■ătea m)l ciul coitulul cu itag. <5P)aiea 'u Wa\e mă sltlupea \oleică joăte \a\ă *^)e loălea fllulu măi mull i£lulă cucu ie mă’mlială C\V\jat jl sltlus ie mat jl ’ §)u wc cucuiul să \acă i&A, ie 3^°^! §)\ să sule sus ce ctacă ^)’ aşa-ml ciulă ie mă seacă 1 resfiră www.dacQFomanica.ro 342 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1903. EMERIC MAPÂCN. - TRAGEDIA OMULUI- Trad. de Octavian Goga. TABLOUL V. (In Alhena. Piaţa publică, în mijloc cu tribună pentru retor. înainte ia margine un altar deschis cu statuetele zeilor, cu cunune de flori etc. Eva represenlînd pe Lucia nevasta Iul Miltiade, cu fiul el Kimon, însoţită de mal multe sclave cari aduc obiecte de jertfă, îşi îndreaptă paşii spre altar. Oameni sdrenţuroşî se preumblă prin piaţă. Dimineaţa.) Eva. Pe-aicî, pe-aicî vin’, dragul meu copil, Te uită ’ncolo iuţile corăbii, Peste hotar l-au dus pe tatăl tău. Acolo este-un neam, ce-a cutezat Să ne-ameninţe libertatea ţării. Să ne rugăm, să ne rugăm copile S’ajute dreptul ţării noastre cerul, Să vină iar’ părintele-ţi erou. Kimon. De ce s’a dus aşa departe tata, Pentr’un popor fricos şi plin de sdrenţe, Cînd plînge-acasă draga lui nevastă ? ... Eva. Nu judeca pe bunul tău părinte, Pe ăşti copii îi bate Dumnezeu, Numai femeei dragostea-i dă dreptul Bărbatului să-i plîng’ amarnic paşii, Cei porunciţi de soarte ca să ’i facă... — Ca un bărbat lucrat-a tatăl tău. Kimon. Ţi-e frică doar’ că-î slab şi-l bat dujmanii? Eva. Nu. — Tatăl tău viteaz e, şi-o să ’nvingă. Un lucru e, de care-1 tem pe dînsul, Nu s’a putea pe sine ’nvinge ! Kimon. Cum ? Eva. Este-un cuvînt stăruitor în suflet. E al mărirei prea puternic glas, Ce doarme ’n peptul sclavului nătîng, în cercu-i strimt e frate cu păcatul, Dar încălzit de-al libertăţii sînge Virtute e cetăţeneasc’ atunci. Trezeşte-atunci frumosul şi sublimul, Dar de-I prea tare, ’n mama lui loveşte, Şi luptă-şi dau, din doi pîn’ cade unul... Cînd glasul ăst l-ar covîrşi pe dînsul, Moşia lui să şi-o înşele el.. . L-aş blăstăma... — Să ne rugăm copile! (Păşesc înaintea altarului, în vreme ce în piaţă mulţimea creşte.) Întîiul din popor. N’aude omul nici o noutate, Par’că n’avem dujman peste hotar! Al doilea din popor. Şi-aici acasă toţi par somnuroşî, Doar’ nimeni azi nu mai croieşte planuri, La întruparea cărora să-şi dee Plămînii să-i poporul suveran. Din zori tot calc ăst loc neîncetat Şi nimeni nu-i să-ml cumpere azi votul. Întîiul din popor. Ce-i de făcut? Urîtul ne omoară. Al treilea din popor. Zău n’ar strica o mică ’ncurcătură. .. (Eva a aprins deja focul la altar şi spălîndu-şl mînile, s’a pregătit pentru aducerea jertfei. Sclavele cîntă un imn. Piaţa s’a umplut cu cetăţeni, popor etc., doi demagogi se luptă pentru tribună.) Întîiul demagog. Fereşte-te! Ăst loc de-aici e-al meu, De nu vorbesc, e patria ’n pericol! (Poporul aproabă strigînd.) Al doilea demagog. în lături piei, tu slugă cumpărată. (Poporul rîde şt aplaudă.) Întîiul demagog. Tu n’aî pe cine să-ţi plătească graiul. — Mi-e prins în jale glasul, cetăţeni, Căci inima cea nobilă o doare, www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1903. LUCEAFĂRUL 343 Văzînd tîrît ţărîniî uriaşul... — Po-un mare om trag înaintea voastră Din carul de triumf... Al doile demagog. O ’ncepe bine. Înlîî frumos încoronează mielul, Cel pentru jertfă ... hitîiul demagog. Feri de-aici în lături!... Din popor. De ce-ascultăm bătaia Iui de joc ? întilul demagog. Orî-cît mă doare inima, vorbesc, Căci eu pe tine, glorios popor, Ca pe cei mari, mai mult te preţuiesc! Al doilea demagog. Pe ăşti flămînzi cu sufletu ’n arîndă, Ce ca şi cîni aşteaptă sfîrmitura De-la stăpîn? — Netrebnic mincinos, Ai gust, ai gust... nu ţi-l invidiez... Din popor. E vînzător şi el nu-1 mai lăsaţi! (.îl lovesc. Eva jertfeşte pe altar doi porumbi şi tămîie.) Eva. O Afrodită, fumul astei jertfe Primeşte-mi-1 şi ascultă-mi rugăciunea. Nu lauri verzi cer frunţii lui de soţ, Ci împăcarea dulce-a vetrei lui... (In fumul de jertfă apare Eros zimbi or, Charidele îl împrejmue presărîndu-1 cu trandafiri.) Sclavele. Ascultăne-o! Eros. Ai binecuvîntarea Curatei inimi! Charidele. Scutul nost asemeni Cu tine e! întilul demagog. Iubit popor, acuş pe Miltiade Ca vînzător de ţară! Al doilea demagog. Mincinos e! Mă ascultaţi, de nu păţiţi ruşinea Părerilor de rău de prea tîrziu! întilul din popor. Coboară-te, nemernice, de-acolo! (II aruncă în mulţime.) întilul demagog. E floarea tinerimii ’n mîna lui, C’o lovitură el cuprins-a Lemnos Şi-acuma stă la Păros. — L-au plătit! Al treilea din popor. Moarte lui! întilul cetăţean. Strigaţi, ori de nu vreţi, Căraţivă de sub arînda mea! (Jertfa s’a sfîrşit, arătările dispar.) Eva. (Ridicîudu-se din genunchi.) Ce chiot e ? Vin’, dragă, să vedem! Kimon. Pe-un trădător îl judecă acum. Eva. Mi-e frică, cînd asupra celor mari, Văd judecata vulgului flămînd. Cind strălucirea cade în noroi, Cei întinaţi văd cu bucurie, Indreptăţindu-şi rostul lor prin asta. Al doilea din popor. Aş vrea să strig, dar răguşit sunt, Doamne! Al doilea cetăţean. Aice e, vezi ungeţi-1 gitlejul! Al doilea din popor. Şi ce să zic ? Sclavele. Al doilea cetăţean. îţi mulţămim zeiţă! Tu strigă: Moarte lui! www.dacQFomanica.ro 344 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1903. Din popor. Moarte lui! Eva. De cine-I vorba, deci? Al doilea demagog. (Păşind spre Eva.) De-acel ce e c’un cap de om mal mare, Ca semenii, ce nu-1 pot suferi. Eva. E Miltiade! — Zeilor puternici! — Şi tu... Şi tu, bătrîne Crispos, strigi ? — Bărbatul meu zdrobitu-ţl-a robia! Crispos. O doamna mea, mă iartă! — Dintre noi Unul muri-va. Trei copil îmi tine, Acel ce-acum îmi porunceşte glasul. Eva. Val Crispos soartea ’n praf cum te tîreşte.. — Deşi te Iert, cînd spui că eşti flămînd. Dar Thersites şi tu? Şi voi cu toţi, Ce dormitaţi în plin de bunătăţi, Căci soţul meu a alungat duşmanii De pe la porţi ? . .. Aşa vl-e multămita ? Tersites. 0 doamna mea. . . De-şl ne cade greu, Dar ce să facem — Lumea vrea aşa. Şi cin’ să-şi pună ’n cumpănă moşia, Cu gînd nebun, că o să ’nfrunte valul. Întîlul demagog. Deci ascultaţi ce-a hotărît poporul! (Lucifer ca luptător soseşte în grabă, cu faţă îngrozită.) Lucifer. Grozavă veste! E la porţi dujmanul. Întîiul demagog. Nu-I cu putinţă! — N’avem oaste noi Şi ’nvingătorul căpitan ? Lucifer. Chiar el e! A auzit de ’mpotrivirea voastră. 1 -s’a trezit mînia lui cea dreaptă, Şi vine-acum cu sabie şi foc. Al doilea demagog. Voi ne-aţl adus năcazul vînzătorl! (Va urma.) ZADARNIC. Noroc logofeţi de-acum zece ani! Primiţi-mă, rogu-vă iarăş Şi gîndului vostru mă faceţi părtaş , Şi glumelor voastre tovarăş. Departe-am fost eu, fraţîni, la oraş, Şi legea pe-acolo nu-i bună, Cîrciumarii te mint şi nu ştiu lăutarii, Aievea ce-i graiul din strună. De-aceea venit-am, să văd inc'odată Senina şi vesela horă, Cumătră cu sufletul vostru cutat, Cu biata mea inimă soră. Aşa! Să le văd închegîndu-se ’n lanţ, Vînjoasele braţe rotunde Şi tropotul vostru din greu apăsat, Tărîmul să stea să-l scufunde. Aşa! M’aşteptaţi, vin şi eu cu voi, Cămaşa resfrîng'o de mîneci, Să ’ncepem alaiul, vrăjmaşul alai De praznicul sfintei Dumineci. Un pas înainte şi doi înapoi La dreapta, la stingă ’nainte... ... Un pas---------------------------- Lăsaţi-mă! — Mă duc. Cetesc, In ochii voşti ai tuturora: Nu e de rîndul cetei noastre Cel ce-a uitat să joace hora. Ntc. Otavă. www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1903. LUCEAFĂRUL 345 LA CLINICĂ. Memoriei lui f Leontin Drăgan. Primisem de vre-o doauă-treî zile corespon-dinţa dela el, să-l cercetez la clinică, şi abia mi-am putut rupe puţină vreme să-l văd. Cum nu mai aveam scrisoarea la mine, nu-mi aduceam bine aminte pe care poartă anume aveam să întru. Ştiam numai, că nu trebuia să folosesc poarta ce dă în strada «Olloi». Intru Ia întîmplare pe o poartă din dreapta şi mă opresc spăriat: dasem peste camera mortuară a clinicei. Nu înţeleg pentru-ce camera aceasta n’ar putea fi aşezată într’un loc mai puţin bătător Ia ochi! Pacienţii, cari se plimbă prin curte, pot să vadă zilnic această «ultima analisă» a ştiinţei medicale, şi să se cutremure la gîndul, că în curînd are să le vie şi rîndul lor. Un servitor mă îndreaptă la secţia unde era prietenul Leontin. O sală luminoasă şi curată — sala de con-versare —, bolnavii, în halate uniforme, formau grupurî-grupuri cu cunoscuţii lor: Tot atîtea lumi a parte. Prietenul meu se încurcase tocmai la o pârtie de «preferance». îmi închipuiam să-l aflu greu bolnav şi cînd colo, abia de mi se părea că era ceva mai palid ca de obicei. In curînd mă făcu cunoscut partnerilor: — Dl cutare, candidat de profesor! Partneriî îmi întind mîna, îşi spune fie-care numele. Şi ca şi cînd ne-am fi cunoscut de mult, mă poftesc să ocup loc lîngă ei şi să «chibiţez». In decursul jocului îmi rotesc ochii asupra bolnavilor, dau să fac studii fisiognomice, şi nu ştiu cum, abia puteam face deosebire între mutrele lor. In clinică — antişambra morţii — dispar oare-cum toate nuanţele pămîntene şi toate barierile ridicule ale convenţionalismului se prăbuşesc. Strălucitoarea şi deşarta haină a vanităţii omenescî, o lapădă bolnavul, în clipa cînd urcă treptele de marmoră a clinicei. O lapădă ca să o folosească cei ce remîn în lume — aceştia nu se pot lipsi de ea nici pe o clipă — dar el nu mai are trebuinţă de podoabe şi minciuni cu care să se ridice de-asupra celor-alalţi. Toate aceste-i erau bune pînă cînd era în lume, acum însă cînd trece în domeniul su-ferinţii şi al morţii, remîne aceea ce trebuia să fie şi în vieaţă: om. Taina morţii, nepătrunsa taină a morţii egalează cu mîna ei uriaşă toate micile scurmături de soboli, ridicate de vanitatea omenească; iar suferinţa e puntea dintre vieaţă şi moarte. Domnul se svîrcoleşte în aceleaşi chinuri, alăturea de servitorul lui de odată; omul de ştiinţă, alăturea de muncitorul analfabet. Nici o distincţie exterioară în halatul lor uniform, în pantofii ce şi-i tîrîe după ei; abia doar mînile savantului, dacă remîn mai albe şi mai fine ca a muncitorilor de rîud. Ah, «omul cu mînile albe» — îmi vine în minte genialul poem in proză, de Turgheniew. Mă uit la mînile lor şi, lucru cindat, abia puteam marca vre-o deosebire între ei; toţi mi se păreau cu mînile albe. Partia se termină. Mă retrag cu prietinul meu într’un colţ, să dăm în poveşti. Era vesel, discutam chestii de politică, trecînd apoi la autorii ce ne aşteptau la esamen: Eschill, So-phocle, Vergii, Horaţ... Discutam cu foc chestii de ale noastre — pasage favorite — şi ne bucuram reciproc, că nu ne aude vre-un filolog «modern», care să zimbească ironic asupra nemuritorilor cai alui Achill, cari au lăcrimat la moartea lui Patroclu ... www.dacQFomanica.ro REUNIUNEA ROMÂNĂ DE CÎNTÂRl ŞI MUSICĂ DIN LUGOJ — 25 OCTOMVRE 1903. 348 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1903. — Ean spune-mî, încep de la o vreme, cine-s domnii ăia cu cari ai jucat cărţi? El zîmbi. — Nu-i domn nici unul... Cela din fruntea mesii, ăla ras e ... — Preot catolic ... — Nu, e actor sîrb. Cum vezi, nu ştie ungureşte. Ne înţelegem cu el pe nemţeşte, deşi o rupem al dracului de rău... Celalalt, blondu, care fumează e — frizer. Am început să zîmbesc. — Nu ride .,. celalat e măcelar. — Cit pentru chestia naţională a lucrului, adaogă el cu un zimbet, eu sînt romîn, actorul e sîrb, frizerul e şvab, iar măcelarul e neamţ maghiarizat. — Ce mai alianţă a naţionalităţilor, îmi ziceam în gînd. Şi reîntorcîndu-mă spre casă, nu-mi mai ieşia din minte partia lor de «preferance». Aceşti oameni, atît de deosebiţi ca cultură şi obîrşie, pentru cît nu s’ar fi pus mai na-inte să facă împreună o pârtie de cărţi! Şi iată-i acum la olaltă, jucînd liniştiţi şi pacl-nicî... zece poenî de un ban! încetul cu încetul m’ain împrietenit cu societatea prietenului meu. îndeosebi actorul îmi era simpatic. Văzuse în o zi la mine un bilet pentru «Faust» şi începu să-mi vorbească despre piesă, despre rolurile lui de pe vremuri... Tocmai îmi aprinsesem o ţigară şi ascultam cum o rupe pe nemţie, cînd măcelarul îmi face semn. Nu înţelegeam ce vrea, mă apropiu şi el îmi spune la ureche: «Aruncă ţigara, căci i face rău» ... Am aruncat-o numai de cît. Aetorul meu observă şi se supără: — Zău, domnule profesor... de ce ai aruncat-o, nu me genează... absolut... Şi o tuşă sgomotoasă i îneacă graiul. Ochii i strălucesc ca de-o amintire, şi cioc-nindu-şî pieptul cu degetul, recită în sîrbeşte celebrul adagiu din Hainlet: «a fi sau nu fi... aceasta-î chestiunea!» Mai legasem prietenie şi cu un băieţel mic de vre-o zece ani. Micul bolnav, inconştient de gravitatea boalei ce-1 consuma, alerga vesel încoaci şi încolo, pînă ce adormia în poala prietenului Leontin. I duceam bonboane şi el trebuia să-mi reciteze tot-da-una cîte o poezie. Intr’o zi aflu numai trei la «preferance». — Ce-Î cu actorul? întreb. Ei clătină din cap, facînd cu mîna Un gest, care avea să însemne «s’a isprăvit!» Şi nu mai întreb, gestul acela a fost de-ajuns să-mi amuţască curiositatea. Numai micul Bâla credea că nu sînt încă pe deplin lămurit şi începu să-mi povestească, în limba lui, sfîrşitul bietului actor. Prietenul Leontin mergea spre bine, în cu-rînd avea să părăsească clinica. Şi eram aşa de vesel de însănătoşarea lui şi aşa de încrezător, încît mă miram, cum de un alt prieten al lui, medicinist, era aşa de mîhnit, cînd Leontin ne spunea, că acum e bine. — Şi tu nu crezi, că are să fie bine? îl întrebai cînd ieşirăm. — Nu. — Şi de ce nu? — Ai văzut inscripţia de asupra patului? — Nu. — Uită-te bine de altă-dată. M’am uitat. Erau trei litere: Tbc. Tbc!... Nu înţelegeam la început. Mi se păreau nişte abreviaţiunî medicale, inaccesibile pentru un laic ca mine... de-odată se făcu lumină în mintea mea: înţelesei sensul, grozavul sens al acestor trei litere fatale ... * * * A trecut un an şi mai bine. Leontin, prietenul meu cel bolnav era bine şi-mi scriea aşa de vesel... Deodată cu plecatul rîndunicilor şi cu frunzele ce se scutură în aier n’a mai vrut să-mi mai scrie... E aşa de fericit acum, nu mai vrea să ştie de prieteni, cînd e mire, cînd s’a logodit pe veci: C’o mîndră crăiasă, A lumii mireasă... Siniin. www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1903. LUCEAFĂRUL 349 VISURI CA REVELAŢII ARTISTICE. de: Gavr. Todica. O treime o vieţii noastre de pe pămînt o petrecem în somn. Caracteristica somnului o formează însă visurile. Se poate deci admite apriori, că în visuri vom afla elemente importante de studiu psichologic şi merită de a fi relevată şi timbrată lacuna psichologiilor actuale, cari — în genere — nu acordă destulă atenţie acestei stări a vieţii omenesc!. Începem — pe cit sciu — primul pas de acest fel în literatura romînă, anume: adunarea de fapte referitoare la viaţa din somn, adunare de fapte din orî-ce literatură, din ori-ce ram al activităţii omenesci; din viaţa musicanţilor, sculptorilor, pictorilor, poeţilor, matematicilor etc. etc. Firesce, că remîne deschis terenul pentru or-cine vrea să contribue cu date de acest soi. Condiţia e, ca să remînem în marginile sincerităţii şi ale onestităţii. Va veni timpul, cînd se vor afla şi psichologî romînî, cari să ştie utilisa datele acumulate fără preocupaţie şi imparţial. Scopul este acumularea de fapte, nu de frate. Esplicarea teoretică trebue să s6 impună la urmă de sine, prin forţa iresistibilă a faptelor. Suntem aderenţi ai metodului inductiv, care singur ne-a făcut să ştim, ceea ce ştim şi care singur este în stare să asigure progres temeinic şi chestiilor de ordin psichologic. Prin 1901, câte-va jurnale şi reviste din Germania lansară un cestionar, cu scopul de a afla modul de lucrare al artiştilor. Multe din răspunsurile, ce urmară, sînt interesante din punctul de vedere al visurilor şi de astă-dată vom marca pe scurt câte-va date din literatura engleză, pe basa răspunsurilor publicate — illo tempore — de «Leipziger Neueste Nachrichten». Unele din cele mai populare romane ale Englezilor au să-şi mulţumească visurilor ge-nesa lor. Fără visul lui Defoe nu am fi avut nici-odată pe «Robinson». Pe vremea, cînd avea primele licăriri de idei, autorul a trebuit să treacă prin multe neajunsuri şi dureri şi somnul său nu era din cele mai liniştite. Intr’o noapte visează, că viforul îi aruncă barca pe o insulă solitară, departe de orce fiinţă cunoscută. Mizeria completă îl îndeamnă să-şi caute mijloace de existenţă, pentru a-şl trăi zilele amărîte. Lucrul şi experienţele cîştigate îi procurau atîta plăcere, încît trezindu-se din somn, Defoe se simţi decepţionat. Impresia îi rămase însă destul de puternică, pentru a o îmbrăca în forma poetică, cunoscută în toate literaturile culte. «Rienzi» este resultatul unui vis al lordului Lytton. Toată acţiunea să petrecu în decursul unai somn de două oare, lordul suferind pe atunci de o durere violentă de cap. Kingsley, după o zi de pescuire obositoare, s’a culcat şi în vis primi schiţa nebuloasă a lui «Westward Ho!» Ce relaţiune este între ocupaţia sa predilectă (pescuit) şi între această istorie — greu să poate explica. Puţini ştiu, pentru-ce frumoasă poesie a lui Coleridge: «Kubla Kk.au» a rămas neterminată, acest cap de operă îşi are însă genesa sa curioasă. Poetul luase tocmai un hap calmant şi adormise. Poesia începuse să ia forme precise în mintea sa şi cuvintele se arangiau în versuri armonice. Când s’a trezit, Coleridge alergă la masă şi scrise pe neresuflate şirele cîte le avem acuma. Cătră sfîrşit memoria îl părăsise şi... poema rămase neterminată. Altă poemă, concepută în vis, este The Bells» a Iui Edgar Poe. Acelaş autor a schiţat m ii multe lucrări ale sale în stare de inconştienţă completă, fiindcă era beţiv la culme. «The Strânge Case of Dr Jekyll and Mr. Hyde» — i-a causat lui Stevenson mai multă bătae de cap decât ori-care lucrare de a sa. Un vis l-a scăpat însă din perplexitate. El începuse istoria despre alter-ego al unui bărbat; era însă atît de nemulţumit cu ea, încît rupse manuscrisul în bucăţi, fără de a putea uita subiectul. Intr’o noapte visă scena dela fereastră şi unele părţi intermediare; în altă noapte visă restul complicaţiunii şi peste puţin istoria văzu lumina zilei. Celebrul James se deobligase faţă de editorii sel, că pină la un anumit termin le dă o lucrare nouă. El îşi uitase însă de contract pînă în preseara terminului fixat. A veghiat toată noaptea, s’a gîndit şi răsgîndit pînă în zori, fără ca să-i vină ceva idei sau planul vre-unei www.dacQFomanica.ro 350 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1903. lucrări. — S’a culcat abătut şi desilusionat. Şi iată, că în decursul somnului, se ţeseau firele acţiune! spontan... şi încă în ziua aceea primele capitole din «Bernard Marsh», erau în mînile tipografilor. Una din cele mai bune cărţi ale lui Coulson Kernahan este; «Gott and ihe Ant» — o fantasie, despre care uşor putem observa că e produsul unul vis. W. L. Alden încă a surprins în vis complicaţia principală din o scriere a sa, pe care a botezat-o foarte nimerit: «Ou/ of the Night». Cîţiva poeţi îşi provocau intenţionat visuri, pentru a găsi motive de lucrări nouă. Dryden mînca adese-orl seara cîte-un beefsteak sdravăn. Somnul adînc, ce urma, visurile grele, provocate de presiunea stomacului îngreunat, deve-niră isvorul mai multor poesii de ale sale. Mayne Reid mărturisi că fecunditatea sa în romane are să o mulţumească pîna la un punct obiceiului de a mînca înainte de culcare cîte un pumn de castane selbatice, pentru ca să afle în acest mod motive noauă. Referitor la diferite literaturi Lomhresc a înregistrat următoarele date1): Klopstock mărturiseşte sincer, că multe idei pentru «Messias» l-au venit în vis. In vis şl-a schiţat Voltaire planul pentru un cîntec din «Ilenriada»; în vis inventă Sardini o noauă teorie a instrumentelor de musică, în vis compuse Seckendorf acel cîntec al fantasiei: Holde, stisse Phantasie, Immer wirksam, nimmer weg! Dank sei deinen Zauberliedern, Die mein hartes Schicksal mildern. — care prin construcţia sa armonică, ne indică limpede isvorul origine! sale. ■) «Geniu şi Nebunie» studiu de psichiatrie, publicat în traducere romînească de revista «Sănătatea». Comp. anul I. pag. 28. Newton şi Cardano resolvau multe probleme matematice în vis. Wuratori (Muratori) improvisase odată în vis un pentametru latin şi se zice, că Lafontaine în vis a compus fabula cu porumbeii şi Condillac îşi coregea în vis multe vorbiri rostite deja. «Fantasia» de Holde a fost compusă în vis. Statua lui Moise, în feliul cum o avem as-tă-zî, trebue să o mulţumim unul vis a lui Michel Angelo. Caşul următor se referă la literatura şi arta germană. Celebrul pictor Hans Thoma din Miinchen, respundea prin 1898, în «Neue deutsche Rundschau» următoarele: «In lucrările mele de artă, eu nu am lipsă de alte mijloce externe, decît de cele necesare pentru activitatea omenească în genere, înţeleg: de sănătate, de recreaţii corespunzătoare şi — fiind-că sunt pictor — de lumină îndestu-litoare. Cum îmi vin ideile? — nu Vă pot spune. Par’că planează în aer, par’că zac pe stradă, pe promenadă, pe unde umblu şi eu n’am decît să le apuc. Nici nu m’am gîndit asupra acestui fapt. Visez mult cu tablouri, observ lucrări admirabile în vis şi mă mişc în raporturi particulare de spaţiu, aş putea zice: văd jur — împrejur. Am cercat în diferite rîndurl să surprind cu penelul un astfel de tablou din vis, dar tabloul real e avisat tot-de-una, la legi optice, legi cari în vis sunt suprimate.2) Ast-fel din încercarea reală nu ese decît o caricatură a tabloului visat. Nu ştiu dacă visez ast-fel fiind-că fac tablouri, sau fac tablouri, fiind-că visez astfel, dar eu şi cînd aud musică observ, în mare parte, tablouri sau îmi fac schiţe de tablouri». 2) Observările artistului ne aduc aminte de «teoria dimensiunilor» a lui Zollner şi cu deosebire e caracteristică observarea: «eu văd jur — împrejur» şi imposibilitatea de a reda în spaţiu de trei dimensiuni tabloul observat în spaţiu de patru dimensiuni. www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1903. LUCEAFĂRUL 351 (Urmare şi fine). MĂRIOARA. — Schiţă. — Horia Petra-Petrescu. Ochii bătrînului iau o espresie gravă. Mereu gîndea la dta... O vedeam eu asta... De cîte ori curăţăm prin casă, găseam perina udă de lacrimi... Avea o poză de-a dtale şi o ţinea ascunsă şi o strîngea cu foc la pept, cînd era singură ’n odae. Cu buzele bătrînului ăstuia, încărunţit în slujbă, mi se părea că vorbeşte conştiinţa mea. Nu mai eram capabil de nici o cugetare. Auziam svîcneala regulată a sîngelui meu. Steteam cu ochii ţintă la cadavrul rece, întins pe pat. Bătrînul, care observa cu atenţiune impresia ce-ml făcea vorbele Iui, urmă mai departe: — «Domnul Gheorghe s’a dus odată de acasă... Era un slăbănog şi jumătate. Cînd l-au adus, abia mai putea scoate o vorbă... II lovise damblaua şi-i curgea sângele pe nas şi pe gură... După puţină vreme şi-a dat sufletul ...» Lumina dela căpătîiul moartei începu să sfîrăe. Bătrînul Ioan se duce de curăţă flacăra, care pîlpăie, apoi se îndreaptă iară ’nspre mine. Avea ceva grozav de serios bătrînul ăsta în ochii lui mari, cu cari mă privia necontenit. Par’că cetiam o hotărîre resolută, o judecată aspră în modul cum mă privia şi cum îmi povestea lucrurile astea şi fie-care cuvînt al lui par’că-mi striga tare: «Sărmana Mărioară a murit din causa ta!» — «Nici părinţii nu au mai ţinut-o pe Mă-rioara. Ziceau că-i bogată destul: să trăiască din moştenire" Se vede, că aveau mustrări de cuget... Nu mult după asta au murit şi ei amîn-doi... Amîndoî în 2 luni de zile... Par’că era făcătură... A rămas Mărioara singură, numai cu Emil. L-a luat la ea. Acum o pierde Emil şi pe ea. ...» Bătrînul a eşit afară. Rînd pe rînd îmi trec pe dinainte, ca fantome, scene petrecute cu ea împreună. M-am aşezat iarăşi pe dunga patului şi cu mîna ei rece şi catifelată în mîna mea, urmăresc tablourile, cari îmi vin în minte. O văd într’o jachetă blănită, cu o pălărioară drăguţă de iarnă pe cap, ascunzîndu-şî minutele în maşonul călduros. Are un rîs argintiu şi mers drăgălaş de căprioară. Gropiţa dela bărbie te îndeamnă să o săruţi, ochii ei plini de dulceaţă să visezi... De cite-ori nu ne-am întîlnit pe lîngă şcoală! Dintre toate elevele se desprindea cu multă dibăcie şi cu paşi mărunţei se apropia de colţişorul de întîlnire al nostru şi ochii ei i se aprindeau cînd mă zărea şi buzele-i tremurau şi par’că-mi zicea cu toată inima: «lată-mă! Vino, vino cu mine!» Şi-şi arăta toată gingăşia şi toată naivitatea chiar numai printr’un singur cuvinţel, rostit atît de armonios şi atît de sincer. Din ochii ei puteam să cetesc sfînta scriptură, gura ei murmura simfonii cereşti, din întreagă ţinuta puteam ghici ce-i mai sfînt pe lume: o dragoste nemărginită ... Intr'o zi ne-am rătăcit pe o alee cu sălcii plîngătoare. împrejurul nostru era verdeaţă, pletele sălciilor se clătinau la adierea vîntului şi cu foşnetul frunzelor ne insuflau ceva tainic, neînţeles. Lăsam tot mai departe oraşul îmbrobodit într’o pîclă nesuferită şi ne perdeam cu totul într’o rugăciune ferbinte, rugăciunea iubirii. Ne-am prins de mînă şi ne simţeam contopiţi într’o poesie cerească. Ochii noştri se odihneau unii ’ntralţii, buzele ne erau închise, dar svîcnitul inimelor vorbea. Ce ne păsa nouă de sbuciumul lumii, ce ne păsa de toate! Eram noi lîngă olaltă şi ne simţeam ridicaţi deasupra muşuroaielor de pă-mînt, în înaltul ceriurilor! In momentul acela ne-am destăinuit unul altuia. Ochii noştri s’au înţeles, manile noastre s’au strîns în semn de învoire, iară gurile noastre s’au (găsit şi îmbrăţoşaţi am cuprins întreagă lumea cu iubirea noastră... Nebunul de mine! Poesia aceasta întreagă am uitat-o, accentele aceste dumnezeeşti le-am preschimbat în rîsete de «cafe-chantant»-urî şi vorbele, cu cari i-am promis o amintire neştearsă, s’au prefăcut în praf şi ţărînă. * * * Păream o stafie. In ziua înmormîntării steteam plecat peste căpătîiul ei şi abea auziam din cînd în cînd murmurul publicului, care venea să vadă pe Mărioara. Ce-mi păsa mie de ochii plini de răutate, cari se îndreptau în contra mea! De pe buzele iubitei mele nenorocite par’că ceteam vorbe de mîngăiere la mustrările mele de conştiinţă. Era în rochia ei de mireasă, cu flori albe resfirate prin părul ei bogat, cu mînile încrucişate pe pieptul ei stors de atîta sbucium sufletesc. O, nu mai sunt în stare să-mi reamintesc scenele, cari au urmat.' Mă văd numai în capul gol păşind lîngă sicriul înconjurat de lume multă, văd numai ferestrile deschise ale caselor, pe unde trece convoiul, şi ochii mulţimei, care ne priveşte curioasă şi-şi şopteşte misterios: «Ăsta este! Asta este!» Cînd era să o pună în groapă, am căzut mototol, ca o cîrpă iar www.dacQFomanica.ro 352 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1903. cînd <111301 venit la simţire, bătrînul Ioan mă privea plin de compătimire. Era al treilea din legătura noastră ... In loc să dau mina de ajutor lui Emil, le-am stat în drum. El, băieţelul, auzise pe Mărioara povestindu-î de mine atîtea şi atîtea lucruri bune şi frumoase şi mă chemase crezînd, că o să-l ajut în groasnica Iul nenorocire. El nu pricepea, sărmanul, în ce legătură strînsă am stat cu sora sa, care murise cu gîndul la mine. Dar, în sfîrşit a trecut şi timpul acesta critic. Să apropia vremea să mă duc şi eu la treburile mele. Postul meu cerea o muncă obositoare. Clienţii mei aşteptau pe dl advocat. Nu ştiau, că eu aveam să dau seama înaintea unui alt advocat, înaintea conştiinţei mele, despre o faptă mai grea decît a lor. Voiam să duc ceva de amintire dela Mărioara. In odăiţa el, unde-şî petrecuse ea tot timpul, cît eu trăiam o vieaţâ în neştire, am căutat mereu după vre-un obiect scump. Şi scotocind aşa prin toate ungherele şi pulpitrele am dat cu ochii de vraf de hîrtii. Erau neşte scrisori. Desfac cordeluţa roza, cu care era legat pacheţelul şi dau un ţipet de spaimă. Erau scri- sorile, pe cari i le scrisesem ei pe timpul cînd mai ţineam la ea. Un gînd nebun mă apucă. Să ţiu de amintire scrisorile mele proprii, cu cari am îmbătat ilusiile unei femei cinstite! Da, planul e nimerit. Ce remuşcări mai mari aşi putea avea eu, decît aceste fraze cetite zi de zi, aceste rîndurî plimbîndu-să pururi pe dinaintea ochilor mei? Şi despătur o epistolă din mulţimea, care-mi zace înainte şi ’ncep să cetesc. Era cam de cuprinsul următor: «Scumpa mea Mărioară! De cînd nu te-am văzut s’au întîmplat atîtea cu mine! Ţie, care eşti lumina ochilor mei, care eşti tot ce am mai scump pe lume, voesc să-ţi scriu toate cîte am întîmpinat în timpul ăsta... Chipul tău îmi este înaintea ochilor pururi şi-ţi jur pe ce am mai scump, pe ochii tăi, că nu te voiu uita nici cînd, nici cînd ... Şi isbucnesc într'un rîs amar, amar ca fierea. Cu rîsul acesta tai în carne vie, cu rîsul ăsta mă batjocuresc eu pe mine şi mă degradez la o paiaţă, care scrie fraze, fraze, fraze...» Acum înţelegeam pe prietinul meu. Budapesta 1903. CONFETTI. IV. Am visat un vis frumos. M’ au închis în iemniţa Seghedinului spre conservare, — 10 luni de zile, pentru agitaţie contra maghiarilor. Ştiţi... maghiarii nostrii sunt ca urzicile. Ustură. Şi nu-s de nici un folos. Şi ştiţi... noi, agitatorii suntem ca pietrile scumpe: ne încuie. Suntem ca soacrele din vremea veche: ne pun lacătul la gură. Dar n’a fost visul frumos, pentru-că m’au închis la Seghedin. Frumosul a fost în cele ce urmează. Dintîi mî-a părut bine, că zece luni n’o să mai văd fete cochete. Zece luni nu voi mai da faţă cu politicianii noştrii de cafenele. Zece luni... nu voi auzi certele dîntre uniţi şi neuniţi. Zece luni, nu voi auzi certele dintre activişti şi pasivişti. Nu voi mai ceti poesii rele. Şi — în urmă — zece luni de zile voi avea pace de — creditori. Şi — doamne, cum m’arn înşelat. Să înţelege, — totul a fost vis numai. Că — ascultaţi puţin — abia s’au închis porţile temniţei în urma mea, aud că fetele noastre, inimoasele Romîncuţe, — s’au închegat într’o ligă inpunătoare — care ţintea ajutorarea şi răsplătirea celor ce sufer temniţă pentru neam. Liga fetelor Romîne, se nisuia să facă plăcută temniţa, înprăştia urîtul celui închis şi îl îngrăşa cu 20 kilograme. îndată ce am sosit, am primit pe postă 40 de pachete, din diferite oraşe romîneştî, de pe la coconiţele de romîn. Unele îmi trimiteau cărţi cu chipuri, (ilustrate) — altele cărţi de cetit (limba florilor şi a mărcilor), altele covoare, tablouri, să-mi decorez închisoarea, altele cravate, batiste, ciorapi etc. Dar cele mai multe îmi trimiteau prăjituri cu mac, cu crem, cu spumă, cu nuci şi cu www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1903. LUCEAFĂRUL 353 toate minunile cîte se pun azî în prăjituri, ca să strice mai curînd — stomacul. Unele îmi trimiteau şi fotografia lor. In săptămîna dîntîî m’am bucurat de darurile primite. Dar în săptămîna a doaua, — m’am îngrozit de a binele. Cînd la o lună abia mă mal puteam învîrtî în odae, de atîtea pachete şi prăjituri. — Ce să fac? M’am pus în legătură cu firma jupîn Blumenfeld furnisor de curte cesaro-regesc din Buda Pesta, care îmî cumpăra cu bani buni covoare, cravatele, ciorapii, batistele şi celelalte. Mai tîrziu am auzit, că unii ciorapi au ajuns pînă în ghetele ţarului rusesc, iar cîte-va batiste — chiar Ia nasul lui Roosewelt — pre-sidentul din America. Pozele coconiţelor le-am aşezat pe părete. Erau vre-o patru sute. Veniau cei-alalţî ares-tenţi ca la panoramă şi mult să minunau de frumuseţa Romîncelor noastre. Vre-o 20 de fete s’au măritat numai şi numai pe calea asta. — Un duelgiu a omorît doisprăzcce ofiţeri în duel, după ce a scăpat din temniţă, — aşa s’a fost îndrăgostit într’o fotografie din închisoarea mea. Cum s’a răspîndit vestea asta între fetele de Romîn, îmî soseau fotografiile cu droaia. Am umplut şi plafonul cu poze. Pe urmă nu mai încăpeau. Iar străinii îşi spărgeau capul, duelau, numai ca să fie închişi şi ei la Seghedin, şi să admire galeria mea de pose. Mai rău am păţit cu prăjiturile. Toţi şoarecii din Seghedin s’au adunat la închisoarea mea. Şi să îngrăşau de prăjituri cu mac... Pe urmă am invitat la mine pe toţi copii păzitorilor. Veniseră la mine vre-o 40 de bucăţi, care de care mai flămînzî. In 20 de minute au consumat 18 ferdele de prăjituri... Şi — ce-i mai frumos în toată treaba — jumătate din ei sau hotărit să se romîniseze şi să se facă şi ei agitatori, ca Ia timpul său să ducă şi ei în temniţă «lumea lui Pap Jânos», ca mine. Socoteala s’a stricat însă, fiind-că toţi dea- rîndul s’au bolnăvit de stomac. Iar păzitorii temniţei s’au supărat pe mine din pricina asta. Fiind-că eu nu iubesc prăjiturile, ba nici să le văd nu-mi place, am rugat pe coconiţele, cari îmi trimiteau prăjituri, să-mi trimită mai bine tutun, — adecă, în loc de fie-care prăjitură — cîte-o ţigaretă. Rugarea mea s'a împlinit şi mi-a mers bine. Mă năcăjea mult, că pe ilustratele ce le pri-miam.Romîncele noastre făceau colosal de multe, greşeli ortografice, am uzat dară de ocasie, şi le-am rugat că: în loc de fie-care greşeală de ortografie, să-mi trimită mai bine cîte-o litră de vin, sau bere ori «şlivoviţă». Deşi cam strîmbau din nas, — fetele mi-au înplinit şi rugarea asta. De atunci apoi mi-a mers splendid în temniţă. Ziulica toată, nu făceam alt-ceva decît beam şi fumam, tolănit pe sofa, — şi cugetam mereu, că ce fel de articol vehement să scriu în gazetă, ca să mă ţină aici şi mai departe. Am şi scris un articol, în care făceam hoţi şi tâlhari din toţi maghiarii, începînd dela ministru pînă la cocişii maghiari din Bucureşti, dar nu l-au publicat în gazetă din lipsă de spaţiu. In acest răstimp — anume — întru-atîta s’au înmulţit agitatorii, cari doreau să între în temniţă, încît articolul meu abia peste patru ani venea Ia rînd. Am ieşit deci busumflat din Seghedin... şi de supărare m’am trezit. Frumos vis, iubite cetitoare, nu-i aşa? L-am spus, deci n’am ce să mai scriu. De încheiere amintesc numai, că nu de-acea am dat publicităţii visul meu, ca fetele de Romîn să se pună şi să-l înplinească... Nu, — nu! — Cînd aş merge la Seghedin, aş flămânzi eu şi fără graţia lor. Avem însă şi am avut o mulţime de întemniţaţi, de cari, dacă îşi aduceau fetele noastre aminte, ar fi fost ceva şi nobil, şi frumos şi romînesc. Un mic şi neînsămnat cadou de suvenire şi mîngăere, ar fi dovedit că Romîncele preţuesc martirii neamului.,. O singură aducere aminte preţueşte pentru aceşti sărmani, — cît pentru o fată — un vagon de prăjituri. . . Sirius. www.dacQFomanica.ro 354 Luceafărul Nrul 21, 1903. ISTORIA UNEI MĂMAUd. Pe la mijlocul luî Cuptor, anul mîntuirii 1902, i se aprinseră subsemnatului câlcîele şi-i sfîrăia inima. Nu mult dup’aceea i se cîntă duiosul cîntec: Isaia dănţueşte. Bun! Aşa dar întră Isaia în horă. După nuntă ce poate urma? — Voiajul de nuntă. Şi anume încotro o apucă noua pereche ? Direct spre Paradis, căci aşa se numeşte staţia de lîngă promenada lenei. Bine înţeles, staţia şi-a primit numele dela locul de plimbare al Ienensilor, loc ce poartă cu drept cuvînt numele de Paradis. Nevastă-mea, cu mine: formam colonia ro-mînă din lena. (Zic: nevastă-mea; dac-aş fi dascăl romîn gr. or. sau gr. cat. din Ardeal, aş zice de bună samă: consoartă-mea). După scurtă vreme crescu la număr colonia, dar nu, cum bănuesc, poate, stimatele cititoare, cu vr’un «cocon tinăr», ci pur şi simplu cu dl Ib., absolvent al facultăţii de litere din Bucureşti, venit la lena spre a se deprinde cu limba şi luleaua neamţului. Pe noul romîn îl primirăm cu oare-care alaiu. Era cît p’aci să-l conduc la hotelul foarte luxos şi foarte pipărat: la ursul negru, (Zum schwar-zen Băren), unde a descins Luther (1522), Bis-marck (1892) şi — eu (1902). (Onor. p. t. public cititor e rugat a nu lua în nume de rău această gradaţie ascendentă). * * % Romînu-i mare patriot. Ne era dor de mîncare eminamente naţională : sarmale de Săcele, mămăligă panromînească. Cu multă greutate găsii făină de porumb la un deposit de bucate. Intr-o sară mă dusei în persoană la prietinul lb., spre a-1 aduce la mult dorita mămăligă. In treacăt amintesc: Amicul Ib. nu-i de loc rasă de boer, nici boer de rasă, ci fiul unui ţăran din ţara Oltului, de pe lîngă Făgăraş. înţelegeţi prin urmare, că susnumitul prietin al subsemnatului era mare amator de mămăligă, bine înţeles nu — goală. Ce surpriză 1 Nevastă-mea ne întîmpină şi cu glas mişcat ne împărtăşeşte: Mămăligă nu-î. In ultimul moment, era pe la ceasurile 8V2 sara, observase, că n-avea mestecar. Ce-i drept, a mers şi fără mămăligă, precum merge şi făi' d-o roată. A doua zi am tăiat dintr-o pădure apropiată de oraş un mămăhgar de alun şi l-am cioplit cu oare-care artă. în Germania sunt foarte multe lucruri oprite. La marginea pădurii puteai citi o poesioară scrisă pe o tablă, şi cu următorul cuprins: Pentru fie-care trecător ostenit e vr’un Ioc pe vr’o bancă, pentru fie-care ochiu e ceva de văzut, pentru urechi de auzit, pentru nas sunt flori de mirosit, pentru degete însă nu-î nimic în pădurea asta. Nemţii însă nu prevăzuseră, că are să-mi trebuiască un mămăligar. Şi-apoi la mine în calitate de romîn adevărat e uşor explicabil şi scuzabil faptul, că fără ceremonie multă mi-am tăiat un băţ de alun. * * * Peste o săptămînă îl invitai din nou la cină pe prietinul Ib. De astă-dată se ’nălţau în atmosferă aburi suri din respectabila mămăligă, întocmai ca fumul din jertfa lui Avei. D’abia aşteptam s’o gustăm. Altă mizerie! Făina fusese jicnită, mămăliga nu făcea parale. Fluerarăm a pagubă şi-n culmea indignării vorbirăm ungureşte. Hm, dacă soarta-şi ride de noi, pentru ce oare nu ne-am petrece şi noi pe socoteala altora ? Infăşurăm coşcogeamite mămăliga în gazeta socialdemocrată Jenaer Volksblatt, şi depunem pachetul pe podul rîului Saale, care desparte lena de Wenigenjena. (In treacăt o spun: pe rîul ăsta am mare necaz; valurile luî mi-au înghiţit un joben nou-nouleţ). Era noapte ’ntunecoasă, «alba lună luminînd». Felinarul dela mijlocul podului aruncă raze gălbui pe misteriosul pachet. Noi pîndeam de la distanţă pe victima — in spe. Mulţi trecură făr-a observa ceva. In fine — şi noi pufnirăm de rîs, ca nişte copii drăcoşi — în fine trece o damă, observă pachetul şi-l ia repede subsuoară vezîndu-şi de drum nu cumva s-o zăriască cine-va, c’a găsit comoara. Ce impresie-i va fi făcut mămăliga noastră exotică, nu ştiu. * * * Nici a doua încercare de a comite o mămăligă cum se cade, nu ne-a reuşit. Neamţul , zice: .toate cele bune-s trei 1 www.dacaromamca.ro Nrul 21, 1903. Luceafărul 355 Şi romînul încă nu se dă bătut cu una cu două. Cu Ib. împreună căutarăm şi găsirăm făină de porumb la alt deposit de bucate. A găsi porumb sau făina de porumb în Germania nu-î de loc lucru uşor. E bună făină Domnule? întrebăm pe negustor. — Fireşte, e un nutremînt minunat pentru Italieni şi pentru — porci! Tablou. Negustorul ne’ntreabă surprins de surprinderea noastră: suntetî d-voastră Italieni sau-nu ? Me uit la Ib. şi Ib. se uită lung la mine şi rîdem din resputeri. I esplicarăm negustorului, că nu suntem de-cît fraţi cu Italtenil, şi că pe la noi mîncă toţi oamenii cinstiţi polenta italiană şi chiar saşii, de rasă germanică, nu dispreţuesc «palukăs»-ul. Luai un kilogram şi tocmai acasă observai că făină-i necernută. Sită n-aveam. Nici gazda, nici vecinii n-aveau sită, nici nevoe de dînsa. «Cum să cernem făină? — asta-i întrebarea» ar fi zis Hanrlet în situaţia noastră. Căzui pe gînduri. «Evrika» strigai ca un al doilea Archimede, — Evrika! S-o cernem prin voalul teu de mireasă! — i zisei nevestei melv. — Asta-Î curată bătae de joc, îmi replică dînsa. — Scuză şi tu, dar nu ne rămîne decît mijlocul ăsta desperat. Aşa-i viaţa un miş-maş de poezie şi de proză. La urma urmei se’nvoî şi nevastă-mea cu ideea pe care «nevoia, mama născocirilor» mi-a sugerat-o. A reuşit de minune operaţia noastră. Eram grozav de mulţumit, că-1 pot invita pe Ib. la mămăligă din făină nejicnită şi cernută. Aşa se şi cuvenia cu adevărat, de oare-ce — ’mnea-lui nu-i nici Italian, nici .... * * * In sfîrşit ne vezurăm visul cu ochii, sau mai corect ni-1 mîncarăm cu lapte, zară şi cu brînză. De atunci mai comiserăm adese-ori mămăligă. Făina o cerneam prin poeticul voal de mireasă. O profanare, poate, dar aşa a fost să fie. Bucureşti, 24 Sept. 1903. Valens. CRONICA. Viata studenţească. Deschidem aceasta rubrică permanentă pentru a ţinea în curent pe On. public cetitor despre manifestaţiunile intelectuale şi prestaţiunile artistice vrednice de luare aminte ale studenţilor romînî de pretutindeni. Bogăţia sau sărăcia acestei cronici, prin urmare, va fi dependentă de activitatea literară şi artistică a tinerimii noastre — şi de binevoitoarele «rapoarte» ce societăţile studenţilor nostru se vor osteni să ni le trimită. Societatea «Petru Maior» din Ioc, dovedind că n’am bătut toaca la urechea surdului, a inaugurat Duminecă, în 25 Octombre n., o mişcare vrednică şi obligătoare pentru ori-ce societate studenţească. La seara de cunoştinţă «cei dela Luceafărul» au venit cu ideea că, în vederea unei autoeducaţii romîneştl, la Societatea «Petru Maior» ar trebui să se ţină disertaţiunî din domeniul literaturei şi istoriei romîne. Cîţl-va tineri, membrii ai societăţii, au găsit de nimerită ideea şi au întrupat primul punct — de ce nu şi al doilea? ori istoria naţională e de inaî puţină importanţă ? In Dumineca amintită d-1 G. Tulbure a cetit prima disertaţiune, despre «Viaţa şi activitatea lui P. Maior», povestind în liniamente generale, bine studiate, biografia şi activitatea istorică şi filologică a fruntaşului şcoalei latiniste, care cu multă bunăvoinţă împodobeşte polecra societăţii studenţilor romînî din Bpesta. Duminecă la 1 Noembre d-l G. Popp, student în drept, a cetit a 2-a conferinţă despre «Cultura naţională şi cultura străină», accen-tuînd influenţa desastruoasă a şcoalelor străine asupra spiritului romînesc şi exprimîndu-şl dorinţa, ca tinerimea universitară să caute singură suplinirea lipsurilor de care pătimeşte educaţia ei romînească. Disertaţiunea d-lui Popp a fost cu atenţiune urmărită şi cu interes discutată. * Cetim în «Răvaşul» entusiastului şi vrednicului romîn dr. E. Dăianu, că şi tinerimea universitară din Cluj a reuşit să organiseze atît corul cît şi societatea literară de acolo. Simbăta trecută (30 Octombre n.) s’a făcut un frumos început, cetindu-se poesii, schiţe şi cîntindu-se bucăţi artistice. Sperăm că stimaţii noştrii colegi vor binevoi să ne ţină în curent despre mersul societăţii lor. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1&03. "”356 In «Tribuna Poporului» din 18/31 Octombre curent, ni se spune că şi tinerimea romînă academică din Oradea-mare, voind a-şi realisa «misiunea ei socială» — aranjînd petreceri — s’a «constituit»... (în ce? Red.), alegîndu-şi un comitet esecutiv însărcinat cu trimiterea invitărilor şi cu conducerea «convenirilor». Aşteptăm veşti bune. * * * Porturi din Banat. «Asociaţiunea» s’a ocupat odată de frumoasa idee a unui album etnografic. N’avem cunoştinţă să fi făcut însă ceva pentru realisarea ei. Noi, întru cît ne permit puterile şi mijloacele, vom căuta să contribuim la întruparea acestui plan, publicînd fotografii originale din diferite ţinuturi ale Ungariei locuite de Romîni şi descriind amănunţit portul din partea locului. începem în acest număr cu reproducerea alor două fotografii, pe cari cu o deosebită amabilitate ni le-a pus la disposiţie d-1 Teodor Fili-pescu, chimist din Sarajevo, representînd portul din comuna Glogon (cercul: Panciova). In numerile viitoare vom aduce şi altele din acele părţi, cînd vom descrie şi portul. * Ne folosim de prilej pentru a ruga pe fotografii noştrii — şi pe amatori — să binevoiasă a ne pune la disposiţie ast-fel de fotografii, însoţindu-le, de explicaţiile necesare, ca ast-fel să ne putem realisa mai lesne gîndul ce ni l-am propus. * * * Monumentul lui Davila. Duminecă în 12 octombre (v) cetăţenii Bucureştiului au asistat la desvăluireastatuei generalului Dr.Carol Davila, ridicată în faţă intrării principale a Facultăţii de medicină. Statua e lucrată de sculptorul Carol Storck, avînd o înălţime de 7 metri cu pedestal cu tot. Pe soclul statuei în faţă se găseşte următoarea inscripţie: Generalul Doctor C. Davila 1828-1884. Spitalul oştireî din Mihal Vodă; Şcoala naţională de medicină şi farmacie; Şcoala veterinară; Serviciul sanitar al armatei; Serviciul sanitar al Principatelor unite; Asilul «Elena Doamna», Eforia Spitalelor civile; Şcoala de surdo-muţî; Facultatea de medicină din Bucureşti; Institutul de chemie. ■ Iniţiator, creator, organisator. 1853—1884. Aceasta e înşirarea tuturor operilor druluî Davila, pentru cari ţara lui adoptivă serbează astă-zi întruparea în bronz a memoriei lui bine meritate. Sperăm, că vom putea reproduce în unul din numerile viitoare fotografia acestei frumoase statul. * * * Concerte. Zilele trecute au luat act de două concerte gazetele noastre. Unul dat în Sibiiu de străruitoarea corporaţiune a inimoşilor meseriaşi, cari cu lăudabil zel dau pildă în rîn-duiala bunei înţelegeri, — cetei intelectualilor dela Sibiiu... La concert şi-au dat concursul d-şoara Olivia Bardossy, eminentapianistă, precum şi d-şoara Aniţa Oniţ, amîndouă bine apreciate de condeie competente. A doua prestaţiune musicală a fost la Lugoş, un centru romînesc, al cărui conducători sunt bărbaţi de inimă, cari cu multă dragoste şi chibzuinţă desvoaltă activitate pe toate terenele. Dăm cu deosebită plăcere fotografia corului dela Lugoş, condus de cunoscutul artist I. Vidu. (Acest tablou în care vedem chipul fruntaşilor noştri alături de seninele frunţi ale ţăranilor bănăţeni, dorim să fie pentru fruntaşii noştri din alte părţi un prilej de contemplaţiune...) POŞTA REDACJIEÎ. Anda. Din folklorul trimis vom alege. Te rugăm însă ca pe viitor să ne comunici numele de botez şi polecra; nu e lipsă ca şi înaintea noastră să faci pe anonimul. Ab. 1885. Poesiile sosite la redacţie le judecăm după două măsuri, cîntărim ideea şi pipăim forma. Poesia: «Auzi ce jalnic...» ca idee nu e decît o vibraţiune a vîntulul eminescian, să ’nţelege în fond, căci nu e plagiată. Strofele 1 şi 2 sunt prea de tot sinistre: «La clopotniţa pustie ţîpă buhna» etc__Strofele cele două din urmă sînt mal succese. De alt-fel poesiel nu-I lipsesc unele note de comparaţie nemerită. Noi nu putem stăvili pornirile individuale, însă întru cît aceste să pot mlădia, riscăm un sfat: Să lăsăm odată pustiei rostul tînguelnic al plînsulul leneş, să devenim sprinteni, rumeni şi limpezi Ia rânduielile minţel, Iar Nirvana s’o lăsăm s’o ducă Tîrnava... Omega. Cele cîte-va versuri ce ne-al trimis sînt bunicele. Să ’nţelege vedem şi greutăţile începutului ivindu-se pe-aicî colea, decît sunt şire frumoase, imagini drăguţe. Nu sînt însă, concise ca formă, ca ritm, rimă şi stil. E inacceptabil în orl-ce împrejurare: vătft (în loc de văzut) etc. Şi e pagubă a banalisa o strofă, care începe destul de frumos: Ori doar porţi în ochiţi noaptea, Făr’o geană de lumină ... Cu şirul: Şi zîmbeştl cochet, demonic etc. Te rugăm a mal scrie şi în viitor şi a ne mal trimite. Bihoreanul. Corespondenţa dvoastră o transpunem comitetului societăţii P. Maior din loc, care v’a lua act cu bunăvoinţă de dorinţa dvoastră. Nola. Dintre versurile ce ne sosesc zilnic la redacţie, cele trei poesiî ale dtale sunt singurele, cari să apropie mal mult de nivoul lucrurilor bune, ca concepţie şi ca formă. Mal al lipsă de eserciţiu technic şi de puţină ciselare a limbel. Poesia «E toamnă» e superioară celorlalte. Sunt în ea strofe de toată frumseţa, cari ne îndreptăţesc să aşteptăm lucruri bune dela dta. Cred că nu te superi dacă nu le publicăm aceste, aşteptăm şi mal bune. Şef*redactor: Red.-resp. flLE^flRDRCI CIURfl. OCTAVIflN GOGfi. Editura Tipografiei «Poporul Român». REDACŢIA: ADMINISTRAŢIA : Strada Zoldfa 13. Strada Vorosmarty 60/'a. «Tipografia PoporulWWW'dflCrtromaniCa-rQtrada Vorosmarly Nr. 60a.