Ll-'-i'fcWJ' „Luceafărul" — fin III. Nr. 2. Budapesta, 15 Ianuarie st. v. 1904. SUMARUL: Noî......................Mc. Otavă. Carmen Sylva.............Oct. C. Tăslăuanu. Din Poveştile Peleşului _Simin. Peatra arsă..............Carmen Sylva. în luncă de Carmen Sylva (traducere) .........Horia P.-Petrescu. Foi „răzleţe (Sinaia) ... N. Jorga. Copilul meu (poesie).....Octavian Goga. Moara (poesie de Carmen Sylva) ..............Oct. Goga. v ABONAMENT: Abonamentul se plăteşte înainte! Pe un an : 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi: numai pe un an : 7 cor. în Romînia: un an : 16 lei; V2an: 8 lei. Pentru preoţi, învăţători şi studenţii din Romînia, numai pe un an 12 lei. Un număr 50 bani, în Romînia: 65 bani. Cugetări, de Carmen Sylva. Cărţi şi reviste. Cronică. Poşta redacţiei. Ilustraţii. Portretul M. Sale Reginei Elisabeta lucrat de IA Simonescu. Principesa Elisabeta de Wied în vîrstă de 19 ani Carmen Sylva în port romînesc. Castelul Peleş. On. cetitori, cari vor binevoi a primi şi acest număr 2 al „Luceafărului", sînt avisaţi, că vor fi trecuţi în registrul abonaţilor şi obligaţi a ne achita în cursul lunei Februarie abonamentul pe V2 an sau 1 an. Rugăm respectuos şi pe vechii abonaţi a-şi renoi în cursul acestei luni abonamentul. Alt-fel vom fi siliţi a le sista trimiterea revistei. On. abonaţi sînt rugaţi a ne comunica adresa exactă şi completă pe verso cuponului dela mandatul poştal, împreună cu numărul de expediţie de pe adresă. On. restanţieri pe anul 1902 şi 1903 sînt rugaţi a ne trimite abonamentul. Autorii, cari voesc să li se anunţe apariţia publicaţiunilor, sînt rugaţi a ne trimite cîte-un esemplar. Rugăm în deosebi pe autorii din Romînia. www.dacaromamca.ro ■d P m o P "3 o -§ ca •d P O «d ’îî w 0> «d o o >P "p o g o *d 3p g cn P d-* O t- '«o P O P P ‘o p ş£ "p >p <0 P Sp o •d P P- g *o p o c? <-î ^p *< 36 P 3L elT % P c-î << 'p' g 1 p P P aP O P P P p> (0 I" *g P P C/5 p- o g- >P ^-> 3p P 0) P P o> ?P d d P-* P g Ci d o> »d of P <£ >P ,-P ’g O (O I (? p CP co CP •d •d P 'P P P p o § ’o aed >S I Cp-t p *P >£ g> tp“> ’C- «d. 'P CP S" gT o '&■ "3 p j- iii o 'p p '"p cd o g g o P CP (p of CP C/3 .r* P 1 *p d 3P P co g p £ P 'g g Să o P *«0 rP )<* | jP Jo Jg ’j- rP "cO •d o "o CP p p p P <5^ p e/T: o p (5^ p o p p >p "p- o p" *d P << p p % CP P-* I ^ g p> o oO: G^> <0 ©9 îT3 <{T3 CA ca- <^Q3 (•? cfl- | gt) ^ ^ co C3 *d p co P "p- G> g p <«-■*_ p 'g or or cn o Ci jp '£ P t- ""p •> 3^ 0 o V ’P ..---1 "P p 'P-' u^> "r i-* or o 01 p o o ‘oi 5- o 'oî P ■d 3o -X *3 P t-î 'tS <_*----» b G> O 'ă G) -S J p CP ;g- T> *** P Scd* ‘5x o (/> o 1 ^ o 55 V i p ^ O. '■p^ J P o <«-• *^5 P ^ c/> «I gr c/> oft C/1: c/7 52 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904 CARMEN SYLVA. M. Sa Elisabeta, Regina Romînieî, a împlinit la 29 Decembre 1903 (nou) virsta de 60 ani. De acest moment, important pentru ori-ce om care n’a orbecat în neştire prin viaţă, şî-a adus aminte aproape întreaga lume civilizată. Presa cuotidiană şi periodică a popoarelor luminate a sărbătorit cu multă reverinţă, prin articole oca-sionale pline de căldură şi sinceritate, ziua aniversară, vestitoare de bucle arginţi!, a M. Sale. Chiar şi presa ungară n’a scăpat din vedere acest prilej de sărbătoare a Regatului de peste munţii noştri. Cu atit mai mult se cade ca noi, cei de-un sînge cu supuşii Augustei Doamne, să prăznuim cu bucurie şi cu cinste deplină pe Regina-poetă, care cu farmecul lirei duioase şi cu drăgălaşele poveşti ale sfătosului Peleş ne-a încîntat şi înseninat atîtea clipe din tinereţe. O facem aceasta, fiind-că ori-ce neam cuminte e dator, mai ales din respect faţă de sine însuşi, a cinsti cu pietate zilele de cari se leagă memoria oamenilor lui mari şi se cade a se închina cu veneraţiune nefăţărită conducătorilor de destine veniţi, din vrerea sorţii, de pe pămînt străin, cu gîndul de a-şî împleti cu devotament viaţa de norocul şi vrednicia poporului ce î-a chemat să-l stăpînească. Noi, cel ursiţi a ne tînji sub ocrotirea stă-pînirilor de altă lege, cu drag şi cu gînduri ce bat la porţile unor ideale mai largi, aducem prinosul admiraţiunii noastre C ntăreţei Carmen Sylva, distinsei literate sărbătorită şi iubită de toată lumea. Nimeni nu ne va lua în nume de răQ — nici chiar cei de altă lege — dacă obolul veneraţiuniî noastre îl întrupăm în forma unui număr al «Luceafărului». Dăm şi noi din avutul nostru ceea-ce ni-e dat dela D-zeu să putem. Fie-care din cei grupaţi mai intim în jurul acestei reviste s’a nizuit s’aducă pe pristolul acestui număr Carmen Sylva darurile pe cari le-a crezut mai plăcute sărbătoritei şi iubitului public cetitor. In cele următoare vom încerca, amăsurat modestelor noastre puteri, a povesti cîte-va mo- mente din viaţa M. Sale Reginei, pe care le-am crezut mai potrivite pentru priceperea celor mulţi, cari sînt învăţaţi — pentru noi e bine aşa — a-şiridicacu cucernicieşi cutremur lumina ochilor spre splendoarea curată a coroanelor crăeşti. * * * Elisabeta, principesă de Wied, principesă de Hohenzollern şi din 1881 Regina Romînieî, s’a născut în Castelul din Neuwied la 29 Decembre 1843, cînd «Die Glocken klangen und bangen Den Mittag ein», cum spune Ea singură într’o poesie. E copilul cel dintîî al principelui Herman şi al principesei Maria de Wied, născută principesă de Nassau. Familia principilor de Wied e una din cele mai vechi în Germania, ai cărei ascendenţi se coboară pînă prin secolul al XlI-lea, odrăslînd în cursul vremii bărbaţi iluştrii, cari au făcut cinste patriei-mume ca prelaţi, soldaţi, literaţi, oameni de ştiinţă şi artişti. Un bunic al M. Sale Reginei a fost un naturalist pasionat, o bunică poetă şi artistă în pictură. Tatăl Carmen Sylvei era pricepător destoinic în ale filosofiei şi iscusit mînuitor al penelului. Aşa că multe din calităţile Augustei poete se explică, în parte, şi prin cunoscuta lege a eredităţii. Castelul Neuwied e situat pe ţărmul fermecătorului Rhin, împrejmuit de unul din cele mai pitoreşti ţinuturi ale Germaniei. Aici şi în Castelul de vînătoare Monrepos, pe care Carmen Sylva l-a eternisat în volumul de poesii «Mein Ruh», a crescut mica principesă. în mijlocul naturii cu aer liber, printre florile sălbatice din poenile pădurilor, sub frunzoşii copaci legănaţi de cîn-tecul paserilor, ascultînd murmurul răspicat al izvoarelor de munte, alintată de poveştile ce le repetă copiilor bătrînul Rhin cu Nereide ispititoare, şî-a trăit primii ani din copilărie Doamna de mai tîrziu a Romînilor. Atmosfera severă şi obiceiurile patriarhale ce stăpînesc, prin tradiţiune, viaţa monotonă în familiile princiare, nu se potriveau cu firea im- www.dacoromanica.ro Nrtil 2, 1904. LUCEAFĂRUL 53 pulsivă, neastîmpărată şi contradictorie a frumoasei copile cu ochi albaştrii, care s’amesteca cu drag în jocurile nevinovate ale tovarăşelor el din sat — păcat, care n’a rămas nepedepsit — şi rătăcea voioasă prin pădurea din dosul Castelului Neuwied şi prin codrii din Monrepos, însoţită de fidelul ei Mentor. La vîrsta de 7 ani ceriul senin al Carmen Sylvei se înoră de griji şi dureri familiare. în 1850 se născu al doilea frate Otto, care veni în lume cu defecte organice. Din causa curei tînăruluî principe familia se mută în Bonn. Aici se întîlni M. Sa Regina pentru întîîa oară cu Romîni, cu fraţii Sturdza, cari împreună cu alţi oaspeţi aleşi cercetau casa «Vinea Domini» unde locuia familia de Wied. Tot aici fu mica principesă legănată pe genunchii moşneagului Ernst Moritz Arndt, care-i declama cu căldură poesiile lui patriotice. Mai tîrziu din cauza mamei bolnave de nevralgie s’au dus laParis, unde principesa Elisabeta urmă, împreună cu alţi copii, cursurile celebrului Abbe Gaultier. în Iunie 1854, mama pe deplin vindecată, iar tînărul Otto mai întrămat, s’au înapoiat la Neuwied. în atmosfera aceasta saţiată de boale şi su-ferinţî îşi petrecu tinereţea principesa de Wied, care se obicînui din vreme şi cu mult eroism de caritate a veghia la capetele bolnavilor şi-a se familiariza în resignaţiune cu lumea durerilor. Aplicaţiunile sufletului Ei tînăr însă, împodobit de-o fantasie îndrăsneaţă'şi de predisposi-ţiunî deosebite pentru artă, n’au putut fi stînjinite şi înăduşite nici de roiul nenorocirilor, nici de voia părinţilor. Ea şi-a urmat calea ce î-a fost scrisă, deşi nu lipsită de influinţa mediului nefavorabil în care a crescut. Educaţia M. Sa şi-a făcut-o în casa părin-teascx, avînd de instructori femei şi bărbaţi cuminţi. Cunoştinţele şi le-a îmbogăţit prin dese călătorii în Anglia, Francia, Elveţia, Italia, Rusia şi Suedia. A petrecut timp mai îndelungat la curtea din Berlin — unde s’a întîlnit pentru primaoară cu tînărul principe Carol de Hohen-zollern. Se povesteşte că alergînd odată, după obiceiul Ei, pe scări la vale, era să se prăbuşească dacă n’ar fi cuprins-o în braţe principele — la curtea din S. Petersburg [şi Stockholm. în 1862 muri fratele ei Otto, iar doi ani mai tîrziu tatăl ei iubit, principele Herman. Această parte din viaţa M. Sale Regina e ho-tăritoare pentru viaţa ei de mai tîrziu. Singură zice în «Cea mai frumoasă zi a anului» publicată în numărul de Crăciun al ziarului francez Figaro: «Dacă aş fi avut timp să scriu această biografie (a Ei) aşi fi vorbit mai ales de copilăria mea; căci apucăturile dela începutul vieţii noastre pe acest părnînt esplică tot-deauna viaţa noastră ulterioară şi cred că omul nu se schimbă nici-odată». * * * Anul 1869 împlini visul unei femei şi idealul unui neam. Norocul, întovărăşit de voinici de nuntă, bătu la poarta castelului din Neuwied, care de multă vreme n’avuse parte de zile vesele. Principesei Elisabeta i sosi un mire mîndru şi voinic, venit din ţările albastre ale răsăritului, şi toamna, cînd copacii, prietinii Ei, îşi scuturau verdeaţa ofilită, — Ia 15 Noembre — se porni alaiul de nuntă, care însenină cu făclii de fericire şi voie bună tot cuprinsul ţinutului, îndrăgit de stăpîna lui, ce acum pleca departe — departe. Feciori de împăraţi, crai mulţi din multe părţi, crăese mari, şi oameni din neam ales au fost părtaşi, ba cu graiul ba cu slova, la bucuria însurăţeilor, urîndu-le: zile bune şi roditoare în vlăstare. La 15 Noembre plecară, după grelele clipe ale despărţirii udate de lacrimi, spre ţara Domnitorului Carol, pe care Principesa Elisabeta n’o cunoştea, numai din auzite. în Viena fură întîmpinaţî cu multă dragoste de curtea împărătească. De aici pe vaporul «Francisc-Iosif» au plecat, însoţiţi de murmurul lin şi maiestos al apei, pe Dunăre la vale. Ajunşi la Porţile-de-fier, străjile ce păzesc cu credinţă şi cu severitate pleşuvă hotarul ţării lui Mircea cel bătrîn, apa se sbucîumă strîmtorată de pumnii colţuroşi ai pietrii, vaporul se furişează domol printre năpraznicile stînci, iar Doamna cu gînd străin clipeşte nedumerită din genele-I frumoase . . . roindu-i în minte tainele Rhinului rămas acasă. De-odatâ orisontul e mai larg, ceriul ma www.dacQFomanica.ro 54 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904 albastru, faţa apel mai lucie, haina pămîntului mal verde, şi ochii Domnitorului mai senini, mai veseli. Ţara şî-a văzut Stăpînul şi Stă-pînul Ţara. în Turnu Severin, oraşul bogat în măriri străbune, unde înainte cu 3 ani Principele Carol călcă pentru întîîa oară pe pămîntul Romînieî, se coborî şi acum, pentru un ceas două, cu tînăra lui soţie. Venise în calea tinerei părechl stăpînitoare puhoi de lume romînească, coborîtă de prin curmăturile dealurilor, sosită de pe întinsul cîmpiilor, ca’n bubuit de tunuri, în ploaie de flori, în chiote de bucurie şi ’n vesele urări de bună sosire, să se ’nchine frumoasei Domniţe. Carmen Sylva aici avu pentru prima oară prilejul să-şi desfăteze ochii în pitoreştile costume a femeilor oacheşe din ţară, pe care mai tîrziu le-a introdus chiar şi în saloanele Curţii regale. Aici la prima înt'lnire cu supuşii Ei blînzi şi «melancolici», i s’a dat să vadă puterea de însufleţire şi admiraţie sinceră a neamului romînesc, de a cărui primire poetică şi sgomotoasă a rămas încîntată. De aici părechea princiară şî-a continuat călătoria pe Dunăre pînă la Giurgiu. Aici Domnitorul Carol i pregăti o neaşteptată sur-piză principesei. Calea dela port pînă la gară aîi făcut-o în «poşta romînă», trasă de opt cai buestrii, împodobiţi cu flori şi călăriţi de voinici chipeşi, în costum naţional, cari sburau cu rădvanul transformat într’un paradis călător. Zîna de pe malurile Rinului zîmbea graţios de după flori şi era fericită. I se părea că a ajuns pe tărîmul unei ţări din poveşti, unde sub cerul limpede totul e senin şi mîndru, însăşi viaţa e numai poesie. în Bucureşti, părechea regală în mijlocul aclamaţiuniior urcă pe dealul Metropoliei ca, după obiceiul străbun al ţării, să fie binecuvîn-taţi de Metropolitul ţării. în aceiaşi zi se cununară 50 de părechi tinere, din deosebitele judeţe; un simbol frumos, prin care fericirea ţării se încopcîe de cea a casei domnitoare. Pe cînd clopotele sunau pentru a vesti tuturora sosirea Doamnei, iar prin aer răsunau entu-siastele salutări a poporului, îmbrăcat în haine de sărbătoare, părechea princiară întră în modestul palat, o casă fără turnuri şi podoabe multe. Bătrînele de la ţară îşi făceau semnul crucii petre-cîndu-o cu ochii şi murmurînd : «D-zeu să bine-cuvinteze sufletul, inima şi sînul Voduleseî, că e tînără şi frumoasă şi n’are de ce să fie rea.» O deputaţiune de dame din capitală se grăbi a duce Principesei, în semn de amintire a acelei zile frumoase, o Diademă scumpă. O primire mai splendidă şi mai poetică nici în poveşti nu-ţî poţi socoti. Ast-fel se sfîrşiră zilele de nuntă a Carmen Sylvei, prin cari unei femei dornice de muncă i se deschise un larg teren de activitate, iar ţara Romînească îşi văzu împlinită ultima dorinţă a Divanurilor Ad-hoc, zămislită înainte cu două-zecî de ani, în mijlocul unei însufleţiri tot aşa de mare. * * * Situaţiunea critică şi tulburată din lăuntru, de care avură parte Principatele-Unite între anii 1870—73, învăţă de timpuriu pe tînăra Doamnă la abnegaţiunea şi răbdarea cerută dela cei ce croesc drumuri nouă în viaţa unui popor redeşteptat dintr’o lungă letargie. Zilele aceste înorate îmbrăcară o haină de sărbătoare, cînd în 8 Septembre 1870 se născu «mica zină», Princepesa Mai ia de Romînia. Această fiinţă adorată, care avu o viaţă atît de scurtă, aduse Carmen Sylvei, bucuriile de mamă cîn-tate cu atîta gingăşie în mai multe poesii ale ei. Ihr Menschen I Ich bin Mutter! Ilir Liifte, weht’s hinaus! Mein Kindchen sagte: «Mutter!» Ihr Vogel, plaudert’s aus! Ich bin ganz toii und thoricht Heut’ vor Gliickseligkeit, Das Herz hiipft in den Mund nur Und lacht die ganze Zeit! Cit timp trăi mica pincipesă traiul reginei fu o serie de clipe fericite. în jurul Ei era un sobor întreg de mici îngeraşi, adunaţi de vesela mamă, cu cari se juca cît ţinea ziulica. Dar mina nemiloasei sorţi i-o răpi şi îmbrăcă în doliu lung, fără de sfîrşit, familia princiară. Cu mult mai tîrziu cîntă Dînsa aceasta pierdere în versurile: «Und es erwacht der GroII, Dass ich der Erde fluchen muss, Die dich mir raubte. Da, siehe, bffnet sich die Erde www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1904. LUCEAFĂRUL 55 Und zeigt in ihrem Schosse mir den Schatz AU ihrer Lieder. Ich weiss nicht mehr, dass ich verlassen bin, Ich hab’ das Schweigen auch vergessen, Das mich umlagerte. Der Erdenschoss tat weit sich auf, Und aus dem Staube meines Kindes Erbliihen mir die Lieder Von seiner lieben Erde.» Ast-fel îşî cîntă mama desperată pierderea fără mîngăere a iu )itel copilaşe. Nu mult după aceia în 1875, Carmen Sylva scrie prima povestire în prosă, cuprinsă în aşa numitele «Mărchen Kreis», cunoscuta «Das Leiden» = Suferinţa. Cu cer plumburiu se apropie anul 1877 în care vitejii şi războinicii urmaşi ai strămoşilor iubitori de datini şi moşie aveau să dovedească prin botez de sînge virtutea străbună dăinui-toare încă şi să-şi croiască cu ascuţişul baionetelor regatul cu coroană de oţel. Poate nu există un moment mai înălţător de inimi, mai trainic ca garanţie a viitorului nostru îndoelnic de popor cu viitor de aur, decît acele zile de eroism vînjos şi îndărătnic al flăcăilor dela Plevna. . , " ;i ■ J Principesa de Wied în vîrstă de 19 anî. www.dacQFomanica.ro 56 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904 Şi în timpul cît ţinu răsboîul geniala scriitoare şi nefericita mamă avu prilej să-şi reverse din prisos harul sentimentelor Ei de caritate, îngrijind Ea singură pe răniţi, scriind pe genunchi scrisori de mîngăere mamelor, cari aşteptau veşti dela feciorul plecat în ţări străine, ca să-şi măsoare puterea cu turcul hain şi păgîn. Nici o femeie n’a meritat mai pe drept, ci Carmen Sylva, numele de «Mama patriei.» Ea prin stăruinţa Ei neobosită şi prin sacrificiile aduse hodinei cu un devotament de admirat, şî-a asigurat în istoria independenţii Romînilor din Regat un loc, relativ, tot aşa de strălucitor ca şi Carol I, sărbătoritul Căpitan al sdrobi-toareî armate romîne. Un moment sărbătoresc şi admirabil, care a mai înseninat inima nefericitei mame fără nădejde a fost actul încoronării de Regină întîmplat la 1881, ziua memorabilă de 10 Maiu. Cine a asistat vre-odată la ast-fel de sărbări isvorite din entusiasmul curat şi demn al unui popor care şi-a văzut realizat idealul mai apropiat, după atitea vînzolirî ruşinoase de veacuri, poate numai înţelege sublimitatea sguduitoare a astor-fel de momente. Trăsura regală, în care zîrnbea Regina, numai poveştile se încumetă a o descrie. Numai flori şi poezie. Părea o zînă care fermeca lumea şi înstruna lirele măiestre. Ceriul albastru, soarele îmbrăcat în haina strălucitoare a Orientului se făcu părtaş al poporului entusiasmat care aşeză întîia coroană, bătută din gurile tunurilor dela Plevna, pe capul inîndru şi sever al lui Carol I, Regele Rominiei independente. * * * Tîlcuirea poeticului pseudonim, care i-a săpat nemurirea, cu litere gotice, în Panteonul literatureî, e cuprinsă în versul mult citat din fruntea volumului «Mein Ruh» : «Carmen heisst: Lied, und Sylva heisst: Wald, Von selbst gesungen das Waldlied schallt. Und wenn ich im Wald niclit geboren wăr’, So săng ich die Lieder schon lângst niclit mehr. Den Voglein hab’ ich sie abgelauscht, Der Wald hat alles mir zugerauscht, Vom Herzen that ich den Schlag dazu, Mich singen der Wald und das Lied zur Ruh’». Carmen Sylva îşi începu activitatea literară încă de tînără copilă, cînd îşi umplea ziarul Ei cu poesii inspirate de împrejurimile pitoreşti din Neuwied şi Monrepos. Primele lucrări sub acest pseudonim au apărut în 1880 anume : Sapho si Hammerstein, poeme, iar în 1881 Stiirme, tot atunci Rumănische Dich-tungen. Carmen Sylva, una din talentele cele mai de forţă, n’avu nicî-odată vanitate a de-a trece ca poetă. Ea însuşi ne spune: Ich singe wie der Vogel singt, Der in den Zweigen wohnet... iar într’alt loc: «die Leuten konnten glauben, ich bilde mir ein, ein Dichter zu sein, und das bin ich doch gar nicht».* Cu toate acestea Carmen Sylva a reuşit, mai cu seamă prin poesiile Ei lirice, să-şi asigure un nume în literatura germană. Regina-poetă a încercat aşa zicînd aproape toate genurile literare şi încă cu succes ; a scris poesii, poveşti, romane, nuvele, biografii, tragedii, drame, comedii, intrînd şi în domeniul metafisiceî şi al psichologieî. Pentru noi Romînii mai preţioase sînt Poveştile Peleşului, tot atîtea cap de opere pe cari numai o fantasie bogată şi un suflet gingaş de femee ni le-a putut da în toată drăgălăşia lor. Ca răspînditoare a literatureî romineşti încă a făcut servicii mari neamului nostru, traducînd o parte din poesiile noastre poporane şi cele mai alese creaţiunî ale poeţilor noştri. Operile M. Sale Reginei sînt foarte multe şi scopul articolului de faţă nu poate fi analisa detaîată a lor. Notele caracteristice, care se desprind din activitatea Ei literară le putem, însă, resuma pe scurt în o seamă de cuvinte vremelnice: în sufletul Ei înzestrat cu o puternică resonanţă sentimentală tremură echourile plîngătoare ale visătoarei Sapho. O fire plăpîndă de femee melancolică, care te fură cu gingăşia necăutată, întrupată în versuri. Un puternic şi moştenit patriotism cald înviorează poesiile dedicate patriei-mame. O cultivatoare entusiastă a tot ce emană din atmosfera sănătoasă a poporului dela ţară. * Cf, M. Kremnitz, Carmen Sylva, Eine Biographie, pag. 123. www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1904 LUCEAFĂRUL 57 «Ca multe altele, cari au suferit ca mine, am încercat să adorm şi să farmec durerile mele, descriindu-le; masa mea de scris a fost unul din cele mal sigure refugii ale mele» — esplică M. Sa Regina în articolul «cea mal frumoasă zi a anului». * * * «Ich! verbirgt eine Welt». Tocmai de aceia lumea ei cu nenumăratele taine,cine o poate încă cunoaşte? Va veni vremea, cînd, împlinindu-şi rostul pămîntesc, ca un flutur va străbate împărăţiile albastre şi chipul ei scuturat de firele ţărînei se va încadra cu de-săvirşire şi cu deplină seninătate în mintea acelora, cari astă-zi i se închină Coroanei ce-î împodobeşte fruntea. Astăzi «Das weisse Haar, soli mir willkommen sein». Cu faţa încă rumenă, cu zîmbetul ei de bunică desmîerdătoare, se bucură în tihnă şi cu «seninătate mare» în suflet, de drăgălaşii nepoţel. Şi aşteaptă «cu un farmec nespus» să i se împlinească visul: «Lasst mich vulkanisch einmal klingen, Titanisch in die Himmel schwingen Ein einzig Lied, das allerletzte».* Oct. C. Tăslăuanu. * Acelora, cari vreaii să cunoască mai de aproape viaţa M. Sale Carmen Sylva, precum şi bibliografia completă a operelor Ei, le recomandăm : Mite Kremnitz, Eine Biographie. Druck u. Verlag von E. Haberland, Leipzig-R. 1903 şi Georges Bengesco, Carmen Sylva, Bibliographie et Extraits de ses oeuvres. Paul Lacomblez, Bruxelles 1904 (Preţul 10 Lei), de cari ne-am folosit şi noi. MOflRP. (De CRRMEtf SYLVfl.) Stă roata morii mută, Dorm apele bălaie, Priveghetoarea cîntă Şi ţip'o cucuvaie... Priveghetoarea nopţii îşi povesteşte-amarul . Cum jos, în vadul morii 5'a prăpădit morarul. Făcîndu-i semn din apă Iubita şi-a văzut. Şi singură s'o lase Morarul n'a putut... Iar moara măcinişul O vreme-a mai urnit... Pîn' s'a sfărmat şi scocul Şi roata s'a oprit. flriniî şi salcîmiî Plecîndu-se spre groapă, Se leagănă în spuma Mormîntului de apă. Şi de mormînt se leagă Şi muşchiul de pe mal,— Cad razele de lună In adormitul val. Priveghetoarea doarme Iar cîntu 'ncet se stînge ... riepricepîndu-şi rostul 0 cucuvaie plînge. 0CTRVIRN GOGR. www.dacQFomanica.ro 58 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904. PIN POVEŞTILE PELEŞULUI. — inedite. — Iară Iul Peleş i place prea mult, ca alfil să se minuneze de poveştile lut şi nu tine de loc să păstreze tainele, ce i s’au încredinţat... Crivăţul crede, că a rîs de mine, cînd mi-a luat florile din cale, ca să nu mai am cu cine şăgui. Şi crede că mi-a legat braţele şi mî-a astupat gura, cînd m’a ferecat sub gliiaţă. El nu ştie, că dacă nu mai am cine să mă asculte pe mal, povestesc cu muşchii de pe pietrele din albia mea, cu mine însumi. El nu ştie, că viata sub gheaţă e mai frumoasă şi mai veselă, decît glumele cu florile, cu frunzele şi cu vîntul. El nu ştie, că zînele, cari stau ascunse pe timpul verii în adîncul Buceciului, iarna se strecoară sub ghiaţă pînă aproape de oameni şi stau de poveşti cu mine şi-mi mîngăie părul cel creţ. Se aşează unde e ghiaţa mai subţire şi mai străvezie şi ascultă cu urechia lipită, cînd aud vr’un sgomot, iar cînd văd trecînd pe cine-va în apropiere, ele privesc prin ghiaţă ca prin geam la dînsul, şi şopotesc şi rid de nedumerirea bietului om, care nu aude destul de desluşit rîsul şi crede, că numai eu îmi resfaţ undele sub podul de ghiaţă. Dacă ei ar asculta mai înadins, ar auzi desluşit rîsul şi cîntările zînelor. Cîte unul chiar se opreşte pe o clipă, aiurit, priveşte ţintă la ghiaţă, dar oamenii sînt tîmpiţi, ei nu ştiu să asculte, şi mai ales, nu ştiu să priceapă graiul zînelor. Şi uricloşii ăia de munţi, cari îmi poartă vorbe pentru dragostea ce Valea Rea o are pentru mine, n’ar mai spune că sînt «babă bătrînă», pentru că îmi plac poveştile, dacă ar cunoaşte zînele şi ar auzi vre-o dată poveştile lor. Ele îmi zic: «Peleş dragă, ian astimpără-te acum, că destul te-aî sburdălnicit cit a fost drăguţa de vreme călduţă. Stăi binişor, ghiaţa e leagăn pentru tine, ca să te odihneşti de alergătura cea fără minte. Şezi binişor şi ascultă la poveştile noastre. La primăvară, cînd o să dai cu ochii de viorelele drăgălaşe, să le şti ţinea şi tu de vorbă, nu să le spui tot aceleaşi poveşti, pe cari le cunoaşte acum vin-tul şi brazii şi pădurea întreagă». Şi eu îmi astîmpăr undele, mă las domolit în poalele unei zîne şi ascult... Tot ascult, pînă dela o vreme nu mai aud nimic... şi adorm în braţele ei. Tîrziu, mă pomenesc, că zîna mă ia cu vorbe dulci: «Aide, Peleş băiete, nu ţî-e ruşine să adormi? Tu eşti băiatul cel sburdalnic de astă vară? Scoală 'binişor şi pleacă». Şi eu abia mă îndur să pornesc şi merg aşa de încet şi-mi vine să mă opresc iarăş, să mai ascult. Mai nopţile trecute a fost ce-a fost în adunarea lor din adîncul Buceciului. S’ascundeau de mine, de frică să nu spun şi altora taina lor. Şi eu mă făceam că dorm, şi trăgeam binişor cu urechea. Vorbiau de sărbătorirea unui poet, care a înţeles poveştile mele şi a ascultat cîntecul lor minunat şi se sfătuiau ce daruri să-î aducă. — Să-i dăm o diademă de regină... — Să-î dăm o copilă frumoasă şi dulce ca un îngeraş... — O cunună de lauri... — Un popor întreg, care să cadă la picioarele ei... Şi tot spuneau şi se gîndiau, ce daruri să-i aducă, pînă ce începu într’un tîrziu crăiasa: — Muritorul, care a pătruns în tainele noastre nu are nevoie de ast-fel de daruri. Diadema de regină străluceşte pe fruntea ei... cununa de lauri... poporul întreg i zace la picioare ... şi, eu aşa îmi aduc aminte, a avut şi o copi-liţă, frumoasă şi dulce ca un îngeraş... Şi stau toate zînele posomorite, că nu aflau daruri potrivite, şi numai ce dau odată cu ochii de mine, cum stăm ghemuit lîngă uşă: «Aide, Peleş băiete, vezi-ţi de drum, ce stai şi tu să asculţi ?» M’am luat binişor pe potecă la vale şi aşa mi se bătea inima de bucurie. Ştiam de cine e vorbă 1 Sînt aşa de puţini oameni, care să înţeleagă poveştile mele, incit eu îmi aduc foarte bine aminte de — Ea. Şi aşa un dor nebun m’a apucat să o văd, să stau de vorbă cu ea, să-i spun de sfaturile zînelor. M’am prăbuşit viforos din vîrful cascadei cu huet şi m’am isbit cu pieptul în faţa gheţiî... S’a spart... dau năvală înainte, îmi umflu pieptul cu putere şi răsbesc să-mi eliberez braţele şi ghiaţa trosnia în calea mea, ferindu-se par-că speriată de opintirea mea îndărătnică. A, cum trosniau sloii şi cum puteam să alerg acum în dragă voie şi rîdeam în clocot de unde şi brazii clătinau cetinile podidite de nea: «Aide, Peleş, nu te lăsa!» A prins de veste însă Crivăţul, mî-a răsturnat in drum copaci, ca să mă oprească, şi www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1904 LUCEAFĂRUL 59 cînd ostenisem, de abia mai suflam, m’a legat iarăşi în cătuşe de ghiaţă. Puţin îmi pasă însă. Am avut destul timp, să spun brazilor cele ce auzisem dela zîne... şi ei vor spune vîntului — şi va ajunge la urechile Ei. De primăvară am s’o aştept şi s’o întreb şi eu ce dar vrea. Cum pricep eu însă cu mintea mea de copil, cred că nu are nevoie de nici o podoabă, căci în afară de toate cele-lalte, ea are darul de a mă înţelege şi de a putea spune şi altora poveştile mele, despre cari mititica mea Rea spune, în butul uricioaseî de Prahova, că sînt cele mai minunate poveşti din lume... Simin. Carmen Sylva în port naţional. www.dacQFomanica.ro 60 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904 PEATRA ARSĂ, — Din Poveştile Peleşulul. — Mîndră, mult era mîndră frumoasa Păună. Nu în zadar avea ochi aşa mari şi negri, sprîn-cenile îmbinate şi nas de vultur. Gura nu-i era tocmai mică, dar bine făcută, şi de vorbia ori rîdea, două şiruri de dinţi zăreai lucind. Ca o coroană îşi aducea pe frunte coadele ei negre şi văzînd-o trecînd sprintenă, voinică şi cu capul sus, lumea-î zicea în şagă: puiu de împărat. Dar nu era aşa mîndră, Păunica, să nu întoarcă capul cînd trecea Tănase, şi ea-1 asculta cînd vorbia cu dînsa la horă. Cînd însă cine-va încerca s’o supere pomenind de dînsul, obrajii ei se făceau roşii, dar şi răspunsul avea tăiş şi curma pofta de glumă a îndrăzneţului. Tare pizmuiau flăcăii pe Tănase, mai ales cînd aflară că logodna se făcu. Dar iată că veni războiţi peste ţară. Tănase trebui să plece la oaste şi să pogoare la Dunăre. Păuna îşi înghiţi lacrimile înaintea lumeî; ea plînse în ascuns, nimeni nu cuteza s’o întrebe. Cum făcea şi cum dregea, în sat ea avea mai întîî ştiri de la oaste, şi cînd începu să se povestească de primele bătălii, ast-fel de ameţeli o apucau, îneît de multe-ori trebuia să se sprijine de peatra din capul satului, vo'nica Păună. Noaptea nu mai avea somn, şi des trebuia să lase luminarea să ardă spre a împrăştia îngrozitoarele vedenii cari-î arătau pe Tănase al ei acoperit de răni, dăndu-şi sufletul săli mort. Ast-fel, pe o neagră noapte, şedea ea îmbrăcată pe marginea patului, fără să ştie că afară se pitula cine-va pe lingă casă şi se uita pe fereastră. Nici nu ştia cît era de frumoasă cu ochi mari, aţintiţi înaintea ei, cu mînile încrucişate pe genunchi. De-odată aude bătind în fereastră. Cu un ţipăt năbuşit fata tresare şi întoarce capul, scrutind din ochi întunerecul. I-se pare că vede pe Tănase, şi apoi aude chemind încet: «Păună, dragă Păună, vino te rog pină afară, nu te teme, eu sînt, Tănase!!!» Mina Păunei şi apucase ivorul uşeî; acum e afară şi de-odată se simte luată în braţe: Ea respinge^braţul care o împresoară şi zice: «Cum, tu? Nu doară cine-va voieşte să-şi rîdă de mine ?» «Iată inelul tău, Păuno, şi aici la gît iconiţa, care mi-ai dat; n’am mai putut suferi, am vrut să văd dacă nu m’ai uitat! — «Dar cine ţi-a dat drumul dela oaste?» — «Mie? Nimeni.» — «Nimeni? Şi eşti aici? Ce fel, nu mai e război u ?» — «O da, tot e războiu, dar eu am plecat în ascuns, de focul tău, Păuno!» — «De focul meu?» Păuna avu un hohot scurt şi năbuşit. — «Crezi tu că-mi e drag să am de logodnic un fugar de oaste? Piei din ochii mei!» — «Păuno! Asta-î iubirea ta ? La moarte, la pîeire mă trimeţi ?» — «Pasă unde-i vrea, dar atita-ţî spun, niciodată nu voiu fi nevasta ta; căci să fiu silită a-mî despreţui bărbatul, asta n’o pot suferi!» — «Iubeşti pe altul!» — «Nu, Tănase, pe tine, numai pe tine te iubesc; am petrecut nopţi cu gîndul la tine, dar n’aşi fi visat nici-odată că am prins dragoste de un netrebnic fricos!» *6 Păuna îşi ascunse faţa cu mînile, plîngînd. — «Eu gîndiam că o să mă primeşti cu bucurie, o să mă ascunzi la tine!» — «O! ruşine, strigă fata, ruşine că m’am logodit cu tine; dar ascultă ce-ţî spuiu eu acum, că mai curînd or arde Bucegii, decît eu să-ţi fiu ţie nevastă.» — «Şi eu, strigă Tănase, şi eu îţi spun că nu mă vei vedea decit schilod ori mort!» în acel moment stau faţă în faţă amîndoî tinerii cu ochii aşa de aprinşi de mînie, încit luceau în întuneric. De-odată se răspândi deasupra lor o lumină roşie şi cînd priviră în sus, le păru că s’a aprins unul din vîrfurile stîncoase ale Bucegilor. Tot mai mare se făcea jeratecul, pînă ce se ridică o flacără roşie din care părea că sar stele. Logodnicii stau înmărmuriţi. Ferestrele caselor vecine începură a se deschide, oamenT strigau unii cătră alţii: arde pădurea! ba arde muntele! Cînii lătrau, cocoşii cîntau. Atunci Păuna apucă pe flăcău de umeri, şi respingîndu-1 departe de dînsa i strigă: «de- www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1904 LUCEAFĂRUL 61 parte, fugi de aici şi te ascunde căci alt-fel mor de ruşine!» închise apoi uşa şi stinse luminarea. Cu inima, sâiindu-i în pept, se uită după Tănase plecînd şi pitindu-se ’n umbră după case, ea văzu încă muntele cum licăria, şi se întuneca încet, şi ea nu dete nici un răspuns cînd veniră să o chieme să vadă minunea. Din acea zi toţi văzură pe Păuna afară din cale sarbădă, nu mai rîdeau buzele de pe cari sburau aşa de lesne glumele şi erau tot-deauna gata la răspuns şuguitor şi cu tăiş. în tăcere îşi vedea acum de lucru, se simţia însă adesea aşa de obosită, încît era silită să se aşeze pe marginea fîntînei şi cu apă să-şi răcorească fruntea. Cite-odată-şî privea visînd faţa în fîn-iină, ori, speriată, se uita în sus la Bucegî. De odată începu a se povesti, că Tănase, ar fi fost în sat; cutare şi cutare susţinea că l-a văzut la lumina muntelui în flăcări, că î-a auzit chiar glasul împreună cu acel al Păunei. Cînd o întreba pe dînsa despre acesta, picături de sudoare i se puneţi pe frunte şi în jurul buzelor, cari tremurau uşor cînd zicea: «Dar nu era tăcere şi întunerec la mine cînd ardea muntele ?» Mama Păunei da mereu din cap şi zicea că se văd fel de fel de minuni în lumea asta ticăloasă. Sosi atunci ştirea, că se dedu o mare şi crîncenă bătălie, ştire pe care Păuna fu cea din urmă a o afla de astă-dată. Ea se duse curînd acasă, îşi legă o bocceluţă; puse mămăligă şi o bucată de dovleac întru’un şervet, şi cînd mama sa o întrebă îngrijită unde se duce, i zise numai: «mă întorc curînd, mamă, nu-mi purta grija.» * * * Se întindea în murgul serei cîmpul de bătaie ; mii de morţi se vedeau risipiţi, cai se rostogoleau dîndu-şi sufletul, alţii, cu capul la pămînt, şchiopau de colo p:nă colo. Oastea era tăbărîtă în jurul unor mari focuri de bivoac, şi nimeni nu mai asculta la vaietele cari veniau de pe cîmpul de bătaie. O formă înnaltă de femee se strecura singură printre rindurile celor cari zăceau, după ce străbătuse tot lagărul, întrebînd de Tănase. Fără sfială se apropia de prieten şi de vrăjmaş, dînd să bea la unul ori la altul, şi privia b ne pe cei morţi. Venise pe tot noaptea şi luna lumina acum groaznica cîmpie. Mereu umbla fata de colo pînă colo, îngenunchind cînd aici, cînd dincolo, sprijinind de peptul ei capul vre-unuîa, care îşi da sufletul şi cătînd, pe trupuri groaznic schilodite, de nu se găseşte un inel şi o iconiţă la gît. Numai odată se dete cu desgust înapoi, cînd văzu nişte femei, cari despoiaţi un mort, şi auzi trosnind oasele degetelor din cari smulgeau inelele. O luă la fugă, însă se întoarse iarăşi înapoi şi cu teamă se uită la mort. întregul lagăr căzuse în adormire, şi Păuna tot rătăcia încă în lumina iunei pe cîmpul de bălaie. Din cînd în cînd ea striga încet: Tănase ! Adesea i răspundea un geamăt; dar întristată ea scutură din cap după ce dase să bea sufd-rinduluî. începuse să crape de ziuă şi lumina lunei se făcuse mal sarbădă, de-odată vede ceva lucind, şi cînd se apropie, dă de un mort, aproape desbrăcat, dar care cu măna, la care se zăria un inel, strînsese aşa de tare un lucru ce-î atîrna de pept, încît se vedea că fusese peste putinţă a-î descleşta degetele. Păuna îşi recunoscu inelul. «Tănase 1» şi cu acest ţipăt ea căzu lingă mort a cărui faţă, înecată în sînge, abea se putea deosebi. După puţine momente Păuna-şl veni în simţiri, atunci se puse a spăla faţa iubită şi o podidi lacrămile cănd văzu că anrndoi ochii şi nasul primiseră o groaznică tăietură, dar văzu că sîngele începe iarăşi să curgă. Acum era sigură că iubitul ei încă nu murise, şi se grăbi a-i răcori buzele dîndu-î să bea, şi ai lega rănile cu ştergarul ei. Un lung suspin eşi din peptul lui, şi cînd auzi că-1 strigă pe nume, ridică mînă şi pipăi faţa Păunei. «Pâunica mea», zise el cu un glas ce abia se auzea, «lasă-mă să mor aici, sînt orb, de ce mai sînt eu bun pe lume 1» — «Nu, nu, strigă Păuna, eşti logodnicul meu iubit» şi vrind D zeu, bărbatul meu, în curînd ! Dar taci acum 1 taci!» Multe şi lungi săptămînî trecuseră din acea dimineaţă, săptămiip, în cari Păuna nu se miş-case zi şi noapte de lingă patul lui Tănase, şi neobosită-1 îngrijise. într’o zi oamenii din sat văzură venind drumul doi călători: un orb în manta soldăţească, cu crucea de onoare pe pept, şi o fată, care-i ducea de mînă şi cu suris vesel zicea cătră trecători: «Iată-mi logodnicul : Un viteaz, vedeţi semnul pe pept!» www.dacQFomanica.ro 62 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904 — «Şi pe obraz !» adăoga Tănase suspinînd. Nici odată nu fusese nuntă aşa de mare. De aproape şi de departe se’ adunase lumea şi căia pe Păuna cea frumoasă, care lua pe un orb. Ea însă era veselă şi ridea tuturor zicînd: »Sînt inîndră! am un viteaz de bărbat! şi slavă Domnului că sînt voinică şi pot să muncesc pentru amîndoi!» Muntele însă pe care lumea-1 văzuse arzînd, se numi Peatra-arsă, căci ciobanii si vînătorii cari urcasere după capre negre că au găsit stânci prefăcute în cărbuni. Carmen Sylva. ÎN LUNCĂ.1 Idilă romînească de Carmen Sylva. Soare este bălai. Soare are păr ca griul copt. Soare are păr bogat ca furca plină. Soare are păr ca firele de aur ale miresiî. Are ochi ca murele şi gene ca părul mătăsos al unei omizi şi dinţi ca floarea porumbelului. Aşa de bucuroasă î-aş atinge odată păru-i moale, bălai, ca al soarelui! Dar între noi curge un părîu şi nu pot să trec pîn’ la el, iar el abea de mă cunoaşte. Sfnt numai o păstoriţă de capre. Eu nu sînt nimica. Eu sînt nimenea. Numele meu nu este cunoscut. Preotul m’a numit Evanglielu. Dar nu mai ştie nimenea printre ce flori m’au găsit. Eu sînt Nimenea iar Soare este argintar şi Soare este frumos. Şi el poartă o puşcă cînd păzeşte holdele de grîti şi atunci e atit de mîndru. Şi cînd se poartă cădelniţa prin biserică, Soare gîndeşte: «Asta efi am făcut-o!» Cum ar şi 1 Povestea aceasta este adevărată şi s’a întîmplat aşa, cum este povestită. (Urmează esplicarea cu privire la csprimarea cuvintelor Evanghelu, Soare şi luncă, după aceea continuă:) Tablourile alăturate sînt făcute de marele nostru pictor Grigorescu şi le reproducem pentru-ca să dăm cel puţin o idee, ce înfăţoşare are un păstor şi o fată de Romin. Nu sînt ilustraţiunl în adevăratul înţeles al cuvîntuluî. Am lăsat să Ie chromolitografieze pentru broşurică aceasta, pcntru-că redau portul şi disposiţia caracteristică. Grigorescu şl-a studiat ţara ca nimeni altul şi tablourile sale au întreg focul soarelui nostru şi întreagă melancolia şesurilor noastre întinse şi munţilor noştri gigantici. El a pîndit liniştea şi ţinuta nobilă a acestor copil al naturii. EI au aceaşl graţie şi nemişcare ca şi păstorii de pe Campagna romană; numai că sînt încă şi mai melancolici, de oare-ce poporul romînesc a lîncezit timp îndelungat sub jug străin şi se poate întrema numai încet. Carmen Sylva. «In der Lunca». Romănische Idylle von Carmen Sylva. Regensburg. W. Wunderlings, Hofbuchhandlung 1904. M. 4-50. Dedicată copilului meu suflet''-'c. George Enescu. putea să se uite la mine. Eu sînt numai păzi-oarea de capre. Eti nu sînt nimica. Eu ţes şi torc, dar n’am căminul şi nici vatra mea. Săraca Evanghelu, n’are nimic pe lumea asta, nici chiar o capră. Nici chiar furca plină nu-î a mea. Căci părul caprelor încă înainte de a-1 toarce, este al altora. Evanghelu n’are nimic pe lume. Nici inul, pe care-1 ţes, căci este al acelora, la vatra cărora am voie să stau iarna. Evanghelu n’are nimic pe lume. Numai părul, ăla-i al meu. Dar am păr negru. Cum să-i placă lui Soare părul negru. Păr negru are orl-şi-cine. De aceea îl acopăr cu cîrpa mea cea galbenă, să nu-1 vadă de loc, părul cel urît, negru. Eu am dinţi albi, dar dinţi albi au şi cele-Ialte fete toate. Eu am ochi verzi. Dar celelalte fete au ochi negri şi albaştrii şi căprii, numai eu am ochi verzi, întocmai ca o foicică de mură în timp de iarnă. I-am văzut în părîfl; ochii mei, erau acolo, verzi, da, verzi. Şi eu am gene aşa lungi ca şi Soare, gene creţe, dar Stana şi Irina, şi Luchia şi Rada şi Chiva, toate au genî lungi şi dinţi albi şi mijloc mlădios şi au cămăşi de Duminecă cu mult mai frumoase, împodobite cu cusături bogate şi lanţuri multe şi frumoase aninate de git. Evanghelu n’are nimica. Nici chiar b.îul nu mî-e cusut cu mărgele. Evanghelu n’are nimic pe lumea întreagă! * * * De n’ar murmura părîul atît de tare, aş putea auzi fluerul lui Soare mult mai bine. Cîntecul fluerului îl aud binişor, dacă părîul nu-i atît de mare şi dacă nu murmură atit de sgomotos. Atunci i aud fluerul. El cîntâ aşa de trist. www.dacQFomanica.ro Nru! 2, 1904 LUCEAFĂRUL 63 Pentru-ce cîntă trist? Este atît de frumos şi are o puşcă şi un brîu lat şi cuţite în el. Văd cum i strălucesc, şi cămaşa lui e albă. Adineaori era furtună, acum este părîul sălbatic şi mare şi nu mal pot auzi fluerul. Şi atit de dulce se aude cînd părîul murmură încetişor în arşiţa soarelui. Eu ştiu numai să cînt şi i cînt ca să mă audă Soare, dar nu ştiu, dacă mă aude, căci nu-şî întoarce capul înspre mine. Poate că şi la el murmură părîul prea tare şi aşa cînte-cul nu ajunge pînă la el. Furtuna s’a deslăn-ţuit atît de furioasă astănoapte, a tunat şi fulgerat atît de groaznic şi căpriţele mele s’au adăpostit la mine, pentru-că le era frică. Mî-am pus sacul peste cap, ca să mă apăr. De-odată şî-a scos fluerul de la brîu şi a început să cînte din fluer, cit putea de tare. Văzut-a el că ne temem, eu şi căpriţele? Lingă el era un licurici, în Iarbă, sub un firicel lat; întreg firicelul era plin de lumină de flacăra micuţă şi flacăra nici nu se micşora, nici nu slăbea pe lîngă toate fulgerele. Toate stelele şî-au stins lumina de frica furtunel celei mari. Dar licuriciul n’avea nici o frică, ci lumina liniştit înainte şi Soare cînta mal departe, cit putea, pînă ce tunetul s’a îndepărtat de tot, pînă ce puteai număra două-zecl între fulger şi tunet. Licuriciul n’avea frică, căci cînta Soare şi eu n’aveam frică, cînta Soare. Asta a fost frumos din partea lui! Astă-zl a venit un cîne mare şi mî-a băgat în spaimă căpriţele şi voia să le muşte şi ele fugeau repede şi eu nu le puteam apăra. Şi de-odată sbură de dincolo de părîu o piatră, care nimeri pe cîne, încît o luă la fugă şi che-lălăîa şi cit ce mă uitai împrejur, stetea Soare înaintea mea, în bătaia soarelui şi căclula-î de miel era lîngă el, încît păru-î strălucea în soare ca griul copt şi a mai luat o piatră de jos şi voia să mal arunce încă odată, dar cînele fugis: şi sărăcuţele mele capre s’au reîntors şi erau Iarăşi liniştite, sub paza lui. Ce l-aş putea face, se poată vedea, cît de mulţămitoare i shitem, căpriţele şi eu! Ml-am pus după ureche o floare frumoasă, roşie de mac, ca să înţeleagă, că î-aş mulţămi. Dar era atit de cald, încît macul s’a veştejit curînd şi s’a desprins foaie de foaie şi a "ăzut la pămînt, încet, încet, par-că ar sta la îndoială. Dar soarele a fost prea fierbinte, şi mî-a săgetat floarea. Mî-a văzut-o el oare? Nici nu-1 pot întreba, căci nu ne cunoaştem. Eu încă nu umblu la horă. Nici nu mă volu duce la horă. Căci n’am mamă, cu care să mă duc şi care m’ar arăta bucuros feciorilor. Şi nici el nu merge nici cînd la horă, căci el este păzitorul hotarului şi nu poate să se ducă de lîngă lanurile de grîu. Şi ce-aş şi căuta la horă, făr’ de el. Nu-mi trebuesc cel-lalţl flăcăi. Vreau să văd numai pe Soare. Cel-lalţl feciori nu-s de loc frumoşi, numai Soare este frumos şi bun. Dacă poţi să faci lucruri aşa de frumoase pentru biserică, trebue să fi bun de tot. Nu pot merge nici chiar la biserică. M’ar rîde cele-lalte fete, pentru-că-s numai copilă din flori şi n’am ce căuta în biserică, nici chiar pe tata şi pe mama. I-a fost şi lui Soare oare atît de dor după tată şi mamă ? Căci nici el nu-i are. O ştiu eu asta. O povesteau Iarna trecută, pe după cuptor, cînd eu ţeseam. Atunci am auzit cum au spus, că el este copil din flori. Şi atunci ml-a tresăltat inima de bucurie. Căci atunci sîntem unul al altuia, dacă el n’are pe nimenea în larga lume! * * * Astă-zl era atît de dogoritor soarele, deci m’am aşezat cu furca mea sub pom. Nu voiam să mă aşez jos, căci el s’a aşezat pe pămînt şi aşa nu l-aş mal fi putut vedea. Steteam in picioare şi torceam, torceam şi mă uitam dincolo la el şi-l vedeam cum se odihnea pe căldura cea mare şi picăturile de sudoare-î steteau de-asupra sprîncenelor şi genele i se sbăteau în sus şi în jos, ca nişte aripi, câ-1 orbea lumina soarelui. Şi veni un fluturaş şi-I făcea vînt şi i se aşeza pe mîna, pe care o ţinea întinsă peste cip şi el începu să zîm-bească niţel privind la frumosul fluturaş. Eu torceam şi priveam la fluturaş cum i dă tîrcoale în joc. Şi am prins ură pe fluture. Mai bucuros l-aş fi făcut eu răcoare cu mîna, cu o foaie lată sau aş fi udat o foaie şi î-aş fi pus-o pe cap, să nu-I mal fie atit de cald. Fluturaşul s’a aşezat odată pe părul lui, căci credea, că-î grîu, apoi iarăşi sbură jur împrejur şi ochil-î urmăreau orî-ce mişcare. Soare are ochi foarte frumoşi. Şi, cînd rîde, are două gropiţe pe obrazl şi una pe bărbie. Dar el nu www.dacQFomanica.ro 64 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904 ridc des. Ce-aş putea face, să-l fac să rîdă, ca să i se arate iarăşi gropiţele. — Ieri s’au luat la bătaie două capre, atunci a rîs şi s’a uitat la ele, cum s’au lovit ele deolaltă cu coarnele şi cum au sărit în sus amîndouă şi apoi Iară s’au izbit. A stat mult şi a privit şi i-aii răsărit şi gropiţele, şi eu n’am căutat să despart caprele, numai să mal zîmbească el. Şi nici nu-şl fac nici o pagubă caprele din bătaia asta, se pot şi bate odată, nu-î nici un rău. Poate că s’au şi jucat numai. Astăzi s’a dus departe de tot în susul părîu-lul, nici nu ştiu unde. Şi de-odată, Iacă, văd cum vine înotînd o plută micuţă, pe care mî-o aduse părîul pînă la picioarele mele, cînd stăteam la ţărm şi mă spălam şi-mi pîeptănam părul. Şi pe plută stetea un Iepuraş şi tremura de frică, căci era legat strîns. Aşa m’am bucurat de asta şi am giugiulit şi sărutat Iepuraşul şi m’am jucat cu el şi nu l-am lăsat să fugă, l-am îmblînzit şi acuma rănene deja lingă mine şi se joacă cu mine şi doarme la mine, in poală, la căldură, plin de dragoste. Şi are nişte ochi mari, mari şi pare încă aşa de pros-tişor şi-şi mişcă apoi urechile, una înainte şi cea-laltă înapoi. Atît e de caraghios. Mal că n’am mal tors nimica, ci m’am tot jucat cu lepureşul. Atît e de drăgălaş, când fuge în ruptul capului şi-şi aruncă codiţa tot în sus! I-am adus varză. Am furat-o din grădină, de dimineaţă, înainte de a se crăpa de ziuă, cînd nu m'a văzut nimenea. I-a plăcut atît de mult. Cum a putut el să chibzuîască cursul apei atît de bine, ca să i-se oprească pluta tocmai lingă mine. Foarte indeminatic a lucrat. A trebuit să privească mult la cursul păriuluî. * * * Astănoapte a fost lună plină. Nu am durmit. Nu poţi să dormi, dacă este lună plină. Căci atunci umblă umbrele şi ele au o infăţoşare aşa de ciudată, şi părîul murmură atît de lin, şi cînil urlă în sat şi caprele se trezesc cîte-odată şi-şi mişcă capetele, şi gîndurile-ţi sboară cu luna. Nici nu ştii unde-ţl merg gîndurile. Dar ele merg. Luna stă singură-singurică în noapte şi nu spune stelelor nimica; căci stelele mine nu mal sînt. Noapte de noapte ard cu totul. Dimineaţa nu le-a mal rămas nici urma, atunci se aşează altele noul în locul lor, cîte-odată cu mult mal multe decît în noaptea trecută. Nu sînt în fiecare noapte aceleaşi şi nu tot-deauna stau pe acelaşi loc. Cui să-i spună luna deci cîte ceva ? Nici ea n’are pe nimenea. N’are pe nimeni, care să o privească, căci cu toţii dorm, cînd trece ea pe ceriurî. Toţi zac cufundaţi în somn. Numai Soare şi cu mine, noi veghiem. Soare se plimbă încolo şi încoace, printre lanurile înalte de grîu, şi luna-I aruncă umbra acum mare, acum mică pe lanuri şi pe cîmpurl şi pe arborii cu poame. Ca şi cînd s’ar juca luna cu el. Am întrebat pe lună, la ce gîndeşte Soare. Dar luna n’a vrut să ml-o spună. Poate că nici Soare nu-I spune luneî gîndurile sale. Am băgat de seamă la Iepuraşul meu, cum i trece răsuflarea prin nările Iul mititele, gingaşe şi cum i se mişcă nările. Şi răsuflarea i este atit de scurtă şi-mi loveşte gingaş şi răcoros obrazul şi născîoru-i umblă în coace şi încolo atît de drăgălaş. I-aş fi arătat bucuros lui Soare, de sigur ar fi zîmbit. Ciudat, că nu poţi auzi luna cum umblă şi totuşi merge atit de repede pe întreagă bolta cerească, dela un capăt la cela-ialt, atît de repede şi atît de sus, şi totuşi atît de aproape, căci trebue să-şi arunce toate umbrele şi să vadă, dacă-I răuşesc toate. Şi totuşi nu o auzi umblînd nici cînd. * * * Aş dori să rostească odată: «Evanghelu 1» I-aş auzi glasul atît de mult şi ml-aş auzi numele de pe buzele Iul. Trebue că sună frumos, cînd zice el: «Evanghelu !» O spune el cînd-va? Ştie el, că mă chiamă aşa? Eu am ştiut îndată cum îl chiamă. Va fi întrebat şi el pe cine-va de numele meii? N’a fost tot aicea. A fost dus, mult, foarte mult timp şi a învăţat să lucreze obiectele cele frumoase de argint. Cele-Ialte fete se duc la el şi cumpără dela el inele şi lănţişoare. Eu n’am nimic, nici măcar o părăluţă. Cu ce să-mî cumpăr un inel sau un lănţişor? Şi de oare-ce nu pot cumpăra nimica, nici nu merg în lucră-toarea lui. Vara stă pe cîmp dincolo, eu însă trebue să stau aici, la păşune şi n’am voe să părăsesc caprele. Căci astea-s caprele satului www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1904. LUCEAFĂRUl. 65 întreg şi dacă s’ar perde vre-una, m’ar bate şi m’ar alunga şi n’aşi mai avea ce să mănînc şi aşa sînt eu singura fată, cu care n’a vorbit el încă de loc. Nici nu-mi cunoaşte glasul. Poate că nici nu ştie cum mă chiamă. Dacă m’ar striga odată pe nume, cum mî-ar sălta inima de bucurie, ca o păsăruică pe rămureal Astă-zi a venit iarăşi o plutişoară şi pe ea erau fragi. Erau foarte bune şi coapte. Unde le-a putut găsi? Nici nu l-am văzut cînd le culegea. Le-am mîncat lîngă părîu şi am ris şi el a zîmbit atunci şi a privit la mine, cum le mîncam. O păreche din ele am pus-o după ureche, în păr şi plutişoara mî-am grijit-o lîngă cea-laltă, în pomul cel scorburos, unde îmi pun toate cîte-s ale mele. Nu-1 vezi nici-odată cînd împleteşte plutele şi nici cînd culege fragi şi totuşi numai iată-le că-s aici, ca şi cînd le-ar fi fermecat. Unde le găseşte toate astea? Mi-se pare că păzeşte griul şi mai are timp pentru toate lucrurile astea frumoase. I-aş mulţămi. De nu mă agrăeşte el dinţii, cum 1-oiu agrăi eii. Şi-ar gîndi: «Ce fată neruşinată!» Fetele celelalte nu vorbesc cu mine, că-s numai o fată din flori. Nici nu ştiu, dacă i-ar plăcea să fie agrăit de mine. Evanghelu e Nimenea. Nimenea e Evanghelu! * * * Astă noapte steteam şi durmeam in iarba de sub pom şi caprele mele în jurul meu şi iepuraşul meu pe pieptul meu şi mi-s’a părut de-odată, că vine cine-va încet de tot pe deasupra ierbii şi că aşează pe pieptul meu, lîngă iepuraş, ceva şi pasul uşor s’a depărtat fără de zăbavă şi cînd m’am trezit, zăceau flori pe pieptul meu, frumoase nu-mă-uita şi fragi. Un bucheţel de toată drăgălăşia. Cum afl ajuns la mine, n’aş fi ştiut-o nici-odată, dacă n’aş fi văzut pe nisipul dela ţărmure urmele opincilor unui om, care a trebuit să înnoate prin apă. Mi-am pus bucheţelul în cingătoare şi ţineam o fragă între buze, ca să se vadă, că m’am bucurat. Dar inima-mi era totuşi plină de nelinişte, că a trecut Soare înnotul prin apă. E adîncă binişor, tocmai aici unde trăim şi nici nu este nici un vad pe la noi. Trebue că a fost aproape pînă în gît în apă şi că a stat ud în noaptea şi [răcoreala dimineţii. Numai de n’ar căpăta friguri. Mi-am împreunat mînilc şi l-am privit, el însă a rîs şi s’a scuturat ca un cîine udat şi mi-a arătat că-i e cald şi svîntat de tot. Tot mă are dragă. Alt-fel n’ar fi venit înnot noaptea prin părîu, ca să-mi aducă un bucheţel. Vai! Sărmana Evanghelu tot are pe cine-va, care o iubeşte şi încă pe cine. El e mai frumos decît toţi cei-lalţi, mai drag, mai îndemînatic şi mai sfînt. Căci el lucră pe seama bisericilor. Eu mă rog pentru el zi de zi. Dar nu ştiQ dacă foloseşte ruga mea, căci eu sînt Nimenea. Eu sînt numai o copilă din flori. Dacă aş avea o mamă, mî-ar spune dacă pot să mă u’t şi pot să-l îndrăgesc pe Soare. Dar şi florile se uită la soare şi-l au drag. Pentru mine Soare este soarele meu. Aşa-1 şi chiamă şi asta vrea mult să zică, că-1 chiamă Soare 1 * * * Lunca cîntă, lunca e numai viaţă, ca şi cînd ar voi să mă agrăiască. Lunca are mii de ochi, Fie-care fag îşi are glasul său şi-mi zice: «Evanghelu 1 Cum te simţi?» Fie-care stejar mă dojeneşte cu degetul şi-mi zice: «Evanghelu! La ce gîndeşti?» Fie-care castan tremură din frunzele-î mari şi-mi zice : «Evanghelu 1 Te văd 1 Văd ce gindeşti!» Şi acum chiar şi păriul. Pă-rîul are sute de mii de vorbe, şoptite şi tari, repezi şi încete, drăgăstoase şi rele. Păriul a vorbit tot-deauna cu mine, în locul tatălui şi mamei mele, dacă mi-era dor tare după mama. Trecut-am vre-odată oare pe lîngă mama mea? Se va fi uitat oare în urma mea şi-şi va fi gîndit: Asta-î copilul meu 1 îşi va fi gîndit: Aş voi bucuros să-mi desmierd copilul! Sau a murit deja de mult şi vorbeşte cu mine prin părîă, prin arbori şi prin flori, căci mă chiamă copil din flori. Soare m’a privit astă-zi lung, lung şi genele mele aii căzut atun .i peste ochi, căci privirea Ini Soare mi-a orbit ochii. Par-că privea în ei însuşi soarele. Nu-ţi foloseşte nici o umbră, dacă ţi-se uită Soare în ochi. Sînt atît de orbită. E bine că am gene atît de lung', căci ele fac umbră ochilor, alt-fel ei s’ar aprinde şi ar arde în privirea lui Soare. Privirea lui a fost lungă, adîncă şi strălucitoare şi par-că vorbia. Ca şi cînd ar fi trebuit să dau răspuns. Atît de ciudat. Ce mi-ar spune mama, dacă aş putea-o întreba, ce este aceea, ce te orbeşte aşa şi ce-i aceea, ce-ţî tremură în inimă şi ce-i aceea, ce răspund ochii, chiar şi dacă nu voesc. Ei trebue să dea răspuns! (Va urma.) Trad. de Horia Petra-Petrescu. www.dacoromanica.ro 66 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1903 FOI RĂZLEŢE. Asupra volumului d-luT N. Iorga, Drumuri şi oraşe din Romînia vom publica în numărul viitor o amănunţită dare de seamă datorită colaboratorului nostru bine cunoscut Ioan Scurtu. De astă dată reproducem din minunatul volum paginile, cari descriu: SINAIA. ... Iată, între cet-lalţî arbori, pe eari-î dezbracă viaturile reci ale toamnei, vînjosul, impasibilul brad, atît de subţiratec şi atît de trainic. Alte înnălţimî, şi mai mari, ridică mai presus de cingătoarea lui tot-deauna verde, tufişuri de copaci închirciţi, căror abia dacă le îngăduie stînca această viaţă săracă. în fund stau unul lîngă altul, ca o manifestare a celui mai adîuc trecut, a celei mai neînvinse puteri şi acelei mai înnalte întrupări a măreţiei, Bucegiî: Vîrful cu dor, Jepiî, Caraimanul. Zăpada unei împărăteşti bătrîneţe le acopere culmile ascuţite, creştetele de stîncă. Jos vile se prăvălesc pe o înnălţime mai mică, supt ziduri acoperite de brazi, întunecate ca o vecînică ameninţare, chiar atunci cînd razele Castelul Peleş. soarelui se joacă pe ascuţişurile mai îndrăzneţe E Sinaia: mănăstire, castel regal, staţie de aîer pentru lumea cea mai bogată, aşezare industrială şi sat. Mănăstirea e cea mai veche. Sfinţenia pustietăţii, păzită de vulturii stîncilor, de urşii greoi ai peşterilor, nu era străbătută decît de pasul prevăzător al haiducului ce-şî cînta cîntecul de libertate şi răzbunare între brazi, cînd un mare boier muntean, plin de evlavie şi împovărat de prisosul bogăţiei sale, Mihai Spătarul Cantacu-zino, nepot şi unchiu de Domni, clădi aici o mănăstire, întru mărirea numelui lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale şi pentru ajutorul drumeţului. Se întorcea de Ia mănăstirea muntelui sfînt al Arabiei, unde se dăduse tablele vechii legi, şi el numi deci ctitoria Sinai, iar lumea ţăranilor din împrejurimi i zise romîneşte Sinaia. Două secole, armonioasa clădire de piatră cu turnuri frumoase răsună de cîntărî şi se pătrunse de sfinte mirezine, pe cînd zidul gros al chiliilor şi turnurile din unghiuri supt căpiţa lor de şindrilă neagră asigurau de duşmanii din pustiul măreţ: dobitoace şi oameni. în jurul mănăstirii s’a strîns cu vremea un sat, satul Ţiganilor Sinaii, satul ţăranilor adunaţi din vecinătate, sau dintre Romîniî chiar ai Sinaii, dintre sufletele romîneşti dăruite odată cu moşiile. Satul acesta e originea aşezării de oameni săraci ce se găseşte mai sus de stradele devie şi de parcul şi pădurea regală. La sosirea în ţară a principelui Carol, noi i-am oferit, pe lîngă palatul din Bucureşti, o casă boierască prefăcută şi mărită, chilii de mănăstire, pentru a petrece în ele timpurile de nemilostivă arşiţă ale verii din şesul dunărean. La Cotroceni mai stătuse Vodă-Cuza, Sinaia nu primise însă nici-odată un oaspete strălucit, şi nici n’avea unde să-l primească. Chiliile erau puţine şi dărăpănate. în clădirile, care se chiamă astă-zi bibl'oteca şi în care harnicul şi inimosul archimandrit Nifon şî-a strîns frumoasa colecţie de cărţi, monede, odăjdii, icoane, inscripţii, www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1904 LUCEAFĂRUL 67 două odăiţe primiră pe principe şi pe principesa Elisabeta, care a lăsat ca amintire a zilelor petrecute aici acele schiţe cu creionul ale notabilităţilor timpului, ce se păstrează cu pietate. înnăuntru poate să fi fost umezeală şi în-tunerec; de afară însă se vede cea mai frumoasă privelişte din Romînia şi una din cele mai frumoase ale lumii. Apoi vremile se schimbară. în codrul ce suia muntele, începu să se clădească pe malul spu-megătorului Peleş un castel, care pe pămînt romînesc aminteşte ţara de unde a venit acela, care-1 stăpîneşţe. După cîţî-va ani se văzu supt paza codrului pătrat în toate drepturile lui străvechi o clădire de poesie îndrăzneaţă şi capricioasă, ascunzîndu-şi mărimea şi bogăţia supt înfăţişarea unei simple case de vînătoare. Mai tîrziu, cărări nouă se îndreptară spre alte locuri de odihnă princiară, şi astăzi în lunile de vară pădurea, care a ocrotit atîtea zile grele din trecutul nostru, cuprinde, mulţămită între brazii săi, peste cari flutură steagul neatârnării noastre, o dinastie regală, care uneşte înţelepciunea senină a bătrîneţii, cultul religios al Frumosului cu bucuria de a trăi a tinerilor şi cu neastîm-părul drăgălaş al copiilor din preajma tronului. Regele Carol şi Regina Elisabeta au căutat aici la Sinaia măreţia isolată a naturii, care li-ar fi ajuns. Dar Regii nu se pot isola. Strălucirea Curţii şi legăturile neapărate ale Curţii au adus în Sinaia vie a lunilor verii miniştri, diplomaţi şi cîţi se socot prin numele sau bogăţia lor a sta în fruntea poporului nostru. Lîngă un otel care e, de sigur, cel mai frumos din ţară, răsăriră una după alta vilele cochete ale puternicilor, alcătuind strade de lux, cari iernează în părăsire după ce strălucesc de lumini şi răsună de zgomot vesel vara. CUGETĂRI> Perii albisint ca şi spuma, care acopere marea după furtună. * * * Nicî-odată nu eşti sătul de viaţă, ci de tine însuţi. * * * Experienţa e o femee'Jn vîrstă, căreia te ’nchini fără să te ’ntrebi, dacă trecutul ei e respectabil. Carmen Sylva. * Din Pensee d'une Reine, Paris 1888. COPILUL MEU. (Dup« CflRMEN SYLVA.) Copile, de-aicFaî£sburat Pe-o rază de soare senină, La îngeri în ceriul deschis La cîmpiî eterni de lumină. Seninelor raze de soare, Lăsaţi-mi-i ochii să vadă, Copilul meu drag se joacă Pe-a voastr' aurită livadă. în juru-mî e linişte moartă Şi frig e şi jale şi plîns, Răsunetul glasului dulce în vremuri apuse s'a stins. Eu singură stau şi te chem, Revino comoară perdută...: 0 rază pogoară din ceriurî Şi 'ncet şi prelung mă sărută. OCTflVIflM GOGfi. CRONICĂ. Prin numărul de faţă al Luceafărului am voit să aducem şi noi, după putinţa şi priceperea noastră, tributul de admiraţiune ce dato-reste întreagă lumea literară duioasei poete Carmen Sylva şi deosebita dragoste, ce ne porunceşte sufletul să nutrim pentru Doamna fraţilor noştri. Sîntem pe deplin încredinţaţi, că povăţuiţi de gîndul şi dorirea întregului neam romînesc de la noi, am socotit de-o dato-rinţă neapărată a noastră, ca din prilejul acestei sărbători să spunem şi noi citeva cuvinte, tîl-cuindu-ne povestea sufletului, dînd cetitorilor noştri cîteva pagini din măicstrele creaţiuni şi împodobind cu icoana senină a Poetei-Regine măsuţa Romînilor supuşi altor legi şi porunci, dar înfrăţiţi la suflet cu bucuria şi veneraţiunea acelora, cari ocrotiţi de-o mai bună pavăză, sub strălucirea unui cer mal senin, au ţinut din acest prilej dreaptă sărbătoare. Portretul MăîestăţiI Sale Reginei e lucrat de d-1 Virgil Simonescu, elev al academiei de pictură din Miinchen, căruia i mulţămim din inimă şi cu acest prilej pentru dragostea cu care aduce însemnate servicii revistei noastre. Urmările articolelor din numărul trecut, le-am lăsat pentru numărul 3. Coperta acestui număr e lucrată de d-1 Octavian Smigelschi, simboli-sînd o imagine din «Luceafărul» lui Eminescu. www.dacQFomanica.ro 68 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1904 CĂRŢI $1 REVISTE. — Dări de samă şi notiţe bibliografice. — Calendar Bisericesc Ortodocs pe anul visect 1904. Bucureşti, Tipografia Gutenberg. — Un bun îndreptar pentru slujitorii Domnului e această carte imprimată cu «Înalta binecuvîntare a Sf. Sinod al sfintei noastre biserici autocefale ortodocse romîne.» Conţine pe lingă multele note esplicative a sărbătorilor de pesfe an, pe lingă unele escerpte din vieţile mucenicilor şi completa «listă alfabetică a sfinţilor» bisericii răseritene, o mulţime de notiţe de interes pentru preoţime despre «sfintele posturi şi zilele slobode a se mînca dulce» şi altele orînduiell canonice. De interes general este publicarea biografiei şi portretelor archiereilor din Romînia. Recomandăm preoţimel noastre acest călindar, care se poate cumpăra dela tipografia I. Gobl, Bucureşti, pentru 2 lei. «Epistola pastora'ă a II. Sale dr. Demetriu Radu.» II. Sa dl dr. Demetriu Radu, bunul părinte al credincioşilor gr.-catolicl din diecesa Orăzii-Marl — din prilejul înlîlel sale visitaţiunî episcopeştl la Roma, într’o limbă frumoasă romînească, făcind reflexiunel temeinic chibzuite asupra tradiţiilor noastre istorice şi vieţii noastre de astăzi, împărtăşeşte «clerului şi poporului» pe lîngă binecuvîntarea Sa arcliirească preţioase învăţături şi sfaturi propovăduind «profunda supunere către Scaunul sfint al Romei şi veneraţiunea cătră Augustul nostru Rege». Sămănătorul revista literară săptămînală. Bucureşti, Anul III. Nr. l.şi 2. Singurul organ literar din ţara romînească, al cărui condeie vigoroase minecă din înalta pricepere a chemării şi aspiraţiunilor neamului nostru, săvirşind opera de clădire a literaturcl naţionale înfrăţită cu sufletul şi durerile noastre, propoveduind omenia, sănătatea şi bunul gust şi plivind cîmpul literaturel noastre de păpădiile stilare răsărite pe coloanele celor mal multe reviste din Romînia independantă. Intrînd în al treilea an al esistenţel sale, recomandăm şi din acest prilej cetitoriilor noştril revista Sămănătorul, ca fiind şi cea mal apropiată de păsurile Romînilor dela noi. Din cele dinţii două numere remarcăm următoarele: Sărbători de Iarnă, Un Roman de Eminescu şi Cron:ca, articole de dl N. lorga, Ionică (schiţă) de Al. Sa-doveanu, La gura peşterii (poesie) de Şt. O. losif, Literatură de Crăciun de 11. Chendi, Singurătate (poesie după Lamartine) de Af. Cunfanu, Cîntec din Caucaz (poesie) de I. D. Abonamentul e 10 lei pe an. Redacţia şi Administraţia: Str. Regală Nr. 6, Bucureşti. Junimea literară, revistă literă ştiinţifică, Cernăuţi, Anul I. Nr. I. Cu adevărată bucurie luăm act de apariţia unei reviste literare în Bucovina, de unde durere pînă astăzi numai veştile unei ruşinoase dărăpănărl lăuntrice ne soseau zilnic. Nădăjduim că revista Junimea literară pe lingă folosul ce-1 va aduce cauzei Romînis-mulul supus în Bucovina atîtor influinţe străine, va contribui prin răspindirea bunului simţ şi la inaugurarea unei discuţii la nivel mal literar în trebile politicei militante. Numărul 1 se presintă bine scris, avînd cîte-va bucăţi de aprecieri literare şi articole critice, poesil, începutul unul articol istoric etc. Sumarul e următorul: Iancu I. Nistor: Cătră cetitori, Nicu Dracinschi: Ce s’a-ducă Moş Crăciun (versuri), T. V. Stefanelli: Amintiri despre Eminescu, Suza: Arde lumea (versuri) V. Mora-riu: Făt frumos în grădina sfintei Vineri, reflexiunl critice, Rotică: Dormi în pace (versuri), S. FI. Marian: Petrea, baladă podorală, Rotică: Jertfa dorului (versuri), Iancu I. Nistor: Moldova înainte de întemeierea principatului, G. Tofan: Dări de samă. Revista e redactată de un comitet de redacţie, avînd redactor responsabil pe d-1 Iancu I. Nistor. Apare odată pe lună. Abonamentul pe an 6 cor. Gazeta de Duminecă foaie pentru popor apare în Şimleul Silvaniel, odată la săptămînă sub conducerea unei frumoase pleiade de distinşi naţionalişti din părţile Sălajului, avînd de proprietar-editor pe dl Ioan P. Lazar, Iar redactor responsabil pe vrednicul nostru muncitor Ioan Pop Reteganul. Apariţia acest;! gazete pentru popor e de-o importanţă capitală, pentru-că e chemată a menţine sentimentul naţional romînesc în părţile cele mal ameninţate de covîrşirea străinilor. E scrisă pentru popor în limbă potrivită, care numai alocurea prin unele articole dă greş, are informaţii şi sfaturi trebuincioase poporului, foiţă redactată cu pricepere de dl Pop Reteganul, sfaturi economice şi o rubrică Junimea în care se vor publica «lucrătile tinerimii de cuprins instructiv.» Această rubrică are separat şi o poştă redacţională, foarte instructivă. In general gazeta e cu pricepere redactată şi nu va strica dacă ilustraţiile de pîn’acum cam prea de tot ăzboinice şi lipsite de Interes pentru noi Romînil se vor înlocui — după cum sîntem informaţi, — cu portretele bărbaţilor noştril de frunte şi ilustraţii cu motive romîneştî. Recomandăm gazeta îndeosebi pentru popor. Preţul anual e 6 cor. POŞTA REDACŢIEI Manuscriptele nu se Înapoiază! Iarăşi Confettl No. V. Sîntem informaţi că explicările date în Nrul prim n’au satisfăcut pe o parte dintre cetitorii noştri. De astă-dată declarăm că regretăm ani-mosităţile ce le-au provocat Confetti cu pricina, asigurînd pe cei interesaţi că a fost departe de intenţiunile Redacţiei de-a aproba vre-odată persiflările de caracter personal. De alt-fel promitem a cere explicările necesare dela autor. Celor-lalţi vom răspunde în numărul viitor. APARE: ABONAMENTUL: La 1 şi 15 a fie-cărel luni, stil v. Pe 1 an 12 cor., pe jumătate Preţul unul esemplar 55 bani. de an 6 cor. In Romînia 65 bani. Pentru străinătate 1 an 16 franci Redacţia: Administraţia: IV., Strada Zoldfa 13. VI., Str. Vorosmarty 60a. Tipografia «Poporul Romln», Budapesta, strada VBrbsmarty, 60,'a. Propr.-edit.: OCTAV1AN C. TĂSLĂUANU. Şef.-red.: ALEXANDRU CIURA. Red.-resp.: OCTAVIAN GOGA. www.dacQFomanica.ro