„Luceafărul" — fin III. Nr. 6. Budapesta, 15 Martie st. v. 1904. SUMARUL La Lună (poesie)........ Duiliu Zamfirescu. Rolul monografiilorînstu- Cîntec Ion Codru. diile istorice............ Vasile Pîrvan. Sbucium (poesie) .......... Emil Sabo. în luncă (trad. de Horia Gruea la însurat (baladă Petra-Petrescu)_______ Carmen Sylva. poporală Enea Hodoş. Victor Bontescu. I. A. Basarabescu. Din Atena George Murnu. Solia (poesie) ___________ Revederea (schiţă)........ Căruţ şi căruţă (filologie) Dr. Sextil Puşcariu. redacţiei. Foi răzleţe (I. Ciocîrlan) T. ABONAMENT Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an : 12 cor.; pe Va an : 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi,: numai pe un an : 7 cor. în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. On. restanţieri pe anul 1902, 1903 şi 1904. sînt rugaţi a ne trimite abonamentul. _______ On. abonenţi sînt rugaţi a ne comunica adresa exactă şi completă pe verso ou-ponului dela mandatul poştal, împreună cu numărul de expediţie de pe adresă. Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor, sînt rugaţi a ne trimite cîte un esemplar. Rugăm în deosebi pe autorii din Romînia. Ilustraţia de pe coperta acestui număr, e aceia cu care şi-a început „Luceafărul" apariţia. O reproducem de dragul amintirii. www.dacaromamca.ro q5>u \\mţeie miros ie \e\, o\\u lieale. ^ow\&, ^)uM ^ www.dacQFomanica.ro 132 LUCEAFÂRUL Nrul 6, 1904 ROLUL MONOGRAFIILOR ÎN STUPiILE ISTORICE. «Istoria nu este o ştiinţă uşoară; obiectul pe care-I studiază e nesfîrşit de complex; o societate omenească e un corp, a cărui armonie şi unitate nu se poate prinde decît cu condiţiunea de afi examinat succesiv şi foarte ' de aproape fie-care dintre organele care îl compun şi cari îi formează viaţa. O îndelungată şi scrupuloasă observaţiune a amănuntelor este deci singura cale care să poată conduce la vre-o vedere de total (generală). Pentru o zi de sintesă trebuesc ani de anatisă. în cercetări cari reclamă totdeodată atîta răbdare şi atîta silinţă, atîta prudenţă şi atîta îndrăzneală, putinţele de greşală sînt nenu-mărateşi nimenea nu se poate lăuda că scapă de ele». (Fustei de Coulanges — Histoire des In-stitutions Politiques de l’ancienne France — Premiere pârtie, Paris, 1875, Introduction, p.4). Rostul şi cel de pe urmă scop al Istoriei e restabilirea adevărului în ce priveşte faptele omeneşti din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. E o ştiinţă de reconstituire a celor ce au perit ca organisme vii şi dela care nu ne-au rămas decît resturi ori mărturii, pe basa cărora să putem induce Ia adevărata lor fiinţă. O carte de istorie, deci va fi înainte de toate o încercare de a reface cu ajutorul celor rămase dela bătrîni, viaţa şi faptele lor. în felul de a scrie istoria se deosebesc însă, dela început, două direcţii: una, care se restrînge Ia părţi foarte mici din studiul trecutului, pentru a Ie clarifica în toate amănuntele lor; cea-laltă, tratînd părţi mai întinse din istoria omenire! şi căutînd mai mult decît aflarea exactă a faptelor în amănuntele lor, judecata acelor fapte, care au avut un rol mai însemnat în desvoltarea civilisaţiei. Ambele tind la aflarea adevărului şi sînt deopotrivă de necesare. Dar, dela una la alta e o scară aşa zicînd genetică, pe care acel ce se destină studiilor istorice trebue neapărat să se urce, de vrea să înceapă lucrul aşa precum logica lui o cere. Pentru stabilirea adevărurilor de un ordin mai general, evident, e nevoe de adevăruri speciale, cari să poată servi oare-cum drept premise particulare pentru conclusia ce va trebui să reiasă ca judecată generală de istorie universală sau de filosofie a istoriei. Primul fel de a face istorie, e acela al monografiilor istorice; al doilea e al istoriilor propriu zise. Care e deosebirea dintre o monografie şi un studiu mai general, e uşor de văzut. La cea dinţii metoda logică aplicată, e analisa, e desfacerea subiectul în cele mai mici amănunte ale lui, care cer a fi clarificate, căci aici, tocmai amănuntele sînt acele ce fac însemnătatea şi trăsura caracteristică a scrierii; la cel de al doilea însă, dimpotrivă: din suma de resultate căpătate prin monografiile istorice care au lămurit în totul faptele, se caută, sintetisîndu-se datele aflate, să se explice rostul lor în mersul general al ţării sau părţii din omenire a căreia istorie se scrie. E de sigur şi în monografiile istorice o parte de sintesă, căci şi monografia conduce la judecăţi şi resultate mai mult ori mai puţin generale ; şi iarăşi, în studiile de istorie generală e o parte de analisă fără de care nu s’ar putea bine despărţi diferitele serii de fapte în felurile cerute de desvoltarea acelor studii: dar, rămîne bine stabilit că metoda caracteristică, proprie monografiei istorice e analisa, pe cînd metoda proprie istoriei generale e sintesă. Cînd trecem apoi la filosofia istoriei atunci partea de sintesă devine covîrşitoare, de oare-ce atunci faptele prin ele însele nu mai presintă nici un interes iar analisa lor ar fi de prisos. Pentru dobîndirea adevărurilor istorice de ordin special ori general, e nevoe însă de metodă. Metoda istorică e absolut trebuitoare tuturor celor ce se ocupă cu această ramură a ştiinţei despre omenire, dela culegătorul de documente şi pînă la filosoful istoriei. Şi e un lucru necontestabil că, precum în toate celelalte ramuri de activitate ştiinţifică, şi în cea istorică, trebue, mai înainte de ori-ce, cîştigată metoda de lucru. Pentru aceasta Ia toate Universităţile din lume, cari au pretenţia de a da şi oameni de ştiinţă, numeroase cursuri practice, ori seminarîl, supt direcţia profesorilor respectivi sînt înfiinţate pentru darea unei bune metode de lucru viitorilor muncitori pe terenul specialităţii ştiinţifice din care seminariul face parte. Dar metoda nu se cîştigă şi nu se poate cîştiga în studiile istorice decît prin monografii. Aici numai se poate vedea rostul do cumentelo www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1904. LUCEAFĂRUL 133 şi învăţa a cunoaşte valoarea lor. Aid numai se pot întîini toate greutăţile de care se loveşte cine-va în găsirea adevărului istoric şi aici numai, se pot cîştiga : claritatea în expunerea faptelor şi rigurositatea în tragerea conclusiilor. Şi dacă cel dintîî şi mai mare folos al monografiilor istorice c cîştigarea metodei, să trecem atunci la arătarea diferitelor părţi ale metedo-logiel istorice şi să vedem acolo rolul monografiilor, ce ni l-am propus încă dela început a-1 arăta.1 * * * Patru părţi cuprinde Metodologia istorică: ştiinţa isvoarelor — Heuristica cum o numeşte Bernheim, critica lor, înţelegerea lor şi presen-tarea resultatelor căpătate. Să vedem pe fie-care din aceste părţi în mersul unei monografii istorice. Pentru tratarea unul subiect de istorie naţională' sau universală e mai întîî nevoe să ştii unde să cauţi datele de care al nevoe: trebue să ştii depositele şi colecţiile de isvoare la care să te adresezi şi în aceiaşi vreme bibliografia generală a subiectului. Că pe lingă aceasta vel mal avea nevoe şi de alte cunoştinţe ajutătoare e incontestabil, dar punctul de plecare al Euristicei e cunoştinţa isvoarelor ca împărţire şi ca origine. Critica lor e de sigur cea mal grea parte a metodologiei istorice. E o critică externă şi alta internă. Cea dinţii se va ocupa cu verificarea şi autenticitatea documentelor cercetînd dacă nu-s falşe ori cu interpretaţiuni sau dacă n’au greşeli, iar în al doilea rînd cu determinarea 1 Cel mal bun manual de metodologie istorică existent azi, se pare că e Lehrbuch der historischen Methode al druluî Ernst Bernheim apărut la 1889, iar într’o a ediţie revăzută la 1894 în Leipzig şi în sfîrşit acum de curînd apărut într’o nouă ediţie, în care toată bibliografia a fost pusă în curent cu noile scrieri, iar cupriasul a fost îmbogăţit cu noile păreri ale istoricilor, date la lumină dela 1894 încoace: Lehrbuch der historischen Methode und der Geschichtsphilosophie. Mit Nachweis der wichtigsten Quellen und Hiilfsmittel zum Studium der Geschichte von Ernst Bernheim, Professor der Ge-schichte an der Universităt zu Greifswald. Dritte und vierte, vdllig neu bearbeitete und vermehrte Auflage. Leipzig. Verlag von Drucker & Humblott, 1903. După această carte ne vom conduce şi noi în cele ce vor urma cu privire la părţile metodologiei. externă a acelor isvoare, întru cît priveşte data şi locul cînd şi unde au fost date, autorul şi părţile isvoruluî, analisa lui, adică. Critica internă va trebui să definească caracterul isvoarelor pentru a vedea din ce categorie fac parte şi a le studia ca atare. Alt-fel de pildă vom utilisa o inscripţie mormîntală pusă :u intenţiune spre lauda răposatului, alt-fel un document rămas dela dînsul fără ca el să fi voit aceasta, alt-fel o cronică ce represintă tradiţia scrisă, alt-fel o legendă safl o poesie populară ce represintă tradiţia orală, alt-fel în sfîrşit un chip zugrăvit safl cioplit rămas dela bătrînl. Iar faptul dacă autorul documentului a fost un umil diiac, ori un mare logofăt, un episcop sau mitropolit, sau un voevod, un om de o inteligenţă superioară ori numai un mediocru, va cîntări iarăşi destul în cumpăna crit'cil istorice pentru a fi avut în seamă la judecarea isvoruluî documentai, în fine locul şi timpul unde şi cînd a luat naştere monumentul ce ne slujeşte nouă azi drept isvor istoric va fi încă un prilej de critică a lui şi de conchidere în bine sau în rău asupra valorii lui istorice. Judecata acestei valori va trebui să se razime deci, pe lingă raţiunile înşirate mal sus, încă pe alte consideraţiunl de o tot atît de mare importanţă însă într’o altă ordine de idei. E lucru hotărît că prin datele aduse de documente, prin mărturiile lor ele se completează ori se îndreptează. Dar tocmai acest control reciproc între documente de aceiaşi specie nu poate avea loc decît la lucrările cu un cadru restrîns, la monografiile istorice. Vom găsi fapte întărite ca aşa precum ne sînt date de un document prin mărturiile identice ale altora din aceeaşi familie : ai cî critica istorică va veni deci numai să constate exactitatea. Vor fi apoi fapte numai odată mărturisite de isvoare, dar care, în mod indirect, vor fi afirmate ori negate de alte mărturii: aici critica va trebui să intervină activ cercetînd dacă ştirile afirmative ori contrazicătoare merită ele însele la rîndul lor luarea în seamă. Şi vor mai fi şi mărturii care se vor contrazice reciproc. Aici perspicacitatea metodei istorice va consta în întrebuinţarea euristicei şi criticei externe căutînd ca din dedalul ştirilor ce se contrazice, să scoată, de se poate, pe cea adevărată, iar de nu să-şi ştie justifica respingerea tuturora. Evident apoi, că îr. apreciarea www.dacQFomanica.ro 134 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1904 izvoarelor istorice o însemnată parte de bun simt va fi neapărată. Odată făcută critica isvoarelor, va trebui să ne gîndim la orînduirea, tot critică, a materialului adunat. Această aşezare se va putea face, fie după timp şi loc, fie după cuprins. în orl-ce cas în strîngerea lui, va trebui să ne folosim de metoda regestelor, adică a resumatelor de documente, aşa făcute încît în cele cîte-va rîndurl caracteristice citate ori prescurtate din original să dea toată esenţa lui istorică. A treia parte a metodologiei e înţelegerea isvoarelor. Aceasta (die Auffassung), la rîndul ei cuprinde mal multe trepte metodice. Cea dintîl e interpretarea propriu zisă, a resturilor istorice saă a tradiţiuneî, din punctul de vedere al limbel, al caracterului lui, al timpului şi locului naşterel şi al individualităţii autorului. Tot aici trebue pusă şi ferirea de o interpretare defectuoasă din vre-unul din punctele de vedere înşirate. Precum s’a văzut apoi şi mal sus la interpretarea mărturiilor istorice ne pot ajuta ele insele prin interpretările reciproce care nu lipsesc nici odată atunci cînd un subiect e tratat în toate amănunţimile sale. Ar veni pe urmă combinaţia datelor, după loc şi timp, sau după cuprins, reproducerea şi fantasia şi înţelegerea condiţiunilor generale. «Din «elementele materiale pregătite de critica isvoarelor» istoricul trebue să alcătuiască în lumea ideilor un întreg bine organisat, armonios, care să corespundă cît se poate mal deplin cu ce a fost odinioară în lumea faptelor».1 «Un popor apare pe scena istoriei cu o sumă de însuşiri speciale, cari formează caracterul său primitiv şi oare-cum punctul său de plecare. Sub influenţa agenţilor naturali, etnici, sociali, economici, culturali, contrarii sau favorabili, aceste însuşiri primordiale se acuză mal tare sau slăbesc, primesc alimente noi cari le dau o colori-tură deosebită, dobîndesc noi energii sau pierd din vigoarea lor primitivă, se abat din direcţia lor iniţială, în scurt, se modifică. Aceşti agenţi naturali, etnici, sociali, politici, economici, culturali, cari ajută sau contracarează viaţa istorică a unul popor, afl direcţia şi iuţeala lor, se 1 N. Iorga — Istoria literaturii romîne în secolul al XVIII-lea — Bucureşti, «Minerva» 1901. Voi I, p. 1. anemiază safl sporesc, pînă cind dispar fără urmă safi se întrupează cu malestosul curent ce le slujeşte drept reservoriu comun. Ast-fel dintr’o epocă într’alta, fisionomia unul popor se schimbă,personalitatea şi momentul său variază».* Sînt condiţiunl fisice şi condiţiuni psichice cari trebuesc avute în vedere la înţelegerea deplină a isvoarelor istorice din care se va desface viaţa. Psichice, individual sau social: precum indivizii sau masele, societăţile au luat parte la făptuirea isprăvilor de cari ne vorbesc isvoarele. Dar pe lîngă condiţiunile fisice şi psichice intervin şi cele culturale spre a explica mersul într’un sens sau altul al faptelor istorice. în sfîrşit o a cincea treaptă a înţelegerei în metodologia istoriei ar fi filosofia el. Pînă acolo însă puţini se ridică, iar monografiile istorice dacă ne dau putinţa de a cîştiga deprinderea în apreciarea şi înţelegerea materialului brut ce e isvorul istoric, apoi pentru filosofia istoriei, nu ne-ar putea da decît pilde singuratece, care evident, ca atare nu se pot servi la mare lucru ci numai în compararea dintre mal multe din acele pilde date de monografiile speciale. Ultima parte a metodologiei istorice e pre-sentarea resultatelor obţinute. Aici partea artistică a istoriei se arată în toată deplinătatea el şi atîta de covîrşitoare e cîte odată încît acelora ce nu-s deprinşi cu studiile şi cercetările li se pare că istoria e o artă şi nu o ştiinţă. Şi sînt destul cari să susţină acest lucru. Toţi acel însă cari, cît de puţin au fost iniţiaţi în metoda istorică nouă, ce, precum văzurăm, e strict ştiinţifică atît în procedeele el cit şi în resultatele el. Nimeni, de sigur nu va contesta că «istoria nu este numai o ştiinţă, ci şi o artă». Căci, «dacă ea are drept instrument critica prudentă şi generalizaţia circumspectă, ea are ca facultate indispensabilă imaginaţia creatoare; inducţiile el trebue să fie tot aşa de vii ca ale poetului. Prin aceste două operaţii de un ordin cu totul superior, istoria scurtează distanţa ce ne desparte de trecut, ni-1 face present, ne pune în societatea unui mare bărbat sati pe o înălţime de unde, aşezaţi d’asupra celor-lalţî oameni, privim 2 Anghel Demetriescu — Recensiune asupra Domniei Iul Cuza Vodă de A. D. Xenopol în «Convorbiri Literare» pe 1903, p. 655—6. www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1904 LUCEAFĂRUL 135 desfăşurîndu-se înaintea noastră cortegiul evenimentelor, vedem în carne şi oase pe oamenii trecutului, care pentru cei mai mulţi sînt nişte nume vage saii nişte abstracţiuni ce sună a sec, descoperim motivele de cari s’au condus în acţiunea lor publică şi sîntem în stare să pronunţăm o judecată asupra caracterului lor». «Istoricii cei mari au arătat că dacă descompunem un caracter omenesc, civilizaţia unui secol sau a unui popor, în scurt organismul unui grup natural de evenimente omeneşti, găsim că toate părţile se ţin între dînsele. Dar pentru aceasta se cere ca istoricul să fie şi psicholog».1 Lucrul pe care trebue să-l urmărească istoricul e legătura dintre fapte, «mişcarea progresivă a faptelor către un desnodămînt necesar», aşa ca din expunerea lui relaţiunile dintre în-tîmplări să reiasă cît de cît, spre explicarea, cel puţin în parte, a rostului acelor întîmplări. * * * Ast-fel deci pentru cîştigarea metodei istorice fără de care nu se poate face nici un pas mai departe în studiul celor ce aii fost, monografiile istorice sunt de un netăgăduit folos. Dar dacă dintr’un anume punct de vedere, acela al educaţiei istorice, monografiile ne sunt de cea mal mare nevoe din punct de vedere al însă-şî cunoştinţelor istorice ele sunt încă mal trebuincioase. Pe basa lor să va alcătui, precum s’a alcătuit în trecut alte doctrine ori ştiinţi, asa şi la noi istoria noastră naţională. Dar Anghel Demetrescu n’are dreptate cînd spune că mai avem încă mult de aşteptat pănă ce să avem'o istorie completă, o expunere de total a faptelor istorice despre noi, căci avem istorici cari s’o facă şi ea e deja făcută şi încu-rînd va apărea. Din bogăţia nesfirşită de fapte, cari formează esenţa vieţii trecute, prin cercetările monografice aducem înaintea ochilor minunaţi ai celor-ce trăiesc azi, părţi rupte dea-dieptul din acea viaţă, care s’a cristalizat pe veci în monumentele rămase dela strămoşii noştrii. Şi nu e readucerea rămăşiţelor lor în forme, ci e reînvierea lor strălucitoare într’o viaţă idealisată din care partea de amănunte zilnice — prozaice — a dispărut, remănînd numai partea dn acţiune, 1 Idem, Ibidem, p, 657. de simţire şi de înţelepciune împodobită cu hainele de sărbătoare ce i-lea pregătit istoricul modern, spre instruirea contiporanilor seî, şi redeşteptarea pioasă a vremilor trecute. Din marmura cioplită a menografiilor istorice se va ridica monumentul istoriei generale, de judecată şi înţelepciune neamului, precum fără de petrile frumos săpate nu s’ar fi putut nici odată zidi templele vechilor Greci, nici săpa divinile chipuri ale oamenilor-dumnezei adoraţi de dînşii, tot aşa fără luminile aduse de monografiile istorice, nici odată istoricii culturali ori politici ori economici ori alt-fel, safl filosofii istoriei nu vor putea face un pas mal departe în stabilirea închieerilor lor generale. * * * Ar mai rămînea acum un lucru de desbătut, singurul care ar mai putea avea rost în studi-area rolului monografiilor istorice: anume dacă ne folosesc la cîştigarea artei de a scrie şi putinţa de a înţelege mai adînc lucrurile, răspunsul va fi scurt. întru atîta, întru cît acestea se pot cîştiga, ele folosesc, şi încă nemăsurat în prinderea secretului de a colora, ceia-ce numai decît e necesar atunci, cînd monografiile sunt bine înţelese, pentru punerea în lumină a părţilor mai întunecate dintr’o epocă oare-care, şi mai folosesc prin îndemînarea şi dragostea în aceea-şi vreme de a pătrunde mai adînc în inima şi gîndul acelora ce au însămnătate mai mare în monografie. Ea deprinde pe istoric să fie psicholog, căutînd să descrie cît mai clar patimile şi ideile ce au agitat ori au stăpînit pe străbuni, şi din aflarea acestor părţi ascunse privirel celui dintîiu cetitor de documente nepregătit pentru o lucrare mai intensivă de restaurare şi înviere, rees puternice avînturi spre cercetarea părţilor general-sufleteşti cari au condus într’o anume epocă omenirea, în cutare, ori cutare altă direcţie. Aşa înţeles deci rolul monografiilor istorice însămnătatea lor devine din ce în ce mai netăgăduită, dela cîştigarea metodei istorice, şi elementelor de adevăr pentru filosofia istoriei şi pînă la putinţa de a scrie în chip clar şi colorat, şi tendinţa de a căuta să înţelegi cît mai adînc rostul vorbelor şi faptelor omeneşti. 18 Decembre st. v. 1903. Vasile Pîrvan. www.dacQFomanica.ro 136 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1904 6RUEA LA ’NSURAT. — Baladă poporală.1 — I. Colo jos şi maî din jos, Pe un cîmp mare frumos, Stă o masă rotilală, Masă galbină de peatră, Cu măsaiul de argint Cu ciacoţii2 la pămînt, De n’am văzut, de cînd sînt. La masă cine şedea? Şedea, Doamne, Novăcel Cu Gruiţa lîngă el, Gruea din gură grăea: — «Şi mă ’nsoară, Taică, ’nsoară, Că mustaţa Strică-mi fata; Cip feciori de vrîsta mea, Cu nevastă-/ poţi vedea; Cînd te uiţi la ei în faţă, Toţi strîng la copii în braţă, Le stă bine cu nevastă, Cu trandafiru ’n fereastră». Dar Novac îi răspundea: — «Nu eşti Grue de ’nsurat; Că ieu cind m’am ’nsurat, Şi pe maică-t’am luat, Şapte războaie am spart», Dar Gruea se mîniea, Pe Novac nu-1 asculta, întră ’n grajdul măturat, Scoate pe murgu ’nşelat, Şi pe el încăleca. Ear Novac din grai grăea: — «Auzi, Grue, puiul meu, Ascultă cuvîntul meu, Să te ţină Dumnezeu: Dacă tu, Grue, te-ai dus, Colo sus şi mai din sus, Intr’o verde păduriţă, Vezi o mîndră poeniţă; Sub o tufă de răchită, Şede-o fată adormită, 1 O variantă apare în «Convorbiri lit.» 2 Ciacoţii = ciucurii? De trei ori încolăcită: La pîntece-i cît aria, Ear la cap cît clânia1, Aceea ţie să-ţi fie Nevăstuţă şi soţie». II. Atunci Gruea ce făcea? Atunci Gruea mi se da, Băga mîna ’n buznărel, Şi-mi scotea un corbăcel2, De trei coţi şi jumătate, Şi-l arde pe murg în spate, Sărea murgul ici, colea. Pîn’ la fată ajungea. Şi cînd Gruea o vedea, Frigurile mi-1 prindea, De pe cal se cobora Şi la fată se ducea, Adormită o găsea, Cu piciorul mi-o boldea, Şi din gură-i cuvînta: — Scoală fato, nu durmi! Că nu-i vremea de durmit, Ci-i vremea de biruit!» Fata din somn se trezea, Ochii la el arunca, Şi o palmă îi trăgea, Trei zile mi-1 adormea, Şi la trei să pomenea3. Ear cînd Gruea se scula, Fără cal că îmi fugea. Cînd în casă că-mi întră. Şi tată-so mi-1 vedea, Din gură aşa-i zicea: — «Nu ţi-am spus, Gruiţo, bine, Că nu-i nevasta de tine?! Nu eşti, Grue de ’nsurat, Că şi fetele te bat». Novac Ia Gruea privea, Ş’apoi earăş îi zicea: 1 Clânia = claea. 2 Bici. 3 Se deştepta. www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1904 LUCEAFĂRUL 137 «Haid, Gruiţo, tu cu mine, Să te ’nvăţ a bate bine». Ear Gruea se încrunta, Şi aşa îl răspundea: — «Ba mal meargă, tată, dracu, Că era să-mi frîngă capu!» III. Atunci Novac ce-mi lucra? Atunci Novac mi se da, întră ’n grajdul măturat, Scotea pe murgu ’nşelat, Şi Novac ce mai făcea ? El în casă se băga, Buzdugan din cui lua, Buzdugan cu nouă pene, Toată peana nouă oche1, Şi pe murg încăleca, Şi la drum o întindea, Băga mîna ’n buznărel, Şi trăgea un corbăcel De trei coţi şi jumătate, Şi-l arde pe murg în spate. Sărea murgul ici, colea, Păn’ la fată ajungea. Cînd fata că mi-1 vedea, 1 Ocale. Cu scamn1 nainte-i curea2; Dar Novac aşa-î grăea: N’am venit la scamnul tău, Ci-am venit la capul tău C’ai bătut pe Grue-al meu! Nu te lupta cu copilul, Ci te luptă cu bătrînul: Tuns la ceafă, Ras la barbă, Gros la mînă, Bun de mînă»! Apoi ei, Doamne, se da, Şi la luptă se lua, Zi de vară Pănă ’n seară. Atunci Novac ce făcea? Clăbăţul3 mi-1 lăpăda, Pe fată mi-o cuprindea, Sus, mal sus, că mi-o zvîrlea, La trei zile că-mi pica; Ear cînd fata jos cădea, în buzdugan mi-o sprijinea, Prav şi pulbere-o făcea... Dela Ion Stan din Maciova (Bănat). E. Hodoş. 1 Scaun. 2 Alerga. 3 Căciula. SOLIA. tn parc, sub teiul înflorit, la banca solitară Să ’ngină şoapta florilor ş’a vîntuluf de sară. Acetaşî zurzur, aiurind aceiaşi nostalgie — Aceleaşi flori pe-acelaşî vînt ţi le-am trimis solie: Să vil sub teiul înflorit, la banca solitară, Să ’ncepem basmul întrerupt de astă primăvară. Dar vîntul crainic, ml-a sosit plîngind: «Nu vrea să vie...» Nu...Eşi mult, prea mult de-atuncî... şi morţii nuînnvie. Şi telul înflorit din parc încet, încet începe, Să şopote, să freamăte, el singur mă pricepe: «lubeşti-mă?!...» «Să nu mă’ntrebl, ml-e patima nebună, «Dar vino să te strîng la piept, cum nu-î cuvînt s’o [spună...» «lubeşti-mă?!...» «Aşi vrea să mor ş’aşl vrea să nu [se gate «Nici cînd fiornicul delir al dragostei curate...» «Iubeşti-mă?!...» «Iubesc ş’aşl vrea, trăind o veclnicie, «Să te iubesc, să ţl-o slujesc întreagă numai ţie...» Şi telul înflorit, din parc se mişcă, se ’nfioară Şi zurzue şi freamătă cel basm de-odinioară. Şi cum l’ascult şi-l înţeleg şi-l ştiu de fir, de-arîndul Şi-l cern din vorbă ’n vorbă iar — mă podideşte gindul. Şi mă muncesc, dar nu mal pot — şi mă cuprin- [de-o jale — S’aleg din rostul şoaptelor... a mele de-ale tale... Haţeg, 1903. Victor Bontescu. www.dacQFomanica.ro 138 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1904 REVEDEREA. în geamantanaşul lui de mină, cîte-va cărţi, cîte-va primeneli. Cu atît se ducea de vacanţă acasă, departe, în orăşelul, pe care de atîtea ori îl visase noaptea în dormitor, ziua în clasă, în orele lungi de aritmetică sau de germană. Şi mal ales grădina! La dînsa i rămînea gîndul adesea, timp uitat. Caişiî, duzii, corcoduşul uriaş din mijloc, între el îşi petrecuse copilăria, ca într’un ral, ca în vis. Când îl chemau la masă şi nu-1 găseai! nicâirl, el era — negreşit — ascuns, pe o cracă, în vr’un pom. Acolo, în păenjenişul de verdeaţă, Ia umbră, pe cînd frunzele foşneau neastîmpărate la bătaia vîntului, el tăia în linişte cu briceagul un fluer într’o ramură de salcie, un plişcocl într’un lemn de soc ... Şi acum, trenul îl redă acestor locuri sfinte, unde nădăjdueşte să găsească, nestinse încă, visurile lui de odinioară; căci nu e mult de atunci... Pe cîmp se ivesc, unul cîte unul, locurile cunoscute din apropiere: crîngul dela margine, gîrla unde a făcut atîtea nebunii, cîrdurile sglobii de gîşte, cazărmile, grădina Iui Sandu; aci se fac pregătiri mari pentru Paştele apropiat : scrînciobul e gătit de sărbătoare cu ramuri de brad; umbrela uriaşă a căluşeilor, îmbrăcată în dril nou. Apoi, trenul flueră şi sălciile din preajma gărel încep să se înşire întinerite, adiind a primăvară. Un miros îndepărtat de baltă i chiamă ochii spre Dunăre — prietena Iul dorită — care se zăreşte sclipind argintiu la lumina soarelui. Toate acestea îl încîntă, i încălzesc sufletul. Pentru întîla oară. scăpat din mînile străinilor, e redat căminului părintesc. Par’că s’a ascuns cineva în inima Iui şi plinge pe furiş de bucurie. Şi acum, cînd îl mîngie Iarăşi sărutatul mamei, acum cînd atinge cu fericire velinţa veche aşternută pe patul lui, ori se pierde în grădină printre merii înfloriţi, se întristează, sub ninsoarea roză de petale, gîndindu-se că vacanţa va pieri ca visul. Nu mai sînt impresiile de odinioar’. Copilul a îmbătrînit — ca în basme — cu un veac. Scoate dela piept carnetul şi, pe bancă la umbră, ca un filosof cercetător, ia după natură cele dinţii note pentru composiţia ce avea la romî-neşte: «Revederea». i. A. Basarabescu. CĂRUŢ Şl CĂRUŢĂ. (începutul vezi No. 1. a. c.) 7. Măgăriţoiul acesta ne ajută să pricepem şi al treilea soiu de escepţiî, reprezentat prin pilda mâmic. E evident, că într’un moment de linişte sufletească amîndouă aceste formaţii sînt imposibile. Dar omul nu e totdeauna cu sînge rece cînd vorbeşte, ci adese-orî se găseşte în situaţiunî de surescitări psihice, cînd nu e responsabil de faptele sale, cu atît mal puţin de vorbele ce Ie rosteşte. Acestea sînt momentele, cînd să nasc formaţiuni spontane, hibride, une-orî chiar cuvinte nouă, căci aparatul graiului nostru, destul de bogat să poată esprima orl-ce gîndire şi simţire în stări sufleteşti normale, dă fiasco în momente de surescitare, — momente, în cari auzim atît de adeseori espresiunea; «n’am cuvinte». Atunci însă nu cuvintele, ci mal cu seamă gesturile, şi tonul în care sînt spuse, formează graiul,i deci înceată de a mai fi valabil şi principiu esprimat în fruntea acestui articol: numai sin* cuvintele prin cari vrem să fim înţeleşi, ci, aflîndu-le prea palide pentru-ca să rostim ceea ce voim, luăm refugiul la alte mijloace, la mimică, gest şi declamaţie, cari e'e să prefac în instrumentul ce produce înţelegerea în interlocutor. Ştim însă că chiar diminutivele şi augmentativele sînt menite a fi întrebuinţate adese-orl în stări sufleteşti mal puternice decît normale, cînd o dragoste, sau ură intensivă isbucneşte din pieptul nostru. Dăcâ fetiţa n’ar www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1904 LUCEAFĂRUL 139 fi fost prea revoltată împotriva puţin comple-santuluî cavaler care a tras-o de coadă, i-ar fi zis probabil măgar, dar în momentul acela de surescitare, n’a mai avut vreme să-şi dea sama în micuţul ei creer, că vrea să-l compare cu un dobitoc dintre cele mai puţin inteligente, ci în ea s’a născut numai pornirea de a-şi îmbrăca năcazul într’un cuvînt injurios. Acesta îi sta la dispoziţie: măgăriţă şi ea numai la localizat, l-a potrivit circumstanţei, prefăcîndu-1 în măgăriţoiu. Tot astfel copilul într’i n moment de exuberanţă a dragostei sale fieşti zise mama! sale mămicule frumos! şi pe un amant l-am auzit spunînd iubitei sale Linţa: Linţişorul mieu. Persoanele căroia au fost adresate aceste vorbe le-au priceput pe deplin, deşi nu corăspund legilor limbei; dar au fost spuse în tonul re-cerut şi chiar neobicinuitul, neregularitatea lor sînt menite să producă efectul dorit, precum un copil speriat de un cîne, nu va zice că a văzut un cîne mare, ci, încontra legii cantităţii vocalelor, va spune un cîne maaaare, precum o mamă drăgostindu şi pruncul, în contra ori-cărei logice îi zice purceluşul mamii. — Formaţii ca Lin-ţişor şi mămic nici nu pot fi socotite deci ca escepţii, neaparţinînd limbei normale. 8. Toate escepţiile, cari nu se pot espl ca în vre-unul dintre cele trei feluri demonstrate pînă acuma, au vre-o raţiune particulară, care trebue cercetată din caz în caz. Noi vom analiza la acest loc unele dintre ele. Cele mai multe să reduc la oscilarea de gen, care se observă în latina populară între substantivele neutre şi femenine. Calceamentum a dat în romîneşte călţămînt (Cipariu Principia pag. 112), modern încălţămfit (după analogia verbului încalţ), ital. calzamento, franz. chaussement, spân. calzamiento. Cuvîntul acesta, prin sensul său, e dispus a fi întrebuinţat mai ales la plural, căci vorbim mai ales de o pâreche de ghete. Şi într’adevăr găs m în unele limbi romanice numai corespondentul pluralului calceamenta: sardic kaltsamenta, reto-roman kausamainta, în dialectul piemontez kaosamenta şi în romîneşte încălţăminte. în limba romînească să spune indiferent: încălţămintele mele sau încălţămintea mea, înţelegîndu-se şi sub cuvintul din urmă, nu o singură gheată, ci o păreche de ghete. Calceamenta a fost luat drept un substantiv de genul femenin, cu senz, ce-i drept colectiv, dar esprimînd o unitate, un singular, precum aluniş vrea să zică o unitate de mulţi aluni. Întrebînd odată pe un locuitor al satului Bran, dacă recolta fusese bună mi-a răspuns: «spicu e mic, dar spica e bogată». Din această frază putem înţelege rostul osc.lării latineşti între s p i c u s, s p i c u m şi s p i c a, atestate tustrele. Cele două dinţii aii dat cuvîntul spic, care în nemţeşte se traduce die Ăhre, cel din urmă să continuă în romînescul spica şi însemnează «totalitatea spicelor», aşa că fraza de mai sus trebue tradusă în nemţeşte: «die einzelne Ăhre is klein, aber die Gesammtheit der Âhren ist eintrăglich». Tot ast-fel foaie (Ha\.foglia, Uanz.feuille, spân. hoja, portug.folha) nu derivă din folium, ci din pluralul folia, aşa că în fraza: foaia nucului e lată, cuvîntul dintîî însemnează «totalitatea foilor».1 De aceea nu trebue să ne mirăm cînd găsim în limba romînească diminutive sau augmentative de genul femenin derivate dela neutre latine. Tîmplă presupune un prototip *tempula (ca şi albanezul tămbl'a, ital. tempia, vechîul-franc. temple, modern tempe), derivat din neutrul tem pus şi întrebuinţat Ia plural, căci omul are două tîmple. Reţea presupune un *retella, precum derivă ital. rezza, sicii, ritssa dintr’un plural ret ia nu din singularul re te, tot astfel curea, surcea (alături de surcel din *surcellum) presupun nu *corella, *surcella derivate din cor ia, surcula, pluralele neutre din corium, surculum. — Ar trebui să fac o escursie prea mare pe terene necunoscute celor mai mulţi dintre cetitorii acestei reviste, dacă aşi vrea să arăt pentru ce întîlnim în latina poporală une-ori cu plural colectiv în -a chiar şi dela substantive de genul masculin. Mă voi mulţumi deci să constat faptul şi să aduc cite-va exemple. Ast-fel întîlnim în Mulomedicina lui Chiron, o căite cu colorit vulgar un plural arm ora dela singularul masculin ar mus. în unele părţi locuite de Romînî se zice şi azi umărului: arm, plural armuri, din care apoi s’a format singularul analog armur. Pe lîngă latinul clasic ramus a trebuit să existe şi un *r a m a (analog la folia), atestat prin vechiul- 1 Alte exemple: După folia să ia f r o n d i a şi dă frunză (ital. fronza, sardic, apulic, Lecce frundza vechifi-genovez frunza,Triev.t sfronzul, engadin fruonzla) apoi v i r i d i a, de unde varză (în evanghelia lui Ma-teiu din 1517, publicată de Gaster în Archivio glotto-logico italiano găsim pluralul verzete în senzul de «verdeţuri» şi corăspunde în noul Testament din 1701 traducerii : verdefele, Iar în Biblia dela Belgrad din 1649 traducerii ierburile), la VegliotI viarz, în dialecte italiene verzo (sperza (cfr. Zeitsclirift fiir rom. Philologie VIU, 99). Pluralul a n i m a I i a s’a păstrat ca singular în multe limbi şi dialecte romanice (franţ. auniaille, engadin limnrga, vechiii-span. animalia, portug. almalha, friulan mane. ital. meridional armalia.) Într’un articol publicat în Zeitsclirift fiir romanische Philologie (XXVII, 74!), ani arătat că dela acelaş cuvînt trebue derivat şi bănăţeanul nămaie, pe care dl Weigand îl traduce cu «Kleines Hornvieh» (jahresbericht III, 322). Romînil din sudul Dunării afl format un singular nou : arăm. nămal’u, meglen. nămal’i (ca în unele dialecte reto-romane: sur-selvic: Igimari, engadin almeris etc. cfr. W. Meyer: Lat. Neutrum, pag. 101). Altele exemple: uşe din u s t i a, vechiu-romînesc iie în senzul de «maţe - din i I i a, apoi numirile de fructe: pară, ceraşe, alună, nucă etc. (cfr. Meyer-Liibke: Grammatik der romanischen Sprăchen, II, pag. 69—71). www.dacQFomanica.ro 140 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1904 franc, raime, ital. provent- spân. portug. rama, a cărui diminutiv *ramula s’a păstrat în cuvîntul nostru ramură. Tot ast-fel presupune pănură un tip *p a n n u I a în loc de clasicul pannulus, diminutiv din pannus etc. — Cînd avem dar alături de căruţ derivatul căruţă (şi ital. carrozza alături de car-ruccio), — pentru ca să revenim la pilda dată la începutul acestui articol, — n’avem să fim surprinşi, căci ştim că alături de car rus Latinii ziceau şi car rum (Archiv fur lateinishe Lexicographie 1. 450, II. 254), a cărui plural era car ra.1 9. în sfîrşit cîte-va cuvinte despre unele cazuri particulare. Dacă avem primitivul uşe şi derivatul uşor (uşcîor, umşor etc.), cauza e, că primul vine, nu dela oşti uni, ci dela pluralul ostia (mai corect ustia), iar al doilea din latinescul o s t i o 1 u m. Tot aşa căprior (în senzul de «Dachsparren») nu e derivat din capră, ci e acelaş cuvînt ca şi căpiior din lat. capreolus. în cuvîntul podea n’avem un derivat în -ea dela pod, ci o formă greşită pentru podeală (pentru podesc -f- eală), ca şi greşa din greşală, vopsea din vopsealâ etc., cuvinte, cari avînd la plural podele, greşele, vopsele, s’au luat după vorbele stele, mărgele etc. şi au format un singular analog podea, vopsea ca stea, mărgea etc. 1 Pentru dubletul căruţ şi căruţă să poate admite şi o altă esplicaţie. Alături de c a r r u s Latinii aveau şi vorba carruca, un împrumut de provenienţă galică. Pe cînd căruţ e derivatul regulat din car, căruţă ar putea reprezenta un tip *c a r r u c e a, derivat din c a. r-r u c a. Dela Romîni cuvîntul a trecut la Slavi: sîrb. karuce, bulg. kărutsă, rutean karuca şi la Unguri: karuca. La altele oscilarea de gen, e deja latinească: gheb alături de gheabă să reduc la *gibbulus, *gibbula (prin stadiul intermediar *gibblus, *glibbus, ca cingula, trecut în cingla, *clinga, chingă), una diminutival latinescului gibbus, alta al lat. g i b b a. în alte cazuri avem a face cu adjective substantivate. Ast-fel n o v e 11 a, de unde al nostru nula, e un adjectiv şi însemnează «tînără», care apoi s’a substantivat, după ce substantivul ramură s’a omis, precum s’a substantivat verşi bun din fraze ca cusurin văr (aşa se zice încă la Arămînî) = consobrinus verus şi tată bun. Tot aşa arămînescul măr-dzineor (= dintele minţii) stă pentru dinte măr-dzineor şi nu e o formaţie neregulată din feme-ninul margine. Tot subînţelesul substantiv floare face ca cele mai multe numiri de plante să fie femenine, bunăoară: cornuţă, lăurea, aişoară etc. în porşor («Grîul, fînul etc.... să adună cu furca şi grebla şi să grămădesc în jîrez, porşorl, clăniî şi plaştiî sau boghii...» Lîuba-Sana: Monografia satului Măidan 108), din poreşor şi înporcoiu, cari amîndouă însemnează «brazdă, grămadă de fîn», avem a face cu un caz de etimologie poporală. Ele nu derivă din cuvîntul porc, ci din lat. p o r c a = brazdă de fîn (care e cu totul străin de cuvîntul p o r c u s şi corăs-punde, după legile gramaticei indogermane, în tocmai germanului Furche), păstrat şi în ital. spân. porca. Dar poporul la apropiat de cuvîntul porc, asămănînd grămeziile de fîn cu nişte porci, cari zac pe cîmp şi a dat genul masculin celor două derivate. Braşov, în Dec. 1903. Dr. Sextil Puşcariu. CÎMTEC Lună, lună stea vicleană, Neam de fire de vădană, De ce dorurile mele Spusu-le-aî la stele? 5telele sus călătoare, Fete mari clevetitoare Mî-au spus vîntuluî oftatul Şi mă ştie satul. ION CODRU. www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1904 LUCEAFĂRUL 141 SBUCIUM.1 Ce te uiţi aşa la mine Numa-acum vezi că-s frumoasă Pătimaş cu ochii mari, Şi- ţi dai sama că mă placi..?! Ce mă opăceşti în cale Până n’am fost măritată, Şi cinci plec oftezi cu jale, Tu ţ’ai rîs de biata fată ... Şi mă urmăreşti întruna, Şi-acum vrei de ris la lume Abătut, cu paşii rari?! Şi de vorbe să mă faci?! Ochii-ţi ard ca de-o beţie Ce-mi tot zici că-s eu de vină... Bolnavă, cînd mă priveşti, Dacă-a fost să mă mărit De glumesc şi rid ce-ţi pasă ? N’am făcut-o doar cu vrerea --- Şi pindeşti cînd nu-î acasă Şi avut-am eu puterea Nimenea, şi ca tîlhariî Să zic ba... să stau tot fată ? Vii furiş să mă ’ntilneştî?! Ş’apoi mama m'a silit! Vrei să-mi ştii tot rostul vieţii, Mi-aî fost drag, o ştie lumea, Ori ce lucru, ori ce fac, Ai ştiut-o doar' şi tu --- Ba m’aî întrebat odată De ţî-am fost dragă şi ţie Dacă-i bine măritată. Şi-ai fi vrut să-ţi fiu soţie Dacă-mi curge vesel traiul, Să-mi fi spus cu-o vorbă numai, Şi că pe bărbat îl plac...?! Şi eu n'aş fi zis, că nu. N’am să-ţi dau doar’ samă ţie, Dar aşa viaţa ’ntreagă Să mă pun la spovedit... M’ai ursit să trag în rău, Unde-Î el?!.. S’a. dus la stînă Şi să fiu nenorocită ... Pentru-ce mai prins de mină, Nu mă duce in ispită, Pe la noi ce vînt te bate, Nu-mi fura ii pacea căsii, Pe ’nsărat, la ce-ai venit?! Că te-a bate Dumnezeu! Ceriule...! dar ce-i cu tine, Şi-acum dute şi-mi dă pace, Ca să mă săruţi ai vrea ?! Taci că nu pot să te-ascult, Lasă-mă şi nu mă strînge... Mâ-arde vorba ta ca focul.. Eşti nebun... imi vine-a plînge... l-ar că mi-ai mîncat norocul, Strig de nu mă laşi in pace Ceriurile să te ierte, De scol satu ’n gura mea..! Că eu te-am iertat de mult! Tu eşti tinăr şi ce-ţi pasă... Sunt destule fete ’n sat, Poţi ca să-ţî alegi femeie... Dumnezeu cel sfint să-ţî de ie Partea mea de fericire, Că de mine şi-a uitat...!! ' EMIL SABO. 1 Din volumul ,Ctntece". www.dacQFomanica.ro 142 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1904 ÎN LUNCA. Idilă rmînească de Carmen Sylva. (Sfîrşit.) Mi-au adus pînă la uşă oiţele, credeaţi, că dacă le voiu auzi clopoţelele, voiu învia. Dar ce-mi sînt clopoţelele oiţelor, pe lângă glasul tău, care mă chiamăvecinic:«Evanghelu! Evanghelu!» Zac liniştită şi te aştept, şi noaptea eşti totdeauna la mine şi mă ţii în braţele tale moarte şi viaţa-mi se depărtează atunci de mine încet, în gură cald de tot, ca un isvor roşu, cald, care vine din baerile inimei mele şi isvoreşte la lumină, ca un al doilea isvor viu, şi se va sfîrşi odată cu sîngele din fundul inimei şi atunci s’a sfîrşit şi cu mine! Cîte odată beau puţintel, de mîncat însă nu vreafl să mînc! N-am nici o foame şi nici nu mai pot mînca ;.rr STATUA DIN CERIGOTTO. (Veziartic.: «Din Atena» pag. 145) încet de tot; nu ţi să pare prea mult, pînă ce vifi la tine, Soare? Aşteaptă încă niţel, nu mă da uitării! Nu-ţi întoarce faţa dela mine, pentru că nu pot muri atit de repede ca tine! Te am doară drag, precum m’aî avut tu pe mine! Te am încă şi mai drag, căci tu n’ai voit să trăeşti făr’ de mine, Iar eîi nu pot trăi fără tine! Soare! Soare! Iarăşi îmi vine sîngele, îl simt cum să ridică din pîne, îmi lipseşte puterea, ca şi cînd mi s’ar fi înmuiat dinţii, ei, cu cari spărgeam odinioară alunele ca pînea, nu mai sunt vrednici de nimic, s’au muiat de tot! Tac şi mă joc cu părul meu, pe care-1 avea el atît de drag. Am vrut să i-1 dau în pămînt, dar nu m’au lăsat, spuneau, că n’o să-I bucure. Dar ştiu bine, te bucuri mai mult, dacă viu şi eîi dimpreună cu părul şi te voiu înfă- www.dacoromanica.ro Nrul 6, 1904 LUCEAFĂRUL 143 şura atunci în el şi vel durmi iarăşi în braţele mele, sub plapoma părului meu, pe care ţi-a plăcut atît de mult şi-ţi va fi cald sub părul meu, căci el nu moare. Părul trăeşte mereti şi creşte în groapă ! Da, o ştiu, am văzut-o cînd aii desgropat pe săraca Rada, şi-I crescuse părul. Aşa va creşte şi al meii şi te va înfăşora, Soare, şi-ţi va ţinea căldură şi nu va lăsa pămîntul să se atingă de dragul tău obraz, căci părul meu întreg stă între voi şi te acopere de tot! Să mă îngroape într’aceeaşl groapă cu tine, căci morţi sîntem unul al altuia. Astă noapte mi s’a părut că văd iarăşi capul la fereastră şi chiar şi o vedenie pe pragul uşii, dar m’am temut, căci nu era Soare şi de Soare nu ml-e teamă, dacă vine înlăuntru. Căci el vine tot mal des şi rămîne Ia mine şi atunci mă simt bine şi nu mal sufăr, pot şi să răsuflu mal bine, dacă mă ţine el şi mă netezeşte şi-mi şopteşte cu drag. Căci ei îmi şopteşte tot-deauna şi eti aud mal bine şoapta lui, decît strigătul celor-lalţi oamenii Femeia a venit iarăşi Ia uşă. Nu ştiD, dacă este într’adevăr sau de-I numai vis, dar nu-ml place, cînd vine, căci Soare s’a cutremurat şi a strigat: Mamă 1 Mamă! Şi ea nu grăeşte nimic şi mă tem atunci şi cred că am friguri şi că am năluciri. Numai cînd vine Soare nu ml-e frică, atunci ml-e bine, căci el îmi spune vorbe dulci. îmi spune că voiu zăcea cît de curînd lîngă el şi că nu ne mal poate despărţi nimeni. Nu vreau să am pe altul, decît pe el, căci cel-lalţl spun lucruri atît de triste, cari nu mă mîngîle de loc. Numai Soare mă poate mîngîia, căci el ştie, ce ascult cu bucurie. El ştie că trebue să zică neîntrerupt Evanghelu, căci asta o ascult bucuros şi n’are nevoie să spună alt-ceva, căci eu pricep, ce vrea să zică. Şi.faţa i se face tot mal frumoasă, nu mal este ca moartea, nu mal e cu obrajii scofilciţî şi cu ochii în fundul capului, ca în timpul din urmă, ci-I frumos de străluce şi atît de vesel şi de cîte ori vine, scad mereu din greutate, ca şi cînd ar duce cu el o parte din trupul meu, şi cînd îmi vine sîngele, ca şi cînd ar şti-o el, căci mi-se arată îndată şi mă cuprinde în braţele lui şi zice: «Sînge roşu, frumos! Sînge roşu, strălucit! Te preamăresc! Tu ne vel uni în curînd 1 Tu nu ne laşi să trăim despărţiţi! Şi eu încep a rîde şi nici că bag de seamă, că mi-se duce răsuflarea. în curînd o să stea pe Ioc răsuflarea, dacă-ml vine iarăşi sînge de ajuns, mă voiu îneca şi totul va fi bine! N’am putut fi fără de tine, Soare! Soare! Tu erai soarele meu şi dacă se stinge soarele de pe cer, pămîntul este mort şi nu mal poate înflori. Nu-mi place femeia aceea, arată a bogătană şi e îmbrăcată în haine negre şi pe cap are un văl des, negru şi mă tem de ea. Cine-va îmi spune, căci poate că asta-I mama mea, care m’a aşezat între flori şi n’a mal întrebat dupămiine. Dacă aşi avea un copilaş, 1-aşî îngriji zi şi noapte, n’aşl merge la oiţe fără de copilaşul meu, nici pe cîmp şi nici la ţesut, ar trebui să-l am tot-deauna la mine, ziua şi noaptea, ar trebui să^zacă tot la sînul meu, căci ar fi copilnl lui Soare l^Val, cum m’aşl fi bucurat! [Aşi fi zis: GRIGORESCU: Studiu. www.dacQFomanica.ro 144 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1904 Uite, Soare, ăsta-î copilul tău! Sărută-1! Ţi l’am născut! * * * Acuma-mî merge mal rău, nu mai pot zăcea din lipsa de răsuflet, trebue să mă razîm de părete ca să mai pot răsufla, căci în pieptnl meu e tot închis şi dacă zac, tuşesc într’una şi nu-i pot auzi glasul. Cîte odată vin femei, dar eu închid ochii, ca să nu vorbească cu mine, nu vreau să le mai aud. Vreau să aud pe Soare. Vecinele voiau să remînă chiar preste noapte la mine, era frumos din partea lor, dar le-am spus că aş muri mai bine singură, căci alt-fel îmi neliniştesc ceasul morţii, pe care vreau să-l petrec numai cu Soare. EI singur să mă ţină în braţele lui şi să şoptească cu mine, nu voiesc să ascult altă vorbă decît a lui! Vreau să fiu la Soare şi el la mine, nu ne trebuesc oameni căci sîntem din ce în ce mai laolaltă. Cu cît mă uşurez mai mult, cu atît mai bine mă poate ţinea în braţe! Acu mă are cu totul şi-apoî rî-dem încet împreună, că nu ne pot despărţi oamenii şi că nu ne pot pune în groapă : «Sunteţi frate şi soră, nu vă puteţi avea!» în groapă nu ne mai sîntem nimic, nici frate nici soră, nici bărbat nici nevastă, suntem numai Soare şi Evanghelii, un pumnuleţ de ţl-rină, şi ţărina noastră se va amesteca şi nimeni nu va mai întreba de ce să amestecă! Ţărina nostră va fi o ţărină, şi dragostea noastră o dragoste, şi somnul nostru un somn, cu dragostea cea mare, care ne uneşte şi părul meu cel lung ne învălue cu aripile sale moi, el spunea totdeauna: «Pana corbului». Acuma să se facă pene de vultur şi să ne acopere cu totul, pe mine şi pe el, cu braţele mele în jurul gîtului lui, vreau să dorm şi nimeni nu ne poate nelinişti. Numai femeia, care vine şi plînge Ia mor-mînt. El î-mi spune, că vine in fie-care noapte la el şi plînge pe mormîntul lui, dar el nici nu este acolo, căci el e la mine şi mă ţine în braţele lui şi ea plînge pe mormîntul gol şi crede, că el este încă dedesubt Dar el nici că este acolo, ci e la mine! Şi noi ridem atunci, fiind-că ea plînge. De sigur va fi mama, care n’a întrebat după noi cind am fost în vîeaţă, şi noi rîdem, pentru-că plînge ! Ridem împreună, caşi cind n’am fi avut nici odată vre-o supărare şi-i ertăm, cu toate că la-î de vină, că trebue să fugim de soare şi de oameni şi de pămînt. Dar el spune, că eşti foarte fericit dacă eşti mort! Să nu mă tem din ceasul din urmă, că nu te simţi aşa de rău, că te înnă-buşî numai puţin, şi eşti liber apoi şi n’ai nici o durere şi atunci zăcem amîndoi lîngă olaltă, şi n’auzim nici chiar cind plînge mama, care n’a vrut să ne aibă! * * * Soare este bălai! Soare are par’că razele soarelui! Da, razele soarelui îl învălue, îneît pare ce archangelul Michail sau Gavril din biserică! Este bălai, ca griul cel copt, păru i-se face din zi în zi mai strălucitor şi mai frumos, pămîntul nu l’a întunecat mai tare, nu, se face din ce în ce mai luminos şi mai cald, şi mai moale, şi mai lung, şi eu cred, că l-aş putea ţirre cu un singur firicel din întreg părul lui şi că aş putea sbura cu el. Căci el spune, că sboară. El spune că nu mai are greutate, că nici nu mai are lipsă de hrană, ci este pururi sătul şi mul-ţămit. Rouă cerească este mîncarea lui şi lumina beutura lui! El zice, că eu încă nu ştiu, ceva se zică lumină, că pămîntul este atît de întunecos, că sărmanii oameni nu pot şti nici odată ce este lumina. Chiar şi soarele este palid pe pămînt, că este un soare cu totului tot alt-fel, cu raze cu totul alt-fel, decît le vedem noi! Soare este bălai, deoare-ce este dela soare, deoare-ce este viaţa mea, şi puterea mea şi vindecarea mea. Căci dacă-i lîngă mine, nu mă mai doare peptul, atunci mă simţesc uşoară şi sprintenă ca el, în braţele lui! Soare este soarele meu chiar şi acum, în groapă! El le luminează pe toate, încătrău priveşte, pe unde păşeşte, pe unde trece. O Soare! Soare! Soare! Puţină răbdare încă, şi voiu fi Ia tine, precum eşti tu, atît de curat şi de uşor şi de fericit şi atunci mă va umple de strălucire şi pe mine strălucirea ta, Soare, Soare ! Cîte-odată aud cîntece frumoase şi mă bucur şi vreau şi eu să cînt, dar nu mai pot scoate nici un sunet din gîtlej. Soare-mi zice că o să cînt numai după-ce voiu fi murită, atunci abea cîntă frumos ca nicî-cînd înainte ! El o ştie, că ascultă zilnic! încă nu vede pe nimeni, mă vede singură pe mine din întreaga lume, vede nu- www.dacoromanica.ro Nrul 6, 1904 LUCEAFĂRUL 145 mal lumina şi pe mine, dar cîntecul îl aude şi el şi-l vine tot mai aproape şi se face tot mal frumos. Şi atunci mă bucur şi vreau să aud şi mal mult cîntnîd! Cîte-odată cred, că Soare cîntă şi el, ca şi cînd lumina dela el se preface în sunet şi atunci par-că auzi voci îndepărtate şi clopote şi tot ce era frumos şi sărbătoresc ! Dumineca am văzut-o tot-deauna din depărtare. Căci eram un copil de păgîn şi nu mă duceam la biserică, şi un copil de flori şi nu mă duceam la horă, ci steteam în luncă la căprele mele. Acuma însă vin toate Duminecile, pe cari nu le-am trăit pe părnînt şi Soare este jocul şi hora mea şi biserica şi ruga mea, cît de frumos, vai cît de frumos, Soare este bălaii * * * Noapte bună, părnînt 1 Pe dinaintea ochilor mei se face întunerec, dar Soare este aici! Soare mă ţine de mînă, deci nu mă pot teme de întunerec ! Mi înnec puţintel, dar din ce în ce mai uşoară! Dar ce-i asta? Asta nu-i întunerec ! Asta-î potop de lumină! Şi asta nu-i sub părnînt! Asta-î sus, în înnaltul luminos! Unde-î asta? Oamenii povestesc ceva despre cer! Eu însă n’am crezut-o, căci cerul meu era Soare, cerul meu era la peptul lui, cum mai putea fi şi alt cer 1 Dar Soare mă ţine în braţele sale şi noi sburăm, sburăm ! Mă sîmt tot mai uşoară, mai uşoară, şi intunerecul este adînc jos, eu sînt în lumină. Soare! Soarele meu, Soare, lumina mea! Cîtă lumină-mi faci tu mie ! Şi flori ne’ncun-joară făcînd sgomot şi pasări cîntă, şi-î atît de frumos, tot mai luminos şi mai luminos. Dar Soare lumina mea, unde mă duci tu ? Ce străluceşti tu aşa ? Nu mă iai oare cu tine sub pă-mînt? Este părul meu într’adevăr aripa, care ne duce, ne duce departe dela părnînt ? O Soare, mă simt atit de bine! O soare, pămîntul se micşorează şi se întunecă de tot, iar noi plutim în lumină! O Soare ! Soare! Soare ! Soarele meu! Acum mă simt bine pentru vecii vecilor! Acum sînt la tine şi nu ne mai pot despărţi nici cînd ! O Soare! Soare! Soare ! Trad. de Horia Petra-Petrescu. Y DIN ATENA. i. Era cătră Paştile anului 1900, cînd două corăbii de pescari Greci, apucaţi de furtună în largul mării, siliţi fură a se înlimâni pe lîngă ţărmul despre meazănoapte a insulioareî Ceri-gotto, unde s’au dedat la pescuirea de peşti. La o adîncime de vr’o 60 m. unul din scufundători s’a pomenit în faţa unei enorme mase de sculpturi precum şi atot feiiul de vase şi de rămăşiţe ale unei corăbii ţăndurite. Pentru a convinge pe tovarăşii săi de această descoperire, el a smuls o mână dela o statue de bronz şi triumfător, a sosit la suprafaţă spre a împărtăşi vestea îmbucurătoare. Căpitanul corăbiei s’a grăbit se înştiinţeze autorităţile centrale din Atena, care n’au întîrziat a înlezni lucrările pentru desgroparea bogăţiei ascunse. Cu toate piedecile întimpinate din causa posiţiunei şi neîndestulătoarelor mijloace technice de care dispuneau scufundătorii, după nespusă trudă şi jertfe de aproape un an, au isbutit în sfîrşit se scoată la lumină o adevărată comoară de lucrări de artă şi de obiecte antice, toate din 1 In vechime numită Antikytera; se află la capătul Peloponesulul intre insula Cerigo vechia Kytera şi Creta. marmură şi bronz, înghiţite de valuri în urma unui naufragiu ce au avut loc în vechime. întreagă această colecţiune de statui şi diferite obiecte, unele mai bine s’au mai rău conservate, altele cu totul deteriorate (roase de apă sărată s’au încrustate cu scoici) fu transportată şi aşezată in Muzeul naţional din Atena, a cărui mîndrie şi podoabă şi astăzi este. Descoperirea aceasta, comunicată lumii culte prin lirul telegrafic, a produs o bucurie dreaptă şi a stîrnit printre ardieologi discuţii aprinse şi mai nesfîrşite asupra timpului cînd s’a întîmp-lat acest naufragiu, a provenienţei, a valoarei estetice şi a numirilor acestor opere de artă. întrebarea cea dintîifl, unii întemeiaţi pe relaţia dată de un autor antic, au pus’o în legătură cu transportul unor asemenea opere, cari s’au făcut din Grecia spre Roma la porunca lui Sylla. Alţii, avînd în vedere poziţiunea geografică a insulei Cerigotto, au presupus că corabia încărcată cu statui venia despre Asia-Mică, şi se îndrepta cătră Roma, precum în atîtea rîn-duri s’a petrecut în epoca romană. Alţii, în urmă socotesc că statuele fac parte din acele comori de artă, care după porunca lui Constantin cel Mare se aduceau din toate părţile www.dacQFomanica.ro 146 LUCEAFĂRUL NrulJ6, 1904 pentru împodobirea capitalei sale noul, precum anume scriitorii mărturisesc (omnes illum pene urbes nudasse ut suam Novam Romam exor-naret.) în ori-ce caz, după provenienţa unora din obiectele găsite, naufragiul nu s’a putut în-tîmpla decît în perioda domnirel romane. Originea sculpturelor însă este anterioară; ea să urcă pînă în veacul al treilea şi chiar al patrulea a. Chr., adecă pînă la epoca celei mal în-nalte înfloriri a artei eline. Aici prezintăm cetitorilor acestei reviste numai una, cea mal bine păstrată dintre ele, şi care cu drept cuvînt poate fi socotită ca mărgăritarul întregel colecţiunî: este vorba de statua de bronz care mal ales a atras luarea aminte a îuvăţaţilor străini şi a lumel culte. O facem aceasta cu atît mal bucuros, cu cît pe cît ştim, e cu totul necunoscută publicului romîn. Acest bronz admirabil s’a găsit împrăştiat în mal multe bucăţi; dar mulţămită artistului francez Andr6, anume chiemat de guvernul din Atena, statua a fost curăţită, lipită şi restaurată, şi astăzi răsare în faţa noastră tot aşa tinără şi deplină caşi cînd abea e turnată şi cizelată de-cătră autorul el. Impresia ce a produs dela prima vedere i-a şi imprimat uumele de Her-ines, sub care s’a şi popularizat întru cît înfăţişarea generală aducea pe departe cu Hermes, celebra statue originală de marmoră aiul Praxi-teles, găsită acum 25 de ani, decătră archeo-logiî Germani la săpăturile din Olimpia. In multe chipuri fu ea botezată; dar numirea, care pe lingă Hermes mal persistă, este Efebul din Cerigotto. Figura aceasta de bronz, în proporţii mal mari decît naturale, înfăţişază un corp atletic gol, în momentul cînd stă pe piciorul stîng, pe cîtă vreme piciorul celalalt e retras întru cîtva înnapol şi se razimă uşor de pămînt. Braţul stîng să lasă la vale în linie dreaptă, şi numai antebraţul se încovăe şi reiese înafară, cu mîna pe jumătate înclină, cu degetele aduse în-lăuntru caşi cînd ar fi ţinut un obiect oare-care. Braţul drept este întins alături şi are mîna ridicată aproape pînă la înnălţimea fiinţii. Şi cu această inînă ţinea un obiect, care dupăcum arată poziţiunea degetelor nu putea se aibă decît o formă rotundă. Der ce va fi fost ţiind în amîndoauă mînile, pînă astăzi nu se ştie sigur şt nu se explică decît numai prin ipoteze. Unii presupun că cu dreapta ar fi ţinut un măr primit ca premiu pentru biruinţă, s’ati o coroană oferită de zeiţa Nike (Victoria) ori o minge, pre care atletul abia ar fi prins’o. Un alt archeolog presupune că figura noastră re-presintă pe eroul Perseu ţiind în mîna stîngă o sabie, iar cu dreapta fiorosul cap al Meduzei, pe care el o răpuse. Dar orl-ce va fi representînd această făptură de bronz, într’o privinţă suntem cu toţii de o părere: netăgăduita frumseţă care ÎI ridică în-însemnătatea mal pre sus de tot ce are muzeul naţional din Atena şi-I asigură un loc de onoare între relativ puţinele statul de bronz moştenite din vechime. Din prima aruncătură de ochi, ne minunează ţinuta-I liberă şi nesilită, drăgălaşa înfăţişare, adevărul şi frăgezimea formelor sale puternice şi exercitate, dar elegante, măsura deplină a părţilor şi în sfîrşit armonia întregimel, pe care numai dalta lui Praxitele ştie s’o ducă pînă la desăvîrşire. Impunătoare e cu deosebire nălţarea şi întinderea mînil drepte cătră care acest tinăr nobil îşi aţinteşte privirea. Motivul nu e original în plastica elină; dar se presintă sub o lăture deosebită, în chip fericit esecutată. Ne înlănţue ochii şi suntem cuprinşi de nălucirea, că avem înainte o apariţie reuşită. Atîta nevinovăţie şi farmec în es-presie 1 Atîta mlădioşie în mişcare, şi în toată înfăţişarea atîta demnitate şi linişte cel dă, par’ că o firească încredere în sine, resultată din minunatul echilibru al forţelor fizice şi intelectuale! Vedem bine că autorul a căutat, migă-leală, să surprindă toate amănuntele naturale ale corpului fără a fi uitat nimic din mîndreţa si măreţia întregului. Avem încredinţarea, că un zeu e umanizat în chipul celui mal ales tînăr al unei societăţi ideale. Deşi nu e nicăirl, e însă undeva această fiinţă, al cărei suflet, ca mf-reazma unei flori tăinuite, respiră din liniilene-grăit de nobile şi blînde ale profilului său. Nici o afectare, nici un mijloc esterior de ostentaţie şi pozare nu e de observat; ci totul e simplu, simplu în redarea formelor esterne şi simplu sufleteşte. Acesta e, în primul rînd, caracterul care trădează originea clasică a bronzului nostru. Autorul său ni-î cu totul necunoscut; dar oricum el nu poate fi trăit decît sub înrîurirea de aproape a şcoalel attice din jumătatea a doua a seci. al IV-lea dinaintea erei creştine. El cunoaşte de bună seamă capd’operile lui Praxitele, aiul Scopas şi Lysip. Dovadă impresia dintîiu ce a făcut această operă asupra publicului, care l’a asemănat cu Hermes aiul Praxitele şi credin,a unora, că autorul bronzului ar fi Lysip saii Scopas. Motive technice contrazic temeinicia acestor păreri şi fac pe specialişti se caute mal departe pe modelatorul statuel. Dar asta e treaba lor, şi fără de aceasta noi putem foarte bine să ne lăsăm cuceriţi cîteva clipe măcar, de plăcerea de a cunoaşte şi admira o lucrare excelentă, dobîndită din mila şi bunăvoinţa lui Neptun. Căci în ea vieţueşte una din desfătările sufleteşti, cu care ne mal îmbie bă-trîna Eladă, vatra frumosului de altădată, atît de nemilos despoiată de barbaria oamenilor şi a vremel. George Murau. www.dacaromamca.ro Nrul 6, 1904 LUCEAFĂRUL 147 FOI RĂZLEŢE. Ion Ciocîrlan, Pe Plaiu. — Schiţe dela ţară. — Bucureşti, Institutul de arte grafice «Eminescu».'Un volum în 8° de 150 pp. Prefnl 2 lei. Un învăţător, care trăeşte în tihna vieţii patriarchale dela ţară, ne povesteşte cu un real talent*frumuseţile naturii ce-1 împresoară şi traiul idilic şi înduloşetor de trist al celor legaţi de glie. Meritul schiţelor d-lul Ciocîrlan îl găsim tocmai în aceste motive de inspiraţie, pentru cari astăzi sufletul nostru începe să aibă tot mal multe predisposiţil. CîţI-va oameni cu dragoste de neam şi cu glndul limpede au reluat tradiţiile generaţiei dela mijlocul veacului trecut, de-a cultiva literatura naţională şi a da manifestaţiunilor noastre artistice caracterul neamului romînesc. D-t Ciocîrlan aparţine acestei şcoale cu principii sănătoase. Cele mal multe din schiţele volumul sînt pastele, în cari «aerul cald şi parfumat», «mirosul de iarbă înnourată», «murmurul de izvoare», munţii cu florile şi poveştile lor te înviorează şi îţi îngînă imnuri de îndemn la viaţă, Mal găsim în acest volum: zugrăvirea vieţii simple şi senine a inimel ţăranilor romînl şi capitole din mizeria josnică şi respingătoare a poporului dela ţară, îngenunchiat de nevoile traiului zilnic şi de patimi urîte. Aceste «schiţe dela ţară» alcătuesc în întregime un tablou interesant al medlnlul, puţin cunoscut şi nestudiat îndeajuns, din care învăţătorul artist a ştiut să prindă cîte-va note expresive şi care de sigur tăinueşte încă multe subiecte de inspiraţie. Cetitorii noştri, mal cu seamă dascălii, cari în casa lor dau sălaş şi artei, vor putea învăţa mult delaî învăţătorul din PăuneştI în ceea-ce priveşte aflarea subiectelor de inspiraţie şi felul lor de prelucrare; vor ocoli însă păcatul aceluia de a întrebuinţa prea multe provincialisme. Reproducem două schiţe scurte: Cursa şi La Arie, cari pot da pe depliu măsura talentului de care ne ocupăm. T. Cursa. Pe faţa «Pletosului», in luminişul poenel adăpostită de codrul străvechii!, a eşit la păscut întregul cîrd de cal. în Iarba deasă şi mătăsoasă înoată pînă la piept... Epele cu mînzi, mai sprintene şi cu ochi de mamă, nechîază duios şi se duc în pas grăbit după odraslele lor, cari zburdînd se depărtează prin verdeaţa cît el... Cele groase, de-abia purtîndu-şl pîntecele boltit, se mişcă încet, strănutînd cu botul vîrît în bătătura de Iarbă mirositoare... «Ţigan», un drăguţ de armăsar, gras pepene, cu pârul lins strălucitor ca pana de corb, şi cu coama ce curge în belşug de inele de-o parte şi de alta a gîtulul încordat, dă ocol animalelor dragi, tot într’un sburdat... în goana lui de neadormit paznic să opreşte cîte o clipă pe lingă cruduţele-I mlădiţe, le mîngîe, grăindu-Ie frumos în limba Iul de ban tată ... Le face cîte un joc, sărind în două picioare înaintea lor, şl-apol tot într’un galop îşi începe Iarăşi goana de veghere... De-odată însă se opreşte ca trăznit... înţepenit pe picioarele Iul puternice, scoate un sforăit sălbatec pe nările lui de foc şî-apol un nechezat de groază cutremură tot golul munţilor... Toate epele nechîază la rîndul lor şi aducîn-du-şl mînzil la mijloc fac cercul spre apărare de fiare. Cu capetele la centru şi ridicate, privesc speriate peste trupurile lor îndărăt, sforăesc, ne-chlază şi scapără cumplit din picioarele de dinapoi.., Iar volnicul strejar dă ocol cercului de cal în apărare. Nechezul încetează... Nn se mal aud de cît sforăell şi frămîntărl de copite. «Ţigan», oprit din goană, stă mal la o parte. Ciuleşte urechile lui mici, sforăe şi cu ochii aprinşi ca de foc cată spre marginea poenel... Iarba se clatină încetişor, dar nu se vede nimic... Mai dă un ocol cailor şi se opreşte Iar. Iarba tot se mişcă.., Şi făcîndu-şl ocolul de pază tae cercuri din ce în ce mal largi, pînă s'apropie de locul de spaimă... Ceva pegru se mişcă prin Iarbă. Aci se ’n-tinde, aci se face ghem şi se rostogoleşte pler-zîndu-se în desişul înflorit... Cu gînd de iscoadă, «Ţigan», s’apropie de-al binele; dar ghemul de groază nu se mişcă... Sforăind lipeşte botul şi-l miroase. Cu ne închipuită luţală, jlgania sare şi să încleştează de nările calului. Ca biciuit de foc, cuprins de fiorii morţii, o rupe în goană nebună cutreerînd poiana în lung şi ’n lat, cîtu’I de mare. Alb de spume se opreşte cîte o clipă, se înalţă în picioarele de dindărăt, bate îu aer cu cele de dinainte îneercînd a deslipi de la bot fiara şireată, şi apoi, desnădăjduit, începe Iar goana... S’a oprit sub pinul cu coaja crestată din mijlocul poenil... Se bate cu capul şi de o parte şi de alta a copacului, se scarpină cu botul de cioturile eşite din trupul răşinos, dar nu se uju-rează... Se ’nvîrteşte, se ’uvîrteşte mereu, pînă cînd zdrăbit cu desăvîrşire, cade grămadă la pămînt... La arie. Moş Runcu zbate cu zor păiuşul din arie, întorcîndu-1 şi pe o parte şi pe alta, ca să-prăjască soarele..., iar nora-sa ostenită, cu un aer de suferinţă şi de mare grijă pe faţă, îndeamnă pe Bălan să-şî strîngă şi desfacă funia la stejar. Dăduse afară cîte-va rîndurl de pae şi acum nu rămăsese pe arie de cît boabele galbene-auril, amestecate cu un strat gros de www.dacQromanica.ro 148 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1904 spice şi pleavă... Cîte-va roate, şi apoi griul îi bun de dat la lopată ... Prins în treabă, uncheş Runcu, nu băgă de seamă că încă de mult Bălan vîrîse botul în pae, moşmăind după grăunte, iar nora-sa nicăiri.. . Năcăjit foc de atîta zăbavă, dă o furcă lui Bălan, de-1 pune iar pe arie, iar nurorii o chiuitură... • Calul, răzbit, începe iar a stropşi păiuşul în picioare, dar nora nu-i răspunde... O mai strigă odată, dar în loc de răspuns aude un •ţipăt ce vine din dosul clăilor cu paie... Un fior îi străbate tot corpul... Alb ca şi podoaba de păr a capului său vechiu, se îndreaptă tremurînd spre şirele cu snopi... Cu cît s’apropie, cu atît aude mai bine plînsul de copil. Pricepu tot... Alergă în grabă la o arie vecină şi aduse o femeie bătrînă, căreia îi făcu chip să se ducă după stoguri; iar el dădu zor de strînse griul nevînturat la stejar, unde-1 înveli cu o căpiţă de pae ... Cînd eşi cu Bălan din arie, bătrîna îi puse în braţe im voinic nepoţel, înfăşat într’o catrinţă. Moş Runcu îl privi o clipă şi apoi, cu ochii înrouraţi, îl ridică în sus şi zise: — Să trăiască! CRONICĂ Şl NOTIŢE. Asociaţiunea. «Voinţa Naţională» din Bucureşti în No. dela nk\ Martie sub titlul «Ştiri culturale de peste munţi», scrie următoarele: «La Asociaţia transilvană, unica societate culturală cu baze mai largi a Romînilor de peste munţi, a produs o deosebită bucurie terminarea Enciclopediei Romîne. Începută pe la 1895 lucrarea asta a eşit în 25 fascicole, avînd colaboratori din toate părţile locuite de Romîni şi cuprinzînd cîte-va mii de articole de interes general şi mai ales privitoare la poporul romînesc. Este adevărat că în majoritatea acestor articole se resimte graba cu care au fost redactate. Multe au fost traduse, într’o limbă prea puţin curentă, din enciclopedii germane şi maghiare. Se observă în special lipsuri mari în partea literară şi cea istorică a publicaţiunei, — lipsuri provenite din faptul că o seamă din cei mai competenţi publicişti romîni au evitat a-şî da concursul la întocmirea Enciclopediei sibiiene. Nu mai puţin adevărat este că un şir de biografii de bărbaţi mari sau obscuri al neamului sînt tendenţios expuse, unele chiar cu alusii politice absolut nepermise într’o carte al cărei fond trebue să rămînă tot-deauna serios şi obiectiv. Dar totuşi lucrarea îşi are părţile ei bune, în tendinţa de a vulgarisa ştiinţele diferite şi de a servi ca izvor de informaţie în chestiuni culturale. In legătură cu asta ne vine o altă ştire din Sibiiu. Secretarul Asociaţiei, — factorul determinant in activitatea numitei societăţi — şi-a dat demisia încă de astă-vară. Locul său e dispus să-l ocupe un tînăr şi valoros filolog romîn, d-1 dr. Sextii Puşcariu. In jurul d-lui Puşcariu s’aă grupat toate elementele tinere din Ardeal şi cu drept cuvînt, de oare-ce d-sa este autorul unor mult apreciate lucrări de filologie romanică, bun cunoscător al limbeî şi literaturei romîne şi este cel mai indicat pentru postul, al cărui titular este în acelaş timp şi redactorul revistei «Transilvania», organul societăţii, Actualmente d-1 Puşcariu prepară la Viena docenţa pentru universitatea de acolo, cu toate astea însă e dispus a veni la Sibiiu şi a se pune în fruntea mişcăreî culturale mai nouă. Aflăm însă că la alegerea de secretar se fac greutăţi de ordin local şi ast-fel «Asociaţia» poate să fie lipsită de o forţă atît de viguroasă». * * * Reproducem cele de mai sus pentru a atrage asupra lor luarea aminte a celor interesaţi. * * * Un nou bursier al societăţii pentru crearea unui fond de teatru romîn. Talentatul nostru colaborator G. Stoica a obţinut dela numita Societate o bursă pentru a se înscrie la conservatorul de declamaţie din Bucureşti. Felicităm cu căldură pe membrii comitetului central pentru fericita alegere. * * * Anunţăm cu deosebită plăcere cetitorilor noştri, preţioasa colaborarea la revista noastră a distinsului nostru nuvelist şi poet d-1 Duiliu Zatnfi-rescu şi a d-lui /. A. Basarabescu valorosul scriitor despre volumul căruia am luat deja notă la «Foi răzleţe». Mulţămim şi pe această cale distinşilor noştri bărbaţi, pentru dragostea cu care sprijinesc causa noastră. CĂRŢI $1 REVISTE. Ovidiu, prima revistă Dobrogeană, sub direcţia ului P. Vulcan. An. III. Nr. 12 dela 1 Februarie. Un sumar bogat, variat şi interesant. Apare în Constanţa. Romînia Musicală, Nr. 3—4 revisfă artistică-literară sub direcţia Dlui C. M. Cordoneanu. Apare în Bucu-rescî, Str. Olteni Nr. 46. P0$TA REDACŢIEI. Din lipsă de spaţiu, răspunsurile vor urma numai în numărul viitor. APARE: ABONAMENTUL: La 1 şi 15 a fie-cărei luni, stil v. Pe 1 an 12 cor., pe jumătate Preţul unul esetnplar 50 bani. de an 6 cor. In Rominia 65 bani. Pentru străinătate lan 16 fl-aml Redacţia : 7 Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, VI., Str. Vorosmarty 60/a. Tipografia «Poporul Romi.i», Budapesta, strada Vtfrosmarty 60/a. PROPRIETATEA ŞI EDIŢIA REDACŢIEI. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.: OCTAVIAN GOQA. www.dacQFomanica.ro