LUCEAFĂRUL ANUL III. NR. 4. 15 FEBR. ST. V. 1904. Apare în Budapesta la 1 şi 15 a fie-cărei luni. NIC. OTRVA, Oltul (poesie). N. I0RGA, Mărunţişuri istorice Culese în Ungaria (urmare). ŞT. O. IOSIF, Sonet. CARMEN SYLVfl, în luncă, trad. de Horia Petra-Petre-scu (urmare). IOSIF POPOVICl, Tabla dela Lugoj (urmare). VALENTIN BUDE, Epigrame. I. AQÎRBICEAN, Mistreţul (schiţă). Dr. S. P., FoT răzleţe: D. Rnghel şi Şt. O. losif: Traduceri din Paul Verlaine. Cronică şi notiţe .. .. Cărţi1 şi reviste..... Poşta redacţieî....... ' Ilustraţii: D. HÎRLESCU Alegoria de pe copertă şi două ŞtudiT. AVIS. Aducem respectuos la cunoştinţa On. public cetitor, că tuturor acelora cari au binevoit a primi revista noastră pînă la acest număr, dacă pînă în 25 Februarie st. v. nu se vor grăbi a ne trimite abonamentul, pentru ţinerea în bună regulă a Administraţiei, ne vom permite a le trimite chitanţele de încasarea abonamentului pe ‘/2 an (la cei cu preţul redus pe un an) a. c., precum şi a restanţelor pe anii trecuţi, prin poştă. La abonament se vor socoti şi cheltuelile de poştă în sumă de 46 filerî. ADMINISTRAŢIA. Revista Luceafărul se poate cumpăra cu numărul: în Ungaria: Arad — Librăria Sîmtion. Sibiiu — Tipografia şi Librăria Archidiecesană. Budapesta — Societatea Petru Maior (pentru studenţi). în Romînia: Bucureşci — Librăria Sfetea. „ „ Alcalay. Constanţa — Librăria Nicolaescu. laş! — Sucursala Librăriei Socecu et Cie> Braila — Sucursala Librăriei I. Gheorghiu. Craiova — Sucursala Librăriei Socecu et Cie-Ploeşti — „ „ „ „ ABONAMENT: Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi: numai pe un an: 7 cor. în Romînia: un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi, învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. www.dacoromanica.ro OLTUL Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă, Ce ne-a ’nfrăţit pe vecî năcazul Şi veselia de-opotrivă . . . Mărită fie dimineaţa Ce-a săvîrşit a noastră nuntă, Bătrîne Olt! — Cu buza arsă îţi sărutăm unda căruntă. în cetăţuia ta de apă Dorm cîntecele noastre toate Şi ferbe tăinuita jale A visurilor sfărîmate. Tu împleteşti în curcubee Comoara lacrimilor noastre Şi cel mai scump nisip, tu-1 duci, în vadul Dunării albastre. La sînul tău vin, în amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare — Şi vin păstori cu gluga albă Din fluer povestindu-şi dorul — Şi cîte cîntece şi lacrimi Nu duce valul, călătorul . . . Drumeţ, bătut de gînduri multe, Ne laşi atît de greu pe noi, Îmbrăţişîndu-ne cîmpia Te uiţi adese înapoi, Aşa domol te poartă firea Căci duce unda-ţi gînditoare: Durerea unui neam, ce-aşteaptă De mult, o dreaptă sărbătoare. — De mult, în vremi mai mari la suflet, Erai şi tu haiduc, moşnege, — Cînd Domni vicleni jurau pe spadă, Să sfarme sfînta noastră lege; Tu, frate plînsetelor noastre Şi răzvrătirii noastre frate, Urlai tăriilor amarul Mînieî tale ’nfricoşate. Cum tresăreau încremenite, în jocurile lor buiestre, Oştiri cu coifuri de aramă Şi roîbi cu aur pe căpestre, Cînd, la strigarea ta de tată, Grăbeau din codrii la poene, Strîngînd securi a subsuoară, Feciorii mîndreî Cosînzene. www.dacQFomanica.ro 92 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 Sdrobită ’n praf, murea arama . Şi codrul chiotea, viteazul; Iar tu, frâţîne, mare meşter, Biruitor frîngeaî zăgazul Şi ’mbujorîndu-te la faţă, Treceai prin văile afunde, încovăindu-ţi îndărătnic Măreţul tău grumaz de unde. — Slăvite fărmiturî a vremii, De mult v’am îngropat văleatul... Neputincios pari şi tu, astăzi — Te-a ’ncins cu lanţuri împăratul. Ca unda ta strivită, gemem Şi noi, tovarăşii tăi buni, Dar de ne-om prăpădi cu toţii Tu, Oltule, să ne răzbuni! Să verşi, păgîn, potop de apă Pe şesul holdelor de aur; Să piară glia care poartă înstrăinatul nost tezaur; Ţărîna trupurilor noastre S’o scurmi de unde ne ’ngropară Şi să-ţî aduni apele toate, — Să ne mutăm în altă ţară ! Nic. Otavă. MĂRUNŢIŞURI ISTORICE CULESE ÎN UN6ARIA. (Urmare.) O dovadă foarte convingătoare o găsim la Romînii de dincolo, din Ţara-Romînească: în fiece an vedem un însemnat număr de Romînî din Ardeal emigrînd în Ţara-Romînească şi Moldova ; dar numai foarte rar vedem grupe mai mari dintre Romînii de dincolo cari să treacă în Ardeal. Motivul e foarte uşor de găsit, cînd ţine cineva în seamă că fostul Domn muntean Cantacuzino (— Constantin Mavrocordat), între anii 1730 şi 1740 (anul precis nu-1 ştiu) a a desfiinţat solemn şerbia (den iobbagionatum oder die Leibeigenschaft) şi aşa de total, încît în Ţara-Romînească şi Moldova şerbi sînt numai Ţiganii, pe cînd Romînii sînt îndatoriţi numai să dea domnilor lor o clacă foarte uşoară (sehr măssige Roboten) şi o sumă tot aşa de uşoară pe fiecare an. Urmarea este că amîndouă aceste ţări vecine, cînd nu sînt pustiite prin războiu sau năvăliri duşmane, sînt pe deplin înfloritoare (die Folge ist dass in diesen beiden benachbarten Provinzen, in solange sie nicht durch Krieg und feindliche Einfălle verheeret werden, in dem besten Fior stehen); binefăcătoarea natură, prin cultura neobosită a cîmpiilor şi ogoarelor, fînaţelor, viilor, ş. a., dă producte bogate şi binecuvîntate; ţăranul e mulţumit şi el ştie că lucrează pentru binele şi folosul lui numai; se face harnic, — aşa încit e departe de gîndul de a emigra». O altă dovadă că iobăgia sălbatecă e la rădăcina răului întreg e superioritatea «bătătoare la ochi» a grănicerilor. Aceştia-1 mulţămesc aşa de mult pe autor, încît el speră «că se va face dintre aceşti Romînî, încetul pe încetul, un popor viteaz, ager şi de toată bunătatea» (vortreflich). Se dă apoi o statistică a preoţimiî romîneştî. Clerul unit numără: episcopul, 6 canonici dintre cari unul e oeconomus, altul praepositus, un al treilea vicariu. Apoi: un teolog, un notariu, un secretariu consistorial, 40 de archidiaconi şi prea mulţi preoţi. Clerul neunit numără: un episcop, «care poartă titlul de Budanul» ; un «secretariu şi plenipotenţiarii!», un «vicariu general», un «notariQ general», un «archidiacon cathedralis», 18 asesori consistoriali, «cari sînt toţi archidiaconi», 26 de archidiaconi. Şi aici sînt prea mulţi preoţi. Cei din Sibiiu şi Braşov au o situaţie deosebită. Tfc. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904 LUCEAFĂRUL 93 Tribunalul eclesiastlc e marele şi unicul sobor, în cel mic, presidă un archidiacon, în cel mare episcopul chiar sau vicariul, dela care se face apel la Mitropolitul sîrbesc din Belgrad, superiorul ierarchic, sau la patriarchul din Carlovăţ care e mai bine văzut de Guvern. Pentru a se vedea valoarea comerţului de vite cu principatele se dă o tabelă după cifrele luate din «Cammeral-Buchalterey» a Ardealului, pe anul 1768. Exportul se face în cea mai mare măsură prin Turnul Roş (1323 de capete), Oituz (1370 de capete). Prin Gurghiu trec 1151 de vite, prin pasul Buzăului 328, prin Ghimeş 288, prin Bran 182, prin Vulcan 144, prin Bistriţa 126, prin Timiş în sfirşit 86. Suma totală se repartisează astfel: 3563 de bo', 3322 vaci, 2288 juncani, 950 viţei. Preţul fiecărui cap de bou 21 de florini, 20 de creiţarî, vacile şi juncile se socot cîte 10 florini, iar viţeii cîte 2 florini. Valoarea deci a tuturor cornutelor importate în Ardeal din cele două principate e de 67.187 florini, 20 de creiţarî, după socoteala de vamă. Iar după preţuirea măcelarilor (cîte 16, 9, 7, 3 fi.] iese simţitor mai puţin1. Războiul deschis în 1768 între Turci şi Ruşi, n’a oprit, ce e drept, cu totul exportul, dar l-a slăbit simţitor. în 1769 s’a făcut în Ar 'eal o comisie pentru comerţ. Acum cînd s’a restabilit pacea (în 1774) se poate aştepta o creştere a relaţiilor de negoţ cu Ţara-Romînească şi Moldova. Se mai vorbeşte de exportul de postav ţărănesc (Kozentuch), ce se face din Ardeal în principate. Urmează menţiunea cercetării de graniţe în Carpaţi, făcută de locotenent-colonelul de Luxen-stein în 1769—71. Peste această graniţă trec necontenit shismatid (neuniţi) din Ardeal, aşa încît trebue o pază bună.2 1 Acest import crescu pînă la 1780 atingînd cifra de 421.000 de florini (Engel, Gesch. der Walachey, p. 123). 2 Cf. cu cifrele din 1750: 543.657 de neuniţi şi vre-o 25.000 de uniţi (Bunea, Statistica Românilor din Transilvania în anul 1750; Sibiiu, 1901, — din revista Transilvania). Cf. G. Bogdan-Duică, în Convorbiri literare, XXX, partea a 2-a, pag. 634. O a treia statistică ml-a fost comunicată, pentru Convorbiri, de dl Gh. AlexicI, în privinţa numărului populaţiei romîneşti din Ardeal, anonimul îl fixează ast-fel. Uniţii: 60.626 de bărbaţi, 58.604 de femei. Neuniţii: 286.858 de bărbaţi şi 271.218 femei. Aceste notiţe statistice pot fi puse alături de altele, contimporane, pe cari le dă manuscriptul «Geografia 24 (FOldl. 40r 24 szâm)» al Academiei Maghiare, intitulat: «Eine vollstăndige Handschrift tiber Siebenbtirgen» («manuscript complet asupra Ardealului») şi purtînd iscălitura — de proprietar — a lui I. Chr. Engel, vestitul istoric. Aici se dau notiţe interesante asupra însemnătăţii păsurilor pe la 1765. Prin pasul Buzăului se aduc mai mult vin şi porci şi alte vite; «iar alte mărfuri trec rare ori». Despre pasul moldovenesc al Oituzuluî se scrie: «Pe acest drum duc negustorii din Braşov şi Armenii din Gurghiu cele mai multe mărfuri ale lor spre Moldova, şi mulţi ciobani, cari trebue să caute păşuni pe munţii Moldovei îl întrebuinţează». Adesea schimbul între cele două regiuni carpatine se face fără intervenţia banului («nicht selten mit Tausch und Umsetzen»). De un timp e oprit importul de vin romînesc. Cartea tratează întîiu despre Romîniî liberi, din fundus regius: cei din Cohalm sînt şi cărăuşi, şi «mai ales toamna îi afli în toate colţurile Ardealului». Aceştia sînt însă numai puţinii fericiţi, pe lîngă gloata cea mare a nenorociţilor. «în general», scrie autorul necunoscut, «şerbul sau iobagul ardelean e cel mai nenorocit ţeran care se poate afla undeva» («Oberhaupt ist der siebenbiir-gische Unterthan oder Jobbagy in Betracht seiner Situation der ungliicklichste Landmann, welchen man nur irgendswo finden kann»), «un adevărat rob al domnului său». Une-ori i se impune a duce dijma cale de sase, opt şi chiar mai multe zile, pînă la oraşul unde şede stăpînul. Pentru nimica toată, el e aruncat în temniţă, «care e o gaură miserabilă, întunecoasă, supt pămînt, unde trebuie să zacă omul ca o vită ... împovărarea şi apăsarea acestor şerbi din partea domnilor sînt nesfîrjite şi escesele ce se săvîrşesc împotriva lor, de necrezut». De aici vine şi «deasa emigrare în Moldova şi Ţara-Romînească». Cu toată reglementarea condiţiei lor de către Guvernul imperial la 1769, «escesele sînt foarte www.dacQFomanica.ro 94 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 dese, mal ales în ceia-ce priveşte claca şi multe alte supărări». Pentru a înlătura nedreptăţile de clasă ar trebui «un urbariu regulat şi formal» sau măcar «eine normal Cynosur». Şi Ungurii împart această nenorocire cu cea mai mare parte dintre Romînî. La carte eadausă harta, din 1566,alulSainbucus («Hanc Ultra-vel Transilvaniam, quae etPanno-Dacia et Dacia Ripensis, vulgo Sibenburg dicitur, edidit Vienne, Anno 1566 nobilissimus atque doctissimus Joannes Sambucus Pannonius»)1. Manuscriptul fol. germ. 1072 cuprinde descrierea unei călătorii începute la Potsdam lîngă Berlin şi încheiate la Constantinopol. întorsul se face prin Ţara-Romînească şi Ardeal.2 Călătorul, care se pricepea să însemne şi cu creionul multele lucruri nouă ce vedea în cale, şl-a săvîrşit calea între 8 Aprilie 1788 şi Maiu 1792, aşa încît el pare să nu fie altul decît Trimesul prusian von Gotze, locotenent-colonel în armata regală, pornit incognito într’o misiune care era în legătură cu «planul cel mare» de schimbări de teritorii pe care-1 făurise, cu o şiretenie naivă, în folosul patriei sale ministrul de Herzberg. Faptul că autorul acestor note vorbeşte de Diez, ambasadorul Prusiei la Constantinopol, care vine la dînsul cu ştiri politice, de Knobelsdorf care înlocui pe Diez, de curierul Schmidt, pe care-1 trimite cu depeşî la Berlin, întăreşte această părere3. însemnările sînt făcute o bucată de vreme din lagărul turcesc, unde se pomeneşte la 16 Aprilie 1791 presenţa noului Domn muntean —«Wlach-bey» —, Mihai-Vodă Şuţu. GOtze, căci putem acuma să-i zicem pe nume, trece Dunărea, în călătoria de întoarcere, la 6 Decembre şi petrece ziua la Giurgiu, unde-i soseşte mehmendarul, adecă omul domnesc ce trebuia să-l întovărăşească pînă la cel-Ialt hotar. * între oraşe se înseamnă în Ţara-Romînească; «Cam-polongum—Langenaw», «Argisch tempium», «Tergo-viscia—Tervisch», «Bocaretz», «Pitesi coenobium», adecă: Cîmpulung, mănăstirea de Argeş, Tîrgoviştea. Bucureşti, Piteşti. 2 Tagebuch einer Reise von Potsdam aus durch Sachen, Bayern, Steyermarck, Venedig, nach Constantinopol und zuriick liber Bukarest, Siebenbtirgen und Ungarn (mit einigen Zeichnungen) vom 8 April 1788— May 1792,1. 8 V. ale mele Acte şi fragmente, II, pp. 235—6. A doua zi pe la apusul soarelui ajunge la Co-păcenî, unde-i cade ceasornicul în Argeş. La Bucureşti ajunge într'o amiazî, dar fără să poată cuprinde cu ochii vestita privelişte a livezilor şi turnurilor, pe care le ascundea o negură deasă în recea zi de iarnă. «Spre sară Domnul» — Mihaî Şuţu — «trimese la mine pe secretarul său. Sara m’am dus la Ratib-Efendi» — repre-sentantul turcesc la negocierile de pace — «care plecă a doua zi des de dimineaţă. La 11 ceasuri, în ziua de 9, am mers la Domn, care îmi trimesese trăsura şi lacheii săi» — sein Livree —, «cari mergeau lîngă dînsa. Şi sara veni la mine secretarul şi Merkelius» — un Sas, Agent al Austriei în Bucureşti —, «care stătu pînă la 9 şi jumătate. Trimesesem efl la secretar pentru a mă înţelege cu Domnul în privinţa schimbului banilor. Restul serii l-am întrebuinţat cu acest schimb. (A doua zi) am mers la Merkelius, cu Schmidt şi Bok, la masă, şi m’am întors acasă abia după 6 oare. Toată ziua o întrebuinţasem cu împachetatul şi schimbatul banilor şi sara Grecul Codrikas> — Panaioti Kodrikas, secretariul, vestit între cărturarii greci ai timpului1 — «îmi trimese, sara, frumosul (saubere) său răspuns! De şi voiam să plec de cu vreme, cu aceşti Greci şi Romînî merge şi mai rău decît cu Turcii, căci înainte de 10 ceasuri n’am putut pleca». Abia la căderea nopţii e la staţia de poştă a Vălenilor. A doua zi, la 13 ale lunii, caii fiind obosiţi, se fac numai patru oare, pînă la Brătăşanca, unde se face popas dela amiazi pînă a doua zi tocmai. La Cîmpina se ajunge la amiazi, «pe cea mai frumoasă vreme». Iarăşi odihnă: pînă la Braşov mai erau «două marşuri mari». «N’am mers mai departe şi voiam să văd şi puţurile de păcură (die Steinohl quellen), dar era prea departe». După amiazi vin cu Tătarii ambasadei scrisori şi şţiri dela Domn şi dela Knobelsdorf: se dă răspuns. în sara de 16 se ajunge la «Seiac». Abia pe la 7 seara se vede Braşovul, — bagajele rămîind în urmă. Acelaşi drumeţ a însemnat în ms. fol. germ. 1072, II, observaţii geografice şi militare în cursul campaniei, dînd la sfirşit încă odată povestea drumului său de întoarcere în 1792. 1 V. ist. literaturii romine II, p. 37, p. 71, nota 10. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904 LUCEAFĂRUL 95 Despre Severin, atunci numai un turn şi un sat, el scrie: «Turnul-Severin (der Thurm Severi n) stă pe o movilă rotundă. De jur împrejur e o prăpastie săpată, ca un şanţ, peste care numai cu greu s’ar putea străbate. S’a mal păstrat un zid, care e de sigur gros de două-spre-zece picioare, lung de două-zecî şi cinci şi lat (breif) de două-zecî». în această regiune, el vede «foarte frumoşi fagi şi brazi». Cralova i se pare frumoasă — caracteristică generală a oraşelor noastre pe atunci — mai mult de departe. Zimnicea i se pare «passabel»; e o şchelă însemnată pentru negustorii Turci. «Cetim cu curiositate: «Pletroşanî e un sat foarte mare: este şi o casă clădită de-asupra pămîntuluh! Totuşi el găseşte că «satele de pe malul Dunării» adăpostesc şi «oameni înştăriţî», cari au multe vite şi tot felul de paseri în curţile bordeielor şi caselor lor. La întors, el vede Călugărenii, locul biruinţiî lui Mihai-Viteazul. «Lîngă Ialomiţa (sic) e o veche capelă (sic) şi în mijloc o cruce de piatră: locul acesta se chîamă Călugărenî, de bună seamă pentru-că a fost cîndva aici o mănăstire». Podul ce trece i se pare «tot aşa de prost ca acele din Polonia» (noi adăogim: ţară de cultură, aceia). în Bucureşti îl uimeşte mărimea curţilor, acoperirea stradelor cu poduri de lemn. Complimentele greceşti ale lui Kodrikas el le califică ast-fel: «a oferi tot şi a nu isprăvi nimic». Trăsura cu şase cal a lui Vodă i se pare cu totul comună: «în Berlin sînt de sigur o mile ca dinsa» ; cei patru ciohodari cari o încunjură, nu-î impun. «Un om cu minte nu-şî poate închipui cîtă sărăcie şi cîte pretenţii sînt la această Curte». La audienţă, Domnul i eşi înainte pînă la mijlocul odăii «şi se aşeză în colţul din stînga al Divanului»; oaspetele fu poftit pe un scaun. Ise dau cafea şi dulceţi. La eşire, după atîtea pompe, ceauşii... cerşesc la uşă. Iarăşi se face haz pentru schimbarea necinstită a banilor de către secretar şi se învinueşte de neîngrijire mehmendarul. (Va urma.). N. Iorga. SONET. Cînd obosit îmi sprijin fruntea 'n mînă, în ceasuri mîndre de singurătate, — Ca glasuri de tălăngi îndepărtate Şi murmurări de fluere la stînă, — Legende vechi şi cîntece uitate îmi farmecă Iar gîndul şi mă 'ngînă, — Şî-atuncî te simt aproape, dulce zînă, Prilej etern de gîndurî fermecate. O vin-o Iar, şi fruntea-mî însenină Ca 'n alte-dăţî, tu cea de haruri plină, Să uit o clipă tot ce mă 'nspăîmîntă, îmi varsă 'n suflet liniştea cea sfîntă, Să pot cînta, străin de glasul urii, Ca un copil cuminte al Naturii... www.dacQFomanica.ro 96 LDCEAFyRUL Nrul 4, 1904 ÎN LUNCĂ. Idilă romînească de Carmen Sylva. (Urmare.) Astă-zl sufla vîntul atît de rece şi-şi arunca fulgi de zăpadă înainte. Atunci îmi zise el: «Evanghelu 1 La vatra mea este cald încă, a rămas pe ea jăratecul dela lucru şi cărbunii sînt puşi la o parte. Vino! Şi de-odată mă cuprinse puţină teamă. Simţeam, că fac un lucru deosebit trecînd peste pragul casei lui. Şi m’am dus apoi cu el şi el m'a cuprins cu mîna peste mijloc şi mă ducea. Şi eu eram mîndră şi-mi gîndeam: «Sărmana Evanghelu are acum pe cel mai frumos dintre flăcăi si inelul cel mai frumos din întreg satul este al ei 1» Şi pe prispa casei lui zăcea o rază de lumină roşietică, care venea dela vatră şi părea că este o rază de soare, pe care a uitat-o soarele, cînd a plecat să se culce. Şi noi ne-am aşezat mai întîî pe pragul uşii, ca să-l pot netez cu mîna şi Soare zise: «Evanghelu! Asta-I pragul tău, asta-I casa ta, aici să stai tu în braţele mele şi să fi fericită şi să n’ai altă grijă, decît numai dragostea!» — Eu nici că puteam vorbi, atît de tare îmi bătea inimi. Apoi ne-am sculat şi am intrat în casă, lîngă vatra caldă. El mî-a ţinut mînile şi picioarele în apropierea jăratecului şi mi le-a încălzit şi m'a apucat şi m’a aşezat în poala lui şi mi-a grăit încetişor şi mî-a povestit atît de multe despre dragoste, încît eram ameţită. Nu mai ştiu bine ce mi-a mai spus apoi, căci eram zăpăcită şi atît ştiam, că-1 plac mai mult, decît ori ce mai mult, chiar decît pe însuşi soarele, căci el îmi este soarele meu. Aşa trebue să simtă şi florile la prima rază de soare, aşa, precum m’am simţit eu la căminul şi în braţele lui. întiia rază de soare în viaţa mea. Atît de caldă. Vai, atît de caldă. Atît de bine n’a avut-o Evanghelu încă nicî-odatâ în întreaga ei viaţă. Căci soarele nu era numai soarele ei. Şi soarele nici nu putea să-i vorbească şi nici să mă aibă singură pe mine dragă, că:i el iubeşte lumea întreagă. Dar Soare pe întreaga lume mă iubeşte numai pe mine. El n’are altă floare, eu n’am alt soare. Noi ne avem dragi. Cînd ne-am dus dimineaţa amîndol la lucru, luna stătea încă pe ceruri şi era atît de rece si singurică şi noi începurăm a rîJe ş a zice: «Uite, lună, noi suntem doi şi tu, sărmana de tine, tu eşti singură de tot!» * * * Cele-lalte fete mă pizmuesc pentru frumosul Soare. Toate l-ar plăcea şi se uilă la mine cu ochi răi şi zic, că nici n’aş fi fost vrednică de aşa noroc, ca să se uite la mine Soare. Şi dacă ar mai şti ele, că pot să stau pe vatra lui şi că mi-e cald, pănă ce ele m’au lăsat de atîtea-ori să stau în frig şi, dacă tremuram de frig, ele rîdeau şi-mi spuneau: «Joacă, Evanghelu, că te vei încălzi. Locul Ia cuptor nu-i pentru tine. Acolo e locul copiilor casei şi nu al străinilor!» Şi dacă nu ţeseam destul de iute, mă băteau. Dar de cînd le-a ameninţat Soare, nu mă mai bat. Mă apără şi pe mine cineva acum, pentru întîia oară. încă nu m’a apărat nici-cînd nimenea. Din potrivă, dacă-mi făcea cine-va rău, rîdeau toate cele-lalte fete şi se bucuraţi. Acum nu se mai atinge nimeni de mine. Căci acum sînt a lui Soare şi Soare este al meu! Astă-zl, cînd era să ne despărţim, era zăpadă mare, adîncă, o zăpadă, de abea am putut ieşi din colibă şi atunci am rîs şi am zis, că cerul a trimes zăpada, ca să fim siliţi să rămi-nem tot lîngă olaltă şi nici să nu ne poată găsi cine-va. Căci oamenii nu înnoată prin zăpadă pănă aici, dacă le ajunge zăpada pănă la brîu. Iepuraşul meu e vecinie cu noi, stă bucuros lîngă cuptorul cald şi-şi spală boti-şorul. Şi Soare are tot-deauna cîte ceva pen tru iepuraş, cîte-odată cîte o foaie de varză saQ alt-ceva, ce mînîncă bucuros şi atunci şi iepuraşul se bucură dinpreună cu mine. Adese-ori îl las de tot în grija lui Soare, ca să nu i se întîmple nimica şi să nu plîngă, că am un animal, eu, care n’am nici un alt adăpost, decît pămîntul gol. Soare a cumpărat pentru noi un covor călduros din piele de capră şi noi ne aşezăm pe el, e cald şi bine şi-apoi www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904 LUCEAFĂRUL 97 rîdem, dacă vîntul urlă şi flueră pe afară, Iară noi o ducem bine. Nimeni n’o are atît de cald, ca noi Căci noi trebue să ţinem focul nestins pentru dimineaţă. Cit de frumos este Soare cînd suflă în foc şi-I cade părul peste ochi şi ochii-I strălucesc de jăratic, ca şi cînd ar fi numai aur. Atuncea îi netezesc părul şi el rîde şi-şî arată gropiţele. El e zdravăn şi ştie învîrti bine ciocanul şi totu-şl face lucruri atît de mititele şi drăguţe, ca şi cînd le-ar fi făcut o mînă de femele! * * * Mî-a spus, că la primăvară vom fi bărbat şi nevastă. Va fi mal frumos atunci, decît acum? Mă tem însă să nu se întîmple alt fel, căci mal fericită ca acum nu pot să fiu. Sînt atît de fericită, încă cu mult mal fericită decît fulgii de zăpadă, cînd joacă şi se rostogo'esc, şi cînd le cîntă vîntul, ca să poată juca mal bine. ErI seara lucra încă, cînd am venit, şi ciocanul răsuna pe nicovală ca o muzică. Şi-am început, atunci, să-î joc în sunetul ciocanului şi cîocanu-i suna tot mal repede, şi eîi jucam tot mal repede, pînă ce sburam ca o pană, şi el m’a prins atunci în braţe şi m’a aruncat în sus şi m’a sărutat şi a început să joace cu mine în braţe şi să rîză şî-apol m’a lăsat să alunec pe frumosul covor de piele de capră şi s’a jucat cu mine, şi iepuraşul se juca şi el, şi noi rîdeam şi eram veseli. Şi rîdea şi focul, pe care l-a uitat, să-l acopere, şi lumina asupra noastră cu toată flacăra, şi în căşcloară era atîta lumină, ca şi cînd ar fi fost ziua albă, şi noi eram atît de mulţămiţî, că era noapte, şi că putem petrece împreună noaptea întreagă. Şi adorm pe pieptul lui, în braţele lui, şi-I simt bătaia inimel, cîte-odată-I bate aşa de tare, atunci mî-aşez mîna în dreptul ei, căci îmi pare, că i-ar fugi inimioara departe de mine, cînd i bate prea tare. Ca şi cînd s’ar îndepărta el de mine. Şl-apol mă cuprinde o groază. Căci dacă ar fugi inimioara lui dela mine, atunci aşi muri, n’ar mal fi trai pentru mine. Pentru întîla oară am ceva pe lume, pentru întîia oară am pe cineva şi să mi-1 răpească nu poate nimenea, nimenea, nimenea. Şi nimeni nu-mî poate cere înapoi inimioara lui, căci n’am furat-o dela nimeni. Fetele spun, că aşi fi furat-o dela ele şi să nu-mi aducă noroc. Atunci încep să rîd. Cînd l-au putut avea nu l-au dus dorul şi ziceau, că el este copil din flori şi-! despreţuîau şi numai atunci gîndeau, că ar fi bine să fi nevasta argintarului, cînd vedeau lănţişoarele cele frumoase. Alt-fel era dispreţuit şi deja de pe atunci era el soarele meu, dela care-mî atîrna viaţa. Este al meu, Soare este al meu. Soare este singur al rneîi. Şi nimeni nu mi-1 poate lua. El rîde, de cîte ori mise face teamă şi-mi zice «Ele nici că mau dorit, nici chiar mamă-mea na întrebat după mine. Ce vreau dar dela mine?» * * * Mî-a desfăcut părul şi s’a mirat, că-mi cădea pînă la pămînt şi apoi m’a învelit cu el şi mî-a spus că am o manta regească din catifea neagră. Şi î-am spus atunci: «părul meu este ca pana corbului şi tu aî păr ca razele de soare» şi el a rîs şi s’a învelit şi el în părul meu şi zise că s’a făcut noapte, soarele s’a ascuns în noaptea părului meu. Şi mi-a spus, că-ml miroasă părul atît de bine, că miroasă a flori şi a pădure şi s’a jucat cu el şi eu m’am bucurat, că am şi eu ceva, cu ce-1 pot bucura. Alt-ceva n’am nimica cu ce să-l cinstesc, dar părul meu i aduce bucurie şi Soare îl despleteşte în fie-care seară şi se joacă cu el şi-l laudă şi: ascultaţi! Acum mî-a făcut un pieptene de argint, pe care să-l pun în păr. Şi e atît de frumos. Şi de oare-ce aşi fi văzut bucuros cum îmi stă, mî-a cumpărat din tîrg o oglingîoară şi ml-a arătat cît îmi stă de frumos pieptenele în părul meu. Mal trebue să mă şi piepten cu el, şi apoi ride şi-mi arată gropiţele. 1 place mult, cînd prinde pieptenele bobotala focului şi dacă sar din părul meu scîntel şi părul, se face tot mal bogat, mal bogat sub pieptenele de argint. în urmă stă pe loc şi nu-l mal pot descurca şi atunci el ride. Şi apoi îmi spune, că sînt vîntul ori norul de dinaintea vîntuluî, norul negru, care sboară ca gindul şi care se desface apoi în unde .ie ploae uşoară. Cite-odată mă ceartă şi atunci plîng şi apoi îmi sărută lacrimile din ochi şi rîde şi-mi zice, că m’a certat numai din glumă, că a voit să vadă cum plouă norul cel negru. Şi cu toate că ştiu asta, totuşi mă înspălmîut, de cîte-orl mă ceartă plîng şi el rîde, pentru că-mî rămîn lacrimile pe gene şi ele sînt prea groase, nu pot să lase să cadă, lacrimile, ca să mi le poată săruta el. Cîte-odată plîng numai fiind-că au fost oamenii răi şi apoi vrea el să ştie, unde in’au lovit si-mi sărută locul şi nu mă mal doare. Bucuros mă las bătută, numai să mi sărute el! (Va urma.) Trad. de Horia Pelra-Petrescu. www.dacQFomanica.ro 98 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 TABLA PELA LU60J. Ni se impun încă cîte-va lămuriri înainte de a trece mai departe. Pe pag. 43 avem cele 72 nume a luî Isus Cristos. Greşala cu a se se reproduce şi aici. Esplicarea senzulul acestor nume: «dacă cine-va le are şi le poartă cu sine, va fi ferit de toate relele» nu e corectă. Pe Tabla dela Lugoj avem alt text, ca pe cea a lui Tihonravov. Pe Tabla dela Lugoj se spune: cine le are şi le poartă cu sine cu cinste, va fi de tot răul mîntuit. La Tihonravov avem cum am spus eu, va fi mîntuit şi curăţit. Rog să nu mi se cetiască printre şire. Pe alte table, ce au fost trimise dlui consilier aulic V. lagii, avem: ori ce om le are şi le poartă în cinste cu sine, va fi mîntuit de tot răul . . . şi de diavol. în cazul dlui Hajdeu avem: voici Ies noms de Jesus-Christ; quiconque Ies por-tcra sur soi en voyage, tant sur la terre que sur la mer, sera preserve de toutes sortes de dangers et de părils, qui Ies dira avec foi et devotion. Şi acum mă vor dispensa de traducerea franceză lectorii. Ultimul punct pe care-1 ating de rîndul acesta e cel cu întoarcerea la sîrbie. Prea se subtrage vorba «cu cetitorii cu luare aminte». Mă creadă dniî cu tablă, că am recetit capitolul III. despre părerea dlui Bejan «reprodusă cu autorisaţiunea» cuvenită «în întregime». Punctul 2 din părerea tuturor cetitorilor cu anul e redus la zero. Punctul trei va fi analisat, cînd voi ajunge la punctul dlui Branişte referitor la această chestiune. Rămîne deci punctul prim: «cine şi unde a sculptat această tablă». Răspunsul se refere de-ocam-dată numai la loc, fiind-că de sculptor nu poate încăpea vorba, căci locul care ar fi purtat secretul numelui autorului tablei după dnii Bejan-Branişte nu se poate susţinea serios. Despre cunoştinţele autorului călugăr (argumente tot exsilentio) avem idee destul declară, dacă-i privim cu pătrundere pedantă opera. Că ştie romîneşte e drept, dar că «a ştiut bine şi limba slaveană» n’o mai cred. Şi aceasta o au comentatorii tablei tot dela specialişti. Că nu merge logica cu originea l*î bănăţeană e mai mult, decît clar. De mănăstirele de cari se pomeneşte, dovedeşte alît, că dl Bejan se interesează de istorie, cu ce competinţă cade din resortul specialităţii mele. Şi acum ad fortissi-mum. Se ceteşte pe pag. 20. »De altă parte în textul slavean (de unde şi această vorbă, nu doară cum-va dela Slavianski?) se află unele cuvinte, cari numai în Serbia sînt în us. Nu s’a putut deci face tabla nici în Moldova, nici în Valachia, nici în cele-lalte ţări locuite de Rominî, pentru-că pretutindenea rugăciunile şi (Urmare). cărţile bisericeşti sînt scrise în limba curat paleoslaveană. Altcum chemarea filologilor va fi: a constata mai esact locul, unde s’a vorbit limba tablei». Pasagiul acesta arată ce păreri gratuite publică dnii dela Lugoj. Nu pot destul să mă mir de unde scot argumente de o forţă atît de şubredă. Dacă ar fi lucrurile de mai sus adevărate ar răsturna toate cunoştinţele noastre despre cărţile literare din trecut. Nu e drept că ele ar fi scrise în limba curat paleo-slaveană (vorbă inventată !) Avem doar o sumedenie de redacţiunî de texte bisericeşti. Limba veche bis. se numeşte: Altkirchen slavisch, Altbulgarisch şi AItslovenisch. Acum să satisfac ultima dorinţă în această afacere a dlui Bejan cu chemarea filologilor. Unde s’a vorbit şi limba cum stă scrisă rău şi fals şi ciungărit pe tablă e greu de spus, eu cred că nicăiri nu s’a putut vorbi o astfel de limbă. Motive sînt si pentru, dar mai multe contra. După-ce mi-am fost încheiat şi espediat deja observările asupra traducerii din limba slavă, înţeleg din un articol anonim (se spune că autorul ar fi dl dr. P. Barbu) că traducătorul din slavă a fost dl Iosif Bălan. Autorul anonim incriminează în Foaia Diecesanâ nr. 50 anul 1903 pag. 6, coloana l-mă pe dl Bejan pe motiv că «retace acest fapt». Chestia judecătorească nu ne priveşte. Voesc însă să spun cîte-va vorbe despre dl Bălan. D-l Bălan e profesor de economie la institutele diecesane de pedagogie şi teologie în Caransebeş. Afară de articole de economie rurală, publicate prin Calendarul Ro-minulul, vedem şi lucrări istorice şi filologice eşite din peana d-sale. La istorie nu mă pricep. Dar ce publică referitor la filologie e tendienţios şi falş. în ştiinţă însă există morală. Şi nu e permis nici odată să induci în eroare neamul şi cu atît mai puţin să seduci vecinii. Capitalul filologic a dlui Bălan e cît se poate de slab. în cinstea mea de scriitor, fără interese şi pretenţii convenţionale şi utile, trebue să protestez în contra unor atarl apucături. în cartea dsale «Numiri de localităţh, Caransebeş 1898, dl Bălan se prinde de nişte lucruri de tot grele. Psihologiceşte se justifică greşelile dlui Bălan, pentru-că minuni de aceste se fac la mai multe popoare. Nutnirele de locuri e ramura ce mai grea de studiat din filologie. Şi fără cunoştinţe serioase e păcat de orî-ce clipă ce o risipeşti întru nimica Tot aşa sînt şi Numele de familie, despre cari a publicat dl A. Viciu minuni teribile în Biblioteca Unirii, Blaş 1902. Atît dl Bălan, cît şi dl Viciu sînt posesori de cunoştinţe egale cu nimica. Nu înţeleg www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904 LUCEAFĂRUL 99 de ce se ocupă de lucruri, cari nu le pot servi la nimica, cari încurcă şi fac rău ştiinţei ro-mîne. Cred că trebue să trecem şi noi, cel afară de graniţele regatului romîn, peste pornirile sufletului şi să lăsăm să vorbească mintea în ştiinţă. Despre cartea dlul Bălan a eşit o critică aspră în Magyar Nydvor XXX, 521—523 (anul 1901) de dl Oscar Asbotli, profesor de limbile slave la universitatea din Budapesta. Critica e severă, dar e meritată. Cuvintele cu care încheie dl Asbbtli critica sint caracteristice. Le dau în original şi în întregime : «A szerzd utolso mondâsa utân biîcsut is vehetiink tâle, (dl Bălan a afirmat pe pag. 26: Romîniî sub influinţa regresivă a sunetului n oale z ati făcut din gi (gy) ci) abbol mindenki vilâgosan lâthatja, hogy nem nyelvesz. Hogy miert foglalkozik megis nyelveszkedessel es miârt a nyelveszetnek âpp oly nehez kerdeseivel, amilyenek egy soknyelvu es viharosmultiî orszâg helynevei, azt nem tu-dom, de azt tudoin, hogy csak annyi tiirelem-mel âs szorgalommal mas teren, amelyen talan jărtas, igen hasznos munkât vegezhetett volna, mig igy tobb mint meddo munkât vegezett, âr-tott, teves nâzeteket terjesztett abban a kbzon-sâgben, amely a Biblioteca Noastră-1 (a kis nepies konyvtârt, amelyben a fiizetecske napvi-lâgot lâtott) olvassa. teves nâzeteket nemcsak a magyar helynevek eredetârol, hanem, a mi na-gyobb baj, a magyar tudomâny megbizhatbsâ-gărol is » Slab certificat de aptitudine pentru dl Bălan şi dsa tot nu se lasă de filologie. Ce-a spus dl Asboth subscriu cu inimă curată şi-l rog pe dl Bălan să-şi cultive mal bine ec mo-mia raţională de morcovl-fasole, etc. Filologia e ingrată. Numirele de locuri sint nemulţumitoare şi apoi chiar atacă autoritatea cuiva. După acest excurs putem să ne întoarcem din nou la tablă. 5. E vorba de grafia la Romînl. Ce-am spus în rîndul trecut su>ţin şi acuma. Afirmaţia mea nu a resărit sub peană din gunoiul materiei de scris, ci e vorbă de o convingere pe care am cîştigat-o parte din prelegeri pe la universitate: 1° în Lipsea la dl Leskien, pe care-1 citează şi dl Adamescu, 2° In Viena la dl Jagic, 3° din munca mea privată. Am avut în mină manualele şi monumentele de paleografie, am văzut cu ochii pe la mormintele Domnilor prin mănăstirile din Bucovina inscripţiile1, am privit cu de-amăruntul diferite codice vechi slave şi romîne şi am studiat în fine şi părerile scriitorilor romîni. în chipul acesta cred, că mi-e permis a vorbi mai cu positivitate, ca dl Ada- 1 Dl Kozak profesor la univ. din Cernăuţi publică o lucrare monumentală despre aceste inscripţii sub titlul: Die Inschriften aus der Bucovina. A ap. I. voi., dar nu-I încă în comercifl. mescu şi dl Faulmann călăuzii dlul Branişte. Ce pot acum spune nu e mal mult decît să amplific afirmaţia mea — bazîndu-o pe nişte autori, — cari ilustrează starea faptică. Paleografie romînească n’avem. Dl Hăşdeu face o fericită promisiune în Cuvinte din Bătrînî I. 3, «Specimenele fotografice se vor publica deosebit într’un tractat de «Paleografia Slavo-romînă». Eu pînă azi n’am văzut acest tractat. Am in-zistat asupra acestui fapt, fiind-că dl N. Iorga în La vie intellectuelle des Roumains en 1899 pag. 45, cînd scrie : «L’idee de la paleographie slavonne et roinuaine n’existait meme pas diez nous, et or sait que jusqu’â ce moment per-sonne n’a rien publiâ â ce sujet» e prea sever. Fapt e, că cel puţin azi, dacă n’avem o paleografie întreagă, avem totuşi emise diferite păreri despre încetăţenirea alfabetului slav la Romînl. Dacă am spus că: «a scormoni din cenuşa neştiinţeî teze fără suflet, fără corp, cum e explicarea scrierii la Romînl de dl Sbiera, e greşit şi chiar ridicol» n’am avut intenţia să atac pe nimeni. E o pornire izvorită din convingerea mea ştienţifică şi mi-e datorinţa să înlăturez păreri greşite. Că teza dlul Sbiera e fără suflet (o expresie izvorită din inima poporului) ne-o dovedeşte faptul, că însuşi autorul rezumîndu-şl părerea, rosteşte voluntar vorbele despre «opiniunea noastră, orl-cît de hazardată s’ar părea ea la prima vedere...» (vezi Codicele Voroneţean, Cernăuţi, 1885, p. 297) şi că e fără corp o adevereşte dl Adamescu, tot atît paleograf ca dl Sbiera, cînd ne spune: «Această părere însă nu e dovedită pînă acum» (vezi Adamescu,, Noţ. de Ist. limb. şi lit. rom. ed. III, p. 52). Din aceste două premise urmează aceea ce ne spune dl Ov Densuşianu : «Nu mal insist asupra atenţiunel pe care o dau, de altă parte, unor fapte fără importanţă, ca de ex. părere! că alfabetul cirilic ar fi fost găsit de un Romîn, părere cum se ştie a dlul Sbiera şi pe care autorii o reproduc cu obser-vaţiunea că «nu e dovedită pînă acum» — şi cred că nu va fi nicî-odată. Ce pot folosi asemenea lucruri elevilor, cînd ar fi trebuit mal curînd să li se spună alte fapte, cunoscute şi definitiv stabilite? (vezi Sămănătorul, Anul II, Nr. 28, 13 Iulie 1903, p. 438/9, în articolul: Din literatura didactică). Nici elevilor nu foloseşte teza dlul Sbiera, dar nici dlul Branişte, care: nu ştie de cînd scriu Romîniî cu cirile şi cum au scris înainte de cirile. Spiritul limbelor slave ne poate dovedi, de cînd scriu Romîniî cu literile cirilice. Cum au scris înainte e chestie de metafisică grafică. N’avem nici un moment şi aşa să dibuim în întunerec, n’are nici un scop. Am pomenit de părerile dlor Hăşdeu, Bărbulescu şi Bogdan. Dl Hăşdeu în Magnum Eiym. Rom. II 2202 spune că Romîniî ar fi www.dacQFomanica.ro 100 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 împrumutat alfabetul dela Slavi prin sutele X—XI. Dl Bărbulescu în teza dsale de doctorat scrisă sîrbeşte: Fonetica alfabetului cirilic în scrierea romînă din sutele XVI—XVII p. 6 (Agram 1899) spune că procesul de împrumutare s’ar fi făcut mal iute în suta a XII. Dl Bogdan, profesorul dlul Bărbulescu, din această legătură am putut vedea o relaţie intelectuală între măestru şi elev, în articolul dsale, cît se poate de priceput şi toine ştiut: «Dela cine şi cînd au împrumutat Romînil alfabetul cirilic?» în Omagiu iul Titu Maiorescu, 15 Febr. 1900 p. 585—594, emite părerea că Romînil ar fi împrumutat alfabetul dela Bulgari pe vremea cînd s’aîi format principatele romîne în suta a XIVa. Dl Bogdan excerpează toate urmele de prin documente din suta a XIV—XVIa, de unde apoi începe mal slab dl Bărbulescu, care pune prea mare preţ pe Crestomaţia lui Gaster şi îşi închee observările cu suta a XVII. Avem va să zică studii despre urmele de scriere romînă din suta a XIV—XVII. Cuvintele dlul Bogdan pe pag. 594 op. cit. cari închee părerea dsale sînt: «Epoca împrumutului coincide deci, în mod foarte natural, cu înfiinţarea voevodatelor romîne din stînga Dunării şi cu introducerea literaturii bulgăreşti la Romînl. O soluţie mai potrivită a acestei chestiuni e greu de găsit». Par’că vorbele dlul Bogdan tot lasă un gol în firmitatea părerii dsale. Aşi avea multe observări obiective de făcut, dar faptul acela ar duce răspunsul meu prea departe. Nici locul, dar nici mijloacele «Luceafărului» nu ar putea cuprinde analise de grafie, cari ar stoarce izvoarele lui. E multă pricepere şi pătrundere în articolul dlui Bogdan, dar totuşi par’că sînt motive de a presupune că epoca stabilită de dsa, adecă suta a XIVa , e prea. tîrzie. Medio bulgara începe dela sfirşitul sutei a XIa şi ţine pînă la suta XIVa. Avem cum se vede un cîmp vast de trei secoll şi apoi putem lega de urmele grafice diferite observaţii, cari ar mal îmbătrîni scrierea la Romînl. îosif Popovicî. (Va urma). EPIGRAFE. Unei studente platoniciene. Cu greu putem găsi la Plato Ceva, ce n’ai admite tu I îţi place tot ce-i dela dînsul, Amor platonic însă, nu. Monologul unui beţiv ajuns la abulie. (Lipsă dc voinţă.) Că pot, să vreau, să nu mai beaîi, O spun pe şleau. Dar eu nu vreau, să pot, să vreau, Să nu mai beafi! Unei studente Aristotelice. (Peripatetice.) Aristotel ţî-e filosoful, Din el citeşti în budoar: Peripatetico modernă — Pe trotoar! Spre apărare advocatului M. L-acuzi pe M., că multe crime Şi mari pe conştiinţă are; Din parte-mi cred peste putinţă Ceva să aibă pe ce n’are. Cugetare de Anul nou. Tot ce damelor le-aduce Anul noii, nu face-un ban! Fete, văduve, neveste Au îmbătrînit c'un an. Valentin Bude. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904 LUCEAFĂRUL 101 MISTREŢUL. Văzînd că nu se poate mîntui de no!, badea Ion deslegă sacul cu poveştile: — Focul topea lacom lemnele uscate, ce trosniau împroşcînd cu scîntel cele trei mîţe sure ce se grămădiau jigărite, torcînd încet, pe aşezate, în gura cuptorului, pe vatră. Cite-odată flacăra de pară se înăduşea, şi atunci se auzia cîte-un şuerat straşnic, cum şueră şerpi din limbile lor de foc. Ne grăesc de rău duşmani, — mă gîndiam, nu le-ar sta bucatele în gît! — Vîntul scormonia în streşina de paie a casii şi fluera cu o mulţime de întorsături din hornul Toate trei mîţile se ascunseră sub vatră, şi priviau pîndiş cu ochii lor gălbui, înpăinjeniţi de somn, la grămada de pe scaun. Ciobanul îşi scutura mereu cojocul pe umeri, măturînd chilia. Era roşu cu frunte cu tot. Eşîa frigul din el şi din cojoc, de-1 simţiai. .. — Să nu te miri, bade Ioane, — zise — dar să fiu hoţ de-am maî mîncat aşa puiu de frig. — Acolo cu oile în vale e la adăpost: . . Da cînd eşî pe măgură, măi tete, numai te pomeneşti cu un vîntuleţ subţire, care te taie pănă la oase. Ce-i crivăţul pe lîngă el ? Nu mi-am D. HlRLESCU: Studiu. înalt. Dregeam neşte opinci, ţintuindu-le la călcîe două porloage cu cuie de s'rmă, subţirele, cînd aud afară la uşă, pe cine-va strănutînd, apoi tuşind de vre-o trei ori, în vreme ce-şi scutura opincile îngheţate, tropotind îndesat lîngă prag. Uşa se deschise. — Măi, să duce veste de vremile astea! De cînd eşti pe lume! Si vîntul te taie şi zăpada te acopere şi gerul te îngheaţă ... Pful, î,... i... a! — şi-şi duse de supt cojocul miţos niîna goală, numai în cămaşă, şi-şi netezi musteţile, umezite de căldură. îsi smulse căciula roşietică mare cît o rotiţă de plug, şi o trînti pe un scaun. îndesat căciula? Da să-mi ese capul prin ea! Nu mi-am strîns cojocul, zici dumneata? Da să crăp de tecăruială si nici alta! Şi doar crezi că am venit încet? De cîntecul scărţăit al omătului îngheţat, s’ar fi mbărbătat şi un ţigan, aşa tărăboi făceam prin zăpadă . . . Ce, că ce maî lume; ţigan să fi acum şi apoi cîntă cuce la primăvară cît îţi va plăcea . . . Hui, hui, «î-îuh« — şi se cutremură ca de o descărcare nervoasă, în tot trupul, cît era de mare. Apoi se trînti pe un scaun cu spătează, pocnind din limbă de vre-o trei ori şi scoţîndu-şî băşica cu tăbac şi pipa de după şerpar. www.dacQFomanica.ro 102 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 — O, bată-te Bucure să te bată! Ce, să te bată? Binele să te bată! Una zic eu şi să duce, — dar bun e Dumnezeu de nu te-or afla vre-odată înţepenit stan pe celea coaste, cum şl-a aflat ţiganul calul, ce-a eşit'să pască în luna Iul Gerar. — Dar bine omule — zic — nu potî lăsa şi tu pe vre-un hajmandău dintre cel ficiori să vie în sat, şi tu să cam mai păzeşti tîrla? Crezi că eşti junişan şi acum? — Dta, bade Ioane, — zice — eşti făcut — Şi ce veste să fie aceia, măi Bucure? Nu cum-va v’a întrebat de sănătate jupînul lup, astă noapte? — Nu, moşicule. Dar uite ce-î. în pădurile de cătră Rupturi de cînd s’a crăpat de ziuă tot ham-ham, ham-ham şi dă-i înainte tot aşa şi Iar aşa. Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo, zic cătră Gheorghe, — îmi şti dta ficiorul. Gheorghe nu zice nimic, se duce, în-cunjură odată oile ce zăceau în turişte şi vine iar lîngă mine ... — Eu nu ştiu ce să [fie D.&HÎRLESCU: Studiu. aşa într’o dungă, dar ştiu că nu m’aî lua aşa peste picior, de-ai şti că ce veste-ţî aduc 1 Ci Ia dă-mi neşte tăbac, că uită nu mi s’a umplut pipa, ardere-ar în fundul Iadului să ardă. Ce crezi, cît trage de pe mine pipa asta pe an. Doi cîrlanî, zici? Mai pune şi trei mioare şi apoi ai gîcit, numai ce-I drept şi strungarii îl fac cu ochiul. I-am dat de şi-a tecăruit pipa. El trase un ochiu de jar în cuptor, îl luă pe palmă săltîndu-1 şi-l nimeri în gura pipii, îndesîndu-1 cu unghia dela degetul cel mare. tată, dai lucru bun^nu Jpoate [fi. JCînii Jbat ca la om, şi-s mulţi şi de cînd tot [bat. S’a fi slobozit vre-o jigodie între ei. — Lătratul rar răsuna tare în tăcerea adîncă. Cînii noştri îşi ridicară boturile în vînt, ciuliră urechile, şi tunde-o neică, ca neşte săgeţi ce lunecă de asupra zăpezii. Strigat-am noi, chiuit-am noi, fluerat-am noi în urma lor, dar par’-că ei n’aveau altceva, decît să se întoarcă ? Aşteptăm noi, aşteptăm, aşteptăm. Cînd numa-I iată că se întorc dulăii toţi cinci. Ajunşi, trei au început să latre şi doi să urle. Ce semne vor mai fi www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904. LUCEAFĂRUL 103 şi astea ? Mă Gheorghe, — zic, tu să te sul pănă în măgură, de unde vezi bine pădurile de cătră Rupturi şi să iscodeşti ce petrecanie-I pe acolo. Dar n’apuc să gat bine vorbele, cînd se auzi de-odată un tropot ca şi cînd ar alerga o stavă întreagă, după muchea dealului, şi trel-spre-zece, zi treispre-zece mistreţi, pasămite-o scroafă cu purcel — în şir trecură, ca o săgeată pe din jos de oile noastre şi se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, mâi tete, şi pe strungar au început să-l scuture frigurile. Am mai văzut eu mistreţi, dapoî aşa! Scroafa de n’a fost mai mare, ca măgăriţa noastră, apoi nici n’a fost de loc, iar purceii ca noatinii 1 Purceii dracului. Aşa purcel? — Cînd s’au depărtat de-o puşcătură de noi, cel trei cînî, cari au lătrat înainte s’afl luat glonţ după ei, dar cînd a fost la marginea pădurii dihania ceea mal mare s’a întors ca fulgerul după ei. Cînii schelălăind se întoarseră, pe cînd groaza de porci se adînci în pădure. Dumneata eşti pădurar, mergi şi-î caută. — Şi ce gîndeşti, doară, că i voiu lăsa acolo? Pagubă numai că n’aî venit mai de dimineaţă, îmi opriam şi feciorul acasă şi mergeam amîn-doi. Cu două focuri tot eşti mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău aşa... Chiar mi am gătat opincile, acum dar Ia drum. Capse noaue am, gloanţe am, ce-mi mai trebue? Mi-am pus în grabă toate la rînd. Bucur mă lăsă cu sănătate, spuindu-mî să daîî pe la tîrla lui şi să întreb de cei de-acasă, de n’au eşit cumva mistreţii să se ducă. Le-a dat-o asta lor în grije. El acum merge să ia tăbac, ţuică, sare şi alte marafeturi, dar îmi pofteşte isbîndă, şi partea ce i se cuvine lui s’o grijesc bine. — Bălan îl petrecuse pînă la portiţa, care se înieptă de două-ori înapoi pînă să se închidă. Căciula pe urechi, sumanul strîns pe trup, puşca la umăr şi hai să pornim cu doamne-ajută. Nu mă mai încredeam atîta în mine, cît mai mult în puşcă şi în Bălan, cînele ves it în jurul nostru întreg, de bun de porci. Cînd să eşim din curte, el mergea trăvălin-du-se prin zăpadă, înaintea mea, eu după el, nu ştiu ce mă făcu să privesc îndărăpt şi .. . facu-mî sfînta cruce, ştiţi pe cine văd? Nepotul de 12 ani, odrasla fecioruluî-meu, pierdut în ţundra-î lungă, capul îngropat în căciulă, numai nasul şi gura i se vedeau bine, — venia împletecindu-se după mine. A fost în casă şi auzise toată povestea cu porcii sălbatici, şi acum hai că şi el vine. — D’apoi arză-ţi focul capu tău ăl prost, nu vezi că-ţi îngheaţă răsuflarea, unde mamonul te-ai luat să vii şi tu după mine ? ştrengarule! — Moşule, laşi-mă să viu şi eu ? — Unde să te las, măi Praleo? — Să vedem porcii, moşule. Nu mă laşi? — ŢI-oI da eu lăsate numai decît, — şi mă şi întorc să-l mîngăi puţin pe la urechi. — Dar’ să poţi pune mîna pe el? Pornim noi, eu şi cînele, şi eşim. Cînd sîn-tem la vr’o 23 de paşi pe drum, cine deschide portiţa? Nepotul. — Moşule, laşi-mă, că buna m’a lăsat. Lasă-mă zău, moşule ! — Măi mică, întoarce-te la vatră, mă, că de mă faci să mă mai întor: odată, nu ţi-a cădea bine. — Că buna m'a lăsat, moşule, lasă-mă şi dumneata. — Bună-ta-i nebună ca şi tine, — şi unde nu-mi chiulu odată baba să-l ducă în casă, ce doar’ ş’a pierdut minţile să-l lase pe aşa vreme afară? Aşa m’am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgîndu-I de mînecă: «Aşa, aşa, că toţi muriţi după puşcă. Neam de neam. Hai mă, nu mă face să ocărăsc că te Ia... De cînd i cotorul de 7 ani ştie toate căile şi potecile pînă la pădure ... Mă, da hai odată cînd iţi spui... Primăvara după oauă şi pui de paseri, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după alune, şi ia acum iarna după porci sălbatici. Neam de vînători nu-i aşa ? ... Ci mişcă mă mai cu picioare, michiduţă, ori ce aştepţi? Apoi văzînd că nu răsbeşte, l-a umflat în braţe. Şi se svîrcolea nepotu de sta s’o doboare pe babă, şi răcnea de sta s’o surzască. Eu m’am cam mai dus. Era ger de ţi se li-piau nările şi părea că şi răsufletul ţl-e de ghiaţă. Merg eu aşa merg, merg. Am fost eşit din sat şi Bălan adulmeca nişte urme de iepure poate, ori de vulpe. Dar nu se depărta de mine. Cînd dau pe muchia dealului de unde se vedea pădurea Vadurilor, stau eu să mă mai curăţ de al tuşă şi să aprind pipa. Cînd să plec, numai aud pe cine-va îndărătul meu: »Moşule!» Pei drace, zic eu, şi stau să-mi pui mînile în păr de cătrănit. Venise pe o potecă mal scurtă şi mă ajunse. — Tu nu eşti curat măi sfîrlează, zău că nu eşti curat. Nu ţi-î frică că-i îngheţa, ori te vor rupe porcii. Hai numa, hai, că ştiu că pe sară nu te-a mai săruta mumă-ta. Te las în pădure pe sama dihăniilor, înţeles-aî? El a pus buza şi dăl şi trimbiţă în zarea îngheţată. Era numai într’o clichină, se vede că i-a luat baba ţundra să nu vie. Era roşu-sfeclă. Ce să ştiu face cu el acum ? De-aici cum să-l mai îndrept] acasă ? Nici nu s’ar duce. Ian să văz: «Ia numai te cară de unde ai venit, înţelesa-i, că nu-ţî va umbla bine de nu ... Dapoî... de... vin ... porcii. Aşa, acum stăm bine. Minunat. Trebue să-l duc cu mine în pădure. în urmă tot eu a trebuit să-l înbun, şi şă-i spui că mistreţii nu mîncă oameni. www.dacQFomanica.ro 104 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 Mergem noi, mergem pînă ce ajungem la tîrla lui Bucur. Zăpada nu mal cădea şi vîntul în vale nu ajungea aşa tare. Ciobanii de cînd mă zăriră îmi tot făceau semne, arătînd par-că s’ar fi dus mistreţii din pădure, dar acum ne spuseră şi cu vorba. — Vreme de-un cias nu-î, bădicule, de cînd a năpădit turma întreagă dintre tufişurile pădurii, şi fugea neică mîncînd pămîntul cătră Răstoace. Să fi grăbit îl găsiaţl încuiaţi gata în pădure; trăsnial între eî din amîndouă ţevile de-odată, de-I stropşa ... Aşa s’au dus sănătoşi. — Şi toţi ş’aîi dus, ziceţi voi. — Număraţi 13, cîţî au venit. Pagubă, mal ales de scroafă, că era cît măgăriţa noastră. Mama pădurii în picioare. Nu crezi? Hal numa de-I vezi urmele. Măi Dumitre, mergi de adă măgăriţa, să asăniănăm urmele. Cum au fost trecut sălbătăcîunile chiar pe lîngă turmă, era uşor de arătat. Mergem noi cu măgăriţa acolo. Pe zăpada îngheţată mai mult deosebial o cărare decît urme, semn că au trecut în şir. Dar totuşi — unde şi unde — se puteau vedea urmele mari, lucitoare, ca a măgăriţil de mari. Hm, hm, fac eu, da bună-seamă ml-a scăpat, de ăştia nici la hăîtaşurile celea mari nu prea întîlneştî. — Şi ziceţi că aîi scăpat toţi? — 13 în cap, bădicule, opri-li-s’ar glonţul în piept. Dacă nu-1, nu-I, ce să faci. Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz şi nici alta. Cinele s’a aşternut urmelor, şi tunde-o neică, în salturi mari. îl strîg eu să se oprească, dar ţl-al găsit-o. Se afundase în pădure. Nu mai bătea. Stăm noi, stăm, stăm .. . într’un tîrziu auzim că bate la capătul pădurii de cătră Răstoace, şi apoi îl vedem cum aleargă săgeată în partea aceea. Acum ştiam de bună-seama că s’au dus împeliţaţii. Că fără alai s’au dus, bată-î gloanţele să-I bată, zic eu. Da, mă ficiori, eu dacă am venit pînă aici, tot mă voiţi duce pînă în pădure, să văd cum mal stă. Cine ştie nu volţi prinde vr’un hoţ. N’ar strica să am pe cînd mă voiţi întoarce bani de rachie. Că pîrjoleşte frigul ăsta! Voi să ţineţi pe băiatul ăsta pînă mă volu întoarce, să-l mai încălziţi, că eu cred că-i degerat de jumătate. Dar ţî-ai găsit-o să te poţi scăpa de scaiu. La stînă nu vre-a se rămîe, se uita aşa de chioriş l-a păcurari! Să teme de el. Ce, doamne sfinte, că doar nu-s urşi. — Nu, dar tot nu vrea să rămîe. L-am luat dar cu mine. Ce vreai, neam de vinătorl din viţă- porodiţă. Unu-î nepotu moşului! * * * Pădurea doarme dusă. Crăngile îngreunate de zăpadă să clătină cînd şi cînd, adlete. Nici o suflare de viaţă. în pădure omătul pănă în ghenunchl, nu-I aşa de bine îngheţat, ca pe hotar. înaintezi greu. Căile nu se cunoşteau. — Măi prietine, — tu să rămîî aici la margine. Eacă îţi daţi şi ţundra mea, înboldoreşte-te bine. Şi aşa nu aşi putea-o duce prin desiş. Aşteaptă numai aci, — vezi că nu-I chip să te ţii de mine. îndată mă întorc şi eu. Merg numai pănă la slînjîniî cel noi şi vin. Nu-I departe. Copilul ştiind că mistreţii s’au cam mal dus, cu chiu cu val să învoeşte şi rămîne. Cît m’am afundat în pădure am dat de urma prospătă, pe unde e desişul mal mare. Şi ce fac? Mă Iau pe urmă să văd ce se va alege. Iad şi nu alta; gîndiam că nu se mal sfîrşeste. Aşa huceagul dracului n’am mal pomenit. Tot pitu-luş a trebuit să merg şi de multe-orl pe brîncî. Pasă-mite cine după ce aleargă. Cînd am dat la lumină, eram ca eşit din scaldă, Iar cărarea pe care am venit brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit şi cînele. Mă întorc cătră poenile pădurii. Ce-ar fi de-aş da peste vre-unul încă? Poate să fi rămas, poate să fie de mal înainte pripăşit pe aici. Şi gîndul ăsta m’a făcut să mă înferbînt şi mal mult. încep să caut. Pagubă că nu mi-I cînele aici. Pînă unde mamonul s’a fi dus? Mă afund Iar în pădure cu puşca strînsă la pept. Dam pe unde-î mal rară, dar îmi făceam ochii în patru ... în sfîrşit dau de-o urmă... De viţăl nu putea fi, că nu umblă Iarna prin pădure. De ce să fie? Hm! de-aş putea numai să-l ochesc aşa de bine, după cît ştiam că de ce-I... Inima îmi bătea tare şi mă aprindeam tot mal mult. De-odată un fior de ghiaţă m’a încremenit: la stingă din tufele dese năvăleşte o dihanie grozavă şi trece ca fulgerul. A dat în poiană cînd descărcătura a detunat în pădure. Mal mult de groază am tras, cît de gîndul că doară o voiu ajunge. Abia după ce s’a depărtat am putut şti că ce-I: un vier sălbatic de toată groaza, cum n’am mal văzut. Cînd am eşit la margine cu ochii umezi el da să treacă tot cătră răstoace. O dungă de sînge roşa zăpada ici şi colo. Aşa dar tot l-am nimerit. Am zis că dau să treacă, dar nu l-a fost scris. Cînele meu, chemat să vede de în-puşcătură, i eşise înainte chiar, cum alerga înspre mine. Dihania se învîrti repede tăindu-şî o linie înspre tîrlă. Dar cîniî de acolo i opriră calea, al meu il mîna din urmă, şi m’am trezit cu el Iar în pădure. Pănă baţi în pălml am fost la gura cărării pe unde au eşit ceî-lalţl mistreţi din desiş. Era locul cel mal bun de pîndă ... Aştept eu aştept, aştept. Răsuflarea nu-mi mal da pace atîta se îndesase, cînd numai Iată că se aude un tropot repede, alungat, www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904 LUCEAFĂRUL 105 şi dihania năvăli din nou, cu Bălan după ea. A doua detunătură spărie liniştea pădurii, minunea scobîlţi de picioarele de dinainte şi căzu în bot. Cinele lătră: ham-ham-ham, de trei ori. îmi umplu însă repede puşca, nu dau aşa mare crezămint dihănii. Că Iată, într’adevăr, se scoală din nou, se învîrte odată ca fulgerul după cine, şi porneşte iar. Dar alte două detunături, au trîntit-o pe veci la pămînt. Dar să şti că mî-ai dat de lucru, spurcatule, zic eu lovindu-1 cu patul puştii. Printre cei doi colţi de greblă înţepeniţi; în gura vierului sîn-gele curgea, pătînd zăpada. Am şezut pe el, şi-am tras o pipă de tăbac. Apoi am pornit. 11 dau în grije ciobanilor, pînă vine feciorul meu cu carul... Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde potop ml-e nepoţelul ? Am şi uitat de el . .. — «Moşule, nu mă vezi?» Ţundra era jos. «De unde să te văz măi piciule ? îmi vine să cred, că eşti Pipăruş-Pătru.» — «Iac’ aicea sus moşule. Mă huiţ aici.» Cînd îmi ridic ochii, el într’un stejar: plin de zăpadă şi mal degerat. I-am ajutat de s’a scoborît. — «Mi-se pare, măi nepoate, că te-aî suit să vezi de unde a venit puşcătura ? Hei ?» El ştiind, la ce ţintesc mi-a mărturisit că nu î-a fost frică de loc, de loc. Tocmai bun de vînător, mă gîndiam eu, nu se lasă de ruşine cu una cu două. Dar pentru aceea tot a zăcut două săptămînl de friguri. Beşica de porc însă tot a fost a lui. I-am grijit-o bine. I. Agîrbicean. FOI RĂZLEŢE. D. Anghel şi Şt. O. Iosif: Traduceri din Paul Veri ai ne. Bucureşti. Minerva. (Cu o copertă de Al. Steriadi.) Un volum în 8° de pp. 95. Preţul 2 lei. Un prieten cu oare-care pricepere şi cu gust literar văzînd odată volumul Choix de Poesies de Verlaine la mine, mi l-a cerut să-l cetească. A doua zi mi l-a înapoiat. Întrebîndu-I, ce impresie l-a lăsat, ml-a răspuns cu cuvintele titlului: Şoade poezii. Şi aşa răspund cel mal mulţi dintre cel ce Iau pe Verlaine mal întîl în mină. Poeziile lui sînt atît de neobicinuite ca subiect, ca formă şi ca inspiraţie, încît în primul moment rămîl nedumerit în faţa acestui străin, pe care-1 Iubeşti îndată, gîcind că are sâ-ţî fie prietin, dar, obicinuit fiind cu calea bătută de generaţii întregi anterioare, rămîl nedumirit şi sfiiclos, cînd vezi că te ademeneşte pe poteci cu totul necunoscute. Desordonată, ca viaţa sa întreagă, I-e poezia. Părinţii săi sărăcesc pe cînd el e în mijlocul studiilor, pe cari nu le poate termina. în anul 1870 se insoară şi-şi iubeşte nebuneşte nevasta, dar Iubind în acelaş timp pe prietenul său, pe Arthur Rimbaud, tipul aventurierului şi al vagabundului genial, îl însoţeşte in călătorii escentrice, pentru-ca într’un moment, cind acesta vrea să renunţe la poezie pentru ca să înceapă un negoţ, se descarcă asupra lui un revolver. Urmează temniţă, apoi mizerie înecată în beutură şi moartea îl găseşte în 1896 cind, aproape întunecat la minte, încă nu împlinise 52 de ani. Inspiraţia lui păstrează ceva din otrava perversă a absintului, icoanele lui sint neguroase, ca vedeniile unul copil înspăîmîntat, sentimentele sale sînt atît de subtile, încît par din altă lume şi de multe ori poeziile sale nu-s decît muzică. «Cet enfant malade avait une musique dans l’âme et â certains jours il entendait des voix que nul avant lui n’avait entendues», zice Jules Lemaître. E evident că un ast-fel de poet e greu de tradus, căci nu ajunge să fii un versificator măestru ca să poţi reda partea muzicală a versului, ci trebue să fi un poet, în al cărui suflet şoaptele acelea mistice să găsească un răsunet. Nouă ne-a trebuit ca subtilul şi rafinatul Anghel să dea mîna cu melodiosul Iosif, pentru-ca să avem nişte traduceri cu adevărat bune ale lui Verlaine. Voiu reproduce două. Cea dintîl e faimosul colloque sentimental, un dialog prins din întîmplare de urechea poetului, redat aproape fără comentar; dar cel mal liric dintre poeţi, Verlaine, nu poate să ne dea numai un tablou obiectiv fără ca să nu presare peste el toată melancolia pe care l-o stîrneşte în suflet, fără să-l încadreze într’o ramă plină de sentimentalism. Pentru ca meritul traducătorilor să Iasă mal bine în relief, nu voi pune alături numai textul francez, ci dintre cele trei traducere germane pe cari le cunosc, a lui Hans Kirchner, Albrecht Mendelssohn-Bartholdy şi Otto Hauser, am ales pe cea din urmă, ca cea mal bună, ca să servească cu atît mal bine de termin de comparaţie. A doua reproducere, Cintecul pribeag, îmi face impresia unei beşicî de săpun: uşor încît îl poate purta văzduhul, pe el strălucesc culori grele şi saturate. Dr. s. P. www.dacQFomanica.ro 106 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 Dans le vieux parc solilaire et glaci, Deux formes ont tout ă l'heure passe. Leurşyeux sont morts et leurs levres sont molles, Et l'on entend ă peine leurs paroles. Dans le vieux parc solitaire et glace, Deux spectres ont evoque le passe. — Te souvient-il de nnotre extase ancienne? — Pourquoi voulez-vous qu’il m'en souvienne ? — Ton coeur bat-il toujours ă mon seul nom ? Toujours vois-tu mon ăme en reve ? — Non. — Ah! Ies beaux jours de bonheur indicible Ou nous joignions nos bouches! — C'est possible. — Qu’il etait bleu, le clei, et grand l’espoir! — L’espoir a fui, vaincu, vers le ciel noir. Tels ils marchaient dans Ies avoines folles Et la nuit seule entendit leurs paroles. Zwei Schatten wandeln in verschloss'nem Leid Im alten Parke einsam und verschneil. Ihr Blich erlosch, ihr frischer Mund verdorrte, Und unvernehmbar sanft sind ihre Worte. Zwei Schatten wecken die Vergangnnheii Im alten Parke, einsam und verschneit. «O denkst du immer unser Wonnentrânke ?» — « Warum doch willst du, dass ich ihrerdenke ?» «O schlăgt dein Herz noch stets filr mich allein ? Siehst du im Trum noch meine Seelc ? — «Nein /» «O Tage, da wir unser Gliick gefunden, Da wir uns kiissten...» — «Ah, sie sind ver- [schwunden /» «Der Himmel blau, die Hoffnung siegesfroh!« — «Nacht ist es, die Besiegte Hoffnung floh.» So schritten sie durchs Riedgras, durchs verdorrte, Und nur die Nacht erlauschte ihre Worte. ÎN PARCUL VECHIU DE ZILE ... în parcul vechiu de zile, pustiu şi îngheţat Doi inşi cu paşi de umbră uşor s’au strecurat. Li-s ochiu stinşi sub gene şi buzele uscate Şi slabele lor vorbe abia de-s îngînate. în parcul vechiu de zile, pustiu şi îngheţat Două năluci trecutul din somn l-au deşteptat. — Mal ţi-aminteştl tu astă-zi de acelea ceasuri [sfinte ?... — De ce mal vrei tu oare ca să-ml aduc aminte ?... — Cind îmi auzi de nume, tot mai tresari şi-acu? îţi mal apar în visuri, ca altădată? — Nu. — Ah, zilele frumoase, nespus de fermecate Cind ale noastre buze se ’mpreunaui—Se poate... — Ce-albastru era ceriul şi mare viitorul! — Dar, frînt, spre ceriul negru s’a dus, luîndu-şi [sborul. Aşa printre ovăsurl ce le ’ncurcase vîntul Mergeau, şi numai noaptea le-a auzit cuvîntul... CÎNTEC PRIBEAG. Clavirul ce-l sărută o mină delicată Abia de mai străluce în seara viorie, Pe cînd un cîntec molcom, o veche melodie Abia luptînd din aripi, sfios şi slab adie în liniştea odăii de Dînsa parfumată. Ce-i leagănul acesta ce ca mişcarea-i lină Mi-alint atît de dulce durerea mea întreagă 7 Ce vrei tu dela mine, cîntare-atît de dragă ? Ce-al vrut să-ml spui, cîntare, tu ce’n curînd [pribeagă Sbura-vel pe fereastra deschisă spre grădină. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1904 LUCEAFĂRUL 107 CRONICĂ Şl NOTIŢE. Aniversarea de 400 ani dela moartea lui Ştefan-cel-Mare. împlinindu-se în Iulie 400 de ani, de cînd Voevodul Moldovei, Ştefan-cel-Mare, «cu multă jeale şi plîngere tuturor locuitorilor ţării» fu înmormîntat la mănăstirea Putna, întreg poporul romînesc se pregăteşte pentru această zi de sărbătoare. Cu această ocasie se va scrie de cel mai luminat istoric romîn al timpurilor noastre istoria domniei lui Ştefan-cel-Mare; se vor aduna de dl Ioan Bogdan toate actele, chrisoavele şi documentele de ori-ce fel, cari provin dela dîn-sul. Şi în Iulie se va repeta — sperăm, cu multă splendoare şi demnitate — Serbarea dela Putna. ♦ * * Coperta acestui număr e lucrată de dl D. Hîrlescu, profesor în Constanţa, căruia i mul-ţămim din inimă pentru dragostea dovedită faţă de noi. Cele cîte-va Studii ce reproducem, asemenea şi alte creaţiunl ale dsale — pe cari le vom da în viitor, — dovedesc că dl Hîrlescu dispune de un talent artistic. * * * Despre decursul frumoaselor serbări dela Cernăuţi, din prilejul aniversării de 25 de ani a societăţii academice «Junimea» vom da un raport amănunţit în numărul proxim. Vom aduce şi fotografia membrilor »Junimeî« şi a delega-ţiunilor studenţeşti. CĂRŢI Şl REVISTE. — Dări de seamă şl notiţe bibliografice. — «A românia! zsiddkârdes». Sub acest titlu a scos o broşură dl L. Gydrfds Elemâr. Autorul tratează pe scurt, cu multă conscienţiositate chestiunea ovreiască din Romînia. Face istoricul elementului semit din ţară şi justifică legile şi mijloacele de apărare luate împotriva Ovreilor, arătînd că interesele economice ale ţării cer în Romînia, ca şi la noi, anumite restricţiunl faţă de privilegiile politice ale acestei rasse. Autorul reduce la adevărata lor valoare, prin o mulţime de mărturii, minciunile presei internaţionale ovreleştl din Europa cu privire la situaţia Ovreilor din Romînia. Broşura e scrisă într’un ton obiectiv şi tratează cu pricepere chestiunea. Autorul vorbeşte călduros despre Romînl, lucru atît de rar în presa maghiară. Chiar şi această împrejurare ar fi de-ajuns ca să recomandăm această broşură tuturor pe cari i interesează această chestiune. Broşura costă 50 fii. şi se vinde şi la librăria seminarului în Blaj. Dl Ioan Ciocîrlan ne-a trimis la redacţie zilele trecute volumul dsale de schiţe, întitulate «Pe Plaiu». Asupra acestei cărţi vom reveni în curînd la rubrica «Fol răzleţe». «Calea mlndrei» şi «Dorul» coruri bărbăteşti pe motive poporale de Trifon Lugojan. Arad. 1904. Preţul 1 cor. Textul poesiilor e din Eminescu. ERRATA. în numărul 3: pg. 85 col. 1 rînd 19 de jos: Iagict p. Fagicl. « 86 « 2 « 7 « « în de omis. « 87 « 1 « 20 de sus: descriere pentru ghicire. « « « 1 « 28 » « capitole « capitale. « « « 2 « 17 de jos a se ceti: pentru cel din tîifl, fiind-că le vor cunoaşte.'din întregul armonic al cărţii pentru cel din urmă fiind-că n’au nici nn drept Ia ele. P0$TA REDACŢIEI. Al. Gh. Cîmpulung. Estensiunea şi conţinutul celor comunicate, precum şi oare-carl consideraţii prudente faţă de legile ţării în care trăim, ne împedecă în bunăvoinţa noastră de-a Vă împlini dorinţa. Aşteptăm versuri. «81.» După cît ştim noi din romanele lui Jâkai nici unul nu e tradus în romîneşte. E posibil că în Romînia să fie vre-o traducere slăbaţă, ca cele mal multe, traduse cu grabă pe plată, dar noi nu avem cunoştinţă. Dela Nera. Versurile dvoastră sînt bunicele atît ca concepţie cît şi versificaţie, decît vă atragem atenţiunea asupra limbel ce folosiţi. Naţionalismul dvoastră, lăudabil de alt-fel, e încuscrit prea de-aproape cu «Laţiul» şi «Olimpul» etc. Blandusla. Cele cîte-va poesil pe cari le-am cetit cu multă băgare de seamă, ne-au bucurat foarte mult, pentru-că nis’a dat prilejul să cunoaştem îndeletnicirile vrednice de laudă ale unul preot dela sate. Dşoara trebue să cetească încă operele autorilor noştri de seamă şi i prezicem succese frumoase. Stamb. Braşov. Schiţa dovastre va fi publicată cu plăcere într’unul din numeril viitori, fiind acum foarte înbulziţl de material; avem şi cîte-va lucrări, cari deja din anul trecut îşi tot adăstează publicarea. «Plopul şi salcia» nu se poate publica. Poate altele. APARE: ABONAMENTUL: La 1 şi 15 a fie-cărel luni, stil v. Pe I an 12 cor., pe juinitale Preţul unui esemplar 50 bani. de an 6 cor. In Romînia 65 bani. Pentru străinătate lan 16 franil Redacţia : Administraţia: IV., STR. ZOLDFA, 13. VI., Str. Vorosmarty 60a. Tipografia «Poporul Romln», Budapesta, strada Vdrdsmarty 60/a. Propr.-edit: OCTAV1AN C. TĂSLĂUANU. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.: OCTAVIAN GOGA. www.dacQFomanica.ro 108 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1904 INSTITUTUL DE RRTE QRflFKE Şl,EDITURA ^ BUCUREŞTI_______ STRRD.R REGALA, 6, De cînd s’a înfiinţat institutul tipografic «Minerva» din Bucureşti a căutat să facă servicii importante culturii noastre naţionale, editînd două biblioteci, una cuprinzînd scrierile autorilor romîni clasici şi a 2-a lucrări mici din domeniul literaturei şi istoriei romîne. înfăţişarea estetică, desăvîrşita esecuţie technică, precum şi deosebita îngrijire în alegerea operilor cu care aceasta casă de editura caută a populariza literatura romînească, ne îndeamnă şi pe noi a recomanda On. nostru public cetitor' volumele apărute şi primite la redacţie. „CĂLIN PĂRU L MINER VEI" ——— pe 1904. ----- M. EMINESCU: = LITERATURĂ POPULARĂ. Volum I. Opere complete. Scrieri inedite. Cu o prefaţă de ILARIE CHENDI. 1 voi., 216 pag. Această carte este întîlul volum din operele complete ale celui nial: mare şi mai iubit poet romîn, opere cari slut acum în curs de publicaţie în Institutul nostru tipografic şi din cari vor apare în curînd şi cele-lalte două volume al Il-lea conţinind toate poesiile lut Eminescu. Iar al lll-lea scrieri diverse, prosă, scrisori, fragmente dramatice, etc. Toate sub îngrijirea conştiincioasă a dlor N. Hodoş şi 11. Chendi. în volumul de faţă s’au publicat versurile populare şi poveştile în poesie şi prosă, adunate de Eminescu din toate provinciile romîne, apoi cîte-va poesil imitate după cele din popor între cari pentru întîîa-oară se găseşte întreaga poveste frumoasă a lui Călin Nebunul, scrisă în versuri admirabile. Preţul . . . Lei 1.50 NICOLAE FIL1MON: - ------- CIOCOI VECNÎ şi NOI. Cu o prefaţă de N. 10RGA. Bucureşti, 1 voi., 8°, 319 pag, «Nu se şlie nici cînd s’a născut, nici unde, nici ce părinţi. Ce şcoală a făcut nu se poate spune şi poate că nici n’a prea făcut multă. Nici din data morţii lui nu s’a hotărît pînă acum» — zice dl Iorga despre Filimon şi totuşi romanul lui de moravuri «Ciocoii vechi şi noi sau «ce naşte din pisică şoareci mănîncă», este o scriere care-1 face nemuritor, căci scenele cele de amor şi de umilinţă, apoi luptele şi frămîntările zilnice din viaţa boerilor din întîîa jumătate a veacului trecut nimeni nu le-a zugrăvit mal bine ca dînsul. «Este o carte cinstită şi sănătoasă» zice autorul menţionatei prefeţe şi într’adevăr nu se putea caracterisa mai bine, avînd în vedere ţinta ei utilitară, limba în care este scrisă şi oglinda fidelă a timpului zugrăvit. Depinde de felul cum va fi primită de public această acum a treia ediţie a cărţii lui Filimon, pentru a putea continua cu editarea restului scrierilor lui, între cari «Slujnicarii», . un alt roman, este iarăşi vrednic de a fi răspîndit. Preţul . . . Lei-1*50 Ediţia de Lux « 3*— Mai bogat ca ori şi cînd în ilustraţii, articole literare şi informaţiuni, Galindarul din acest an duce cu un pas mai departe ideia de a da ' publicului un almanach curat romînesc, din care ■ să se orienteze prefect asupra progreselor reali- ■ sate pe terenul culturel noastre. De data asta s’au avut în vedere diferite instituţiunî culturale. . S’a publicat un lung articol informativ asupra i rolului Academiei, s’afl vorbit despre dascălii noştri şi despre revisorii şcolari din ţară, s’au reprodus articole literare de cei mai de frunte sciiitori romîni, iar ilustraţiunile cele variate dau celor vre-o două sute de pagini o înfăţişare estetică dintre cele mai plăcute. «Calindarul Minervel» e un manual de educaţie pentru 1 tinerime şi un isvor de informaţie pentru o anumită pătură socială, căreia se adresează. Preţul . . .Le! 1.25 ION CREANGĂ. Opere complete. Cu o pretaţâ de IL. CHENDI şi ŞT. O. 10S1F. Bucureşti, 1 voi. 8° 386 pag. < Popularul scriitor moldovean, care aşa de mult a contribuit la desvoltarea gustului de cetit şi a creat un loc important în literatura noastră şi operele lui merită să figureze alăturea . de scrierile antorilor noştri clasici. Ediţia «Minervel» e îngrijită cu foarte multă luare aminte; s’au îndreptat o mulţime de erori strecurate în ediţiile de pînă aci; s’au adaus la -sfîrşit un indice ce cuprinde explicarea cîtor-va 1 cuvinte mai puţin usitate şi s’au publicat cîte-va bucăţi cari nu existau în ediţiile anterioare. Se poate afirma că aceasta este prima ediţie critică . a operelor lui Creangă şi că respîndirea unei lucrări de felul acesta nu va reminea fără re-sultate positive pe calea progresului nostru £ cultural. Creangă va fi pururea un dascăl meşter pe terenul limbei romîneşti. , Preţul . . . Lei 1.25 Ediţia de lux 3.— www.dacQFomanica.ro