„Luceafărul" — fin III. Nr. 3. Budapesta, 1 Februarie st. v. 1904. SUMARUL: Eminescu în Blaj............St. Cacoveanu. A murit (poesie) ...........Mc. Otavă. Cîntece................. Z. Birsan. Mărunţişuri istorice culese în Ungaria ..............N. Jorga. Deochîată (schiţă).......... G. Stoica. Scrisoarea din urmă (poesie) Victor Bontescu. în luncă de Carmen Sylva (traducere) ..........Horia P.-Petrescu. Tabla dela Lugoj.......... .. Iosif Popovici. Foi răzleţe: Cea mai nouă operă a dlui N. Jorga______loan Scurtu. Cărţi şi reviste. Cronică. Poşta redacţiei. Ilustraţii. «Luceafărul» (coperta de pictorul Smigelschi). Profetul leremia, evangelistul Mateîu, Profetul Isaia Oct. Smigelschi. ABONAMENT: Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an: 12 cor.; pe Vs an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi: numai pe un an : 7 cor. în Romînia : un an : 16 lei; Va an: 8 lei. Pentru preoţi, învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. On. cetitor!, car! vor binevoi a primi şi acest număr 3 al „Luceafărului", sînt avisaţî, că vor fi trecuţi în registrul abonaţilor şi obligaţi a ne achita în cursul luneî Februarie abonamentul pe V2 an sau 1 an. Rugăm respectuos şi pe vechii abonaţi a-şi renoi în cursul acestei luni abonamentul. Alt-fel vom fi siliţi a le sista trimiterea revistei. On. abonaţi sînt rugaţi a ne comunica adresa exactă şi completă pe verso cuponului dela mandatul poştal, împreună cu numărul de expediţie de pe adresă. On. restanţierl pe anul 1902 şi 1903 sînt rugaţi a ne trimite abonamentul Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor, sînt rugaţi a ne trimite cîte-un esemplar. Rugăm în deosebi pe autorii din Romînia. www.dacaromamca.ro EMINESCU ÎN .BLAJ. Pe Eminescu l-am cunoscut din poesiile publicate în «Familia», revista dluî Vulcan, care apărea pe atunci la Budapesta. Eminescu era stabilit în Bucovina, la Cernăuţi. Trăia aşa dară între romîniî din Austro-Ungaria şi poesiile lui publicate pe atunci în «Familia», pe cetitorii «Familiei» ne lăsară încîntaţî, întru atîta, că numele lui rămase înfipt în mintea şi inimile noastre. Numai aşa se explică împrejurarea, că a doua zi după sosirea lui în Blaj, în studenţime ferbea vestea şi pe buzele tuturora sunau cuvintele : e aici Eminescu, e aici Eminescu ! Aceasta fu în 1866, prin luna lui Maîu, pe la sfîrşit. Doritor de a-1 cunoaşte, am eşit în piaţa de dinaintea gimnasiului, locul de întîlnire al studenţilor. Aici î-am făcut cunoştinţa. Era un tînăr între 16—17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan. Avea un păr negru dat îndărăt şi lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile. Era într’un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mînecî şi rupt în coate; în nişte pantaloni de altă coloare (gălbui mi-se pare) scurţi de i se vedea de sub ei pînă la înfăşurări cîo-botele scîlciate şi prăfuite. Pe cap purta, de şi era cald deja, căciulă neagră, grea, săoasă de miel. Nu ştiu cum să îmi explic împrejurarea că acest exterior negligat, nu ne era bătător la ochi. Poate fiind-că la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulţi ca el, rău situaţi şi îmbrăcaţi şi apoi la un talent aşa mare cum îl ţineam noi, ni se părea cum-va naturală această lăpădare de sine. Maîjbătătoare la ochi ne-a fost împrejurarea, că deşi era în vîrstă de 16—17 ani, şi deşi te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale, în deosebi pe teren literar, avea numai două clase gimnasiale, făcute în gimnasiul german din Cernăuţi. Această anomalie ne-o explică el în modul următor. Spunea, că el era dela Botoşani din Moldova. Tată-său, Eminovici, era bucovinean: Venise în tinereţe la Moldova ca ispravnic la o moşie boerească şi se însură ca o moldo-veană cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemţi, ţinea mult să-i dea şi creştere germană. îl trimise aşa dară la Cernăuţi, la învăţătura. Acolo îl pusese sub grija profesorului Pumnul, autorul Lepturariului. După vre-o cîtă-va vreme acest mentor al său slăbise de morb, încît nu-1 mai putea ţinea de scurt. Micul Eminescu folosindu-se de ocasiunea dată, în loc de a merge Ia şcoală, se închidea în biblioteca Pumnului. Acolo studia necontenit şi neconturbat răsbunîndu-şî ast-fel în contra atîtor profesori pedanţi şi sarbezi. în modul acesta ne spunea el în liniamente generale, că rămase la a Il-a clasă gimnasială şi ast-fel pe multă vreme învrăjbit cu şcoala, dar şi cu tată-săD. Spunea mai departe, că venise la Blaj, ca să facă examen pe clasa a VlI-a şi ast-fel să împace pe tată-său, www.dacQFomanica.ro 72 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904 care i făgăduise, că-î trimite bani, numaî să apuce firul studiilor mai departe. La Blaj sosise cu nişte studenţi, cari îl luară în trăsură ajungîndu-1 pe drum. A doua zi după sosirea lui îl întîlnirăm în piaţă şi ne împretini-răm numaî decît. îl chemam să şadă la mine şi veni numai decît. Modul de traîu al studenţilor pe acele vremi era primitiv. Trăiau din ce ne aducea cu dăsagii de acasă pe 2—3 săptămîni: pîne, făină, slănină, brînză în belşug, dar bani puţintei de tot Norocul, că Eininescu era un tînăr sănătos ca piatra, nealegător în ale mîncărei, mînca bine, durmea lung şi fără grijă, dimineaţa de regulă pe la 8 oare se scula, se spăla, da cu degetele de cîte-va ori prin părul bogat şi lung dat pe spate şi era pieptănat gata. îinbiindu-1 cu pieptene îmi zise: chiar bine, frate, că eu, par’că am scăpat din focul de la Troia, n’am ast-fel de sculă. După ce dimineaţa se găta, dejunam, ce da Dzeu şi de regulă el mergea de se scălda în Tîrnavă la moara, din jos de roate şi se scălda într’una pînă la amiazî, iar eu cu alţi tovarăşi, mergeam la cîmp de ne preparam pentru bacalaureatul, ce aveam să-l facem prin luna lui Iulie şi numai la prînz ne întorceam acasă. Atunci venia şi Eminescu dela scaldă, unde punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea în not, corlindu-se ca aici şi eşind de sub apă tîrziu unde nici nu-ţi aduceai aminte. Şi în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu nici unul nu putea ţinea. Aceasta era părerea generală. E de însemnat însă, că se scalda de o parte singur şi cu cei dinprejur nu făcea multă vorbă. I plăcea să Iasă în piaţa Blajului, bogată în poame de tot felul. îşi umplea căciula cu poame şi apoi mîncînd sta de o parte rîzînd de ştren-găriile studenţilor de prin piaţă, fără a lua însă parte la ele vre-odată. în scăldat exceda. în alte era moderat. Nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, era ca o fată mare. Cînd se încingea însă cîte o discuţie, şi aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care şi-o apăra vorbind cu o siguranţă, par’că ar fi cetit din carte. Se vedea, că eşise din biblioteca Pumnulu', unde studia în bunăvoie, după placul inimei, fără a fi conturbat de cine-va. Cînd voia cine-va să-î impună păreri contrari dinsuluî, jumătate cu durere, jumătate cu tristeţă repeta mereu: «lasă-mă frate, lasă-mă ’n pace». Eu şedeam atunci pe uliţa ce duce din piaţă către Săncel, aşa zisă a Hotelului, dela hotel, adecă dela actuala tipografie, a patra casă, la văduva lui Laura lui Gozsi, adică Ia Iensoie, între Manfoie şi crîsnicul Raţiu (Papăgol). Toată casa consta din trei apartamente : unul cătră uliţă, ocupat de mine, Georgiu Bucşa, Teodor Totu, ambii morţi deja, şi de Ioan Paul, nepot al meu, atunci abia de şease ani, astă-zî profesor la Saşi şi la mijloc, între acestea două apartamente, era culina. Odaia noastră era mică şi avea numai două paturi, iar lui Eminescu i improvisam în toată sara patul separat, căci noi ăştia-lalţi dormeam cîte doi în-tr’un pat. Cum se vede, lucru sărăcăcios. Dar prietenia, armonia dintre noi şi inima bună le făcea toate bune. Eminescu a stat la mine din 1866, dela sfir-şitul lui Maiu, pînă cătră 15 Iulie al aceluiaşi an, cînd eu făcînd bacalaureat m’am depărtat din Blaj acasă în satul meu. Eminescu a rămas în Blaj. L-am chemat să vie cu mine la noi, la ţară, unde vom trăi bine, dar zicea că-I silit să rămînă în Blaj, căci aşteaptă bani dela tată-său şi banii în Blaj au să-i fie adresaţi — şi aşa a rămas de mine în Blaj. Ca să împace pe tatăl său, el va fi promis, că merge la Blaj să studieze, să facă examen pe clasa a Vil-a. Tatăl său, mînat de dorinţa de a-şi vedea copilul procopsit, î-a făgăduit că-î trimite banii, după cum î-a şi trimis, aşa am înţeles mai tîrziu. Eminescu încă s’a străduit din cît a putut să împlinească dorinţa îngrijatuluî său tată. Aşa dară a luat drumul Blajului, cu atît mai vîrtos, că Blajul i-se arăta sub aureola primită deln un Şincai, Clain, Petru Maior şi alţii, şi-î sburda inima să vază aceste locuri sfinte, de cari el auzise şi cetise, mai cu seamă, că această cale era bătută şi de alţi bucuvineni înainte de el, Vasile Bumbac, Buliga, Bucescu, ba şi un tinăr călugăr cu numele, mi-se pare, Iliescu şi alţii 0 mulţime. De cînd se aşeză Aron Pumnul în Cernăuţi ca profesor de limba şi literatura ro-mînă, se porni un adevărat curent spre Blaj. După acest curent se lăsă şi Eminescu cînd veni la Blaj. însă, sosit aici, în faţa realităţii, 1 trecu voia de a mai face exame. Cum l-ar fi lăsat inima lui de poet să se întoarcă de pe calea apucată şi înflorită a muselor, pe care-l înpingea cu tărie toate aplecările lui şi să apuce pe aceea, de mult părăsită şi spinoasă www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1904. LUCEAFĂRUL 73 studiului de şcoală, unde nu-1 aştepta decît vechia sa aversiune 1 Cu m-că s’a lăsat de gîn-dul de a face studii aici, arată faptul, că nu umbla să se prepare, să întrebe în toate părţile că din ce studii are să dea acel examen, pe mal multe clase. Cît am stat eu în Blaj nu dete semne, că ar avea asemenea preocupaţiunî. Şi nici după aceea nu va fi făcut încercare de a face studii şi examene. S'ar vedea din procesele-verbale a direcţiune! gimnasiale, dacă ar fi n aintat cerere spre a fi admis Ia examene şi tot acolo s’ar vedea decisiunea de admisibilitate ori respingere, ce trebuia să i-sc dea. Cum să ştie, el studiase pînă într’a doua gimnasială la şcoalele germane din Cernăuţi în Bucovina. Mîaduc aminte, că ştia limba g. r-mană perfect. Avuse aşa dară înainte de a veni la Blaj cheia vastei literaturi germane. Ştia pe dinafară tot ce se afla mal de seamă în poeţii noştri de pe atunci. Se va părea curioasă împrejurarea, că chiar şi din Baronzi recita poesiî şi încă cu mare emfasă. Ne avînd la îndemînă acest poet, nu ştiu dacă citez întocmai, dar ml-aduc şi acum aminte, că-mi recita: «Dane băete copil de lele, Ce umbli noaptea Ia stele». şi altele. Am băgat de seamă, că spunea pe din afară cu deosebire poesiî, în cari mersul şi ritmul imitau natura. Aşa de' pildă: declama adese-ori din «Mihnea şi Baba» a lui Bolintinean partea din urmă: Mihnea încalecă, calul său tropotă Fuge ca vîntul; Sună pădurile, flşie frunzele, Geme pămîntul». şi altele. Poetul lui favorit era Alexandri. Care va fi fost pe vremea aceea poetul ori filosoful dînsuluî în literatura germană n’am băgat de seamă. Noi, pe la Blaj, atunci nu pre ştiam nemţeşte, ca să putem întră ceva mal afund în literatura acestei limbi. Că Eminescu ştia aşa bine nemţeşte nu mă miram, căci studiase tot la nemţi, dar mă punea în mirare limbaglul lui romînesc atît de elegant şi frumos, mal ales ştiindu-1 că vine dela şcoli străine. Ne aducem aminte cum strică limba cel cari vin dela şcoli maghiare şi germane. Eminescu nici într’acest punct nu www. era ca alţi oameni. Mi-se pare că tot biblioteca Pumnului va fi fost de vină şi la aceasta. Ce să mal spun despre dinsul din vremea cît am stat împreună în Blaj ? Aici era străin şi foarte avisat la ajutorul altora, dar nu se dejosea a cere dela cine-va ceva. I lipsea totul, dar nu se plîngea de nimic. Trăia fără de grija zilei de mîne Trebuinţele vieţii şi le redusese într’atita, încit nu se temea că nu şi le-ar putea îndestula uşor, orl-cînd şi orî-unde. Ca paserile din evanghelie, cari nu seamănă nici se ceră, se razema pe mila Domnului cea bogată. Cum venise la Blaj să facă examen şi încă pe 4 clase de-odată, al fi socotit să nu-şl afle locul, umblînd să-şi cîştige oameni, — căci cine are oameni, are pe Dumnezeu, — nu umbla să facă cunoştinţa profesorilor, nici să-şi facă mină bună cu cei mari. Nu umbla alergînd după nimic. Cu atit mal puţin după carele, cari nu te aşteaptă. Dacă umbla! după pretinia lui, bine, dar să umble el după pretinia altuia, nu. Nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată. Să fi scris ceva rit am stat în Blaj împreună nu ştiu. Avut-a cărţi cu sine şi ce fel de cărţi? nu ştiu; căci calibalîcul, puţin cît va fi avut, il lăsase, aşa mi se pare, la gazda unde trăsese mal întîîu cînd sosise la Blaj. Afară de limba germană ştia puţină gramatică franceză, dar nu cetea nici nu vorbea într’această, limbă. Cît va fi ştiut din limbile şi literaturile clasic n’am luat seama. Pe teren literar, ml-aduc aminte, că nime din noi nu putea ţinea cu dînsul, deşi noi purtam pretenţioasele ştilurî de sextanî, septimanl, octavanl şi maturizanţî, vezi Doamne, şi această împrejurare ne jena puţin, mal cu seamă, că dînsul în hăinuţele lui rele şi nu pe el croite, arăta a fi mult mal tînăr de 16 ani; pe cînd noi unii purtam barbă şi mustăţi. Şi noi nişte sextanî, septimanl, octavanl, maturizanţî, vezi Doamne, nu ne-am fi dat învinşi de un copil de a doua clasă. E natural, că lupta era vehementă, mal cu seamă că Eminescu eraţ hărăgos şi nu ceda. Cînd am plecat eu din Blaj, el aştepta parale de acasă. La plecarea mea, punîndu-I în vedere că cine ştie cînd i vor sosi banii şi Blajul peste vacanţă despopulîndu-se de studenţime, nu-I cu sfat să rămînă singur şi strein, l-am chemat dacQFomanica.ro 74 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904. să vină cu mine, — dar zicea, că banii au să-î vine în curînd şi epistola tatălui său trebuia să-l găsească în Blaj. Am înţeles, că plecînd eu, s’a alăturat la nişte studenţi ocrotiţi peste vacanţă pe lingă seminarul teologic de acolo. Cu aceşti studenţi, cari trăîaQ dela seminar, a şezut Eminescu pînă prin Septembre. Cam pe a;est timp a trecut pe la Sibiiu în Romînia. Mergînd şi eit în toamna acelui an la Sibiiu, să studiez dreptul, loan Lăpădat, regretatul profesor şi poet dela Braşov, pe atunci student în Sibiiu şi Nicolae Densuşan, istoricul, pe atunci student la academia de drept din Sibiiu, mi-au spus că Eminescu trecuse pe acolo şi erau încîntaţi de acest minunat copil. Mal tîrziu, la 1868—69 am petrecut cu Eminescu un an întreg la Bucureşti. Întrebîndu-I odată: — Ce zici de Blaj? cum ţi-a plăcut? — Mi-a plăcut de măgăriarul dela seminar. — Şi de ce tocmai de măgărariu? — Spunea poveşti minunate şi-l ascultam cu multă plăcere, a fost răspunsul. Pe la anul 1866, apa de băut în Blaj se aducea de afară din oraş. Spre acest scop seminarul ţinea un căruţ, tras de un măgar. Omul de lîngă acest căruţ se numea în Blaj: măgărarul dela seminar. Că cine va fi fost atunci măgărar nu ştiu. Pe la anul 1878—79 cînd locuiam în Blaj, se afla ca măgărar un mare povestaş şi vornic de nunţi, anume Nicolae Mihu, poreclit Chenderi, de loc din Veza; ţăran în vîrstă cam de 40 de ani, foarte isteţ. Avea o pasiune iresistibilă de a spune poveşti. Spunea teologilor seara în dormitor, puD tîrziu, cînd adormeau toţi. Eu încă am scris dela el mai multe poveşţî, balada Marcului şi o oraţie de nunţi. Se zice că peste vacanţă, cînd teologii erau duşi acasă şi n’avea cui spune, aduna copii de pe uliţă, se punea cu ei roată pe iarbă în curtea seminarului şi le spunea poveşti. Semăna mult la tip cu Horea. Ştia multe şi era meşter de vorbă. Se zice, că odată avînd pricină cu un teolog (elev seminarial), printre vorbe i zise: — Hei! părinte, că nu m’a pus Dumnezeu pe mine la locul meu! că n’am fost să fiu eu ce sînt, c’a fost să fiu eu popă în locul d-tale şi d-ta măgărar în locul meu ! E de însemnat, că de şi nu ştia ceti şi scrie, ştia o mulţime de cîntări bisericeşti. Nu-î eschis ca Eminescu, la acest povestaş s’a referit, cînd mî-a zis, că i-a plăcut de măgărarul dela seminar. Chenderi fusese măgărar multe vreme la seminarul din Blaj. Alba-lulia, 8 Ianuarie 1904. Ştefan Cacovean. A MURIT... F)e o zi ’ntreagă pline alături biata Mura cu fecloru n bordeiu pe masă ’ntlnsă doarme astă-z) Laie Chiorul De ’nvălire o vecină s’a ’ndurat cu două straie Şi drept pernă o desagă a umplut Mura cu paie. L-a legat pe subt bărbie cu năframă de mătasă — O scumpete pusă ’n ladă de pe clnd era mireasă. Busuioc şl ismă creaţă a adus cumătră dar Si pe buzele 'negrite pus-a Mura ui creiţar. fntr’un ciob zăcuse banul, în firidă la o parte, Nu mai umblă azi şi Mura de păcat se teme foarte... intre foi de nuc alături lângă fruntea lui de ceară, Ostenit se’ntinde arcul pe grumazul de vioară. Doi cărbuni sfiaia-şi scapăt adormind subt pirostrii Intunerecul coboară prin ferestrele pustii ... Mura stă pe faţa vetrii şi-I cad Iaci imi in cenuşe... De-odat scîrţiie ţîţîna ostenită dela uşe. In prag se iveşte fata judelui Zăbun cea mare Si din mîneca cămăşii scoate ’ncet o luminare, Cruce-şi face— o aprinde .. Tremurlnd para gălbuie Nu se ’ndeamnă de sfială, cât pe-aicl era s’apuie... — „Nu mal plinge, lele Mură!“ — zice fata lăcrămînd Mura stă cu faţa stinsă şi răzleţ o paşte-un gînd.: Ce zodie fără milă.. Lîngă mort la căpătîi, .-a fost dat să ardă ’n casă luminarea cea dinţii! . Nic. Otavă. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1904. LUCEAFĂRUL 75 MĂRUNŢIŞURI ISTORICE CULESE ÎN UNGARIA. iv. 0 apariţie obicinuită era în vechia viaţă a Ardealului solul moldovenesc sau muntean, pe care căruţile de cinste ale Saşilor il aduceau cu tot alaiul său de tovarăşi mai mărunţi şi de slugi în oraşele cu case vechi şi strade înguste, unde-1 aştepta o curăţică ospătărie a Sfatului, gătită cu toată hrana îmbielşugată şi băutura darnică, de care aveau nevoe voinicii şi sgo-motoşiî «Blochî». Une-ori afaceiea pentru care pornise trimesul domnesc se încheia la Braşov, la Sibiiu, la Bistriţa, alte-ori caii erau puşi la ham pentru a duce pe oaspeţi pînă la cetăţile din Făgăraş, din Jeciu, din Bălgrad, unde trebuiau să se spuie Craiului sau Voevodului cuvintele de taină. în Archiva Museuluî Naţional se păstrează porunca din Gherla, 28 Iunie 1553, a lui Andrei Bâthory, Voevod al Ardealului, către tesaurariul Petru Haller, pentru primirea unui Turc — pe atunci Ardealul Ungurilor era în voia împăratului păgîn, ca şi ţările dela Dunăre, — venit cu nişte călăuzi, dintre boierii lui Mircea-Vodă Ciobanul, Domnul cel rău al Ţării-Romîneştî. Omul împărătesc va primi 200 de galbeni; ut despre boieri, cel mai de frunte va fi cinstit cu o cupă de trei mărci de argint şi jumătate, iar cel de al doilea cu «postav stacojiu pentru o haină» (adecă o dulamâ). Dintr’o chitanţă a lui Francisc Henther, însoţitorul solilor (26 Maiu 1554), se vede că drumul dela Braşov în sus şi înapoi spre Braşov a costat, în afară de ce erau îndatoriţî să dea, fără plată, Saşii, în slujba Craiului, şapte florini. Din acelaşi izvor aflăm, că Turcul se chema Mezet Voevod, deci un beg bosniac, purtînd acelaşi nume ca şi năvălitorul în Ardeal din secolul al XV-lea, cu care s’a ciocnit Ioan de Hunyade; boierul de frunte e numit «Stanislaus Kornwz» şi e vestitul Stănilă, pe care apoi îl tăie şi pe dînsul Mircea, în a doua Domnie; cel de-al doilea e iarăşi un om cunoscut: «Ioannes Pythar, servitor Myrche Wayvode» e loan Pitarul, pe rînd sfetnic al lui Mircea şi al lui Petraşcu-cel-Bun, urmaşul acestuia, şi credincios al amîndurora.1 1 Fol. lat 1097. Cf. Hurmuzaki, XI, Prefaţa şi tabla. V. La începutul toamnei anului 1591, Petru Şchiopul, Domn al Moldovei, neputînd să împace nevoile inimii sale de creştin cu cererile crescute ale puternicilor din Constantinopol, apuca, prin Maramureş, spre ţările sigure ale împăratului. în cale, el se abătu şi pe la puternicul magnat ungur Ştefan Bâthory, din Şimlău, unchiul principelui Ardealului şi unul dintre cei mai însemnaţi vasali ai Coroanei Ungariei. Acesta dădu fugarului, din reşedinţa sa Tagy, la 16 Septembre, o scrisoare de recomandaţie cătră archiducele Ernest, care conducea pe atunci, din Viena, afacerile împărăteşti. în ea se arată, că Voevodul, «fugar din ţara sa, de frica şi spaima grozavei tiranii a Turcilor, rătăceşte, fără a se statornici undeva, în stăpînirile împăratului» şi că «şi-a pus în gmd a se adăposti pe lingă Măria Sa şi înălţimea Voastră». Pentru aceea-1 şi recomandă archiducelui.1 VI. E cunoscut numele lui Carol Wagner, care a tipărit studii asupra familiilor nobile ungureşti. El adunase materiale pentru o istorie a Cumanilor într’un volum de «Collectanea de regno Cuma-niae», care se păstrează astăzi tot în Biblioteca Museuluî din Pesta.2 S'nt fel de fel de ştiri, orînduite numai după urmarea anilor. Ele nu privesc numai Cumania, ci cu mult mai mult istoria mai tîrzie a teritoriului, pe care Cumanii il stăpîniseră odinioară. Ast-fel în cit avem a face cu un şir de escerpte privitoare la istoria Romînilor în întregimea ei. 1 Fol. lat. 2626. Cererea Iul Petru către Bâthory, pe care-1 numeşte «spectatilis ac magnifice domine, amice, nobis semper observandissime», iscălind ca «Specta-bilis Magnificae Dominationis Vestre syncerus amicus, Petrus Vayvoda Moldaviensis» (Satu-Mare, 15 Septembre 1591), ibid., oct. germ. 14. O copie, contemporană, a paşaportului, pe care împăratul îl dădu aceluiaşi Domn, la 14 Octombre următor, se află în fol. lat. 2604. Cf. acelaşi voi. XI din colecţia Hurmuzaki, No CCCLXIV, pp. 238-9. Scrisoarea către Voevod, care-1 întovarăşia, se află tot acolo, în original. E de puţină însemnătate. Pe Vo. se scrie : «pro oratore in Ziffern», — adecă: a se trimite în cifre ambasadorului imperial la Constantinopol. 2 Fol. 3745. www.dacQFomanica.ro 76 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904 Izvoarele puse la contribuţie sînt une-ori destul de rare: ast-fel pentru loan de Caffa, episcop al Romînilor din Ardeal — pe care dl A. D. Xenopol socotia că l-a descoperit acum vre-o cinci-spre-zece ani1 — se scot lămuriri din opusculul lui Hermann, Capistra-nus triumphans. Istoria Bisericii latine în principate e elucidată prin «Bullariul Dominicanilor». în Cuspinianus, Wagner găseşte menţiunea unei pretendent moldovean, «Vajvoda Vala-chiae», ce se afla pe lingă Sigismund regele Poloniei. Pentru soliile lui Petru Rareş la Viena, se aduce înnainte mărturia lui Velius. Se trimite la Istoria Ungariei a lui Kazi pentru întîmplările lui Radu Şerban în 1604, după întîla lui biruinţă dela Braşov. Un izvor rar pare a fi întrebuinţat cu privire la luptele din 1639 ale lui Vasile Lupu şi Matei Basarab2. Din Siebenbiirgische Gelehrten a lui Seivert se scoate titlul Disertaţiei «de inuratione sanctorum» a lui Martin Albrich, tipărită, cu un răspuns, de loan Klein, la Braşov, în 1655, şi dedicată marelui boier muntean şi cărturarului de frunte, Constantin Cantacuzino cel bătrîn (Postelnicul). Dintr’o Cronică a Imperiului vin două ştiri despre viaţa Iul Grigore Ghica, Domnul muntean. Cererile Germanilor în anii 1689—90 cu privire Ia ţările noastre sînt estrase din continuaţia lui Ketteler la vestita naraţiune a lui Istvânffy. Mal ales pentru aşa numita epocă a Fanarioţi lor se pot spicui în acest repertoriu de extrase informaţii nouă, luate adesea din publicaţii, cari sînt astă-zl foarte rare. La 1706, Wagner reproduce din «Annales Trinitariorum provinciae S. Josephi» («Analele călugărilorTrinitarl din provincia Sfîntulul Iosif»), p. 409, ceva despre duma din Bucureşti. în trei săptămînî ar fi pierit 750 de oameni şi Constantin-Vodă Brîncoveanu s’ar fi retras în vechia capitală a Tîrgovişteî, împreună cu ginerele său, Nicolae Roset, — contele austriac de mal tîrziu. La 1714, e citat «Driesch legatio, p. 345». 1 Vezi cartea mea Sate şi preoţt din Ardeal, p. 12. 8 Vasile, care ar fi avut o avere de 10 milioane, începe lupta, făgăduind Caimacamului (locoţiitor de Vizir), 10,000 de galbeni, rămîind ca, după biruinţă, Sultanul să-şi albă partea: alte 500,000. In lupta ce se dă, Domnul Moldovei ar fi pierdut 15,000 de oameni şi ar fi scăpat numai cu cinci-spre-zece călări. FI ar fl fost chemat la Constantinopol pentru a se îndreptăţi. La 1 Decembre 1716, se înseamnă numirea Iul Ioan-Vodă Mavrocordat, în locul fratelui său Nicolae, pe care cătanele-1 aduseseră prins la Sibiiu, — cu trimitere la Grotowski, în Un-grisches Magazin, III, p. 305. Tot acolo, p. 318, se vorbeşte despre sosirea la Adrianopol, în ziua de 24 Septembre 1718, a lui Nicolae, care îşi reciştigase libertatea, dar de-ocamdată, nu şi tronul. Gazeta din Viena: «Wiener Fruh- und Abend-blatt din 1778 (recte 1786?), ale cărei fol vor fi mucezind de sigur numai în foarte puţine biblioteci, se ocupă de persoana lui Alexandru loan Mavrocordat, Domn fanariot al Moldovei, care a fost mult defăimat, a meritat ocara contimporanilor şi a urmaşilor pentru purtarea sa casnică sălbatecă şi desfrînată, dar a reunit cu aceste urîte apucături gust pentru literatură, talent pentru poesie şi patriotism grecesc, pe un timp cînd el nu era foarte obicinuit. Se spune despre el că tipăreşte în Viena, la Baumeister, un dicţionar greco-frances şi greco-italian, că a făcut, pentru ca să ajute aducerea provisiilor zilnice, un pod ce mergea dela Iaşi pînă la Scîntele şi că a cumpărat, pentru a opri focurile din capitala sa — trebue să ne amintim că predecesorului său Alexandru, fiul lui Constantin Mavrocordat, i s’a zis pentru pagubele dese făcute de foc în zilele sjle : Pirlea-Vodă — mal multe tulumbe de stins («plures syringas»), pe cînd înainte de aceasta erau numai măsurile Iul Constantin Mavrocordat de a veni sacagiii acolo unde arde1. Die Wiener Zeitung pe 1786 (p. 1015) se extrage că Mihal-Vodă Suţu a fost mazilit, din causa sănătăţii sale, la 6 April3. Iar, mai departe, întîla gazetă, deosebindu-se ast-fel de cele mal multe manifestări ale opiniei publice europene, îndreptăţeşte purtarea pornitului Voevod Mavrogheni, care, domnind în Bucureşti, nu uitase tinereţele sale de pirat. Măsurile sale ar fi urmărit numai, cu energie, stabilirea ordine!, a dreptăţii în principat: «Beştelit die Grausamkeit, mit welcher der neue Ftirst von der Wallachey, Mavroyeni, abgeschildert worden, in nichts anders als in einer Strenge mit welcher er gute Ordnung und Gerechtigkeit indem ihin anvertrauten Lande wiederherzustellen 1 Vezi Ist. literaturii romîne, II, p. 28. 2 Vezi ale mele Acte şi fragmente, II, p. 205. www.dacQFomanica.ro 2 -n C OCTAVIAN SMIQHELSCI: Profetul Ieremie. Evangelistul Matelu, Profetul Isaia. www.dacoromanica.ro w o .t» -J 78 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904 und beobachten zu lassen sicii gefleissiget, und seine Unterthanen selien es nun cin, dass er ilinen an-tatt ein Ge ssel zu seyn, zur Wohlthat gegeben i-t.;> Rină ş; un vech ti < Konversations-Lexicon» din 1716, Lexicon universale, dă harnicului şi metiuilosului scotocitor o ştire nouă: aceea că fiii văduvei Doamne Păuna Cantacuzino, cari trăiau din ceva r mâşiţe de avere şi din mila imp rutuhr, aveaţi atunci vîrsta de 17 ani, iei mare, Radu, şi de 13, cel mi , Constantin, care era memt unei lungi nchisor şi u^eî morţi in mare nenoro.ire. VIL Manuscriptul fol. lat. 3743 cuprinde o Istorie a regilor Ungariei şi, pe 1 ngâ dinsa, şi un tratatele ducibus Valachiae». Mica lucrare se vede a fi fost făcută in 1723, cu tuate că in lista de Domni adausă cu creionul, la p. 52, se merge pînă la ■ Manuil Vodă modernus», adecă Mânui! Vodă Roset (Giani), Domn în Moldova in timpul războiului din 1768—74 şi in Ţara-Romî-nească cu vre-o zece ani mai tirziu. Autorul cunoaşte pe U unclavius, compil .torul ve hilor cronici osmane, pe Cronicarul ungur Thurocz Unele din isvoarele sa'e sînt rare, <.a acel «Belluin transilvano-turcicum >, în care, la p. 207, a găsit scrisoar a de reclamaţi.-a^Vizirului pentru că Rakoczy al 11-lea . dtpostise pe tr -dătorii şi fugari Ghcorghe Ştefan ş. Constantul, odată Domni ai prin.ipatelor. Mai interesant tă scriitorul, deci un Sas, sau un German din administr a a Olteniei anexate de Austria, ştie romîncşte şi a cunoscut ţările noastre. Ast-fel, el (omeneşte hrisovul lui Basarab al Ill-lea (Neagoe) pentru hotarele cu Ardealul (7028 dela Facerea Lumii), adăogînd că vun exemplar, in slavoncşte, se afli în mănăstirea Coziad. El dă in litere ririlice numele lui Mircea-Vodi şi îmreg titlul domnes. al lui Şerban-Vodă Cantacuzino, in această formă cam stilcită: «Ioanu Şărbanu Cantacozino Basarubu Voevode, den mila lui D[u]mn[e]zău D[o]mnu şi biruitorii! a toată Ungrovlalnia». C tre sfirşit se laudă activitatea literară a lui Nicolae Mavrocordat, în aceste rînduri care lămuresc şi asupra anul .î c'nd a scris anonimul: 1 Vezi ale mele Studii şi Documente, V, pp. 473—5. No. 1. «Ce e drept, până acum a fost un scriitor harnic şi, at.t înainte de prinderea sa, cît şi pe urmă, a cumpărat multe cărţi la bilcîul din Leipzig. Ba încă, anul trecut, a chemat la sine, tot din Leipzig, pe Ştefan Bergler, de loc din Braşov, Ardelean, om foarte erudit in limba grecească ca să poată lucra ast-fel şi mal bine»1. VIII. După titlu ar fi aplecat cine-va să dea o mare însemnătate caietului latin 2 al căruia titlu înseamnă pe scurt: «Proces de restituţie în stăpinire pornit de Valahul Horea împotriva Secuilor, după leg le cele nouă ale împăratului losif al II-lea». De fapt e însă o greoaie glumă de cărturar, în care formele de drept şi pre-tns.' cuvîntărî de advocat sint aduse pentru a fa.e pe c ţi-va cetitori, cu mai multă învăţătură decit gust, să rîdâ pe socoteala lui Horea, ale cărui oase frînte nu mai puteau acum să sperie pe nimeni. IX. «Supl inentul» la analele lui Ioan Bethlen, cuprins in ins. quarto lat 2423, dă o sumă de ştiri relative la istoria relaţiilor dintre Ardeal şi principatele roinîne, dar fireşte ci nu e aici locul ca ele să f e reproduse. Răspunsul lui Martin Bolla3 la Supphx libellus al Romînilor d n Ardeal (oct. lat. 79) n’are neî-un fel de însemnătate. între probele ce aduce autorul pentru venirea mai tîrziu a Ro-nrnilor e şi lipsa unui t rmen romînesc pentru Ardeal. Se ştie, că pentr i Romînî toate pămîn-turile lo.uite de neamul lor formează o s ngură Ţară-Rominească, în care se deosebesc apoi 1 «Literis sane hactenus diligentem ded.t wperam et tain autequam captus erai quam postea, ex Lipsiensium merctau rnuitos libros comparavitjquin, proxime praeter-lapso anno, ex eadem Lipsia Stephanum Berglerum, Coronensem, Transilvanum, et graecae linguae doctis-simtim, ad se aicersivit, uti tanto felicius studia pro-moveret.» Cf. Ist. Ut. rom., I, pp. 55, 57, 143—4, 200 şi Două bibliol cl de mănăstire, Bucureşti, 1904, tabla, precum şi Seivert, N.ichrichten von siebenbiirgischen Gelehrten, ! ressburg 1785, p. 25 şi urm. 2 Ms. 4t» lat. 975. «Processus ordinarius, per sex classes processualcs, quo Valachus Horya de Flora, Daciae tyranus, proceuit caulra Siculos, ad repetitionem sui in integrum, iuxta normam novissimam ab August. Imperatore losepho II praescriptam practice elaboratus, MDCCLXXXV». 8 Vezi Ist. lit. rom., II, p. 249 nota 3. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1904 LUCEAFĂRUL 79 alte «ţări» după rîurî. Deci Ardealul e pentru ai noştri: Ţara Murăşdui, Ţara Someşului, Ţara Bîrsei, etc. X. Mai însemnat decît cele mai multe din manuscriptele studiate pină aici e fol. germ. 284 care dă o Scurtă descriere a Ardealului, din secolul XVIILlea: «Summarische Beschrdbung des Gross-Fiirstenthums Siebenbiirgen». Scriitorul recunoaşte în Roinînî «o rămăşiţă şi posteritate a vechilor colonii romane, care formează cea mai mare şi mai însemnată parte dintre locuitorii Ardealului» (welclie ein Ober-bleibsel und eine Nachkommenschaft der alten romischen Colonien sind und den stărksten und betrăchtlichsten Theil der Inwoliner von Sit-ben-btirgen ausmachen»). Limba lor seamănă cu cea latină şi cea italiană. Pînă şi mămăliga ţeranuluî romîn ar vorbi pentru această descendenţă (cu toate că, adăugim noi, mămăliga e o inovaţie, căci porumbul n’a fost cunoscut de Roinînî decît în veacul al XVII-lea). Tot aşa îmbrăcămintea şi unele obice'uri. După ce se încearcă a lămuri numele de «Valahi», anonimul — de bună seamă german, şi nu sas — trece la legea şi la clerul romînesc din Ardeal. Neuniţi formează cea mai mare parte. Preoţ I, incunjuraţî derespectul fanatic al credincioşi or — «ţăranul romîn i ascultă orbeşte şi are pentru ei un respect] şi o veneraţie ce merg pînă la îndumnczeire» —, pot abia să cetească şi să cînte n biserică. Oamenii sînt creştini mai mult cu numele: «abia unul din două-zeci poate zice Tatăl nostru». Trecind la iruralitatea locuitorilor roinînî ai Ardealului, autorul i înfăţişează, ca orî-ce om «civilisat» din timpurile sal -, ca desfrinaţi, beţivi, «răzbunători, uşurateci», bucuroşi să treacă din-tr’un loc în altul, leneşi, chiar la munca cîmpului, «grozav, şi chiar dezgustători, de murdari». Recunoaşte însă— căci acestrepresentant al energiei, curăţieî de moravuri şi gospodăriei bune a oamenilor bogaţi şi liberi se poate ridka pînă la nepărtenire — că Romînii au «multă pricepere firească şi o nepăsare faţă de moarte cu totul deosebită şi aşa cum nu se află uşor şi în a.eiaşi mîsură la alte neamuri; mai ales aceia cari se fac soldaţi, — cum, de altmintrelea, toţi Romînii s nt viteji şi inimoşi» («so wie die Wallachen iiberhaupt alle, brav und herzhaft»). El explică însuşirile rele prin nenorocirea socială, economică, naţională a Romînilor. Ei n’au preoţi, cari să fie în stare a-i conduce şi îndrepta prin sfaturile şi exemplul lor. Se adauge «supunerea şi înlănţuirea mai mult decît de robi a lor («melir als sklavische Unterthănigkeit und Knechtschaft»). «Mai vine încă dispreţul general ce li se arată de toate cele-lalte neamuri ce se află în ţară; ei ştiu, că nu au nici o proprietate (nichts eigenthiimliches haben), ei ştiu că puţinul lucru ce stăpînesc de fapt, e in primejdie de a le fi smuls în orî-ce chip de domnii lor, ei văd exemple zilnice, că sînt ridicaţi de odată din locurile, pe care le-au curăţit pentru cultură în sudoarea frunţii lor şi cu multă osteneală şi muncă, atun.i cînd se aşteaptă mai puţin la acesta, dîndu-li-se o foarte mică răsplată a muncii, ai adesea, şi mai că ar trebui să zic, de cele mai multe-ori, fără nici un fel de despăgubire. Această şerbie din cale afară de aspră, aceste sarcini peste măsură, de care ti îşi dau seamă foarte bine, trebue neapărat să aducă nepăsare, nestatornicie şi multe alte însuşiri rele, să distrugă orî-ce hărnicie. (Va urma). N. Iorga. www.dacQFomanica.ro 80 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904 DEOCNIATĂ. A gătit-o mama frumos, î-a pus cerceii cei noui, pe cari a dat mama mai un car de sdrenţe unui ovrei, i-a înconjurat de cinci ori gîtul alb de spumă cu mărgele înşirate cu salbe, salba şi mărgeaua; a încins-o cu o palmă în sus de mijloc cu rochia cea de nuntă, să se vază cişmele ei roşii ca jarul şi ascuţite, ascuţite. E Duminecă şi Dumineca vine Bujorel să o ducă la biserică. O mai duce de două ori şi a treia oară o duce cu totul. I-e drag de Bujorel, că Bujorel e voinic şi mîndru. Cu hora el e mal isteţ şi vîstra lui întrece pe toate vîstrele din toate pălăriile. Un muşcat întreg de-abia se ţine sub şinorul roş şi împletit cu fir. Şi nişte pantaloni de pînză, largi, vai dar largi îs, să încapă o namilă de om în e.; dar aşa sînt ei croiţi, pînză au muierile să căptuşeşti cerul. I şade bine lui Bujorel lîngă Nastasia, îs făcuţi par’că anume unul pentru altul şi cînd ies din casă, mama i petrece pînă la poartă şi-i mîncă cu ochii aşa i de dragi. «Ptiu, să nu vă deochi, dar cum vă potriviţi unul cu altul». — Freacă-te, mamă, o ţîr cu mîna pe obraz, că prea eşti palidă şi să umblaţi în pace. Vă aştept la amiazî cu prînzul, am tăiat găina a pistriţă şi am făcut-o teiţeî cu o ţîr de hrean, un pahar, două de vinars şi apoi mergeţi la horă. «Bine-a fi mamă, bine, să nu fierbi tare găina, că azi vom sta mai mult la biserică, că au venit domnii ăi mari şi pătrupopu şi domnişorii dela oraş să sfinţească şcoala şi vom merge şi noi să vedem ce-o fi». «Că bine zici fată — zise bătrîna — veniţi cînd veţi putea, voiu trage a oală dela foc». Şi au plecat tinerii ţinîndu-se de mînă, mai mult fuga decît încet; le era tare să vază slujba cea frumoasă ţinută de trei preoţi, să auză cîn-tînd pe domnişorii dela oraş şi inima fetei i bâtea cu cît se apropia mal mult de biserică. Dar dacă se va uita vre-unul la ea? Vai ce stă a grăi; doar e păcat să te uiţi în biserică la alţii, dar dacă îşi va întoarce cine-va capul să o vază, ea se uită în pămînt;... ba nu... ridică ochii şi se uită spre altar. Au intrat în biserică. Bujorel a lăsat-o şi a plecat înainte. A sărutat icoana şi s’a aşezat între oameni. Ea sta nemişcată, vai ce-I de lume din toate satele vecine şi domnişorii cîţi îs de mulţi şi toţi cu părul mare şi pieptănaţi „cu cărare. Unul a întors capul, s’a uitat la ea. Frumoasă fată, ah! ce mîndreţe de copilă; s’au întors mai mulţi, mai toţi... au văzut-o, o priviau lung... biata Nastasia s’a roşit, a plecat capul şi-i venia să iasă din biserică. Corul a început să cînte şi ea şi-a venit în fire. S’a uitat la domnişorul cel care a văzut-o întîiu. îl zăria dintr’o parte şi-i putea desface graiul dintre cele-lalte. Ce frumos cînta, vai ce frumos cînta, îţi vin lacrimi cînd îl auzi şi ce ochi frumoşi avea cînd a văzut fata şi părul lui, ce păr; Bujorel nu-I aşa ca domnişorul. Bujorel are buzele prea mari şi uite ce urît e tuns Bujorel. De s’ar mai uita odată la ea, e drăguţ domnişorul şi vrea să-l vază încă odată bine; acum nu-i e ruşine. Ah! dar icoana, ea n’a sărutat icoana. încet încet se apropie. Mersul ei e lin, legănat, uşor se apleacă, buzele ei aprinse se apropie de sfînt şi-î acopere picioarele reci. Domnişorul e lîngă dînsa; inima i bătea să-i spargă pieptul; oh ! ce fecioară frumoasă, par-că e fată de împărat. Ea se întoarse, ochii lor se întîlnesc, el aiurează, e pierdut în zarea ochilor ei albaştrii: «Eşti mîndră, copilă, ah! cît eşti de mîndră 1...» * * * Bătrîna Angheloaia eşise de vre-o cîte-va ori în pragul uşii şi-a dat cu ochii ocol pe dealuri să-şi zăriască odraslele. De geaba, par-că i-a îngropat cine-va. Lumea venia, Bujorel cu Nastasia n’aveau de gînd. Tinereţe, ce să le faci — îşi gîndea ea — mi-aduc aminte ca acum, cînd mă mîna biata maica, Dumnezeu s’o odihnească... la apă, n’aveam chip să mai viu, baş că era urîtu ăsta de Anghel, apoi să fi avut numai horba lui Bujorel, eu îmi făceam casă lîngă isvor. Tinereţe, tinereţe nu-ţi ajunge luna cu lumina şi noaptea cu întunerecul, te mai acopere şi ăle tufe pe deal. Ce-ar mai da ăsta să mă mai vază odată ca’n acea vreme, e bătrîn, dar gîndesc, că m’ar mal prinde odată de mijloc, măcar că sînt zece ani de cînd numai mă sudue. Dar cine cînta aşa frumos? Din deal cobora încet o ceată de domnişori. Veniau la mama Angheloaia, căci î-a chemat Nastasia la masă. Ea e logodită^şi măsa a fiert o găină căci a www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1904. LUCEAFĂRUL 81 auzit că vin domnii ăl mari dela oraş să sfinţească şcoala şi de se va potrivi să intre şi la el, ca oameni gazdă, vrea să-I omeniască. Cîntau domnişorii ca pe la el pe acasă, unul cu fluerul şi cel-lalţl îţi rupeau inima de jale: Jelui-m’aş şi n’am cuî Jelui-m’aş codrului. şi se revărsa jalea pe dealuri şi cădea pe sat, de lăcrimau bătrînele, iar fetele eşiau la poartă să se mire. Vai de mine, auzi că ştiu romîneşte domnişorii!... — Dar cum să nu ştim, că sîntem doar romîni şi neam de neamul nostru tot aşa vorbia, răspundea mîndru ăl cu fluerul. — Dar mama Angheloaia unde şade? — Aici maică, aici, iacă aci ne-a sălăşluit sfîntul şi bătrîna eşi în poartă cu un ştergar alb dinainte şi cu lingura in mînă. — Placă în casă domnişori... placă no, avem şi noi cîte ceva, cu ce ne-a dăruit ăl de sus şi om face, ce om putea de rîndul gurii. — Dar fata mea unde-aţl lăsat-o? Ea nu vine? — Oh! mămucă, ea vine mai încet, se vede că avea să-i spună ceva lui Bujorel, să n’o auzim noi,... aşa sînt tinerii ? li-e frică şi de moşoroaie, că le-o înţelege dragostea. — Da bătrînul ăsta al nostru unde o fi să ne aducă ceva udătură, v’o fi sete domnişori... măi Anghele, mai eşi şi tu în vileag, ia vezi ce oaspeţi mîndrii ne veniră. — Ştiu că n’o fi venit la tine să te vază rosti bătrînul pe lîngă ţeava pipii, ce se hodinea într’un colţ al gurii ziulica întreagă şi deschi-zînd uşa, ridică nişte cisme mari, mari să le treacă pragul. — No, Dumnezeu vă alduîască domnişori, dar mare cinste mî-a fost dat să am la bătrîneţe. — Placă şedeţî! Tu boreasă, ia dă cu oala aia prin pimniţă, de vezi s’a acrit varza şi adu-o cu vîrf încoace. Mama Angheloaia luă urciorul din cui şi coborî în pivniţă şi cît ai bate ’n pălmi era cu cana plină ochiQ. Cînd e vorba să-ţi cinsteşti neamul şi din neam pe cei mai aleşi, îşi dă romînul şi inima. Au băut băieţii cum să bea la nuntă şi beau, că era de unde şi era şi cine să le dea şi bătrîna cu plăcinte în jurul lor. Era o veselie mare şi cîntau domnişorii de lăcrămai! gazdele, iar vecinii cu mînile in şold îi ascultau din uliţă. într’un tîrziu numai Iată şi Nastasia, un bujor de fată, isteaţă ca o căprioară... neşte ochi... Doamne! Ce ochi. Te perdeai în lumina lor. Apoi neşte buzişoare roşi şi umede ca fragile, să mori lîngă iele, şi să nu le dai pace. Iera superată... avea ce avea, că n’avea linişte. Obrajorii-i înflăcăraţi şi nu cugeta să se uite la nici unul. Dar ce le pasă lor! Fata-i mai frumoasă cînd e supărată. Hei, apoi ce necaz mare-o fi avînd! Ia, o fi sărutat-o ăl flăcău mal puţin de cît i-ar fi (rebut. Nu-I nimica deseară încă-i vreme şi în ciuda fetei s’au pus să cînte: Mîndro de dragostea noastră Răsărit-afl fiori pe coastă Răsărit’au viorele De focul inimii mele, Răsărit’au ghiocel De dragul ochilor tăi. Cîntau toţi, numai Calus nu cînta. Ori nu ştia să cînte? Cum să nu ştie, căci e din ţeara cîntecelor şi-a născut ascultînd doina. Nu cînta... ei, nu cînta... par’că-i stase graiul. Şi-a pironit ochii pe fată... faţa lui se descolora din ce în ce mai mult, piciorele nu-1 mai ţineau, buzele-i tremurau, tremura din tot corpul, ca prins de friguri. Nu l-a băgat nimenea în seamă, doar inima fetei l-a înţeles. Ea vrea să-l albă aproape, ea vrea să-i aline durerea. în colţul ascuns al tinzii nu era nimenea. Fără să ştie s’au întîlnit acolo. — Nastasio! Fata şî-a plecat capul şi-a început să tremure. — Nastasio! Floare crescută în grădină de împărat! cuprină mîndră, ridică-ţî capul, ridi-că-ţi ochii ăia blînzî, ridică-ţi gura aia fermecată să le văd toate, să mă îmbăt uitîndu-m! la tine. El i-a apucat capul întie niîni a privit-o lung în faţă, cînd două lacrimi aO alunecat din ochi pe obrazii el aprinşi. — Domnişor! — şi Caius I-a stins vorba cu un sărut fierbinte şi apăsat. * S’au dus Domnişorii, satul rămăsese pustiu şi liniştit ca mai înainte. Toată lumea cu rostul ei. în casa lui badea Anghel e jale mare. www.dacQFomanica.ro 82 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904 Nastasia fericirea zilelor lor de bătrîneţe zăcea în pat. Ochii ei neliniştiţi căutau ceva prin unghiurile casei. Figura ei îmbujorată altă dată se stinsese, era galbenă şi trasă ca frunza codrului de toamnă. Bătrîna îşi frâmînta mînile în jurul patului: — Deochîată ... vai de mine . . . e deochiată. — Ce te doare maică? Spune-mi ce te doare? — Scumpa mamii şi crinişorul mamii şi bogăţia mamii! — Sărmana bătrînă! Cită jale e în inima ei. Suspinul o îneca şi lacrimile-î curgeau şiroaie. î-a descîntat. Cărbunii stinşi în apă au căzut toţi la fund. «E deochiată! vai de mine e deochiată.» I-a dat să guste de trei ori din apă, a muiat degetul şi i-a făcut cruce pe piept, pe frunte şi pe mîni şi aştepta în linişte minunea des-cînteculuî. Fata zăcea nemişcată. Din cînd în cînd tresărea, ţipa speriată şi mamucă-î lua mînile într’ale sale şi le strîngea la piept: «Draga mamii şi odorul mamii!» Trei zile s’a chinuit biata copilă. Trei zile lungi şi trei nopţi şi mai lungi a veghiat-o sermana ei mamă şi datu-i-a cîte în lume să scape de dureri, dar toate eraţi zadarnice. Fata suferia, se chinuia, se bătea cu moartea. Mînuţele ei slăbite şi le apăsa în partea stîngă a pieptului. Aci o durea, aci o înţepa ceva, aci . . . aci la inimă-i buba şi nimenea nu-şi putea da seama, ce-i. Ce boală rea . . . Doamne, ce boală rea. Aşa scurtă şi cît de mult a schimbat pe biata fecioară. Fata aia frumoasă ca un măr şi plină ca o ceraşă, iară acum numai o arătare. Ochii ei stinşi şi fruntea senină mai arătau abia, abia urmele frumuseţei. A trecut şi ziua asta şi-a venit întunerecul blăstămat şi-atît de greu bolnavilor. Nastasia se frămînta între perinî. Chinurile nopţii s’au grămădit asupra ei să-i sfîşie viaţa ... Pe casă cînta ciovica . . . Un ţipet de groază s’a auzit de-odată. Bătrîna leşinase. Lumea multă adunată în jurul patului plîngea cu hohot. Badea Anghel strîngea cu pjtere la piept unica lui fericire apăsîndu-I o luminare în mînă. Doamne! rău a deochîat-o. George Stoica. i2nw\e ce. ,. ^)\ d\n \)o\eţ \\-au da\ un nume ^\[eş\\u\ ou ce-o să ^\e, e un nenoroc ţe lume ^)ă ipor\\ un nume de „ cr J^rnd îu\gu\ -3\ne \egăna\ de 9m\ \-aV\a ,păm\u\u\ de-\ aWnge moare, ^u ce creţi să găseşW coţdă oare ^.a ţ\eţ\u\ meu ^ ... ^aWna ^f\rsax\. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1904 LUCEAFĂRUL 83 SCRISOAREA DIN URMĂ. (Fragment.) Aşi vrea să-ţl scriu Frumos, ca nicl-odată: Aşi vrea să ştiu, Să pun atîta înăestrie ’n vorbe, Să pot. să tîlcuesc aşa cuvîntul, Ca ţipet, să se facă fie-care frază, Ca fulger, să se facă fie-care vorbă, Să ardă şirele, cînd le citeşti, Să schîntee, Să rîdă şi să plîngă ... Ori nu! Să rîdă numai, Hohotind, să rîdă, Nebune... Să tremure, Sbătîndu-se ca sufletul din mine, De dragoste, de dor Şi de durere 1 Aşi vrea să ştiu, să fac minuni, Ca ’n vremea veche: Un cîntec, Să fie plînset, ca să ’nduioşeze, Să fie ţipăt, care să ’nfioare, Să fie strigăt, care să ’nspăimînte 1 Să pot să’ml pun în el întreg amarul Şi chinul şi durerea necuprinsă, Să mî-o cuprind, Prefermecată 'n vorbe; Să’ml podidesc din suflet jalea toată, Să’ml vărs văpaia inimel întreagă, Cu ’ntreg nebunu-I foc, Cu tinereţea, Cu visurile-I toate — Să plîngî, să rîzl, cînd îl citeşti, Să tremuri, Să te cutremuri Şi să simţi, C’acesta E ultimul iubirel mele cîntec: Rămasul bun... de tine. De tine — Şi de fericire! A fost... Un basm a fost — din alte lumi, albastre, A fost, ca nicl-odată... Un basm duios ... Tu închipuiai copila Frumoasă de împărat Şi cu volnicul, Iar tovarăş: Fugarul năzdrăvan cu şapte inimi, MI-era Iubirea! Şi-am isbutit mulţime de primejdii, Şi-am suferit mulţime de amaruri, Şi-am petrecut şi marea fără ţărmuri, Şi-am străbătut şi codrul fără margini iubirea mea şi eâ ! Şi cu uriaşi ne-am dat la luptă dreaptă, Cu paralel ne-am aţinut la harţă, Şi ne-am răzbit cu zmei şi cu bălaurl Şi sîngeram din zeci de răni de-odată Şi-am înfruntat de zeci de ori peirea, Ce sta să ne răpue — Dar am învins şi-am izbutit în finp, Prin mii şi mii de căi încrucişate. Din mii şi mii de curse iscusite Şi viclenii de vrăjitoare ... Iubirea mea şi eu! Şi-apol ? 1 Apoi... a fost... a fost, ca nicl-odată — De ce să ţl-o mal spun, O ştii tu bine, Cum s’a sfîrşit povestea minunată ... Adio 1 Condelu ’ml cade tremurind din mină Şi-o lacrimă îmi tremură din gene, A fost.. . A fost frumos, ca nicl-odată ... Povestea fericirii e mărgeaua, Ce ml-a picat tremurător din geană : O lacrimă ... A fost — Adio! Victor Bontescu. www.dacQFomanica.ro 84 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904. ÎN LUNCĂ. Idilă romînească de Carmen Sylva. (Urmare). Numai de-aş avea o mamă, mî-aş aşeza capul în poala ei, cum văd că o fac copiii cîte-odată de le netezeşte mama părul, şi apoi gîndu-rile ţi bat cîmpii şi inima adoarme. Inima mea nu mai poate durmi de Ioc. Mereu îmi bate şi stă cîte-odgtă locului şi apoi iarăşi bate repede, repede. Ce însemnează asta, cind inima nu vrea să-ţi adoarmă? Dacă aş avea o mamă, mi-ar spune ea, să-mi doarmă inima şi ochii mi-s’ar închide în i oala ei şi ea mi-ar netezi părul şi totul s’ar linişti în mine. Numai da ă aş avea o mamă, numai pentru scurt timp, pînă ce inima mî-ar putea să adoarmă, aşa, ca mai înainte, liniştită, adine. * * * Astă-zî stetea locul lui părăsit, oamenii şi-au cărat griul la îmblătit. Au îmblătit, şi pe locul de peste drum boii umblau în cerc. Mie ini-se părea că-mi umblă peste inimă. Soare s’a dus. Soare nu mai este aici. Şi mie-mi curg lacrimile peste obraji, fiind-că ’mî pare că-s oarbă, de cînd nu-1 mai văd. Lumea întreagă e pustie. Vîntul urlă şi scutură pomii şi atunci cad frunzele şi sunt luate ’n vîrtej de-asupra pămîn-tului şi nici nu ştiu ele încătrău să se aşeze, ca să nu poată să le cuprindă vîntul şi să le poarte vîrtej. Sărmanele frunze mititele, neputincioase ! Mă doare inima. O ţin strînsă cu mîna, ca să pot îndura durerea. Oamenii de dincolo strigă cătră boi şi nici nu ştiu, cît rău îmi fac cu ţipătul lor. Ca şi cînd întreagă lumea s’a făcut dintr’odată străină! Nici că ştiam, că trăiam numai cînd îl vedeam, şi că mă gîndeam numai la el şi că fără de el nu era nimica. Nici că ştiam, că poţi trăi, dacă-ţî lipseşte soarele. Toate floricelele vestejesc, dacă pleacă soarele, căci vine gerul şi le omoară şi pier. Cum se şi poate, să nu fi înghieţat deja. Nu pot să trăiesc, dacă nu mai vine el. Cum poate să rămînă departe atît de fără de milă! Cum poate trăi fără de mine, de cînd m -a spus, că mă are dragă! Gîndeam, că va rămînea de aici înainte tot lingă mine. Că nu va mai merge şi nu va mai fi, unde nu-î Evanghelii. Am crezut, că vom fi de-acum înainte ainîndoi împreună, ca pomul şi coaja, ca tulpina şi floarea, ca noaptea şi stelele. Da, dar dacă noaptea-i fără de stele, toate sfecle www.aac au ars, atunci şi bunul Dzeu n’a aprins altele. Aşa-i şi cu mine, dacă-i dus, mă ard şi eu ca o stea, şi mă sfirşesc singură-singurică, în liniştea cea mai mare! Val, cum plîng. Vai, cît mă dor lacremile ! Am plîns dese-orî, cînd eram sîngură şi cînd mă certau şi băteau şi fiind-că nu mă avea nici un pui de om dragă. Şi acum mă are dragă unul pentru întiîa oară, şi plîng acum cu amar, ca nici cînd încă. O vai, o vai. Cum mă doare inima! Soare e dus. — Nu ! Nu ! Iată-1, că vine colea, peste luncă şi vine drept înspre mine. * * * a în luncă au căzut întiiele frunze îngălbenite, în curmd nu va mai fi Soare pe aici, se va duce în lucrătoarea sa cit mai de grabă, îndată ce va fi îmblătit griul. Nu va avea ce să mai păzească. Eu va trebui să rămîn singurică aici, afară, pînă ce va cădea zăpada şi va trebui să ducem caprele sub şopron, unde sînt adăpostite de zăpadă. Atunci i vine rîndul îi sărmanei Evanghelu la vatra cea caldă şi poate să ţeasă cît i iarna de lungă. Dar ce mă fac, dacă nu-1 mai văd pe Soare ? Nu ştiu. Cred că voiu veşteji şi eu ca frunzele şi voiu cădea jos şi eu, nu voiu mai putea trăi fără de privirea lui Soare, care-mi este soarele meu încălzitor! Astă-zi aînnotat pe dinaintea ochilor mei prin părîul, care a mai scăzut niţel, fiind-că n’a ploat de mult şi mî-a vorbit, vai, atît de dră-gostos. Mî-a spus, că mă are dragă. Şi m’a agrâit: «Evanghelu». îmi ştia numele şi era at't de dulce, cînd îl rostea: Evanghelu. L-aş fi auzit bucuros încă odată. Atît de dulce, încă nu l-a rostit nimenea. Şi oclii-î ardeau aproape de tot de ai mei şi nici că puteam pleca genele, trebuia să-l privesc mereu, şi de-odată mî-au fost ochii plini de lacrămi şi el mă sărută. Şi a trecut iarăşi prin părîu şi eu mă uitam în urma lui. Şi lunca s’a cutremurat de-odată, ca şi cînd ar fremăta vîntul printr’însa. Freamătul era domol de tot, aşa ca un murmur blînd şi frunzele toate tremurau ca inima mea! Lunca-Î mama mea, ea simte cînd îmi tremură inima. M’am aşezat apoi în frunziş şi am plîns. Şi frunzişul era moale ca un pat cald şi, ca şi cînd ar vrea să mă mîngâie, umblau frunzele în jurul meu şi mi-se alipeau de faţă. Şi eu ziceam mereu : «Soare ! Soare ! Soare !» Nu ziceam alt-ceva. Inima mea n’avea loc pentru o altă vorbă. Nici florile nu rosteau alt cuvînt omamca.ro Nrul 3, 1904 LUCEAFĂRUL 85 căci viaţa şi moartea lor vine dela soare. Şi ast-fel ziceau şi ele mereă: «Soare! Soare! Soare !» întocmai ca şi mine. * * * Şi cînd am aţipit astă noapte, am simţit de-odată cum cine-va mă apucă lin de tot de mină şi cum îmi pune ceva în deget şi mi-am deschis ochii atunci şi pe degetul meu strălucea un inel de argint. Acum are sărmana Evan-ghelu un inel. Şi mi-am întins braţele după el, cum stătea aşa şi se uita la mîna mea, la inelul, pe care l-a făcut pentru mine şi atunci a înghenunchîat el lîngă mine şi m’a luat în braţele lui, şi lumea întreagă a încetat atunci de a mai fi. Eram singuri pe lume: Soare şi eu, şi nu vorbeam, ne aveam numai dragi, atît de dragi, precum încă nu ne-a avut nime pe întreaga lume. Noi nu sîntem ai nimănui, suntem numai ai noştri singuri şi nimenea nu mi-1 poate lua. Nimenea nu-mi poate lua din deget ineluşul de argint, căci Soare l-a făcut pentru mine. Inima-mi bate, de cîte-orî arunc ochii la inel şi de cîte ori gîndesc, că Soare l-a făcut pentru mine. Cît de frumos arăta el în văpaia roşie a vetrii. Cînd închid ochii, îl văd stînd înaintea mea. Mi-a. spus, că va veni în noaptea următoare iarăşi, căci ziua nu poate, trebue să lucreze, acum vrea să lucreze pentru noi amîndoi. Căci, dacă ne vom lua, să am toate bunătăţile la el şi n’am să mai păzesc caprele, ci am să lucrez pentru el şi pentru copilaşii, pe care ni-î va da bunul D-zeu. El va veni iarăşi şi chiar dacă noaptea-i rece şi întunecoasă n’o să sgribur de frig în braţele lui. Mi-se pare, că niî-e tată, mamă şi frate şi cu mult mai mult de cît toţi ăştia, pe cari nu i-am cunoscut nici cînd. Şi apoi îmi zise el, că nici el n’a cunoscut pe toţi ăştia şi că primul sărut, pe care l-a primit în viaţa lui, a fost dela mine. Şi cînd mi-o spunea asta, ne sărutarăm iarăşi. Ah, sînt atît de fericită, încît plîng. Floricelele doară plîng şi ele dimineaţa, înainte de a sosi soarele, de bucurie şi de dragoste prea mare. Cum să nu plîng şi eu de bucurie şi de dragoste! Sînt copila din flori, trebue să fac şi eu ca ele! (Va urma). Trad. de Horia Petra-Petrescu. TABLA PELA LU60J. Trebue să mărturisesc, că mă folosesc de exemplarul dluî consilier aulic V. Fagicî, fiind bibliotecile închise şi acest exemplar e cam folosit, aşa că nu pot da toate formele în cari întîlnim pe a, citez numai şase cazuri.* A are următoarele înţelesuri, vezi pag. 1 din Paleoslovenic: 1. grec. alia, de, lat. sed, vero, 2. grec. kai, lat. et, 3. cu condiţional, 4. grec, ina, lat. ut, 5. a iii în întrebări, 6. a iii grec. de, lat. sed. etc. Se e forma neutrală a sing. dela pronumele demonstrativ si cf. litvanicul şis, lat. cis în înţelesul de hic (vezi Altkirchen slavische Gram-matik de Vondrâk, Berlin 1900, pag. 183 (184). D-ipă sintaxă acest se neutral ar trebui să stea în plural, fiind-că aparţine subst. imena. Corect ar trebui să fie si imena (cf. gramatica slavă citată pag. 184). în textul citat de Tihouravov avem seî imena. A se imena = Voici Ies noms şi nu aici sînt. Vezi de alt-fel şi cuvinte din bătrîni de Hăşdău, tom. II, pag. XXXIII. (Urmare). Să trecem acum la nume. Vom atinge numai acele, cari nu sînt spuse cum ar trebui. Pamînt are predicatul sfint, care nu se ţine de peatră, căci între sfint şi peatră avem vorba lugl — lat. auster, să bine-voîască domnii a ceti tabla şi să-mi spună de am drept, ori ba! Pe tabla mea, bine înţeles copil şi în Tihouravov sînt lucrurile cum le spun eu. Dacă sfint s-ar ţinea de peatră ar trebui să fi sventi şi nu sventaa, căci kamen (= peatră) e masculin, probă: 1. Miklosich, Paleoslov. 281, 2. Vondrâk gramatica 172. Măslin, de ce? Măslină în slavă e şi arborele, dar şi fructul. Pentru ce arborele şi nu fructul ? Eu cred după, aparent slavică de sud, că s’ar potrivi mai bine măsilnă decît măslin. Dver de pe tablă înseamnă şi uşă, nu numai poartă. Nosilo e vehiculum (cf. Mihlosich, Paleoslov. 455), de ce pat portativ? Vine vorba şi de pat portativ. Vine vorba şi de pat mai jos, dar autorii nu l-au ştiut afla. între nosilo şi svituku www.dacQFomanica.ro 86 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904 = vehiculum şi tomus (învălitoarea specialiştilor) se află cuvîntul odrî pentru odru mase. în sens de grec. kline, lat. lectus (vezi Miklosich, Paleoslovenicul 492) şi explică-ţi şi minunea cu pat portativ. E evident, cît de ingenioasă e in-venţiunea aceasta şi cît de puerilă e forţa ei de convigere. Odru = pat, dar e masculin, nosilo să se derive dela nositi — a uce, a purta, numai că nosilo e neutru, acum o împreunare masculină -cu una neutră ce poate produce? nimic mai mult, decît ştiinţa specialiştilor anonimi din misterul «tablei dela Lugoj». Sviiuku e tom, de unde învălitoare? Kniga e carte. Pe ce motiv o deschid Lugojenii? Unde stă deschisă pe tablă, căci la pag. 42, în broşura dlui Branişte se ceteştei carte deşchisă. Avem apoi intercalată între kniga şi kleşte dvaa de pe tablă ‘(aşa şi la Tihouravor) de autorii dela Lugoj o fecioară. De unde mai scot şi aceasta? O fecioară nu poale răsări aşa numai după placul cuiva. După cum stau lucrurile în adevăr, după carte vine cleşte duple şi apoi prorociţă Ţariţa (împărăteasă) are complementul iskryniia = proxima (Cf. Miklosich, Paleoslov. 262). După soră vine vurtograd — hortus (Cf. Mislosich, Paleoslov 77) necetit şi netradus de specialişti. Fiică şi cea cu brîu iar trebue apropiate de realitate. Duşti obrucena — filia desponsata. Obrucena se derivă dela verbul obronciti (Miklosich, Paleoslov. 477) şi e particip. Urmează apoi zrenie = visus, ilictro = electrum, nebo = cer. De unde scot «jeţul»? Răsărit, apus bine. Sluţe necetit, şengul e soare. Plin-thos grecesc = plinuta slav = lăture şi nu stilp, care în romînă vine corect cela slavicul stlupă. Sengul de stilp la tîrnaţ l-a primit şi lat. săgeată în dialectul Pădurenilor, posibil şi ’ntralt loc. Cazurile amintite pînă aici ilustrează competenţa specialiştilor dlor Brejan-Branişte. Invenţiunea dlor se duce acum şi mai departe. Dacă au văzut, că romîna cu lu, care le-am spus-o, că ar da drept şi unui istro-romîn de autor, de altminteri observ, că lu pro lui e aproape general în limba comună a poporului şi se-ntîlneşte şi’n cărţile vechi în diferite provincii, zic o întorc la sîrbie. Dar acum, după această logică tabla ar putea fi şi din Oltenia şi din Muntenia. Motivele Ie vom vedea, cînd voi vorbi de grafia romînă. (Va urina.) Iosif Popovicl. FOI RĂZLEŢE. Drumuri şi oraşe din Romînia. Bucureşti, Editura institutului tipografic «Minerva», 1904, în 8°; pag. 291 ; cu mal multe ilustraţii în text. Sînt cărţi, nu numai ştiinţifice, a căror valoare o cuprinde pe deplin fondul lor obiectiv şi sînt altele, unde personalitatea autorului răsare printe rîndurl şi ţi-se arată la urma urmelor întnagă înaintea ochilor. Cele dintîîu le citeşti fără să te gîndeştî o clipă la cel ce le-au scris; eî nu există pentru tine, ci există numai un intelect care le-a creat. Cele-lalte, acelea cari sînt cele mal rare şi cele cuceritoare, nu le-ai putea citi nici odată liniştit, dacă vr’un glumeţ oare-care ţl-ar spune că nu oamenii extraordinari, cari le-au făcut, sînt autorii lor, ci alţii — cari nu se ştiu. Cartea cea mai nouă a dlui Iorga este din rîndul acelor opere, cari nu se citesc fără ca din fie-care pagină a lor să răsbată la sufletul nostru lumina personalităţii autorului lor. Dl lorga numeşte cartea sa «Drumuri şi oraşe din în numărul trecut am reprodus o pagină din volumul dini N. lorga, «Drumuri şi oraşe din Romînia». Acum publicăm darea de seamă promisă. (N, Red.) Romînia», un titlu decît care altul maf nepretenţios nu se putea găsi. Ceea-ce însă ni-se dă în cartea aceasta, nu este o simplă descriere de drumuri şi oraşe ale ţării roinîneştl, ci este o minunată icoană a Romanei reale, operă a unul om de ştiinţă şi a unul artist, deopotrivă de puternici în mijloacele lor. Alăturea cu Romînia pitorească a dlui Vlahuţă, care-î o dulce cîntare de poet a frumuseţilor ţării şi a neamului ce-o stăpî-neşte, opera dlui lorga este o serie de tablouri prinse şi ele de-o mînă de artist, dar prinse din cea mal curată realitate a lucrurilor şi a oamenilor. Pe cînd opera dlui Vlahuţă te umple de admiraţie pentru talentul poetului şi te încălzeşte de dragostea pentru ţară şi pentru neamul idealizat ca în orl-ce poemă, cartea dlui Iorga te luminează şi te îmbogăţeşte cu înfăţişarea în tot complexul el a unei ţări şl a unei lumi romîneşll ce există, trezind în sufletul tău nu numai în sentimentele adîncl ale unei alipiri strînse către ele, ci şi conştiinţa eî limpede, sprijiinită pe elementele cultureî romîneştl ce le desvăleşte ori le profeţeşte autorul. Cele cîte-va cuvinte, cari alcătuesc prefaţa, ne spun ele însele rostul operei: «Sîntem un popor care nu se cunoaşte pe sine şi nu-şi www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1904 LUCEAFĂRUL 87 cunoaşte ţara. Dacă le-ar cunoaşte, le-ar preţui şi ar căpăta o încredere în viitorul care, de fapt, i lipseşte». «Orî-cine e dator să înlăture pe cit poate această neştiinţă plină de urmări rele. Ani crezut deci că folosesc celor din ţara mea şi de neamul mefl, vorbindu-le despre-Romînî şi pămintul romînesc, liber sau supus altora» Ceea-ce ne promite dl Iorga, este o mare operă de educaţie culturală romînească şi nimeni altul nu era mal indicat să o inaugureze decît istoricul-titan şi strălucitul scriitor, cari s’au unit în personalitatea dsale, de ne-au dăruit şi pînă acum o bogăţie de lucrări, a căror importanţă pentru epoca modernă a vieţii neamului nostru de-abla viitorimea o va înţelege şi o va slăvi. Autorul începe cu Romînia şi va trata «pe rînd, după însemnătatea lor, cele-Ialte provincii ale neamului». Pentru fie-care provincie, ni-se va face întîiu «o descripţie, o reproducere a întipăririlor» ce l-a lăsat autorului; ea va cuprinde de-o parte «oraşele şi drumurile», de altă parte «satele şi mănăstirile». Partea a doua «va da o ghicire geografică populară a fie-cărul ţinut romînesc», Iar partea a treia va fi consacrată trecutului, care — pe lîngă datoria de pietate faţă de dînsul — nu e mort, ci trăcşte in alcătuirea sufletelor noastre, căci viaţa unui popor, schimbîndu-se, se continuă». Intîlul tablou al acestei opere romîneştl de geografie şi de istorie culturală contimporană, se deschide ochilor noştri în Drumuri şi oraşe din Romînia. Avem patru capitale: Ţara-Oltulut, cu Turnul-Severin, Tîrgul-Jiu, Cralova, Rîmnicul şi Caracălul; Ţara-romînească propriu zisă, cu Slatina, Turnu-Măgurele, Piteştii, Curtea-de-Argeş, Cîmpulungul, Tirgoviştea, Ploieştii, Sinaia, Bucureştii, Călăraşii Buzăul şi Rîmnicul-Sărat; Moldova, cu Focşanii, Bacăul, Piatra, Romanul, Fălticenii, Bala, Botoşanii, Dorohoîul, Iaşii, Vasluiul, Bîrladul, Tecuciul şi Huşii; Pe Dunăre, cu Brăila, Galaţii, Tulcea, Sulina, Cernavoda, Constanţa şi Glurglul. Un plan de călătorie sistematic ne plimbă pe drumurile mari şi prin oraşele ţării, pornind dela Severin şi întorcîndu-ne de unde am plecat. Tovarăşul nostru de drum este o călăuză admirabilă: ştie multe, nenumărat de multe lucruri din cele trecute şi din cele de acum : observă tot ceea-ce ne poale interesa şi ceea-ce, singurl-singureî, n’am putea vedea nici pe a zecea parte; are o judecată foarte ageră şi foarte dreaptă; sufletul lui de om cu desăvîrşire superior se deschide frumuseţilor celor senine ale natureî noastre şi fenomenelor sociale complicate cari se arată numai ochilor ce pot străbate în adîncul tainelor omeneşti, ale evoluţiei generale şi ale individului, în formele lor deosebite prin rasă, prin tradiţii, prin ordinea socială şi prin educaţie; în sfîrşit, puterea lui de povestitor şi de zugrăvitor este darul hărăzit numai maeştrilor cuvîntulul. Dar tovarăşul nostru este mal mult decît un învăţat din cel fără seamăn, mal mult decît un observator psichologic cum rar să întîlneştl; mal mult decît artist de mîna întîiu: el este un suflet de Romîn dintre acele pe cari Ie visează generaţii una după alta, pînă ce una din ele îşi vede visul cu ochii. Iubitor de ţara şi de neamul Iul ca nealtul, autorul cărţii are conştiinţa limpede a sentimentului acestuia şi rămîne discret cu el: Iată Iubirea cea mal adevărată — iubirea de mamă, care nu-I pe buzele celui ce-o poartă în suflet. Nepreţuit tovarăş de drum şi minunată carte de călătoriei Realităţile natureî văzute şi ale vieţii ce se desfăşoară ’ntrînsa, sînt redate aşa de cinstit şi de exact, aşa de simplu şi de adevărat, că orî-cine va călători cu cartea în mină prin aceleaşi locuri şi în aceleaşi împrejurări, se va ulmi de arta sinceră a descrierilor O spun asta din oare-care experienţă: cîteva drumuri şi oraşe din opera dlul Iorga, pe cari le cunoşteam de mal nainte, şi un oraş pe care l-am revăzut după ce-am citit cartea. Dar ceea-ce ne farmecă şi mal mult, ceea-ce ne dă senzaţia unei călătorii făcute de noi înşine, —- sînt scenele de viaţă şi tipurile de oameni prinse în fugă. Este o plasticitate şi o preciziune in asemenea pasage, cum nu se întîlneşte, nici la neamuri mal înaintate ca noi, decît în foarte puţine opere de categoria asta. Pe lîngă aceste calităţi obiective ale operei, ne mal întimpină, şi altele subiective, tot atît de remarcabile. Autorul, văzînd clipa, are puterea să evoace în mintea noastră veacurile şi une-orl să profeţiască sufletului nostru viitorul. Un monument sau o biserică veche, o clădire modernă alăturea cu o curte boierească în ruină, un ţăran sănătos, chipeş şi deştept care-ar trece pe lîngă nu ştiu ce soîu de Evreu hrăpăreţ, — şi avem ici sinteza trecutului de glorie şi de dureri romîneştl, colo tabloul spălăcit al civilizaţiei pistriţe cu care ne amăgim astă-zl, dincolo Iarăşi înfăţişarea în două-trel vorbe a rasei noastre scumpe, primejduită prin năvala economică a Evreimil întreaga carte este presărată — cu mînă fină şi foarte harnică — de asemenea reflexiunl pline de învăţătură, scînteîezl de umor sau de sarcasm une-orl, iar dealte-orl fulgerări geniale ce vor străbate cu lumina lor vremi depănate. Nu citez din operă nici o frîntură, care să facă dovadă părerilor ce mărturisesc; ce poate dovedi mîna desfăcută din blocul unei statul a Venerel? Pentru cetitorii şi pentru necetitorii operei, fragmentele sînt deopotrivă de prisos: pentru cel dintiiu, fiiud-că n’au nici un drept la ele. Dl Jorga sfîrşeşte prefaţa operei dsale cu o vorbă care spune foarte mult: «închei dorind ca această cărticică să nu se împărtăşească de indiferenţa ce a primit şi aomorît pe altele, ci să răsbată. Nu pentru mine însumi, ci pentru binele pe care sînt sigur că, ori-cum, il poate face. Fără îndoială. Căci avem înaintea noastră una din cele mal bune cărţi de educaţie romînească, ce s’au scris vre-odată. Ea trebue cetită de orl-ce Romîn cult, care ţine să nu Ia în deşert amîndouă aceste cuvinte, trebue citită la noi, în Ardeal, tot atît de mult ca ori şi unde printre Romînî, căci ea ne deschide porţile cunoaşterii ţării, de unde răsare astă-zl cultura romînească pentru neamul nostru întreg. Ion Scurtu. www.dacQFomanica.ro 88 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1904 CĂRŢI $1 REVISTE. — Dări de seamă şi notiţe bibliografice. — Patimi, roman din viaţa romînească de Sofia Nădejde. 405 pag. Bucureşti. Editura librăriei C. Sfetea, 1904. Preţnl 2 lei. Vom reveni mal pe larg într’unul din nu-meril viitori. Armîna, «ediţia întîla» a unul «roman social din epoca renaşterii poporului romîn dela Pind», de Petru Vulcan Constanţa, Tipografia «Ovidiu». Preţul 2 lei. Vom reveni mal pe larg asupra operei productivului autor dela Marea neagră. Am primit la redacţie o broşurică de 23 pagini, scrisă de dl N. A. Bogdan, purtînd titlul «La Roumanie». Autorul laconic luminează neamul din ţara Frîncilor asupra istoriei, literaturel, comerţului, industriei etc_ ţărel romîneştl. Broşura e o retipărire din revista: «La revue Fordnzienne Illustrâe». «Zile memoiabile pentru Selişte şl jur» voci de presă adunate şi edate de dl Dumitru A. Mosora înv. E o broşură de 119 pagini, cuprinzînd diferite rapoarte despre decurgerea mal multor festivităţi ce s’-au dat în Selişte şi jur. Toate acestea afi însă mal mult numai un interes local. (Preţul 2 cor.) CRONICĂ Şl NOTIŢE. Coperta numărului 3 e lucrată de dl Octavian Smigelschi cunoscutul nostru pictor bisericesc, despre a cărui distinsă activitate ne-am dat seamă în numeril trecuţi al revistei. Credem că facem o deosebită plăcere cetitorilor noştri, cînd putem da ast-fel de ilustraţii. Mulţămim şi cu acest prilej dlul Smigelschi pentru amabilitatea, care l-a îndemnat să lucreze anume pentru revista noastră, această splendidă ilustraţie alegorică. Coperta numărului viitor va fi lucrată de dl D. Hirlescu, profesor în Constanţa şi va represinta a frumoasă schiţă simbolică. * Din causa aglomerăreî de material am fost siliţi a amîna pentru numeri! viitori continuarea articolului filologic al dlul dr. S. Puşcariu asemeni şi traducerea din Tragedia Omului. Tot-odată cerem scuze tuturor colaboratorilor noştri, ale căror articole nu le-am putut publica pînă acum din cauza îmbulzeleî de material şi pe cari Ie vom da în numeri! viitori. * Informatorii străinătăţii. în numărul din 15 Nov. 1903 al revistei «Das litt. Echoi>, publică un domn ce se chîamă Marcel Arpad următoarele rîndurî asupra celei mal recente mişcări literare romîneştl din ţara noastră: După încetarea din anul trecut a «Tribunei literare», (Suplimentul de Duminecă a «Tribunei». Sibilă) care a fost excelent redactată, a început să apară dela începutul anului într'aceeşl editură, o nouă revistă bilunară beletristică-literară, «Femela şi familia», sub con- ducerea abilului Silvestru Moldovan. Revista şl-a pus de ţintă, să presinte un tablou al tuturor curentelor moderne din Intregă literatura, prin essayurl şi beletristică. Sub rubrica «SriitorI moderni» se publică în numărul din Februarie un exelent studiu asupra Iul Grigore Alexandrescu, un roman de Andre Thenriet etc. Cuprinsul numerelor următoare conţine: Tractate scurte despre literatura internaţională, biografiile autorilor contimporani remarcabili, traduceri şi probe. Dintre traducerile din limba germană, este de remar- H cat cu deosebire o colecţie de poesil lirice — din i Goethe şi Heine, de Ioan Băilă. (Sibiliî 1903). Unele din poesiile traduse din Heine se pot înşira cu fală pe lingă traducerile Iul St. O. Iosif. Nu mal lipsă de nici un comentar deosebit, fiind în curat toţi cel dela noi asupra valorii acestor prestaţiunî prea puţin liţerare, decît ne mirăm cum de revista serioasă «Litt. Echo», publică rîndurile prea puţin controlate ale amintitului domn cu împărecherea curioasă a numelor ce poartă. _________________ POŞTA REDACŢIEI Dr. V. M. Articolul o să-l publicăm într’unul din numeri! viitori. îţi mulţămim din inimă pentru dragostea ce ne arăţi. I. S. Cluj. «Cîntecul» în numeril viitori. Ion Paltin. Versurile ce ne-al trimis sînt frumuşele. Vă rugăm să omiteţl de aici înainte espresiile nepotrivite. Balada după Odobescu am publica-o dacă n’al avea unele greşeli ce nu se Iartă. Mal trimiteţi şi de voin putea, vom alege. Sisifus. înţelegem perfect gîndul care vă poartă condeiul. E drept că limba literară acum c încă în stadiul desvoltăril, decît tot aşa de uşor poţi scrie şi în altă limbă ast-fel. E vorba numai de nimerirea hazului. — Poesiile ce ne trimiţi sînt spirituale şi hazlii. Publicăm 2 strofe din : TU EŞTI... Tu eşti îngerul de pază în al vieţii mele templu Cum în sfîntul loc de rugă Cantorul e de esemplu. Din cetatea ta de stele Chip strălucitor şi pal N’al putea s’aruncl o rază Şi ’n spre min’ eventual ? ... Genul acesta e cultivat in deosebi de Gh. Ranctti în ţară, ale cărui opere îţi pot fi de folos dacă peste tot vrei să mal continui meseria asta. Celor-lalţl vom răspunde în nrul viitor. Rugăm pe st. noştri colaboratori să folosească ortografia fonetică în manuscrise. ' APARE: ABONAMENTUL: La I şi 15 a fie-cărel luni, stil v. Preţul unui esemplar 55 bani. In Romtnia 65 bani. Pe 1 an 12 cor., pe jumâlatt de an 6 cor. Pentru străinătate I an IG franci Redacţia: Administraţia: IV., Strada Zoldfa 13 VI., Str. Vorosmarty 60a. Tipografia «Poporul Romt.i», Budapesta, strada Vorosmarty, 60 a. Propr.-edit: OCTAVIAN C. TASLĂUWWWda£feiOm»ftCaii0DRU CIURA’ Red.-resp.: OCTAVIAN GOGA’