fIMUL mi.
Budapesta; 15 Aprilie st. v, 1904.
MRGL 8.

TT

>
GEORGE BARlŢIU (articol coniem )
DIMINEAŢA (poesie) ..........
LA REDACŢIE (schiţă)........
NOSTALGIE (versuri) ..... ...
HOŢUL (schiţă)....... ...
CEVA DESPRE AŞA-NUMITUL
  «ADEVĂR POETIC»............
TRAGEDIA OMULUI (Madâch), Tabloul VII..................
Al. Ciura Nic. Otavă Simin
Gcorge Stoica I. Arglrbiceanu
RAZE VESELE PRIN NEGURĂ POSOMORITĂ .................... O. T.
PLAGIATURI MUZICALE ŞI LITERARE ........................ X.
Cronică şi notiţe. — Cărţi şi reviste. — Poşta redacţiei.
Dr. V. Moldo >'WwW.i Octavian Goga
                                                                                                                Dşoara Mai
                                                                                   Francisc Lenbach — Mauriciu J6kaî — şoara marioara Dogee — Escursiunea dela Ghio-roc. — Coperta de d-nul Lascar Vorel (Mtinchen).

„Luceafărul'' — fin. III. Nr. 8. Budapesta, 15 flprilie st v. 1904.
                   AVIS.
     Onoraţii restanţieri sînt rugaţi cu insistenţă a-şi achita abonamentul în timpul cel mai scurt, spre a nu fi necesitaţi a le face eventuale neplăceri.
                     ABONAMENT:
   Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an: 12 cor.; pe V2 an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi,: numai pe un an: 7 cor. în Romînia: un an : 16 lei; 72 an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani.
     La redacţie se află de vînzare colecţia „Luceafărului" din anul trecut cu preţul de 10 coroane.                         ■
      On. abonenţi sînt rugaţi a ne comunica adresa exactă şi completă pe verso cuponului dela mandatul poştal, împreună cu numărul de expediţie de pe adresă.
      Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor, sînt rugaţi a ne trimite j cîte un esemplar. Rugăm în deosebi pe autorii din Romînia.                                    I
www.dacQromanica.ro
                                        <aEOR£E BARIŢIU.
                                      (Cu ocazia desvăliril monumentului.)
   înainte cu unspre-zece anî, d-1 dr. Bunea spunea în discursul funebral rostit la înmormîntarea lui Bariţiu: „dacă poporul romîn nu va şti afla în munţii patriei sale atîta granit ori marmoră, cît să însemneze mormintul lui pentru tot-dea-una, tot se vor afla destui oameni de inimă, cari cel puţin în piepturile lor vor păstra amintirea binecuvîntată a nemuritorului George Bariţifi"...'
   Cu alte cuvinte, oratorul părea a zice: ne sis posteritas ingrata.
   Şi iată, că după un deceniu, mormîntul modest al Nestorulul jurnalisticei noastre e împodobit cu monument.
   Familia i ridică monument lui Bariţiu, iar poporul romîn — mărita naţie romî-nească — i păstrează amintirea în — inimă.
   Invers ar fi fost mal cinstit.
   Căci fondatorul de strălucită aducere aminte al şcoalelor din Braşov, al primului ziar politic şi reviste literare, presidentul Academiei şi al Asociaţiuneî, istoriograful veacurilor din urmă a ţării noastre, a lăsat comori nepreţuite pe seama naţiunii, iar cît pentru familie, în afară de strălucirea numelui lui, a murit sărac.
   Modest cum a fost şi surprins de dragostea şi admiraţia ce îl împrejmuia în declinul vieţii, el singur ar respinge şi
   1 Dr. Bunea, Discursuri pag. 41.
acest tribut al recunoştinţiî atît de binemeritat. Oamenii cu adevărat mari sînt atît de preocupaţi de idealul ce îl urmăresc, încît pierd măsura propriei lor individualităţi.
   Dacă spiritul marelui defunct, ar putea să aprecieze singur inaugurarea acestui monument ar zice:
   „Dragii mei! Mal mult decît bronzul şi marmora voastră, valorează conştiinţa datorinţiî împlinite. N’am fost în viaţă şi acum sînt cu atît mal puţin, prietenul nestatornicei aura popularis. Ca valul se înalţă, ca el se coboară...
   „Dacă totuşi aţi ţinut să ridicaţi monumentul, el are să perpetueze ideile, cari m’au călăuzit, iar nu amintirea mea personală" .. .
   Din lumea lui de nemurire, Bariţifl ar spune adevărul, grăindu-ne ast-fel.
   El nu are nevoe de aceste deşerte podoabe ale măririi.
   Avem însă noi.
   Şi au mal ales lipsă urmaşii noştri, cari nu-1 vor cunoaşte decît din operile lui.
   Preocupaţiunile zilnice şi lupta pentru existenţă lasă aşa de puţin timp generaţiei de astă-zl de a se gîndi mai cu dinadinsul la spiritul înalt de jertfă, de care a fost călăuzit Bariţiu şi tovarăşii lui!
   în goana aceasta neîntreruptă, în aler-
www.dacoromanica.ro
172
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1904
garea după o fîrmiturâ de pîne, în străduinţa neobosită de a aduna avere înainte de toate, modestul monument de lîngă biserica din Sibiiu va fi un prilej de înaltă reculegere sufletească, un memento binefăcător.
   Bustul luî Bariţiu va revoca în mintea trecătorului grăbit vremurile de idealism, cînd interesele neamului erati mai pre sus de cele personale şi cînd oamenii luptau o viaţă întreagă în ajungerea unei ţinte ideale, rămînînd în aceiaşi vreme săraci pînă la moarte.
   Bustul lui Bariţiu va revoca în mintea tuturor icoana omului de ştiinţă, a dascălului unul neam întreg.
   Şi trecătorul va tresări pe o clipă din aiurare, un gînd luminos i va trece prin minte, îşi va descoperi capul şi va trece plin de evlavie pe lîngă locul acesta, căci loc sfînt este ...
   Ast-fel influinţa bărbaţilor providenţiali se aperpetuează şi după moarte.
   înaintea monumentului luî Bariţiu închinăm cu evlavie modestul nostru steag.
   Fondatorul primului nostru ziar şi a celei dintîl reviste literare a aprins numai o „lumînărică", cum zice el aşa de modest, dar din această lumînărică — zice dr. Bunea — s’au aprins alte lumini mari şi puternice, cari vor arde pururea în jurul numelui lui Bariţiu, ca o aureolă de glorie.
                                                                                             Al. Ciura.
                               DIMINEAŢA.
Cu grele răsuflete apele dorm,
Pe lanuri dorm spicele grele.
Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele.
Luceafărul bolnav din lumea de ’ngheţ, Clipeşte din gene molatic,
Cînd dorul pribeag de pe-o creastă de ulm Şi-l geme porumbul sălbatic ...
Şi dorul în gemet se 'nalţă la cer Cîmpil de îngheţ să ’nfioare;
Luceafărul simte văpaia arzînd Şi tremură bietul şi moare.
Cu ochii pllnşl stelele toate se duc Pe patul de nori să se culce;
Din dragostea stinsă în neguri de zări Lin picură liniştea dulce.
In taina tăcerii porneşte-se vînt Să mîngăie trestia ’n vale,
Pe-ascuns o sărută, dar dragostea lui O văd licuricii din cale.
ŞI-o spun licuricii la frunze de soc Şi socul pădurii, o spune,
Şi frunzele toate grăbite tresar Şi ’ncepe pădurea să sune.
Se duce Iar’ vîntul pribeagul drumeţ Sfios fîlfăind din aripă,
Din doru-I nestîns şi ’n .veci călător O doină domol se ’nfiripă.
Şi doina o cîniă alunii din crîng Şî-o tremură ’n murmur isvorul,
Şi doina trezeşte şi turma din deal Şi turma trezeşte păstorul.
Din funduri de peşteri vin umbre şireag Şi-ascultă durerea cîntăril,
De patima doinei şi umbrele mor Cu lacrimi plîng genele zării,
Şi doina se sbate şi frunzele plîng Şi codrul prelung se ’nfioară,
Cînd Iată prin neguri cu sîrg străbătînd O rază solie pogoară:
Deschideţi larg poarta cărunţilor brazi Să vie 'mpăratul măririi,                      «
Să mîngăie jalea nestinsului dor Să ’mpace durerile firii...
                                                                                                                                    NIC. OTAVA.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1904
LUCEAFĂRUL
173
                             LA REPACŢIE.
    In sfîrşit, după do! an! de zile, ml-a fost dat şi mie să urc cele trei caturi ale ledacţiei «Luceafărului.» —î Trei sau patru, nu ştiu sigur dar e sus al naibii, îngrijitor de înalt e nivelul revistei noastre. Şi în vreme ce gîfăiam la jumătatea drumului, auziam recitîndu-mi-se din zenitul catului din urmă:
           Au nu’nţelegl tu oare Cumcă eu sînt nemuritor Ear tu--------
    Muritor, domnule, n’aî încătrău! Vorba e că totuşi am ajuns. î-ml dreg puţin glasul, tuşesc odată, îmi netezesc părul, şi dau să-mi evoc nescal frase frumoase, la caz că editura şi redacţia responsabilă m’ar primi oficial. Editorul însă — aflase pe semne de venirea mea — s’a fost dus «în Cătane», Iar poetul de curte tocmai se tolănise pe otomanul literar al redacţiei.
    —   Noroc ficiori. . .
    Pe pianul din faţă erau risipite colecţii de-ale «Luceafărului,» cîteva coperte nouă, jur de jur colecţii de jurnale, reviste de a căror nume nici nu auzisem, scrisori şi ţigarete, corecturi şi iar scrisori. De pe un dulap statueta celor trei graţii să uita cu mirare la chaosul acestei redacţii moderne, Iar bustul lui Moliere zimbla cu un fel de problematică bunătate asupra acestor tinere şi stăruitoare nizuinţl. . . .
    Zăpăcit de atîtea lucruri nouă, nu ştiam de care să mă apuc mal întîl. Trec peste corectura numărului proxim, şi mergem la o cafea.
    —     Să vezi, — îmi spunea un tovarăş de muncă, să vezi cum o să-mi ceară în curînd o poesie pe telefon.
    —   Cum aşa?
    —     în cas, că materialul nu le ajunge, ştiu că pe vremea asta sînt la cafenea, şi corectorul
■ mă solicitează la telefon pentru treizeci de şire.
    Nici nu întrăm bine şi «ţalul» ne şi spune că tipografia bate telefonul.
    —   Să vedem, cum să face literatură pe telefon!
    Prietenul meu scoate o hîrtie din buzunar şi
  mergem la sonerie.
    După cîte-va minute centru ne leagă cu tipografia.
    —   Hal6 ! voi sînteţî ?
    —   Noi.
    —   Ce vă trebue?
    —     Aşa vre-o cronică mai scurtă, vre-o 20 de şire.
    —   Cronică nu-î, dacă vreţi un sonet?
    —   Bun.
    —   Ia-ţl hîrtie şi creion !
    —   îndată.
   Se începe dictando. Prietenul mefi spune respicat vorbă de vorbă:
          De după nori răsare luna plină
   Ăla de colo:
   —      De după nori.... mal încet, mă, nu aşa repede.
          Şi luminează cîmpul de bătaie.
   —   Ce face?
   —   Luminează cîmpul de bătaie.
   —   Bun.
          De vînt pădurea neagră să îndoaie,
   —   Cum al spus?
   —   De vînt pădurea neagră se îndoaie!
   —   Se ogoaie?
   —   Se îndoaie, mă, da eşti surd?
   —      . . . . neagră se îndoaie, ba nu-s surd, dar spune mal răspicat.
          Mugeşte-adînc şi plînge şi suspină.
   —   ... plînge ... şi ce mal face?
   —   Suspină.
   Isprăviserăm o strofă. Are mult haz literatura asta telefonică, ales că telefonul îl al gratis la îndemînă, în vreme ce tramvaiul pînă la tipografie costă parale, iar pe jos nu ajungi dacă nu-ţl lai şi merinde de drum.
   Ne aşezăm la masa din colţ. . . masa noastră din tinereţe, la care am scris cea dintîl schiţă pentru «Luceafărul.» Par’ că mă văd cum zim-biam de neîncrezător atunci ... şi chelnerul ne aduce jurnalele, fără ca să uite de cele englezeşti. Poveste veche. înainte cu patru ani, cînd am întrat mal întîl în Cafeneaua asta, am cerut «Tribuna.» Ml-a adus’o. Şi pe urmă ml-a mal adus vre-o trei jurnale şi reviste engleze. Nu ştiu mutra mea era englezească sau a colegului, cu care venisem. Destul, că pentru a salva aparenţele am luat în mînă «Times»-ul, destul de voluminos, ca să ne ascundem după el. Şi de cîte ori ne abăteam pe acolo, nu ne mal slăbia chelnerul din englezeştiie Iul, iar noi le răsfoiam fidel, în vreme ce vecinii dela mesele de alături şi ţalul însu-şl, ne aruncau ochîade pline de admiraţie.
   Ne-am reîntors seara tîrziu, după-ce am constatat, că berea lui «Scholz» nu mal e aşa bună ca pe vremurile acelea:
          Inbătrînim Nea Niţă . . .
   Dulapul editorului cu biblioteca era închis. Ne meşterim noi cu vre-o zece chei pînă-1 deschidem. Ce de cărţi are omul ăsta, ce de minunăţii! Tot răsfoim noi, pînă pe^ la miezul nopţii, şi nu ne mal săturăm.
   Intre alte anticităţl de valoare, am dat şi de
www.dacQFomanica.ro
174
5LUCEAFARUL
Nrul 8, 1904
vesta lui Zacharie Bîrsan, uitată aici, cînd cu popasul în drumul spre Viena.
   —     Ne tot scria bietu Zacharie să-i trimitem vesta, că n’are cu ce eşi în lume, şi nu î-am mai trimis-o.
   —     Nici nu i-o mai daţi. S’o cinstim mai bine «Casei naţionale.» Şi preste vre-o 20 de ani, cînd vom avea şi noi teatru romînesc, o să i-o arăt ficiorului mefi:
   —     «Vezi, dragul tatii, vesta asta e a directorului dela teatru nostru naţional ...»
   Pe masa de scris sînt risipite într’o cutie cupoanele dela mandatele abonaţilor. Frunzărim prin ele. Un advocat, care trimite 100 coroane, scrie: «Abonamentul pentru dr. V. pe un an»; un învăţător folklorist de bun nume, trimite 4 coroane şi scrie : «O să colaborez şi eu cu material de folklor. Aş trimite mai mult dar din salarul med de 300 de zloţi nu pot. Am tiei copii la şcoală, şi mai port vre-o trei foi de ale noastre. Cred, că nu mă veţirefusa.
   Ne-a venit în minte parabola Mîntuitoriului din Evanghelie, cu bănuţii văduvii, şi mă întrebam, oare care din aceştia a jertfit mai mult?
   Alăturea de vraful cupoanelor, vedeam un alt vraf maginar, mai mare ca cel dinaintea noastră: cupoanele neîncasate . . . Dacă chimera aceasta nu ne-ar persecuta, nici nu ne-ar trece prin gînd, că «Luceafărul» nostru ar putea să şi apună într’o bună dimineaţă ...
   Tovarăşul meu îmi spune pe un ton glumeţ — un fel de Galgenhumor —: Să vezi, mai anul trecut pe vremea asta, editorul era iarăşi la miliţie. Cu tipografia cea veche ne certaserăm, iară cea noauă nu ne mai credita. Ce era să facem ? Ne-ain amanetat, dragul meu, parde-siele şi ce mai aveam, pe urmă am amanetat hainele editorului, toate . . Am scos un număr frumos, editorul ne felicitează pe o ilustrată: «Bravo băieţi, dar de unde drac aveţi atîtea parale ?» Pe urmă, cînd s’a întors, a trebuit să umble săracu vr’o trei zile în uniformă, că nu mai avea haine . . .
   Sic itur ad astral
   Şi ne-am pus pe rîs; zău, că azi nici nu mai poţi jertfi pentru literatură, fără să te mai faci şi de rîs!         '
   Dar e tîrziu !
   Bustul lui Shakespeare dormitează deasupra dulapului, Charidele zimbesc, iar Moliâre clipeşte din ochi şiret.
   —   Culcaţi-vă băieţi, că-i tîrziu.
   —     Din dulapul de alături redacţia respon-zabilă scoate o sticlă cu rachiu: o înghiţitură înainte de culcare.
   —   Neică Moliâre, să trăeşti!
   Iau sticla în mînă şi închin pentru cel ce lipsia dintre noi:
   —   Editore dragă, să trăeşti!
                                                                                                                       Simin.
                              NOSTALGIE.
Ci-ntoarce-mă vreme de unde-am plecat, Sătulu-s de viaţă streină.
Mi-e dor de feciori şi de fete din sat De lunca din vale, mi-e dor de arat,
De zile mai limpezi, de noaptea senină Cu liniştea-i sfîntă, cînd maica se-'nchină, In zare de slabă lumină.
Mi-e teamă d’un zimbet din nobil palat, De stele din dalbă cosiţă . . .
Aşi vrea să-mi mai rîză o fată din sat, S’o prinz peste mijloc aşa pe'nsărat,
Să-Î cînt la ureche, o doină-doiniţă,
Cînd vîntul aleargă pribeag pe uliţă Şi bate şiret la portiţă !

Şi muzici şi tobe, pompoase alaiuri M’aruncă în spaimă de moarte,
O, unde eşti fluer cu dulcile graiuri O! unde v'ascundeţi părae şi plaiuri,
Pe ţărmuri străine să plîng avui soarte Şi parte n'avut'am, de ce mi-a fost parte, Departe-s, o Doamne! Departe!
Cin-ntoarce-mă vreme de unde-am plecat în codru cu line izvoare,
Să-mi cînte pădurea un cîntec uitat,
De cînd eram încă şi eu un băiat,
Şi turma cînd paşte rărită’n răcoare,
Să leagăn pe braţe o gingaşă floare,
                                           O rază pierdută de soare.
                                                                                                    George Stoica.
=3^
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1904
LUCEAFĂRUL
175
                        HOŢUL.
                                                            î.
   Două coaste înalte, — una îmbrăcată în iarbă roşietică, păioasă, rară, pe unele locuri pleşuvă, alta purtînd în spinarea cînd încovoiată, cînd ridicată, o groază de pădure de stejari voinici, de carpini cu crengi răsfirate, de ulmi înalţi, — se răzimau de-alungul celor două margini ale luncii înguste, cu Iarbă mătăsoasă, prin care murmura lucind cînd şi cînd în soare, apa vâlcelei, curată ca argintul. La poalele pădurii, într’un ungher adăpostit de ochii trecătorilor pe drumul îngust, ce luneca alăturea cu văl-cica, prin mijlocul luncei, scutit de furtuni şi de viscole de o aripă deasă de stejari porniţi a se depărta de trupul pădurii bătrîne, aşa cum un braţ de rîu se departă de matcă, în cuibul acesta întărit, — un coperiş nou de trestie, cu straşinele retezate linie, stă să acopere de tot cei patru păreţi nu prea voinici, albi, văruiţi de curînd. Cel trei ochi somnoroşi, înduioşaţi, mulcomî, priviau nehotărîţi din albimea păreţilor, de sub straşina lungă. Podmolul galben, aşezat, strîngea căsuţa, ca un brîii lat, lipit de un trup plin, tînăr. Un staul pentru vite, cu coperişul roş-verzui, plin de negei de muşchi, cu pereţii lipiţi, de pe cari începeau să se desprindă scoarţe de lut galbine, sta mai de-oparte, privind în pămînt, aşa cum priveşte omul beat, care pe cîte-va clipite tot o scoate să stea în cumpănă dreaptă. Un şopron pentru care şi pluguri şi două închizători pe seama grăsunilor erau înşiruite pe lîngă nătăvala de gard, ce înconjura ca un colac ograda. Poarta nouă de brad albea prinsă în roata asta împletită.
   Aici se ţesuse gospodăria noastră pînă acu patruzeci de ani...
   Aici, în cuibul acesta fermecat ne-am pomenit din moşi-strămoşî şi aici avea să guste dulceaţa zilelor bune şi să-şi poarte greutatea zilelor rele şi ficiorul meu Vasile, ce chiar în săptămîna după Dumineca Torni! a celui din urmă an ce ne-a fost dat să-l petrecem la pădure, aduse o hoaţă de noră, sprintenă ca prîznelul şi mîndră ca trandafirul îmbobocit. O săptămînă în cap s’au adăpostit la noi trei ţigani cu gîtul lung,
cu ochi de tăciune, cu mîna vrăjită. Suspinele coardelor vechi din cînd în cînd trezeau şoapte de durere sub boitele întunecoase a codrului bătrîn, dar apoi treziţi din zăpăceală haraminele
0  întorceau iară de joc. Pădurile acestea răsfirate pe coamele dealurilor mari numai atunci auziafi glas aţîţător de coarde, cînd se făcea ospăţ la noi şi păstrau în adîncurile lor amintirile duioase dela nunţile moşilor şi strămoşilor.
   Abia două săptămînî de-am venit iar la rînd, în ogaşe cu gospodăria. Sita nouă s’a mai dedat şi cu făina măcinată pe la noi. Ci cu nici un chip nu ne mai eşiau din cap veştile ce ni le-afl adus nuntaşii. Spuneau, că din temniţa întărită dela oraş, în toiul unei nopţi pline de furtună şi de întuneric, a scăpat un hoţ primejdios nevoe mare, care acum e spaima ţinuturilor pe unde trece. Unii ziceaţi că a fost judecat la închisoare pe viaţă, alţii că îl aşteaptaă ca a doua zi furcile, dar aci cu toţi se uneau, că din pricină de omor a ajuns la răcoare.
   Cum a scăpat era povestit iar în multe chipuri: ba că ar fi dărîmat păretele de cătră drum în întunerecul nopţii, ba că ar fi ros cu o pilă grătelele de fier dela fereastră, ba că a spart uşa... Unii mai povestaşi spuneau că cu iarba fiarelor s'a ajutat, cu iarbă fermecată, ce i-ar fi pus-o o mînă nevăzută pe butucul din mijlocul temniţii, de care era legat cu lanţuri grele. O babă cocoşată zicea, că drăguţă-sa i-a dus iarba aceea. Nu mai ştiai ce să alegi pe sama adevărului. Spuneau că-î un bărbat ca la treizeci de ani, un romîn cît un munte, grumazi groşi şi încordaţi ca de taur, ochi negri adînci, pătrunzători. Alţii se mestecau în vorbă, că nu-I aşa, că-i mic de stat ca un trunchiti şi că ochii
1  sînt mici şi verzi. în urmă calea-valea, toate acestea puţin ne-ar fi neliniştit, dar ceea-ce ne umplea de groază era, că omul minunat se ţinea pe aproape, poate şi în pădurile noastre să fi trecut. în satele vecine era bătaia lui Dzeu nici alta 1 De rămîneau cirezile peste noapte în bătătură, dimineaţa bieţii păstori cu paguba gata: două-trei capete lipseau. Nu grijaâ doar bine? Durmiau pe rînd, anume să prindă pe hoţ. N’aveau cîni buni? Da să-ţi miroase din
www.dacQFomanica.ro
176
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1904
bătătură dihania din pădure şi răi de te trăgeau jos : erau tărcaţi pe cerul gurii. Cum Ie ducea? Dracu ştie!
    Mergeau jitarul să păziască fînaţele? Bun e Dzeu, de nu-1 aflai dimineaţa bătut lat pe vre-o coastă ori în vre-un părîu, de pare că au dat ielele peste el, nu altă ceia! Mai îndrăznea să-şi facă cine-va drum către pădure singur? Doar nu şi-a urît zilele! Las’ să fure acum cine-i viteaz, tot mai mare preţ au zilele ca lemnele.
    Cînd a pierit îndrăsneala de a mai rămînea cu cirezile noaptea în bătătură, groaza a început să îngheţe şi mai tare inimile oamenilor: acum periau caii şi boii din staule... în vre-o trei sate boltiţele jidanilor au fost călcate şi bănişorii, puşi bine în cutii de fer, periră ca şi cînd n’ar mai fi fost, lăsînd pe perciunaţi să-şi smulgă bărbile roşii.
    Se da cu socoteală, ba unii spuneau, că l-au şi văzut, că umblă călare pe un cal negru ca tăciunele, ţîntat în frunte, că e vecinie cu puşca în spate, iar Ia brîu are vre-o cinci pistoale. Cînd murguţul i s’aşterne drumului nu aleargă, ci sboară.
    Cîte nu scornesc oamenii? Limbă n’au? Ci-că hoţul de cînd a scăpat la largul lui s’ar fi dat în dragoste cu o văduvioară, făgădăriţă în Dealu-Mare, la Făgădăul-roşu, vestit în tot ţinutul ca loc de adăpost şi întîlnire pentru aceia, căror mai mult le place întunerecul decît lumina... Aici în Dealul-Mare ci că ar aduce el caii şi boii furaţi,... de unde apoi alţi pretinî îi fac pierduţi pe veci... Iar în făgădăul roşu ci că veselia, chiue toată noaptea, tropotind îndesat podelele, pe cînd ţiganii stau să-şi rupă arcuşele.
    Cîte nu ţi se închipue dacă te laşi odată pradă închipuirii? Ştiam noi bine; adică eQ, baba, feciorul şi nora, — toată suflarea ce ne aflam în căsuţa dela poalele pădurii, ştiam noi bine cum se face din ţînţar armăsar. Dar tot ne-au bătut un cuifl în piept scorniturile astea. Sluga nu ştia nimic de toate faîmele, cîte ne înghimpau pe noi; cît a ţinut nunta a fost la stîna din Poeni, că s’a fost bolnăvit baciul şi nu era între păcurari nici unul dibaci în facerea caşului ca sluga noastră. De ştia, crezi că-1 mai puteai îndupleca să intre în pădure cu cei 6 boi şi 4 vaci?
   Nu era atîta frică de moarte, ceea-ce ne ne-
liniştea. Mai ales pe mine şi pe Vasile. De cîte ori am stat noi morţii în faţă, hîrgonindu-ne cu dihaniile codrului? Ciţi mistreţi îmburzoiaţi şi colţoşi ca mama pădurii, cîte potaie de lupi pot să ne mulţumească nouă că l-am uşurat de povara zilelor ? Ci, deh! era lucru neobicinuit, ce se întîmpla acum. De hoţi auzisem noi povestindu-se din bătrîni, cîte grozăvii toate. Atunci umblau alte vremi. Eşiafi cu măciuca ferecată în drumul mare, te puneai în aleş şi cînd trecea vre-unul cu punga groasă, cu burta roată, cu trei bărbii, ori jidani somnoroşi, cu ochi mici, ca două puncte de argint viu, îeşiai de unde te ţinea pămîntul şi-l trăsniai în numele tatălui. A doua zi erai în sat omul cel mai de omenie, ca şi mai nainte. Unde erau pe atunci judecăţi ca în ziua de azi, unde să se pomenească de jandarmi, cu întregi coade de cocoşi răsărite în pălărie ? ... Ceva neobicî-nuit, de bună seamă, să mai umble şi acum hoţi... Şi apoi de am fi ştiut înc’alte de ce lege e! Poate să fie vre-un strein de legea noastră, păgîn la suflet.
    Sluga Dumitru, la 4 săptămîni dela nuntă, veni dela stînă: baciul să făcuse bine, şi de bucurie a tras o doină din fluer, cînd s’a văzut iar lîngă căldarea cu zăr, de-au prins să tremure frunzele şi să suspine nemîngăiete pri-vighitorile. Noi, cei de-acasă, încă ne-am mai uitat de isprăvile hoţului. .. Serile de vară erau senine şi liniştite. Cînd apuca soarele înflăcărat după coasta dela apus, acoperită cu iarbă rară, păioasă, roşatică, umbrele se ridicau încete, molcome peste vîrfurile poleite verde arginţi! a stejarilor de pe coasta dela răsărit. La poalele pădurii ochii de rouă se ascundeau tremurînd printre firicelele de mătasă verde. Văzduhul — cînd pădurea de pe culmile cele mai înalte era îmbrăcată în mantia uşoară a umbrii, — era aşa de curat, îneît mă gîndeam de multe ori, că dacă ar fi o limbă de fer să se lovească de marginile unui clopot uriaş de argint, nu ar putea să răsune mai dulce şi să se peardă mai lin cîntecele lui, decît cum stră-bătea în tăcerea adîncă şi se perdea în şopotul lin al codrului vr’un chiot isbucnit cine ştie dela ce tîrlă de departe, sau cum se topea vr’un muget de vacă, trimbiţînd tot mai încet, tot
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1904
LUCEAFĂRUL
177
mal încet în pădurile coastelor depărtate... Eu şi cu baba durmiam pe podmol, subt stra-şina lungă de trestie... Mai slabă de puteri, baba adormea buştean îndată, efl mal colbăiam din pipă şi mă mal frămîntam cu cele gîndurî... Nora durmia în casă, Vasile în şopron, aşa mai iepureşte, cu gîndul la pădure.
   Dumitru, sluga, om de nădejde, voinic să-ţi răstoarne zece dintr’o încercare numai, pipăia cu grije după curea, să vadă de stă tăbacu), îşi facea vînt pînă’n tindă să-şi mai înciripe cîte-va lemnuşe de pe solniţă, apoi descHidea poarta, dînd drum celor şase boi şi patru vaci. Era păşune minunată prin poeni, şi ar fi fost păcat să zacă vitele noaptea întreagă în curte. Ce ţi-o fi şi tinereţele astea; lungile-ar Dumnezu sfîntul să le lungească ! Te simţi în sufletul tău stăpîn pe lumea întreagă, şi într’o doină tragă-nată tu-ţi aduci raiul pe pămînt... Aşa şi Vasile ăsta! Cînd să pornea el pe cîntat, nu mă mai răbda inima să mă gîndesc la somn! Doina plîngea trăgănată în tăcerea adîncă, aler-gînd dela culmea cea mai aproape la alta, pînă ce cuprindea codrul întreg, ce răsuna acum de clocotitul aşezat, mulcom, duios a cîntării curate, arginţiî. Stelele — puncte de argint topit, — tremurau în albastrul tăriilor. Vr’o şoaptă să desprindea din tăcere şi să perdea în liniştea plină de visuri a pădurii... Ascultam, ascultam, pînă ce auziam un chiuit strajnic, rănind tăcerile îndepărtate. Semn, că Vasile eşise în poeni...
                         II.
   După secere; nu se arătară norii de o lună şi era o secetă cumplită. Morile, unde obici-nuiseră să meargă sătenii şi satele vecine, încetaseră. Stau încremenite, cu b .tuciî uscaţi, cu spiţele crăpate. Pe la irugă nici un strop de apă. O moară de foc a unui perciunat, că mai toate maşinile acestea nouă sunt a lor, cîştigase atîta, de nu mai avea Moisă coşuri de ajuns. Drumul la moară trecea pe dinaintea casiî noastre. Puţin umblat mai înainte, acum era ca pelea de luciu ...
   Odată vine pe drum carul cu 4 boi, încărcat cu opt saci pîntecoşî alui Ionaş din Porumbari, vechi cunoscut şi pretin al mefl. Ne strîngem noi mîna romîneşte, şi ne uităm în ochi, colea deschis. Cîte nu ne-am povestit, că nu ne
•văzusem de mult! Cînd o vrut să plece am băgat de samă, că mai are să-mi spue ceva, i sta pe limbă, gata să zică, şi tot n’a zis. «Cînd mă’ntorc am să-ţi mai spui ceva», şi pocni odată pe de-asupra boilor, ce porniră încet, greoi, rumegînd... Ce va fi avut să-mi spue omul ăsta?, măgîndeam. Feciori de’nsurat nu mai am, fete nici atît!... Şi de-odată mi-se făcu lumină în cap: hoţul! De bună samă vr’o veste nouă. Nu mai auzisem de o grămadă de vreme nimic despre el. Dumitru a cutrierat cu vitele toate pădurile, Vasile s’a perdut şi nopţi destule cu puşca în spate pe la toate locurile mai dosite şi nici o pomeneală de hoţ. Dumitru nu ştia nici acum nimic de el, Vasile nu mai crede în scorniturile oamenilor, iar eu? Eu pînă acum ţineam cu Vasile, dar ce are să-mi spună Ionaş?
    A doua zi cei patru boi în funii ronţăneau la mohorul tinăr — cosit de Vasile, — la marginea pădurii, la răcoare... Stăm cu Ionaş răzimaţi de car. El povestea, şi eQ. mă miram.
. «Trei zile-s numai de atunci. Jupînul cîrcimar dela noi aduse maşina de treerat. Grîu sătul, curat ca aurul. Toţi aduseră, şi nu le-a dat un ciocan de rachiu. Bun. Oamenii flămînzi, hămesiţi, sara şi-au cătat de drum, dar părea că aşa le fulgeră ochii... Jidanul nimic. De ce bem atîta tot pe datorie ? Să sărăcească el ? Ba bine, nu sărăci!
    Noaptea căzu tăcută peste sat... Vr’un cîne de mai lătra la lună. Colo pe la răsăritul găinuşii ţipete răguşite, desnădăjduite răniră de-odată liniştea adîncă, se auziră cîteva troznituri puternice, plînsete înfundate şi apoi tropot îndesat de copite, se depărta mereu dela crîşma jupînului, deşteptînd depărtările adurmite.
    «Vecinii vin miraţi să vază ce-I. Şloim, Baruh şi Sela, copiii jidanului, ţipau pe lîngă păreţi fără astîmpăr: «Hoaţele, hoaţele! Tulvăroi, tulvăroi!»
    Uşa crîşmii spartă; jidanul lîngă tarabă legat fedeleş, vr’o cîţi-va bani de aramă împrăştiaţi . pe jos. Din crişmă, prin uşa deschisă să vedea în casa jidanilor: matca era legată şi ea fedeleş, cu climpuş în gură.
    «Cine să fi pus trebşoara asta la cale, de nu hoţul ce-a scăpat din temniţă? în sat toţi aşa cred, şi spun, că aici, în pădurile voastre
www.dacQFomanica.ro
178
LUCEAFĂRUL
LUCEAFĂRUL
179
Nrul 8, 1904
Nrul 8, 1904
s’au ascuns. Grijeşte şi tu, să nu păţit! o nepăţită, aici în pustietatea asta.»
   Bine am dat cu socoteala, ce avea să-mî spună lonaş. Şi drept şi are: «Paza bună...» La căsen! nu le-am spus nimic. De ajuns, că ştifl eu. Mal ales biata nora s’ar prea speria. Mă pun eu să daţi de urme, că judec din semne anume puse prin pădure, pe unde dam cu socoteala, că poate s’ar ţinea. Nici o schimbare. Ascult efl sările de-arîndul, doar de-oi auzi vr’un cîntec neobicinuit, vr’un fluerat, vr’un nechez... Tăcere de moarte. Cum să mai cerc?
   Mi-a săcat ştiinţa apucăturilor, cînd iată, într’o sară, cînd Dumitru ca de obiceifl era gata să pornească cu vitele, văd că nu deschide poarta, ci vine lîngâ mine. Hm! n’are tăbac să vede, mă gîndiam. Dar n’am brodit-o.
   «Stăpîne — zise — dumniata şti că nu-s eu omul, care să se teamă şi de umbra lui. De cinci ani te slujesc, şi în miez de noapte ca şi în zori de ziuă, am fost stăpîn pe mine ori în ce ungher din pădurile astea. Nu-i nici nălucire, nici teamă ceea-ce îţi spui. Auzi numai!
Eri noapte cînd m’am ivit în poiana cea mare, şti dta în «înfundături», luna lumina în plin iarba deasă, subţirică, iar în văpaia asta albă un cal priponit îşi scălda părul negru ca tăciunele. Pădurea tresări de nechez, şi de-odată, ca din pămînt, răsare un voinic de romîn, cum n’am mai văzut, dintr’o săritură e pe spatele neted ale murgului, taie căpăstrul, ce era legat de funia de priponit şi roibul, încordîndu-şi gîtul trecu săgeată cătră măguri, pe cînd puşca din spatele voinicului fulgera de cîte-ori să bătea de spatele fugarului. Funia de priponit e acolo şi acum; dar ăsta nu ştiu cine să fi fost. De ce să fi fugit oare ? Nu şti cum-va dumniata cine e ?»
   «Cine-i nu ştiu, dar cred că om primejdios nu e... Poate vr’un bătut de soarte. Vr’un fugar dela cătănie. Cine ştie ce păcate.»
   «Hm! Decît că mă mir, că de ce să fugă el de un ficior cu vitele. Numai măciuca o aveam la mine. Şi el era cît un munte, şi avea şi puşcă!»
   «Mai mult nu ştiu, atîta pot să-ţi spui, că nu-i primejdios, după-ce a fugit.»
   «De bună samă, că n’a fi vr’un tîlhar şi era aşa de frumos.» Dumitru deschise apoi poarta şi dădu drumul vitelor. . . .
   Acum ştiam, că nu-s toate scornituri, ce se vestise de hoţ. Toate nu vor fi cu lapte, de
   Adevăr poetic ?
   Ce o mal fi şi asta, se vor întreba cu drept unii şi alţii, dintre cei ce-şi vor lua osteneala să cetească titlul pus în fruntea acestor şire.
   în graiul de toate zilele dăm adese de cuvîn-tul «adevăr», cînd singur, cînd garnisit. Cetim mereu despre «adevăruri eterne, absolute» deşi la adecă, le-am putea număra pe degete adevărurile aceste.
   «Ce-un secol ne zice, ceialalţl ne deszic.»
   Dar despre «adevărul poetic» auzim mai rar.
bună-seamă, dar sîmbure de adevăr tot e. Lui Vasile şi femeilor nu le spun nimica, dar îmi fac ochii în patru, şi mă gîndesc la măsuri de va fi să ne caute şi pe noi într’o noapte.
   (Va urma.)                    !. Agîrbicean.
   Ei bine, despre această specie de adevăr voesc să spun eu unele şi altele, în cele ce urmează.
                                                                                                            * * *
   Eram student în gimnasiu, cînd un profesor ne-a amintit primaoară cuvintul : adevăr poetic. A făcut’o în legătură cu poesia «La icoană» de Vlăhuţă, în care o mamă se roagă de icoana Preacuratei Fecioare, ca să-î mîntuiască copilul greu bolnav. Copilul însă moare în decursul rugăciunel, şi mama, în paroxismul desperăreî
CEVA DESPRE AŞA-NU/v|ITUL „ADEVĂR POETIC".
[ .PETRECEREA POPORALA DELA GHIOROC.
www.dacoromanica.ro
180
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1904
trînteşte cadavrul de icoana Fecioarei, care cade la pămînt, o loveşte apoi cu piciorul între un potop de cuvinte Injurioase.
   La tot caşul un subiect cutezat, care ar putea jigni simţul religios al multor pedanţi în ale credinţei, dacă poetul nu ar îmblînzi întreaga scenerie prin cuvintele finale, mama furioasă «era nebună.» Acam cînd mă cuget mai independent, decît atunci, cînd slam încîtva sub influinta autoritară a profesorului meu, trebue să afirm, că în poesia aceasta tocmai din causă că fapta sacrilegă o comite o nebună, nu aflu nimic deosebit, nu aflu nici un criteriu, prin ce aşi putea deosebi adevărul esprimat de Vlăhuţa, de un alt adevăr.
   După părerea mea deci, în poesia asta nu e esprimat un adevăr poeiic, sau cel puţin nu e un adevăr poetic pronunţat, încît să-ţi servească drept esemplu întru definiarea noţiuneî de adevăr poetic. Dar destul cu exemplul negativ.
   Să spun mai bine un cas positiv, din care să înţelegem rostul noţiunei ce ne preocupă.
   într’unul din numeriî din anul trecut ai «Luceafărului» a apărut o poesie scrisă de un tînăr şi bun scriitor de-ai noştri. Poesia a produs la timpul său oare-care resens în unele cercuri romîneşti.
   în poesia asta spune poetul, că, dacă el ar fi Dumnezeu, ar lovi cu fulgere în credinciosul care să tîrăe închinîndu-se înainte-i, şi din potrivă, pe cutezătorul ateu, care i-se opune, l-ar ridica în slavă.
   O idee puternică şi temeiară. Dar e un adevăr şi încă un adevăr poetic.
   E cutezată ideia căci este în contrast cu concepţia creştină şi iudaică despre D-zeu, în sensul căreia D-zeu cere dela om supunere şi închinare necondiţionată. Dar în sine ideia e adevărată. Nu e decît o apoteosă a puterii, a curajului, a bărbăţiei. Sînt şi au fost popoare la cari numai curajul e virtute, sau cel puţin acesta e suprema virtute.
   Aşa dară poetul nu spune un neadevăr cînd preamăreşte curajul şi huleşte umilirea. Deosebit e numai felul, în care o face, trăgînd ultima consequenţă dintr'o idee în sine corectă. Să zic aşa, e o esagerare, pe care o iertăm bucuros poetului dar altuia nu.
   Un alt esemphi:
   Cunoaştem cu totii admirabila poesie alui Heine: «Die Grenadiere.» Doi grenadirî de-ai lui Napoleon cel mare se întorc acasă din Rusia. Pe drum află vestea tristă, că împăratul lor e prisoner. Vestea asta i sdrobeşte cu totul şi bărbaţii oţeliţi în atîtea lupte, se pun pe plîns ca copiii.
   în gura unuia dintre ei pune Heine frumoasele cuvinte:
   Was scheert mich Weib, was schert mich Kind,
   Ich trag weit bess’res Verlangen.
   Lass sie betteln gehn wenn sie hungrig sind,
   Mein Kaiser, mein Kaiser gefangen.
   Şi grenadirul simte, că i-se apropie sfîrşitul. De-aceea el roagă pe tovarăşul seu, că dacă s’ar întîmpla să moară, să-l ducă acasă în Fran-cia şi să-l îngroape în pămîntul patriei. Şi să-I pună în mormînt şi sabia şi armele toate, precum şi crucea legiuneî de onoare pe piept. Ca ast-fel să steie el în groapă, pînă cînd va suna iară-şî fanfara de luptă, şi vor bubui tunurile. Şi cînd va trece împăratul peste mormîntul lui, el se va scula din groapă spre a-1 apăra din nou de ori-ce primejdie.
   I ştim din istorie pe bravii grenadirî aiul Napoleon, superba gardă, a cărei devisă era: «garda moare, dar nu să predă nici-odată.»
   Aşa dară poesia lui Heine e clădită pe un fond istoric. Poetul nu face alt-ceva, decît idealisează — ca să mă folosesc iarăşi de cu-vîntul meu — esagerează puţin însufleţirea eroică a gardeî faţă de marele ei stăpîn. Şi esagerarea asta ne place, pentru-că o face un poet, cu alte cuvinte, aflăm în ea un adevăr poetic.
   Vom înţelege mai bine rostul adevărului poetic dacă vom compara poesia asta cu un vers, pe care l-am cetit într’un număr de crăciun din anul lui trecut în foaia «Budapesti Napl6», sub titlul «A/ treilea grenadir» scris de un poet maghiar de alt-cum mare humanitarist. Numitul poet publică întreaga traducere a poesie! lui Heine, desp e cei doi grenadirî, apoi mai adauge el cîteva strofe, cu cari dă cuvîntul unui al treilea grenadir. Acesta însă nu e de un gînd cu ceialalţl doi. El e un om modern, omul veacului al 20-lea, care-şî rîde de însufleţirea soţilor lui, pentru marele carnifice. El nu e apli-
www.dacoromanica.ro
Nrul 8, 1904
LUCEAFĂRUL
181
cat să-şî verse nici un picur de sînge pentru turburătorul păcii şi a înfrăţire! popoarelor.
   Nu ne bate inmediat la ochi, că aici nu avem de lucru cu un poet, în adevăratul înţeles al cuvîntuluî, ci cu un filosof modern? Şi nu observăm, ca grenadirul al treilea din poesia asta e un anachronism istoric ?
   Aşa nu s’a cugetat nici unul din neînfrînta gardă alui Napoleon. Deci poetul maghiar, nu numai că nu ne spună un adevăr poetic, ci a comis un neadevăr absolut nepoetic.
   Şi asta ne bate cu atît mai tare la ochi şi produce un resens cu atit mai mare, cu cît el îşi adaugă filosofările humanitare tocmai la superba poesie alui Heine: «Grenadirii» care
remîne pe veci un mărgăritar de adevăr poetic. * * *
   încă un scurt esemplu dintr’un alt domeniu.
   în «Neguţătorul din Veneţia» alui Shakes-peare Shylok jidanul usurar se adresează tribunalului Veneţiei, ca să-i adjudece dreptul de-a tăia un funt de carne din trupul Iui Antonio Dreptul acesta şi-l asigurase el, prin un contract încheiat cu Antonio. Forul judecătoresc i încuviinţează dreptul, însă numai cu condiţia, că aşa să tae carnea, încît să nu curgă nici un picur de sînge.
   E natural, că prin sentinţa asta se eludează bietul Schylok.
   Deslegarea asta e poetică, însă nu e iuridică.
   Un jurist ar fi respins pe petent dela început pe motivul, că pretinde un lucru imoral.
   Întreaga obligaţie încheiată cu Antonio e nulă fiind obiectul eil «turpis causa», cum se zice în dreptul roman. Poetul însă se abate dela dogmele juridice şi îşi crează o justiţie după plac şi după cerinţele piesei. Şi nu ne supărăm pe el. Pentru-că deslegarea ce o dă el poate se fie escepţionată de iurişti, dar la nici un cas nu de ceialalţi oameni. Şi în urma urmelor resultatul e acelaşi: anume îl împedecară pe Schylok de ase resbuna asupra lui Antonio. Deaceea eu şi în soluţiunea lui Shakespeare văd un adevăr poetic.
                                                             * * *
   Şi-acum, din esemplele de mai sus, să ne tragem conclusiunea, să ne încercăm a defini noţiunea adevărului poetic.
   Cu toţii ne-am delectat nu odată în caricaturile foilor humoristice. Ei bine, toate caricaturile acestea la aparenţă atît de variate, au două note comune: prima e fondul adevărat real, a doua e esagerarea acestui fond în direcţia comicului, a ridicolului.
   Dacă e permis să mă folosesc de o comparaţie, adevărul poetic încă nu e altceva, decît esagerarea adevărului a fondului real, însă nu în direcţia ridicolului ci în direcţia contrară a sublimului.
   Am văzut din toate pildele de mai sus, că adevărurile poetice se basează toate pe un adevăr, pe ceva real, fie acel adevăr de ori-ce natură: etic, istoric, religios, etc.
   Adevărul acesta însă în mînile unui adevărat poet se transformă, devine mai eteric, mai idealisat. Poetul ne înnalţă în sfere mai înalte, dar cu toate acestea nu încetăm a atinge pămîntul, barem cu vîrfurile picioarelor.
   Dar apoi cel ce cutează să spună un astfel de adevăr, trebue să fie cu adevărat poet iar nu un versificator.
   în mînile unui astfel de om adevărul se diformă, şi ceea-ce ne spune, ne jigneşte bunul simţ — e o grobianitate. Poate aţi cetit productul unui astfel de versificator, care vrînd să fie sublim a dat viaţă următoarelor şire:
             «In durerea mea păgînă De-aşI avea puterea eu,
             Aşi lua Păniîntu’n mînă Şi la-şl svîrli în Dumnezeu.»
   Aşa cred, că nu se va afla nimeni, care să susţie, că în şirele acestea s’ar afla un adevăr poetic.
   Ci mai vîrtos ne convingem, despre potriveala vorbei «că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.» Iar cei aleşi sunt poeţii. Şi numai adevărurile rostite de el, aşa cum ni-le ştiu ei spune, sînt adevăruri poetice.
                                                                                                             Dr. Vaier Moldovan.

www.dacQFomanica.ro
182
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1904
                      EMERIC MWÂCN. - TRAGEDIA OMULUI.
(Urmare.)                   Trad. de Octavian Goga.
                                                      TABLOUL VII.
                                                          (Urmare.)
                                                          Lucifer.
De ce părinte şi cei fără vină?
                                                         Patriarhul.
E fără vină şerpele, cînd mic e,
Ori dacă n’are dinţii de otravă Şi nu-1 omori?
                                                           Adam.
                       Grozav va fi păcatul, Ce într’atît a răzvrătit mînia ’n Biserica iubire!.
                                                         Patriarhul.
                       Fiul meu!
Nu-Î Iubitor, acel ce trupu-şî cruţă,
Ci cel ce ’n suflet poartă înfrînarea —
Şi sabie şi zări de foc străbate,
Spre inima aceluia ce-a zis:
Nu pace-aduc ci luptă pe pămînt.
— Aceşti, ce-i vezi, ăştî păcătoşi vestesc învăţătura preasfinteî treimi Cu homo/usion, pe cînd soborul,
Biserica în homousion,
A ferecat articol de credinţă.
                                                         Călugării.
Să moară toţi. Curînd, căci arde rugul. Adam.
Lăsaţi-vă deci prieteni de ăst i,
Mai bună jertfă e 'înfruntarea morţii în lupta mare-a sfîntuluî mormînt.
                                                      Un bătrîn eretic.
Noi pentru Domnul Dumnezeu murim,
Te du de-aici Satană cu ispita.
                                                        Un călugăr.
Nemernice! Te lauzi cu adevărul?
               Bătrînul eretic.
Nu e cu noi soborul din Rimini Şi altele?
                                                        Călugărul.
                      Pe căi piezişe-au fost; La Nicaea. drept găitor sinodul,
Ne-a întărit învăţătura, nu ştii?
               Bătrînul eretic.         '
Obraznici sînt clicaşiî păcătoşi,
Cuvîntul lor ar vrea să-l credem. — Spune-mi Avut-aţî voi părinte sufletesc,
Ca Arie, ori cei doi Eusebl?
                                                          Călugărul.
Dar voi aveţi un Atanasiu? Spune!
               Bătrînul eretic.
Martirii voşti?
                                                          Călugărul.
                      Mai mulţi sînt ca la voi! Bătrînul eretic.
Frumoşi martiri. Cu joc de arătări,
I-a dus la moarte: diavolul. — Zic voauă, în adevăr voi sînteţi Babylonul,
Acea muiere dată preacurviei,
Ce după graiul sfîntuluî Ioan,
S’a prăpădi de pe ţărîna lumei...
                                                          Călugărul.
Voi Antichrist, de care pomeneşte în cartea lui, Ioan evangelistul, înşelători, tovarăşi toţi cu dracul!
               Bătrînul eretic.
Iar’ voi mişei, tîlhari şi nesătui!
                                                          Patriarhul.
                                        Haîd’, duceţi-î la rug, căci vremea trece.
Să ardă ei spre-a Domnului mărire!
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1904.
LUCEAFĂRUL
183
                                                      Bătrînul eretic.
   Spre slava Iul. — Tu adevăr grăleşti Om păcătos, — noi pentru El murim.
   Voi sînteţî tari, cuvîntul vost, poruncă-1,
   Dar sus în cer judecătorul şade Şi zilele vi-s numărate-acolo!
   Al nostru sînge alţi luptători naşte,
   Cuvîntul nost’ trăi-va şi scînteîa-i înflăcăra-va veacuri viitoare.
   —   Deci haideţi toţi, tovarăşi să murim!
                                                   Ereticii. (Cîntă în cor.)
1. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m’aî părăsit; departe de ajutorul meu şi de cuvintele strigării mele?
2.  Dumnezeul meu, strig ziua şi nu mă auzi, strig noaptea şi nu aflu repaos.
3.  Totuş tu sfînt eşti---------(Psalm. XXII.)
                                                Călugării. (întrerup în cor.)
1.  Ceartă Ieliova pe cel ce se ceartă cu mine, luptă-te cu cei ce se luptă cu mine.
2.  Ia pavăza şi scutul şi scoală-te întru ajutorul mett!
3.  întinde lancea şi închide calea celor ce mă
   urmăresc------------(Psalm. XXXV.)
                                     (Patriarhul şi convoiul se depărtează. CîţI-va călugări cu «tractate» se amestecă între cruciaţi.)
                                                          Lucifer.
   Ce stal tăcut? — Ori, spune, te ’ngrozeştl ? Doar’ tragedie-o crezi? — Schimbă-ţl judecata Zi-I comedie şi te ’nveseleşte!
                                                          Adam.
                                         De ce glumeşti ? Poţi dar şi pentr’un i,
   Să stal aşa senin în faţa morţii?
   —   Dar ce-î atunci sublimul pe pămînt ?
                                                          Lucifer.
   Sublimul şi ridicolul sînt fraţi.
   Un fir de păr desparte-î doar’ numai, în inimă e glasul judecăţii Şi simţul e judecătorul tainic,
   Ce-şi bate joc, ori îndumnezeîeşte.
                                                          Adam.
   Ah ochii mei, de ce-au văzut păcatul?
   O luptă mică, mare ’n meşteşugu-i,
Otravă rea, cu multă trudă scursă,
Din cea mai mîndră şi frumoasă floare..
Eu astă floare-o cunoşteam demult, în a credinţei vreme de prigoană,
— Care-a sdrobit-o, — unde-i păcătosul ?..
                                                               Lucifer.
învingerea e însăşi păcătoasă,
Ea ’mprăştie pe ’nvingători în urmă.
Naşte martiri frăţia din perzare,
Putere dă, — o vezi, e la eretici.
                                                               Adam.
în adevăr, eu spada mi-aş sdrobi Şi m’aş întoarce ’n ţara mea la nord,
Unde în umbra codrilor strămoşi Curatul suflet, cinstea de bărbat Se ’mpotrivesc otrăvilor de azi.
Dar uite-un glas în taină spune-mi vecinie, Că faţa vremii eu trebui s’o schimb.
                                                            Lucifer.
Zădarnic gînd! — Pe individ nici cînd,
Nu-1 vezi păşind duşman cu vremea lui,
Căci vremea e un rîu: te adînceşte,
Ori valul ei te duce înainte Şi ’notător e omul’ nu cîrmaciu.
Cei porecliţi de cronici mari, ori sfinţi,
Au înţeles cu toţii rostul vremii,
Dar duhul noă nu ei 1-aQ plăsmuit.
—   Doar’ nu zoreşte, căci cocoşul cîntă,
Ci cîntă el cînd zorile le vede.
Acei, ce-i vezi grăbind aşa la moarte,
Cînd alţii rîd de lanţurile lor,
’Naintea lor văd urma unui om,
Ideia nond-asupra lor pluteşte;
Ei pentru ea azi mor, dar următorii O vor găsi şi ’n pravul de pe uliţi.
—   Dar să ’ncetăm. (n tabără te uită,
Cum tot roiesc călugări nespălaţi,
Lovind nebuni din mînî şi din picioare,
Să-i ascultăm!
   Un călugăr. (Amestecîndu-se printre cruciaţi.)
                        Haîd’, cumpăraţi voinici! E-a pocăirii ’nvăţătură-aicî.
Bun călăuz în vremi de desnădejde: învaţă-vă, că hoţul de biserici
www.dacQFomanica.ro
184
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1904
   Şi ucigaşi şi martori mincinoşi Ori păcătoşi de prea-curvie, — toţî Citi ani vor sta în muncile din Iad.
   Şi ’nvată-vă scăparea de pedepsă.
   Bogatul dă vre-o doauă-zecl, — săracul Răscumpără-şî cu trei solidi anul.
   Cel fără bani, răscumpără-şi şi dînsul,
   Un an c’o mie lovituri de bici.
   — Deci cumpăraţi-o cartea asta scumpă.
                                                           Cruciaţii.
   Haid’ s’o vedem. — EI, vinde-ne-o părinte! Adam.
   Rău negustor şi răi cumpărători, la-ţi sabia şi sparge tîrgu ’ntreg!
                                                      Lucifer. (încurcat.)
   O iartă-mă! — Călugărul mi-e prieten, î-mi place mie lumea ast’a lor,
   Căci de-I mai mare slava Lui din cer,
   Cu slava Lui m’am înălţat şi eu Numai tu singur ai rămas mai jos.
(Eva ca lsaura şi Helena cameriera e!, {ipînd grăbesc spre Adam, urmărite in fugă de cîţi-va crucîaţf, car! se perd în grabă.)
                                                   Eva. (Căzînd de osteneală.)
   Scăpare, ah! — —
                                                           Adam.
                      Trezeşte-te frumoaso, Scăpată eşti! Deschideţi ochii dragi,
Senini, curaţi... — Ce s’a ’ntîmplat cu dînsa?
                                                            Helene.
Noi ne preumblam şi admiram natura, în afunzişul umbrei din grădină Şi fără gind ne-am aşezat pe Iarbă.
Cînta aşa frumos priveghetoarea,
Cînd printre crengi doi ochi lucind văzurăm, Cu patimă selbatică într’înşii.
Noi speriate am fugit şi ’n urmă,
Patru cruciaţi ne fugăreau nebuni Şi ne prindeau de n’al fi fost în cale!
                                                            Adam.
O,  nici nu ştiu, să-ţi mal doresc trezvia,
Să nu te duci iar’ ca un vis răzleţ...
Cum poate fi pe lumea asta trup,
                                         Curat ca duhul, vrednic de închinare ...
                                                            Lucifer.
Un trup ca duhul... — Soarta ’n adevăr, Nici c’ar putea mai bine pedepsi,
Pe ’ndrăgostitul pentru nebunia-I,
De cît lăsînd aievea, împlinirea Cuvintelor de laudă, tuturora ...
                                                           (Va urma.)
f Francisc Lenbach.
f Mauricifi Jdkai.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1904
LUCEAFĂRUL
185
               RAZE VESELE PRIM MEdURĂ P0S0M0RÎTĂ.
                      1.  Dansul.
                              Zi, ţigane, pînă mine,
                              Că mîndruţil-I pare bine; Zi, ţigane, zi drăguţ: Pîn-oiu rămînea desculţ!
                                           (Poporan).
   Fost-a odată, şi nu tocmai de demult, cînd capii aşa numitei «Şcoale pietiste»: un Franke, un Joachim Lange, un Collin, considerau de lucruri diavoleşti jocurile ţărăneşti şi dansurile de saloane, iar predicatorii şcoalei afurisau şi anatemisau pe bieţii jucători sau dansatori şi le refusau cuminecătura.
   Astă-zi, har Domnului, nimeni nu ne afuriseşte, dacă ştim «Ardeleana» şi «Învîrtita»; nimeni nu ne anatemisează, dacă întindem «Hora» şi «Sîrba», «Haţegana» şi «Romana»; valsul, polpa sau cuadrilul. De multe-ori nici n’ar fi cine să ne afurisească, băgînd de seamă că: Dînd uitării grija, scîrba,
              Inima In piept le saltă:
              Pin’ şi popa-1 trage sîrba Cu creştinii la-olaltă
                              (Şt. o. Iostf).
   Adevăr grăind, le învîrteşte cine le poate şi le dansează cine ştie, dar eu nu Ie ştiu, că de le-aşi şti, — n’aşl mai scrie despre ele.
   Ca Romîni, jucăm bucuros, cînd nu ne joacă năcazurile vieţii. Şi cu jocurile ne deprindem de mici copii, văzînd şi imitînd săriturile, în-vîrtiturile şi figurile, cari le fac feciorii la horă. D-l Reteganul ne asigură unde-va, că băieţii şi băietele noastre nici nu gată bine şcoala, cînd ştiu deja aproape toate jocurile locale.
              Cînd e zi de sărbătoare Nici capul nu mă mal doare.
   Zilele de Duminecă şi sărbători sînt cu drag aşteptate de tineretul nostru dela ţară, care după munca obositoare de peste săptămînă, se uşurează în distracţiile acestor zile.
   Ştim cu toţii, că jocurile ţăranilor noştri sînt în multe locuri fermecătoare. Spiritul viu al poporului pişcă pe acei indivizi, cari nu ştiu sau nu pot ţinea isonul cu mulţimea jucătorilor, adresîndu-le, mai cu ocol, mai pe faţă, strigături de felul celor următoare:
              Sal In sus şi vin ’n jos Şi zi, c’al jucat frumos I (Retegauul, Chiuituri,).
sau:
              Aşa sare badea sus,
              Par’că-I un puiuţ de ursi
                                       (Id.).
sau:
              Astă mtndră bine joacă,
              Numa-ml pare că-I cam şchioapă,
              De-ar fi şi bădiţa şchiop:
              Te-al putea uita la joc.
                                  (Jarnik-Băneanu).
   Dacă lăutarul nu vrea, sau nu ştie să «zică» mai bine, este reservată şi pentru dînsul cîte o cazanie :
              Zi, ţigane, pînă-ţl spuiu,
              Ori pune-ţl cetera ’n cuiu 1
                               (Reteganul, Chiuituri/
la ceea-ce un alt flăcău, mai cuminte, mai aşezat, adaogă reflexii atenuante, filosofice:
              Decît c’o ceteră rea,
              Mal bine cu gura mea.
              Cetera le şi greşeşte,
              Gura mea le potriveşte.
                                       (Id.).
   «Domnişorii şi domnişoarele» nu se lasă — fireşte — nici dînşiî mai pe jos. Dansul a intrat pe deplin în obiceiurile tuturor claselor societăţii. Nu trece nici o ocasiune mai însemnată fără musică, nici petrecere fără dans. Dulci ilusii de bucurie surid fetişcanelor pline de
Dşoara Marioara Dog£e.
www.dacQFomanica.ro
186
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1904
viaţă în serile de petreceri, iar mamele gureşe, cărora le-au suris mai multe primăveri, cu tainice sentimente îşi aduc aminte de timpurile trecute, cînd tineri «fercheşi» şi sclivisiţi radios hupăiau împrejurul lor. «Acele au fost timpuri fericite!» ...
   Sala este decorată feeric. Valuri de lumină fac să strălucească frumuseţile aprinse de demonul petrecerei. Toalete vii şi calde îţi mîngăie privirea. Un aer parfumat îţi răcoreşte mirosul. Primele acorduri ale musicei răsună. Din şirul electrisat al privitorilor se desfac părechi de părechi, alunecînd blînd pe undele ritmice ale dansului. Sfiala dispare, sufletele cuprinse de încîntările momentului se avîntă cu drag în împărăţia fericireî.
   Toate supărările vieţii, toate suferinţele se topesc, ca... ceara de faţa fo:ului. Trupul mlădios al coconiţei se lasă încrezător pe braţul fericitului tînăr. Nu este oare adevărat, că ne întoarcem la timpurile primitive, cînd natura era singurul sfetnic al omului ? Ceea-ce în alte zile e oprit, astă-zî este o condiţie a bunelor maniere. De aceea, braţul junelui cuprinde fără sfială talia fecioarei, mîna acesteia zace încrezătoare pe braţul lui, capul ei se apleacă visător pe umărul lui. Cît de fericite momente şi cît de îngrabă trec!
   Nu sînt tocmai rari oamenii, cari nu ştiu dansa. Altora nu le place să danseze, fiind-că nu pot. Bună-oară eu unul. Altora, în fine nu le place fiind-că n’au plăcere.
   Firea, temperamentul, disposiţiile nu te lasă de multe-orî să-ţi rupi călcîele în vîrtejul învăpăiat al polcelor. Dar în generalitatea caşurilor dansul place şi se impune atît pentru variaţie, cît şi din punct de vedere igienic, care şi el cîntăreşte mult.
   Dansează deci cine poate şi cum poate; cine are plăcere şi cum are plăcere. Ţăranul din coliba de vălătuci îşi rupe călcîele la zurnăitul unor coarde sparte. Fetiţa cu cretinţă se învîrte cochetă în Hora frăţească sau în Ardeleana învăpăiată, ba pînă şi baba se aprinde pe vremuri şi în clipe de acelea, căci alt-fel nu l-ar fi eşit vorba:
             Cît e baba de bătrînă,
             Cînd aude cetera:
             Pune floare la ureche Şi joacă ca şapte fete!
                               (De pe la noi).
   Dar şi la clasele culte, cîte inimi fragede şi iubitoare nu-şi destăînuesc dorurile ascunse şi patimile înfocate ; cîte sentimente duioase şi inocente nu se amestecă printre acordurile melodioase ale musicei!
   Şi multe fiinţe se lasă a fi tirîte de încîntă-toarele farmece ale unei seri de bal, pentru ca în revărsatul zorilor să înceapă din nou seria suferinţelor. Şi atunci nu rămîn decît dulci amintiri de fericiri trecute, cu cari se consolează sufletul îndurerat.
   Adio vals, adio accente armonioase: din voi nu ne rămîn decît suvenir! duioase! g. t.
Y
                     PLA6IERI MUSKALE Şl LITERARE.
   Dl /. CI. luga, tînărul nostrul compositor, a prins cu ocaua mică pe nişte indivizi cu firmă ungurească, a căror neruşinată îndrăzneală însă le dă de gol provenienţa problematică. în editura lui «Rozsnyai Kâroly» din Budapesta a apărut nu de mult: «£lsz-e meg? Bus dai, szdveget irta Rudnyânszky Gyula, zenâjet szerzâ Rânyi Kâioly». «Comparînd aceasta piesă — zice dl luga — cu «Unde eşti» alui G. Cavadia, am observat că compositorul ungur a furat din tact în tact întreaga piesa lui Cavadia cu aceia neînsemnată deosebire, că pînă cînd Cavadia a aranjat piesa pentru voce şi pian ast-fel, că
pianul cîntă numai acompaniamentul, iar vocea cîntă melodia, — dl Rânyi a pus întreg acompaniamentul la mîna stingă (adecă în cheia bassuluî la pian), iar minei drepte i-a dat să cînte melodia. Apoi a mai lăsat ici-colea cîte un ton afară din cîte un acord, crezînd, că ast-fel va înşela lumea. Dar nici chiar tonalitatea n’a schimbat-o, lăsînd şi ei piesa în h moli.
   Atîta cu privire la musicâ! Iar ceia ce priveşte textul, ca să-şi poată face ori-cine idee despre originalitatea lui Rudnyânszky Gyula las aci să urmeze atîttextul original romîn a lui Şerbă-nescu, cît şi cel plagiat al lui I. Rudnyânszky:
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1904
LUCEAFĂRUL
187
       UNDE EŞTI ? de Th. Şerbănescu.
Inzadar în larga lume Caut să te mal găsesc,
Tu l’al cărei dulce nume Şi azi încă ’ngălbinesc Dacă tu tot mal trăeştî, Unde eşti, unde eşti?
înger cu aripa uşoară Pe pămînt venit din cer, Te-al întors tu in cer Iară Cerului în dar te cer. Dintre îngeri tu lipseşti, Unde eşti, unde eşti?
Tu steluţa vieţii mele In ce nopţi te-al cufundat ? Inzadar te cat prin stele Stelele încă te cat Ca şi mie le lipseşti,
Unde eşti? . . . etc.
                                                         ETSZ-E M£G ?
                                                       irta Rudnyănszky Gyula.
A vilâg hol rejthet teged? Hiâba sâpadok,
Szerelmem hiâba dget Te reâd nem talâlok. Merre jârsz! tudja az âg, Elsz-e meg, âisz-e mâg?
Angyalom, te edes tiszta Kit az âg adott nekem, Tân az egbe târtâl vissza? Mind hiâba kârdezem, Angyalok se lâttak râg, Elsz-e mâg, âlsz-e meg?
Melyik ej kbdebe tiuitei Szivemnek csillaga? [tâl, Ttindokolni hogy megszlin-Szomorii a menybolt maga Az a kât szem ott sem âg, Elsz-e meg? . . . etc.
   De toate aceste însă nu ne-ar prea durea capul, dar ne mirăm de cutezanţa ne mal pomenită, ce şi-o Ta dl R6nyi Kâroly, edînd sub firma sa, ca şi pe cea mal nouă şi minunat de frumoasă (remeksz^p = admirabilă) composifie proprie, o romanţă romînească, compusă de un compositor romîn, care a fost una dintre romanţele presentate şi paremi-se premiate chiar la esposiţia universală din Paris în anul 1889»
   Tot în editura dlul Rozsnyai — după catalogul de pe ultima faţă — au mal apărut: Az 6n bânatom (Cînd luna Mal), Emlekszel-e ? (Ştii tu?), a căror autor e tot dl Rudnyănszky Gyula.

                         CRONICĂ Şl NOTIŢE.
   Coperta numărului de faţă e lucrată de dl Lascar Vorel, (originar din Romînia) un distins elev al academiei de pictură din Miinchen. — Pentru munca pusă în serviciul revistei noastre, îl rugăm să primească cele mal sincere mulţumiri. * * *
   Pictarea catedralei din Sibiiu. Cu vie
mulţămire sulletească luăm act de hotărîrea forurilor competente dela Sibiiu, cari după-cum ni-se spune în «Telegraful Romîn», s’au hotărît să angajeze pentru pictarea superbei catedrale pe dl profesor Octavian Smigelschi. în revista noastră am relevat în diferite rîndurî, însemnătatea împrejurării de a sprijini măiestrii noştri în asemenea lucrări şi am accentuat valoarea artistică a creaţiunilor dlul Smigelschi. Cu satisfacţie luăm Ia cunoştinţă, că juriul compus din măiestrii din străinătate, a judecat dlul Smigelschi întîietatea între concurenţii dela Sibiiu.
   După-cum sîntem informaţi dl Smigelschi va espune tablourile sale, încă în luna curentă şi la Bucureşti. Fraţii din ţara romînească deci vor avea ocasie să admire şi dînşii creaţiunile de artă ale unul pictor ardelean.
                        * * *
   Mauriciu Jdkai f Zilele trecute a fost petrecut Ia groapă cel mal mare romancier maghiar: Mauriciu Jokai. Strălucirea orbitoare, cinstea şi durerea obştească a capitalei, cari au întovărăşit
calea de pe urmă a acestui frumos moşneag, sînt o lămurită dovadă asupra însemnătăţii activităţii lui. Munca desvoltată de J6kai în decurs de 60 de ani, a fost dintre cele mal bînecuvîntate pentru Maghiari. Activitatea lui se începe în pragul anului 1848, cînd alături de Petofi şUalţî fruntaşi al literaturel maghiare a luptat pentru drepturile politice ale neamului său, cu cuvîntul şi cu braţul. Din anul 47 cînd şi-a edat primul roman şi pînă în zilele noastre, J6kai a scris aproape 300 de volume. Activitatea rodnică a acestui scriitor a săvîrşit muncă de consolidare şi redeşteptare naţională. Bărbaţii politici le-au dat Ungurilor o ţară independentă, J6kai le-a creat o literatură originală, ce se nutrea din sufletul poporului maghiar; ast-fel au ajuns toate romanele lui un element de educaţiune naţională. O fantasie, ce cu greii se înfrînă, o povestire mlădioasă şi nespus de uşoară, şi umor sănătos caracterizează operele lui. Nu atît în romanele istorice, în cari ne dă mai mult figuri imaginare, ci în cele, cari tratează o problemă cu fond social sau politic din timpurile mai noi, (d. e. «Uj Fbldesur»), puterea de zugrăvire a lui J6kai e neîntrecută. Ca toţi representanţil şcoalel romantice ast-fel şi J6kai pune un ponei deosebit pe felul inte-sant al povesiirel; analiza mal adîncă a unor situaţii sufleteşti nu-1 preocupă. In romanele lui crelază tipurile vieţii sociale ungureşti şi
www.dacQFomanica.ro
188
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1904
alcătuieşte din graiul poporului o limbă acomodată pentru roman şi novelă. Subiectele şi le aduce de multe ori în legătură cu evenimente de interes general, sau cu probleme actuale. în mal multe romane şi novele de ale sale ocură şi cîte un romîn; pe noi însă nu ne cunoaşte în deajuns. Romînil lui sînt deci lipsiţi de orî-ce temei al realităţii şi sînt trataţi din partea autorului, cînd cu ură fără margini («Brâdy csalâd»), cînd cu bunăvoinţă glumeaţă («Szegăny gazdagok»), în general, o greşală de căpetenie a romanelor lui e exagerarea, care îl îndeamnă să ne dea figuri estraordinare, demoni şi îngeri, dar oameni mai rar. Greşelile lui însă dispar în firele povestii ţesute admirabil, ast-fel că deşi cetind un roman de Jdkai, avem impresia că plutim între cer şi pămînt, într’o lume imaginară, totuşi autorul ne înlănţuieşte interesul pînă la sfîrşit.
    Judecind valoarea operelor lui J6kai din punctul de vedere al serviciului naţional, ce l-a adus neamului unguresc, înţelegem pe deplin şi apreciem părerea de rău, cu care l’a petrecut la groapă întreaga lume ungurească pe vrednicul bărbat. Ungurii au îngropat acum pe învăţătorul, care pentru noi, Romînil încă nu s’a născut.
                                                                 * * *
    Francisc Lenbach f Cel mal de frunte representant al artei germane s’a stîns în Lenbach. Marele artist al penelului a fost un psiholog de o forţă estraordinară. Portretele zugrăvite de acest măiestru sînt capo dopere prin împrejurarea, că artistul marchează pe pînză întreagă viaţa sufletească a individului. Lenbach a stat mal întîl sub influinţa şcoaleî veneţiane, mai tirziu creaţiunile lui Rembrandt lasă urme asupra desvoltării lui. Cu timpul însă s’a emancipat cu desăvîrşire; a făcut călătorii prin Italia, Spania, etc., a pictat o mulţime de pelsage din natură, pe urmă s’a ocupat esclusiv cu portretistica. Operele lui Lenbach se disting prin desenul perfect, ci îndeosebi admirabila tech-nică de colori şi concepţia-i caracteristică, cari au creat o direcţie nouă — îl fac nemuritor. Dintre portretele celebre esecutate de Lenbach amintim ale lui: Richard Wagner, Gladstone, Fr. Liszt, Francisc Iosif I, Bismarck, Moltke, Leo XIII, etc. Lenbach a fost în vîrstă de 71 ani; a trăit vreme îndelungată în Miinchen, aici a fost şi îngropat zilele trecute cu pompă deosebită.
                                                                 * ■* *
    Ne împlinim cu bucurie datoria de a încu-noştinţa şi noi pe cetitorii noştri, că Academia Romînă din Romînia a stabilit unele inovaţiunî in privinţa ortografiei noastre. în sesiunea anuală, care s’a încheiat săptămînile trecute, dl Titu
Maiorescu, cunoscutul nostru estetician şi om politic, a dat cetire raportului secţiunii literare în privinţa ortografiei, presentîndu-1 spre aprobare. Academia Romînă a şi primit inovaţiunile propuse. Urmează, ca să cetim broşura, care se tipăreşte spre lămurirea nouel ortografii — de alt-fel identică cu a noastră, escepţionînd 2 puncte convenţionale (â în Ioc de î şi i scurt fără sedilă) — ca să ne conformăm ei. Suntem siguri, că vom primi cu toţii plini de bucurie această directivă, care ne scapă de anarhia completă, care domnea pînă în ziua de azi în publicistica noastră.
                                                          * * *
   în numărul de faţă mal reproducem — drept amintire a frumoasei escursiunî a studenţilor din Budapesta — tabloul, care represintă pe axcursioniştil dela Ghioroc în mijlocul poporului şi fotografia d-şoarel Mărioara Dogee, care şî-a cîştigat atîtea merite pentru buna reuşită a concertului.
                                                          * * *
   Poetului nostru Depărâţeanu i se va desvăli în curînd un bust, în comuna sa natală Depăraţi, în Romînia. Depărâţeanu a aparţinut şi el tinerel pleiade de poeţi, morţi în floarea vîrsteî, care se lupta încă cu formarea limbel noastre literare. Una dintre cele mal răuşite poesil ale sale este «Vara la ţară», cunoscută de prin cărţile de cetire.
                                               CĂRŢI $1 REVISTE.
                                           (Dări de seamă şi notiţe bibliografice.)
   Am primit la redacţie:
   Un memoriu al lui Moise Nicoară (Monografie istorică) de d-1 Sever Secula, profesor p. 70. a. 1904, preţul 1 cor. Tip. dieces. gr.-or. rom. Arad.
   Vom reveni.
                                                           Errata.
   No. 7, p. 157, rîndul 8, alinei II, îngînă în Ioc de : în gură.
                                       P0$TA REPACŢIEÎ.
  Din lipsă de spaţiu sîntem siliţi să amînăm răspunsurile la manuscrisele primite.
               APARE:                          ABONAMENTUL:           
La 1 şi 15 a fie-cârel luni, stil v.   Pe 1 an 12 cor., pe jumătate   
   Pre|ul unul esemplar 50 bani.               de an o cor.           
        In Romînia 65 bani.          Pentru străinătate lan 16 frânţi 
             Redacţia :                       Administraţia:          
IV., STR. ZOLDFA, 7.                 VI., Str. Vorosmarty 60/a.       
Tipografia «Poporul, Romîn» Budapesta, strada VbrBsmarty 60/a.
PROPRIETATEA Şl EDIŢIA REDACŢIEI. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Kej.-resp.: OCTAVIAN GOGA.
                                       www.dacoromamca.ro