uite d-le cum şi cum... Să-mi scrii
0  scrisoare taică şi să-î spui băiatului să vie negreşit acasă, că nu mai pot fără el. Mi s’a făcut urît şi pace... — D’aîa pornise bătrînul la oraş.
   —     Apoi să-i şerifi, Moş-Măgură... — şi advocatul se aşeză la masă,
   în vremea asta bătrînul îşi aduse aminte de scrisoarea din şerpar.
   —     Ia... d-le advocat, fă bine ceteşte-mi întîi scrisoarea asta... De unde pustie o fi ? Mi-a adus-o azi dimineaţă...
   Advocatul luă scrisoarea, se strimbă odată din gură şi apoi îşi încreţi fruntea. O rupse. Cetea ... şi după ce a mai cetit se uită la bătrîn. Moş-Măgură stetea pe un scaun mai la oparte aplecat înainte şi cu gura căscată.
   —     Moşule... nu e bine... — zise advocatul dintr’odată.
   Bătrînul îşi îndreptă corpul, îşi ridică capul, închise gura şi rămase cu ochii mari ţintă la advocat. Apoi întrebă cu o voce răguşită:
   —   Ce este?
   Advocatul după-ce se mai uită odată la scrisoare, ridică din sprincene şi dădu din umeri .. . şi-î răspunse apoi:
   —     Uite ce e... Băiatul d-tale, pe semne, a intrat într’o societate stricată, uite... a furat nişte bani... şi acuma e închis...
   Moş-Măgură se făcuse ca ceara. Şi-a apucat capul în palme şi-a stat aşa apasîndu-se tare pe tîrnple. I se părea că are să-i plesnească ţeasta. Advocatul se uita şi nu mai ştia nici el ce să zică.
   Peste cîte-va momente, încet ca şi cînd ar fi ridicat tavanul casii în cap, bătrînul se îndreptă puţin, privindu-1 pe advocat cu nişte ochi tulburi şi înfiorători. O şuviţă de păr cărunt
1  se desprinsese de după ureche şi-i atîrna pe lîngă ochi. îşi aduse mîna stîngă la gură şi
www.dacQFomanica.ro
196
LUCEAAFRUL
Nrul 9—11, 1904
cuprinzîndu-şî barba în pumn întrebă cu vocea stinsă:
   —   A furat?
   Advocatul dădu din cap.
   —     He... he... — oftă bătaînul din fundul rărunchilor şi scărpinindu-se cu toată mîna în creştetul capului rămase sdrobit, privind în golul odăi!:
   —   A furat...
   Şi-a luat pălăria şi-a plecat.
   Pe stradă se împiedeca de toţi oamenii. Nu mal era nimic pentru el... nimic... nimic... Moş Florea Măgură, cinstea şi fala satului, Romînul gospodar, omul de treabă, tatăl cel cu tragere de inima pentru copiii Iul, ce mal rămăsese?... Nimic! Hoţ... atît mal auzea el... par’ că i-se băgase un drac în inimă, care-I tot strigă de-acolo: Hoţ... hoţ... hoţ... şi mergea şi i-se părea că se cufundă pămîntul.
   Iacă neamul Mărgureştilor, Iacă la ce a ajuns... S’a dus nădejdea, s’a dus... Nu mai e nimic pe lumea asta!
   Cînd a ajuns la căruţă şi-a lăsat capul pe leucă şi-a stat aşa... prăpădit. S’a ridicat apoi de-odată, şi-a scuturat capul cel cărunt, par’ că ar fi vrut să-şi alunge norii ce i-se puse pe frunte şi să-şl spulbere vălul ce i-se lăsase pe ochi şi-a început să-şî înhame calul...
   —     S’a dus tot... tot... Copil netrebnici.,. Şi afurisită ţară străină ... Tot... tot mi-al luat.
   S’a urcat în car şi-a plecat.
   Bătea un vînt umed vijeind pe lîngă căruţa, care alerga nebună pe drumul de ţară. Par’ că ştia şi calul că trebue să se grăbească. Moş-Măgură îşi avea gîndurile lui şi calul ştie gîndul omului.
   Acasă, de-abla de intrase în curte, de-abîa de deshamase şi porţile se deschiseră din nou. Erau şase care încărcate ba cu grîu, ba cu otavă, ba cu ovăs... gata să intre în curte...
   Moş Florea Măgură eşi în poartă şi strigă:
   —     Măi băeţl... ascultaţi, măi băeţi... Voi sunteţi oameni săraci, aşa e? Eu am primit astăzi scrisoare dela fiu-meu... mă cheamă la el şi plec mîne... S’a însurat acolo cu o prinţesă, mă... Ce-mi mal trebue mie acuma ? Iacă vă dăruesc vouă carăle, cu bol cu tot, şi încărcate gata, duce-ţi-vi-le acasă ... sunt ale voastre...
   Toţi remaseră cu gurile căscate. Nu le venia să creadă. Şi treceau oamenii dela lucru şi toţi se opriau să vadă ce-î, şi cele şase cară încărcate şedeafl înşirate unul după altul în faţa porţii. Şi s’a lăţit vestea şi s’a adunat o grămadă de lume la poarta iul Moş-Măgură.
   —     Aşa mă ... duce-ţi-le acasă să fi-ţl oameni de treabă şi munciţi, mă!.. .
   Toţi steteau nedomeriţl... Unii şoptiau, c’a nebunit bătrînul. Dar cînd vezură că Moş-Florea
chiamă pe mal mulţi în curte şi le dă la unul căruţa cu calul, la altul un porc, la altul o vacă, un plug, un ham ... în sfîrşit cînd văzură că Moş-Măgură îşi împarte tot ce are prin curte, se încredinţară şi cei cu carăle încărcate cu bucate că aşa trebue să fie. Şi numai ce începură .
   —     Apoi dacă are de noră o prinţesă 1 Ce-î mai trebue ...
   —     Aşa zău — răspundeau alţii — ferice de el! Ştiu c’a avut parte de bine în lumea asta...
   Moş-Florea îşi împărţise tot de prin curte. Pină şi lopata dela grajd şi-o dăduse. Mal rămăseseră cîte-va găini uitate, cari se mai mişcau în fundul unul coteţ dărăpănat. în colo pustiu tot... pustiu ca o groapă.
   Popa Simion, care se întorcea dela vecernie, auzise pe uliţă de comedia asta şi bătrîn cum era venise să vadă şi el ce-I şi cum. Moş-Florea cînd îl văzu să repezi la el:
   —     Aşa, bine că al venit părinte, că era tocmai să viu la d-ta... bine că al venit! Poftim în casă că am să-ţi spui ceva.
   —     Am c’am auzit, — îngînă popa cu o voce blîndă — am c’am auzit...
   —     Apoi aşa e cum al auzit. Eu plec... trebue să plec... Şi... unde mă duc eu, nu-mi trebue nimic.
   —   Trebue să fie bogată tare ...
   —     Da, da... bogată... Uite sfinţia ta ce-I vorba: eu vreau să las toată averea bisericii. Am agonisit-o cum am putut... am muncit... acuma ... am copil bogaţi, părinte... bogaţi... nu-ml mal trebue nimic ... nimic ...
   —   Şi zi pleci, hai ?
   —   Mă duc sfinţia ta... mă duc.
   Trimise iute de chemă şi pe epitropl; să fie martori.
   Deschise apoi o ladă şi scoase de-acolo o pungă de bani şi vre-o cîte-va bilete de bancă.
   —     Iacă... pentru biserică... Şi mal am apoi pămînturile... Să facem în scris sfinţia ta.
   Aduse hîrtie şi cerneală.
   —     Scrie părinte cum îţi zic eu: «Las pentru sfinta biserică din satul meu, unde am învăţat cinstea şi frica de D-zeu, o pungă de bani în aur pecetluită, 5 bilete de bancă şi 32 de holde pe cîmpul cel mare ...» Aşa... iscăleşte-mă părinte, să pul deştul.
   După-ce iscăliră şi martorii, Moş-Florea mal zise:
   —     Acum las tot în mîna d-voastră pentru sf. noastră biserică. D-zeu să vă ţie încă mulţi ani şi...
   Bătrînulul i-se înecă glasul şi nu mal putu să vorbească. I sărută mîna popii, strînse mîî-nile epitropilor şi apoi... apoi rămase singur.
   Se făcea seară. Bătrînul încue poarta dîn spre uliţă şi întră în casă. Cu capul plecat, oprindu-se la fie-care pas, străbătu casa de-
www.dacoromanica.ro
Nrul 8—11, 1904            LUCEAFĂRUL                        197
alungul şi de-alatul. Ochii luî fixat! în podele, rec! şi tulburi, căutau par’că ceva.
   într'un tîrziu se aşeză pe un scăunel lîngă vatră şi se uită în cenuşe ... La ce se gîndia ? ... Poate la copiii lui, poate la el... poate la nimic...
   De-odată aude că mi>că cine-va la uşa tinzii. Se duce, şi ce era... cinele. Se întorsese şi el cine ştie de pe unde...
   —     Hei... pe tine te-am uitat ulitarnicule, — zise bătrînul, — ia poftim încoa’... — Şi-l lăsă în casă. Bătrînul se aşeză iar pe scăunel şi cinele se gudură pe lîngă el şi-şl întindea botul în spre obrazul lui, par’că ar fi vrut să-i spue ceva. Moş-Măgură i luă capul în palme îşi apropiă obrajii de fruntea luî şi începu să plîngă ...
   —     O să rămîi şi tu fără stăpîn Ursule, — suspină bătrînul, pe cînd cinele stetea liniştit şi pătruns par’că de durere.
   Vîntul vuia pe-afară şi din cînd în cînd cîte un strop de ploae lovia ochiul tereştrii...
   Bătrînul se sculă de pe scăunel şi se duse la fereastră... Se vedea muchea dealului departe peste luncă... Şi se însera tot mai mult. A stat şi s'a uitat mult într’acolo. Ce vedea el acolo?... Cinele se ridicase cu labele de dinainte pe scîndura tereştrii şi se uita şi el... şi apoi îşi întorcea capul şi se uita Ia stăpînul său... şi iar se uita în spre muchia dealului.
   Bătrînul a stat înlemnit, a stat mult pînă se înserase bine de tot. încet ca o umbră s’a des-lipit apoi de fereastră, s’a dus la un dulap şi a luat o luminare. A aprins-o şi obrocîndu-o cu
pălăria s'a dus în şură, în şura îndesată de bucate şi de fînarie, i-a făcut un culcuş în nişte pae de grîu, a aşezat-o bine şi cu grije să nu se răstoarne şi-a eşit apoi ca o furtună în curte, din curte în uliţă şi apoi în spre pădure.
   Era o seară tristă şi pustie. Vîntul vîjeia pe uliţi. Ici-colo cîte-o luminare mai licăria pe la ferestrele caselor.
   Peste o jumătate de ceas şura toată era în flăcări, şura şi-o aripă a casei. Tot satul se ridicase în picioare. Ce mai puteau să facă ? Vîntul se pornise nebun şi batea par’ că din toate părţile dintr’odată.
   Toţ! se întrebau unde-i Moş-Măgură, unde să fie ?. .. Ştiau toţi că numai cum e rnîne avea să plece.
   Nu peste mult pornise să strălucească o flacără pe muchia dealului de peste luncă, tocmai în locul unde erau stînjinii de lemne ai bătrî-nuiui. La început ca o limbă, apoi tot mai mare, tot mai înaltă... La lumina ei se vedea marginea pădurii întunecată ca un văl negru ce-ar înbrobodi dealul de-alungul.
   Tot satul se uita acoo... Nu ştia nimeni ce putea să fie, dar era frumos şi toţi se uitau acolo. Pînă strigă odată llie Cîrnul:' «Măi, oameni buni, acolo’s lemnele lui Moş-Măgură, mă!»
                                                        * * *
   A doua zi... A doua zi nu mai era nimic din gospodăria luî Moş-Măgură... Ba cînele ... cînele doar remasese şi întristat şedea pe muchia dealului păzind o grămadă de cenuşe.
                                                                                                            Z. Bârsan.

                           0 COMUNICARE.
   într’un document aflător în «Liber regius»1 cu data de 16 Ianuarie 1581, se vorbeşte de un «episcop al Romînilor în comitatul Albei Transilvaniei», anume în următoarea împrejurare: Se confirmă de către principele Ardealului, Christofor Bâtory o donaţiune de pămînt (fun-dum alodialem) pe care o face George Bânfy Losontz de Hunyagya, comite al comitatului Cluj şi consilier al principelui, luî Michael Balasfi Lippani cît şi tuturor urmaşilor luî. La ridicarea hotarelor acestei posesiuni, care se află lîngă Alba-Iulia (extra muros hujus civitatis nimirum Albensis), după ce se spune că la răsărit se
  1  Archiva Statului din Budapesta. Liber regius Christo-fori Batori I, Consensus Michaelis Balasfi Lippani,
învecina cu eleşteul, iar la apus cu grădina principelui Christofor Bâtory, la mează-noapţe cu drumul public2 adaogă că la mează-zi se învecinează pămîntul acela donat cu casa episcopului Romînilor ce există în comitatul Albei Transilvaniei — meridionali parte domus Vala-chorum episcopi in Comitatu Albensi Transyl-vaniae existe(s). Documentul acesta, după obiceiul de atunci de a reproduce şi actele ce se confirmau în chiar coprinsul său, conţine în sine şi scrisoarea de donaţiune a numitului George Bânfy, din 1580, pe care apoi principele o confirmă şi e înscrisă în «Liber regius». în
    2   ... a porte orientali piscinula nostra, Occidentali veto hortus noster septemtrionali autem via publica ...
www.dacoromanica.ro
198
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
această scrisoare sînt indicate de asemenea hotarele pămîntului donat, — aceleaşi ca mai sus pentru mează-noapte, apus şi răsărit — cu deosebire însă că la pasagiul ce ne interesează pe noi, adecă în partea de mează-zi, se spune mai puţin ca în însăşi confirmaţiunea principelui, căci aci citim numai «casa episcopului Romînilor, «meridionali vero domus Valachorum episcopi immediate vicinatur», pe cînd în confirmare se determină mai de aproape că adică casa acea e a piscopului romînesc din comitatul Albei transilvane. Acestea sînt datele pe care le găsim în document. E întrebarea acum cum trebuesc interpretate ?
   Fiind aci vorba de un episcop romînesc în comitatul Albei Transilvaniei, care are o casă în imediata vecinătate a Albei-Iulii, poate că s’ar găsi cine-va, care pornind dela aceste date — incomplecte de alt-fel, — ar ajunge la afirmarea cum că într’adevăr exista aci un episcop romînesc care avea o casă vecină sau în apropiere de posesiunile principelui Ardealului, părere care nu ar putea fi, în nici un caz, subscrisă de subsemnatul.
   lată de ce am crezut de nevoe a mă opri puţin asupra acestui pasaj din documentul în chestiune.
   De bună seamă că o afirmare ca cea de sus ar fi prea grăbită şi lucrul ar fi impus prea departe, cînd s’ar afirma aşa ceva, căci documentul nici nu numeşte pe nume un episcop, nici nu spune mai mult decît casa episcopului Romînilor din comitatul Albei. Decît un lucru: ceea-ce nu spune documentul, lesne poate fi complectat, prin fel şi chipuri de conjencturi, de predilecţia unora — cîţi vor mai fi — pentru o veche, dar lor plăcută teorie, despre existenţa episcopilor — recte a mitropoliilor — în Alba-Iulia, încă din cele mai vechi timpuri, dar care teorie, prin rezultatele cercetărilor dlui N. Iorga, care astăzi sînt ultimul cuvînt al ştiinţei spus în chestiunea vechimei mitropoliei romîneşti din Ardeal, trebue înlăturată; mitropolia romînească din Aiba-Iulia Transilvaniei ne fiind mai veche decît timpul lui Mihai-Viteazul.1
   0     privire însă asupra raporturilor bisericeşti din Ardeal în acest timp, anul 1581 devine necesară, pentru a ajunge la interpretarea pe care subsemnatul crede că trebue făcută pasa-giului din documentul pomenit.
   în acest an, 1581, se găsiau în Ardeal, cu titlu de episcopi romîneşti trei persoane, fără însă să fie toţi «adevăraţi» episcopi ai Romînilor. Numai unul singur dintre aceşti trei putea cu tot dreptul să fie numit şi să poarte titlu de episcop al Romînilor, precum şi era în realitate, căci ceilalţi doi, erau mai mult nişte super-
  1 N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal pag. 40—41.
intendenţi ai bisericelorromîne, (numiţi de Calvini episcopi) pentru Romîniî cari îmbrăţişaseră reforma.
   Episcopul drept credincios al Romînilor era Ghenadie, care la 1580 tipărise un Sbornic slavonesc1 şi îşi dase învoirea la tipărirea Cazaniei sau Evangheliei cu învăţătură din 1581 dela Braşov cu cheltuiala lui Luca Hirscher.2
   Ceilalţi doi cu numele de episcopi ai Romînilor, dar în realitate propovăduind calvinismul erau: a) Mihaî Tordaşi ales pe la 1577 episcop al Romînilor calvinizaţi. El îşi avea reşedinţa în Turdaş, trăind din veniturile moşiei bisericeşti de acolo şi din fiorinul ce i-1 da fie-care preot.t Fu acel care începu tipărirea vechiului Testamen3 cunoscut sub numele de «Palia» dela Orăştie 1582, în a cărei prefaţă el scrie: «eu Tordaşi Mihaî ales piscopul Romînilor în Ardeal»;4
b)  Spiridon, care fusese ales pe la 1579, urmînd lui Eftimie ca superintendent al bisericilor din comitatele de nord : Turda, Cluj, Doboca, Sol-nocul din năuntru, fu recunoscut ca atare şi în Solnocul de mijloc şi Crasna şi mai pe urmă întărit de Sigismund Bâtory.5
   Cînd din cele precedente se constată deja existenţa a 3 aşa zişi episcopi romînî, (dintre care numai unul cu tot dreptul), s’ar putea naşte întrebarea, dacă nu cum-va, din documentul de care ne ocupăm, n’ar rezulta existenţa unui alt episcop romînesc — al patrulea — în acest timp 1580—1581, fie el cu adevărat episcop drept credincios al Romînilor sau fie şi calvinizat.
   Mai întîiu însuşi cuvintele, citate din document, ne spunîndu-ne pe nume, un alt episcop, ar fi deja un indiciu că n’am fi de loc îndreptăţiţi a admite cum că ar mai putea fi vorba aci şi de un alt episcop. Dar apoi şi faptul că deja se află pentru Romîniî trecuţi la calvinism, doi superintendenţî în acest timp, nu am vedea de loc care ar fi necesitatea sporirei la infinit a numărului acestor aşa numiţi episcopi-super-intendenţî pentru «bisericile» romîne. De un episcop ortodox oriental, cu atît mai puţin poate fi vorba aci. Singurul constatat pînă acum e Ghenadie, care păstoria în părţile sudice ale Ardealului, vecine cu Ţara Romînească şi acel «domus Valachorum episcopi» se afla în imediată apropiere de Alba-Iulia, învecinat sau lîngă posesiunile principelui Ardealului. Şi ce e mai natural e că lîngă un eleşteu şi o grădină să fie şi o casă; de aceea poate că nu am greşi dacă am zice că acel «domus» a fost o dona-ţiune făcută de principele care mai avea aci şi
   1 Bianu-Hodoş, Bibliografia romînească veche pag. 84.
   2 Bianu-Hodoş op. citat. pag. 88 şi 91.
   3   Augustin Bunea: Vechile episcopii romîneşti pag. 42-43.
   4 Bianu-Hodoş op. citat. pag. 95.
   8 N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal pag. 329.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
199
alte posesiuni. Şi apoi e foarte puţin probabil ca acea donaţiune să se facă unui episcop ortodox, oriental, rămas în schizmă, ci mai de grabă unuia care a acceptat «o mai curată doctrină evangelică», adică a îmbrăţişat reforma; căci se ştie că lăţirea reformei la Romînii din Ardeal a fost susţinută şi de stat — respective de principi — şi de particulari prin diferite mijloace de încurajare şi ajutor cel puţin la început. O casă acolo lîngă Alba-Iulia, poate cu o mică împrejurime, donată unui episcop romînesc care propovădue reforma, nu mi s’ar părea de loc ca ceva neadmisibil. E întrebarea acum însă, care ar fi acel episcop romîn reformat—dintre cei existenţi de bună seamă, întru cît am zis că un altul nu s’ar mai putea admite, — care poseda acea casă lîngă Alba-Iulia şi care este denumit în document ca «episcopus Valachorum». Mi s’ar părea că nu aş afirma de loc imposibilul, cînd aş susţine că acel «episcopus Valachorum» care se afla în posesiunea acelei case de lîngă Alba-Iulia nu era altul decît Mihai Tordasi, care cum am zis resida în Turdas. Se poate foarte
bine ca el să fi primit, ca încurajare sau ca răsplaţă a lăţireî reformei printre Romîni acea casă, din vecinătatea posesiunilor principelui, dela însuşi principele. Şi cu atît mai mult sînt înclinat să admit acest lucru cu cît acelaş Mihai Tordaşi pare a fi înfiinţat cu ajutorul Principelui Ardealului, Sigismund Bâthory o tipografie în Orăştie,1 unde începu să se tipărească cu «chel-ciugul» unui nobil maghiar (Ferencz Geszty, Palia.2
  în scurt rezumind, prin «domus episcopis Valachorum in Comitatu Albeusi Transilvaniae» din documentul din 1581, nu credem că e vorba despre existenţa reală a unui episcop «romînesc» aci, ci pur şi simplu de o posesie a unui aşa zis episcop romîn, care mie cel puţin nu se pare a fi fost Mihai Tordaşi, episcop calvinesc al bisericilor romîneştî.
  Viena, Decembre 1903.           N. Dobrescu.
   1 Augustin Bunea op. cit. pag. 43.
   2  N. lorga op. citat. pag. 34.
                                  ZADARNIC...
Pe culmea iubirii şedeam visători
                   Ţi-aduci tu aminte?
Şi vuetul lumei, cerca să ne-alinte
                   De jos de sub nori;
In tonuri răsleţe purtate de vînt Urca pînă’n lumea de visuri senine...
Tu albă de spaimă venit’aî spre mine Zicîndu-mi c’o voce purtată’n fiori:
                   la-ţî lira şi cîntă-ml!
Şi vuetul lumei, urca’ncetişor
                   în tonuri răsleţe,
Cînd vrajnicu-mî cîntec cerca să ţi resfeţe Al inimel dor;
Curat ca o rugă, uşor ca un vis,
Sbura cătră ceriuri pe aripi uşoare Şi îngeri — o ploae, pornea se coboare Cu cîntec pe buze şi zornici în sbor
                   Veniaă să te vadă ...
De vraja de cîntec ţi-e sufletul prins Şi dus în neştire. . . Purtat ţi-e prin temple ce-ţi vin amintire.
                   — Cînd focul e stins — Şi-ţi pare că tu eşti, vestala ce nu-i
La locul dc pază ... frumoasa vestală!
Şi-o umbră de roşu pe faţa ta pală S’aşează... şi tremuri; ţi-e sufletu’nvins De dor de viaţă...
Eu cînt,,.. vreau în cîntec vrăjit să te ţin, Alături cu luna,
Dar vuetul lumei te chiamă într’una
                   Mai lung şi mai viu .. .
Eu cînt... că pe lume efi altceva n’am 1 Eu cînt... pe cînd ceata de îngeri copilă Se 'nalţă la ceriuri plîngîndu-ţi de milă, Se-’nalţă ... Tu veselă alergi spre pustiu,
                   Spre viaţa d..i vale...
Priviţi-o... se duce pe strimte poteci,
                   Voioasă să duce ...
Şi nici nu se ’nchină trecînd pe Ia cruce Şi... dusă-I pe veci... De-atunci singuratic, pe piscul pustiii Mi-amestec cu lacrimi cîntarea cea sfîntă — Vestală, vestală, spre culme te-avîntă,
Revino I ... pe vatră sunt cleştele reci Şi focul adoarme. ...
                                                                                                                                              Z. B.
www.dacQFomanica.ro
200
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
                                      HOŢUL.
                                        (Urmare.)
                       III.
   în urmă se deschiseră şi izvoarele văzduhului. Întîifi furtuni şi viscole turbate, de gemea pădurea ca ’n braţele morţii. Picuri mari, grei, băteafl rar, unde şi unde. Urletele viforului înecate prin husdoapele din pădure, prin văile adînci, isbucniau cu putere spre culmi, unde stejari şi carpini tineri se închinau pînă la pă-mînt... Bucăţi de nori pătau cerul, oprind razele de lumină... Apoi de odată un clocot puternic cutremură întinderile, fierbînd în codru şi tunetele se spărgeu acum repede-repede, unul după altul. Nătăvălile de pe cer se îngroşaţi mereu, grămădindu-se ca nişte uriaşi ce se sugrumă. Văzduhul fierbe întreg, picuri deşi răpăe pe poleitura de frunze a pădurii. Ploaia albă a închis depărtările, postătii mari fumurii treceau peste culmi, lăsînd loc altora, mai dese, mai neguroase ... Răpăitul nu mai înceta ...
   S’a ’nserat de mult şi toţi căseniî stăm la cină. Dumitru încă adusese vitele mai din bună vreme acasă. Vorbiam de bunătatea lui Dzeu, care tot nu-şi uită de noi. Ploaia nu mai contenise, dar acum cernea mai mult decît stropia.
   într’un tîrziu numai ce auzim noi că forfote ceva pe drum, şi ’n urmă bătăi tari în poartă. Auzim şi ne uităm unul la altul. Bătaia conteni puţin ... Aşteptăm noi, aşteptăm să vedem cum s’a mal porni. Baba îşi făcu cruce, iar nora era ca scrisă pe părete... Ciocăniturile răsunară din nou: troc, troc, troc, buuf! Şi cel dela poartă tuşi odată straşnic. Ce să mai aşteptăm? Mergem noi afară să vedem: ce-î ? Adică eu, feciorul şi sluga. Bătăile sînt tot mai aspre, ca şi cînd ar lovi o muche de topor. Forfotitul se auzi din nou: un cai ce nu mai are astimpăr de bună seamă, îndeasă şi mestecă tina dela poartă. ,. Noi nu zicem nimic, nu ne mai uităm unii la alţii, ci toţi trei ne uităm la poartă... Atunci un glas adînc, aspru ca suflarea crivăţului, răcni în pădure: «Deschideţi oameni buni, ori ce voiţi!» Acum noi ne privim iarăşi toţi trei, nu deschidem ... «Cine vei fi să-ţi cauţi de drum; n’avem sălaş», strigai eu. O lovitură puternică şi poarta pîrăi prâbuşindu-se.
   Copitele calului sunară pe scîndurile de stejar.
   «N’aî putut fi fără de paguba asta, măi bade», zise străinul, descălecînd. «Ia, adăpostiţi-mi unde-va murguşorul, că l-a moţăit ca pe un şoarece ... Hei, n’aveţi unde ?» Cum s’a întors înaintea tereştrii în raza de lumină, obrajii plini, umbriţi de o barbă deasă, se zăriră bine. Sluga încremeni locului, ne mai apucînd să prindă calul de căpăstru, să-I ducă la adăpost. L-a dus Vasile sub şopron.
   «Dumniilor voastre va părea cam ciudat, cum vin eu», zise într’un tîrzifi, văzînd că noi nu mai rupem tăcerea. «Dar să nu vă fie cu supărare. M’a apucat vremea asta pe drum, ş’apoi şi pe un cîne trebue să-l adăposteşti pe-aşa fuiag. Dimineaţă plec, n’aveţi grije»!
   Ce să faci acum ? Să strîngi din umeri şi să mergi după el în casă. Alta ce? Puşca-î atîrna grea în spate; pe ţevile lucitoare se prelingeau picuri de apă. Să fi fost încă odată de înaltă uşa cum era, şi tot ar fi trebuit să se plece, ca să intre în tindă. Mergem noi şi el şade, şi şedem şi noi. El ţine ochii ţintă în pămînt, noi bărbaţii ne uităm unul la altul, femeile au înlemnit lîngă fereastră. Stăm noi aşa, stăm, stăm. într’un tîrziu volnicul se ridică, îşi scoate sumanul ud, rupînd baera, ce s’a fost strîns de umezeală şi îl atîrnă de un cuiu din grindă.
   — Atîta potop de apă, Doamne sfinte, mă mir că de unde tot isvoreşte. Adică de, a şi fost lipsă, că seceta fu mare. Pămîntul crăpase de arşiţă, de să te ascunzi cu cal cu tot... Huu ! — şi se cutremură odată în tot trupul, pe cînd aburi subţiri, uşurel eşau din cămaşa lipită de spatele late de uriaş. Din cureaua lată scoase tăbacul învălit într’o năframă neagră şi din tureacul cismeî scociorî pipa. Colbăia des şi fumul se ridica — petece de nor alb, — spre grindă, ca şi aburii, ce se tot desprindeau din cămaşă.
   Cu cotul stîngei răzimat de genunchiti, cu barba sprijinită de palma lată, privia în pămînt, pe cînd cu mîna dreaptă mîngăia ciutura găl-binie, înfiptă în luleaua neagră.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
201
   —     Grea vreme, grea de tot, pretine — zic eu într’un rînd, — mai ales dacă trebue să alergi pe drumuiî pe aşa vijelie. De-Î fi slugă şi-i avea stăpîn, păcat de moarte are că te-a îndreptat acum în noapte la treburi; iar de eşti dta stăpîn, apoi trebue că în mare strimtoare eşti. Zic şi eu, Dumnezeu ştie 1 — La dreptul vorbind nu ne era frică, dar o nedumirire aşa de ciudată, tainică, ne stăpînea în faţa voinicului acesta, cu mustaţa scurtă, groasă, cu barba neagră deasă, şi cu doi ochi aprinşi, aprinşi de nu te puteai uita la ei.
   —     D’apol umblu şi eu, iac’ aşa... Dumnezeu ştie! — zise el privind perdut înspre noi, fără să ne vadă. Părea că aţinteşte neşte vedenii depărtate ... încetul cu încetul nedumerirea a prins să ni se risipească, şi ne-am lăsat mai adînc în vorbă cu el. Ne-a povestit ce roadă îmbelşugată a băgat de samă în grîne, în locurile pe unde a umblat, şi a cutrierat multe locuri. Cucuruzele-s rodite bine, numai fînaţele au suferit de secetă. Povestea ca ori-ce om, atîta numai că-I era glasul nespus de mlădios, curat, şi plin de durere.
   Cînd povestia nu privia la noi, dar în schimb il aţinteam noi. Femeile şi-au venit în ori, şi au prins sS învîrtă fusele, Dumitru a eşit să mai vadă de vite şi de murguşorul străinului, al cărui nechez jalnic, răpit de vîntul ce începu să sufle tot mai tare trecea peste pădure între culmi.
   Drumeţul îşi scoate traista să cineze, ori poate să şi prînzască. Hotărîl, nu poate fi decît un om de omenie. Baba făcu semn nurorii. Peste cîteva minute masa e aşternută : zamă dulce de prune, pîne moale, carne de berbece. Omul nostru după atîtca îndemnuri tot să hotări să-şi închidă traista şi să se pue la masă.
   Cum se schimbă inima omului! Cînd bătu la poartă eram faţă de el cu gîndurile cele mai rele. Cu toată statura lui puternică, nu era însă grozav de loc. Din potrivă, aşa de blînd părea ca şi cînd ar fi îndurat dureri ucigătoare.
   Cine să-l mai întrebe de unde-I? Ce vînturi îl bat ? De-ar umbla de bine, de nu l-ar durea prea mult, om aşa deschis cum era, ne-ar fi povestit el totul. Dar aşa de ce să mai stîrneşti flăcări, cari poate au început a se potoli ?
   A durmit în şopru, pe pat de fîn proaspăt.
Dimineaţa mulţămindu-ne de găzduire, se avîntă pe spinarea netedă a murgului, care cu gîtul încordat, cu coama resfirată, luă în trap calea spre miază-noapte, înghiţit în grabă de negura ce să învăluia în vale, între celea doauă coaste.
   —     îţi spuneam eQ, că e un om minunat acesta stăpîne, un om cum nu vede fie-cine în viaţă.
   —     într’adevăr, măi Dumitre: nu vede fie-cine. Femeile au avut de povestit multă vreme: cum era, ce ochi scînteitori, ce sprîncene; cum e ţăsută cămeşa, şi cîte nimicuri toate. Şi în legătură cu acestea, povestiri minunate de haiduci, pînă şi la poveştile cu Feţl-frumoşi afl ajuns. — Minte de muere şi pace!
   Eu tot mai mult regretam, că nu l-am descusut mai bine. Minunată poveste trebue să aibă omul ăsta, ce, fără îndoială, mi-a plăcut foarte mult.
                       IV.
   Vîntul dela miază-noapte bătea tăicios, subţire, pătrunzînd pînă în inima pădurii,fee se cutremura, cuprinsă de fiori. Frunzele se arămise, unele au prins să deie în galbin, cari sburau apoi fluturînd. Cele dintîiu frunze ce cădeau. Luncile se roşise şi ele, şi vitele prindeau să vie lipite flămînde acasă. Nu ne mai cercetase de atunci voinicul cu murgul ţintat, şi nu mai auziam nici o veste despre hoţul scăpat din temniţă.
   într’o sară, toamna tîrziu, seninul era presărat cu flori de argint. Vîntul nu bătea, ci pădurea suspina totuşi încet şi lin. Din coasta cornului ca şi cînd ar fi fost atinşi de săgeată, ulii se bociau jalnic: chiau, chiau, chiau.
   Noi şedeam afară pe podmol: femeile torceau, iar bărbaţii pipau. De-odată auzim buf, buf, buf, în poartă. «Cine-i acolo?» — Buf, buf, pooc! «Cine-I acolo, ori nu auzi?» — «Cine-I acolo, cine-i acolo, vino de deschide şi vei vedea că cine-î». — L-am cunoscut de pe glas pe străinul de după secere ... Cit era de schimbat acum! Părea aşa de voios, ca şi cînd ar fi sosit dela joc. De grabă am descoperit taina: băuse, că mirosa al dracului!
   Nici una nici două, că el să nu-şi lase murgul din mînă, ci, şezînd pe podmol, alături cu noi, să-l ţie de căpăstru. Noroc că l-am îmbiat cu
www.dacQFomanica.ro
202
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
o ţigară şi pînă a sucit-o, Dumitru a legat calul supt şopron.
   —      Hei, şi v’aţî speriat al dracului, şti cînd am venit mai astă vară, păi cine v’a îndemnat să nu deschideţi ? Apoi efl dau rar, dar atunci dau să fie dat. — Supse adînc din ţigara, ce o ţinea de jumătate în gură. Avea mîncărime la limbă, şi noi eram buni bucuroşi la poveste...
   —      Vezi bine că v’aţi speriat. Ia, de fătuca aia zău că mi-a fost milă! — şi arată spre noră.
—   Cum să nu vă speriaţi, cînd aţi auzit atîtea veşti slabe despre mine. N’atî auzit? Ziceţi că nu, dar văd eu că minţiţi. Cine nu-ţi ştie cîţî boi şi cai am furat ? Şi copiii i numără... Şi voi credeţi veştile acestea ? Pare că eu aş avea ce face cu boii şi caii! Aş fi avut odată, dar acum! — Ţigara îl arse la degete, şi o scapă, ne mal aflîndu-o. I-am răsucit alta şi I-am dat-o aprinsă gata.
   —      Măi dragii mei, să vă spui şi eu o vorbă, care încă nu mi-a scăpat din gură pînă acum! Şi efl am fost odată om cu cinste în lumea asta... Şi acuma sînt, dar totuşi. . . Eram slugă măi dragii mei, la cel mai gazdă om din sat... De vă veţi întîlni cu oameni dela noi vr’odată, întrebaţi-î numai cum am slujit eu pe bocotanul ăla. Şi avea năbădăiosul de el
—   că era cu toane — o fată, ca o floare din grădină. Eu mă feream de ea, ea mă încunjura pe mine, dar dorurile tot ni se întîlneafl Cine să stee împotriva inimii? Poate Dumnezeu sfintul! M’am pomenit numai că m’am îndrăgit de doinele trăgănate. Şi le învîrteam aşa cum numai eu ştiam la noi în sat. Şi fata se usca pe picioare!... Vin toamna peţitori, vin bogaţi, vin frumoşi, vin tot oameni din neam. Dar fata să-l vree pe unul? Ba şi ba.
   —   O păştea nenorocul, sărmana.
   —      Tu fată, hăî, tu-ţî faci de cap, pe cum văd eu. Dar te-oifl îmblînzi eu, şi i voi scoate efl gărgăunii din cap şi slugoiului acesta. Pă-mîntosfl, că n’are casă, n’are ogor, n’are cap de vită... Ce te albeşti aşa ? Crezi, că efl sînt orb? — şi bocotanul eşi să mă caute iar pe mine. De cîte ori nu ini-a răscolit tot veninul! Ş’apoi aveam efl de gînd să-I cer fata? Feri-tu-m’a sfîntul... De eram şi efl mai întărit, alta ar fi fost, dar aşa, numai trup şi sufletul în trup,
şi în colo vînt, — nu mergea, Alta ar fi fost de aveam şi efl boii şi ogorul mefl!
   Voinicul oftă din adînc. Pădurea alături şoptea somnuroasă. Stelele se aprindeafl tot mai vii pe cîmpia albastră a cerului. Străinul se porni iar.
   —     De cîte ori nu mi-a aruncat în faţă sărăcia şi nevrednicia mea. Nu ştiam efl ce plătesc? Apoi atunci de ce mi-o tot spunea el! în urmă pe fată a domolit’o. Nunta 'să făcu cu cinste, cu ceteraşi, cu tropotite pe cum e data. Fata era acum nevastă şi cîrcimări{ă în dealul mare la făgădăul roşu. Ce-am simţit efl? D’apoi atîta, că s’a lăsat peste mine o noapte grea, veclnică. Munciam ca un bofl şi mă topiam ca o lumină spre mirarea sătenilor şi spre bucuria stăpînului. — Noaptea, numai noaptea, cînd eşain cu văcuţele pe măgură, mai simţiam că trăesc. Ziceam efl şi pînă acum din fluer, dar acum, mi-se dusese vestea. — Stăpînul iar prindea să se încrunte şi să mă certe:
   —     Tu eşti piază rea la casa noastră, mă Ioane, şi toate necazurile dela tine pornesc. Nu ţi-a fost destul că mi-ai zăpăcit copila pînă a fost fată, vre-ai s’o nefericeşti şi ca nevastă? — Ce te miri aşa năucule, ori crezi, că efl nu ştifl nimic, cînd tot satul ştie? Ce ştifl? Că dai tîrcoale în jurul făgădăuluî roşit, cînd mergi cu vitele la măgura din apropiere, şi că noaptea întreagă cînţî ca un nebun.
   —     Stăpîne, stăpîne, bagă sama ce zici. Va fi răfl de noi stăpîne, va fi răfl de nu-ţi mai tai din limbă. — Cum m’am stăpînit atunci să nu-1 închin mamonului, nu pot şti, — I-am dat să beie, că i-se uscase gîtul.
   —     D’apoi credeţi dvoastră, că fata a putut s’o ducă mult cu crîşmarul dela Făgădăul roşu ? Era beutor, mama focului. în toată ziua se făcea leucă. Şi-apoi înjurături, bătăi, de sta s’o sluţească. . . .
   —     într’o dimineaţă, cine trînteşte portiţa, numa în ie şi cătrinţă, cu părul despletit, cu ochii rătăciţi? Copila bocotanului. — «Bate-mă tată, omoară-mă tată, dar îndărăt nu mă mai duce.» — Şi ştiţi ce a făcut ? I-a tras o sfîntă de bătae, de să-I plîngă petrile de milă, şi-apoi lăsînd-o lată, moartă în casă, a eşit în curte. Efl eram la lemne, prăjinile groase cît piciorul le retezam dintr’o tăietură. Nici nu mai vedeam unde loveam. Vine aţă la mine: «Să mi-te cari
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
203
din curte, cerşitorule, înşelătorule! Vezi ce i-aî făcut ? al nebunit fata! Să te curăţl mal în grabă, că de nu, te calc în picioare1» — şi cu asta m’o şi înhăţat . . . Ce-a fost apoi? Amîndoî grămadă jos, printre lemne ne învăl-măşam sugrumîndu-ne. în urmă tot l-am biruit. I eşise limba de un cot!
   Străinul se cutremură puternic, şi capul i căzu pe spate, proptindu-se de părete. Mînile i căzură grele pe podmol. A stat aşa, a stat. Apoi îşi ridică iar capul şi privi sperios în jur.
   —    Aşa da, m’au prins apoi; înaintea mea doi jandari, eîi în mijloc cu mînile la spate, după mine alte doauă umbre negre. Ce să vă mal spui? Şi aşa nu ştiţi cum îs judecăţile. în urmă tot în temniţă ajungi. Dar apoi şi eşl, dacă eşti om!
   —    Şi dac’am ajuns iar la lumina soarelui, aflai, că crîşmarul dela Făgadăul roşu dîn dealul mare murise, aprinzîndu-se spirtul în el, şi că numa crîşmăriţa e la făgădău!
   —    Hei, măi dragii mei, ştiţi voi bine că de acolo vin şi acum! Vin după tine ca după hoţ.
   Era stors de puteri şi ochii i se închideau. I-am pus gluga mea la cap pe podmol şi l-am lăsat să se odinească ....
   Dimineaţa, palid, mulţămindu-ne de bună-găzduire, se avîntă pe spatele murgului. Cînd a eşit pe poartă jidanul din satul vecin, trece cu hodoroanca lui, trasă de calu-i şchiop. Voinicul trecu ca fulgerul.
  La doauă săptămînî după asta, cine vine pe drumul, ce trece pe lîngă casa de lîngă poalele pădurii? Doi împănaţi nainte, doi înapoi, şi-n mijloc hoţul, cu mînile legate la spate, cu capul plecat, era palid, abătut, barba mare şi ochii
umezi adinciţi. Adecă tot l-au prins. Şi de cînd l-au tot căutat.
   Cînd sînt lîngă casă văd că se opresc. Ce gînd au? Trei rămîn cu hoţul, dar unul vine şi ne porunceşte să ne scoatem în grabă tot ce avem în casă. Noi; de ce?
   —   E porun:ă!
   —   Ce poruncă?
   —     Scoateţi numai în grabă, că mi-e scumpă vremea.
   —   Nu scoatem nimic, c’aici noi suntem stăpîni!
   —   Dacă nu scoteţi de voe bună, veţi face de silă!
   —   De silă? . . .
   —     Iacă, aici e porunca scrisă, şi de-ntărire avem 4 puşti cu 8 ţevi, — zise el arătîndu-ne hîrtia pecetluită.
   Femeile plîng, sbiară, se bocesc. — Noi urmăm porunca. Şi după ce ne-am pus tot avutul în drum, numai am văzut casa şi şopronul şi staulul deo-date îmbrăcate în bobotae. Se topiau sub ochii noştri. Baba ameţise, nora înlemnise, noi să ne smulgem părul şi nici alta.
   Taina era aici: Un jidan pîrîsă cu jurămînt, că l-a văzut pe hoţ, eşind dela noi. Noi am fost gazda scăpatului din dubă. — Şi trebuia să ne mutăm în sat.
   Azi, după 40 de ani îm pare că mai văd căsuţa noastră cu streşinile retezate, linse, cu cei trei ochi ce priviau din albimea păreţilor. Par’că văd grajdul, cu negei de muşchi pe coperiş, şi poarta de brad albind în gardul înalt de nuele. Cum le-aş şi uita.
   Fecioru-mî are azi alţi feciori, şi s’a uitat de petrecăniile de pe la pădure. Baba mi-a murit de mult. Era şi bătrînă, cotor cum să zice, dar tot nu ar fi făcut cea înbulzală în lume, să mai fi trăit. — Ci, mai bine să lăsăm cum a rînduit Dumnezeii.          I. Agîrbicean.
www.dacQFomanica.ro
204
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
                             PUPĂ RK5UR0S.
   Cind a eşit din sală, nu mal ştia pe ce lume
e. Tîmplele îî svîcniau cu putere şi urechile îi ţiuiau. Care va să zică, munca lui de doi ani de zile, s’a dus în vînt !
   Cu cîtă uşurinţă i-au adus la cunoştinţă re-sultatul esamenuluî: «rigurosul dluî X. se respinge cu unanimitate», ca şi cînd ar zice: «fi bun dle X, şi-mi di un chibrit.»
   Flacăra gălbue a felinarelor de gaz, tremura de-alungul coridorului universităţii, o lumină discretă. El trecea împletecindu-se, fără se audă zgomotul propriilor lui paşi. Pedelul avea un zimbet de compătimire, cînd îl întîlni la poartă: Cunoştea bine mutrele acestea speriate ale candidaţilor. Se întoarse în altă parte şi îşi aprinse ţigara, căci mutra clientului nu-î mai îndreptăţia nădejdile bacşişiului întrevăzut cu cîteva sferturi de oară mai înainte.
   —      Pe ăsta încă l’or fi încălţat săracul, gîndia cu o nuanţă de răutate, în care se amesteca şi puţin regret.
   Aforă era lumină încă. După aerul năbuşitor al zidurilor scunde, şi mai ales după năduful examenului, aerul liber de afară îî făcea bine, şi instinctiv îşi scoase pălăria, frecîndu-şî batista preste fruntea îmbrobodită de sudori.
   Tramvae şi trăsuri alergau în goană, trecători grăbiţi după afaceri, şi femei tinere, aliin-du-se în amurgul dulce primăveratic. O îngînare uşoaară de vînt trecea de-alungul bulevardului, ca un imn de primăvară prins în surdină.
   El nu vedea, şi nu auzia nimic din toate aceste. Mergea fără ţintă înainte şi urechile îi vîjeiau din ce in ce mai tare. . . .
   —   Servus Ghiţă, gratulez ?
   El tresări speriat:
   —      Nu .. . încă n’am ajuns la rînd . . . poate pe mîne . . .
   Şi trecu năuc înainte.
   I era ruşine de prietenul lui.
   Cît de iute isprăvise studiile băiatul ăsta, în vreme ce el se pomeneşte om la treî-zecî de ani, fără diplomă.
   O sfâşietoare ruşine şi părere de rău îl copleşi. îşi aducea aminte de anii petrecuţi în gimnasiu, cînd era printre cei mai buni şi printre cei mai tineri . .. Vedea în clipa aceea şirul neîntrerupt al colegilor de odinioară, cari toţi îl luaseră pe dinainte. Alte generaţii se părîndau acum la universitate, şi el se simţia străin şi genat în mijlocul lor.
   După ani de viaţă uşoară, avea în o demi-neaţă, după o noapte de chef, grozave remuş-cărî de conşţiinţă. Ce se va alege de el ? Pînă cînd să-şi mai piarză vremea la şcoli ?
   Se ridică repede din aşternut ... luă dejunul şi se duce de-a dreptul la biblioteca universităţii. Ceti pînă la amiazî. Lucrurile i se păreau destul de clare. în creerul lui se deschideau cărări părăginite. .. Cînd eşi, să întîlni faţă în faţă cu nedeslipitul lui tovarăş de chefuri, Rîu-rean.
   Acesta îşi potrivi ţvicăriî pe nas, îşi scoase pălăria adînc şi-şi făcu o cruce :
   —      Da ce-i Ghiţă ? îţi iei doctoratu, ai ? . . . Sâ-ţî trăiască! . . . Ştii că ai haz, să te pui pe studiu, cînd te-ai culcat dimineaţa la cinci ? . ..
   —      Ştii ce Rîurene ... s’a isprăvit cu prostiile de pînă acum. Sîntem oameni bătrîni azi, mîne. Toţi băieţii ne trec pe dinainte.
   Rîureanu făcu o mutră solemnă.
   —      Adevăr zic ţie, că adevăr grăieştî. Şi eu mă gîndeam, că ne-a cam sosit vremea. Ştii cum scrie ăla în gazetă: «A sosit momentul» . .. Vorba e, frate dragă, că astfel de hotărîri epo-eale nu se iau după o noapte de chef. Crezi tu, că eu nu m’am pus pe lucru ? Nu ţi-am spus numai, mi-era că-ţi baţi joc. Merge cam greu, pînă începi odată, de-aci încolo . . . Ştii ce, nu întrăm la o bere?
   —   Nu merg,
   —      Haide, mă, ce dracu. Salvator, domnule, ne mai dregem niţăl stomacu . . .
   Dela bere, sau pomenit la cafenea, de-aci la o cină cu.zamă de peşte, apoi dăi cu vin, dăi cu cafea neagră ... şi s’au pomenit pela patru dimineaţa împleticindu-se în drumul spre casă. Rîurean plîngea. Spunea, că tată-so moare în curînd poate, iar soru-sa, o fată cam trecută, rămîne în grija lui.
   —      Zău Ghiţă, asta ne-a fost cea din urmă, pînă nu trecem rigurosul, nu mă mai vezi în birt. . .
   —   Ţi-am spus eu, nu ţi-am spus ?
   Şi s’a pus pe lucru. Rîurean a isprăvit mai încurînd. în seara despărţirii, Ghiţă era foarte posomorit. Gindul, că-1 ştia şi pe Rîurean neisprăvit, îi da puteri oare-cum. Acum însă, că se vedea singur, o frică grozavă îl luă în stă-pînire, o completă discordare a energiei, care îî arăta examenul în colorile cele mai negre.
   Sta zile întregi cu cartea în mînă, fără să percurgă o pagină măcar. Ochii îî rătăceau de parte, nici el nu ştiea unde .. . Apoi. se trezia din aiurări, se punea din nou pe cetite, încru-tînd din frunte şi căscîndu-şi mari ochii . . .
   Ceea-ce îl muncea mai cumplit, era gîndul propriei slăbiciuni şi a desivîrşiteî lipse de încredere în sine însu-şi
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
205
   Ceru în repeţite rîndurî termin pentru esamen şi nu se presentă.
   Şi-acum, în sfîrşit, cînd şi-a luat inima în in dinţi ...
   Vedea zimbetul ironic al profesorului şi privirea cea ageră, care îl tăia ca un cuţit de oţel: «Nu face nimic, d-ta ai încă vreme pentru studiu Eşti doar încă tinăr» . . .
   Cerca să-şi dea samă de răspunsurile lui şi de întrebări. Ici-colo îşi reamintea pasagiî din manuale, frase de abia începute şi întrerupte, înainte dea le fi isprăvit măcar pe jumătate... Se vede tremurînd în faţa comisiunei, bolbăind de abia cîte-o vorbă, în vremea ce profesorii zimbîau cu un fel de milă.
   Zeu, profesorilor nu le putea face mustrări. Vedea el singur, cît e de confus, şi cit de puţin îşi mai poate concentra atenţia, asupra unui lucru.
   Şi-i venia să-şi dea cu pumnii peste cap.
   Se pomeni departe de oraş, pe ţărmul Dunării. O adiere recoroasă venia dinspre fluviu, alin-tînd iarba de pe ţărm. Şi păduricea din apropiere fremeta o melodie molcomă, în vremea ce valurile apei curgeau domolite, aproape fără zgomot.
   Se tolăni în iarbă şi scoase din busunar epistola ce o primise de acasă. O lăsase anume nedesfăcută, s’o citiască mai în tihnă, după examen. Trecu în grabă peste şirele cari îi fu-giau dinaintea ochilor. Tată-său îi scria, ce mult se bucură, că arc să isprăviască în curînd, urîn-du-i bună reuşită. De margine soru-sa îi scria citeva şire, făcînd alusie la o prietenă a ei, care îl doreşte . ..
   Ghiţă zimbi distras. Icoana fetei, de care era vorbă, îi răsări în minte zimbitoare şi prietenoasă. Să se fi gîndit ia la el oare? Ştia copila cea naivă la cine anume o fură gîndul ?
   Iar mamă-sa. —
   El simţi că i-se împainjinesc ochii şi două lacrimi i se iviră la marginea genelor. Deslău-ţuirea aceasta a durerii i făcea bine. O uşurare îl cuprinse, o moleşală fascinătoare . . .
   Ear valurile apei începură să sune mai tare, deodată cu potolirea furtunii lui din suflet. în clipa acea de extremă slăbiciune, Ghiţâ îşi aminti de tot ce cetise despre glasul amăgitor al valurilor. Ideia sinuciderii i-se ivi pentru primadată în minte ca o soluţie singură potrivită vieţii lui fără căpătîî.
   în penumbra amurgului vedea par’că Naiade cu haină de spumă, chemîndu-1 şi făcîndu-i ochi dulci ... şi zgomotul apei era tot mai molcom, ca şi cînd s’ar fi potolit anume, ca să-î inspire curaj. Un pas — şi s’a isprăvit totul! Se vedea sbătîndu-se cîte-va clipe, apoi cufundîndu-se ...
revenind încă odată la suprafaţă .., apoi ce i-ar mai păsa lui, de ce are să mai fie!
   Dinspre oraş se auzia glasul clar al clopotului, care vestea «Angelus Domini.» Cearcă să-şi aducă aminte, de rugăciunea asta frumoasă dar n’o mai ştia. Se ridică încet şi plecă spre oraş. I venia aşa de greii să plece. Sirnţia par’ că o putere de vrajă, care îl chiema înnapoi. Se gîndise el serios la moarte? Nu-şi putea da samă. Era mai mult un fel de alucinare, cînd nu mai era stăpîn pe sine, şi dacă s’ar fi aruncat în apă ar fi făcut-o pe jumătate inconştient. Era poate mai mult o tîmpire a simţurilor, mreaja fermecată a morţii, cu care învălue clipele din urmă : începutul sfîrşituluî.
   La marginea şoşeleî zări silueta unui prieten bun, un «întîrziat» şi acesta:
   —     Noroc Ghiţă! Pari cam ploat, ai ? Cum ţi-a mers? Ce?
   El zimbi clătinînd din cap. îi părea aşa de bine, că întîlneşte un necăpătuit cu care să se asemene.
   —     Te-au trîntit? Lasă-î dracului, nu-ţî spuneam eu, ca-s nişte dobitoci ? O să isprăvim şi noi, că n’om fi noi mai proşti ca toată lumea. Ai văzut pejRîureanu ? Ei, şi ce folos că a isprăvit cu un an mai curînd ? Las’, dragul meu, că dacă mergi odată acasă, apoi acolo rămîi îngropat pe toată vieaţa.
   —     Nu mî-e de trînteală, dar mi-e greu de cei de-acasă.
   —     Apoi bine, de unde o să ştie ei ? Le spui că n’ai încercat, ai fost bolnav, ai avut o comisie prea aspră, în sfîrşit n’au ei idee, ce va să zică un riguros. Şi te prezinţi iarăşi la terminul proxim.
   Omul ăsta vorbia foarte cuminte. Ghiţă se însenină cu totul.
   —     Luăm cina împreună ? Ştiu o bere admirabilă . . .
   —   Bine.
   Şi noaptea la trei, să pomeniră la biliard, de la halbele golite. Erau cam chirchilaţi aşa de veseli amîndoi, asigurîndu-se reciproc că o să-şi ia diploma, cît mai în grabă.
   Din cînd în cînd Gliiţa încerca cîte-o frîntură de amintire dureroasă. Doria să fie vesel, să uite totul, să nu-i mai pese.
   Şi în vreme ce prietenul său începu o pârtie cu un străin, el se aşeză la o masă de margine, bătînd cu degetele tactul pe marmura inesii, cu privirea perdută în undulările valului de fum.
   —   Domnul pofteşte ceva ?
   Ghiţă tresări, se uită la chelner mirat, apoi ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de un lucru de mult căutat, zise: .
   —   Adă-mi un absint!                   Simln.
www.dacQFomanica.ro
206
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
                             CLIPE PELA ŢARĂ.
                                    CINĂ.
                                                                                             Prietenului Theodor Theodorescu.
   E Sîmbătă sara. Săptămîna de muncă obositoare, la cîmp, departe de sat, s’a închieat.
   încetul cu încetul lumea s’adună pe-a casă. Uliţele pustii de-atîtea zile, se trezesc în scîr-ţăitul'carălor şi îndemnul la drum al muncitorilor; iar bătăturile mute şi îmburuienite răsună acum de gura stăpînilor, de mugetul vitelor şi de lătratul de bucurie al cînilor rămaşi singuri păzitori ai tîrlelor . . .
   Tîrzior, în răsăritul luneî soseşte şi Tudor cu ai lui.
   Carul încărcat cu coceni verzi adunaţi pe urma prăşituluî se opreşte în drum. Romînul trudit, cu oasele aproape ţepene de muncă, se mişcă încetişor lăsîndu-se să lunece jos de pe măldarul moale. Deschide poarta larg în lături şi boulenii fără se mai aştepte vre-un îndemn, trag drept lîngă prispă.
   Tovarăşii din car, biruiţi de obosială, au adurmit şi nici nu ştiu, că-s lîngă pragul uşei.
   Tudor desjugă boii încet şi să duce de-i leagă la esle unde le-aruncă un braţ de verdeaţă.
   Se-’ntoarce apoi în jurul alor sei. Ce liniştit dorm cu toţii. Micuţii, doi, au aţipit lîngă pep-tul mamei, iar ceialalţi patru mai mărişori ascunşi în măldarii din coşul căruţei, mai nici că se zăresc. . . . !
   Se gîndeşte, cum ar putea să-i ducă pe aşternutul de pe prispă, fără ca se-î mai deştepte. De s’ar trezi îşi strică somnul şi-şi aduc aminte iar că li-i foame . . .
   Mălai nu le-a mai rămas nici o mînă, şi î-i groază de atîtea guri, cari trebuesc săturate.
   S’apropie ’ncetişor de nevastă şi-o clatină :
   —   Ei, soro, scoală, că uite am ajuns acasă.
   —     Cum, frate, de mult? Şi eu am înţepenit ca un butuc.
   —     Mişcă-te mai încet, şi mai domol cu gura, căci s’or trezi iar plodurile, şi ţi-or cere mămăligă, pe care n’o avem . . .
   —     Văd că-s adormiţi toţi . . . Poate i-om da jos binişor şi nu s-or mai trezi.
   —  De aceea zic şi eu.
   Dochiţa se ridică încetişor într’un cot şi cearcă să scoată ţîţa din gura celui dela piept, Copilul simte, scînceşte şi caută ţîţa cu gura. . . Cel de lingă el se-ntinde, să ’ntoarce pe ceia parte şi’ncepe să plîngă.
   S’a făcut porneală. Cocenii din car încep să sfoşnească şi ceialalţi copii să ridică unul cîte unul ... Se şterg somnuroşî la ochi, şi spun pe rînd:
   —     Mamă, mie mi-e foame! Mamă mie mi-e a mînca! Mamăl . . .
   Tudor descurcînd bota şi ciaunul din chilna căruţei se scarpină în cap amărît, iar nevasta blăstămînd îi scoate unul cîte unul din culcuşul cald de coceni şi-i aruncă pe prispă . . .
   —     Ei, omule, ce ne facem cu ei ... ? Noi ca noi om mai răbda, dar ei ce ştiu ? De nu le-om potoli foamea cu ceva ne cîntă pînă mîni 1 La urma urmei, au şi dreptate! Azi i-am ţinut numai cu minciuni. Ce-au mîncat ei ? De dimineaţa o leacă de apă îngroşată cu făină, şi-apoî cîteva mîni de cireşe peste zi 1 Au răbdat mititeii cu nădejdea, că o să le dăm acasă.
   —     Dă, măi nevastă, ce să facem dacă suntem năcăjiţi ? De ce nu i-a dat Dumnezeu celor cari au de rămas, iar nu noauă, năcăjiţilor?
   —     Da ştii una, i-a repezi de mai scutură cea putină, de vezi, n’o fi mai rămas pe fund vreun strop de mălai, şi eu moi duce să adun o subsuoară de ştir, şi cîţî-va pumni de prune. Mămăligă o fi n’o fi, dar să le turnăm o oală de ştir coalea ... ca la nişte flămînzi ce sunt.
   —     Ba să zici omule! Acum ini-am adus aminte, că din mălaiul cumpărat pusesem de-o parte împrumutul ce luasem de la al-de văru Costache. Să facem mămăligă din el, căci doar n’a veni chiar mîni să-l ia.
   —     Bine c’a dat Dumnezeu să se mai găsiască o făină de mămăligă la aşa vreme. Aţiţă focul atunci, pune de mămăligă şi scoate făina Ia iveală; iar pînă una alta eu le dau ceanul să migălească la ciupitul cojii de pe el, că doar or mai tăcea. Tudor sări pîrlazul în grădină, iar
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
207
Dochiţa luîndu-şî micuţul la pept, întră în ce-larul dela spatele casei, unde ştia că ascunsese împrumutul de mălai. Cei cinci micuşorî — flă-mînzî, de pe prispă, tăcură ei cîtva, migălind la adunatul cojii de pe ceanul uscat, dar nea-
                                     jungînd săse’nfrupte toţi începură ceartă şi ţipete. * * *
   Focul aprins în grabă din vreascuri uscate, arde’n bătătura largă, potolindu-şi lumina roşiatică în albul nopţii cu lună plină. De-asupra în pară sta cumpenit ceaunul pe braţul aplecat al cuşbei; iar mai la o parte abureşte oala în care aleargă în clocote borşul de ştir.
   în jur, în cercul de lumină stau roată copilaşii, cătînd cu ochii lacomi, cînd spre oală, cînd spre ceaun, în vreme ce cinele, flâmînd şi el, sta de-o parte pitit pe labe în buruieni. . . .
   S’ar da şi el mai aproape de vatra unde miroase a mălai, dar nu mai are loc de pisica, care dă ocol celor din jurul focului, mieunînd şi ştergîndu-şî blana cînd de uuul, cînd de altul.
   Ceaunul să umflă în fert, şi gospodina toarnă mălaiul, întinzîndu-se pe de-asupra micuţilor, cari o pierd din ochi de dragă, că le face «mă-măliguţă».
   Mai părueşte focul, aşezînd tăciunii şi ceaunul începu să fiarbă cu băşici, ce sar departe împrejur. Copii împroşcaţi strîng picioarele goale dela foc şi le ascund în cămeşile lor sdremţuite. Dar nici aşa n’aîî scăpat. Sropii ferbinţî sar mai departe pe mînî şi pe obraji. Goniţi de ceaunul întărîtat, cîţi-va mai mititei plîng mînioşi, ros-togolindu-se prin iarba de-alături, iar alţii nimeresc la blidul de pe masă.
    Să’narmează fie care cu cîte-o lingură, şi apoi cam cu sfială se strecoară printre picăturile arzătoare şi încep să ia «terciu» din Ceaun.
   Cei supăraţi de pe delături, se lasă de plîns şi dau şi ei năvală cu lingurile spre ceaun.
   Tata, care şedea mai la o parte pe un buştean îndemna:
   —     Fugi nevastă şi mestecă mămăliga, că plodurile o isprăvesc, pînă nu se’ngroaşe. la’n uită-te la ei, fac a foamete a sărăcie! Par’că n’au văzut mămăligă de cine ştie cîte zile. . .
   —     îs copii, bărbate ce se le faci ? Ei nu ştiu ca noi, trebue să le dai!
   Mămăliguţa turnată pe măsuţa joasă rotundă abureşţe momitor rotocoale de aburi poftitori, alături de strachina cu borşul răcorit.
   Nevinovaţii înfometaţi s’au strîns împrejur strigînd veseli şi bătînd cu lingurile în marginea mesei; iar de sus, de de-asupra ochiul de lună plină priveşte cu jind la unul singur din copilaşi, cari biruit de osteneală şi somn a adormit în iarbă, ţinînd strîns la piept lingura cu care scoase şi el, să dea năvală la ceaun.
   Pe măsuţa mică din bătătură bate vîntul, par’că n’a fost nimic pe ea. N’a rămas decît blidul gol în care tot se mai ciocnesc lingurile oaspeţilor în căutarea borşului minunat, care merge şi fără tovarăşa sa mămăligă. . .
   Radu şi Dochiţa cari îmbucaseră, cînd şi cînd stînd în genunchi pe la spatele copiilor, tocmai cînd s’au sculat de şi-au făcut semnul crucei a luat de seamă, că unul au lipsit dela masă. . .
   N’au auzit ei să-’nfrupte cu ceva pe pisoiul care le dedea înconjur asurzindu-î cu mieunatul, ori pe lăbuţ, care lătra rugător mai la o parte, dar mi-te să vadă lipsa micuţului, care adurmise sugînd lingura muiată în «lapte de bou».
                                                                                                              Ion Ciocîrlan.
3^
www.dacoramamca.ro
208
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11,  1904
                    flP05T0L(JL
Ca o vecernie domoală Se stinge svonul din dumbravă, Pleoapa soarele 'şi închide Sus pe-o căpiţă de otavă. Norodul a cuprins podmolul Lingă frăgarul din uliţă, —
De cîrjă sprijinit resare Bâtrînul preot, la portiţă.
Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lină Purtînd un ban dela ’mpăratul. — Domol în mijloc se aşează. Şi sprijinind încet toiagul, Clipind din genele cărunte începe-a povesti moşneagul.
întreg norodul ia aminte Şi-ascultă jalnica poveste.
Şi fusul să opreşte ’n mina Induioşatelor neveste.
Moşnegii toţi fârîmâ lacrimi Cu genele tremurătoare,
Aprinşi feciorii strîng prăseaua Cuţitului din cingătoare.
Atîtea patimi plîng în glasul Drept grăitorului părinte           v
Şi-atîta dor s’aprinde ’n inimi De clipa răzbunării sfinte.
—   Bâtrînul mag înalţă fruntea,
Ce sfînt e graiul gurii sale,
Din el va răsări norocul Acestui neam sfîrşit de jale.
Acelaş dor tresare ’n piepturi,
Cînd glasul strigător răsună Şi gemet înfioară firea Prelung şi greu ca o furtună. Frăgarul îşi îndoaie coapsa,
Căci de prin văi purcede vîntul, Prin largul multelor văzduhuri,
Să ducă ceriului cuvîntul.
Din cetăţuia strâlucirei Pogoară razele de lună Şi pe argintul cărunteţeî Din aur împletesc cunună.
—   Cuvine-se hirotonirea Cu harul ceriurilor ţie,
Drept vestitorule apostol
Al unei vremi, ce va să vie.
                                                                                                NIC. OTAVĂ.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9-11, 1904
LUCEAFĂRUL
209
                                            I0AN BIAMU.
                          — Cu prilejul discursului de recepţiune la «Academia Română» —
    Activitatea noastră, a celor de dincoace de Munte, în evoluţia istoriei culturale a neamului nostru e de-o importanţă hotărîtoare. înaintaşii noştri drept cugetători şi harnici în cursul întregului veac al XlX-lea, călăuziţi de idealul unităţii de rasă, au muncit din răsputeri, cu scrisul şi cu graiul, să ne adune, să ne înfrăţască pe toţi sufleteşte; au făcut-o aceasta, fiind-că îşi dedeau seama, că dăinuirea vecînică a neamului romînesc, residă în conştiinţa uuităţiî noastre de rasă, în omoge-neitatea organismului nostru cultural şi în legăturile intelectuale dintre deosebitele corpuri ale neamului nostru.
  . E destul dacă ne aducem aminte de vremea înainte cu 100 de ani. Constantin Neg-ruzzi în «Cum am învăţat romîneşte», despre situaţia cărturarilor de dincolo scrie:
  «Pe cînd uitasem că sîntem Romîni şi că avem şi noi o limbă, pe cînd ne lipsea şi cărţi şi tipografie, cînd, în sfirşit literatura romînă era la darea sufletului, cîţîva boeri, ruginiţi în romînism,. . . şedeau trişti şi jeleau perderea limbii, uitîndu-se cu dorspre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfirşit.» Pe acele vremuri aici la noi era izvorul culturei romîneşti, aici se frămîntaii ideile noauă de redeştaptare naţională, cari au pătruns adine şi roditor întreaga istorie culturală romînă a veacului al XlX-lea. Chemările cătră un viitor mai luminat ale apostolilor cu duhul blîndeţei şi ale profe-• ţilor războinici de aici, de pe pămîntu! neîntrerupt al suferinţei, porneau revărsîndu-se în
valuri de lumină, dătătoare de noauă viaţă sufletească, asupra Romînismului întreg. Acest cu rent a avut roadele lui binefăcătoare dincolo, unde, întărit şi premenit de altele, a desăvîrşit procesul de agregare şi întrămare în forma de astăzi a Romîniella noi încă s’au mai lăpădat minţile de nepriceperea şi prostia care-1 supăra pe Klein, dar continuitatea de muncă s’a curmat. Şi e explicabil, fiindcă acei bărbaţi idealişti în zborul lor s’au depărtat prea mult de căile
adevărului, fiind-că în stăruinţa lor de muncă n’au clădit cu cumpăt şi prevedere temelia solidă şi durabilă a existenţei noastre ca popor cu învăţătură. Greşelile lor au fost fundamentale, iar opera lor falsă. Desorientareacu toate corolarele ei dureroase ce o întîlnim la generaţia de astăzi este de a se atribui în parte faptului, că toată moşteni rea ei intelectuală e artificială, pe care nu poate clădi mai departe ci e silită să-şi zmulgă din suflet teoriile poetice hărăzite, şi să înceapă aproape totul dela început. Şi în aceasta muncă de refacere, singura avere reală moştenită care-i poate fi de mare folos, e entusiasmul curat şi munca fanatică.
   Din colo în principate tot noi am fost dascălii cu vorba răspicată şi cuminte, cari, sămă-nînd seminţă în pămînt roditor, am trezit la o viaţă naţională şi de sine stătătoare un neam întreg de oameni. De aici dela noi a plecat George Lazăr, cu mulţi alţi tovarăşi de idei în cursul veacului al XlX-lea, ca să încetăţănească cultura romînă pe pămîntul făgăduinţei.
   Unul dintre aceşti dascăli neobosiţi, cu inima
ÎOAN BIANU.
www.dacQFomanica.ro
210
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
tinără e şi dl loan Bianu, care dintre contimporani e cel mai demn representant al şcoaleî latiniste.
   Munca d-sale de un pătrar de veac şl mai bine fu «încoronată acum prin acordarea onoa-rei celei mai înnalte, spre care poate nisui un cărturar romîn,» dîndui-se «scaun şi glas hotărî-tor» în templul culturii noastre naţionale, în Academia Romînă, unde în şedinţa solemnă din 21 Martie (30 Aprile) a. c. sub preşedinţa M.
S. Regelui, şi-a rostit discursul de recepţiune «Despre introducerea limbei romîneştî în bise-rî:a Romînilor.»
   Acest prilej de sărbătoare a unuia dintre ai noştri, se răsfrînge şi asupra noastră, fiind-că bucuriile lui se cuvine să fie şi ale noastre, iar succesul lui e un titlu de mîndrie pentru noi toţi.
                                                           * * *
   loan Bianu s’a născut într’o casă de plugari în satul Făget, pe Tîrnave, la 1856. Ca toţi băeţii cu tragere de inimă la carte din împrejurime s’a dus la Blaj, în această metropolă a culturii romîneşti de pe vremuri, unde a terminat gimnasiul, care se mîndrea atunci cu dascăli erudiţi şi însufleţiţi naţionalişti. Aici în Blaj «a avut fericirea de a fi pregătit spre o viaţă înnălţătoare de un mare dascăl, de Timo-teiu Cipariu, a cărui nume se va pronunţa tot deauna cu veneraţiune... La Cipariu a învăţat Bianu a vorbi, a scrie, a cultiva limba romî-nească şi a simţi romîneşte», — zice dl D. A. Sturdza în răspunsul la discursul de recepţiune.
   Modestul elev al şcoalelor din Blaj, mînat de dorul învăţăturii, trece la universitatea din Bucureşti, unde un alt bărbat luminat Aug. Treboniu Laurian, îl îmbrăţişază cu căldură, îl povăţuieşte în cercetările sale, îl întroduce la Academie, în al cărui serviciu se află şi astăzi.
   Studiile şi Ie-a continuat Ia Milano în şcoala lui Ascoli şi la Paris în şcoala celebrului Gas-ton Paris. A fost profesor la liceul sf. Sava, e profesor de literatură romînă la Universitatea din Bucureşti şi Bibliotecarul Academiei Romîne de 25 de ani, pe lîngă aceste ia parte şi la viaţa politică din Regat.
   Activitatea dlui Bianu e foarte largă şi multi-
laterală. încă în 1876 publică în Analele Academiei Romîne «Viaţa şi Activitatea lui Samuil Micu Klein», o disertaţiune temeinică asupra muncitorului şi învăţatului călugăr clin treimea şcoaleî latiniste. Lucrările cele mal de valoare privesc în deosebi vechia literatură rpmînească, din care a publicat o serie întreagă de ediţii critice ca: Psaltirea Metropolitulul Dosofteiă, 1887; cu un bun studiu literar: Psaltirea Scheiană 1889. Predicile Iul Antim Ivereanul 1886. Bibliografia romînească veche (1508—1830), aceasta din urmă în colaborare cu d-1 Nerva Hodoş, un bibliograf escelent. Pe lîngă aceste publică Basme şi poesiî populare dela Cruşova, adunate de Dr. M. G. Obedenar, însoţite de un Glosar; pe urmă Catalogul manuscriselor Academiei.
   Activitatea d-1 Bianu nu să mărgineşte însă numai pe terenul literaturei vechi, unde cu drept cuvînt a considerat astăzi de întîîa autoritate, ea îmbrăţişează şi literatura mai nouă. în analele Academiei, «Columna lui Traian», «Revista Nouă» şi alte reviste publică scurte notiţe literare, comunicări şi însemnări istorice, studii critice, recenziuni, cari toate îşi au importanţa lor şi cari sînt tot atîtea dovezi de cercetări amănunţite şi de conştienţioasă urmărire a evoluţiei literare dela noi. Lucrările d-sale mai importante din domeniul literaturii moderne sînt: conferinţa «Despre cultura romînească în secolul al XlX-lea», «Poesia Satirică la Romîni» şi editarea operilor lui Vasile Alexandri în «Biblioteca pentru toţi».
   Această activitate stăruitoare a d-luî Bianu, cu toată verietatea ei, nu e lipsită de o concepţie unitară, de acel «quid proprium» al cugetătorului cu vederi largi, care luptă pentru un ideal.
   Programul de muncă al bărbaţilor din şcoala latinistă cu idei de unitate naţională, cu tendinţe de conservare a caracterului de rasă se resimt în toate scrisele d-lui Bianu. Ca şi dînşiî cultivă istoria şi limba, cari «sînt cele mai intime şi mai tari legături, cari unesc pe oameni într’o naţiune», ca şi dînşiî e un apostol, care creşte generaţii de pe catedră, cuvîntînd, cu tot entusiasmul omului convins de dreptatea causei, iubirea de neam şi nestrămutata credinţă în un viitor de aur al rasei noastre.
   Ideile despre limbă sînt însă mai largi ca ale înaintaşilor săi, sînt adaptate spiritului tim-
www.dacoromanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
211
pulul de astăzi, cînd ea nu mai poate fi un privelegiu al claselor cărturăreşti, ca pe vremea lui Cipariu şi Laurian, ci «trebue să unească ... într’un singur tot întreaga gîndire întreg neamului romînesc, să stabilească legătura organică între cele mai strălucite saloane, cei mai mari învăţaţi, cei mai geniali poeţi, cei mai eloquenţi oratori şi bărbaţi de stat, — cu cele mai modeste şezători de sat, cu ciobanii, cari cîntă pe lingă turme, cu voinicii, cari cîntâ după coarnele plugului, cu fetele, cari cîntă la secere şi cu moşnegii şi babele, cari povestesc nepoţilor cu farmec neasămănat poveşti minunate şi întîmplări din vremile de demult». Astfel trebue să fie limba cărturarilor, căci numai «aceasta limbă este legătura sfîntă, care face unitatea vieţii sufleteşti a tuturor părţilor neamului nostru, împrăştiat sub deosebite stăpîniri». Şi d-1 Bianu vorbind de limba bisericească, par’că ne spune că aceasta poate fi punctul de mînecare, temelia pe care putem clădi mai departe. «Respectul — zice d-sa — trebue să fie îndoit, înzecit, cînd este vorba de limba bisericii, de limba sfintei rugăciuni şi a sfintelor cîntări, cari ne înălţă cînd sîntem în bine, ne mîngăe şi ne întăresc în amar şi năcazuri. Limba cărţilor bisericeşti trebue să fie respectată şi statornică, şi numai atunci se cuvine să fie scos dintr’însa un cuvînt, cînd el nu mai este înţeles de cei de astăzi, şi numai atunci este bine să fie introdus un cuvînt noii, cînd el a ajuns în întrebuinţarea şi în înţelegerea tuturor, altfel se calcă cuvîntul sfînt al Apostolului şi se închide în vorbe neînţelese învăţătura şi ruga, care trebue să înalţe sufletele celor mulţi şi umiliţi».
                                                               *
   Vorbind de d-1 Bianu, nu putem înfrelasă nerelevate marile d-sale merite ce şi le-a cîş-tigat ca bibliotecar al Academiei Romîne. _
   La începutul domniei Regelui Carol I, la 1867, cînd s'a inaugurat «Societatea Academică», care, călăuzită de scopul frumos de a unifica limba, îşi propusese un program îngust pentru «regularisarea limbile, resumat în a) de a determina ortografia limbeî romîne; b) de a elabora gramatica limbei romîne; c) de a începe şi realisa lucrarea unui dicţionar romîn,—lipsea acestei instituţiuni biblioteca. în 1869 aceasta societate avea o bibliotecă de 153 opere, iar în 1877 avea 1795. La anul 1879, cînd întreagă Societate ia un avînt, îşi schimbă numele uînd pe cel de astăzi, «Academia Romînă», îşi lărgeşte terenul de activitate: «cultura limbei şi a istoriei naţionale, a literilor, a ştiinţelor şi a frumoaselor arte», se organi-sează în trei secţiuni: literară, istorie şi ştiinţifică, biblioteca e încredinţată d-lui loan Bianu. Priceperea, munca neînfrîntă, dragostea şi interesul ce şi le-a pus d-sa în serviciul ei, ajutat şi povăţuit şi de alţi oameni de bine, a făcut să crească şi să se întărească acest izvor de cultură naţională, care astăzi numără cam 120,000 de cărţi tipărite, 4500 volume manuscripte romî-neştî, greceşti, latineşti etc. şi 19,437 bucăţi de documente romîneşti, slavoneşti şi greceşti, aşezate în 90 de pachete.
   Pe lingă aceasta muncă uriaşă, de organisare, de ordonare, care răpeşte timp şi oboseşte, d-1 Bianu a găsit timp şi pentru cercetări migăloasă şi pentru sintetizări puternice. E o muncă conştientă de luptător aceasta, care inspiră respect şi admiraţiune. Iar pentru noi generaţia de astăzi e un îndemn de muncă şi de abne-gaţiune, care ne strigă: Sic itur ad astral
                                                                                                            Oct. C. Tăslăuanu.

www.dacQFomanica.ro
212
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
                    SEMINARUL ROMÂN PIN LIPSCA.
   în acest an s’au împlinit 10 anî de cînd s’a înfiinţat seminarul de limba roinînă de pe lîngă Universitatea din Lipsea. Directorul acestui seminar, d-1 dr. Gustav Weigand, în cursul acestor 10 anî a condus cu înţelepciune şedinţele seminarului, dovadă studiile serioase şi temeinice din cele X anuare pe cari le-a publicat pînă acuma.
   în prefaţa anuarului al X-lea d-1 Weigand povesteşte cîte-va date istorice şi statistice asupra seminarului, cari pot să intereseze şi pe cetitorii acestei reviste.
   în vara anului 1887 d-1 Weigand, pe atunci romanist tînăr, făcu o călătorie printre Romîniî din Turcia, în vederea unor studii linguistice şi etnografice.
   Călătoriile d-sale în Balcani se continuară cu o stăruinţă vrednică de admirat şi rodul acestora îl găsim publicat în Die Sprache der Olympo-Wlachen (1888), Vlacho-Meglen şi mai tîrziu in Die Aromunen.
   «Cînd m’am întors din călătoriile mele din peninsula balcanică şi m’am abilitat în Lipsea, am văzut îndată că pe terenul în care am început să lucrez e aşa de mult lucru, e lipsă de atîtea lucrări pregătitoare, îneît voiu avea nevoe de ajutor, atît Nemţi cît şi Romînî, cu cari să pot termina această lucrare uriaşă; mijlocul cel mai potrivit l-am găsit prin înfiinţarea unui seminar. Primul căruia î-am împărtăşit planul meu, a fost Hasdău. «Votre idee est ex-cellente» era începutul răspunsului — din 16 Maiu 1892». — Sprijinit dn Academia Romînă, de d-1 Titu Maiorescu, rectorul Universităţii pe atunci, obţinu o subvenţiune de 6000 lei dela Take Ionescu, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice din Romînia şi în 21 Aprilie 1893 ţinu cu 11 elevi prima şedinţă a seminarului. Subvenţiunea în 1895 se ridică la 10,000 lei, iar lucrările seminarului se urmau necontenit, sporindu-se din an în an şi aducînd servicii mari ştiinţei limbii romîneştî. în cursul celor zece ani membrii seminarului au fost în total 90 dintre cari 42 Nemţi, 34 Romînî, 3 Armîni, 3 Bulgari, 3 Danezi, 3 Englezi, 1 Rus şi 1 Spaniol, cari aproape toţi au contribuit la lu-
crările seminarului cari îinbratişază mai întreg domeniul filologiei romîneşti, ca : Fonetică, Flexiune, Formări de cuvinte, Stil, Etymologiî, Studii dialectale, etc.        '
   Scopul acestui seminar, după cum ni-o spune d-1 Weigand în anuarul Ie: «a introduce pe studenţii de ori-care naţionalitate ar fi ei, în studiul limbei romîneştî şi de a-i pregăti pentru deslegarea independentă de teme din filologia romînească».
   Această misiune şi-o îndeplineşte prin:
   a)    Cursuri la Universitate şi anume: Introducere în studiul limbei româneşti, în care se vorbeşte despre rolul ce-1 are limba romînească între celelalte limbi romanice, despre istoria filologiei romîneştî, dialectele etc. şi acum în urmă despre literatura modernă romînească; Gramatica practică a limbei româneşti, pentru începători.
   b)    Şedinţele seminarului, cari sînt nişte cursuri ajutătoare, în care începătorii citesc texte poporane, făcînd analise gramaticale şi sintactice, iar studenţii mai înaintaţi interpretează texte vechi sau texte dialectale.
   c)    Biblioteca. Membrii seminarului au Ia în-demînă o bibliotecă de 2.452 volume, aflătoare în localul seminarului care stă la disposiţia membrilor în fie-care zi dela 8 dimineaţa pînă la 10 seara. Pe lîngă aceste biblioteca mai are abonate foarte multe publicaţiuni periodice, ştiinţifice şi literare.
   în fie-care an seminarul publică un anuar în care se tipăresc lucrările mai importante. Acest din urmă Anuar al X-lea pe 1903 e un volum în 8° de XVlII-j-638 pag. cuprinzînd: Robert Helbig, Despre elementele italiene în limba albaneză ; Ion Borcia, Elemente linguistice germane în limba romînă, — o lucrare întinsă (138— 253 pag.) despre influenţa culturei şi limbei germane asupra celei romîne, datorită unui distins tînăr dela noi, dela care aşteptăm multe lucruri bune; Ion Scurtu, Viaţa şi scrierile în proză ale lui
M.   Eminescu, o cercetare critică întemeiată pe izvoare nouă asupra vieţii poetului nostru şi a scrierilor Iui poetice, filosofice şi literare în proză. Acest studiu dovedeşte sîrguinţă, metodă
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8—11, 1904
LUCEAFĂRUL
213
şi spirit de discernere, calităţi indispensabile istoricului literar; Hans Moser, Despre Originea preposiţiilor romîneştî şi Richard Kurth, Despre întrebuinţarea preposiţiilor în romîneşte, ambele £îiit lucrări temeinice şi de mare folos pentru filologia romînească.
   Iată în cîte-va cuvinte activitatea de 10 ani a unui seminar de limba romînă, ca şi care al doilea nu avem şi iată modul cum vrednicia şi seriozitatea unui om ştie întrebuinţa banul romî-nesc, pe care în acest caz statul romîn l-a plasat cu frumoase dobînzî.
   Acest seminar pentru tinerii noştri din Ungaria, cari se prepară pentru limba romînă are o deosebită importanţă, fiind-că e unicul loc unde pot să-şi cîştige o cultură sistematică, ştiinţifică. Ne mirăm că tinerii noştri nu caută să profite mai mult de concesiunea legilor universitare din ţara noastră şi nu se duc mai mulţi să asculte adevărate cursuri universitare de limba romînă, cari le-ar îndrepta cărările minţii cu totul pe alte căi în ceea-ce priveşte cunoştinţele şi vederile în materie de limbă şi literatură romînească.                                o. C. T.

                                FLORI DE QHIRŢR.
Zadarnic ocolesc clădiri Rărind mereu din pas —
Căci din trecute amintiri Mimic n'a mai rămas.
Pe cea cărare din brăduî Zadarnic mă abat,
Vezi timpul cu uitarea lui De mult mi te-a furat.
Poate-ai ştiut, ori aî simţit Că pentru tine nu-s,
Căci aî tăcut, şi mi-ai zimbit La ori şi ce ţi-am spus.
Şi azi mai vin din cînd în cînd Poveşti a-ţî înşira Căci e pustiu acest pămînt Fără iubirea ta.
Vîntul şueră prm ramuri rf'o mai fost de veci senin, Stropi de ploae bat în geamuri Eu ca vis la tine vin. în genunchi ca şi-'n nainte
De-un amar nevindecat Şi întreb de m'aî ertat,
Vino să urcăm coline Cum urcam de alte-orî Să vedem cum apa vine Obosită dela mori.
Dela răsărit de soare Pînă seara la sfinţit Să ne ducem prin răcoare De păduri fără sfîrşit.
Eu cununa mea aleasă S'o depun pe fruntea ta Să vezi şi tu cum apasă Să siţeştî cît e de grea.
Ră te-aplecî ca un părinte 5pre copilul adoptat Ce'ntr’un farmec de cuvinte De pe drumuri l’a luat.
Şi să-mi spui că lume-î plină De dureri şi de nevoi Şi că singura lumină,
E care-o purtăm în noi.
                                                                                                                                                                                   LILIflC.
www.dacQFomanica.ro
214
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
                     EMERIC MRPÂCN. - TRAGEDIA OMULUI.
(Urmare.)                   Trad. de Octavian Goga.
                                                        Adam.
Că te cunosc, că te-am văzut îmi pare B’am stat la tronul Domnului de sus.
                                                       Lucifer.
Te rog un lucru nu uita: Amorul,
Pe cît de sfînt e celor îndrăgiţi,
Atît de prost e pentru privitor.
                                                        Adam.
Zimbind o văd .. . Acum har ţie Doamne! Eva.
Pot răsplăti scăparea cavalere?
                                                        Adam.
Răsplată mare-I zimbetul tău dragă!
                                                Lucifer, (cătră Helene.)
O mică e — şi eu să nu am parte ?
                                                        Helene.
Şi ce-aşi avea să-ţi mulţămesc eu ţie? Lucifer.
Ori crezi tu doar’ că mîndrul cavaler Te-o fi scăpat, eşti pre ’ncrezută dragă, Cînd cavalerul scapă domnişoara,
Cameriera, soţul lui de arme.
                                                        Helene.
Şi ce-I cîştigul ? Ori îtî mulţămesc, Şi-atuncîa sînt ca şi cînd nu scăpăm,
Ori nu te-ascult, şi-atunci mă pedepseşti.
Pe cînd, să crezi, n’afi fost urîţi cei patru.
                                                        A dam.
Şi unde vrei să mergi, frumoasă zină?
                     Eva. '
Aice, vezi e uşa mănăstirii .. .
                                                        Adam.
Zici mănăstirea, o dar uşa ei,
Naintea mea pe veci se va închide?
O dă-mi un semn, vreau crucii să-l alătur
Ca pe cînd ea în luptă mă porneşte,
Un chip senin nainte să-mi vrăjască,
Să am ceva, urîtul să-mi alunge, în anii lungi de aşteptare plini.
                                                            Eva.
O cordeluţă.
                                                           Adam.
                        Neagră e ca noaptea, Copilă dă-mi speranţă, nu amări
                                                            Eva.
E semnul meu — altceva ce să-ţi dau? Speranţele în aste ziduri mor 1
                                                           Adam.
Şi dragostea... — Dar unde tu te-arăţi Cum să lipsească dragostea copilo! Te-arată haina, nu eşti încă maică.
                                                            Eva.
Cu întrebări de ce mai necăji?
— Mă necăjeşti, cînd văd năcazui tău 1
                                                         ; Lucifer.
Şi zidul ăst’ te’ncuie şi pe tine ?
                                                           Helene.
Dar chieia uşii nu e ’n fundul mării. Lucifer.
Ce pagubă, — aş scrie o elegie De tristul caz ...
                                                           Helene.
                        O du-te, tu mă rîzl 1 Lucifer.
Sublimă e ideia. Mă cobor în fund de mare, chieia ca s’o caut.
                                                           Helene.
Eu nu cred asta.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
215
                                                        Lucifer.
                                                                                                       Plec acuma deci,
Adîncul văd spre mine cum se ’ncruntă. Helene.
întoarce-te, căci frica mă omoară,
Să ştii că cheia e între ferestre!
                                                         Adam.
Vreu numele să ţi-1 cunosc măcar,
De rugăciuni să am eu ce lega,
Noroc să-ţi cer — ursita dacă nu vrei Să împărţim în viaţa astă tristă.
                                                          Eva.
Izora-mi zic. Şi ţie cavalere?
                                                                                  — Căci maîcelor mai cuvenită-i ruga.
                                                         Adam.
                       EQ Tancred sînt, Eva.
Rămîi cu Domnul Tancred.
                                                         Adam.
Nu mă lăsa aşa curînd Izora!
Voi blăstăma de nu — ăst nume spus La despărţire pentru întîia dată!
Şi pentru vis a fost prea scurtă clipa. Cum o să-l ţes şi mai departe — dacă, Rămîi o taină. Nu pot să-l împrejmui Cu firul scump al sorţii tale dragă.
                                                          Eva.
Ascultă-mi deci ursita cavalere 1 Şi tatăl meii a fost erou al crucii Cînd într’o noapte l’au călcat dujmaniî în tahără cu sabie şi foc Şi n’a mai fost nădejde de scăpare.
Dar maicii sfinte pus’a jurămînt,
Că de-a scăpa, la sfîntul ei altar,
Mă va lăsa de bună slugitoare.
El a scăpat — iar’ eâ pe legămîntu-î, Juratu-m’am şi m’am cuminecat.
                                                         Adam.
Ascultă tu o sfîntă maică ’n ceriuri.
Tu întruparea dragostei curate
Nu ţi-ai întors tu faţa supărată De-acest păcat ce-a pus făgăduinţa,
Ce ’ntunecă virtutea ta cea castă Blăstăm făcînd din mila ta cerească.
                                                             Helene.
                                          Şi tu n’ai vrea ca soartea să-mi cunoşti? Lucifer.
O ştiu de rost: Iubit-aî înşelată,
Iubit-ai iar — şi tu ai înşelat,
Iubit-ai iar şi-apoi te-ai plictisit Şi inima azi cere-ţi chiriaş.
                                                             Helene.
Ce curios 1 Doar’ dracul e cu tine,
Dar tot aşa modest nu te credeam,
Să crezi acum, că inima mi-e goală,
                                                      Lucifer. (Cătră Adam.)
Mai grabnic! — Tu nu poţi să te desparţi, învingerea eu nu pot să-mi opresc.
                                                       Adam (Cătră Izora.)
Cuvîntul tău un ghimpe mi-e în suflet,
Cu un sărut otrava îndulceşte-!.
                                                              Eva.
Ce ceri ? Nu ştii, mă leagă jurămîntul... Adam.
Dar nu-î oprit, ca eu să te iubesc.
                                                              Eva.
Tu fericit vei fi, dar eu cum uit?
— Eh Tancred plec, — căci simt puterea-mi
                                     [scade.
Adio deci! ne vom vedea în cer.
                                                             Adam.
Adio dar. Pe veci te ţin eu minte.
                                                 Hetenc (Eva intră in minăstire.)
(Aparte.) Ah laşule. Chiar totul să fac efi? (Tare.) Deci nu în mare ’ntre frestre-i cheia.
                                                             Adam.
Vin să plecăm.
www.dacQFomanica.ro
216
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
                                                             Lucifer.
                         Deja-i tirziu acuma, Vezi dar ce neam nebun e neamul tăti Vede ’n femeie, cînd unealta mută A poftelor sălbatici şi atunci,
Cu braţ nătîng îi şterge de pe faţă Tot candidul polen al poesieî,
Lipsindu-se pe sine însuşi dînsul De cea mai dragă floare a iubirei...
—    Ori o aşează ’n tron înalt şi sfînt Luptînd zădarnic, moare pentru dînsa, Sărutul sterp pîn’ ofilit se stînge.
De ce nu vrea, cinstind-o ca femeie, în cercul ei, chemarea-i să ’nţeleagă ? (într’aceste ceriul se întunecă, — apare luna. Izora şi Helene la geam.)
                                                              Eva.
Cum mă privea de dornic. Tremura ’Naintea mea sfios cum sta eroul,
Dar tagma mea şi cinstea-mi poruncesc — Şi mă sfîrşesc ca o martiră sfîntă.
                                                             Helene.
E de mirat ce neam nebun e-al nostru. Cînd nu mai bagă ’n seamă prejudiţiul, în voluptăţi sălbatic se asvîrle De pe obraz smuigîndu-şi demnitatea, Desprcţuit se tăvăleşte ’n tină.
Prejudecata dacă vrea s’asculte,
Cum tremură de umbre îngrozit Frumseţea stearpă dînd-o veştejirei...
—    De ce n’alege calea mijlocie,
Căci, doamne sfinte — ce păcat ar fi O aventură mică cîte-odată,
în marginile bunei cuviinţe?
Doar’ nici femeia nu-I un duh răzleţ?
                                                              Eva.
Vezi, nu s’a dus. — Ah uită-te Helene,
Cum s’ar fi dus aşa uşor de-aici ?...
—    Cuvîntul lui să-l mai aud odată ...
                                                       Adam (Cătră Luc.)
Priveşte ’n jur. — Nu e la geam copila? Nu mi-ar trimite ’n urmă o clipire Odat’ să văd încă făptura-i sveltă!
Sînt înc’ aici. Nu-ţi pară rău Izora!
                                                            Eva.
Ar fi mai bine nouă amînduror De te-ai fi dus, căci inima rănită Se vindecă, — dar doare rana nouă.
                                                           Adam.
Nu te ’ngrozeştî de noaptea liniştită,
Ce ca un suflet tremură ’n iubire,
Cînd dragostea-î oprită numai nouă ...
Şi nu te temi, că vraja-i te-a răpi ?...
                                                            Eva.
Şi ’n mine e ce spui tu. — Ca un vis,
Ce ’n lume jos m’a petrecut din cer:
Un cînt senin alintă ’ntreg văzduhul Şi văd icoana miilor de zîne Din orî-ce ram zîmbeşte-le sărutul,
Dar cătră noi nu mai cuvîntă, Tancred!
                                                           Adam.
De ce? De ce? — Ăst zid rău le opreşte? — Eu ce-am învins de-atîtea-ori păgînii,
Eu n’aş putea să trec un şanţ.
                                                          Lucifer.
                        Nu poţi.
Căci duhul vremii-1 apără şi-acesta Mai tare e ca tine
                                                           Adam.
                        Cine zice ?
                                             (Se aprinde în fund flacăra unul rug.)
                                                 Ereticii. (în cor de departe.)
21.  Mîntuîeşte de sabie sufletul meu, din laba cîneluî pe unicul meu.
22.  Scapă-mă din gura leului, auzi-mă şi scapă-mă din coarnele unicornului.
23.  Spune-voî numele tău fraţilor mei, în mijlocul adunării te voi lăuda.
                                                            Eva.
O Iartă Doamne bieţii păcătoşi.
                                                      Adam. (îngrozit.)
Ce cînt grozav!
                                                          Lucifer.
                                                                                                   E cîntul vost’ de nuntă.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
217
                                                          Adam.
   O,  poate fi. Nu mă răpune frica,
   Cu ori şi ce mă lupt (.0 pentru tine.
                                               Călugării. (în cor de departe.)
   26.  îmbrace-se cu ruşine şi ocară cel ce se îngînfă asupră-mi.
   27.  Bucure-se şi veselească-se cei ce doresc dreptatea mea şi să zică pururea: Mare este lehova, cel ce voieşte pacea slugei sale.
   (Auzînd accentele coralul Adam, care pornise deja spre uşa mănăstirel s’a oprit locului; în turn începe să {ipe o cucuvale, în văzduh plutesc strigoi şi înaintea uşii se ridică din pămînt un schelet, oprindu-se ameninţător în faţa Iul Adam.)
          Eva. (Închizînd degrabă fereastra.) Ajută-mi Doamne!
   .                  Scheletul.
                                                                                                 Din pragul ăst sfint piei!
                                                          Adam.
   Tu cine eşti vedenie?
                                                         Scheletul.
                          Eu sînt acela,
   Ce ’n tot sărutul tău va fi de faţă.
                                                     Strigoile. (Rîzînd.)
   Simburi buni şi poamă rea,
   Şi porumbul şerpi scotea Izora, haide!
                                                          Adam.
                          Ah ce chipuri văd.
   Voi v’aţi schimbat, ori sufletul meu bietul? V’am cunoscut cînd mai ştiaţi zimbi,
   Ce-i adevăr şi ce e vis aici?
   Voi m’aţi vrăjit şi braţul meu recade.
                                                          Lucifer.
   Vezi întîmplarea cum ne întîlneşte ...
   O eă demult doream să am norocul, Cuviincioasă ceată de strigoi,
   Ce ’ntreceţi mult în rostul vost’ obraznic
Pe nimfele cu trupul desvălit
Şi moartea neagră, — vechiul meu tovarăş,
întortochind virtutea de aievea,
Ca bietul om dispreţului s’o dea.
Eu vă salut şi-mi pare rău că nu pot Să stafl măcar o noapte între voi.
                         (Arătările dispar.)
—    Sus, Tancred, sus! A ’nchis copila geamul. De ce mai stăm aici în miez de noapte?
E aspru vîntul, vezi o să răceşti!
Vine Helene şi atuncia ce mă fac?
Doar’ nu s’a da îndrăgostire! dracul ?
Pe veci ar fi de rîs şi-apoi puterea Cu mîna lui el şi-ar sdrobi-o singur.
E de mirat: cu sîn ferbinte omul,
Se luptă dornic aşteptînd iubirea Şi seceră dureri, — cu sîn de gheaţă De ea scăpare-abea găseşte dracul.
                     Adam.
Arată-mi rostul altei lumi Lucifer.
Pornind în lupta sfîntului cuvînt Blăstăm aflat-am, răul înţeles,
Jertfit-am om spre-a domnului mărire, Neputincios eu l-am văzut pe om întru ’mplinirea dorurilor mele.
Vream să croiesc petreceri mai curate Şi ei le-au scris pe toate ’ntre păcate. Virtuţile cavalereşti clădit-am Şi m’au străpuns în inimă aceste.
O vin de-aicî, în lume nouă vin !
Mi-am arătat puterea in destul,
Eu ce-am ştiut ce-I lupta şi ’mpăcarea,
Fără ruşine pot locul să-mi las.
De-acum nimic să nu mă ’nsufleţească.
—    Să mişte lumea ’n drumu-i după vrere, Rotiţele-I eu n’o să mai orîndui,
Păcatele-î privindu-le ’inpăcat.
M’am ostenit: odihnă voi şi pace!
                     Lucifer.
Te odichneşte deci, dar mai nu cred,
Că duhul tău pe veci neliniştitul Să-ţi deie pace... Vino deci Adame!
                     (Cortina.)        (Va urma.)
www.dacQFomanica.ro
218
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
                                                FOI RĂZLEŢE.
      C. Sandu: Drum şi popas. Note de drum. Schiţe. Bucureşti (Minerva) 1904. Un volum în 8°, pag. 159. Preţul: Iei 1.25.
      D-I C. Sandu, — cel ce citeau «Floarea Albastră» şi urmăresc «Sămănătorul» recunosc în el pe pseudonimiî Voinca şi Miron Aldea, — a strîns într’un volum de o sută cincî-zecî de pagini cîte-va din schiţele şi notele sale de drum. Şi a făcut bine, căci de şi cartea sa nu însemnează un eveniment literar, ea conţine pagini delicioase, de cari ar fi fost păcat să rămînă îngropate în teancurile de reviste vechi. Fără să fie un artist mare, d-1 S. are un bun simţ artistic. care-I sfetnic înţelept de cîte ori ia pana In mînă. Subiectele schiţelor sale, imaginele culese în străinătate n’au nimic extraordinar, ele nu dafi năvală asupra Iul, cerînd să li se dea formă poetică, ci se încheagă binişor, picătură cu picătură în sufletul său. Dacă cu toate astea din povestaş cumpătat ce e, care ştie să ne spună toate într’o limbă atît de frumoasă şi de bogată în culori şi în întorsături atît de curate rom neştl, îl vedem une-orî isbucnind in erupţii pătimaşe, vina nu e a lucrurilor văzute, a impresiilor primite, ci a dragostei neţărmurite de neam şi glie romînească, care clocoteşte tot-deauna în inima Iul ca măruntaele unul vulcan ce trebue din cînd în cînd să dea curs liber focurilor sale. Cînd trenurile îl duce prin ţările Apusului luminat, cu inima primitoare, cu ochii deschişi pentru toate frumuseţile văzute, el e cu gîndul tot la cătunul unde s’a născut şi bucuria ce o simte putînd să cunoască lume tot mal depărtată, e împreunată cu regretul că o milă mal mult îl desparte de Romînia, care pentru el e identică cu ţăranul romîn. Sufletul ţărănesc e caracteristica operei sale de scriitor. Dacă ne pare une-orî prea brutal, dacă senzualitatea Iul prea ne aminteşte mirosul de carne, cu atît ne place mal mult cinstea sufletului său nestricat de rafineria orăşănească, calea ce o apucă tot-deauna drept spre ţintă şi vorba Iul fără încunjur. Reproduc aici nuvela «In faţa Opanezul», un subiect din războiul dela 1877, povestit de unul de care ştim sigur c’ar fi fost bucuros însuşi între şirurile volnicilor căzuţi pentru ţară. Dr. s. P.
                                                în faţa Opanezuluî.
                                                      - Schiţă. —
   —     Tată, mai povesteşte-ne ceva din vremea războiului. Ştii tu : cînd cu adăposturile din faţa Opanezuluî.
   —     Hei, bată-vă norocul de copil, apoi nu v’am tot povestit?
   —     Nu face nimic, tată. Mal istoriseşte odată, că uite: stăm smirna să te ascultăm.
   Şi după ce dădu pe gît ultima înghiţitură de cafea, colonelul D_____începu :
   «Cînd ne-a venit şi nouă rîndul să pornim la războiţi, eram locotenent în reg. 4 de artilerie din Roman.
   Doamne, Doamne, ce jălanie prin satele din spre Dunăre pe unde curgeau oştirile noastre spre Bulgaria!
   Lume după lume se ţinea pe de marginea oştilor; ţărani şi ţărance dau de băut în răstimpuri soldaţilor şi florile curgeau, plouau pe noi, murind sub picioarele noastre în pulberea drumului mare. Şi ’n tactul muzicilor ce nu mal conteniau, voinicii noştri, furaţi de marşurile fanfarelor, mergeau sub steagurile fîlfăitoare «să se spurce la sînge».
   Am trecut Dunărea în ziua de sf. Ilie şi abia sosisem în satul Kalisovatz cînd am primit ordin să mă despart cu secţia mea de baterie şi să plec la Riben, un sat ascuns într’o vîlcea care da ’n matca Vidului, adăpostit Ia miază-noapte şi la miază-zi de două dealuri. Pe dealul din spre miază-zi erau cîte-va escadroane risipite ’n avant-posturî sub comanda maiorului T....; pe dealul din spre miază-noapte am ridicat eu
cu batalionul de dorobanţi al maiorului G---------
reduta Griben.
   Opanezul era spre miază-zi pe un gurguiu de deal, dar pînă la această. întărire vrăjmaşă trebuia să urci două dealuri tăiate de o vale ’n care era satul Kaciamunica.
   La dreapta noastră era apa Vidului; în faţă şi cam la stînga ’n fund : Plevna, Bucovul; iar dincolo de ele, armatele ruseşti.
   La cîte-va zile după sosirea mea la Riben mă
pomenesc cu căpitanul B_________— comandantul
bateriei călăreţe din care făceam parte — venind cu cele-lalte două secţii. Era vorba să atacăm demonstrativ fortificaţiile Opanezuluî pentru a atrage în această parte grosul trupelor turceşti din Plevna, înlesnind ast-fel atacul decisiv al acestei din urmă posiţii şi surprinderea pe la spate, învăluirea trupelor vrăjmaşe amăgite spre Opanez.
   Şi iată că ’n aceeaşi zi primesc — pe la orele cinci după amiazi — ordin să pornesc şi să aleg pe dealul cel mai apropiat de Opanez o posiţie pentru şase baterii şi să ridic cu ajutorul unui batalion de vinătorî ce mi-se va pune la disposiţie, adăposturi pentru cele 36 de tunuri ce vor sosi noaptea.
   Am încălecat pe Derviş, am urcat dealul din faţa Ribenului, am trecut printre avant-posturile de cavalerie de pe culmea acelui deal şi am coborît apoi în vale trecînd prin satul Kaciamunica, părăsit de locuitori,
   O adunătură de case cu uşile zăvorite, cu uliţe pustii pe cari doarme pulberea verii.
   Numai la o casă din marginea satului o pisică miorlăia plîngătoare, rîcîind cu labele Ia uşă şi strecurîndu-se pe după casă imediat ce m’a
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—11, 1904
LUCEAFĂRUL
219
simţit. Şi era atîta jale în acest bocet de pisică flămînda, părăsită, perdută ’ntr’un sat pustiu în care tăcerea se Iasă tot mai grea, tot mai apăsătoare pe suflet! Am urcat cel-lalt deal pînă ce am zărit forturile Opanezuluî, am ales posiţia cea mai potrivită şi m’am ascuns într’un tufiş, aşteptînd sosirea vînătorilor.
   Vedeam Turci furişindu-se din forturi spre o prisacă din vale, furînd faguri de miere, răstur-nînd stupii, fugind apoi cari în forturi, cari spre satul Bivolar unde-i zăriam îndrăgostindu-se cu Bulgăroaice.             .
   Vînătorii sosesc în acest timp şi pun inimoşi mina pe casmale.
   După trei ceasuri de muncă adăposturile au fost gata şi batalionul vînătorilor a plecat, lă-sîndu-mă singur în aşteptarea tunurilor şi trupelor de infanterie ce trebuiau să ocupe dealul.
   Se înoptase de mult şi trecui într’un tufiş trăgînd calul după mine.
   Pînă’n Opanez — în linie dreaptă — nu era mai mult de trei chilometri.
   Pe coasta dealului unde mă aflam, erau bos-tănării, şi luna ce răsâr.se de vreme, arginta rotungimile pepenilor înrouraţi.
   Stăm nemişcat, şi puneam din cînd în cînd urechia la pămînt, ascultînd liniştea împetrită ce’nvăluîa împrejurimile. Nu pot zice, că-mi era frică de oare-ce, mă aşteptam dintr’un moment într’altul să auz huitul înăbuşit al bateriilor şi să văz mijind dorobanţii noştri.
   Totuşi singurătatea neţărmurită a locului în-greuia avan-mersul timpului şi dela o vreme mă surprindeam în faţa unei întrebări ce-mi încurca judecata:
   — Dar dacă pînă a nu sosi ai noştri, dau ochi, cu vre-o patrulă turcească ?!
   Şi atunci instictiv îmi pipăiam revolverul şi mă uitam la Derviş. Am stat aşa în tufiş, pînă la miezul nopţii, îndepărtînd cu băgare de samă crengile ce-mi ascundeau vederea şi privind din cînd în cînd spre Opanez.
   Şi de-odată aud dinspre Bivolar ţipete şi bocete ca de îgropăciune, înfiorînd tăcerea aerului nopţii. Apoi ţipetele se înteţesc, sgomotul creşte, şi în minutul următor cîteva case trosnesc în flăcări.              '
   Îgemînîndu-se ’n zorul lor de-a isbucni ’n văzduh, limbile de flăcări îşi tremurau prin ferestre para lor roşietică, se’ntindeau prin podul caselor şi răsăriafl apoi prin coperiş, mlă-dindu-se în vîrtejul arderii, aci scurtîndu-se, aci învolborîndu-se pe de-asupra satului şi pre-sărind scîntei ce sburau ca nişte licurici roşii.
   Pe după palele de foc luna părea verde, învăluită într’o lumină neobicînuită, ce uimia ochiul iar Ia lumina lor zăriam Turci alergînd pe uliţi, pierind prin case, ştergîndu-se în umbră cu braţele încărcate de pradă.
   Şi cînd mi-arunc ochii spre bostănării, ce să vezi? La cinci-zeci de paşi de mine, Turcii prădau pepenii şi bostanii.
   în momentul cînd l-am zărit, nu ştiu de-am avut vre-un gînd limpede ’n cap; după cîteva clipite numai am simţit inima svîcnind nebună în coşul pieptului şi îngreuiarea tîmpleior de sîngele svîrlit de ea cu putere.
   Mi-am scos revolverul din toc stringîndu-i straşnic minerul şi în clipa aceea un gînd mi-a răsărit în creer cu o luciditate spâimîntătoare.
   —   Dacă Derviş nechiază, sînt perdut!
   M’am apropiat de cal, şi-am început a-1 mîn-
găia pe ochi ca pe un frate de cruce, şoptindu-i nici eu nu mai ţin minte ce, ştergîndu-î fruntea sărutîndu-i coama, rugîndu-mă ca la Dumnezeu.
   Toată viaţa ini-se concentrase în acest act, ce cumpănia în el zilele unui om.
   Fugarul îşi ciulea nervos urechile, întorcea capul de unde venia sgomotul şi se uita la mine cu ochii lui de dobitoc, înţelept şi doios — ai fi zis că pricepe şi el apropierea morţii, acest fîlfîit de aripă nevăzută pe care-I simţiam nu cu urechia, ci cu alt simţ mai subtil, mai delicat ca cea mai fină urechiă.
   Şi în tufişul care ne ascunserăm eu cu Derviş stăm nemişcaţi, încremeniţi, — doauă trupuri înfiorate de acelaşi fior, doauă s iflete'n pragul peireî, înţelegîndu-se în limba negrăită a momentelor pline de misterul morţii.
   Am stat aşa plutind între viaţă şi moarte, pînă la 2V2 noaptea, cînd patrulele turceşti s’au retras spre forturi.
   Am eşit atunci din tufiş, m’am uitat cu băgare de seamă prin prejur, am încălecat pe cal şi-am cuprins coama cu amîndoauă mînile, lungin-du-i-mă pe greabăn.
   Ajuns în Kaciamunica, am răsuflat puţin, am tras urechile calului, î-am şters ochii, l’am adăpat şi-am început a urca dealul pe a cărui culme erau avant-posturile de cavalerie. Pela jumătatea coastei auz un glonţ şumndu-i pela urechiă şi mai în acel timp o bubuitură de puşcă. Am crezut dintr’ntii că vre-o sentinelă a tras foc, năzărindui-se vre-o arătare’n vale, dar pocnetele de puşcă indesindu-se şi gloanţele sbîrnă-iăd numai pe Iîngă mine, am văzut că în mine trag soldaţii noştri.
   Ain oprit calu’n loc şi-am strigat cît am putut:
   —     Nu trage sentinelă. Sunt Romîn... Locotenentul D. . ..
   Vocea mea fu acoperită de doauă focuri.
   Ce să fac ?
   Să fi urcat înainte eram ucis.
   Am legat calul de un copac, la umbră, şi-am început a mă tîrî pe pîntece. Pe de-asupra mea sbura cînd şi cînd cîte un glonţ şi căluţul părăsit nacheza de-mi rupea inimi, fn .îecuez m
www.dacQFomanica.ro
220
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
lui era o mustrare, mustrarea tovarăşului ee te-a scăpat de moarte şi pe care tu-1 părăseşti, orbit de egoism brutal, stăpînit de gîndu-1 de a te salva pe tine mal întîî.
   înaintam cu greu, căci pajiştea era udă de rouă. Mi s’a părut că aud sgomot de voci şi zingăniri de săbii şi după cîtva timp o voce prelungă, înfiorătoare sparge tăcerea nopţei:
   —   Cinee-î ?
   —   Ofiţer romîn.                        '
                                                     DIN INTERMEZZO
                                                        a lui HENRICH HE1NE.
                      1.
       în prea frumoasa lună Maiu De flori cind plină-î firea,
       Atunci, atuncia a pătruns, în inimă-mi iubirea!
                                                  în preafrumoasa lună Maiu,
       Cind pasările cîntă,
       Atunci, atuncia iam spus ei Ce doruri mă frămîntă!
                       II.
         Din lacrămile mele Răsar în giuru-ţi flori Oftările-au să-mi fie Cor de privighietori.
         De mi-i iubi, copilo,
         Eu florile ţi-oî da,
         Şi coru’ntreg de pasări La giamu-ţî va cinta !.. .
                      III.
       Cind lung privesc în ochiul tău Uit ori-ce chin şi ori-ce rău,—
       Dar cînd guriţa ţi-o sărut
       Nici nu mai ştiu cînd m’am născut!
       Cînd tu de peptu-mi te lipeşti Eu am plăceri dumnezeeşti;
       Dar cînd îmi zici blind: «te iubesc!» Eu plînsu nu mi-1 mai opresc!
                      IV.
De buza mea, buza lipeşte-o copilă,
De lacrămi nu-ţi pese!... vor curge’npreună Şi inima-ţi strînge-o de inima-mi tare O flacără de-alta, cu drag se’mpreună!
De-o fi ca să curgă pîrîul de lacrimi In focul ce-o creşte aprins în neştire, —
Sau dacă te-oî strînge în braţă— totuna-î! Muri-voiu de mare, prea mare iubire!
                                                                                                             Ludovic Dauş.
   O patrulă coboară pînă la mine, mă recunoaşte, vine cu mine pînă unde-mi legasem calul şi întru în lagărul romînesc.
   Atacul demonstrativ fusese revocat şi eu fusesem uitat.
   Mi-se părea că vin dintr’o călătorie îndepărtată care-mi sdrobise mădularele şi încordările chinuitoare prin care trecusem în noaptea aceea s’au topit curînd în somnul adînc ce m’a trîntit în cort, îmbrăcat, echipat în ţinuta de campanie.»
                                      C. Sandu.
                                          CRONICĂ Şl NOTIŢE.
  Jubileul «Familiei». Zilele trecute şi-a serbat revista «.Familia» jubileul de patru-zecî de ani dela fundarea ei. Lumea romînească dela noi a încununat cu laude şi însufleţite doriri de bine vrednicia muncitorului fără hodină. Sărbătorirea veneratului scriitor d-1 Iosif Vulcan, a fost pornită din curată cinste şi sentiment de pietate faţă de munca îndelungată pe teren literar a neobositului stegar. Toţi' cîţi înţeleg importanţa existenţei unui organ literar de publicitate la noi, toţi cîţi barem din auzite cunosc greul susţinerei îndelungate a unei reviste literare romîneşti în Ungaria şi toţi cîţi ştiu aprecia idealismul curat ce poate împintena pe un muritor de legea noastră întru alegerea unei meserii atît de ingrate, — au întovărăşit cu cuvîntul lor de bine ziua acestui frumos praznic, cînd oamenii de suflet au proslăvit cărunteţele de cinste ale unui luptător de bună credinţă. Din multe părţi ale ţării au alergat Romînî la Oradea-Mare să strîngă rnîna, viguroasă încă, a bătrînului cuvîn-tător din pană; toate corporaţiunile menite a veghia peste orînduelile vieţii noastre publice, şi-au trimis solii lor cu jertfele laudei; tinerimea universitară, — de ale cărei porniri de entu-siasm a stat tot-deauna atît de aproape fericitul bătrîn, — şi-a trimis representanţiî din toate părţile cu daruri omagiale. Sărbătoarea a fost strălucită şi cercetată de multă lume din frumoasa ţară a Bihorului, ast-fel că potrivit misiune! culturale de pînă astăzi a «Familiei» — şi sărbătoarea ei a avut efecte de o frumoasă afirmare naţională-culturală. Pe lîngă «Academia romînă» şi «Astra» noastră au fost representate la jubileu o mulţime de societăţi şi reuniuni. Tinerimea universitară din Paris, Viena, Budapesta, Cernăuţi, Cluj şi Oradea a avut trimişii săi speciali la jubileu, cari cu mult entusiasm şi dragoste au salutat pe veneratul jubilant, iar preoţimea din jurul Orăzii în frunte cu II. Sa d-1 dr. D. Radu episcopul din Ioc şi d-1 vicar
V. Mangra a participat cu multă căldură. Din cuvintele adresate bătrînului gazetar, au cetit
www.dacQFomanica.ro
Nrul 9—10, 1904.
LUCEAFaRUL
221
cu toţii curată cinste şi multă tragere de inimă faţă de opera de creştere culturală, inaugurată acum patru-zecî de ani şi desfăşurată aproape o jumătate de veac cu mari jertfe. Strălucirea bogată a multor cununi de aur şi argint şi căldura cuvintelor rostite la această adunare, au fost o dovadă, că pe lingă toată indiferenţa de care, nu fără temei, ne plîngem, totuşi mai trăeşte în lumea noastră o fărîmă de cinste faţă de purtătorii condeelor. Lacrima de bucurie, ce strălucea în ochii bătrînuluî jubilant, poate îndemna pe cei cari se plîng de nebăgare în seamă, la muncă, care se va desfăşura cu tihnă şi perseveranţă şi nici decît în aşteptarea multelor răsplate.
   Noi cei grupaţi în jurul revistei «Luceafărul» cari înţelegem şi simţim jertfele de tot neamul, de cari e legată editarea unei reviste romîneştî la noi, felicităm cu dragoste opera de străduinţă a d-lui iosif Vulcan.
                                                         * * *
   Un turneu artistic. Celebra noastră tragediană d-şoara Agata Bîrsescu proiectează a face la vară un turneu artistic prin centrele mai însemnate romîneştî dela noi. D-şoara Bîrsescu va fi însoţită de tinerii noştri actori d-niî Z. Bârsan şi G. Stoica, bursierii «Societăţei noastre pentru fond de teatru romîn». în program figurează şi cunoscuta tragedie «Fedra», în care d-şoara Agata-Bîrsescu are o creaţie splendidă. (G. Trans.).
                                                         * * *
   O nouă revistă teologică. Studenţii în teologie din Cernăuţi au luat iniţiativa pentru înfiinţarea unei reviste teologice, care să fie în acelaş timp organul tuturor seminariilor şi şcoa-lelor superioare pregătitoare de «vestitori ai cuvîntului dumnezeesc». La apelul lansat de Cernăuţenî, au răspuns pînă acum tinerii clerici din Bucureşti şi Arad. Se mai aşteaptă aderarea celor din Iaşi, Sibiiu şi Caransebeş, peutru ca să apară întîiul număr al ievistei «pentru promovarea literatureî şi ştiinţei în biserica romînă ortodoxă» şi pentru «încheierea unei corespondenţe de studiă între studenţii de azi şi bărbaţii de mîine». Proiectata revistă poate, în adevăr, să aducă servicii frumoase cauzei culturale şi nu putem decît să felicităm pe tinerii iniţiatori, îndemnîndu-î să pună toată stăruinţa pentru realizarea planului lor.
                                                         * * *
   Dl Ilarie Chendi a apus sub presă un nou volum intitulat «Foiletoane».
                                                         * * *
   Sărbătoarea dela Putna. O lună ne mai desparte de ziua marelui praznic al neamului nostru, cînd vor alerga toate sufletele cu credinţă la groapa Voevoduluî Ştefan. După cum e ştiut, o magnifica poruncă opreşte tineretului dela
noi participarea la această sărbătoare. Chibzuinţă domoală se opreşte, cînd vede hotarele întinse ale multelor oprelişti şi nu prea rămîne dumirită cînd cercetează pricina lor. Tineretul, care putea din acest praznic să tragă multe învăţături de tot soiul, cari i premeneau sufletul educat în lumea de funingine morală a capitalei, ar fi avut un prilej de înălţare a cugetelor şi a inimeî, care nici cînd nu e şcoală stricăcîoasă pentru viitoarea generaţie de cetăţeni cinstiţi. Ast-fel s’a mai adăogat încă un acord dureros, la simfonia de jale a unui neam pacînic. Bieţilor studenţi, cari şi de altfel au ocasie atît de rară să-şi cinstească cu inimă curată icoanele de vrednicie ale neamului lor, le-a fost tăiată deocamdată cărarea, spre mirarea tuturor acelora, cari nu cunosc orînduelile noastre de trai şi cari au protestat împotriva acestei oprelişti. Tineretul nostru e destul de cuminte, ca singur să hotărască asupra ţinutei sale faţă de această poruncă. Un lucru însă e ştiut: sufletele tuturora vor alerga la Putna să îngenuncheze pe ţărîna strălucire! noastre din trecut, — aici se sfirşeşte hotarul poruncilor. Fiecare va trece cu ochii paginile cari povestesc istoria voevoduluî Ştefan cel Mare şi, trăgînd învăţătură din rostul celor vechi şi noi — va încresta la răvaşul inimeî lui ceia-ce clipa i porunceşte — pentru-că şi asta cade afară de hotarele poruncilor magnifice şi nemagnifice.
                                                        * * *
   Asociaţiunea publică, cu terminul de 15 Iulie a. c., un nou concurs pentru postul de secretar prim, în condiţiunile cunoscute.
                                            CĂRŢI Şl REVISTE.
                                       (Dări de seamă şi notiţe bibliografice.)
   Armîna (Romînca.) De dl P. Vulcan. A-ţî iubi neamul şi ţara în care te-aî născut, a fost tot-deauna şi este o virtute, şi încă o vîrtute aleasă.
   Domnul Petru Vulcan, originar din Macedonia, astăzi domiciliat în oraşul lui Ovidiu de pe malurile Măriî-Negre, se pare a fi înzestrat în de ajuns cu această podoabă sufletească, căci scrie cărţi, despre patria şi neamul d-sale dela Pind. Şi’n aceste cărţi îl întîlneştî vorbind, cînd duios — ceva din accentele lirei străbunului exilat la Tomis, — cînd în fanfare de entusiasm ' şi îmbărbătare, despre iubitul şi asupritul neam latin din Balcani.
   Ultima d-sale carte e Armîna, «roman social din epoca renaşterii poporului Romîn dela Pind»
www.dacQFomanica.ro
222
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
— cum o întitulează d-sa. în acest roman îşi dovedeşte încă odată calitatea de «bun romîn» şi cea că nu e bun scriitor. într’adevăr, nici n’avem să ne mirăm, căci aceste doauă noţiuni nu sunt identice, şi nici nu e de lipsă să fie.
    Domnul Vulcan ar putea să fie de folos neamului sâu, mergînd în Macedonia vulcanică, luptînd acolo pentru luminarea înapoiaţilor, pentru înflorirea literaturei dialectale, căci cel de-acolo nu cîştigă nimic, sau greu ceva, învăţînd dialectul dunărean; —mai bine, mai firesc şi mai uşoresă-şi întemeieze ei înşişi o cultură a lor proprie, re-sultată din viaţa lor de acolo, care să corăs-pundă trebuinţelor locale.
    Dl Vulcan în loc să redacteze în Romînia o droaie de reviste slabe, imposibile, mai bine ar redacta, dacă peste tot poate, una şi bună în dialect pentru «fraţii dela Pind.» Chiar şi Amina dacă ar fi scrisă în dialect, ar avea o valoare, cea a operelor din zorile mişcărilor literare. Dar scrisă în dialect dunărean, dl Vulcan nu trebuia să uite, că se adresează unui public, care are simţ şi chiar un trecut literar. A mai face azi în literatură pe naţionalistul cu pară de foc în gură, a mai crea păpuşi de ceară, cari îşi afirmă «originea prin cuvîntări»- şi cari spun dialoguri învăţate, par’că, din «Polyglott Kuntze» cu coperte în mai multe colori; a presenta într’o lumină atît de falsă pe bieţii Farşeroţi, «plămădiţi din aluatul vitejiei», ciobani cărî iată cum vorbesc:
       —«Eu totuşi mi-am făcut datoria, venind să vă transmit un ordin, care vă priveşte să-l esecutaţi, în caz de vr’un atac din partea cuiva. Averea stăpînului e pe cîmp deschis, şi urmează să fie păzită de rău făcători. Aveţi învoieli cu el, angajamente, cari vă obligă la datorii în schimb.» (pg. 61.) însamnă a te face culpabil de păcatul falsificării spiritelor, cari cred în scrisul tău. Acest păcat întunecă buna intenţiune a pornirilor d-sale literare de bun romîn, fiind că nu inten-ţiunile ci faptele vorbesc.
    Noi nu recomandăm publicului nostru cartea dlui Vulcan, fiind că a o ceti e o perdere de vreme şi o sîlă. Teza romanului: femeia armână a fost şi este «scutul de oţel, stînca de granit de care s’au izbit valurile spumegoase ale unor vremuri de restrişte», adecă ea a fost şi este ele-
mentul de conservare naţională a Romînilor de la Pind, e real şi pentru noi, şi-ar fi interesant de lucrat. Dacă dl Vulcan ar avea calităţile unui artist, care ştie închiega opere de valoare, dacă d-lui ar avea talentul pătrunderii psihologice şi puterea de sintetisare a sociologului, ar fi putut face un roman de caractere. Tipul renegatului — Lala, la dl Vulcan — nu e studiat, şi ca tip presintă note sufleteşti interesante. Viaţa noastră romînească de aici încă produce din cînd în cînd asemenea exemplare, avem cîte-va interesante, cari n’ar trebui să scape noveliştilor noştri.
    E obiceiul bun la reviste, că despre cărţile rele să nu se vorbiască. Despre Armîna d-lui Vulcan am amintit, fiind că acestei cărţi, la noi i s’a făcut reclamă şi fiind că voiam să ferim pe cetitori de o lectură nefolositoare. N’am analisat şi dovedit, ci numai constatat lipsa de valoare a acestei cărţi, fiind că ea e prea evidentă.
                                                                     * * *
    Sever Secula, Un Memoriu a lui Moise Nicoară, monografie istorică Arad, 1904.                 ^
    Monografi* istorice cari să scoată la lumină tainele trecutului nostru apropiat, ar trebui să se scrie cit de multe, fiindcă numai aceste obicinuesc pe oameni cu munca metodică, numai aceste pot pregăti terenul lucrărilor mai mari de .'sintetizare. Astăzi, noi Romînii din Ungaria n’avem o istorie critică a trecutului nostru, biserica unită şi neunită asemenea nu, şi ar fi timpul.
    Domnul Secula, găsind cîteva scrisori de ale lui Moise Nicoară, (Nicorescu), a reinviat pe un eroii al luptelor de desrobire naţională bisericească a noastră, dela începutul veacului trecut.
    Dl Secula putea scrie o monografie cu mult mai bine informată asupra lui Moise Nicoară, dacă cunoştea corespondenţa acestuia păstrată în trei pachuete la Academia Romînă. Aici sunt o mulţime de sciisorî foarte importante: dela P. Maior, Diaconovich-Loga, lorgovici etc. şi mai multe manuscrise de ale lui. Studiarea acestui material e indispensabil pentru cei ce vor să scrie istoria diecesei Aradului, care după cît ştim se prepară.
                                                                      * * #
    In editura Institutului Minerva, Bucureşti (Strada Regală 6) a apărut: «Istoria lui Ştefan cel Mare», povestită neamului Romînesc de Nicolae lorga. Preţul 75 bani; ediţia de lux cu note preţioase lei 2.50
    Despre această minunată istorie a domniei lui Ştefan cel Mare vcm vorbi mai pe larg in Foile Răzleţe din numărul viitor. Pînă atunci recomandăm din inimă această preţioasă lucrare a strălucitului istoric, care e scrisă cu multă dragoste sinceră de neam, cu multă competinţă
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
223
Nrul 9—11. 1904
şi cu adevărat pe înţelesul tuturor. Cartea are o coperţă foarte frumoasă în colori şi maî multe ilustraţiunî bine esecutate.
                                                                    ♦ * *
    Junimea literară, a. I. nr. 5 (Maî), revista fraţilor noştri din Bucovina, se prezintă cu un material bogat şi interesant. Sumarul nr. 5 e următorul: Şiretele (versuri), Rotică; Poeţii noi (conferinţă, urmare), Dr. S. Puşcariu-, Norocul (versuri), Nicu Dracinschi-, Reîntoarcerea (schiţă), Nicu Nalbă-, Din «Schilflieder» de Lenau (trad), Lili; Ale mării şi iubirii valuri (Grillparzer, trad. urm.), C. Berariu; De ce? (versuri), N. Dra-cinsc/ii; Vioriei (fine), S. Fi. Marian; Făt frumos etc. (urm), V. Morariă; Dări de seamă; Cronică; Posta red. — Recomandăm şi noi din inimă revista fraţilor noştri cu aceleaşi idealuri de propăşire.
                                                                    * * *
    Repertoriul bibliografic al producţiuniî literare romîne din ţara noastră pe a. 1903, pe care-1 publică «Transilvania», organul Asocia-ţiunii, presintâ un tablou interesant al gradului nostru de cultură. în a. 1903 au apărut 128 de volume, dintre cari 18 fac parte din lit. bisericească (teologie, etc.), 31 din lit. şcolară (pedagogie, didactică, etc.), 6 din literatura istorică, 2 economică, 3 din cea şiienţifică şi enciclopedică, 12 Diverse, 16 din calendaristică. Literatura frumoasă are 42 de volume împărţite ast-fel: dramă 14, novele, schiţe, romane 11, ist. literat., critică 2, scrieri poporale 15. E semnificativ, că poesii n’au apărut publicate în volum. La literatura dramatică sînt cele 12 broşuri ale en-grosistuluî Th. Alexi. Slab e representat ramul ştienţific şi enciclopedic, pînă cînd noi avem atîta lipsă de ştiinţă — popularizată, dacă nu originală.
                                                                    * * *
    M. Sadoveanu, Povestiri, Institutul Mir.erva, Bucureşti 1904. Preţul lei 1.50. Asupra acestui volum vom reveni în una din foile răzleţe, în care ne vom ocupa mai pe larg despre acest nou talent productiv al literaturei noastre, care uupă-cum sîntem informaţi va scoate în-curînd de sub tipar şi romanul «Şoimii,» publi.at în Foiletonul «Voinţei Naţionale» din Bucureşti.
                                                                    * * *
    Biblioteca Poporală a «Asociaţiunii.» Nr.8. «Icoane din Istoria Grecilor vechi Partea 1 si II de Victor La-zăr, în care se povesteşte îutr’un stil uşor Istoria Grecilor, din care cercurile didactice vor putea culege destule învăţături. Pentru popor sînt prea cu multe amănunte, şi prea şcolastice. Autorul trebuia să citească Istoria Grecilor de Ispiresce, scrisă pentru popor, şi atunci putea nimeri mai uşor firea scrierilor menite minţii ţărăneşti.
    Dr. Alexics Gyorgy, Român nyelvtan cs gyakorlâ kdnyv. Gramatica limbei romîne cu eserciţii. Ediţia a ll-a, Budapesta 1904. Dl AlexicI profesor de limba ro-mînă la Academia Orientală de Comerciu din Budapesta a îmbunătăţit mult această ediţie, aşa, că în forma el de astăzi e cea mai bună gramatică practici a limbei romîne, scrisă în limba maghiară.
                            * * *
    Cărţile Săteanului Romîn. Sub acest titlu «Răvaşul» din Cluj a început să publice nişte mici broşurele cu preţul de 10 bani, cari sînt menite a răspîndi gustul de cetit în popor şi a-1 povăţui cu sfaturi chibzuite. Pînă acum au apărut: Schiţe din popor de George * Stoica, minunatul povestitor, cunoscut publicului şi din coloanele noastre şi Păcatele noastre de Petru Suciu.
                            * * *
    Alex. Ţinţariu. Aşa a fost să fie, piesă poporală în-tr’un ait, Braşov 1904 (Librăria Ciurcu, Preţul 40 fii.) O noauă broşură din «Biblioteca Teatrală», care stă la nivoul tovarăşelor el, e potrivită înti’uii graiii simplu, pentru cei mai simpli diletanţi dramatici ce şi-I poate închipui veacul nostru.
                            * * *
    Convorbiri Literare, Anul 38, No. 5 1904, conţine povestea orientală «Namouna» de Alfred de Musset, trad. de Volenti. Studii şi notiţe filologice de dr. S. Prşcariu, continuarea romanuiui Din Rucăr. Fiziologia vocalelor romîneşti ă şi / de dr. Radu D. Sbiera, etc.
                            * * *
    Biblioteca pentru toţi. Editura librăriei Alcalay, Bucureşti, un număr 30 bani. Cele mai recente numere ale acestei biblioteci, care a contribuit atît de mult la popularisarea autorilor noştri, sînt: Momente culturale, de loan Bianu, cuprinzind o notiţă biografică asupra d-Iui loan Bianu scrisă de Ilarie Chendi, distinsul publicist, — o cuvîntare a d-luî Bianu «Despre Cultura şi literatura rominească în secolul al XlX-lea», în care cu multă competenţă şi claritate se fixează principalele momente culturale ale veacului trecut, pe urmă scurte studii asupra lui Timoteiu Cipariu, Dosofteiu, A. Ticb. Laurian, Costache Conachi şi A. P. Marian; al doilea număr e Don Quijote, de Cervanles, cu o notiţă biografică şi ilustraţiunî.
    Recomandăm cu căldură publicului nostru cetitor volumele ieftine şi bune ale acestei biblioteci, i * *
    în editura librăriei C. Sfetea, Bucureşti, a apărut: Gh. Becescu-Silvan, Ştefan cel Mare, «după cele mai vechi hrisoave şi cele mal noul cercetări istorice, cu o co-periă artistică». Preţul 50 bani. O broşurică care «seamăn pe lume nu are» în felul nechibzuit cu care se vorbeşte «publicului din toate ţările romîne» de «neasămănatul voevod» a cărui ţară — descoperă autorul — că se întindea «dela Nistru pînă la cetate (?) de Baltă şi Ciceul din Ardeal» şi al cărui morniînt (poate al doilea) e la Suceava.
                            ♦ * *
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 9—11, 1904
224
   Acelaş autor va publica în editura Alcalay — Bucureşti — povestea.: Bătrînul Dan, care de sigur nu va fi maî puţin nedeainnă de memoria marelui Voevod.
                         * * *
   D.    R. Rosetti-Max, între Capşa şi Palat. Institutul Minerva, Bucureşti 1904. Un volum de 224 pag. Preţul 2 lei.
   Sub titlul de mai sus autorul şi-a adunat intr'un volum mal multe impresii, cari se citesc cu destulă uşurinţă* * * •
   Sămănătorul, No. 21 şi 22 «Zece Maifl» şi două rapoarte de prefecţi, de N. Iorga, o novelă de I. Ciocîrlan o schiţă de N. Beldiceanu. Poesil, cronici de N. Iorga şi I. Scurtu.
                         * * *
   Fât-Frumos, An. I, No. 5. Sfîrşitul frumoasei novele «Neamul». Udreştilor de 1. Al. Brătescu-Volneştl, poesil de A. C. Cuza, G. Tutoreanu şi D. Nanu, Documente
de Ecou. I. Antonovicl.                        .
                         * * * ■
   Familia, An. 40, No. 21 şi 22. Numărul jubilar al ( Familiei» se presintă în condiţiunl demne de vîrsta el de patru decenii. Cel maî aleşi cugetători al neamului nostru, în frunte cu regina-poetă Carmen-Sylva, s’au grăbit să aducă prinosul îubirel şi al respectului bătrînului muncitor pe ogorul culturei romîneştl. Trecînd cu vederea unele îndrăzneţe imitaţiunî nereuşite (După Maslu) şi unele epigrame petulmte şi altele mai mărunţele, acest număr e cea mai frumoasă cunună de lauri, care încunună munca stăruitoare a d-lul Vulean. .
                                     Octavian T. Codru.
                         # * * , .
    «Fonetica alfabetului cirilic în textele ro-niîne din veacul XVI şi XVII în legătură cu monumentele paleo,- sîrbo,- bulgaro,-ruso,- şi romîno-slave» de llie Barbulescu. (Bucureşti, 1904 preţul 6 lei). E o carte voluminoasă de 493 feţe, care ca introducere-se ocupă cu felurile de. scriere la romînî, arătînd că no! ortografia cirilică am primit-o dela bulgari, probabil în veacul XII. In cele următoare dovedeşte, Iuînd pe rînd toate sunetele-noastre, că aceleaşi sisteme de ortografie, ce s’au folosit şî s’au desvoltat la slavi, se găsesc şi se re-oglindesc şi în modul de scriere cirilic, întrebuinţat de scriitorii noştri în decursul veacurilor. Nimic nu e inventat de dînşii, nici o literă nu e făurită de romînî cum se credea pînă acuma; tot ce avem scris cu slove, e luat dela meşterii noştri slavi, în special dela bulgari.
    Cartea d-lui Bărbulescu, care dovedeşte o largă şi temeinică erudiţie pe terenul slavisticei, a delâturat din cale multe credinţe deşerte, înrădăcinate în literatura noastră. Ea e un cîştig pentru filologia romînă şi o lucrare de prima necesitate pentru cel ce se pregăteşte să fie filolog romîn.
    Nu e aici locul, în revista menită pentru publicul mare, ca să discutăm unele chestii nu
pe deplin lămurite de d-sa; atîta însă trebue să accentuăm, că de şi este o lucrare migăloasă, totuşi şi cel laic o poate frunzări cu mult folos.
   Ne pare cam ciudată explicarea, că â dela sfîrşitul cuvintelor ce se găseşte foarte des maî cu seamă la Dosofteî şi azi încă e un fenomen propriu în dialectul moldovenesc, ar fi o influenţă străină şi anume poate «coreiască» (p. 230). Asta ar însemna atîta că noi am contopit un element de tot considerabil evreesc şi că evreii mai nainte (fenomenul şe constată deja în veacul XVII) erau într’un număr mai mare prin Moldova decît astăzi. Se ştie însă, că mulţimea de ovrei din Moldova e de o provenienţă mai recentă şi că ei nu se contopesc cu poporul între care trăeşc, numai lepădîndu-şi legea. Fenomene fonetice în cazul cel maî rar împrumută un popor dela altul, căci se pot întîmpla în urma împru-mutărei şi schimbării fisiologice; dar şi dacă împrumută, fenomenul rămîne izolat şi se re-ştrînge la un grup de tot mic al unui popor, în orî-ce caz însă trebue să fie la mijloc şi amestec de sînge. Fiind vorbă de moldoveni, noi credem că poporul malo-rus a contribuit la formarea acestui fenomen, din care am romînizaţ foarte mulţi, maî cu seamă în Moldova.
                                   Dr. . A
                                                      P0$TA REDACHEÎ.
   Sisifus. Versurile ce“ne,’trimitetITsînt de^spirit^decit un lucru avem de observat: escepţionăm fondul versurilor trimise. D-ta, urmărind cu atenţiune publicaţiunile din revista noastră, în deosebi poesia ce se face la noi, al putut băga'de seamă ţinta ce urmărim şi isvorul subiectelor noastre. Apropie-te şi d-ta de acest isvor şi alunei nî-se întîlnesc cărările. Din cele trimise e mal domoală:
                                                           DURA LEX.
             Vino la sinul meu Ninon Naivă, dulce baiaderă,
             Atîtea visuri azi avem Şi-atîtea sticle de maderă.
             Aleargă flutur auriu Căci visele se trec Ninon Aşa e legea firii ’ntregi:
             Maderă azi, mîne sifon. _
  M. P. în L. Sînt slabe. «Floarea Lotus». — S’a uscat?
               APARE:                          ABONAMENTUL:            
La 1 şi t5 a fie-cărel luni, stil v.   Pe 1 an 12 cor., pe jumătate    
   Preţul unul eseinplar 50 bani.              de an 6 cor.            
        In Romlnia 65 bani.          Pentru străinătate I an 16 frâne. 
             Redacţia :                       Administraţia:           
IV., STR. ZOLDFA, 7.                 VI., Str. Vorosmarty 60/a.        
Tipografia «Poporul Romîn», Budapesta, strada Vdrbsmarty 60/a.
PROPRIETATEA ŞI EDIŢIA REDACŢIEI. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.: OCTAVIAN GQGA.
www.dacQFomanica.ro