Pentru România ... 60 banT. Anul II. -■ BudapWWWS^aeOfiOmaPlp^iTO----- - ■ ~ Mrul 22 FAMILIA MOCSONYI. E veche dogmă politicecscă, că numai pe temelia trainică a Integrităţii de caracter şi pe încorporarea monumentală a sentimentului de jertfă se zideşte educaţia unul popor. Neamul nostru a trecut prea de multe ori prin botezul amarelor învăţături, ce-a tras din contactul său cu străinii, ca această perpetuă frămîntare să nu fi alterat incîtva înfăţişarea calităţilor sale specifice, să nu fi presărat o mulţime de nuanţe noi în detrimentul aşa ziselor note de rasă şi să nu-I fi ştirbit ascuţişul amintitei dogme. Rostul vitreg al evenimentelor istorice, care în locul unei păşiri făţişe, ne-a impus mai tot-de-una în mod firesc alunecarea iscusită, dar prea puţin inimoasă, pe terenul oportunismului, a lăsat urme ce se simt atît de des la noi, cînd împrejurările ne cer o învederare unitară a unul gînd, care să-şî desfacă aripele asupra capetelor noastre a tuturora. Am făcut o şcoală prea mult dăinuitoare de suferinţe, încît avem în firea noastră şi acum reminiscenţa orînduielilor de cuviinţă bună faţă de cei mal mari şi chipul blîndeţelor faţă de privilegiaţii vechel organi-saţii sociale; iar în lupta noastră avem lipsă mal mult de poruncitori de cît de sfetnici. De aceea la noi Romînii de astăzi — şi înainte cu 50 de ani mal cu samă — în periodul actual de transiţie dela vechile rămăşiţe ale veacurilor de umilinţă şi ştirbire a demnităţii naţionale, la epoca de regenerare a psichiculuî nostru etnic, a fost şi este o necesitate istorică, ca flamura educaţi unei poporului nostru s’o poarte tocmai acel puţini privelegiaţi ai noştri, cari fiind în trecut părtaşii tagmei sociale a «celor mai marh, astăzi, în această epocă de premenire, pot mineca în munca lor sprijinindu- se pe tributurnostru de cinste — ce-l dă fără preget privelegiaţilor de «legea noastră» reminiscenţa istorică amintită şi cumpănirea vredniciei lor personale. Păcatul privilegiaţilor noştri a fost tocmai acela, că în vremi [de restrişte, nepurtînd la inima lor soartea neamului năcăjit, înrudit cu dînşiî, s’au apropriat întru atîta de tradiţiile tagmei lor, în cît au uitat cu încetul năcazul, mai pre urmă limba celor obidiţi, — şi au per-dut faţă de fraţii lor orî-ce notă de simpatie deosebită — în afară poate de cadrele unor principii umanitare. Ast-fel sau desnaţionalizat toţi cîţî în trecut au fost învestiţi cu privilegiile claselor suprapuse~[|bietuluî iobag. Nobilimea noastră în mare parte s’a maghiarizat, n’a luat deci în mîna sa frînele conducere! în lupta ce aveam se o purtăm. Iată decljieperitorul act de înalt serviciu naţional al familiei Mocsonyi. în vreme de mari răstrişţî, chiar la anul patruzeci şi opt membrii acestei ilustre familii au pogorît piedestalul ce plutea atît de sus asupra cetelor de Romînl fără carte şi fără o sforicică de pămînt, au aruncat la o parte barierele comodităţii şi conservatismului tradiţional, ce le impunea oare-cum situaţia lor materială şi legămintele lor sociale, — s’au pus în fruntea celor cîţl-va entusiaştî şi muncind umăr la umăr cu Archiereul Şaguna — au clădit temeiul celor mal de căpetenie aşezăminte ale noastre. în această împrejurare trebue căutată Importanţa istorică a acestei familii: că în vremlle fără noroc ale neamului nostru a dovedit o perseveranţă deosebită întru conservarea carac- www.dacoromanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 3591 terulul său romînesc, — iar în zile de mal bună zorire şi-a pus autoritatea sa firească în serviciul causeî noastre. Membrii acestei familii au abandonat emblema strălucitoare a unei titulaturi rigide, pentru-că pogorînd treptele înaltului lor scaun, s’au putut fiind ast-fel introdusă în Casa de sus a legis-laţiuneî: «Cei de sus ne cred netrebnici sau nebuni; şi nu ştiu că mi-ar fi ruşine a ieşi intre oameni cu titlul de Conte pe cît 'Jimp ţine mizerabila situaţiune de astăzi a naţiunel ro-mine».* ALESANDRU MOCSONYI DE FOEN. ridica cu sufletul la acel nivou al sentimentelor şi judecăţii, care săvîrşeşte înfrăţirea aspiraţiilor unui individ, cu ale mediului care îl îm-prejmue. Iată răspunsul lui Antoniu de Mo-csonyi, cu prilejul propunereî ce i s’a făcut de cătră contele Zichy, cancelarul aulic pentru Ungaria la anul 1865, ca familia Mocsonyi de Foen să fie învestită cu rangul de Magnaţi, Membrii familiei Mocsonyi Petru şi Antoniu şi-au pus întreaga influinţă în slujba intereselor neamului, între anii 1840—60, periclitîndu-şi averea şi viaţa. Întreagă revindicarea drepturilor noastre politice, restaurarea metropoliei or* V. Vincenţiu Babeşu: Notiţe bibliografice asupra vieţii şi activităţii decedatului Andrei Mocsonyi, membru al Academiei romîne. Bucureşti 1883 pag. 40. www.dacQFomanica.ro 360 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903. todoxe în Transilvania, Banat şi Ungaria este în mare parte opera lui Andrei Mocsonyi, despre activitatea căruia, opul francez din Genova, publicat la anul 1862, cu titlul: «Istoria bărbaţilor de stat ai secolului al XlX-lea» observă foarte just: «Istoria nobilului senior Andrei de Mocsonyi atit de intim şi prin atîte fapte comune se îmbină cu istoria mai recentă a na-ţiuneî sale, a celor trei şi jumătate milioane de Romîni din Monarchia austriacă, incit una fără alta nu se poate scrie esact». în cadrul îngust al unul articol nu pot releva amănuntele foarte instructive şi de deosebită importanţă, ale luptei politice ce a des-voltat însufleţitul bărbat, care în activitatea lui dăînuitoare peste un pătrar de veac, a fost supus multor înşelări şi desilusii. O constatare ni se impune: sentimentul de jertfă şi integritatea de caracter încopciată în stăruinţa de fer a tradiţiilor familiare, au fost totdeauna notele distinctive ale acestei familii. Petru, Antoniu, Andrei Mocsonyi, au fost fie-care jertfitori de zeci de mii pentru nevoile neamului, iar’ în activitatea lor din viaţa publică, au purces mînecînd din principiile unei consecvenţe şi firmităţi de caracter atît de hotărît precise de concepţia aristocratică a tagmei lor, încît nu e mirare dacă mediul nostru, mai puţin strict întru statorirea preceptelor de morală şi demnitate, era cuprins de oare-care perplesitate, cînd voia să interpreteze cîte un act din viaţa lor publică. Este deci o ereditate transmisă dela moşi şi părinţi actuala purtare de grije a lipsurilor obşteşti din partea membrilor familie’i Mocsonyi şi cînd dl Alesandru Mocsonyi, a dăruit anul trecut şese zeci de mii de coroane pentru catedrala dela Sibiiu, iar mai deunăzi 24,000 pentru casa naţională, cînd această familie e şi astăzi o ade- vărată instituţiune de binefacere pentru Românii din Ungaria, — cercetătorul treaz al istoriei trecutului nostru sărbătoreşte în manifestarea actuală a sentimentului de jertfă — numai o învederare a vredniciei marilor reposaţî a căror tradiţie trainic plutitoare asupra acestei familii, s’a îmbogăţit cu o nouă încorporare. Ne atinge însă dureros împrejurarea, că dl Alesandru Mocsonyi din motiv, a cărui justeţă e indiscutabilă, părăseşte scaunul de frunte al «Asociaţiunei», căci se lipseşte în acest chip bisericuţa modestei noastre culturi naţionale de cel mai chemat părinte al său; pe de altă parte bărbaţii, cărora le revine datoria de-a hotărî persoana noului preşedinte al acestei instituţiuni, ajung în mod firesc într’o situaţie de justă ne-domirire, înaintea problemei de-a afla un nou conducător, care pe Iîngă aparatul său personal de cinste şi înaltă erudiţie, să fie călăuzit în dorul său de muncă şi de îndemnul cald po-văţuitor al tradiţiilor sale familiare atît de lămurit impregnate ca la familia Mocsonyi. Noi tineretul al cărui cuvînt de sfat e supus greşurilor şi orînduielei bune de ascultare a celor mai mari, lăsăm deocamdată cu încredere grija înaltei noastre instituţiuni culturale şi literare pe seama chibzuinţeî bine cumpănite a bărbaţilor chemaţi şi ca o firească învederare a vîrstei noastre ce ne înduplecă şi a pricepere!, ce ne porunceşte, aducem prinosul de neclintită veneraţiune, ce datorim ilustrei familii Mocsonyi. Sîntem veseli, că în vremea tinereţei noastre, în această epocă cînd ne mijeşte conştiinţa datoriilor de mai tîrziu şi ni se frămîntă convingerile bărbăţiei apropiate, avem pe cîmpul vieţeî publice oameni, cari ne întăresc cu entusiam şi bună povaţă. Octavian Goga. SONET. «Să nu-ţî mai faci iluzii nu mal vine» In ochi-mi să vezi lacrima de jale — Mai spune-mi azi cuvintele străine. Amicei mele A. T. Se duc iluziile, o nălucă, Cum cade frunza galbină uscată, Făr’ să le’ntreb: veţi reveni vre-odată?... Le las să plece vîntul să le ducă. Am rătăcit în a vieţii cale Mai luminează pustiita-mi viaţă, La ce să şliu dacă ’i-e rău sau bine, Stau singură minutele le număr — Să tulbur eu preludiile sale. Cu mina ta atinge-mă pe umăr ,, „ ton, Te uită lung şi trist la mine ‘n faţă. . " Im maria CUNŢAN. www.dacQFomamca.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 361 DESPRE MARIA CUNŢAN. (Conferinţă ţinută la 5 Noemvre a. c. cu ocazia deschiderii şedinţelor literare ale societăţii «Romînia Jună» din Viena). Doamnelor şi Domnilor! Intr’o înfundătură a Carpaţilor, aproape de acel munte, de pe creasta căruia poţi să-ţi roteşti privirea peste trei ţări romîneştl: Moldova, Ardeal şi Bucovina, s’a născut înainte cu vre’o 35 de ani un copil, care ’n botez a primit numele de Gheorghe. Crescut între ţărani el a estras din basmele ce Ie-a ascultat în copilărie, din doinele ce le-a auzit cîntîndu-se în sat, din strigăturile improvizate la horă, adînca poezie a vieţii ţărăneşti, a turnat’o în forma nepieritoare a adevăratei arte şi a creat în literatura noastră un gen nou de poezie, un gen trainic, căci izvoarele lui Ies din pămîntul, în care sînt îngropaţi vitejii noştril strămoşi. Dar nu de Gheorghe Coşbuc, pe cari cu toţi îl cunoaşteţi, voesc să vă vorbesc, ci despre o sorioară de-a lui. S'a întîmplat anume cu Coşbuc, ceeace în depărtata Provenţa a advenit cu marele Mistral. Direcţiile create de ei, deşi naţionale şi neaoşe, n’au putut face şcoală. Imitatori s’au găsit mulţi, elevi adevăraţi puţini. Lucrul acesta, ori-cît ne-ar părea de curios, e esplicabil. Coşbuc nu reprezintă zală dintr’un lanţ întreg de poeţi, ci el singur formează o etapă în literatura noastră. El nu continuă, ducînd la perfecţiune, o direcţie iniţiată de alţii, ci el crează un gen nou de poezie, şi tot el îl aduce la desăvîrşire. Ast-fel Coşbuc se naşte un poet clasic. In zadar vor căuta alţii în urma lui să meargă pe calea bătută de dînsul: calităţile poeziilor sale devin defecte la imitatori. Voi aduce o singură pildă: Dotat cu un spirit de observaţie neobicinuit, Coşbuc a văzut că povestaşului dela ţară i place de multe-orî să lungească vorba, să-î dea un colorit mai viu prin intercalarea de esclamaţil, de asămănărl frapante, de repetiţii etc. Cetiţi o poezie de-ale sale şi veţi regăsi acelaş lucru, veţi recunoaşte pe unchiaşul sfătos în povestitor. Luaţi dimpotrivă nişte versuri de cel mal bun dintre imitatorii săi, de dna Maria Cioban, şi veţi vedea, că ideile se pierd în întorsăturile de fraze, poeta din pricina vorbei prea lungi îşi pierde firul adese-orl. Apariţia lui Coşbuc în Ardeal a fost tot atît de orbitoare, cum fusese cu zece ani mal ’na-inte în Romînia liberă recunoaşterea geniului lui Eminescu. Poeţii mici au fost stăpîniţî de-a întregul de aceşti doi meteori, orl-ce individualitate, care era în germene în sufletul lor a fost copleşită de marii măestriî şi ast-fel s’a născut o pleiadă de pesimişti nesinceri dincolo şi o ceata de poeţi al ţărănime! imaginari dincoace de Carpaţi. Dacă însă talente plăpînde au fost nimicite de cel doi giganţi, cu atît mal preţioase sînt pentru literatura noastră opurile puţinilor, dar adevăraţilor poeţi, cari au putut să-şi manifeste talentul lor individual alăturea cu curentul puternic care ameninţa să-I înăbu-şască. Ast-fel e în Romînia Vlăhuţă şi la noi dşoara M. Cunţan. Dacă n’ar fi existat Eminescu, Vlăhuţă ar fi scris aceleaş poezii cu nota lor proprie, de nu s’ar fi născut Coşbuc am avea totuş volumaşul dşoarel Cunţan, cu aceleaşi trăsături caracteristice. Dşoara Cunţan, despre care vreau să vă vorbesc astăzi, reprezintă oare-cum nota care lipseşte în poeziile lui Coşbuc. Acest poet plin de vigoare bărbătească, ne apare pretutindeni învingător, conştiu de puterile sale; un Făt-frumos căruia toate i s’aştern învinse ’n cale. E deajuns ca erî să fi prins pe punte o fată şi strîmtorînd’o s’o fi sărutat, ca azi toate femeile din sat să aştepte pe punte pe cutezătorul şi obraznicul flăcău ce ştie să folosească prilejul cu atîta dibăcie. Cînd apare în joc toţi i fac loc ca să conducă el sîrba bubuitoare, — şi şăgalnic se gîndeşte la preoteasă pe cînd sărută mîna popii. Chiar cînd se identifică cu ţărănimea roinînă, vedem aceeaşi exuberanţă de conştinţă de sine: fetiţa ce, în absenţa mamiî, ia oglinda din cui şi se priveşte cu nesaţ în sticla ce-î şopteşte cea dintîi ispită, trebue să recunoască: «Ce frumoasă fată are mama I» Coşbuc întrupasă par’că în poeziile sale toată vînjoşia şi puterea de viaţă a poporului tînăr din care s’a născut, popor care asimilînd în sine elemente din cele mal puternice, a acumulat de sute de ani forţă peste forţă, neizidită încă, înlănţuită de evenimentele istorice, cari nu i-au dat încă răgaz să debordeze. Dar precum uriaşii www.dacQFomanica.ro 362 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903. sînt capabili să plîngă, mal iute chiar decît neputincioşii, aşa şi poporul nostru, alături de vigoarea sa, posede o dosă mare de melancolie, de duioşie, rezultînd din multele suspine ce-a avut să înăduşască. Şi această notă se cuprinde în doinele dşoarei Cuntan. Ea descrie pe fata săracă de ţăran care poartă în suflet o comoară nesfîrşită de sentimente, dar care nu-î aşa sdravănă, frumoasă şi de neam ca Ilinca din vecini. La horă n’o joacă nimeni, la ţesut nu sporeşte, căci gîndurile-î retăcesc pe aiurea; şi măsa o ceartă şi limbile ascuţite o clevetesc. Eu sînt jurată ’n lume Pe furcă şi undrea, CăcT joc şi rîs şi glume Nu sînt de sama mea. De merg în sat la horă Cu suflet înoptat, Par’că mî-e moartea soră Nu fetele din sat. Pe mine nu mă joacă Eu le sînt prea de rînd, Şi chiar de pe la toacă Mă ’ntorc în sat plîngînd. Şi pare că mî-e frică De-a dragostei fiori.. . Aşa sînt eu, — urzică Crescută printre flori. Dar numai rare-ori găsim revoltă împotriva sorţii vitregi, numai rare-ori versurile el devin pătimaşe ca cele următoare: Acelaş rost la lucru, ca erî şi azi şi mînl S’aprind în vatră focul, să ’nvîrt fusul în mînl... Mă prinde-un dor de ducă şi-o jale de-a mai fi De-aş rupe’n două furca şi fusul laş svîrli... Iar focul laş aprinde să arză-aşa pustiu, Dar nu în vatră’n tindă, ci’n piept la cine ştiu! Mal adeseori găsim resignarea deplină, împăcarea cu soartea sa: Pe sub fereastră curge-un rîu: Tot lacrimi de-ale mele. Copilele, cu flori la brîu, îşi spală faţa ’n ele. Şi rîd cu rîsul lor nebun. Cînd turmele-şi adapă Şi nu ’nţeleg, dacă le spun Că-s lacrimi, nu e apă. Că numai doine port în cap Şi cînturi de iubire, Că nu-s destoinică să sap, Să leg nu ştiu trei fire ...! C’o mină ’ntinsă pe războiu Cu alta ’ntre cocleţe Ascult, ascult, fără să vroi Poveştile ’ndrăsneţe. Iar cînd mă doare-atita sfat Şi-atîtea vorbe rele, închid oblonul dinspre sat Şi-mi cînt doinele mele! Lacrămile ce-au curs şiroaie, pînă să facă rîuleţul dinaintea casil, în cari copilele neştiutoare vin cu flori la brîu să-şi spele faţa lor frumoasă şi rumenă au topit revolta sufletului împotriva acestei nedreptăţi a sorţii, au adus mîngăere inimel chinuite, căreia totuş i-a rămas un lucru: doina. Dacă nu poţi fi clocîrlia răsfăţată ce-şl profere în drumul mare, scăldată în soarele de amlaz, cîntecele-I desmlerdate, poţi totuş fi priveghitoarea modestă, care ’n zori de zi, pe cînd lumina să îngînă încă cu umbrele nopţii se ascunde în desişul unei tufe şi — cîntecele el nu-s mal puţin fericitoare! — Intr’o drama nouă scriitorul rus Gorkiî ne arată cîte-va tipuri de vagabonzi, pe cari loviturile sorţii i-au făcut să să coboare pînă la un grad de bestialitate. «Pentru-ce ne-am născut noi dacă nu nl-a fost dat să putem face un singur bine omenimei?» să’ntreabă unul. Iar poetul i răspunde: «Pentru cel mal tare!» Iată o filosofie amară din nefericire însă mai mult decît adevărată. Pentru-ca să se poată ridica un singur individ, căruia natura î-a dat din belşug toate: putere şi energie să poată duce omenimea un pas înainte spre progres, trebue să să nască în jurul lui mii de nevoiaşi, cari n’au alt rost decît să aştearnă calea învingătorului cu trupurile lor. Cîte sbuclumărî sufleteşti n’au premers, cîtă revoltă justă n’a fost sugrumată în sufletul celui slab pînă să să împace cu gîndul, că rostul lui lumesc e de a fi învins, de cîtă bunătate nu trebue să fie capabil ca să recunoască, că chiar sub picîorele învingătorului el a folosit, deşi indirect, omenimei 1 «De m’aî Iubi ţi-aş cădea roabă Şi ’n păgînescul mieu amor: Din rime, biata mea podoabă Să calci ţi-aş împleti covor!» Vin şi bătrînele din sat Cu limba lor subţire Şi ţin în drum de mine sfat: — Că n’am nici o ’nrudire. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 363 Ast-fel se adresează poeta Făt frumosului biruitor, iar altădată cu o gingăşie nespusă de sentiment, i-ar spune: «Aş vea, dar’ nu mal ştiu ce-aş vrea... Să fiu o floare ’n calea ta Şi să mă iaT cu tine 1» Dşoara Cuntan e împăcată cu gîndul, că rostul eî lumesc e suferinţa. Sufletul el Unde făr’ să ştie nimeni Toate lacrămile cad găseşte chiar în aceste lacrimi isvorul unei adîncî şi daîoase poezii. Filosofia aceasta, cîşti-gată a bunăsamă după crîncene lupte interne, e fundamentul, pe care sînt clădite versurile sale. Poeta deslegase, în felul său, marile probleme ale vieţii înainte de a publica un singur vers, seninătatea sufletului său reese din prima şi una dintre cele mal bune bucăţi din cîte a scris, din Idila, cu care a debutat întîia oară în publicitate acum vre-o 12 ani (în foiţa Tribunei): De-al coborî s’ar rupe şi coarda cea subţire, S’ar spinteca şi vălul din vis numai ţesut, S’ar stinge şi cîntarea, ce-o cînt aşa ’n neştire, Căci aş muri ucisă de ’ntîiul tău sărut! — La schitul vechlu, sub nucul gîrbovit e o bancă de glii, lingă crucea pe care-I zugrăvită icoana Mîntuitoruluî. Aici, cînd să ’nserează, o întîlniin de multe-orl cu ochii pierduţi la taina răstignita: ... îmi duc pin sara pe ’nsărat Povara vieţii 'n spate. Şi cînd mă simt c’am obosit, Durerile cînd plouă, Atunci... mă duc pînă Ia schit Şi-mî iau putere nouă! Imaginea celui ce-a pătimit pentru binele de-aproapelul, simbolul altruismului, i dă putere, i înseninează sufletul. Şi împăcată, ea îsl reia rolul de privighetoare, din ascunzişul său are forţa să-I înalţe vieţii următorul imn de preamărire: Pe vatră ard cărbunii. In cuib e cald. Pe cer Străluce tot ce-I astru şi scapără de ger. Ferestrile-s lipite, tavanu-î calp şi scund, Prin unghiuri copilaşii se joacă şi s’ascund. De grindă — atîrnă — un leagăn şi ’n el un prunc bălan Al mamei cel mal tînăr, ce n’are nici un an. Ea lîngă leagăn toarce, cu ochii ’n ochii lui... Prin tindă-şî plimbă cloşca cel doisprezece pul. Ceaonul clocoteşte, bunica-I lîngă foc, Viţelul doarme-alăturl pe-un petec de cojoc. Un clas încă şi vine şi el, cel aşteptat... O, n’ar putea cuprinde nici cel mal larg palat Iubire, mulţumire,'cit cuibul fericit Cînd, ard cărbunii ’nTvatră şi dragul a sosit! Ea, care simte nevoie a-şl răspîndi comoara de mîngăerl asupra unul copilaş şi plăsmueşte cîntece de leagăn, fără să-î fie dat a fi mamă, ea, care trebue să sugrume puternicul sentiment de dragoste — In loc să ţipe de revoltă, află alinare privind tabloul fericire! casnice din cătunul ţărănesc. In loc să invidieze norocul lor, ea găseşte versuri attt de calde ca să-l descrie şi atîta intimitate ca să umple şi cu fericirea eî cel patru păreţi aî colibei fericite! La sine nu se gîndeşte. Ba da şi gîndeşte şi la fericirea ce ar putea-o simţi ea, dar în loc s’o învoace, în loc să cheme pe sburătorul ce-î mîngîe visele ea i zice: Să mTcoborl, iubite, în trista mea chilie, Căci m’ar.“ucide focul întîiulul sărut. Rămîl, rămîl departe, şi pentru veclnicie... Să cînt aşa ’n neştire de-un farmec neştiut. O moarte, tu odihnă lină A sufletului obosit, De ce nu vil mal iute ?... Vină! Atît de mult ce te-am dorit... Cuprinde-mă mal strîns în braţe, Un pas încă, un singur pas... Dar stal viaţă, stal viaţă Căci n’am putere să te”las 1 înainte de a încheia această conferinţă ţin să vă trag atenţiunea asupra unul lucru. Din citaţiunile pe cari le-am făcut aţi observat, că poeziile dşoarel Cunţanu culminează aproape toate într’o singură strofă. Or, există două soiuri de poeţi. Unii, cînd inspiraţia i ademeneşte să scrie, toarnă poezia dintr’odată, scriind strofa dinţii curge şi strofa a doua şi cele următoare, născîndu-se par’că una dintr’altă, ideile şi sentimentele continuă oare-cum a întră de sine în ritmul versului prim. La alţii, dimpotrivă, în-tr’un moment de simţire adîncă se naşte o strofă, aş putea zice abstractă, care esprimă tot ce poetul are de spus. Poetul o simte în mintea sa, frumoasă, desăvîrşită fără să o poată însă esprima şi adeseori o poartă cu sine săptă-mînl şi luni întregi, pînă-ce într’o bună zi, poate cînd o aşteaptă mal puţin, ea să încheagă, să concretizează, devine vers. Atunci poetul clădeşte în jurul acestei strofe poezia. Dşoara Cunţanu întră în categoria acestor poeţi din urmă, acestor architecţi cari durează întîl tur- www.dacoromanica.ro 364 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903. nul înalt şi numai apoi zidesc biserica în jurul lui. De aici se esplică, că traducerile dşoarei Cunţanu sînt de multe-ori atît de palide, încît rămîi mirat; numai pe ici pe colo răsare iarăş cîte-o strofă mai frumoasă decît în original, strofa, care la cetire i-a plăcut mai mult, de dragul căreia a tradus. De aceea noi, care aştemptăm cu atîta drag al doilea volum de versuri, am dori ca el să fie ca şi cel dintîi, atît de mic ca volum, dar atît de mare ca simţire... şi în loc de traduceri şi imitaţii să întîlnim numai o colecţie de poezii originale. Marilor architecţl ai evului de mijloc le era dat uneori ca în loc de o biserică să nu poată clădi decît un campanile... dar şi acestea îşi au valoarea lor neperitoare şi totdeauna să vor găsi admiratori, cari din clopotniţa lor să tragă clopotele spre preamărirea celui ce le-a durat. Viena, Noembre 1903. Dr. Sextil Puşcariu. LALAGE* i. De cîte ori eşiam de la oara de religie, mă aşteptă în colţul străzii. La început mergeam alături. Dela o vreme îşi ceru permisiune să-şi vîre o mînă în busu-nariul paltonului meu căci î-e frig — pe urmă veniam cu ea de mînă. Ascultam distrat poveştile ei: un ciripit de rîndunică. Une-ori nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea; mă delecta numai armonia glasului ei dulce, ca al unui clopoţel de argint. Ce vreţi, Lalage a mea e abia de trei-spre-zece ani! La încrucişarea drumurilor ne despărţiain. — Mă rog, e permis să mai merg o leacă? Scot ceasul; două-spre-zece şi un sfert. — Nu-i permis. E vremea mesei. Acasă! De-odată-mî prinde ceasul cu amîndouă mî- nile: — Să văd ... Să văd cine-i ? Din lăuntru capacului văzuse miniatura dela posa mamei. — Cine-i asta? întreabă de nou. — Mama. Şi ea-mi închide încet ceasul, nu mai întreabă nimic. Cunoştea povestea, de cînd mi-a văzut doliu pe pălărie. Face un compliment uşor, dă să-mi sărute mina. — Ţi-am spus, că pe uliţă nu-i permis. * Din volumul «Visuri trecute», sub presă. Dulce ridentem Lalagen amabo ... Horaţ. — Apoi de ce nu-i permis, că popa cel-lalt mă lasă ? — Va fi fost mai bătrîn decît mine. Şi eu îţi voi permite, cînd voi fi mai bătrîn. Dar atunci vei fi fată mare — nu mă vei cunoaşte. Ea îşi pleacă capul şi rîde. Pe urmă o rupe la fugă. Părul ei risipit pe umeri i flutură sburdalnic, în valuri blonde-aurii. Cum priviam în urma ei, îmi venia în minte un citat din admirabilul poem în proză al lui Turghenev: «O rămîi». «Rămîi aşa cum eşti, căci nici odală nu vei mai fi aşa. Rămîi dulce şi curată şi neştiutoare». La trei-spre-zece ani femeia e un înger. Adese-ori cînd priviam la capetele sglobii ale elevelor mele, mă întrebam peste voia mea: Se poate că aceşti îngeraşi neastîmpăraţi să causeze în viaţă mai multă durere decît fericire? Se poate, ca îngerii aceştia cu haine scurte să devie demoni cu haine lungi? — Nu se poate — răspundea o voce tainică în lăuntrul meu. Dar în aceiaşi vreme o altă voce îmi spunea cu o filosofică convingere: — Se înţelege, că se poate! 11. In definitiv, fetiţele mi se păreau mai rele ca băieţii. Ce de certe, ce de intrigi mititele, ce de pîrîturi pentru toate nimicurile la aceste candidate de femeie! Nici că se putea altcum ... www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 365. In preajma sărbătorilor, cînd se pregăteau pentru mărturisire, mi-am pus în cumpănă toată autoritatea, să fac pace între ele. — La spovedanie nu-I permis să spuneţi, decît adevărul. înainte de a vorbi despre asta, să se scoale ’n picioare acele cari sunt în mînie cu cine-va. Văd cîte-va mişcări şovăitoare. — Sculaţi-vă frumos, să vă văd. Şi două cîte două trebuiau să vină înaintea catedrei. Aici se constată care e vinovată. Pe urmă trebuiau să-şi dea mînile înaintea mea. Le-am vorbit ceva pregătitor, despre patimile Domnului. Şi nu s’au pus fetele mele pe un plîns, de nu era modru să le mal opresc! In fond, nu erau doar rele fetiţele mele — abia cîte un mic contur anunţa femeia, «care va să vină». Ajunşi la esaminarea conştiinţii, luarăm rînd pe rînd păcatele din catechism. Fetele îşi luară hîrtie, fie-care acoperia hîrtia cu mîna stîngă, să nu vadă vecina ; iar cu dreapta îşi nota din cînd în cînd — păcatele. Ca şi cînd la vîrsta lor ar putea fi vorbă de păcate! După o oră, Lalage alergă la mine linguşin-du-se. — Mă rog la cine ne spovedim? — Vor fi mai mulţi preoţi. — Mă rog---------eu aşi vrea să mă spove- desc la d-ta. Nu-I puteam spune, că nu sunt preot; aceasta din punct de vedere al autorităţii mele de dascăl. I-am spus: Eu nu mărturisesc. — Dar, mă rog frumos, numai pe mine. — Ţi-am spus! Şi ea îşi strîmbă buza din jos şi în mijlocul stradei începu să plîngă cu hohot.------------- Pe urmă mă rugă: — Atunci fi bun şi te uită la hîrtia asta, cel puţin.-------Mi-am scris păcatele-----------oare bine le-am scris? Dar să nu te uiţi aici, pînă acasă.---------— Nu mi-am putut reţinea un zimbet. Nu m’am uitat nici acasă la «păcatele» micuţei, de oare-ce le ştiam pe din afară. De sigur a început cu: «nu m’am rugat în toată seara şi dimineaţa» şi iarăşi de sigur nu s’a lăsat afară groaznicul păcat: «Am beut apă rece, cînd am fost § ienită». După spovedanie micile mele Magdaline s’au cuminecat. Chipul Mîntuitorulul de-asupra altarului zîmbia cu un fel de milă, în vreme ce întinzîndu-şi braţele, părea a zice: — Lăsaţi copiii, să vină la mine! III. După esamen, mica mea prietenă, în haine de sărbătoare mă aştepta la locul obicinuit. Mă luă de mînă; mergeam tăcuţi unul lîngă altul. Dela o vreme începu : — Mă rog, e drept, că în anul viitor nu mai vii la noi ? — Drept. — Apoi de ce — de ce nu mai vii? Şi îşi acoperi faţa cu mînile. O luai de cu bună vreme cu glume, ca să nu plîngă. Oprii un «Cutşeber» şi-I luai o cutie de bomboane. Şi iarăşi începu să-mi ciripească ca o gureşă rîndunică. Admiram dibăcia cu care trecea dela un obiect Ia altul cu atîta uşurinţă. Ce mult mă supăra superficialitatea asta a femeii, în alte ocasii, şi ce drăgălaşă era în gura micii mele Lalage. La încrucişarea drumurilor i întind mîna. — Te rog--------încă o ţîră — că nu mă sfădeşte mama! Mai mergem cît mai mergem şi de nou vreau să o expediez acasă. Ea rîde şi mă roagă încă odată: — încă un pic — numai pînă Ia casa ceea mare. Cînd ne-am despărţit, i-am spus să fie bună şi cuminte. Plîngea. Şi n’a mai rupt’o la fugă ca alte dăţi, ci mergea încet, cu capul plecat, ca şi cînd ar fi simţit povara despărţirei. O vedeam cum încetul cu încetul se amestecă în vălmăşagul oamenilor... se pierde ... La răspîntii privia îndărăt. Abia o vedeam ivindu-se pe o clipă, ca să dispară iarăşi. Şi m’am înduioşat: ... Faţa aceea dulce de copil va fi azi-mîne o mască pentru a ascunde falsitatea şi minciuna; ochii ei «curaţi ca adevărul» vor aude deştep- www.dacoromanica.ro 366 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903. tînd patimi; buzele el virginale — cari ciripiau aşa de drăgălaş în o vreme — vor şopti cuvinte de dragoste. Şi cînd iubitul va afla, că dragostea ei a fost mincinoasă, va merge mîhnit — iar ea va rosti aceleaşi vorbe de dragoste altuia şi iarăşi altuia.-------- Valurile vieţii clocotiau cu furie în jurul eî, ameninţînd să nămolească şi să acopere nevinovăţia şi drăgălăşia micei mele Lalage. Încerc să o mal văd în vălmăşagul lume! de pe stradă — — icoana el dispare la răspîntie — se pierde — s’a pierdut!... In fulgerarea unei clipe văd trecînd pe dina-inte-mî viaţa el întreagă. Fata mi se întunecă şi nu ştiu dacă am rostit eu, sau o voce străină mi-a recitat încet şi rar cuvintele: — Şi tu vel fi ca cele-lalte! ai. Ciura. PA6INI PIN TRECUT. Din trecutul poeziei poporane romîne.1 Jocul, ritmul şi melodia sunt strins înrudite la toate popoarele din răsăritul Europei. Cea-ce ştiin{a nemţească numeşte «scală maghiară» (ungarische Tonleiter), se găseşte aproape întocmai şi la noi, în muzica slavilor de mează-zi, la malo-ruşî, icî-colea şi la slovacii din Ungaria, în muzica turcească, la căzacl şi la baschiri. Aceleaşi condiţii de trai, legăturile geografice, istrorice, etnografice şi încrucişările de sînge au lăsat urme neşterse în fiinţa etnică a popoarelor din răsăritul Europei, cari urme se vădesc mal lămurit în productul nefalsificat al geniului lor: în poezia poporană, în muzică şi în jocuri Să nu uităm însă un lucru, că nu numai spre pildă portul şi poveştile trec dela popor la popor, dar mal cu seamă o baladă sau legendă, un cîntec duios or vesel, un joc plin de mişcare şi atrăgător, etc. Aşa bună oară balada noastră: «Meşterul Manole» (Cfr. G. Dem. Teodorescu: «Poezii populare romîne», pag. 460—470 şi în colecţia lui V. Alexandri «Mănăstirea Argeşului», pag. 186—195) a trecut la vecinii noştri unguri (la săcul), unde ea poartă titlul de «K6-mives Kelemenne». Romînii şi săcuiî de veacuri îndelungate trăesc împreună şi precum se află urme de înfluinţă reciprocă în limba lor, astfel a priori trebue să presupunem, că şi în port, în joc şi în cîntece vom da de înfluinţă venită dintr’o parte sau din alta. în constatarea obîr-şiel cuvintelor străine punctul de pornire totdeauna trebue să ne fie: există oare la vecini, căci o împrumutare se poate face numai din contact? Vecinul cel mal apropiat al săcuilor este poporul romîn, la care într’adevăr dăm de baladă, unde e vorbă de un obicei (zidirea de viu în temelia unei clădiri), cu desăvîrşire străin 1 Publicăm cu o deosebită plăcere interesantul studiu al d-luî dr. Gh. AlexicT, prin care se aduce un însemnat serviciu istorie! noastre culturale şi credem ca cel interesaţi şi competenţi vor căuta să continue cercetările în această direcţie. Redacţia. poporului unguresc, care obicei îl găsim numai la popoarele balcanice. Fără şovăire vom zice deci, că săcuiî idea şi conţinutul baladei «K6-mives Kelemennâ» le-au auzit dela noi, şi fiind-că poporul analfabet nu traduce din cuvînt în cuvint, numai cît i rămîne în minte, au prescurtat balada noastră şi apoi au localisat-o, aplicîndu-o la clădirea cetăţei Deva. Părerea mea despre obîr-şia romînească a baladei săcueştl «Kâmives Ke-lemennâ», pe care o am emis într’o broşură: «Vadrdzsapor» (Budapest, 1897), azi e primită de întreaga ştiinţă ungurescă (Cfr. şi cartea mea: «Texte din literatura poporană romînă», Budapesta, 1899. L, pag. 281—283). Cea mal veche urmă în literatura maghiară despre înfluinţă poeziei poporane romîne o aflăm Ia poetul Balassa Bălint (1551 —1594), care e cel mal talentat poet ungur din veacul XVI.2 A fost un om cult, vorbea foarte bine lătineşte, nemţeşte, turceşte şi limba polonă; înţelegea italieneşte, romîneşte (a trăit şi în Ardeal) şi limba croată. El ne-a păstrat dintr’o poezie poporană romînă şi un vers întreg, scris cu ortografie ungurească. Versul aflător la Balassa este pentru noi preţios deci şi ca monument de limbă din veacul XVI. Frumuseţa celor două poezii poporane romîne, amintite de el şi duioşia arie-Ior lor au înfluinţat într’atîta pe Balassa, încît s’a apucat să scrie şi el două poezii ungureşti după aria celor romîneşti. Balassa Bâlint poeziile lui (de dragoste) le scrie mal totdeauna după vre-un cîntec, auzit de el ca ostaş: face poezii după arii sîrbo-croate, turceşti, etc. Poezia, nr. XXIX. e scrisă: „Az «Szavu nu laszenkaassa fata» olâh ânek n6tâjâra“ (După aria cîntecului romînesc: «Savu nu lasă ’n casă fata», sau: «Savu, nu lăsa în casă fata ?»); poezia nr. XXXV: „Arra az olâh notâra: «Az mint az eltevedt juhokat 2 Poeziile lui le-a editat Szildgyi Aron: «Gyarmathi Balassa Bâlint kdltemenyei». (Budapesta, 1870.) Cfr. şi cele scrise de dr. V. Branişte în «Transilvania», anul XXII. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 367 siratja volt az oldh ledny». (Pe aria cînteculuî romînesc: «Cam se văieta fata de romîn după oile rătăcite»).1 Iată cîntecul cel mal vechi romînesc, despre a cărui existinţă avem date sigure. Aceste date mărturisesc, că el a trăit deja în veacul XVI. şi a fost un cîntec lăţit şi frumos. De n’ar fi fost o melodie plăcută, de bună seama n’ar fi trecut şi la străini. Dl Bâla Vikăr, care din încredinţarea «Muzeului etnografic» din Budapesta adună de cîţi-va ani melodii prin ţară cu fonograful, a aflat acest cîntec 1 i Oroszhegy (com. Udvarhely) dela un săcuî. în colecţia de melodii poporane a «Muzeului etnografic» el poartă nrul 389.2 Punerea pe note din placă o mulţumesc dlui Ştefan Kereszty, custode la Muzeu, care este un adînc cunoscător al muzi-ceî poporane. poezii (4-f-4-|-4-j-2) este cu desăvîrşire romînesc : «Egy szâp tânczot/j6 kedvembol/szep szerelmem/kiildek.» în poezia nr. 78 (pag. 130) din «Vâsârhelyi daloskbnyv» întîlnim ritmul: 4-j—3-j-4-j-2 : «Sivalkodjek / az sipszd I ddrogjon az / durgo.» Apoi în următoarea: «Hopontare, / hopassa,1 / no ugorjunk / frissen.» în nr. 103 (pag. 155) ritmul e 4—j-4-j-4—|—2: «Oh fondâre / fuzokâre,3 / kes oka (sic!) vâ-/rosa». Tot acelaş ritm (4-f-4-j-4-|-2) găsim într’un cîntec de nuntă din Ardeal, publicat de Bar-talus: «Jo szerencset / egesz hâzndp / Szâp asztal ven- / dâggel.» ?nTi ij-n1 înn i în «Vâsârhelyi daloskbnyv» (Scris circa la 1670. Edidit Ferenczy Zoltăn, Budapesta, 1899), conţine poezii de dragoste şi cîntece glumeţe, poezia nr. 166 (pag. 192) se bănueşte a fi alcătuită tot de Balassa Bâlint. Ritmul acestei în colecţia Iui P. Horvăth Addm (4—{—3—f-4—j—2): «Oszve jottek / a banyăk / ’ Puszta likat / vâjnak.» Vom vedea mai la vale, că tot acest ritm 1 Şi cronicarii zic, că aliatul lui Răkâczi, Coustantin Vodă, cînd întră în Oradia-mare, muzicanţii călăreţilor săi au cîntat «cîntecul fetei de romîn, care pierzîndu-şi caprele, plîngînd le caută între munţh, iar soldaţii lui Râkoczi cîntau * cîntecul* lui Kemeny Jănos: «Dumnezeul lui lzrael, care locueştî în ceruri.. .» (psalm). - Ar fi de dorit, ca bărbaţii noştri de specialitate să vie şi să studieze aceasta colecţie, unde se găsesc o mulţime de melodii romîne, luate din gura poporului cu fonograful de dl Bda Vikăr, unul dintre cei mai erudiţi etnografi unguri. 1 Interjecţiile «Hopontare, hopassa!» încă sună a ro-mîneşti. în poezia nr. 39 (pag. 78) se mai găseşte o interjecţie romînească: thajdah, precum şi în nr. 72. (pag. 121.) 2 «Fondâre» şi «fuzokâre» îarăş sună a fi cuvinte romîneştl. Tot în aceiaş poezie găsim şi cuvîntul «jupî-neasă»: «Drâga szep „supufynydsza“, lelkem szep asszonkâm.» www.dacQFomanica.ro 368 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903. (4-F4+4+2) domneşte şi în «Erdelyi hajdutdncz», publicat de hdldy Cetind cele două descrieri ce urmează ale jocului vechi unguresc: un joc cu mişcări foarte vil, cu bateri în pâlnii şi din picioare, împreunat cu sărituri în sus, cu strigături şi chiuituri, ne încredinţăm numai decît, că aceste descrieri respund de minune jocurilor noastre poporane («bătuta» şi «căluşerul»), apoi celor muscăleşti şi celor căzăceşti (jocul trepac). Ştefan Gerlach în ziarul său (1543) aşa descrie jocul unguresc: «Coborînd din cetate (e vorbă de cetatea din Pozsony), am privit jocul unguresc. Jucăuşul îşi mişca braţele într’un mod ciudat; îşi ridica cînd mîna, cînd piciorul. Odată umbla drept, apoi se pleca Ia pămînt şi ori-ce pas sau săritură făcea, le însoţia cu strigături. Dacă se obosea, chema pe cel mai de aproape, ca să-i ia locul.» Despre jocul lui Balassa Bă-lint cronicarul Istvănffy zice: «După ce au tras mesele la o parte, tineretul s’a apucat de joc, întră care un tinăr, Balassa Bălint s’a arătat mai vrednic cu jocul, care seamănă celui al ciobanilor noştri. împăratul (Rudolf), împreună cu ceialalţi prinţi, privea cu desfătare, cum imitînd pe Pan şi pe Satiri, îsî lovi picioarele la olaltă, apoi le lărgi pe pămînt, în urmă de odată sări în sus.» Din veacul XVI. aşa numiţii «hajdu/r»2 alcă-tuesc oastea naţională ungurească (pedestrimea, pe lîngă călăreţii «husari»); mai ales de cînd i-a adunat sub steagurile sale principele Bocskay (1604), care i colonizează pe pămîntul numit ezi «Hajdusâg» (o parte din comitatul Hajdu, cu capitala Debrecen). Aceşti «hajduk» au jucat mai frumos vechiul joc unguresc, care apoi după ei a şi primit numele de «hajdutânc» (jocul haiducesc). In tot decursul veacului XVII, pînă la pacea de Szatmâr (1711), adecă pînă la stingerea mişcărilor curuţitor (ungureşte: «kuruc-vilâg»), cel mai lăţit şi mai plăcut joc poporan 1 Acelaş ritm, care îl simţim şi în cîntecele, niacca-ronice bine cunoscute: a) «Nincs Kolozsvăr / bekeritve / Slobod e dru- / mu, / Ki lehet men- i ni belole / Nu-ţl bate gîn- / du / Csak egy rozsâm / maradt benne, / La’să rămî- / e, Kiert holtig / făj a szivem, / Aşa-mi trebu- / e.* / b) Nem ismerem / az olâhnak / nagyobb virtus- / săgăt. / Mere-acasă / la pădure, / felakasztja / magât. / Haîda, care / acarcare / care acar- / care. / (Şirul din urmă bis.) * Se bănueşte, că A. Mureşan ar fi autorul acestui cîntec macco-ronic; sunt Insă urme, că era cunoscut cintecul şi in veacul XVIII., c»a-ce ar dovedi, că tot pe timpul curaţilor s’a făcut. 3 3 Cuvîntul nostru «haiduc» este pluralul din ung. hajdu >hajdi/Ar. în Ungaria a fost «hajdutânc».1 Nu e deci mirare, că pe «hajduk» mai tare î-au iubit fetele decît pe cătanele străine ale împăratului, sau pe lefegii împărăteşti. Un cîntec poporan unguresc zice: «De-ai fi haldu, te-aş iubi; eşti cătană, nu te iubesc» (Hajdu volnâl, szeretnâlek; katona vagy, nem szeretlek). La P. Melius (un scriitor ungur din veacul XVI.) cetim : «A hajdut a «bordo sip» az haidu-tanezra hiia». (Pe haldu «cimpoiul» îl chiamă la jocul haiducesc. Sâmuei konyvei es kirâlyok kbnyvei (Cărţile lui Samuel şi ale regilor), tipărit în Debrecen, 1567, pag. 65). Dicţionarul lui Molnăr Albert («Dictionarium Ungarico-La-tinum». Norimberga, 1604) traduce: «fistula rauca in utre, cornu utris» prin: «bordo-sip», iar Pdriz-Pdpai Ferencz (ediţia de Bod) cuvîntul «bordo-sip» prin: «dudelsack» (Cfr. G. Szarvas şi S.Simonyi: «Lexicon linquae Hungaricae aevi antiquioris», Budapesta, 1890, pag. 287). «Hajdutânc», după zisa lui Melius, s’a jucat dar la glasul «cimpoiului». In vremea asta lira în Ungaria iese din modă; vioara şi mai cu seamă «cimpoiul» sunt instrumentele cele mai favorite (Săcuii cunosc vorba «csimpolya, csimpoja»,— element romînesc în limba ungurească. Cfr. Szinnyei Jozsef: «Magyar tâjszotâr», Budapesta, 1893, pag. 320). Azi cimpoiul ungureşte se numeşte «duda», în veacul XVI. şi pe vremea curuţilor: bordo-sip, adecă (ad litteram): «fluer cu burduf». Al nostru burduf (rostit şi burduh) după regulele fonetice ale limbii ungureşti s’a format în burdu, burdo şi bordo (La săcui şi azi se aude burdu în sens de «burduf», precum şi burdo, bordo tot în acelaş sens. Cfr. Szinnyei, op. cit. pag. 198). Cuvîntul «bordo-sip» este dovada cea mai sigură, că nu numai jocul «hajdutânc» a fost înfluinţat de jocul romînesc, dar şi instrumentul întrebuinţat la acest joc a fost — cum arată numele — de obîrşie ro-mînească. Este cunoscut, că între curuţi s’au luptat şi o mulţime de Romîni (ortodoxii). Marşul vestit al lui Râkdci n’a fost numai cîntarea de război a curuţilor unguri, el a răsunat prin munţii Ardealului cîntat de cimpoiul, de fluerul şi de buciumul curuţului romîn, ca o jalnică tînguire după libertatea pierdută, ca un blăstem crîncen împotriva jesuiţilor, cari voiau să-l despoaie de legea lui strămoşească. Muzica romînească palpită în acest marş, ceea-ce nici editorul Kâldy nu tăgădueşte (nr. XV., pag. 37—38). Jocul pitoresc al curuţilor romîni: «bătuta» şi «căluşerul», 1 Brou'/i, un călător englez, la 1669 scrie următoarele despre jocul haiducilor: «Nainte de călătoria mea în Ungaria n’am mal văzut jocul Pirhic, care îl joacă azi haiducii. EI joacă cu sabia goală, îşi lovesc săbiile, ceea ce stîrneşte zîngănit mare, se învîrtesc, sar în sus în aer şi cu o dibăcie uimitoare se izbesc la pămînt, în urmă cîntă, precum făceau odinioară şi grecii». (Cfr. Szamota Istvdn: «Răgi utazâsok Magyarorszâgon es a Bălkânfălszigeten», pag. 312). www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 369 jucate în preajma focurilor de tabără după vre-o luptă cu izbîndă, doinele şi horele băeţilorvesell au impresionat foarte adînc pe tovarăşii lor unguri. In «Erdâlyi hajdutânc» (pubiicat [textul şi melodia] de Kăldy în «Kurucdalok» şi [textul] în colecţia de poesii din vremea curuţilor de Thaly Kdlmdn; melodia se află la P. Horvăth Adâtn sub titlul: «Patyolat a kuruc») răsună vederat ritmul puternic al jocului romînesc şi melodia romînească, ceea-ce şi Kâldy a recunoscut: «Nosza liajdu,/furge varju/jărjunk egy szep/tâncot, Nem vagy fattyu,/sem rossz hattyu,/kiâlts râ egy toppot, Szâjad mondjon./lâbad jârjon/egy katona/tâncot». Curuţul romîn şi ungur ca doi fraţi de cruce jucau şi chioteau. Se vede din o strofă a poeziei «Erdâlyi hajdutânc» : «Majre-csajre — Molduvăre, Fut Havasalfoldre, Ungur-bungur — amaz rumuj Sâtorât folszedte. Szatuj majre — pita najre, Nincs penz, az ebverte»! Atît de mare a fost înfluinţa poeziei poporane romîne asupra celei curuţeştî, încît s’au născut asemenea cîntece maccaronice.1 Mai o «Vâj made gulye, Români cse mia vakadâly? Pună mia vavavaj! Made gulye roma, Alâmici, alâ, Szalathati, raclo». dovadă despre înfluinţa poeziei romîne şi despre prezenţa curuţilor romînî este faptul, că «Erdelyi hajdutânc» a fost jucat la glasul cimpoiulului, pe semne suflat tot de curuţii romînî. Iată ce zice o altă strofă: «Nosza Râdulj — hol vagy Viduj2 Fujd az bagi tâncât. Az emlojet — az tomlâjât, Ne kemeld a stpjdh. Ca lucru interesant amintesc, că Romînii din comitatul Alba-de-jos (comuna Szt. Benedek) joacă şi azi un joc numit «haidău» (din ung. «hajdu»)3 din mai multe figuri («mersul rotogol», «preumblata», «adunata», «învîrtita»,etc.), Şi în colecţia de cîntece poporane slovace (Turocz-Szt.-Mârton) un joc se numeşte «haj-duchnye». înfluinţa poeziei poporane romîne se reoglin-deşte şi din ritmul şi aria cînteculuî, publicat de Bartalus în «Magyar Nepdalok»: «A macskânak / negy a laba, Azon megyiink / Moduâba, Azon hozunk / olâh fătat, Avval jârjuk / a zsukdtdt».4 1 In «Vâsârhelyi dalosktinyv» (nr. 125, pag. 211) încă se găseşte o strofă maccaronică, alcătuită din cuvinte romîneştf şl ţigăneşti: 2 Numele şi forma e romînească. 3 Cfr. încă T. Frîncu şi Gh. Candrea: «Romînii din munţii apuseni», pag. 133—135. 4 Element romînesc în limba ungurească. Tot ritm romînesc este şi în poeziile următoare, publicate de Bartalus: «Hâzasodik / a tiicsok, / nincsen kit el / venni, Olelgeti / a legyet / el akarja / venni.» Apoi: Ha megfogom / az ordogot / Egy zacskoba / zărom, Mennel jobban / viczkândozik, / Annâl jobban / râzom.» Marele romancier ungur, Jokai, a cîntat lui J. Strauss o «cîntare veche« cu acest ritm (Jokai zice: «este adevărată orgie poporană»); Strauss introduce apoi acest ritm în «verbuncuşul» (ung. toborzo) din scena II. a operetei «Voivodul ţiganilor»: «Hâboru van, / jer ocsem / Csapj fel kato- ! nânak». Săcuii au un joc, numit «csiirdbngblo», este acelaş joc, pe care Apor îl chiamă «tapsi tanc», iar Hovdth Addm (în colecţia sa) «tapsos tanc». Toate aceste numiri sunt numiri mai nuoi ale jocului «hajdutdncz». La cele înşirate am să mai adaog notele unui joc romînesc din veacul XVII, cari le-am aflat în biblioteca Academiei maghiare. «Jocul romînesc» (Olach Tanc) se găseşte într’un manuscris (circa 200 feţe), făcut de un diletant, care şi-a notat deosebite cîntece poporane de pe vremea lui, cîntece bisericeşti, jocuri internaţionale şi de-ale popoarelor din Ungaria (cele mai multe slovace). La poeziile poporane descrie nu numai notele (adecă aria), ci dă şi un vers din ele (versul începător), ceea-ce la jocuri nu face de loc (numai notele le-a păstrat). Notele sunt date cu tabulatură de organ şi sunt scrise pe două voci. Pe semne sunt scrise pentru «epinette»; relaţia dintre bas şi melodie ne face să presupunem asta. Se mai află unele cîntece bisericeşti, scrise pentru două clarinete şi cam 60 piese de studiu, tot pentru două clarinete. Numirile şi conţinutul jocurilor internaţionale, precum şi textele cîntărilor ungureşti, literile şi bucăţica de hîrtie alăturată, pe care se găseşte întreaga titulatură a prinţului Paul Eszterhăzy, mărturisesc, că cartea asta de cîntece s’a scris în veacul XVII. (intre anii 1665— 1700). Mai multe cîntece din timpul curuţilor, descrise de Gheorghe Szencsey (manuscrisul la Muzeul naţional din Budapesta), cele ce se află în «Codicele Mătray» (tot acolo), în «Văsărhelyi daloskonyv», în colecţiile din poezia curuţilor ale Iui Thaly Kdlmdn (> Vitezi enekek», «Ada-lekok») se vijesc cu cele c: se găsesc în colecţia asta a lui P. Eszterhăzy. Inşirînd cîntecele, cari le ştie cînta pe «vir-ghinal», între jocuri (după «Siiveges tânc») descrie notele jocului «Olach Tanc». Acest joc are două părţi: o introducere mai scurtă, care se repetă şi partea principală mal lungă. «Pro-porcio» înseamnă repetarea întregii melodii niţel mal repede. Ritmul şi melodia seamănă cu jo- www.dacoromanica.ro 370 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903 curile noastre, numai cit moludatia e mai primitivă, mai învechită şi ne sună cam straniu. Trebue să amintesc, ca /are la P. Eszterhâzy forma p, iar g bas forma q; cis e scris cu 3 (cu coadă). In «Proporcio» aceleaşi note fără schimbare; înseamnă: mai repede, 7 în bas mai repede.2 Iată notele scrise de P. Eszterhâzy şi transcrierea lor: dit Merenyi Lajos, Budapesta, 1895., pag. 86.) ne-a păstrat despre «jocul romînesc» o notă foarte preţioasă. Zice adecă următoarele, unde vorbeşte despre dieta din Pozsony dela 1647: «La acea dietă împărăteasa Leopoldina, dorind să vază joc unguresc, 111’a invitat în cetate şi a trebuit să joc cu coconitele din Ungaria înaintea împăratului (Ferdinand III.) şi a împără-tesiî. Pe vremea acea a fost o coconită, jucăuşă OictcÂ. 7T / frL / tt. 7T frt #■ FI j± „ n c A t a yh- a fi ~c cl ,1 C n- C cec c rtn a'ş / a A ata;1 // /-v Jf jt r t\ (\ aJt r\ C C- C. C Lf C- c ce A tt- XC A A tt 3t f\ & FL xr 7T 5 >3 A > i > > v 4, y *■ /v e. 31 J1 e c &■ cu- c & ~ '\ //• Trop ; i cxc-ete-o^u. 1 r~ II)? VTT1 s--- RF^=A • • ■ * p # "» m f "i ■--- i;; • "9 HfH rH f HA * - ' 9___ h=M^ rcaE 9__p ---f---r~ Se vede deci, şi din manuscrisul prinţului P. Eszterhâzy, că în veacul XVII. jocurile ro-mîneştl erau foarte lăţite între unguri, ceea ce ne spune şi baronul «Altorjai Apor Peter» în cartea sa: «Metamorphosis Transilvaniae», că ungurii joacă şi «jocuri romîneşti». Tot P. Eszterhâzy în «Autobiografia» sa (Edi- 3 3 Transcrierea notelor lui P. Eszterhâzy o mulţumesc dluT dr. B. Fraenkel, advocat, care se ocupă foarte temeinic cu vechea muzică ungurească. foarte bună, fata sărmanului Paul Eszterhâzy, (e vorbă de un alt P. Eszterhâzy), Rebeca Eszterhâzy, au mai fost şi altele, dar cu ea a trebuit să joc şi «jocul romînesc» («Azzal kellett az «olâh tdncot» is jârnom»). Ea a fost jucăuşă foarte bună. Apoi a mai trebuit să joc şi «hajdu-tănc», cu două săbii goale, pe vremea acea am fost meşter în acest joc. Jocul a plăcut foarte împăratului şi împărătesii». Im pare rău, că-mi lipseşte cunoştinţa specială şi nu pot urmări cu exactitate înfluinţa www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 371 melodiilor romîne asupra melodiilor ungureşti. Ar fi datoria bărbaţilor noştri specialişti să se îndeletnicească cu chestia asta, care nu e de loc exploatată. Iată un cîmp, nebrăzdat încă de nime, unde e muncă din prisos. Umblînd pe rogozul vremurilor trecute, am ridicat frunzele aceste bătute de vînturi; ele mi-au destăinuit lucruri, despre cari istoriile noastre de literatură nu fac nici o pomenire. Vie şi alţii, cu cultură temeinică muzicală, cari să întregească cele aflate şi să lămurească chestia, studiindu-o în legătură cu poezia şi melodiile popoarelor din răsăritul Europei. Dr. Gheorghe Alexicl. f ZANARIE BOIU. Din candelabrul aprins în templul culturei ro-mîneşti, la lumina căreia, noi tineretul, cu 'n-văpăiată dragoste ne strîngem, iarăşi s’a stins o făclie : veteranul asesor consistorial din Sibiiu, Zaharie Boiu. A fost unul dintre vrednicii bărbaţi, cari s’au înjugat la o muncă stăruitoare pentru mersul înainte al neamului. Fruntaş al generaţiunii entusiaste, creată — în vremile de luptă şi credinţă — de providenţialul Şaguna, Z. Boiu a asudat, alăturea de marele archiereu, la munca de desgropare a metropoliei ortodocse a Romînilor din Transilvania şi Ungaria, în slujba căreia mai apoi, ca sfetnic luminat, a lucrat cu zel de apostol pînă la gârbove bătrîneţe. Şi rodnică muncă a să-vîrşit, căci natura-1 împodobise cu ’nsuşirî intelectuale bogate şi alese. Ca profesor la Seminar, atunci cînd lacunele erau largi şi nevoile arzătoare, a despicat ogorul părăginit al literaturii didactice, alcătuind o samă de manuale de şcoală, de tot felul, în usul învăţământului primar. Ca redactor şi secretar al -«Asociaţiunii» a luat parte activă, cu vorba şi cu peana, la toate întreprinderile de viaţă şi înaintare ale naţiunii, îşi rostea convingerea cu căldură, adese-ori cu mm ZAHARIE BOIU. mare efect, în toate problemele de bine, în toate www.dacQFomanica.ro cestiumle de propăşire. S’a distins mai ales ca apărător înferbîntat al drepturilor bisericii ordo-docse. Ca slujitor Ia altarul Domnului şi dig-nitar bisericesc Z. Boiu a aprins făclia ciivîntu-lui evangelic pe amvon. Eminentul său talent de a predica i asigurase, în scurtă vreme re-numele de orator clasic bisericesc. Illo tempore Z. Boiu era cunoscut, pînă Ia periferiile ţării, ca un «Gură-de aur» al Romînilor, ca lamura statului preoţesc superior. La pri-lejiuri memorabile era oratorul de sărbătoare, ear cînd să stingea vre-un fruntaş al neamului, rostul lui pătrunzător şi dulce ca fagurul era chemat să tălmăcească obşteasca durere. în afară de un mă-nunchiu bogat de cuvîn-tări festive, memoriale şi panegirice, munca lui de orator şi erudit literat bisericesc e depusă ’n preţioasa-! colecţie de predici, temporale şi casuale. «Săminţe din agrul lui Christos», o valoroasă operă-model în folosul preoţimiî, puţin ostenitoare ’n vestirea cuvîntului de ’nvăţătură. Prin adîncimea [pătrunderii în adevărurile de credinţă, prin destoinicia interpretării şi aplicării lor spre zidirea morală a turmei cuvîntătoare, prin limba lor curgătoare, mlădiată după ’nţeles şi colorată cu flori retorice de-un miros duhovnicesc, aceste predice sunt mărgăritare de preţ în 372 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903 săraca noastră literatură eclesiastică. Academia din Bucureşti la răsplătit cu premiu şi la primit în sînul eî, ca membru corespondent. Z. Boiu era un dibaciu alcătuitor de stihuri. Colecţia de «Sunete şi răsunete», poesioarele ocasionale presărate prin cărţile lui de cetire oglindesc sufletul lui poetic, blînd, senin şi totdeauna plin de credinţă. Şi cine nu cunoaşte duioasa «Romînime mult cercată», care a răsunat, între păraie de lacrimi, la groapa lui Şaguna şi cu care vom deplînge pînă va trăi amintirea lui! A fost prototipul preotului romin cărturar, ca odinioară luminatul şi sirguinciosul popa Coresi, pe lingă chemarea sa de servitor al bisericii, el a satisfăcut totodată misiunii cultu-rale-naţionale a preotului, scriind, traduci d şi muncind fără preget ori unde cerea nevoia. A trăit o viaţă bine umplută, a realisat scopuri înalte şi a lăsat resultate impunătoare. In Novembre n., ca pe sluga bună şi credincioasă, l-a chemat Domnul în casele sale, să-şi odihnească trudelnicile străduinţe pe cununa cerească, ce şi-a gătit-o prin hărnicie. Lasă în urmă o activitate binecuvîntată, o dungă de lumină, care nici de patima răutăcioasă nu să va umbri. La dispariţiunea lui de sub sensurile noastre, ne înfrăţim părerea de rău cu unanimitatea regretelor neamului, ear pe ţărîna pomenirii lui depunem, ca prinos, cununa recunoştinţiî, cu cuvintele clasicului: Semper honos, nomenque tuum, laudesque manebunt. Gh. Tulbure. uu c\u\ec. 0 murmur, e zdon \n \o\ salul ^)\ oamenii aleargă năuci'. 0 şlire-a Irimis impăralul ^)\-a ’prms pe desY\\ii Văiduci. 0u\) codru ’nspre-amurg poposiră ^rudi\i, căci \up\a\-au din zori; 3) apropie gloala, se miră ^)i sim\e pridindu-i ^iou. in deasa dornicilor ceală ^V\ămas-au Vrei singură panduri; 0 parle ] ugi ’mprăşlială, 0ar alia se slinse ’n păduri. 01au gaYoitn lusirei de durere, (0)ar nimeni, nu plinge de rău, <0Yi doi sini \)ăr\>a\i iu .pulere, % Yreilea-i alsea un flăcău, '"Văzmdu-l un moş lăcrimează'.. — c0e-ai drul, Iu copile, n răzVoiu1? — 0ă mor, şi-a mea moatle dilează 0)’o cinle lol salul apoi! utmu. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 373 EMERIC NţAPĂCN. - (Urmare.) Din popor. Să-i omorim: — Trăiască căpitanul! E val de noî; să fugă cel ce poate... Tot s’a sfîrşit... Întîiul demagog. — O nu! Să ne ’nchinăm, Veniţi la porţi! Eva. O zeilor puternici! A fost atît de-amară judecata, Ce mi-a perdut bărbatul, dar acuma, Mai mult mă doare preţul cîştigării... Întîiul din popor. Să-i prindem noî nevasta. — De ne-atinge Oraşul, ea şi fiul ei să moară ... Eva. Eu pentru soţ cu drag murire-aş, dacă Blăstămul ţării n’ar ajunge fiul... Kimon. Pe mine mamă nu mă teme. Vino, Altarul ăst ne apără de rele! (Se retrag în apropierea altarului dinaintea mulţime! iritate, două nimfe lasă asupra lor înaintea poporului două ghirlande de trandafiri; poporul se retrage. Din afară s’aud trimbiţî, mulţimea se împrăştie văierîndu-se. Nimfele dispar.) Lucifer. (Rîde frecîndu-şl mîînile.) Ce bună glumă... — Mintea să-şi petreacă Să rid’ atunci, cînd inimi să sdrobesc. (Intorcîndu-se spre templu.) Numai frumosul ăst de-apururi tînăr, De n’ar fi ’n veci să mă neliniştească. Eu sgriburesc în cercul lui străin, Ce trupul gol îl face virtuos, Păcatul sfînt, ursita-atît de dragă, Cu trandafiri duios încununînd-o Şi cu sărutul dulce-al simplităţii. .. De ce întîrzii lumea mea atîta, Tu lumea mea de chin şi îndoială, Să ’mprăştii ăst molatec joc de vise, Ce ’n lupta lui pe omul în cădere, De atîte-ori ridică-1 întărindu-1 ? Dar vom vedea cînd moartea o să vie www.d TRA6EPIA OMULUI. Trad. de Octavian Goga. Cu groaza ei să ’ntunece pămîntul; Nu s’a sfîrşi neputincios atunci, Nevolnicul vost joc de arătări! (Adam, representînd pe Miltiade, soseşte rănit în fruntea ostaşilor. Înaintea lui demagogii şi popoiul îngenunchind şi cerînd Iertare.) Din popor. Iertare vrem. Rugămu-ne iertare! Adam. Ce vi-e păcatul, de voi vă rugaţi ? Ce pot da eu, neputincios, celor tari ? De ce nu vin nevasta mea, feciorul. .. Ori î-a ajuns vre-un nenoroc pe dînşii ?. , . Eva. De ce mai vii . . . De ce o Miltiade, Cînd nici nevestei n’aduci bucurie . . . — Copilul meu eu cad... O dă-mi tu sprijin. Nici nume bun n’ai moştenit măcar. Adam. Eu nu ’nţeleg ... Ce vreţi ? Poporul plînge, Tu blastemi... — Eu rănit vin pentru ţară ... Eva. E mai amară rana mea şi-a ţării.. . De ce-ai venit în fruntea oastei, spune-mi ? Adam. Ăst şir de-ostaşi au nu mi să cuvine ? Venit-am eu, căci rana nu mă lasă Pe mai departe ’n slujba ce purtam... în mîna lor, — acei ce m’au trimis. ’Naintea lor, — poporul suveran, Să pun acum puterea ce-am avut! Rămas bun deci tovarăşilor buni, Plătit-aţi scump voi pacea vetrei voastre, Iar spada mea acum Athene Pallas Sfinţit’o pun peste altarul tău! (Păşeşte treptele altarului. Ostaşii lui se împrăştie.) Eva. (Aruncîndu-se la pieptul bărbatului său.) O Miltiade! — Cea mai fericită Nevasta ta-i!. . . Ce bun eşti tu şi mare! Copilul vezi cum seamănă cu tine, Ce n\are e, frumos . . . omamca.ro 374 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903. Adam. Iubfţii mei! Kimon. Ştiam eu doar’, că ce va face tata Bine-I făcut! . . . Eva. O nu mă ruşina, Eu trebuia să fi ştiut mai bine! Adam. Atîrnă-mî spada dragul meu copil! Kimon. (Atîmînd spada.) Grijeşte scumpă spada mea, zeiţă, Pin’ voi veni odată după dînsa. Eva. Eu duc tămîie jertfei voastre bune! — De sus priveşte Pallas tu Ia noi! (Jertfeşte tămîîe,) Întîîul demagog. N’aveam eu drept, că-î trădător? Vîndut Lui Darie. Cu rana se preface, Căci nu mai vrea să lupte împotrivă-i! Din popor. Moarte lui! Adam. Ce larm’ aud afară? Eva. O Miltiade, ce cuvînt grozav: Din nou îţi zice lumea trădător! Adam. Cuvînt de rîs... Eu trădătorul, eu învingătorul dela Marathon ? ... Eva. Aşa e! E păcătoasă lumea care strigă! întiiul demagog. Ce ’ntîrziaţî ? Să-l prindem ! Eva. ' Miltiade! Lîngă altar e adăpost, aici stai, De ce-ai trimis pe luptătorii tăi? Şi n’ai aprins ăst cuib plin de păcate? De lanţ sunt vrednici ăşti mişei pitici, Ce sîmt, că tu eşti Domnul lor născut, Cel mai ales ca dînşii împreună. Şi te omor cuprinşi de-un gînd mişeii: Nu vor să cadă la genunchii tăi. Întîîul demagog. Aţi auzit cum glăsuîe nevasta Celui vîndut? — Eva. Femeia are dreptul, Chiar păcătos bărbatul ei fiindu-i, Să-l apere! — Dar soţul meu curat e, Vrăjmaşii lui mişei sunt, păcătoşi! Întîîul demagog. De ce lăsaţi poporul suveran Astfel tîrît? Întîîul din popor. Dar dacă are drept? Întîîul cetăţean. Cari ţin cu ei — sunt păcătoşi... Strigaţi voi, Norod infam, — de nu muriţi de foame. Adam. Ascunde-1 pe copil, Nu-mi vadă sîngele ... Te du şi tu Să nu te-ajungă fulgerul, ce cade. Să mor eu singur, de ce-aşî mai trăi, Cînd văd ce joc nebun e libertatea, Cărei o viaţă 'ntreagă am jertfit. Întîîul demagog. Ce pregetaţi? Din popor. Să-l omorîm acum ! (Va urina). www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1903. LUCEAFĂRUL 375 CRONICA. Vieaţa studenţească. Din Viena. In seara de 5 Nov. c. «Societatea Romînia Jună» dinpreuna cu colonia romînă din localitate au ţinut obicinuita seară de cunoştinţă de ia începutul anului şcolar. Pe lingă un mare număr de studenţi, colonia romînă a fost cît se poate de bine representată, aşa că sala restaurantului «Miiller», unde s’a ţinut convenirea era literalmente plină. — Pre-sidentul societăţii Romînia Jună. Dl N. Do-brescu descliizînd şedinţa, salută pe cei prezenţi, mulţumindu-le de buna voinţa ce o au avut şi o au, onorînd cu prezenţa lor convenirile convocate de Romînia Jună. După aceea se face primirea şi prezentarea membrilor noi, în număr de opt. Presidentul societăţii, adresîndu-se către noii veniţi în societate le ţine o călduroasă cuvîn-tare prin care i îndeamnă să se silească ca pe lîngă apostoli ai ştiinţei, să devină si apostoli ai na-ţiuneî noastre; să se intereseze de aproape de tot ce e referitor la poporul nostru, mai presus de toate să trăiască în bună armonie şi cu cea mai deplină colegialitate şi fraternitate, cu toţi ceî-lalţi membrii ai societăţii, indiferent de provincia din care fac parte, căci toţi sunt înainte de toate Romînl. — Răspunde în numele embrionilor dl Davidescu stud. med. — Urmează apoi serata literară. — Dl Sextil Pus-cariu ţine o prea interesantă disertaţiune în care vorbeşte de 2 tineri poeţi romînî: anume, de dşoara Maria Cunţan (pe care o publicăm în numărul de faţă, nota Red.) şi de dl Zaharie Bîrsan. Conferenţiarul pune în relief calităţile fie-căriiia, ilustrîndu-le cu citaţiune din poeziile amîndurora. — Urmează apoi după literatură muzică. Dl Simionescu din Romînia execută pe mandolină cîte-va cîntece naţionale, acompaniat la clavir de dşoara Lazăr, conservatoristă. După aceea dl A. Forgaci, un tînăr ce promite, recită cîte-va poezii compuse de domnia-sa dintre cari una era întitulată «Bucovina». Pe la oarele 11 se fineşte partea oficială. Presidentul mulţă-mind încă-odată tuturor doamnelor şi domnilor din colonie pentru bună-voinţa ce o au avut onorînd cu presenţa domniilor lor convenirea declară închisă partea oficială, se demite din funcţia de president al convenire!, şi proclamă ca president al părţii vesele, al părţii neoficiale a convenireî pe dl dr. Iosif Popovici, sub conducerea căruia, se petrece destul de bine pînă la oarele 1 noaptea. Am plecat cu toţi acasă cu cele mai frumoase impresiuni. Un asistent. Din Graz. Societatea «Carmen Sylva» a studenţilor romînî s’a constituit în felul următor: Preşedinte : Dumitru Popescu, când. jur., secretar: Ioan A. Siandru, când. med., casier : Basiliu Viciu, stud. med., bibliotecar: Iacob Trif, stud. rer. mere. Din Cluj. Studenţii universitari romîni din Cluj, Joi în 26 Noembre st. n., aranjează Picnicul lor obicinuit. Venitul curat e destinat pentru ajutorarea tinerilor săraci. Dela societatea Petru Maior. în timpul din urmă la societatea studenţimei din loc se observă un înbucurător avînt. în ultimele două Dumineci sau ţinut două conferenţe: Dnul A. Domide stud. în pedagogia superioară a vorbit despre educaţiunea naţională şi sprijinit pe re-sonamente de ordin pedagogic a demonstrat mijloacele trebuincioase pentru îndeplinirea edu-caţiunei naţionale. — Duminecă, în 15 Nov. dnul Octavian C. Tăslăuanu a avut amabilitatea să ţină o conferinţă din domeniul filosofiei tra-tînd : fundamentele pessimismuluî Schopenhau-rian. Conferinţa ţinută la nivou ştiinţific şi într’o romînească prin ţara noastră neobicinuit de limpede, a clarificat şi combătut punctele de mînecare şi razim ale doctrinei lui Schopen-hauer, făcînd totodată o reprivire istorică asupra începuturilor pessimismuluî ca teză fudamentală a filosofiei îndice şi ebraice asemene şi ca în-vederare incidentală la diferiţi poeţi şi filosofi din trecut. Conferinţa a fost cu mult interes ascultată. La una din şedinţele trecute a avut un punct de forţă şi dnul Dimitrie Simionescu din Romînia, artist în mandolină, un simpatic trubadur, care ne-a cîntat cîntece jalnice şi vesele. BIBLIOGRAFIE, S. Secula. Povestiri şi schiţe. Arad. Tipografia «Tribuna Poporului» 1903. 104 pag. O broşură drăguţă ca exterior şi ca conţinut. Dl Secula este binişor cunoscut publicului, ce urmăreşte cu atenţiune revistele noastre. Cunoşteam deja dela primul moment, cînd am luat volumul dsale în mină, unele bucăţi după titlu: Romeo şi Juiieta, Sona.a Kreutzer, le-am cetit mi-se pare în «Familia» şi dacă memoria nu mă înşeală, (ceea-ce de alt-cum, slavă Domnului.. .) Seminaristul în afară de «Luceafărul» l-am cetit în «Pagini literare», iar cîte-va în foiţa «Tribuna Poporului». Din capul locului dl Secula scrie în o romînească foarte bună, mult mai bună ca scriitorii noştri de dincoace de vîrsta dsale, ceea-ce uşor se esplică prin faptul, că a învăţat şi a început a scrie încă în Bucureşti. Schiţele d-sale, în afară de limbagiul atrăgător, sînt scrise într’un stil uşor, curgător. Scene hazlii din vieaţa de liceu, din ceea a gazetarilor cu gazetă electorală, cari înjură într’una «sbirii guvernului», scene nocturne, cari se încep cu bere ... se continuă cu pălml... şi se isprăvesc iarăşi cu bere, «raportul de tinereţe» al junelui Niţă — (Romeo, cu gentila Elisa-Iulia, jobenul lui Panait filo-grecul) turtit de pumnii lui Costică ăl cu www.dacQFomanica.ro 376 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1903. geniul romînismuluî — constitue partea veselă a volumului, partea cea mal mare. Vre-o patru bucăţi cuprind subiecte mal serioase, cari icl-colo, trec în sentimentalism. Din acestea remarcăm impresiile autorului, cînd după două-zecl de ani revede Baia-de-Criş, locul natal: «Baie-de-Criş, eşti pustie, e pălită aureola, în care te purta închipuirea mea. Iată şi casa în care am copilărit! Tot aşa e cum am lăsat-o ? Curtea mare şi grădiniţa e numai bălării... Şi fîn-tîna tot cu roata de acum 20 de ani, — dar plecată, obosită, îmbătrînită, par’că-i vine să cadă ... Mal înzdrăvenit mi-e «satul» prin clădiri; dar zidurile sunt reci... Oameni vreau, oameni de altă-dată, inimi,... Dar» ... Dar — nu mal sînt, închee cetitorul singur. Recomandăm iubitorilor de literatură cartea dluISecula. Şi, ca să închelu cu o notă subiectivă, tare sunt curios, care e bucata de preferinţă a dlul Secula din întreg volumul ? Este de acord dsa cu mine, cînd — susţin, că cea mal bună, — mult superioară celor-lalte — e: «Calul de tramvai». Al. * * * Sorcovă, Clipe de repaus (seria a II), Braşov 1903 156 pag. in-4o mic. Volumul dlui Sorcovă îl putem recruta în contingentul literaturel uşoare şi trecătoare adăpostită în presa de toate zilele sub drăgălaşa polecră de «Fo.ţă». Musa dluî e plăpîndă, deşi în vîrstă, — şi poate numai această din urmă calitate tomnatică i seduce une-orl zimbetele vesele de pe buzelc-î şăgalnice, înlocuindu-le cu răutăcioasele rîsete sarcastice, în tot-de-auna cam prefăcute. Seria a 11 a Clipelor de repaus ne presintă pe autor în atmosfera neguroasă a vieţii noastre ardeleneşti, făcînd glume pe ’ndelete şi biciuind serios baciliî păcatelor cari întnnecă zarea orizontului nostru cultural şi social. Rîde de ştiinţa bătrînilor noştril filologi, proslăvindu-le c’un sentimentalism forţat — entusiasmul. Işl bate joc de îndeferenţa publicului nostru faţa de-o «fată frumoasă, drăguţă şi durdulie etc. etc., dar făr de zestre, Ia noi: — literatura, deşi însuşi recunoaşte că ’n vremea din urmă prea mulţi s’au năpustit asupra el»... Ridiculiseasă, aplicîndu-le cu asprime «ţepuşul adevărului real», pe cel ce vor să «fericească naţia» cu reuniuni economice, însghebate pe temeiul naivelor chestionare. — Săpuneşte pe zăloşil noştril «sodali» că-şî risipesc vremea cu «ocupaţiunile de onoare şi distracţiei) şi-l sfătueşle cu multă bunăvoinţă să-şi vadă mal mult de treabă, dacă nu vor să se ruineze. Zefiemizează foarte nimerit politica noastră de pasivitate, şi ne împărtăşeşte, pe lîngă pecetea autenticităţii, impresiile unul englez ciudat despre cultul nostru divin. Una dintre cele mal bune foiţe ocrotite în acest volum e «In pămînt străin», Iar «Popa Şandru», fiind tendinţa prea goală şi ţintind o anumită persoană, cea mal ieftină. Aşternindu-ne privirea pe stearpa noastră moşie literară, nu putem să recomandăm în deajuns publicului cetitor volumul dlul Sorcovă, care în preajma vîntulul patriarchal al iernii, ce ne bate la uşă, va fi un bun şi vesel tovarăş pe lîngă gura sobei. T. M. Emlnescu, Gediclite deutsch von V. Teconţia, Bucarest 1903, Verlag des «Rumănischen Lloyd» (Str. Silfidelor Nr. 5). Preţul 2 lei. Vom reveni în numărul viitor, analisînd aceste splendide traduceri. POŞTA REPACJIEI. S. Gr. După cum şi în rîndul trecut, ast-fet şi acum accentuăm, că în general creaţiunile dvoastră nu sînt lipsite de fond, decît au o greşală fundamentală: limba. Cuvinte ca: oară, fantoamă, cotroape, voace sînt mal mult sau mal puţin neromîneştî şi în poesie sînt absolut neadmisibile. Reproduceri nu publicăm. , V. S. «Cîntecul» are două strofe bunişoare, ideea încă e drăguţă — esecutarea însă dă greş de multe ori. Sînt incolore şi banale: «copilele ’s frumoase, cîntece melodioase, lume încintătoare» etc.... Dorim atribute mal espresive şi mal puţin Ieftine! Danas. Schiţa.; «Bătaia lui Dzeu», după ce ar fi domolite niţăl dialogurile şi suprimate seriile de puncte, cari la nici un cas nu pot umplea lacuna ideilor şi vorbelor, — s’ar putea publica într’o foaie pentru popor, în urma tendinţei moralisătoare ce ţinteşte. Din punct de vedere artistic are greşeli mari! De alt-fel te încurajăm 1 J. P. «Areopagul redacţional» cum numeşti d-ta modesta noastră tovărăşie a judecat cele trimise şi a stabilit între altele următoarele: «Te-am văzut» şi «Să cerne» nu spun nimic nou şl au defecte mari de ritm şl de limbă. (D. e. «Prm drept voi cînd am trecut» etc.) «Epigrame»-le, trei nu sînt epigrame, (dacă eu spun cuiva că e «arogant» şi-l înjur pe obraznicul, că n’are nimic în «glavă», asta nu va să zîcă, că e epigramă), una e epigramă dar nu e destul de succeasă. «Elegia» nu o putem publica că ne bagă Ungurii în temniţă. Poate altele. Salutare! Virgil. Dacă ar fi să judecăm valoarea intrinsecă a versurilor ce ne sosesc, după înfăţişarea grafică, — atunci dta al avea loc între cel mal eminenţi logofeţi aî Musel: al o scrisoare foarte poetică... Peosia «Toamnă*, e o întruchipare destul de lăudabilă a unuia din sentimentele de seson, ce se abat de multe-orl pe-la bucătăria începătorilor. înainte 1 «Parodii» să nu mal scrii I APARE: ABONAMENTUL: In 1 şi 15 a fie-cărel luni, stil nou. Pe 1 an 10 cor., pe jumătate Pre|ui unul esemplar 45 bani. de an 5 cor. In Roratnia 60 bani. Pentru străinătate 1 an 15 franci Şef-redactor: Red.-rcsp. flLEKflHDRU CIURfl. OCTffVIAfl GOQR. Editura Tipografiei «Poporul Român». REDACŢIA : ADMINISTRAŢIA : Strada Zoldfa 13. Strada Vorosmarty 60/a. Tipografia PoporuWWiWâdflOflirtflffiBiBIpgţfQda VOrosmarty Nr. 60a.