o Rei/isp UTeRARfl fipare în 1 şi 15 a fie-căreT luni. Preţul unu” exemplar 45 banî. Pentru România ... 60 banT. finul II.: Nrul 20 „NAŢIONAL" Şl In nriî 66—68 al „Deşteptării d. Ge-orge Tofan din Suceava ocupîndu-se de broşura mea „Eminescu şi Coşbuc“, interpretează greşit capitolul „Momentul naţional*', cînd îmi reproşează că nu recunosc naţionalismul lui Eminescu, şi şi că aş avea cu totul altă părere dacă cercetarea mea s’ar fi estins şi asupra „Posthumelor**. Premiţînd ceea-ce recunoşteam şi în prefaţa broşureî mele, că adecă „Postu-mele“ ni-1 presintă pe Eminescu în lumină cu totul noauă, trebue să lămuresc ceea-ce opuneam în capitolul amintit. N’am tras la îndoială naţionalismul lui Eminescu. lată ce am scris d. e. la pag. 102, apreţiînd „Doina". Cînd Eminescu şi-a cetit „Doina" într’o întrunire a „Junimeî" cei de faţă l-au îmbrăţişat cu toţii. Intr’adevăr aceasta poesie e de ajuns să-l ridice de-asupra naţionalismului lui Alexandri şi a lui Murăşanu. Filosoful sceptic, care nu crede în nimic, şi nu are nici cea mai mică forţă de resistenţă la aparenţă — în fond are o inimă aşa de sensibilă, o dragoste de neam aşa de adîncâ. Sufletul lui mare, scîrbit de trasele sforăitoare ale epigonilor, vînători de ieftină glorie, re-mîne, în aparenţă, indifrent la orî-ce manifestaţie de caracter naţional, pentru NAŢIONALIST ca în adîncul inimii sale, iubească cu atât mai mult pe acest popor viguros şi nenorocit, pe care străinii îl storc pînă la măduvă, iar al lui îl înşală, folosin-du-1 drept mijloc pentru înălţarea lor personală". Cred că am vorbit destul de limpede. Alt-ceva spuneam eu însă acolo. Am făcut adecă deosebire între „naţional" şi „naţionalist". Coşbuc poetul poporului e naţional; Eminescu, poetul clasei culte, e naţionalist. „Poetul-ţăran (pag. 103) este prea naţional in toate fibrele lui, decît să mai aibă nevoie a fi şi naţionalist. Numai inteligenţa e naţionalistă. Crescuţi în străinătate, îndopaţi de teorii şi de artă străină, ne apropriem fără să ne dăm seama atîtea idei şi atîtea sentimente străine, încît reîntorşî in sinul poporului, constatăm cu mirare, cît de mult ne-am îndepărtat de dînsul ne evocă adevăratele nostre sentimente — sentimente peste cari rafineria străinismelor îşi aruncase deja vălul — ne prinde aşa”o dragoste pentru poporul din al cărui sin ne-am ridicat, pentru ca să-l dăm aproape uitării, indată-ce ne-au crescut aripile . . . „Naţionalismul poporului este orga- www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 319 nic... naţionalismul inteliginţiî are însă şi genesa sa artificială...“ Eminescu e naţionalist. Volumele mal noauă contribue întru a arăta in maî plină lumină aceasta însuşire a poetului, fără a ne putea Insă clătina convingerea, că adecă Eminescu nu este un poet naţional. Alt-cum stăm cu Coşbuc. Coşbuc a fost cel mal naţional poet al nostru. Bineînţeles: a fost! In poesiile lui Coşbuc al nostru nu vom afla nicl-cînd, Ode pe tema naţionalismului. „Fără îndoială poporul îşi cîntă cu multă dragoste eroii şi eveminentele maî însemnate (pag. 103), dar în toate aceste creaţii nota epică este predominantă (balade) fără a insista asupra sentimentului naţional, care pentru popor este un lucru de sine înţeles", (p. 105). D. Gherea însă a spus un mare adevăr, cînd îşi esprima îndoiala asupra viitoarei sorţi a poetuluî-ţăran ajuns in capitală. Şi iată că azi, abia după un deceniu Coşbuc nu mai e naţional, ci s’a făcut „naţionalist" de-a binele. Creaţiile lui din popor nu maî sînt aşa pline de vigoare, nu maî au puterea sugestivă de odată. Coşbuc însuşi seplingea în o vreme, că miseria îl sileşte să făurească „Ode". Acum, că soartea i s’a intors spre bine, am vrea să ştim, ce lipsă e să publice „Albina" de pildă, aproape in fie-care număr cîte o poesie „patriotică" cu semnătură lui Coşbuc ? Pentru a rima cîte-va fraze patriotice nu e nevoe să recurgi de-a dreptul la Coşbuc, nici chiar pe motivul că „cei mal de seamă scriitori ai noştri au pornit, de un timp ncoace un fel de operă de salvare".1) Talente technice avem aşa de multe astă-zi, jertfească-î pe aceştia trebuinţelor poporului, căci literatura şi aşa nu le are grija; dar este o greşală de neiertat să jertfesc! (chiar şi pentru un scop aşa de frumos) talentul unul Coşbuc, cînd el aparţine fericiţilor „rari nantes", ce răsar poate numai odată în veac, de-asupra vălmăşagului mediocrităţilor. Al. Clura. 9 Sămănătorul, nr. 25. 0 saxva. ^\}ln cenA oclrllor aVoaslru ^ulx s^rnl s’a ’gogorll s’Ş’ce mine, lumea ml-e mal Arag' acuma qW gmAurlle mar semne. A. Qjn ci\as ’.mi Vettvu.ă un u osana sulAlm şl s^lnl, d£j\n\\nA un Imn Aumne^elru ^e line Araga mea \e cml i£ăcl \n ^lura \a s’allnlă U 91s a\ noţ\llor Ae 9ară, (L)n ocV\ — melancolia Aulce nne\ rugăciuni Ae sară. ^)\-al\\ Ae clară şl ’n\eleasă ^I^l-e lama su^lelulul lău, G^n cil mal mull să le lucească ^(’ar $1 \n slare — umnexeu. iCotnellu Cţţ\o\io^anu. www.dacQromanica.ro 320 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. PAGINI PIN TRECUT. Ioan Inocentiu Klein. (12 scrisori inedite.) (Urmare.) în a treia scrisoare, cu data de 23 Septembre 1758, episcopul Klein, adresîndu-se către ministrul Kaunitz, spune că i este foarte greu să-l supere de atîtea ori, prin desele lui cereri, mai ales că nu-1 obligase mai înainte prin vre-un serviciu din parte-i. Dar nevoia, zice el, nu cunoaşte limite, ea înfrînge une-ori chiar legea, ceea-ce cu părere de rău o vede şi la el.1 Roagă apoi pe ministru cu toată politeţa cuvenită să ia dispoziţiuni referitoare la plata pensiunel lui de oare-ce termenul fixat2 trecuse de mult. în a patra scrisoare cu data de 19 Maiu 1759, fără preambul, episcopul spune că la 3 Maiu în cestiunea pensiunei ce i s’a aprobat din timpul resignaţiunei episcopatului, nu a primit nici un răspuns. Se teme ca să nu fi ofensat cum-va pe ministru, lucru care e în afară cu totul de intenţiunea lui. De l-ar fi ofensat într’adevăr cum-va, îl roagă să-î treacă cu vederea acest lucru, atribuindu-1 «non meae voluntati, sed potius infirmităţi meae», să nu-şî retragă ministrul bună-voinţa ce a arătat faţă cu el şi să facă dispoziţiunile referitoare la pensia ce aşteaptă, sau cel puţin să aibă bunăvoinţa de a-1 încunoştinţa unde să se îndrepte ca să se informeze. Şi cum şi cel-l’alt semestru s’a apropiat roagă pe ministru ca să ia dispo-ziţiune şi cu privire la acel semestru ca să nu-1 mai supere de atîtea ori.3 Declaraţiunea ce urmează că episcopul nu are ce să zălogească pentru susţinerea vieţii sale,4 ne arată care era starea materială a episcopului Klein în acel timp. în a cincea scrisoare, cu data de 8 Iulie 1761, episcopul, după ce spune că întîiul termen (14 Februarie) al primirei pensiunei a trecut de mult şi că cel-lalt (14 August) e aproape, constrîns de nevoie5 6 nu poate evita d’a nu incomoda pe ministru prin această scrisoare, deşi îl ştie ocupat în alte cestiuni foarte importante0 şi a-1 ruga ca să-i trimeată pensiunea ca nu cum-va 1 «Ast cum necesitas nonunquam etiam legem frangit. quod in me quoque dolenter experior». 2 «Cum terminus 14 Augusti praeter irit». 3 Sed debitam quam expecto pensionis dispositionem facere, vel saltem ubi pulsare et quaerere debeam me instruere gratiose non dedignetur; et cum jam aliud semestre appropinquet, pro quo etiam supplico, si pos-sibile fuerit, me Excelentiam Vestram toties molestem». 4 «A quid pro vitae meae sustentationem oppignorem non habeo». 5 «Necessitate adstrictus non possum evitare, quin Excelentiam Vestram, licet non ignorem maximis negotiis occupatam praesentibus incomodem». 6 Pe atunc Austria era ocupată cu răsbolul forţat de lipsă1 să fie constrîns de-a incomoda pe Excelenţa Sa încă odată. A şasea scrisoare cu data de 1 Maiu 1762 e ceva mai aspră. Se vede că episcopul amărît de atîtea temporizări fu nevoit să schimbe tonul. De aceea de data aceasta scrie ministrului Kaunitz ca să bine-voiască a îşi aduce aminte ce fel Majestatea Sa Sacratissimă, cu vorba Sa regească, pe vremea renunţării la episcopatul lui de Făgăraş, l-a asigurat pe el, prin ministrul plenipotenţiar împărătesc de atunci pe lingă scaunul pontifical, de anticiparea în tot-d’a-una a pensioarei destinată lui cît va trăi.® Roagă apoi pe ministru ca să dispozeze cît mai curînd (quam primum) trimiterea pensiei. Scrisoarea a şaptea e din 13 Noembre acelaş an 1762. Episcopul, după scrisoarea de mai sus din 1 Maiu — tot în aceiaşi cestiune: în continua întîrziere a plăţii pensioarei (pensiun-cula) cum o numeşte el — mai trimesese şi o a doua scrisoare (—care nu ni s’a păstrat—), dar fără să capete vre-un rezultat favorabil. Atunci el la 13 Noembre pentru a treia oară scrie la Viena, spunînd câ după ce nu a primit nimic pe cele 10 luni deja trecute, nu mai are cu ce să subziste mai departe căci nici ca împrumut nu mai poate găsi mai mult.0 La această scrisoare sau mai bine zis la cele 3 scrisori în aceiaşi cestiune, ni s’a păstrat şi răspunsul ce i s’a dat episcopului de la curte, răspuns curios şi prin scurtimea şi prin motivul ce-1 invoacă ca justificare a întîrzierii plăţii pensiei până atunci la 20 Decembre, cînd trebuia să i se plătească deja jumătate la 14 Februarie şi cea-l’altă jumătate la 14 August, anume : motivul e că s’a mutat colegiul cameral, par’că mutarea avea să ţină aproape un an, din Februarie şi până în Decembre. Cum vedem dar, anul 1762 culminează în ceea-ce priveşte regularitatea cu care era plătit bietul episcop tefugiat în Roma. Trebuia să scrie 3 scrisori şi să se roage mult, pînă ce în sfirşit tocmai la finea anului să i se răspundă 7 Ne indigentiâ pulsus cogar etiam alia vice Excelentiam Vestram incommodare. 8 «Meminisse Excelentia Vestra gratiose dignietur, qualiter Sua Majestas Sacratissima, me tempore resig-nationis episcopatus tunm mei Fogarasiensis de antici-panda semper pensiuncula mihi ad dies vitae reservata, per suum ministruni tune apud banc aulam pontificiam plenipotentiarium verbo regio Clementissime assecu-râsse». - 8 «Nam praeteritis jamjam decern mensibus a quo nihil perceperim, non possum ulterius subsistere cum nec Ltuş_amplius invenire valeo». Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 321 că i se va trimite. Un an întreg aproape trecuse fără să i se dea ceva măcar episcopului din ceea-ce după tot dreptul se cuvenia să i se dea. Ne putem deci lesne închipui cam cum trebue să fi trăit şi cît de greu o va fi dus în acest timp episcopul. A trebuit fără îndoială să contracteze datorii ca să poată trăi. Lucrul acesta reiese din scrisoarea următoare. A opta scrisoare e cu data de 4 Iunie 1763. Aci episcopul spune că din cauza marei întîrzieri din anul trecut a fost silit să facă datorii, să se împrumute pe unde a găsit, aşa că primind banii şi satisfăcînd pe creditori foarte puţin i a mai rămas1 şi din această cauză e constrîns să se adreseze din nou la ministru ca să i se trimeată pensia cît mai curînd posibil (maturius quantum possibile fuerit). Scrisoarea a noua e cu data de 22 Octombre 1763. Ceea-ce s’a petrecut în anul 1762, cu trimiterea banilor episcopului, se repetă şi în acest an. în scrisoarea aceasta episcopul spune că nu a primit nimic pe cele 9 luni deja trecute;2 adăogînd că în acele părţi aşa de mult a crescut preţul celor necesare pentru viaţă încît se fac mişcări şi revoluţiunî în popor. Spune apoi că numai Dumnezeu singur ştie, şi îşi permite să o facă cunoscut şi Excelenţei Sale, ministrului, ce fel e constrîns să ducă acea viaţă nenorocită şi plină de mizerii.3 Roaga apoi iar a i se trimite cît mai curînd (quam primum). Scrisoarea a zecea are data de 9 Iunie 1764. Această scrisoare se deosibeşte de cele de pînă aci şi prin acea că e cu mult mai voluminoasă, dar şi prin coprins, care iese oare-cum din cadrul celor anterioare, şi atinge cu totul o altă cestiune, de cît acea a vecinie întîrziateî sale pensiuni: scrisoarea a zecea, în cîte-va cuvtnte, e o călduroasă rugăminte pe care Klein o face către Kaunitz ca acesta să intervină la împărăteasă spre a-i acorda iertare cum şi de a-i îngădui să vină la Viena. Ce l’a îndemnat atunci pe episcop să facă această intervenire? Lucrul îşi găseşte lesne explicaţia sa, dacă ne gîndim că succesorul său pe scaunul epis-eopal, Petru Paul Aron, murise deja din Februarie 1774, aşa ca în Iunie cînd Klein, scria această scrisoare, ştia fără îndoială de vacanţa scaunului episcopal. El spera deci că obţinînd iertare de la Curtea din Viena o să poată ajunge iarăşi pe scaunul episcopal, la care fusese silit să abzică. Şi este scrisă cu multă însufleţire această scrisoare. Aşa el începe ast-fel: «Se bucură şi 1 «Quia dicta pensio longo tempore tardaverat, hoc intervalto contraxeram debita, qua dein percepta, satis-factis creditoribus, exiguum quid mihi superfuit». 2 «Per novem meuses jam effluxos nihil ex mea nota pensione perceperim». 3 «Solus Deus novit et benignltati Excelentiae Vestrae considerandum permitto, qualiter hauc aeruninosam et miseriis plenain vitam ducere cogar». saltă întreaga Europă, mai pre sus de toţi insă ne bucurăm şi săltăm noi supuşii cei mal credincioşi ai Majestăţilor Lor Sacratissime din cauza şi cu prilejul alegerei şi încoronării ca rege al Romanilor a fiului Său prea iubit şi al nostru prea blînd principe, pe care rugăm din toată inima provedinţa divină să-i dea o viaţă foarte lungă şi foarte fericită şi să-l facă să perpetueze coroana imperială în această prea strălucită casă». După acest exordiu episcopul se adresează către Kaunitz spunînd că el ştie că la atari ocaziuni mulţi obţin multe favoruri, numai el nu, şi nu din altă pricină, ci numai pentru că zace, ca acel slăbănog, din Scriptură, la scăldătoarea oilor, neavînd un om, care să-l arunce la picioarele Majestăţilor Lor.4 Roagă apoi pe ministru, ca unul ce se bucură de mare trecere înaintea Majestăţilor Lor ca să zică în favoarea lui un cuvint atît de însemnat (Santum que verbum dicere), să mijlocească pentru el. Episcopul face apoi un pas mai departe. El cere ca să i se dea voie să plece din Roma şi să vină Ia Viena. Lucrul acesta îl spune el îmbrăcat cu totul sub o altă formă şi anume sub acea a unei dorinţe mari de-a vedea şi faţa Majestăţilor Lor.5 Roagă apoi pe Majestăţile Lor ca să-l ierte : să-î arate faţa împăcată;® iar dacă cred că el merită a fi pedepsit şi încă şi cu cel mai aspru blciu, el se declară că e gata să îşi plece cu umilinţă grumazii, să îşi acopere faţa cu degetele şi să nu se plingă de loc. Revenind din nou la Kaunitz, îl roagă iar să zică pentru el un cuvînt Majestăţilor Lor: Excellentia Vestra dicenfe pro me unum verbum suis Majestatibus, Făgădueşte în cele din urmă uitare mai ales a tuturor acelora, ce s’au făcut în contra lui de fratele lui.7 Aci cred că nu poate fi vorba de cît de oare-carî neajunsuri ce i s’au făcut de al său frate întru Christos, episcopul Petru Paul Aron. Epistola termină cu rugăciunea d’a i se trimite pensia mai regulat ca anul trecut, mai ales că atunci cum spune el o mare scumpete se făcuse în toată Italia, cum şi d’a i se da un răspuns favorabil la cele de mai sus. Răspunsul, ce i s’a dat episcopului de ministru la scrisoarea de mai sus, ni s’a păstrat. EI datează din 20 Iulie 1764. Scurt şi simplu ministrul i spune că plecarea din Roma şi în- 4 Enimvero aliter gaudium meum non completur, nisi videro et desideratissimas facies meorum Augustissi-morum Dominorum. 5 «Excelentisime Domine, scio his gloriosis circum-stantiis multos multas obţinere gratias, solum modo in-dignitas mea priva est, non aliam ob causam, nisi quod jaceam tanquam iile infirmus ad probaticam, liominem non liabeus, quî me ad pedes suarum Majestatem pro-jiciat». 0 «Clementissimarum Majestatuni vuitum mihi placa-biiem reddat». 7 «Obiivio nimirum eorum omnium, quar adversus nos a fratre nostro comissa sunt». www.dacQFomanica.ro 322 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. toarcerea în patrie a episcopului nu i pare de loc a fi oportună şi că se teme cum că prin cererea unul ast-fel de lucru dela Curte mal mult o să vatăme propriile sale interese de cît o să le servească.1 Scrisoarea a unsprezecea a episcopului poartă data de 18 August 1764. Ea e o preîntîmpinare a răspunsului de mal sus, ce i s’a trimis de ministru. Episcopul spune că nu atît s’a rugat pentru întoarcerea în patrie — pentru care încă ar milita şi momentul şi raţiuni liotărîtoare şi motive — ci mal mult s’a rugat pentru permisiunea de a veni la Curtea imperială.2 «Excelenta Voastră spune că nu e timpul oportun, dacă nu acum, cînd ?» Episcopul crede că tocmai acum e ocaziunea bine-venită, cînd toţi saltă de bucurie cu prilejul alegerel şi incoionărel de rege al Romanilor a fiului prea iubit al Majestă-ţilor şi cînd diferite gratii se împart. Dacă cu el se face într’alt fel apoi aceasta nu provine decît din cauza acelora, cari mă ponegresc şi mă urăsc cu ură duşmănoasă. Dar cel ce se bucură de ruina altuia nu va rămînea ne pedepsit. .n restul scrisoarel episcopul revine iar la cestiunea «pensioarei» lui. Spune cum că ştie că pensia lui va fi neatinsă de orî-ce sarcină. Se vede că cel dela Viena voiau să-i mai ciupească ceva. Pe urmă spune că aceasta avea să i se plătească la Roma după asiguraţiunea regească, sau unde s’ar afla petrecînd, după bula papală dată lui cu privire la menţinerea pensiune!. Zice că chitanţă de primirea banilor a dat regulat unde şi cînd ’i-a primit; dor ca să trimeată chitanţă la Viena că a primit banii, pe cari nu i primise, aceasta nu o va face. Mult încercatul episcop se vede că se temea 1 «Discessus tamen Roma, et in palriam reditus mihi videtur minus modo opportunus, vereorque, ne hujus facullatis petitio Illustrissimae et Reverendissimae Vestrae rebus magis posset obesse quam prodesse>. ! «Quamvis non pro reditu inpatriam, (pro quo etiam non parvi momenti, nec contemptibiles rationes et motiva militarent sed pro muuc duntaxat ad Augustissimam Aulam supplicaveram». de mistificări. Roagă la urmă că dacă nu i se dă anticipativ precum s’a tratat şi s’a promis formal în scris, cel puţin să bine-voiască a ’i-o trimite de aci înainte şi după termenul cuvenit la început, sau şi mal tîrziu (posticipate). Scrisoarea a douăsprezecea şi ultima cu data de 12 Septembre 1764 este o felicitare pe care episcopul Klein o face lui Kaunitz cu ocaziunea ridicăreî acestuia la demnitatea de principe. * Cînd cine-va cunoaşte acum coprinsul acestor scrisori, chiar numai aşa sumar cum am fâcut’o noi în această scurtă dare de seamă despre ele, i va fi lesne să desprindă punctele mal însemnate cari rezultă din aceste 12 scrisori şi cari se pot reduce la cele ce urmează : Episcopul Klein cît timp trebui să trăiască în Roma, după renunţarea la scaunul său episcopesc a dus’o foarte greu, avînd să se lupte cu multe greutăţi, provenite unele din cauza şicanelor şi întîrzierel ce se făcea cu prilejul trimitere! pensiunel, pe care nu rar se întîmpla să o primească după 9 sau şi 10 luni de întîrziere, altele din cauza suferinţelor sale corporale, cari — poate — că erau o urmare a traiului său amărît şi din greu. Faţă cu o ast-fel de stare de lucruri, el era nemulţumit, — şi nici nu se putea să fie într’alt fel, — cu starea lui de prezent, şi doria o alta mal bună, un alt-fel de viitor, o iertare dela Curte şi la urmă poate şi o redintegrare pe scaunul episcopal pe care fusese silit să-l părăsească ceea-ce, cum văzurăm, a şi încercat’o după moartea lui Petru Paul Aron, profitînd şi de prilejul încoronărel lui Iosif II de împărat roman. Dar episcopul Klein dăduse prea mult de lucru miniştrilor dela Curte şi supărase prea mult pe împărăteasa Maria Teresa, ca să mal poată fi vorba despre o iertare a lui. Trebui deci ca el să rămînă, conform voinţei celor Atot-puternici, tot în Roma, în exil, pînă ce îşi dădu obştescul sfîrşit el care se sacrificase pentru o cauză sfîntă: binele bisericeî şi poporului său. Viena, Octonibre 1903, N. Dobrescu. www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 323 ÎNDOIALA SCEPTICĂ Şl CEA METODICĂ (SAO CARTESIANĂ). Studiu filosofic de Valentin Bude. Suma opiniilor e un amalgam de erori şi adevăruri. Erorile sunt în mal mare doză; se pare, că ele-s elementul indispensabil din spiritul omenesc. E atîta nesiguranţă şi varietate în opinii, în cît îţi vine une-orî, să nu mai crezi nimic şi să nu te mal încrezî în nimeni. «Ce ştiu eu?» ziceau cu modestie Pascal, Montaigne etc. «Ce nu ştiu eu?» au zis tot-d’a-una şi pretutindeni doctorii gravi, cu pretenţii absurde şi ridicole de infalibilitate. Uuui astfel de doctor i putem aplica epigrama: Discuţi orce, cu or-şi-cine. «Eu am dreptate !> strigi cit şapte, Dar papa-I papă şi greşeşte, Cu-atît mal mult un papă-lapte! Da, au fost indivizi, cari cu o ’ndrăsneală vecină de obrăznicie discutau «de omni res-cibili». Cît de simpatică este însă «docta ignoraniia» a lui Socrat a lui Nico-laus Cusanus, care a scris un volum cu titlul acesta, mai departe a lui Dubois-Reymond, cel cu discursul: Ignorabimus! «Atît ştiu, că nu ştiu nimic», fraza favorită a lui Socrat, ar parafraza-o ast-fel scepticul: Atît e sigur, că nimic nu-î sigur. Adevărul e rar, sau mai corect: foarte rar îl găsim pur. N’am spus nimic nou cu asta. Găsim Adevărul răspîndit în diferite doze la toate rasele la toate şcolile filosofice din toţi secolii «luminaţi». Adevărul nu-i monopolul unui singur individ, fie acesta cît de genial, aibă acesta minte cît de cuprinzătoare şi de pătrunzătoare! E greu a izola adevărul de ingredientele, cu cari se află ’n aliaj. In resumat, să află ’n mintea omenească imensă cantitate de prejudecăţi, erori, ilusiî. Esistă incertitudine, deşi se esagerează. Raţiunea, deşi nu-î infalibilă, e totuşi capabilă de a concepe adevărul; trebue să vedem răul, să-l signalăm cu îndrăs-neală, făr’ a ne pierde curajul şi speranţa. Ce-i de făcut în chao-sul de erori? Cum să ne preser-văm de contactul periculos al lor ? Ce dietă să impunem spiritului nostru? E vr-un mijloc pentru înlăturarea şi distrugerea multor opinii pe cît de absurde, pe atît de răspîndite? Da, acel preţios mijloc este îndoiala. «Sunt atîtea filosofii, zice Descartes, clţî filosofi ; aceleiaşi probleme i se dau diferite soluţiunî;» nu-iînfilo-sofie nici o chestie necontestată, deci neîndoioasă. In toate epocile filosofice, a existat o strînsă legătură între filosofie şi metafizică de o parte şi între ştiinţe de alta. Mai ales sciinţele noologice au fost adesea în rău influenţate de concepţiile greşite ale unor mari sisteme filosofico-metafizice. Deci e legitimă conclusia lui Descartes: De omnibus dubitandum. Asta i-a fost deviza pentru o însemnată parte a vieţii. Cartesius, retras în singurătate, liber de griji şi de preocupări prozaice, medita adine, deşi era soldat pe-atuncî, reforma spiritului omenesc: «Locuitorii din Amsterdam nu mă neliniştesc nici cît arborii dintr’o pădure». ZAHARIA BÂRSAN. www.dacQFomanica.ro 324 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. El debută prin îndoială. Eroică fu munca lui: deslipirea cu desăvîr-şire de prevenţii, prejudecăţi, erori, prin îndoială şi examinare severă. Ar fi gravă confusie, de s’ar crede identică îndoala lui Descartes cu îndoiala sceptică a lui Pyrrhon, Sextus Empiricus, Aenesidem, Bayle: «advocatul general al scepticismului» după expresia lui Voltaire. îndoiala lui Descartes e metodă, care duce la adevăr; cea sceptică e doctrină, e sistem, ce pretinde a fi adevărul însuşi. Descartes s’a ’ndoit, a examinat, a crezut unele lucruri, le-a respins pe altele. Scepticii examinau, puneau totul la ’ndoială şi nu mal credeau nimic. îndoiala lor e o conclusie. După ce al plutit pe marea îndoelil, e bine să ajungi în port: certitudinea, căci «e mal mare perfecţie a cunoaşte, decît a te îndoi», (v. Discours sur la măthode). Descartes parcurge drumul acesta: 1. îndoala; 2. examinarea, cercetarea; 3. credinţa, necredinţa; scepticii însă parcurg aceleaşi 3 stadii, dar în sens invers. Cartesius a ridicat îndoiala la rangul de metodă, drum spre adevăr, ceeace e foarte mult: «e mal importantă cercetarea decît chiar posesia adevărului». Lessing. îndoiala e neplăcută, penibilă, aduce în mod inevitabil după sine cercetarea, aceasta produce ştiinţa şi în fine aceasta din urmă e o principală causă a progresului. (Argumentarea lui Buckle). îndoiala luată drept metodă, mijloc e legitimă, credem noi, pe cînd a-ţi propune îndoiala ca scop suprem, ca ultim resultat al cercetării, e absurd, e trist şi periculos. «I skepsis» a lui Sextus Empiricus e polul opus îndoeleî melodice cartesiane. Cea dintîi desperă de putinţa de a cîştiga adevărul, cea de-a doua tinde spre adevăr; «I skepsis» dărîmă toate cunoştinţele declarîndu-le nesigure, variabile, cea de-a doua îndoială dărîmă ce-I drept şi ea foarte multe opinii, dar nu pe toate, şi-apol reconstrueşte. Scepticii: Bayle, Voltaire sunt nişte Vitruviî aî ruinei, Descartes avea planul să distrugă mal toate opiniile în spiritul său, apoi să reconstruească totul, dar pe baze neclintite. Filosofia lui e cel puţin tot aşa de dogmatică, precum e şi aceea a altor mari filosofi. El a renunţat provisoriu la opinii, nu la noţiuni, pe cari le conservă. Se abţinu dela judecăţi, credinţe — deocamdată. îndoiala cartesiană sau metodică am putea-o numi dogmatică, făr-a comife o contradictio in adjecto. Examinarea şi îndoiala sunt sau ar trebui să fie cele două sentinele neadormite Ia poarta inteligenţei, două sentinele cu menirea de a opri intrarea opiniilor greşite. «Ce nu face un bancher, pentru a examina banii, ce-I primeşte ?» Se ’ntreabă Epictet. Foloseşte atîtea simţuri: vederea, pipăitul, anzul. Nu să mulţumeşte a face, să sune o piesă odată, de două ori... E vorba însă de raţiunea noastră, e vorba de examinarea opiniilor, aici suntem leneşi, negligenţî, nepăsători». Spre a nu permite sofismelor, paralogisme-lor, prejudecăţilor, ilusiilor a se strecura în spiritul nostru să ne ’ndoim ex professo, să examinăm serios, şi numai după aceste operaţii prealabile să credem sau să rămînem increduli. Să nu luăm de bani buni or-ce ne-ar spune or-cine. Vom ajunge ast-fel la un dogmatism limitat, dar legitim şi positiv. E just, să debuteze filosoful prin îndoială (provisorie) aşa făcu Descartes, între alţii mulţi, ar fi însă trist pentru cugetător, să termine prin îndoiala definitivă şi irevocabilă, cum pretind scepticii de meserie. www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 325 EMERIC MAPÂCH. - TRAGEDIA OMULUI. Trad. de Octavian Goga. TABLOUL IV. (In Egipet. Şală mare, spaţioasă. Adam tînăr, represen-tînd pe Faraon, stă pe tron. Lucifer ministrul Iul Faraon. La distanţă gardă strălucitoare. In fund sclavii muncesţ la clădirea unei piramide, sttnd subt porunca îngrijitorilor înarmaţi cu bice. Ziua). Lucifer. Mărite Domni Norodul îngrijat, Ce fericit murire-ar pentru tine, întreabă-se de taina ce ’ntristează Măritul chip pe tronul tău de auri De ce jertfeşti al zilei dulce farmec, Al nopţilor molatec joc de vise Şi nu Iaşi grija planurilor tale Pe umerii de sclav, cum se cuvine? — Cînd ale tale sînt pe lumea asta Întreagă slava, cinstea şi domnia Şi voluptatea omului supusă. Stăpîn îţi zic comori din ţări o mie Şi florile tie-ţl deschid potirul Şi roada lor bogată ţi-ţî rodeşte. Oftatul dulce ţie ţi-1 trimite, Plăpîndul chip a sute de fecioare: Chipul bălai cu ochi rătăcitori, Perdu{I, duloşl —: o blindă arătare... Şi oacheşa cu buza încleştată Cu patima păgînă ’n ochi aprinsă, A tale sînt. — în ochii tăi li-e soartea Şi simt şi cred c’ajunsă li-e chemarea Vr’o două clipe-odată ’nseninîndu-ţl 1 Adam. în pieptul meu nu le găsesc răsunet! De silă-mi vin — o poruncită dare! Nu braţul meu, nu lupta mea le-aduce. — Dar lucrul ăst ce ’nalţă-se măreţ, Credinţă port, că va deschide calea Măririi mele, gloriei eterne... Va preaslăvi şi firea mălestria-I Şi mii de ani îmi vor purta cuvîntul! — Braţul de om ca Domnu-I mal puternic 1 Lucifer. Şi totuşi uite, inima nu-’tî spune, Că gîndul ăst, te fericeşte Doamne? Lucifer. Dar’ dac’odat, vedea-vel şi tu însuţi, Că gloria-I un joc nătîng de-o clipă? Adam. Nu cred ce zicll Lucifer. Şi dac’a fi? Adam. M’aş prăpădi, Lăsînd blăstăm de moştenire lumii... Lucifer. Nu vel muri, deşi aşa va fi, începi din nou, cu vechia ta ispravă. (Dintre sclavii lucrători unul într’atîta e bătut cu biciul, încît acest vălerîndu-se fuge urmat de îngrijitori, pini înaintea tronului, unde cade.) Sclavul. Ajută-mî Doamne! (Eva, ca femee a sclavului răsare dintre muncitori ţi-pînd, si îşi îmbrăţişează bărbatul.) Eva. Ruga ţi-e'nzadar! Durerii noastre el n’a fost părtaş. Nu ne’nţelege. — Prea e slab oftatul Şi tronu 'nalt! — Pe mine să mă chemi, Cu trupul meu te-acoper, eu iubitei Adam. (Sbirilor, cari vor să tîrască afară pe sclav şi nevasta Iul.) în lături voi! Lăsaţi-I, şi vă duceţi! (Sbiril se duc.) A străbătut necunoscut fior în inimă-mi! Femela asta cine-I, Ce-I farmecul, ce’nlăntule făptura-mi, De chipul el, ce zace în ţărînă 1 (Se ridică.) Adam. în inimă? — Nemărginit mi-e golul, Lucifer. Dar’ taina mea norodul să n’o ştie: Mal Iat’un fir din tortul de palangen, Nu m’ar slăvi în clipa cînd mă plîngewww.dacatomaaicaifttîs te-a ’raprejmuit stăpînu-ţl, 326 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. Să-tl vină ’n minte firea de omidă, Cînd încrezut, ca flutur vrei să sbori. Dar firul ăst ce-î subţirel, e tare, Tu 1-aî văzut, alunecă-mi din mînă, Nu pot să-l rup... Adam. (Pogorînd treptele tronului.) Nici să n’o faci! Nu vreau. Năcăjitor dar dulce e ’n năcazu-i. Lucifer. Dar n’are rost, un Domn şi înţelept Să-I fie sclav... Adam. Deci spune-mi ce să fac? Lucifer. Tăgăduirea minţii tale reci, Să ’ngroape rostul ăstui fir ascuns: Materia să rîdă şi puterea! Adam. Nu pot să rîd, nici să tăgăduiesc. Eva. SI ai să-ţi opresc şiroaiele de sînge, Iubitul meu! Ţi-e greu? Te doare,—spune-mi! Sclavul. Mi-e grea viaţa, scurtă mi-e durerea!... Eva. O, nu! Atunci pîn’ azi de ce-aî trăit, Acum să mori, în ciasul întîlnireî ?... Sclavul. La ce e traiul bietului sărac? Să ducă stînci în braţ la piramidă, Să dea urmaş de jug viitorimel, Şi-apoî să moară — miîa pentru unul! Adam. Ah Lucifer, ce grai înfricoşat! Lucifer. Nebuuul glas, al omului ce moare... Adam. Oar’ ce spunea? Lucifer. Mărite Domn, ce-’ţi pasă? în adevăr pot zice e minune, — Pe lume-acum, c’un sclav e mai puţin! Eva. Ţii număr ţi-e, dar mii o lume 'mi moare! O vai, de-acum cin’ m’a iubi pe mine? Sclavul. Eu nu mai mult. Pe veci mă uită dragă! (Moare.) Adam. Te voiu iubi eu. Duceţi-1 pe mortul. (Duc cadavrul.) Femee vin pe tron, cu mine-alături. Tot astfel eşti regina frumuseţii Cum alt puterii Domn sînt eu. — Vr’odată Tot ne’ntîlneam... Eva. O ştiu, mărite Doamne, E soartea noastră glasu-ţi de poruncă. Te ascult. Te ascult! — Dar dă-mi o clipă două — Şi-apoi supus’ aştept porunca-ţi Doamne j Adam. Las’ ăst cuvînt! împărăţia mea, Nici cînd n’a trece marginea poruncii?... Eva. Destul c’acum, porunca-ţi nu mă doare, Dar’ rogu-te lasă-mă să plîng Întîia clip’a morţii ăstui om! Ce mort frumos, ce mort frumos e Doamne! (îl îmbrăţişează.) Adam. Frumos şi mort. — ce punere ’mpotrivă... — Pornireî noastre, pacea lui un rîs e, înfumurării, zimbet dureros... Lucifer. Un sclav fugit e cel ce nu te-ascultă, Zicînd acum: ca jugul tău mai tare’s; Adam. Cei morţi cu morţii, vii cu vii alături. El nu mai simte lacrimile tale, Mii chin mi-e lipsa zimbetului tău. (Pe mort II duc. Adam conduce pe Eva la tron.) O vino deci la braţul meu frumoaso! (Vaier înlre muncitori. Eva tresare.,) Ce s’a ’ntîmplat ?... www.dacQFomanica.ro Nrul .20, 1903. LUCEAFĂRUL 327 Eva. O nu-1 auzi, tu. Doamne, Poporul plînge! • . Adam. . . Întîl acum aud! Nu-I musică frumoasă, o dar’ las’o! Sărută-mă şi uită lumea ’ntreâgă. {OătrăLucifer.) Tu amuţeşte vaierul ce-a ud ! * L ucifer. Asta n’o pot. Poporul are ’n dreptu-I, L’a moştenit cu jugul împreună! (Din nou vaier prelung. Eva ţipă. Adam să ridică.) Adam. Tu pătimeşti femee? Nici nu ştiu. Cum să-ţî ajut? Prin inima ta trece In creerul meu, ca fulgerul ăst vaier Şi simt, că lumea ’mî strigă ajutor! Eva. ~ O faraon! Sdrobeşte-mă, dar Iartă-mi, Cînd vaierul poporului mă doare... Vezi, bine ştiu, că sclavă-ţl sînt eternă, Că ţii să plac e ţinta vieţii mele, Şi totul uit ce-’n jurul meu esistă: Năcaz, mărire.., vis... frumosul mort..., Ca să zimbească buza mea ’n văpaie!... Dar cînd ăst neam, un trup cu mii de braţe, Să vaîeră cu şelele sdrobite, Eu fata lui, — sărmanul schingiuit, — Eu, ce m’am smuls în taină dela sînu-I, în mine sîmf durerea lui întreagă. Adam. . O sîmt şi eu... — O mile pentru unul — Şi mortul zis-a... . . Eva. , . Mărite faraon! Eşti trist acum şi eu te-am întristat, Alungă-mă, ori rogu-te mă ’nvaţă ' Să asurzesc... Adam. Mi-al fost mal bun măiestru, Căci vaierul s’aud mal învăţat, . Deci nu-1 mai vreau... E liber de aciim, Cel ce-a slujit... Mărirea mea la ce e, S’o văd pe veci stînd întovărăşită, Cu vaierul a mii şi milioane, Să plîng’o mie, unul să zimbească, Un frate bun a celor asupriţi ?... De mii de ori mai mare mi-e durerea. L ucifer. Prea te ’nferbinţl. Mulţime i-î faraon, Un cal de ham bătut de legea firii, Să tragă ’n şir la carul tuturora. Alt rost nu are. — Dăî azi libertate, Ce tu arunci lui de cîştig nu-I este, Şi-a căuta ca mîlne, alt stăpîn . . . Ori crezi tu doar’ că-I apăsat grumazul, De găzduia în pieptu-I conştiinţa ? . . . Adam. De ce atunci să vaîeră, de par’că O doare-amar cînd vreau să mă slujască? Lucifer. O doare. Da. — Deşi nu ştie ce e, Căci ori-ce om rîvneşte stăpînirea. Ăst simţ e doar1 poruncitorul lumii, Ce ’mprejmule drapelul libertăţii. Şi nu e, nu: iubirea şi frăţia. Ăst sîmţ deşi nu-î treaz, ca conştiinţa, Nedomirirea vagă îl aprinde, Rîvnind de-aici spre lucruri noi, ce sînt Tăgăduirea celor esistente. Şi vulgu ’ntreg nădăjdueşte ast-fel, O întrupare visurilor sale. Poporul doar’ e o adîncă mare, Nu ori-ce rază-i trece printre valuri, Adîncul ei rămîne ’n întunerec.. . Străluce-un val la suprafaţa apel, Ăst val acum din întîmplare tu eşti! Adam. De ce chiar eu ? . Lucifer. Ori alt din neamul tău, Un ştiutor de-al vulgului instinct, Ce: ca erou al sfintei libertăţi, S’a aşeza în tronul tău de aur. Pe cînd cei mulţi nimic n’o să cîştige, Un nume schimbă gazda e aceiaş. Adam. Ce uliţă cu multe ascunzişuri E judecata —ţi, n’o să scap din ea. www.dacaromamca.ro 328 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. Lucifer. Scăpare e. La cîţî-va muritori, Ce-i vezi aici,...: cinsteşte jucării. Un lanţ Ie dă, — mal dă-le şi inele Şi zi-le lor: ridicu-vă de-acum Peste mulţime, — fi-ve-ţî mal aleşi! Şi crede-vor, — despreţuind poporul, EI vor tăcea cînd tu-I despreţuieştl. Adam. Cu aste pricini nu mă ispiti. Nu mal voi, slugi 1 Cu toţii fie liberi. Le-o spune lor. Vesteşte-le-o în grabă, Să ’ntîrziu cu părerea mea de rău ... Lucifer. (Aparte.) Pe drumul tău de’ncredere ’naintă, Crezi, că tu mergi cînd valul te răpeşte... (Să duce.) Adam. Iar ’dîmbul ăst neisprăvit rămîle, Un hîrb pe veci aducător aminte Celor ce bat la porţile măririi, Al slăbiciunii semn şi al puterii. .. (Mare strigăt de bucurie afară, muncitorii se risipesc Lucifer se reîntoarce.) Te bucură prostime norocoasă Ţi s’a plecat mărirea fără sîlă... Eva. Iubitul meu astîmpără-ţl năcazul, La ce ţi-e doară slava îngheţată, Ce ca un şarpe rece să tîreşte ? Adam. Dar mare e . . . Eva. O lasă-le 1 Nu vezi tu, E mut acum prelungul lumii vaier, Nu tulbură seninul clipei noastre .. . Ce dor mal al decît să stal Ia sînu-ml ?.. . Adam. Femee o ! ce 'ngnst îţi e hotarul... Şi asta-i vraja firiî tale doară, Ce ’nvălule pe vrednicul bărbat... Puterea doar, iubeşte slăbiciunea, Părintele din fii pe cel mal crud, Alintă-1 lin cu braţ ocrotitor. Eva. O faraon! Cu graiul fără rost, Poate-am greşit, ori ţi-am mărit urîtul, Zadarnic e, dar mal cuminte nu sînt! Adam. Nici nu dori frumoasa mea să fii... E mintea mea ’ndestulitoare mie, La sînul tău eu nu putere caut, Mărire şi ştiinţă mal puţin ... Le ’nvăţ în slova cărţilor aceste... Vorbeşte tu, duios mlădie-ţl glasul, în inimă să-I simt eu tremurarea, Zi ori şi ce... — O doamne, cine ’ntreabă: Ce cîntă 'n codru pasărea — şi totuş Cuprins de drag ascult eu ciripitu-I... Tu floare fii, o nestemată scnmpă, Frumoasă, dragă, fără de folos... (Cătră Lucifer.) Dar ulte-un dor mă smulge din delir, Nebun va fi, — dar rogu-te ascultă-l! Preste plinirea veacurilor lasă, Cutezător s’arunc odată ochii... Să-mi văd mărirea... Lucifer. Pîn ’vă sărutaţi, Tu n’al simţit un vînt uşor şi cald, Ce ’n sbor atinge faţa ta şi fuge? Un fir de prav în urma Iul rămîne Şi creşte-un an cît negru e subt unghie, Un veac apoi de-un cot, de doi îl face... O mile ’ngroapă piramida ta Şi numele ţi-1 năruie ţărîna. S’a tînguî şacalul pe alee Şi cerşitorl trăi-vor în pustie... (Ce Lucifer spune, totul se vede.) Şi tot ce vezi nu săvîrşeşte-un viscol, Cu groaza lui de tremur şi perzare, — O adiere caldă şi uşoară... Adam. Ce chip grozavi Lucifer (ironic.) Dar duhu-ţl piere numai, Rămîne trupul mumie, minunea Băieţilor şi fetelor de şcoală. — Şi spală vremea de pe faţa ştearsă, Un semn ce-arată slug’ al fost ori Domn. (Loveşte cu piciorul o mumie, care se ivise lingă tron şi de lovitură se rostogoleşte pe trepte.) www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 329 Adatn (Tresărind.) O piei, te du, vedenie din Iad! — Tu gînd nebnn de slavă, de mărire!... Şi-acum aud : o mite pentru unul, Eu miilor vreau să cîştig putere, In altă ţară, razim libertăţii... Să piară unul, lumea să trăiască, înfloritor întregul să rămîle! Eva. Pe min’ mă laşi? Iubirea ta o laşi?. . . Adam. Te las pe tin’ şi tronul las şi totul... Pe alte căi mă duc, spre nouă ţintă, Prea multă vreme scumpă am perdut, Pe lăturalnice cărări, Lucifer! Eva. (Porneşte, trăgînd spada.) Cînd înşelat în multele nădejdi, Vei reveni, te-aşteaptă sînu-mî, Doamne! Adam. O da, eu simt, că ’n drumul meu vr’odată, Te-oi întîlni pe tine premenită, Vom fi asemeni, braţu-ţi cînd m’a strînge, Va asculta iubirea, nu porunca. (Se duce.) Lucifer. încet! încet! Ţi-ajungi ţinta curînd, Mai grabnic doar, decit o porţi în gînd. Vei blăstăma nădejdea, ce te minte, Voi rîde eu ... — Ei bine. înainte! Ceealaltă îşi roti încă odată ochii în jurul saleî — frumoşii ei ochi de regină poruncitoare, aveau aerul de a cere ceva în clipa aceea. Era o clipă hotărîtoare, care în imaginaţia ei aprinsă avea să decidă asupra vieţei ei întregi : vine el la mine, ori merge la ea ? Simţia că la ea are să meargă, simţia că rolul ei este numai de a fi «ceelaltă» şi totuş ochii i flăcărau cu o intensitate sugestivă, ca şi cînd ar fi vrut să-l cheme, să-l induplece, să-l ingenuincheze cu privirea. Pe o clipă ochii i scăpărară, un tremur nervos i flutură pleoapele — s’a isprăvit. Nu era în sfîrşit nimic, că el a preterat-o, şi n’avea de ce să lege atîta dezastru de un lucru ce putea să fie numai un capriţ al în-tîmplării. Cerca să se mîngăie, să acopere cu surisul ei de Iunonă paliditatea feţei, dar nu isbutia. Şi în vălmăşala valsului i vedea bine peste umerii dansatorului, cum se pierd, cum totul se intunecă în jur de jur, şi numai el şi ea plutesc Iegănîndu-se în valurile adormitoarei simfonii. Şi tîrziu noaptea, cînd zăpada scîrţăia sub roatele trăsurii, ce o ducea acasă, auzia într’una simfonia aceea. Ajunsă în camera ei, se aruncă a lene pe un fotoliu, şi cu ochii aţintiţi la jocul flăcărilor dela gura sobei, visa cu ochii deschişi, descur-cîndu-şi a lene podoaba pletelor castanii. îşi făcea imputări. De ce anume se lasă totdeauna stăpînită de natura ei mîndră ? Pentru-ce privirea eî de ghiaţă nu poate să trădeze flacăra ce o mistue în tăcere ? Pentru ce fetelor, peste tot, nu le e dat să manifesteze aceea ce simţesc ? Ce-ar fi dacă în o bună dimineaţă o fată ar zice unui tinăr bună-oară: «Domnule, află că îmi convii mult, dacă nu ai nimic în contră, te ieau bucuros de bărbat!» Ce ar fi ? Ruşine, scandal ? Ca şi cînd lucrul acesta nu s’ar spune mai în totdeauna pe căi indirecte ? Pentru ce să vorbească în locul fetei cutare o mătuşă sau cumătră, dînd ocol lucrului, şi esagerînd în totdeauna ? Pentru ce să nu vorbească tinerii, căci doar ei au să trăiască împreună o vieaţă intreagă ? Şi pentru ce să nu aibă dreptul de a vorbi chiar fata mai întîî, cînd prin vorbele eî esprimă cel mai adeverat sentiment ce o stăpîneşte? De cîte ori nu ar delătura prin asta piedecî imaginare în ochii tinărului, şi nu ar pune bază unei iubiri trainice, www.dacQFomanica.ro 330 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. a cărei singură piedecă a fost: sfiala ! Ce-ar fi atunci ? Dacă respectivul ar refusa-o, ce ruşine ar fi! Şi de ce să fie? Pentru ce ruşinea tinerilor să crească in proporţie îndată numai ce e vorbă de o fată? Pentru-ce să fie mai mare ruşine un refuz făţiş, decît unul tacit dar tot atît de mult cuprinzător? Nu, nu e echitate în iubire, nici în căsătorie, nici în vieată. Femeile sînt neindreptătite pretutindeni. Ea de pildă şi-ar suprima pornirea inimii din clipa cînd ar şti hotărît, că inima lui este a alteia. Şi-ar suprima pornirea — de-ar trebui să moară chiar suprimîndu-o. Aşa însă, demonul îndoielii o torturează cu cele mai grozave chinuri. In clipa cînd i-se pare, că inima lui este a alteia, cînd încearcă să uite; demonul îndoielii i face ochi dulci, o momeşte cu intre-barea linguşitoare: «Cine ştie?»... Cine ştie ?! El nu vorbeşte, ea nu poate să vorbească, şi nimeni nu ştie nimic! . . . Cu ochii tinţitl la spuza de jăratic cernea prin minte gîndurile aceste, despre cari nu ştiea bine dacă sînt proprii, sau le auzise dela cineva. O moleşală o cuprinse si înduioşare fără margini. Chipul lui i resărea clar in minte, ca o vedenie ademenitoare. O privia par’că zim-bind, cu ochii lui strălucitori şi tainici. Era mai palid ca de obicei şi mai gînditor. ... Ise părea de-odată, că-1 vede înt’un sicriu de sticlă, cu mînile încrucişate pe piept, cu zimbet de supra-pămînteană linişte pe buze ... In juru-î flori şi cununi şi plînsete şi lacrimi. Numai ea sta senină şi nu putea să verse o lacrimă măcar... Era aşa de frumos in sicriu, nu se mai sătura, privindu-1... Tresări şi deschise ochii: aţipise. Imaginea din vis o învăluia ca o haină caldă. Şi îngenunchind la marginea patului, sub impresia visului, se rugă inconştientă : Doamne dă să moară ... II. Tîrziu, numai tîrziu şi-a dat seamă de grozăvia acestei rugăciuni, cînd după un an de zile se pomeni cu un anunţ funebru. Murise el. O slăbiciune i cutremură fiinţa, i-se făcu negru înaintea ochilor şi trebue să-şi caute un sprijin, ca să nu cadă. Şi adînc, într’un colţ uitat al inimii, o rană veche incepu să-i sîngereze. Ce cuminte s’a făcut in timpul de urmă. Cît de mult i-se potolise sbuciumul nebun din seara aceea. Nu mai avea nimic de reproşat situaţiei ei de fată mare. I se părea o necuviinţă de nepermis ieşirea din reserva de pînă acum. Mai bine să nu ştie nimic. încetul cu încetul se impăcă cu gîndul, că în iubire trebue să crezi în fatalism. Nu împrejurările şi nu întîniplarea e decizătoare. Fie-căruia i-e rînduită iubirea din leagăn, după cum rînduit i-e ceasul morţii. Oameni, cari nu s’au văzut nici cînd, tresar în primul moment al intilnirii: se regăsesc. Au alergat inconştienţi unul după altul atîta vreme. Şi oameni, cari au trăit alături jumătate de vieaţă, se despărţesc, căci nu erau meniţi unul pentru altul. îşi zicea atunci, dacă el îmi va fi rînduit de sdrte, are să vină şi fără să alerg după el, dacă nu------------- Şi rămase şi pe mai departe rece şi indiferentă, ascunzînd sub privirea ei de ghiaţă, văpaia din suflet. Şi asupra acestei văpăi potolite, timpul picurase incetul cu incetul mîn-găetorul balsam al uitării. Acum însă vestea neaşteptată a morţii i res-coli fiinţa întreagă şi spuza uitării se risipi de pe jăraticul potolit. Ce-a făcut ea? Ce lucru grozav a implorat cerului ? Cît de criminală a fost esclamarea ei de atunci: «de cît al alteia, mai bine să moară». Un plîns sguduitor o podidi, în vreme-ce icoana celui mort i apărea necontenit in minte, cu aerul lui blînd, in care se amesteca o fină nuanţă de mustrare. Chiar icoana îngerului păzitor i-se păru, că o priveşte in seara aceea cu adîncă mîhnîre. Visuri grozave o torturară noaptea... aiurări şi spasmuri. Pe la miezul nopţii se trezi mototolită într’un ungher al camerei. Aprinse luminarea, şi ca să nu adoarmă se uită ţintă la flacăra ei. Un nimb ca de curcubeu părea că se joacă in jurul flăcării, un păenjiniş multicolor şi diafan... Şi uşa se deschise încet... şi mortul întră, oprindu-se la picioarele patului. Era frumos, mai frumos ca ori-cînd in vieaţă... şi prin uşa întredeschisă întră convoiul intreg... mal in urmă întră Moartea. O, ce frumoasă era moartea! In haine lungi negre, văl întunecat, făcu semn mortului să vină. Şi mortul îşi aşeză capul în poala ei şi adurmi dulce, cum dorm băieţii în poala bunichiî... Cu toţii plingean, un plîns www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 331 OCT. SMIGELSCHI: Cina cea de taină. năbuşit şi molcom, şi în tăcerea lor toţi păreau a-i zice: «Vezi, ce ne ai făcut». Numai iubita mortului îşi smulgea părul, su-primîndu-şi ţipetele cu batista... Cînd se trezi, mijia de ziuă. Sări din pat, îsi făcu repede toaleta, si alergă la biserică. Şi după serviciu, se opri in tindă: — Părinte, vreau să mă spovedesc! 111. Ce frumos şi ce mîngăietor a vorbit bătrînul preot: — Draga mea, nu-ţi face gîndurî, tu nu poţi fi vinovată de moarte, căci D-Zeu nu ascultă rugăciunile cele rele. Ai păcătuit numai dorind rău altuia, dar moartea i-ar fi venit şi fără dorinţa ta, căci in mîna iui D-Zău e viaţă şi moarte... Eşi mîngăiată, fără de a avea însă curajul să vadă «mortul». Cînd convoiul trecu pe la geam, ea privia de după perdea şi plîngea. Carul mortuar trecea în pasul cadenţat al cailor impodobit de flori şi de cununi. In ur-mă-i părinţii şi neamurile şi prietenii. Şi lacrimi adevărate — şi lacrimi falşe. Iar in urma rudeniilor, o fată frumoasă îşi smulgea părul... De mult a trecut convoiul şi ea tot sta încă le geam, fără să-şi şteargă ochii, fără să se poată gîndi la ceva. Intr’un tîrziu, ochii i scăpărară de-o sticlire stranie, buzele i-se eontractară într’un suris de ghiaţă. Era un suris de triumf — un suris de rivală . . . Siniin. Acolo, unde teiul sfint Se ’nchlnă peste cruci, Acolo doarme mama la Acolo să te duci. Aşa, cum ml-al eşit in cale Ctntind, să uift al vieţel chin: Un zimbet lacrimile tale Şi bucuria ta . . . suspin. Aşa împodobit cu harul De sus mereu să fi venit Cum mi-at pătruns in gind amarul Şi la prăpăstii mal oprit. Mal fi aflat mereu de straje, Acolo ’n umbra unul pin, Ca să mă tmbăt de nouă vraje De gitul tău să mă anin. Să uit şi munţi şi legi şi toate Ce grămădite-s Inlre noi — Să-ml să pară că se poate Ca să fim ingerl amlndol. N’ar fi mai fost nici fericire, Dar nici altar nici adăpost — Şi nici cădere, nici mărire. — Afară de ce mi-al fi fost. Ce n'al venit la mine iară Cu lacrămilc pe obraz Aşa cum al plecat din ţară Pe cea cărare dintre brazi. Cum n'al simţit tu nici o jale Acolo, unde te-al oprit----------- Doar am fost peatra lingă cale Pe care tu te-al — odihnit. Am fost isvoru ’n care seara Timpla ferbinte ţi-at udat Am fost a vintulul şoptire Ce printre plopi a tremurat. Aşa, cum mi-al eşit in cate Copil sărac cu ochi cuminţi, In lumea glndurilor tale Şi ’n poesia ta un prinţ. Odorul visurilor line Şi-al rcsignărel mele sfint... Tu, cum de nu poţi pentru mine Să fii nimica pe — păminl. Octombrc 1903. Maria Cunţanu. www.dacQFomanica.ro 332 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903 PE PEPARTE . . . — Un articol din «Cronica». — D-l I. Tohâneanu, ocupîndu-se in „Cronica" de studenţiunea noastră din Budapesta, scrie: Tot-d’a-una ne tresare inima de bucurie, cînd vedem sau cel puţin auzim, că tinerii noştri petrec în dragoste şi prietenie unii cu alţii, încălziţi fiind de aceleaşi ideale, conduşi fiind de aceleaşi gîndirî şi însufleţiţi de aceeaşi ţintă finală; Durere însă la noi — in regatul liber — nu ni se dă ocasia să ne răcorim sufletul în calda înviorare ce-idată sufletelor tinere, ca să o împrăştie asupra altora. Studenţii universitari din ţară au oare vre-un ideal ? Ar trebui, ca cu pălăria în mînă, cu sfinţenia în suflet, toţi, toţi să se încăldească măcar atît timp cît sunt tineri de un ideal tînăr, curat, candid. Nu vorbele de stradă, nu întrunirile sgomo-toase, nu steaguri rupte, nu «patriotism» susţinut de privirile părtinitoare şi încurajatoare ale celor de sus puşi — nu, ci: extasul sincer, nutrit în liniştea evlavioasă a cureţeniei sufletului, însufleţirea aprinsă, care numai încape in lăcaşul ei din suflet; acestea să le hrănească tinerimea noastră. Societăţile lor să nu fie un lăcaş de lenevie, unde să poată juca, fuma, discuta, ca să se omoare timpul. Toate acestea lenevesc, tîmpesc spiritul, îl ţărmuresc. Trebue despăturat sufletul tînăr de ceaţa ne-lucrărei, care moleşeşte firea. Cum se va mai putea, ca în inimile acestea îmbîcsite de neîn-sufleţire — sau cel mult de însufleţire pe stradă — să se mai zămislească un germene de cald avînt? Cînd cetim în gazetele de peste munţi, cum ştie să se cimenteze între studenţii universitari din Ungaria sentimentul frăţietăţei, al întărirei de suflet, al oţelirei de caracter, ni se umple inima de bucurie. întrunirile lor sunt adevărate isvoare de încurajare la muncă, sunt altarele unde ei inspiră fumul de tămie al încredereî, al ambiţiei de a lucra, de a face ceva. Soc. «Petru Maior» este biserica unde ei se adună odată pe săptămînă, în şedinţă literară. Aci se cultivă limba noastră literară; aci se discută, se cîntăresc părerile, se frămîntă ideile şi din ele se împărtăşesc aceia, cari departe de a auzi din gura maeştrilor formele limbei lor, — o cultivă ei, o susţin ei, o scriu ei, ast-fel ca laptele supt de la sînul mamei, să nu se piardă. Şi aci se lucrează cu zor şi cu spor. Studenţii universitari din Budapesta îşi au o revistă a lor Luceafărul, dar pe care, cîţi de la noi o cunosc ? Şi într’adavăr, cîtă putere de viaţă nu ar suge osteniţii, descurajaţii, decadenţii, «ciorapi albaştri», de la această mică dar harnică pleiadă din Budapesta. Ei sunt strînşî in jurul «Luceafărului» şi toţi îşi depun puterea lor de muncă modestă în coloanele acestei reviste, pe care o susţin exclusiv cu însufleţirea lor. Şi pe masa multor transilvăneni această revistă împrăştie un duh sănătos; e duhul ce vine de la aceia, cari mîine-poî-mîine vor fi chemaţi să pue umărul, să apuce coarnele plugului şi să-l poarte în ogorul deja înfiripat al naţiunei obidite, dar din mila lui Dumnezeu încă sănătoasă. Articolele din «Luceafărul» s’ar putea alătura cu multe eşite din condeie «reputate», la ori-ce caz însă cu mult superioare în sinceritatea, în curăţenia lor multor scrieri dela noi. Studenţii din Budapesta lucrează. De ce? — Cea mai mare parte dintre ei se susţin cu stipendii votate de fundaţiunile Transilvănene şi nu pot risipi banii adunaţi din picăturile celor cari asudă pentru binele neamului. Alţii se susţin ei înşişi şi aceştia nu vor să risipească banii părinţilor lor. — De ce este aşa de solidă această mica bisericuţă a studenţilor romînî din Budapestă? — Fiind-că pe ei, — răsleţe picături de rouă aruncate din colţişoarele ţeriî lor într’un furnicar şovinist, — i adună aceleaşi necazuri, aceleaşi lipsuri, însă mal presus de toate i atrage acelaşi ideal. D-l Tohănean scrie aşa de frumos, aşa de ardeleneşte — frumos, încît chiar de nu ni-ar mărturisi-o, am ghici-o, la sigur, că gîndul şi inima î-a rămas la noi. Chiar de aceea d-sa ni se pare, că are slăbiciune pentru noi, căci prea ne vede idealişti, şi prea muncitori. Ne avem şi noi greşelile noastre şi „idealiştii" sînt şi in şirul tinerimii noastre mult mai număroşî cu ocasiunea „serilor de cunoştinţă", decît cînd e vorbă de muncă adevărată. Dovadă, că „Luceafărul" se susţine prin munca a 4—5 tineri, din cei o sută şi atîţia de universitari, ce avem la Budapesta. Ori-cum, articolul d-lui Tohâneanu ne vine ca un cald salut dela un frate de www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 333 departe, care vede mult maî frumoase lucrurile, decît sînt aievea. Ast-fel iubirea de ţară şi de fraţii obidiţi, o vedem crescînd in ochii d-sale „cu pătratul depărtării"... Şi fiind-că articolul din chestie apare chiar in „Cronica", trebue să spunem la acest loc, că dintre toate jurnalele romînesti „Cronica" din Bucureşti ne-a îmbărbătat mai mult şi ne-a dat cea mai multă atenţie. Ziarele dela noi, in general ne tra- tează destul de rece, publicînd doar odată la an, sumarul vre — unui număr. Dar în sfîrşit „Luceafărul" e tinăr şi nici nu merită o atenţie mai delicată, va zice cine-va. Adevărat; pentru ce nu se dă însă atenţia aceasta măcar „Familiei" ? Nu din alt motiv, ci, ori şi cum, ar fi de dorit, ca publicul nostru măcar ideie să aibă, că există adecă in ţara ungurească şi reviste romînesti: duauă la număr... Ai_ MARIOARA. — Schiţă — Horia Petra-Petrescu. încă cîteva minute şi am ajuns în orăşelul Mărioareî. E întunerec besnă şi atît de spăimîntător e vălul acesta negru întins pe dinaintea ochilor. La gara mică cît o găoace, felinarele mă privesc cu nişte ochi somnoroşi. In sala de aşteptare goală, o singură fiinţă omenească. Paşii mei răsună prin sală ca bătăi grele de ciocan. Persoana din ungherul sălii de aşteptare se apropie sfios de mine. Mă întreabă, dacă nu-s eu, pe care l-a chemat «coconaşul Emil» la «mort». Ceteam o trăsătură dureroasă în expresia feţii omului ăstuia. — «Tu eşti Ioane? Maî trăeştî? Era servitorul credincios al casii. Pe Mărioara o avea dragă ca lumina ochilor. El ne era poştaşul dragostei. Epistolele ei graţioase, cu scriitura ei elegantă mi le furişa discret printre degete şi ochi-i licăreau de veselie. — Domnişorul nostru s’a făcut domn acum» ! Da, domnişorul de odinioară — de ar fi rămas pentru vecie aşa! — domnişorul s’a înstrăinat, a văzut ţări şi mări, dar inima şi fericirea de maî înainte nu o mai are 1 In trap domol mînă Ioan pînâ la Mărioara acasă. Pe pragul uşii îmi apare Emil. Nu mai era băeţelul de odinioară. Crescuse, se făcuse frumuşel. Cum ne-am revăzut mi-a sărit în braţe. Cu mînuţele lui mă strîngea la piept isbucnind într’un plîns sfîşietor. Simţeam, că-mi vine greu să fiu indiferent la aşa o scenă. M’am silit să-l domolesc. Privindu-i în ochi www.dac am tresărit fără să vreau. Erau ochii Mărioareî. Aceeaşi căutătură dureroasă, plină de un dor nespus, de-o jingăşie nemaipomenită, ca a ei cînd ne-am despărţit. — „A murit, a murit Mărioara striga el. L’am luat frumuşel de mînă şi am mers tăcuţi pînă în odaie. Pe pat, zăcea Mărioara, la căpătiiu cu 2 luminări. Faţa îi era acoperită cu un văl alb. Intr’un moment am gîcit toate cîte a trebuit să le sufere Mărioara, pînă să ajungă pe patul ăsta. Colţul gurei a început să ’mî svicnească, ochii mi s-au împăengenat şi am căzut în ghe-nunchi. Eram înaintea unăi fiinţe, căreia am înpăr-tăşit odinioară unul din sentimentele cele maî nobile: — iubirea. * * * Priveghiul din noaptea aceea nu-1 voîu uita nici cînd. Mă răzimasem de dunga patului ei şi căutam să-mi pironesc în memorie chipul ei de sfîntă mucenică. Vălul l-am dat la-oparte şi de pe faţa ei albă ca hîrtia cercam să-i cetesc suferinţele îndurate. Cei din jurul meu umblau tiptil să nu mă conturbe în contemplaţiunile mele. Pe Emil l-au dus într’altă odae şi-i auzeam sughiţurile întretăiate de suspine. Ioan se apropie de mine şi-mi pune mîna pe umere. — «Cît a dorit să te mai vadă odată!» Un suris amar i juca pe buze. Eu îl tălmăceam într’un fel de dispreţ pentru purtarea mea. Da, avea jireptate bătrînul... omamca.ro 334 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. — Spune, Ioane, cum de a ajuns aşa? — Vorbeam pe şoptite. Bătrînul mă cliiamă la oparte şi ne plecăm ureche lîngă ureche. — Cu dnul Gheorghe n-a fost de loc fericită. Era un om ursuz. Atît, că avea bani mulţi... într’o zi a luat lumea ’n cap Mărioara... Spunea, că mai bine să ştie că taie lemne şi nu mai stă la el... Au adus-o ’napoi părinţii... Domnul i-a spus că trebue să trăiască cu el... Vorba lui loan e întreruptă de plînsetul nervos al băiatului. (Sfîrşitul va urma.) CRONICA. O serată artistică-literară. (Dl. Zaharia Bârsan în Budapesta. Colonia romînă. Tinerimea.) Bursieriul «Societăţii pentru crearea unul fond de teatru romîn» dnul Zaharie Bârsan în drumul său spre Viena a făcut un scurt popas şi aici în capitala ţării Ungureşti ca să cunoască locul de unde pentru teatru romîn a pornit — cînd erau vremurile mal bune şi Romîniî mai bărbaţi — acea mişcare entusiastă, care în desvoltarea sa înceată a ajuns azi totuş pînă Ia punctul de a şi fi designat pe cel dintîl sacerdot al scenei rornîneştl din Ungaria. S’a aflat deci de potrivit momentul, ca acest viitor preot al teatrului romîn să ne cunoască şi să fie cunoscut şi aici. De aceea s’a hotărît a se da pe ziua de 8 Oct. n. o serată artistică-literară, ca prilej pentru încheerea cuno-ştinţil reciproce. S’a tipărit şi s’a trimis o sumă de invitări, mal ales la membrii coloniei romîne din loc, care e azi destul de număroasă, şi atît din punct de vedere bănesc cit şi din acela al educaţiei şi exigenţelor intelectuale destul de considerabilă pentru ca o serată artistică-literară să poată conta la efectivul el sprijin şi pe basa acestuia la un succes deplin. Ce ar fi fost mal natural, decît a vedea întreagă această cinstită colonie romînă împodobind prin pre-senţa sa localul seratei şi arătînd că nici gîndul eî nu s’a înstrăinat de idealul sfînt, pe care îl plăsmuiră înaintaşii lor, vrednicii lor înaintaşi de acum trei decenii? Aşteptam, că o să vie multă lume romînească să vadă ce poate tinărul, de care să leagă azi atîtea nădejdi frumoase 1 Dar din sinul acestei cinstite colonii romîne numai 3, zi trei, s’au aflat, cari s’au dovedit a nu fi cu totul străini de frămîntările neamului nostru, de gîndul, de aspiraţiile şi de vrerile lui. Ceilalţi unde au rămas? Ce pcdecl i-au oprit dela participare ori de ce resoane îşi vor propti indiferentismul lor, Dzeu îl ştie. Atîta însă le-am putea şopti, că în tot momentul ar trebui să re-citeze, cu mustrare de cuget, aceată esclamaţie dureroasă: tiară noi, noi epigonii... simţiri reci...!» Destul că au aflat de bine a escela prin absenţă. Au venit însă în locul lor oamenii legii, cari cutezau să joare cu foc amînă, că dnul Bârsan e trimisul Ligii din Bucureşti, şi a venit să facă zizanie, conspiraţie împotriva statului, ori în cazul cel mal uşor, e un mare bogătan, un bancher (bursier) — ce ironie 1 — care a venit să împartă studenţilor bani şi să-I agite. A trebuit multă bătaie de cap, pînă a-I putea capacita pe aceşti thyrso-phorl lărmuitorl ai patimilor de suspiţionare; şi mal ales multă alergare a trebuit pe la cel mal mari pentru a-I îndupleca să ridice opreliştea, ce o pusese acestei nevinovate întîlnirl. Aşa că într’un tirziu s’a început totuşi plănuita producţiune, în presenţa cîtor-va tineri cu gînd www.dacQFomanica.ro mal avîntat şi mai cu evlavie pentru tot ce poartă timbrul romînesc. S’au adunat pe lîngă cel 3 membrii aî coloniei romîne din Budapesta cam vre-o 40 de studenţi, ca să se îm-părtăşască de plăcerea estetică şi de emoţiile artistice, pe cari le punea în perspectivă reputaţia dnulul Bârsan. Cu satisfacţie am putut constata, cit de mulţumiţi, cît de încîntaţl au rămas aceşti entusiaştl tineri la auzul graiului romînesc «dulce ca un fagure de miere», la auzul graiului puternic al dnulul Bârsan, din care se degaja după trebuinţă, cînd zguduirea viforoasă ca în decla-marea acelei părţi din «Satira 111», unde e descrisă lupta între oastea lui Mircea şi aceea a lui Baiazid, cînd tonul patetic de o sentimentalitate duioasă, ca d. e. la interpretarea scenei de «Din vale de Rovine», cînd ficiorul falnicului domn scrie dragei sale de pe Argeş: Şi si ştii că-s sănătos Că multămind lui Christos Te sărut, Doamnă, frumos ... După «Satira III» dnul Bârsan a mal declamat «Greva ferorilor» de Franţois Copee şi «Ucigaşul fără voie» de Gr. Alexandrescu. Toate au fost cît să poate de fidel interpretate şi perfect reuşite. Pe lingă ovaţiu-nile ce i s’au făcut dnulul Bârsan prin aplause nesfîr-şite, i s’a eprimat încă mulţumiri şi din partea dnulul Lupaş, care în scurte, dar simţite cuvinte i-a tălmăcit elogiile şi doririle de bine atît în numele său cît şi în numele întregii studenţiml romîne. Nu puţin a înviorat inimile şi măiestria, cu care dnul Sandi Russu stud. med. a ştiut stoarce din coardele violinel sale glasul plîngător al doinei, în care să topeşte inima Romînuluî. Şi ne-a cîntat dnul Russu toată seara atît de duios şi atît de romîneşte, îneît era pe aci să uităm că suntem în capitala ţării ungureşti. Că nu am uitat cu totul această amară circumstanţă, nu avem să mulţumim decît oamenilor legii, cari cu o deosebită bunăvoinţă ne-au străjuit toată noaptea . .. Un punct literar al acestei serate a fost Conferinţa dnulul Goga, care, în legătură cu presentarea individualităţii poetice a dnulul Bârsan, a făcut mal multe refle-csiunl, observaţii şi constatări asupra anemiei literare de dincoace de munţi şi a colorat intr’un mod fragmentar, dar espresiv toată tristeţa situaţiei în care să află la noi toţi cel-ce învîrtesc condeiul şi a căror ultimă scăpare e să plece — în ţară. După încheerea producţiuniî a urmat cină comună ; apoi discuţii, toaste, cîntări, veselie, intre toaste am remarcat pe al dnulul dr. Siegescu, care printr’o logică optimistă s’a încercat a scuza întru cît-va renitenţa coloniei romîne din capitală, apoi a vorbit despre bucuriile vîrstel de student, pe care a numit-o «anotimpul fericirii». Iar unul dintre studenţi, ca să arate, că nu e tocmai Nrul 20, 1903. LUCEAFĂRUL 335 de aceiaşi părere cu dl Siegescu, a început a cînta pe coarda durerii: Cum e ceru Inourat Aşa-s şi eu supărat. .. Tot cu această ocasiune comitetului, care conduce afacerile viitorului teatru romîn i s’a adresat următoarea telegramă: «Din prilejul seratei artistice literare aranjate cu concursul vrednicului bursier al societăţii de teatru romîn, felicităm comitetul, că a aflat un Bîrsan. Tinerimea romînă din Budapesta». La această telegramă am primit drept răspuns dela veneratul preşedinte al comitetului o scrisoare, din care ne luăm voia a reproduce următoarele: «Fericiţi d’a vedea tinerimea noastră însufleţindu-se pentru idealul stăruinţelor societăţii ni se întăreşte credinţa să putem atinge cit mai curînd măreţul scop, ce urmărim. «Din rîndurile tinerimii noastre din Budapesta a is-bucnit înainte cu 35 de ani dorul de a înfiinţa un teatru naţional, tot din cercurile acele ne vine acum un salut călduros. «De atunci şi pînă acuma o generaţiune idealistă a muncit pentru adunarea fondului, pentru ca o altă ge-nerafiune, tinerimea de astă-zi, să poată beneficia de roadele muncii din trecut. «Avem dar tot dreptul să ne aşteptăm la concursul tinerimii. Tribuna liberă vă aşteaptă în toate adunările noastre generale. Veniţi toţi cei ce aveţi d’a spune ceva în marea operă, ai cărei pionerl suntem». V—r—1. ' * Dl Zaharia Bîrsan s’a născut în noaptea de anul nou 1878 la Braşov. Peste un an împreună cu familia s’a mutat la Sîn-Petru, un sat în apropierea Braşovului aşezat la poalele unei păduri frumoase şi înconjurat de lunci întinse cari de multe-orl sunt zugrăvite în schiţele lui publicate prin reviste şi ziare. Studiile şi le-a făcut la Braşov pînă în clasa a VII de liceu, cînd chinuit de dorul de teatru şi de unii profesori, cari nu-1 înţelegeau, a plecat în ţară. Aici şi-a făcut bacalaureatul în timpul cînd urma conservatorul, pecare-1 termină cu un splendid succes în 1901, luînd premiul I la tragedie. După terminarea conservatorului a fost angajat ca gagist la Teatrul Naţional, jucînd roluri mal mici, în acelaşi timp a urmat facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti. încă după terminarea anului 1 de conservator, vara, artistul Nottara, care-1 iubea foarte mult, l-a Iuatîntr’un turneu artistic de-o lună prin Muntenia, cu care ocasie a ştiut să cîştige deplina încredere a profesorului său, care se mîndria cu dînsul. Astă iarnă cu artista Agata Bîrsescu a făcut un turneu de 2 luni prin toată ţara, jucînd principalele roluri de bărbat alături de celebra tragediană. După Paşti a jucat la Braşov, cînd comitetul central al sosietăţil de teatru a avut ocazia să-l aprecieze. Astă zi, fiind bursier al acestei societăţi, cu toţii privim cu încredere la dînsul ca la viitorul apostol al Thaliel romîne din Ungaria. * * * Intru amintirea lui Francisc Deâk se dau mari serbăiî aproape în toate părţile Ţării ungureşti. Acum s’au împlinit 100 de ani dela naşterea marelui patriot maghiar, care prin superioritatea calităţilor sale s’a ştiut ridica mult de-asupra semenilor săi şi a ştiut fi în nişte timpuri foarte grele şi viforoase un adevărat dictator pactnic al neamului şi ţării sale. După teribila conflagraţiune în care adusese ţara întreagă politica de sentiment a protivnicului dictator Kossuth au urmat zile de restrişte pentru naţiunea maghiară. A trebuit să vină o minte cumpănită şi prevăzătoare, un om chibzuit, care să repare ce stricase Kossuth. Şi toată naţia maghiară de persoana lui Deâk legase nădejdea mîntuiril, pentru că acesta era cunoscut de toţi ca cel mal înţelept Maghiar (a haza bolcse). In dieta dela 1832 bătrînul Deâk Antal îşi luase rămas bun dela ortacii săi, cari i făcnră cu acea ocasiune cadou o pipă de spumă şi nu putură să-şi ascundă mîhnirea, că un om cu minte ageră şi cu păţanii multe i lipseşte de aci înainte de povaţa sa. Dar bătrînul îi mîngăla zicîndu-le: Lăsaţi, că o să vină în locul meu nepotul Deâk Ferencz, care şi în degetul cel mic are mal mult decît am eu îu acest cap bătrîn şi cărunt... Şi în-tr’adevăr dela 1832 pînă la 1867 şi după asta pînă la moartea lui Deâk s’a dovedit de cel mal perfect cunoscător al dreptului publtc maghiar, de un cumpătat şi abil conducător şi de cel mal bun legislator. Conduita lui politică a fost moderaţiunea, echitatea şi bunul cumpăt atît faţă de AustriacI, cît şi faţă de naţionalităţile din Ungaria, ceea-ce în Mausoleul lui Deâk din «■Kerepesi temeto-» e esprimat printr’o frumoasă alegorie, care înfăţişează o dorită înfrăţire a diferitelor elemente. De numele lui să leagă paternitatea dualismului, a raportului actual dintre Austria şi Ungaria, care cu dreptul e considerat de o curioasă îm-rechere a duor elemente cu totul opuse: o căsătorie nefericită, care în timpurile din urmă pare a să fi apropiat de — divorţ. Dar’ Ungurii pentru aceea cu mare evlavie şi cu multă însufleţire să închină memoriei lui Deâk şi poate e bine, să fim şi noi băgători de seamă, cum îşi ştiu vecinii nostril depune prinosul veneraţiunii faţă de măreţele umbre... * * * Dela «Petru Maior». Societatea de lectură «Petru Maior» a studenţilor universitari din Budapesta şi-a ţinut şedinţa de încheere pe anul 1902/3 Sîmbătă seara sub presidiul d-lul loan Garoiu. S’au cetit rapoartele generale şi s’a dat absolutoriul comitetului şi comisiei literare. Duminecă seara s’a ţinut şedinţa de constituire, în care au fost aleşi funcţionarii pe anul 1903/4: Preşedinte: Sebaslian Stanca, abs. de teol. şi student în filosofie. Vice-preşedinte: George Gîrda, stud. în drept. Secretar: Const. Nedelcu, stud. în filos. Notar 1: Horia Petra-Petrescu, stud în filos. Notar II: Alexandru Bojinca, stud. în drept. Casier: Mihaiu Şerban, stud. în filos. Controlor: Valeriu Seni, stud. în filos. www.dacQFomanica.ro 336 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1903. Biblintecar: Const. Bucşan, stud. în drept. Vice-bibl. Zacharie German, stud în filos. Econom: Romul Muntean, stud. în drept. Comisia literară: Preşedinte: George Tulbure, abs. de teol. şi student în filosofie. Referent: George Gîrda, stud. în drept. Membrii: Sebastian Stanca, abs. teol., stud. în filos. Isac Linţia, stud. în filos. Const. Nedelcu, stud. în filos. Horia Petra-Petrescu, stud. în filos. Antonia Domide, stud. la ped. sup. Comisia supraveghetoare: Pompiliu Nistor, stud. med. Antoniu Domide. stud. ped. sup. Petru Groza, stud. în drept. * * * Din Blaj ni se scrie: „Societatea de lectură «Inocentiu Micu clain» a teologilor din Blaj şi-a âles pe anul şcolar 1903—4 următorul comitet : Preşedinte: Octavian Popa, teolog în anul al IV., v. preşedinte: Petru Suciu t. a. III., secretar: Ioan Boidor t. a. IV., Archivar: Aurel Vodă t. a. III., Casier: Josif Bogdan t. a. III., Controlor: Silviu Posiar t. a. II., Bibliotecar: Joan Cîrnaţ t. a. II., v. bibliotecar: Aurel Esca t. a. 1. In comisiunea literară au fost aleşi: Cornel Andiea şi Nicolae Platon teologi an. IV., Nic. Marcu şi Vict. Deciu teologi an. III., Aurel Marcu şi Joan Mărginean teologi an. IL, Septimiu Popa şi Adrian Oţoiu teologi an. l.“ Vom publica cu plăcere rapoarte despre activitatea literară a acestea societăţi. * * * Anunţ literar. Comitetul Societăţii pentru fond de teatru romîn decerne un premiu de 500 corone pentru cea mai bună piesă dramatică romînă, originală, din cele ce se vor pre-sentâ pînă la 1/14 Iunie 1904, în următoarele condiţiuni: 1. Piesa va trebui să tracteze un obiect (?) din viaţa poporului romîn ori a clasei noastre culte, cu un cuvînt, motivul piesei trebue să fie romînesc; 6. în privinţa estensiunii piesei, precum şi a genului ei (comedie, dramă, tragedie, farsă etc.) nu se pune autorului nici o restricţiune; 3. Piesa premintă se va da in tipar (?) de cătră Societatea pentru fond de teatru romîn, iar autorul va primi 50 de esempiare din piesa tipărită; ... 4. Mannscriptele sunt de a se trimite, în terminul sus amintit, la adresa secretarului Societăţii dl dr. Josif Blaga, profesor gimnasial, in Braşov (Brassd); ... 5. Manuscriptul să fie scris clar şi legibil, tot numai cîte pe o faţă de hîrtie. 6. Concurenţii vor alătura la manuscript un plic sigilat, avînd pe avers titlul piesei, iar în lăuntru un bilet cu numele complet şi adresa esactă a concurentului. Braşov 15/28 septembre 1903. Comitetul Societăţii pentru fond de teatru romîn. Virgil Oniţiu m. p. Dr. Josif Blaga m. p. v. preşedinte. secretar. BIBLIOGRAFIE. Călindarul Poporului Romîn. Literatura calendaristică la noi are o misiune cu mult mal însemnată, ca la alte neamuri. Ţăranul nostru, care de alt-fel prea puţin se îndeletniceşte cu cetitul, tot face rost în fie-care an de-un călindar pentru trebuinţele căsniciei. Este deci de-o deosebită importanţă, ca acest călindar pe Ungă aceea, că e bun îndreptar în trebile practice a-le ţăranului nostru, să fie totodată şi un învăţător cu bun chip, numai ast-fel săvîrşeşte un scop adevărat cultural apariţia unui călindar. Călindarul Poporului Romîn, după părerea noastră întruneşte condiţiunile amintite: avînd pe-o estensiune de 60 pagini trebuincioasele in-forinaţlunî practice şi cuprinzînd un material vast şi bine alcătuit, pe o estensiune de vr’o 120 de pagini. Materialul literar constă din articole a-le scriitorilor noştri de valoare, face istoricul evenimentelor mal însemnate de peste an, al situaţiei politice şi ca un lucru de-un deosebit interes remarcăm traducerea completă a legel de naţionalităţi. Execuţiunea technică e de toată frum-seţa: aproape 100 clişee etc... ast-fel, că considerînd şi preţul de 20 cr. al acestui călindar, putem afirma, că n’am avut nici cînd în Ardeal, călindar atît de voluminos, frumos esecutat şi ieftin. 1-1 recomandăm cetitorilor noştri. Să poate procura la tipografia Pop. Rom. Bpesta, Strada Vorosmarty. 60a. Preţul 20 cr. 5 cr. porto. * * * Revista Idealistă An. I, Tom. III No. 8, singura revistă romînă redactată în spiritul larg al marilor reviste europene, are următorul cuprins: 1. Dr. C. I. Istrati, Două cuvîntărl inaugurale; 2. D. Drăghicescu, Problema determinismului social; 3. De Curei, Idolul nou, comedie în 3 acte (traducere); 4. Leon Cerchez, Unirea între ostaşi; 5. P. Vulcan, Armîna, (roman); 6. Isidor leşan, Wagia ca ştiinţă; 6. Poesiî de N. Gregorian şi N. Floraru; 8. D-na Edgar Quinet, Scrisori 9.1. Durcian, Voinţă (nuvelă); 10. Cugetări; 11.1. C. Bacalbaşa, Cronică teatrală ; 12. W. C. Holban, Viaţa în ţară şi în străinătate; 13. Buletin literar şi bibliografic. POŞTA REDACŢIEI. Tuturor scrisorilor, manuscriptelor etc. sosite Ia redacţie, vom răspunde în numărul viitor, lipsindu-ne în cel de faţă spaţiul necesar. Şef-redactor: Red.-resp. ALEXANDRU CI(JRf\. OCI7WIRN QOQfl. Editura Tipografiei «Poporul Român». REDACŢIA : ADMINISTRAŢIA : Strada Zoldfa 13. Ttrada Vorosmarty 60/a. «Tipografia Poporul WMffiadaBQIOmBqioa.rOtrada Vorosmarty Nr. 60a.