PentrwWwidacoromaiîfca.fo finul II. Budapesta, 15 Septemvre st. n. 1903 — Nml 16—18 CRITICĂ ROMÎNEASCĂ. „Romînul e născut poet..." Cînd bardul naţional a lansat în lume devisa aceasta (îmi place să-î zic „de-visă") făcea foarte bine dacă nu se opria la jumetatea fraseî, ci spunea cu o cale şi ceealaltă indispensabilă calitate a Ro-mînuluî. Că adecă poet ca poet, dar mal ales critic de forţă e Romînul, cu „pieptul lui de aramă"• In lipsa unul for de critică competentă, apucă a se strecora în sanctuarul artei tot feliul de „existenţe", cari în alte literaturi nu ar avea întrare, ameninţaţi încă de departe de forţa majoră a criticei, gata de a-î rostogoli de-adura de pe Parnas, ca pe Mentula lui Anacreon. Iată o plîngere foarte îndreptăţită a pubublicuî cetitor. Urmarea aceasteî plîngerî foarte îndreptăţite de-altcum trece ntr’un esces de zel foarte ciudat Toţi Romîniî de bine, — bătrînl, juni, tineri — lăsînd la o parte laurii nemuririi, haid’ să pun pe critică, ştii colea critică romînească. — Şi val de bieţii poetastriî, cînd întră printre el, năpraznica săcure. Critica romînească e neîndurată; ea cere dela bietul scriitor intimidat să i se plece necondiţionat, să nu cuteze a lansa vre-o ideie, care n’ar fi după gustul domnului critic, şi mal ales să nu scrie ceva, ce ar întrece forţa de apercepţiune a acestuia. Scriitorul trebue să aibă în vedere toate cerinţele, criticul nu are nevoie de aşa ceva; scriitorul trebue să aibă talent, spirit de observaţie, cultură intelectuală, limbă frumoasă romînească etc.; criticul n’are lipsă de nimic, că doar de aia-I critic!... Scriitorul trebue să motiveze orî-ce spune, criticul nu are lipsă de aşa ceva, el constată numai pur şi simplu, ori sloboade icî-colo vre-o observaţie de ■ spirit, care îl absoalvă în ochii naivilor de obligămîntul argumentării. In ochii naivilor — din nenorocire în majoritate! De aceea în literatura romînească arareori pomenim să aflăm vre-un cuvînt de încurajare la adresa vre-unuî scriitor începător, ori-cît de talentat ar fi acela, www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 263 în vreme ce operele vre-unuia din ceî trecuţi peste Rubiconul nemuririi sînt aplaudate a priori cu entusiasm. Criticul nostru are destulă minte să nu anticipeze nimic, mai ales că de obicei vorbeşte „din foaie". Dacă talentul din chestie i se pare destul de slab, i aplică cîte-va ironii. Şi în proporţia ce talentul evoluează, ironia devine tot mai subtilă, incit la un caz de triumf, criticul să se poată eventual identifica cu atotputernica opinie publică. Dacă însă talentul i-se pare mai bun — tace. Şi cînd scriitorul s’a avîntat la o înălţime destul de respectabilă, criticul îşi ia condeiul-ciomag, şi aliindu-se la părerea generală, începe un articol: „Distinsul nostru scriitor cutare".., Distinsul nostru scriitor, despre care n’a scris pînă acum nimeni! Bietul scriitor, acum cînd a răzbit a-şî asigura un nume, după o muncă cinstită, vin să se adăpostească la umbra lui criticii, cari mai ieri-alatăieri îl ignorau s’au îl priviau cel mult cu un zimbet de părinţască milă. Decît că o astfel de critică e cu de-săvîrşire superfluă, ca să nu zic absurdă. Rolul criticului adeverat nu este şi nu poate să fie aşa de secundar, ca al lăudatei opinii publice. Dacă pretindem dela sciitor partea productivă a operei, criticul trebue să aibă necondiţionat partea receptivă. Criticul completează opera scriitorului. El posedînd, bineînţeles, facultatea receptivă în măsură mai mare, ştie să comenteze mai amănunţit lucrarea, analisîndu-o, scoţînd în relief părţile bune sau rele, incit publicul să le primească prin rostul lui, mult mai accesibile, de-a gata. Numai ast-fel se poate îngheba o adevărată mişcare literară, o apropiere între capetele gînditoare şi marea massă a cetitorilor. Eminescu nu ar fi nici pe jumătate aşa de mare în ochii noştrii, dacă n’am fi avut pe Maiorescu şi pe Petraşcu; Coşbuc ar fi rămas un simplu versificator dibaciu, de nu-1 aveam pe Gherea. Ceea-ce să sevîrşeşte la noi însă, ales în coloanele ziarelor, poate fi orî-ce numai critică — nu. O notă caracteristică a acestei „critici" este interpretarea literală a textului. Cînd judecata criticului nu e destul de ponderoasă, remîne la suprafaţă. Astfel ne pomenim, că se ironizează o poesie bună pentru un trop prea îndrăsneţ, sau pentru formă. Nu ştiu zeu, unde am ajunge, dacă ne-am opri numai la litere şi ce s’ar alege de bietele talente, dacă li s’ar restrînge usul tropilor şi al formei. Şi nu ştiu, care poesie — ori-cît de frumoasă ar fi — nu ar putea fi zeflemizată prin o interpretare riguros literală. Mi-aduc aminte de hazul ce-1 făcea un prieten al meu de următorul vers din „Peneş Curcanul": «Aveam şi pene în frunte.» Cum pene în frunte, mă rog? Vrea poate poetul să spună, pene în cuşmă, şi cuşma era trasă pe frunte? Ori ră-mînînd la înţelesul literal, n’avem decît să ne închipuim pe dorobanţii noştri cu penele infipte în frunte, asemenea Negrilor din Africa ? Ce puţin umor e în hazul acesta şi totuşi cit de logic e dacă admiţi interpretarea literală! Mult mai caracteristică e însă pentru critica romînească, interpretarea unilaterală. Ca să vorbim de ceva actual, amintesc d. e. revolta „Gazetei" faţă de www.dacQFomanica.ro 264 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. poesia „De-aş fi“. S’a interpretat în poşta numărului trecut sensul acestei poesii „înfierate". Şi „Gazeta", revenind, constată cinismul redactorului dela „Luceafărul. Cred că pe mine me află „Gazeta" aşa de cinic, aşadar? Mulţămindu-i pentru aceasta distincţie (meritată ori nemeritată, nu impoartă) ţin să declar că nu eu sînt autorul poesiei. Declar de asemenea, că autorul ei departe de a fi voit să atace prin asta simţul religios al „Gazetei" — a esprimat în numita poesie o idee filosofică, ce se găseşte în cele mai de căpetenie opere ale literaturii universale, în-cepînd dela „Prometeu ferecat" de Eschil pînă la „Paradisul pierdut" de Milton, „Manfred“-ul lui Byron, „Faust“-ul lui Goethe, „Tragedia omului" lui Madâch, şi — dacă vreţi — „înger şi demon" sau „Rugăciunea unui dac" de Eminescu. Lucifer din sf. scriptură, representantul necredinţii şi al imoralităţii, nu e identic cu Lucifer din amintitele opere. Critica aceasta unilaterală, abstragînd dela alte greşeli, face imposibilă orî-ce apropiere, căci dacă m’aş pune pe acest punct de vedere, nu există scriitor din care să nu-î pot arăta „Gazetei" nenumărate erezii. Cetească „Gazeta" d. e. sfîrşitul dela „Noi vrem pămînt", „In oppressores" sau strofele din „Cîntec barbar", ce se referesc la Zamolxe şi „infiereze-l“ pe Coşbuc ca pe un „descreerat", dacă vrea să se facă de rîs. Erupţiile acele admisibile din punct de vedere al esteticei, dacă le considerăm numai din punct de vedere dogmatic sunt curate: erezii şi blasfemii. Din parte-mi mă oblig să scriu „Gazetei" un articol, în care am să arăt, că în Andrei Mureşan se află foarte multe eresii — şi, dacă nu mă înşel, absol-vase şi el teologia, întocmai, ca şi redactorul actual dela „Gazeta". Mă oblig, nu pentru ca să detrag din valoarea poesiilor lui Mureşan, ci ca să arăt la ce resultate absurde duce o apre-ţiare esclusiv teologică în lucruri de natură literară. De încheiere fie-mî permis a atrage atenţia venerabilei „Gazete" asupra gen-tileţelor de stil, cu cari încarcă pe bietul autor al versului împricinat: „un descreerat din generaţia tînără" ... „am înfierat" etc. Noi, generaţia tînără ne-am obicinuit, să vedem cum în discuţii de natură politică, fruntaşii noştri se întitulează reciproc per „trădător", „mişel", „porc de cîne" etc. Am dori însă, că cel puţin în discuţii de natură literară să vedem în presa noastră un stil mai cinstit. Am trecut deja în veacul al XX-lea, venerabilă „Gazetă"! ai. ciura. www.dacQromanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 265 ETERIC MAPÂCH. - TRA6EPIA OLULUI. Trad. de Octavian Goga. TABLOUL II. (In ral. La mijloc pomii ştiinţei şi nemuririi. Adam şi Eva vin, diferite animale i împrejmue cu încredere şi blândeţă. Pe poarta deschisă a ceriului străbat razele gloriei divine şi armonia lină a cetelor îngereşti. Zi cu soare). Eva. Ah trai! Vieaţă! Dulce e vieaţa! Adam. Frumoasă e domnia peste toate. Eva. Să simţi plutind asupră-ţl ocrotirea Şi jertfa laudei tu s’aducî răsplată Aceluia ce-asuprăţl varsă-şî harul! Adam. Cuvîntul tău femee-i: ascultarea. — Mi-e sete, Eva! Roadele din pom Galeş zimbind asupră-ne privesc! Eva. Eu rup un măr. Cuvîntul Domnului. Opreşte-te, Adame! Grădina ta e ’ntreg, întreg pămîntul! De alte duhuri stau împrejmuiţi ĂştI pomi ce-I vezi. — Fereşte-te de el! De vel gusta, — cu moarte vei muri. Roşite-s iar ciorchinele de struguri, Molatec umbra linişte-ţi îmbie, Cînd raze bat din ceriuri arzătoare! Adam. Mă miră, dar porunca-I serioasă. Eva. Dar ăşti doi pomi, de ce par’ mal frumoşi, De ce-s opriţi ? Adam. De ce-I albastră bolta, Şi lunca verde? — împacă-te cu soartea; Să ascultăm cuvîntul, — vino, Eva! (Se aşează într’un chioşc.) Eva. La sînul meu aşează-te, iubite! (Vînt puternic. Lucifer apare printre ramuri.) Adam. Ce glas aud. — Necunoscut! Femee! Parc’un duşman a tăbărît! Eva. Eu tremur, Duiosul cînt din cer a amuţit. Adam. La sînul tău îl mai aud, îmi pare... Eva. Eu, cînd de sus peri-va ocrotirea, In ochii tăi o regăsesc, Adame! Intr’alt loc eu, de ce s’o şi mal caut? M’a întrupat dorinţa ta ferbinte Ca soarele puzderia de raze. — Ah soarele!... Ne vrînd să fie singur, Pe faţa apel împînzeşte-şî chipul, Sărută galeş faţa de tovarăş Uitării dînd, că vede umbra moartă Din focul lui —: văpaie trăitoare! Şi umbra moare, cînd apune raza !... Adam. Te-opreşte Eva! Glasul tău mă mustră. Cuvîntul ce-I, cînd surdă e urechea Şi raza ce-I, cînd apă nu-I s’o prindă! Şi ce-aş fi eu, de nu mi-ar fi alături De-apururea făptura ta de floare, Vieaţa mea de tin’ n’ar fi legată De tin’, ca ’n tine, — eu să mă iubesc! www.dacQFomanica.ro 266 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. Lucifer. De ce ascult povestea lor plăpîndă? — Pornesc, de nu păţesc ruşinea lumii, Că mintea rece, netedă, gîndită, Va pizmul un creer de copil! (O pasere începe să cînte pe un ram apropiat.) Eva. Ascultă cîntul 1 Înţelegi, Adame, Ăst ciripit al gureşei iubiri? Adam. Eu ascultam cum murmură isvorul, Şi ’n glasul lui tot cînt am înţeles 1 Eva. Ce-arinonie sfîntă — atîtea vorbe Spun un cuvînt —: iubirea e ’nţelesul! Lucifer. Ce mai aştept ? — Doar jurămînt mă leagă, Că o să-i perd, şi stau la îndoială? ... La muncă deci! Doar n’o să lupt zadarnic, Cu a ştiinţei şi măririi armă Potriva lor, ce au lăcaş al vieţii, Apărător al inimii ’n năcazuri Şi ocrotire ’n luptă —: sentimentul. ’Nainte deci! Cîştigă îndrăzneala! (Din nou vint puternic. Lucifer apare înaintea părechii îngrozite. Nimbul de slavă se intunecă. Lucifer rîde.) Ce vă miraţi? (Cătră Eva, care a luat-o ia fugă.) Opreşte-te, feniee! O clipă stai, o clipă să te-admir! (Eva să opreşte şi cu încetul prinde curaj.) (Aparte)Ăst chip, din nou de mii de ori s’a naşte! (Taro Ţi-e fric’, Adame? Adam. De tine, nevoiaşe? Lucifer. (Aparte)Ce potrivit strămoş al omenirii! (Tare) Frăţîne, bun ajuns! Adam. Tu cine eşti? De sus soseşti, ori vii de jos Ia noi? Lucifer. E tot atît, tu zi, precum îţi place! Adam. Nici nu ştiam, că oameni mai sunt încă. Lucifer. Hoho! Hoho! — Tu multe nu ştii încă, Şi nu vei şti. Moşneagul cel cucernic, De-aceea crezi că trupul din ţărînă Ţi la făcut, ca lumea să ’mpărţiţî ?... Tu-1 lauzi pe el, el ţie-ţî dă povaţă, Poruncă-ţi dă: te luptă, ori te teme, — Te ’ndrumă el, ca păcurarul oaia, Ca tu, trăind, să vezi — n’ai lipsă mare. Adam. Şi nu văd eu? — Nu mintea-mi dă povaţă, Eu n’aş simţi din ceriuri raza caldă, Al firei dulce, voluptos delir, Şi mila Domnului din înălţime, Ce pe pămînt pe mine domn m’a pus? Lucifer. Credinţa ta o poartă şi-acel vierme, Ce-1 vezi rozînd la sîmburii de măr, Ori vulturul ce-o pasere, loveşte! Asupra lor pe tin’ ce te ridică? Traeşte ’n voi o palidă seîntee, Răsunetul unei puteri vînjoase, Ce ca şi unda rîului de munte O clipă doar’, lucind la faţa apei, Recade iar’ în matca mohorîtă ... Da, — ochii tăi deschide-i-ar gîndirea, Ce ’n capul tău ascunsă sgribureşte, Puterii tale razim făurindu-i, Ţi-ar arăta şi binele şi răul, Ca singur tu să-ţi fii cîrmaciul sorţii, Deslănţuit de jugul provedinţei. — Dar cine ştii?... Ca viermele ’n ţărînă Să te tîrăeşti în cercul tău neghiob, împrejmuit de pacea idioată, Mai bin’ ţi-a fi... — Uşoară-i împăcarea, Dar nobilă şi grea e libertatea! Adam. Spui lucruri mari, — mă prinde ameţeala. www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903, LUCEAFĂRUL 267 Eva. Eu le admir, sunt nouă şi frumoase. Lucifer. Dar ca ideea falnic să se ’nlrupe, Ţi-e fără rost nu ţi-e destul ştiinţa, Ci-ţî trebue şi nimbul nemuririi. La ce ţî-e traiul scurt şi măsurat? Vezi ăşti do! pomi? — Ascund întreagă taina, Ce-oprită e de-al vost făptuitor. De guşti, vel fi ca Dumnezeu în ştire, Frumos şi tînăr fi-vel tu de-apururî. Eva. Vezi tot tiran ne e făptuitorul!... Adam. Dar de mă ’nşelî? (Zarea se luminează puţin.) Corul ceresc. Amar de tine lume, Ispita te încearcă ... Glasul Domnului. Păzeşte-te, Adame! Adam. Ce glas aud ? Lucifer. Prin vreascuri bate vîntul! — Puteri a firii, Ajutor, Să vă cîştig Vouă pe om. — (Vînt, zarea se întunecă.) Aştî pomi s-ai mei!.. . Adam. Deci cine eşti? Răspunde! Căci firea ta asemănată-i nouă! Lucifer. Priveşte-un şoim, ce’n nori îşi taie cale, Ori un sobol cu ritul în ţărînă, De alte lumi li-e priponită firea. Deci mintea ta nu poate să cuprindă, Al duhurilor înălţat lăcaş, Căci om ţi-e cea mai minunată treaptă! Şi cînelui un cîine-î idealul Şi cinste vede ’n prietenia lui. Dar precum tu lui Dumnezeu î-i eşti, Dîndu-î blăstăm ori binecuvîntare, Astfel privim asupra voastră noi, A lumilor de spirite părtaşL Adam. Şi tu cum zici, de-acolo vii la noi? Lucifer. Aşa! ’ntre tari eu fost-am mai puternic, Ce-am stat la tronul Domnului de sus Şi parte-aveam din cea mai mare cinste. Adam. Atuncea tu, din cerul azuriu Pe lumea asta, cum te-aî pogorît? Lucifer. Nu mi-a plăcut un loc de-a doua mînă Şi vieaţa scrisă ’n legile nătînge Şi îngerii cu creer de copil, Ce vecinie laudă, — răul nu cunosc. Vreau ferbere — şi vreau desţelenirea Puterilor ce nasc o lume nouă, In care sufletul şi mintea să trăiască! — Mă va urma, de vrea cutezătorul. A dam. Dar Dumnezeu ne-a spus că pedepsi-va Amar pe cel ce glasul nu-I ascultă. Eva. Adecă cum? Cănd calea ne-a croit-o Şi s’o urmăm, în chipul ăst i-e vrerea, Pedeapsa lui de ce să ne ajungă? Doar’ n’o fi pus în drumul firii noastre Negrul păcat şi-a răului ispită ? Sau dacă da, — de ce ne-a aruncat La marginea prăpastie! eterne Cu cap năuc păcătuirii pradă? Ori dacă ’n gînd purtat-a şi păcatul Ca pe-un orcan trezit de zile dalbe, De ce-ar greşi acest, cînd lărmueşte, Mai mult ca ziua care dă căldură?... www.dacQFomanica.ro 268 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903 Lucifer. lat’ apăru întîîul filosof! Un lung şirag va mal veni, surată, Tot gîndul ăst gîndind în mii de chipuri. Mulţi vor peri în casa de nebuni; Mulţi s’or sdrobi neajungîndu-şi ţinta. Lăsaţi-vă de vecînica socoată! In ori ce chip apar atîtea feţe Incît, privind tu rostul tuturora, Ştii mal puţin ca ’n clipa cea dintîi, Să hotăreştl doar nici atunci n’ajungî. E moartea faptei ori-ce chibzuinţă!... Eva. Deci eu, Adame, rup un măr, ce zici? Adam. Le-a blăstămat. (Lucifer rîde.) Dar totuş rupe tu, Vom înfrunta noi ori şi ce veni-va, Căci vrem ca Domnul ştiutori să fim ! Eva. Şi tineri, tineri mai presus de toate! Lucifer. Grăbiţi, grăbiţi, aici vă ’ntoarceţi ochii, E pomul nemuririi! (II trage cătră al doilea pom, un Cheruvim cu sabie de foc le stă în cale.) Cheruvimul. Mişeilor, în lături! Glasul Domnului. Adam, Adam! — Necredincios mi-al fost, Te las şi eu, să-ţi vezi puterea singur! Eva. Ne-am prăpădit! Lucifer. De-acum vi-e frică vouă! Adam. O nici de cum, — dar groaza deşteptării E ce vezi tu. Deci vin’, acum, femee, Străin, pustiu e locul ăst acum! Corul îngerilor. Ah plîngeţi lacrimi, lacrimi de frăţie A ’nvins minciuna, lumea e ’n perire 1 LA STÎNĂ. Găinuşa 'ncet răsare, Luna-Î după Dealu-Mare, Plînge-un clopot de cioaie, — Vin ciobanii dela stînă, — Strungăriţele de mînă, Ascult cîntec de cimpoaie. Şi le rîde tuturora Faţa plină, bucălaie, Cum s'au prins sâ ’nvîrtă hora., — Numai Sandu copilandru Nu să prinde 'n hora mare, Cîntă jelnică cîntare , .. Cimpoeriu — ’î ia de veste, 5tă o clipă, hodineşte, — Schimbă hora 'n cînt de jele: — „Mândră fată ochişorii, Ochişorii, obrăjoriî"... — Să opresc în joc ficiorii, Dumerindu-se de-odată. — Parc'ar vrea să plîng'o fată, Faţa îi arde vîlvătaie.., — Strigă Sandu copilandru: „Zi, căprare hiculaie, Zi, căprare Niculaie" I — Şi cum arde focu 'n stînă Şi lumin'o buturugă, Vede baciul că lui Sandu I cad lacrime pe glugă ... Mic. otnvfl, www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903, LUCEAFĂRUL 269 OCTAV SMIGELSCHI: PROFETUL 1EREMIE. www.dacQFomanica.ro 270 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. SCRISOAREA A III-A* Prietine, In numărul din urmă al «Luceafărului» ai publicat un articol iscălit U. T. Mihaiu şi întitulat : Un curent neîntemeiat în literatura romî-nească. lată ce scrie despre el dl Nicolae Iorga, profesor la universitatea din Bucureşti, în «Să-mănătorul» (nrul 31): «Sub toată rezerva, ce e drept, se tipăreşte (în Luceafărul) însă şi un articol al unui dn U. T. Mihaiu, care pretinde a lovi în direcţia remînească ce se dă de un timp literaturii uoastre mai nouă. In vieaţa mea n’am văzut, nu Ia un tinăr romîn de dincolo, dar la un gazetar semit de dincoace, atita furie zadarnică si atita neînţelegere absolută, faţă de curentul despre justificarea şi folosul căruia n'am, la o vîrstă ceva mai matură şi după o cugetare ceva mai îndelungăta decît a dlui U. T., nici cea mai mică îndoială. Şi în locul unei cinstite literaturi trăgîndu-şî vieaţa din adînci-mile hrănitoare ale solului naţional, ştiţi ce vrea zisul U. T.: o literatură dialectală, fără trecut, care să fie şi cosmopolită, şi realistă şi să nu se inspire dela ţăran, ci dela «burghezimea modernă, în care au străbătut ideile progresului şi-a cultriî apusene !» Poate oare-cine ştie ce năcazuri personale să ducă pe un tinăr la asemenea rătăciri, vrednice de a fi arse cu fierul roş care însănătoşază /» Astfel scrie despre Alexandru Macedonski al Ardealului acel bărbat, care prin activitatea sa ştienţifică, uriaşă sub toate raporturile, şi prin lupta sa neînfrîntă împotriva necinstei, minciu-neî şi a prostiei înveşmîntate în aur şi onoruri, şi-a croit un loc de frunte între cei mai mari apostoli ai gîndirii şi ai reformelor sociale în Romînia. Activitatea dlui Iorga nu se ţărmureşte asupra Romîniei libere, ci cu deosebit înteres urmăreşte tot ce lucrează Romînul de care-1 desparte munţii, pe care-1 cunoaşte temeinic, ca puţini alţii în Ţară, şi îl admiră şi îl iubeşte pentru cinstea sa şi pentru lupta ce o duce. De aceea se revoltă, găsind la un tinăr Ardelean idei rătăcite, potrivnice idealului neamului care l-a născut, — fără să ştie cine e Ulpiu Traian Mihaiu, care * Răspuns la articolul «Un curent neîntemeiat în literatura rominească*, publicat în numărul trecut al revistei noastre. Ridacfia. purtînd numele celor mai mari conducători ai ginţii sale, face pe burghezul cosmopolit. Mărturisesc că, deşi articolul cu pricina e îndreptat în mare parte împotriva mea, eram ho-tărît să nu fac uz de invitarea ta şi să nu răspund nimic, lăsînd pe geniul dela Munchen pe sama celor dela «Gura satului», unde numele său începe să devină celebru, pus în fruntea unui articol permanent. Dar cele cîte-va şire ale dlui Iorga mi-au arătat că asemenea rătăciţi trebue înfieraţi, chiar dacă între cele cîte-va sute de cetitori nu s’ar găsi decît un singur naiv, care zăpăcit de bogăţia de citate şi de nume culese din indicele vre-unuî istorii a literaturii universale, a putut fi influenţat de sa-vantlicul lui Ulpiu Traian. * * * «In timpul ultim a erupt în literatura romînă un curent unilateral şi şovinist. Reprezentantul ecestui curent e poetul St. Iosif, cunoscut piin poeziile sale «Patriarhale» şi «A fost odată». Curentul acesta vrea să recunoască numai o literatură neoaşă, o literatulă natală (adecătelea cum «natată», coane Fănică?), care trebue să-şi scoată sugetele (aviz celor cc vreau să ne îndrepte limba!) ori din trecutul nostru romantic, ori direct din vieaţa ţărănimel... Şovinismul acesta literar nu poate fi trecut cu vederea şi cere o critică severă, o recenziune bazată pe fapte, din literatura (corect: literaturile) celorlalte popoare» ... Cine e cel chemat să scape literatura noastră de curentul cel greşit? Ulpiu Traian Mihaiu! Allons donc! Cum vedem articolul să introduce cu o necuviinţă, cu greşeli de stil şi de limbă şi cu date neadevărate. Curentul de care se vorbeşte nu a erupt in ultimul timp în literatura noastră, ci el a existat decînd avem o literatură naţională. Poezii cu subiecte din trecutul nostru au scris Bolintineanu, Alexandrescu, Alexandri, Emi-nescu etc. etc., vieaţa ţărănimel o cîntă în versuri Coşbuc. Dl Traian din Orăştie e rău informat cînd crede că Iosif a scris numai volumele citate. El a mai publicat un volum de «Versuri» şi patru volume de traduceri din Petofi, Verlaine şi Heine, precum şi o mulţime www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 271 de alte traduceri din Gbthe, Uhland, Arany, Ibsen etc. Cum să împacă aceasta cu «şovinismul» de care e învinovăţit? Cel ce şi-a dat silinţa să introducă pe Ungurii Arany şi Petdfi la noi, credem că numai şovinist nu-i, cel ce traduce din Verlaine şi Ibsen numai unilateral nu poate fi numit. Pe lîngă nepricepere să observă însă la marele critic miinchenez şi o doză de răutate, care provine din faptul că Iosif a avut cutezanţa odată, cînd Mihaiu îl asoma cu cetirea versurilor sale lipsite de orî-ce licărire poetică, să-i spună în faţă că-1 plictiseşte. De acelaş păcat m’am făcut şi eu vinovat, nu odată ci de sute de ori, şi de aici rezultă furia «tînărului cu năcazuri personale», cum îl numeşte dl lorga. Nu pentru ca să-l apăr pe Iosif, care n’are nevoie de apărător, ci pentru-ca să arăt cît de rău l-a priceput Ulpiu Traian II, vreau să arăt întru cît poate fi vorba de un curent în literatura romînă în fruntea căruia stă talentatul poet ardelean. i. Intunecată-i steaua ţării noastre... înstrăinaţi trăim în zile grele, Şi viitorul — plin de semne rele — Vesteşte lacrimi numai, — şi dezastre... Spre voi să ’ndreaptă glasul rugii mele, . Fraţi cîntăreţl! Sus inimele voastre, Poeţi pierduţi prin nori şi ’n zări albastre Ce nu visaţi decît la flori şi stele... Nu osteniţi, ca ’n asfinţit de sară, Ci — treji la mîndrul sunet de fanfară — Veniţi cu suflet şi cu voie bună Spre Soarele ce-î gata să răsară Să înălţăm iar flamura străbună A dragostei de Lege şi de Ţară! II. CîntaţI umbriţi de-a flamurel aripă Sub care uriaşi bătrînl luptară! Au n’auziţl pe ’ntinsele hotară Ce jalnic paseri mari de pradă ţipă? Şi nu vedeţi ce nouri să ’nălţară ?... Grea vijelie ’n fie-care clipă Nu spulberă comorile ’n risipă Chiar sfînta noastră doină stă să piară! Copil răsleţl aî mtndreî noastre naţii! De mal trăeşte ’n voi simţire vie, Veniţi atunci şi vă cunoaşteţi fraţii! III. Eu nu-s decît un singur glas din satul Pierdut în noapte... Numai o fiinţă Din miile ce-aşteaptă ’n suferinţă — Dar va veni odată mult visatul! Veni-va. — şi cîntărl de biruinţă Vor isbucni de-alungul şi de-alatul, Din munţi şi văl gonind pe Necuratul Ce vrea să stingă 'n voi orî-ce credinţă! Eu nu-s decît un sol, — eu sînt drumeţul Grăbit, — şi noaptea înapoi mă cere... Sînt flacăra pe care-o poartă vîntul, Dar trebue să vină cîntăreţul! El va slăvi măreaţa înviere: Veniţi cu toţii să vestim cuvîntul!... In aceste trei sonete străbătute de focul sfînt al adevăratei poezii, Iosif îşi precizează rolul ce-1 ocupă în literatura noastră. El luptă împotriva curentelor venetice a pleiadei de cosmopoliţi «osteniţi ca ’n asfinţit de sară», ce caută în deşert să schimbe în sînge romînesc hrana exotică adusă din străini, el luptă pentru Re-surecţiunea poeziei noastre naţionale, singura care are drept de existenţă. Fără să introducă un curent nou, el cearcă dimpotrivă să continue direcţia sănătoasă începută de străbunii noştrii cari erau Romîni buni, nu burghezi decadenţi şi cosmopoliţi. Cînd, peste mulţi ani, să va scrie istoria lite-raturei romîneşti, se va arăta cum după începuturile remarcabile ale poeţilor uoştrii mai vechi, au apărut cei doi mari luceferi Eminescu şi Coşbuc, cari au stăpînit cu lumina lor puternică, ce să întregea reciproc, literatura noastră. Apariţia lor a fost nefastă pentru talentele mici, căci marii maeştrii, orbindu-le cu strălucirea lor, a omorît orî-ce individualitate ce era poate în germene în sufletul lor, i-a subjugat, i-a schimbat în simplii imitatori făiă valoare. Numele lor nu va rămînea şi binele ce Iau adus ei literaturii să va perde pentru generaţiile viitoare. Numai puţini contimporani ai acestor uriaşi, poeţi adevăraţi ei înşişi, au putut să-şi păstreze individualitatea lor alături cu a maeştrilor, sunt rare nume ca ale dlui Vlăhuţă în România liberă, dela care am avea acelaş volum de versuri şi dacă nu scria Eminescu, şi a dşoarei Cunţan în Ardeal, care ar fi scris probabil aceleaşi poezii şi dacă nu s’ar fi născut Coşbuc. Şi după aceştia va fi numit imediat Iosif de literaţii viitorului. El a ştiut, ca Arde- Sădiţl în inimi vechia bărbăţie, AvînturI mari, eterne aspiraţii... Şi numele pe veci sfinţit vă fie! www.dacQFomanica.ro 272 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. !ean trecut în România liberă, să recunoască deopotrivă rostul lui Eminescu şi a lui Coşbuc în literatura română, şi unind drumurile bătute de dînşii să-şi croiască un drum nou, care isvoreşte din acestea. Iosif e, pe cât pot observa eu cu ochii unui contimporan influenţat în mod fatal de împrejurimea sa, cel dintîi care a trecut pe Eminescu şi pe Coşbuc istoriei, din care soarbe apoi putere, (precum au sorbit aceştia din predecesorii lor dela Costin şi Ne-culce pînă la Alexandri), pentru-ca, continuînd tradiţiunea, să se validiteze ca o personalitate, ca o etapă nouă în istoria literatureî noastre. Meritul lui e cu atît mai mare, că prin activitatea sa viguroasă şi prin talentul său puternic, el (ine în cumpănă curentele nesănătoase pornite de pseudopoetl ca Macedonschi, Karr, Caion, Dimitriad şi cum să mai numesc, ce folosesc epoca de tradiţie în care ne aflăm pentru ca să-şi cîştige un nume cumpărat prea ieftin. Continuînd vechia tradiţie naţională el nu lasă să se împămîntenească moda parazită introdusă din stăinî, unde ea poate avea un rost, la noi însă nu. Şi e de remarcat că cel ce scapă literatura romînească de curente nesănătoase e iară un Ardelean, precum a fost Lazăr şi Coşbuc înaintea lui. Şi acuma vine un Ardelean rătăcit, ce nu-şi cunoaşte îndeajuns părinţii, ce nu şi-a dat seama încă de truda şi lupta dusă de ei pentru neam, limbă şi lege, — căci altfel nu şi-ar fi putut uita de ele în mijlocul simboliştilor dintr’un oraş nemţesc, — vine un rătăcit să strige împotriva singurului curent adevărat şi sănătos în literatura noastră, contra curentului naţional şi să-şi facă reclamă insipidităţilor versificate de el, pe cari crede că publicul nu le ştie preţui şi nu le înţelege. Afară din Parnas I i vom striga, — ca’n cunoscuta fabulă a lui Alecsandrescu. Şi unde îşi caută el motivele ? «In timpul present, unde tind toate culturile a să nivela, unde să înschimbă (?) prin vapor şi electricitate (şi benzină, bine înţeles) zi de zi milioane de idei între naţiuni, ar trebui să rîdă toată Europa de tîmpirea noastră mistică (of, of!)» ... dacă n’am primi şi noi influenţe străine. Ai să te faci de rîsul Europei, o tu mistice tîmpit de Iosif! «Ce zice francezul reputat (eu îl ştiam pro- fesor la Sorbona) Emile Faguet ? Noi Francezii... am mers în şcoala Grecilor îmbucurîndu-ne (?) de un Racine etc. Din Anglitera (Aşa zic şi Ţiganii) avem pe Montesquieu etc... Ce-a zis I. Costa (acesta e un «reputat» de naţionalitate nefranceză) după catastrofa răsboiului american ? Spania... etc. Bohemia a împrumutat din toate literaturile străine: Ceh,. . Vrchlicky,... Kwa-pil... Stolba ... servus Bresina ! Nu sunteţi convinşi? Staţi că Ulpiu Traian II mai are un «vagon» de nume şi îşi permite să citez pe I. Benavente, Blasco Ibanez, M. Picon, Emilia P. Bazan, criticul vehement, Unamuno etc.». Prin toate aceste citate fără nici un rost vrea să arăte «că literatura romînă, trebue să fie în timpul nostru transitiv, dospitor — dacă să pretinde oglinda vieţii (adînc!) — o literatură militantă, resumtivă, renitentă! Tronc mătuşă! Aici nu-i vorba de «zid chinezesc», ce Iosif vrea să-l pună ca pavăză împotriva influinţelor străine, domnule Mihaiu. Dovadă că însuş traduce pe scriitorii străini în romîneşte. Ca ori-ce om cult şi el e pentru «înschimbul» de idei sosite cu trenurile electrice, dar tema poeziilor sale, esenţa lor va rămînea suflul naţional, el nu-şi uită de strămoşii viteji de dragul unui inventator modern, el se va încălzi mai mult de fapta vitejască a unui simplu soldat romîn la Konigrătz, decît de născocitorul contabilităţii duple, el va găsi accente intime pentru ca să cînte pe bunica ce o reprezintă generaţiunea Romînilor de inimă de acum opt-zeci de ani şi va lăsa decadentului dela Orăştie grija de a scrie ode automobilismului şi de a face literatură militantă. De cîntece-I Parisul plin Ca marea de sirene, Şi nu maî pleacă cei ce vin Pe ţărmul mîndreî Sene. La Napoli, grădinele Nu ştiu ce e zăpada, Şi-n golfuri mandolinele Ingînă serenada. Suspină ţitera’n Tirol Cînd, în tăcerea sfîntă, Vre-un orb moşnaag cu capul gol Pe prispă stă şi cîntă. Zănatec ţipăt de viori E’n veselele clarde, Cîntarea asta-ţî dă fiori Şi tremură şi arde ... www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 273 Dar creadă cine cum o vrea, Cum crede să-şi aleagă; Nu-s doine ca în {ara mea Pe lumea asta ’/dreagă! Cred că e inutil să mal insist asupra greşelii în care se găseşte «în general» autorul Adierilor. Voi căuta însă să relevez cîte-va calităţi ale sale «speciale» să-l arăt pe Ulpiu Traian II, pe acest geniu universal, ca filosof, pedagog, filolog, estetician, stilist etc. etc. Pentru a arăta cu cîtă uşurinţă de neiertat îşi profere dînsul savantlîcul, citez următoarea caracteristică a lui Eminescu şi Vlahuţă: «Emi-nescu, poetul nostru cel mai mare (afară de Ulpiu Traian Mihaiu) a învăţat dela Musset, Byron, Leopardi, Schopenhauer... Vlahuţă, pro-zatoiul favorit al Bucureştiului (vom scrie : săp-tămîna Paştiului!), e uns cu pomadă franceză, înrîurit de un Dumas, Flaubert, Balzac...» Ce a învăţat Eminescu dela citaţii autori şi de ce se citează chiar aceştia? Intru cît e influinţat Vlahuţă de Flaubert? De care Dumas, fiind doi şi atît de deosebiţi unul de altul ? Nu-i evident că Mihaiu scrie fără să gîndească, fără să-şi dea sama de ce spune, numai şi numai condus de dorul de a părea savant prin aceea că citează nume de unde apucă? Ulpiu Traian i pedagog: «educaţia se reduce la frică, pedepse, ameninţări şi lovituri!» Eu ştiu pe unul căruia numai 25 i-ar mai putea ajuta. Ulpiu Traian II filosof: «Fără adevăr nu există noroc (adecă dacă cîştig lotul cel mare ce adevăr mare am spus?) adevărul luminează, consolează (i-aş spune eu un adevăr care nu cred că l-ar consola), purifică şi trebue să ştim cu toţii, că adevărul e minciuna pe care-î toată societatea noastră clădită!» Iată un paradox minunat. Un exemplu de logică: «Drumul spre adevăr merge însă prin tină şi e datorinţa literaturei noi, a arăta căile acelea unde(!) ajungem la adevăr fără să ne întinăm!» Cu alte cuvinte se impune literaturei noi o datorinţă, pe care nu o va putea ajunge nici odată, îndată ce se admite că drumul spre adevăr merge prin tină». Dar ce are să fie această literatură nouă? < 0 întreprindere serioasă, sarcastică severă, care să desrădăcineze tot ce e putred şi infectat în publicul nostru, ca nişte măsele rele !» Adecă geniul din Miinchen se va asocia cu geniul de sub Arini şi cu genialul Bortoş şi vor înfiinţa o întreprindere... de a scoate măsele! Ulpiu Traian II nu va uita să ia cu sine nici acele materii medicale de cari pare a fi făcut adeseori uz, căci: «Avem lipsă de o literatură care să spele, să frece, să cureţe, nu cu apă de trandafiri şi cu pene de păun, ci cu sublimat, vată, lapis şi carbol!» «Literatura această militantă spălătoare, antiseptică» nu va descrie «viaţa patriarhală a haiducilor şi hoţilor», care nu «interesează (scopul literaturei e a interesa?) pe omul modern, ci prezentul proaspăt cu istoria lui actuală (procesul Humbert, crima din strada Inocenţei). Pentru omul modern şi progresiv există numai present (prezentul, căci nu vorbim nemţeşte)». Ulpiu Traian II ca stilist: ... «Mînile cari vor pune munca asta în mişcare... nu vor orbi lumea cu gesturi teatralice, din contră degetele lor arătătoare, vor deveni un fel de pumnale, cari vor junghia toată poezia patriarhală, sentimentală, antiquară ...» Cît de sculptural! sau: «Tot insul, de-ar fi cît de clonţoş şi de individual, are premergătorii lui (adecă: săi).» Iată un termin neaoş romînesc, care înlocueşte cu succes neologismul: original. Numai cît prin părţile bihorene însemnează altceva! Şi acum e timpul să-l admirăm pe geniul dela Miinchen şi ca filolog, căci aici «combate tare». Degetele sale arătătoare, devenite pumnale, se îndreaptă de astădatâ împotriva Scrisoare! mele dinţii publicate în Luceafărul (No. 3), de care n’a priceput’o şi asupra căreia îşi revarsă acea «dulce zăpăceală» ce-i învălue creerul, precum mărturiseşte însuş într’o poezie isvorîtă dintr’o exuberanţă de lirism. Cred că e inutil să mai repet ce am spus în articolul menţionat, căci el e la îndemînă cetitorilor acestei reviste. Voi căuta însă în schimb să analisez ideile incoherente ale lui Ulpiu Traian II, care, făcînd pe fie-care pagină zece greşeli elementare de gramatică romînească se crede chemat să vorbească despre limba noastră. Nu filologii fac limba, — aceasta am accentuat’o şi eu, — ci limba adevărată se selectează din opurile scriitorilor de valoare şi a oratorilor şi a povestaşilor distinşi. Un om născut cu bun simţ şi cu discernemînt artistic va învăţa să scrie corect şi frumos din lectura marilor noştri scriitori. Nu pentru aceştia lucrează filologul, ci pentru cei ce s’au născut fără calităţile menţionate. Filologul, aprofundînd tainele unei limbi, www.dacQFomanica.ro 574 LUCEAFĂRUL Nrul 16-18, 1903. estrage din scrierile marilor scriitori reguli de gramatică şi de stilistică şi le dă spre învăţare celor ce nu sunt în stare să facă eî înşişi această selectare. Un Sextil Puşcariu nu va învăţa pe St. O. Iosif să scrie romîneşte, dar Ulpiu Traian Mihaiu, care dela Dumnezeu n’are nici bun simţ nici pricepere îndestulă ca să înveţe singur să scrie corect şi bine romîneşte, va face bine să înveţe de-arostul regulile gramaticei şi a stilisticei stabilite de filologi ca Sextil Puşcariu! «Nu avem încă o limbă comună. Limba noastră se compune din dialecte. Dialectele nu sunt stîrpitura unei limbi. Din contră, prin nimic nu să esprimă mai vădit particularitatea şi individualitatea unui popor, decît printr’un idiom ori patois... o limbă literară nu are ca bază altceva decît mai multe dialecte. Dialectul e protoplasma unei desvoltărl literare a limbagiu-luî. După ideea dlui Puşcariu ar fi dară cu totul greşit, ca cei din Muntenia să ţie morţiş la dialectul lor şi să primească cu refuz (Par’că vorbeşte Miţa Baston dintr’o mahala a Ploeştilor) limba moldovenească ori ardelenească în care zace o vlagă nepreţuită de poezie şi prospătate. Toate dialectele au valoarea lor. Dialectele dă lucrurilor culori mai vii (nu-i adevărat! Lucrurilor nmal vopsitorul le poate da culori mai vii), o espresie virginală, prin dialect formezi ziceri (avem terminul technic: propoziţie!) netocite, chipuri originale (fac pictorii, nu dialectele), prin dialect înfloreşte, întinereşte şi să coace o limbă literară nedesvoltată... In toate dialectele dorm sumedenii de sentimente, de simboluri (iară facem simbolism ?) şi [de] instincte... Cu limba bucureştiană franţuzită balansează limbagiul (!) ardelean atins de viaţa (corect: de limba) germană şi în balansarea aceasta zace un antidot contra înveninării străine ...». Am citat o jumătate de coloană fără omiteri, căci ea ne pare clasică ca incoherenţă logică, ca superficialitate a gîndirii, ca model de stil impropriu, zăpăcit şi confuz ca tot ce isvo-reşte din capul cel mai mare din cîte am văzut vreodată. Nu-I adevărat că «nu avem o limbă comună». Toţi Romînii vorbesc aceeaşi limbă cu particularităţile sale precise, deosebite de orl-ce altă limbă de pe faţa pămîntului. Că «limba noastră se compune din dialecte» o ştie ori şi cine, dar Ulpiu Traian II, care are pretenţii de lim-bist, nu ştie cari sunt acele dialecte, de oaie-ce vorbeşte mai jos de «literaţi ardeleneşti, moldoveneşti, dîmboviţenl(! ?) în a căror trei dialecte zac celulele şi capilarele pline de sevă şi putere a limbei literare.» Falş, archifalş! Limba romînească, comună tuturor Romînilor, se deosebeşte în patru dialecte: cel dacoromîn, cel arămîn (sau macedoromîn), cel istroromîn şi cel meglenit. Dintre acestea cel dintîi, vorbit de vre-o 95% a populaţiei întregi, se împarte în subdialectele: moldovean, muntean (un dialect dîmboviţean nu există şi terminul acesta introdus de Mihaiu clonţosul e impropriu căci nu corespunde estensiunei geografice a subdialectului muntean), bănăţean, ungurean, ardelean. «Dialectele nu sunt stîrpitura unei limbi». Ce va să zică fraza aceasta? Ea să poate înţelege — cu oare-care bunăvoinţă — numai aşa: «Limba nu stîrpeşte dialectele». Dar simbolistul din Miinchen şi amatorul de espresii «puternice», a tradus pe germanul «Missgeburt» prin «stîr-pitură» şi l-a pus la singular ca în limba din care a tradus. Apoi confundă cuvintele idiom şi patois (precum mai la vale confundă «limba» cu «limbagiul») şi pe amîndouă cu «limbă», căci numai limba, nu dialectele esprimă individualitatea unui popor. Nu-î adevărat că o limbă literară are ca bază mai multe dialecte. Orice limbă literară s’a născut dintr’un singur dialect şi numai mai tîrziu a fost influenţată mai mult sau mai puţin de alte dialecte, ast-fel limba literară franceză s’a născut din dialectul de Ile-de-France, cea italiauă din dialectul florentin, cea germană din dialectul saxon, cea romînă din dialectul muntean etc. Ce urmează apoi e într’adevăr minunat. Mihaiu, fără să vrea, spune un lucru adevărat, inconştiu a priceput bine ce am scris eu. Cetiţi fraza: «După ideea lui P....» pînă la urmă şi vă minunaţi cum vrea să mă combată şi cum ... să combate pe sine! In sfirşit fraza din urmă a părţii citate e o dovadă mai mult de absurdităţile de care bîjbăe articolul. Limba literară trebue lăsată să se desvoalte în deplină libertate. Să lăsăm fran-ţuzismele din ziarele bucureştene, să Iă:ăm şi germanismele Iui Ulpiu Traian să se grămădească, pentru-ca din balansarea lor să reiasă ... limba romînească purificată de srrăinisme! Dar e deajuns! Ulpiu Traian Mthaiu are dreptul să scrie atîtea insipidităţi cîte îi place, să ne spurce dulcea noastră limbă strămoşească cît voeşte, www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 275 să cerce să râsbată cu ideile sale de burghez cosmopolit ori de cîte ori va avea chef. Hîrtia e răbdătoare, legile încă n’au ajuns la perfecţia de a interna cu forţa pe cei ce aiurează. Eu am cercat să arăt că articolul său cu pretenţii de a lupta contra uuuî curent nesănătos, e îsvorît din mintea nematură, din gîn-direa confuză şi nelogică a unui tînăr influenţat de curente străine nouă, pe cari nu le-a priceput, a unui pretins talent artistic, care n’are nici cea mai mică aplecare artistică, nici o umbră de bun simţ. Toate acestea nu le spun, pentru-ca să mă răzbun de atacurile aduse persoanei mele. Dimpotrivă recunosc că într’un punct, Mihaiu Bravul are dreptate: cînd reduce la valoarea lui adevărată volumul meu de proză şi versuri «Juvenilia». Profit de ocazia aceasta pentru-ca s’o spun eu însumi: încercările acelea adevărat juvenile n’au nici o coloare şi regret că le-am publicat. Păcatul meu e însă de iertat, dacă se consideră vîrsta în care a fost comis. îndată ce am cîştigat convingerea că nu-s de poet, ma’m lăsat de poezie şi mi-am îndreptat toată energia şi puterea de muncă în altă direcţie, unde sînt convins că voi putea lucra cu succes. Asta e deosebirea între mine şi Mihaiu: amîn-doi am pubiicat la vîrstă de 20 de ani un vo- lum de literatură proastă. Dar precînd unul din noi şi-a recunoscut greşala, celelalt continuă a a scrie versuri detestabile. Dacă aş vrea să mă răsbun, n’aş avea decît să analizez vre-o două poezii ale genialului meu compatriot,... îl las însă în grija celor dela «Gura satului» şi tot lor le predau sarcina de a răspunde la replica pe care — sunt sigur — Ulpiu Traian II. nu va întîrzia s’o facă acestor şire, cu un aparat savantlîc uriaş, strîns din toate enciclopediile. Mie mi-e milă de timpul pierdut în zadar şi şi de tine, prietine, care, ar trebui să te ţii de făgăduinţă şi să pui coloanele revistei tale la disposiţia noastră pentru o polemică din care cetitorul n’ar putea trage nici un folos.* Viena, August 1903. Dr. Sextil Puşcariu. * Timpul nu e pierdut în zadar, fiind-că nu e suficient a ignora eventual zaflemiza ideile eronate, cari sunt încuibate în creeril uneî părţî din tînăra generaţie, — nu! — ele trebuesc combătute, înlăturate şi înlocuite cu altele mal încuscrite cu adevărul. Cînd am publicat articolul d-lul Mihaiu, care nu e tocmai «solitar» la asta ne-am gîndit. On. public cetitor, matur şi imparţial cum este, ştie deosebi griul de neghină şi înţelege înteţiunea noastră. Cît pentru mine, prietine, numai pînă atunci mă obligă cuvîntul dat, pînă cînd am de-a face e un amnar şi-o cremene. Bun tovarăş T. MĂ-’MBATĂ AMINTIRILE... Mă-'mbată amintirile eterne A vremilor frumoase din trecut, Şi stau vrăjit sub dulcea lor povară, Cu inima şi sufletul pierdut. Pe pieptul meu a le ne-ţi razi ml capul Şi mă cuprinzi cu braţe calde, mol, Eu îmi lipesc cu foc buzele arse Pe umerii tăi albi, rotunzi şi goi. încet şi clar răsună a ta voce — Şi par'c'aş auzi-o ’n adevăr Şi-ţi simţ îmbătătoarea respirare Şi farmecul şuviţelor de păr. Te-aî sbate, să te las, dar n’ai putere Eu te-aş lăsa, dacă m’aş indura... înfioraţi uităm de lumea ’ntreagă Ţinîndu-ne in braţe, draga mea. De lacrime ai umede pleoape Cînd pătimaş la piept cu drag te strîng Şi în văpaia dulce-a ’mbrăţişării Stau mijlocul subţire să ţi-l frîng... In mreaja amintirilor eterne Cu inima şi sufletul pierdut, Din nou trăesc întreaga fericire A vremilor frumoase din trecut. Blaj. EMILI AN. www.dacQFomanica.ro 276 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. SEMINARISTUL.* S. Secula. Abea sosit din vacanta de Crăciun, Iancu Vultur, se tot plimbă prin odaia lungureaţă, alăturată cu poarta Seminarului din Arad. E obosit de drum, şi nu închisese ochii o clipă în noaptea premergătoare; ş’apoî în zilele Crăciunului — a înotat în petreceri, nu altă. Obosit, e seara tîrziu; dar să se culce, par’că nu-î vine... Mai s’aşează pe scaun, mai se ’nvîrteşte prin odae, şi îşi chinueşte de foc «tuleele» abea apărute pe sub nas. Din vreme ’n vreme cîte un zimbet îi luminează faţa, mai cîte un oftat întretăiat de respiraţie i scapă. Se opreşte; apoi iarăşi măsoară lungimea odăeî, pe nesocotite. EI, de! Aşa e omul, omul tînăr; mai ales cînd se întoarce de la cîte o petrecere de la ţară! Cîte ilusii nu-ţî hrănesc, cîte visări nu-ţi înseninează, cîte amărăciuni nu-ţi îndulcesc: doi ochi întîlniţi — din întîmplare! Muncit de un gînd, sau mai bine zis, urmărind cu gîndul un «vis», Iancu se aşeză la masă şi, cu privirea ţintă în tavan par’că ascultă şoapte din alte sfere... şi faţa lui încadrată de un zimbet, e senină — ca o lună plină. Apoi iarăşi pleacă ochii în jos, îşi face o ţigară şi o aprinde. Vineţiu fumul se înalţă în rotocoale apro-piindu-se de tavan, de cînd sufletul lui Iancu se îndepărtează dintre zidurile seminariale, şi în albastrele zări doru-î veghează în preajma idolului gîndurilor sale. In amintirea lui vie se perîndează momente din nopţile albe făcute în sărbătorile Crăciunului. Dar somnul, frate cu întunerecul, încet pleoa-pele-i închide pentru a da vedeniei drumul în imperiul viselor ... Iancu se vede în satul Agriş la «representaţia teatrală» dată de băeţii şi fetiţele din şcoala satului, sub conducerea «d-reî Lucreţia». Şi * Din volumul «Povestiri şi schiţe» ce va apărea în curînd. Atragem de pe-acum luarea aminte a On. public cetitor asupra acestui interesant volum. Red. schimbul de vorbe dulci şi priviri aprinse ce a avut cu frumoasa domnişoară ... par’că le trăeşte din nou, simte acele dulci şi tainice emoţiunî din clipele atît de grabnic trecute... In seara zilei de Sf. Ştefan, în salonul notarului din sat, la sunetul de scripcă se întinde «Hora cu perna». Stăpîna casei, ia o perniţă ’n braţe se opreşte în faţa soţului său. Pune perna jos şi îngenunchează. El îi urmează, apoi o sărută, se ridică amîndoi şi cu perna în braţe fac odată ocolul salonului. Apoi pleacă stăpînul casei cu perna, se lasă în genunchi în faţa Lucreţiei... ... O ameţeală, un leşin par’că îl cuprinde pe Iancu ... se reazimă de perete... cînd se trezeşte: Lucreţia ÎI stă în genunchi... El tresare: Adormise, şezînd la mescioara sa din Seminar. îşi netezeşte fruntea, dă cu rnîna pe la ochi, — îşi trece rnîna prin păr, apoi se ridică. Face o ţigară, se învîrteşte de cîte-va ori în jurul mescioarei, apoi se opreşte, şi rezemat de mescioară îşi urmăreşte, deşteptat, gîndurile senine pornite la drum în visu-I. îşi reaminteşte deliciosul «vals» ...: Cum o ţinea strîns la piept, pe umăr ea i se lăsa molatec, cu ochii păscîndu-1, — şi pe lunecate, ei măsoară în rotiri salonul. Mulţi ochi sclipind de admiraţie îi urmăresc. La «Ardeleana», ea zimbind sa legăna în plimbare, şi învirtită pe sub mînă în braţe îi cade.. . Cât farmec în ochi, în zimbet, în legănat, şi în strîngerea în braţe!... Şi par’c’aude şi acum cum şoptesc într’un colţ popa din Drauţ şi cu cel din Măderat; — Ce «teolog», măi frate! Ce mai ginere, ce mai capelan! — Aşa-î, răspunde celalalt; dar unde îţi stă ţie în mînă o parochie de »clasa întîiu?» Ştii că e om cu opt clase şi «maturitate ». — Asta mă gîndesc şi eu. — Şi văd că i s’au aprins călcîiele după învăţătoarea noastră. Dar nici dînsa par’că n’ar zice ba... — Că asta aşi-î. Dar cum nu era mai eri www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 277 profesoara la învăţătorul Creţu, par’că nu s’a pupat îepureşte cu fata mea ? . .. — Cred, asta cred ... — ... cînd a rămas’o la cărţi. Şi mă tot uitam cu ce poftă o săruta... — Heee ..,! Şi clipă cu clipă, ca mărgele nestimate amintirile i se înşiră în gînd. Trecuse un an şi mai bine. Iancu Vultur, bursier al Diecesei Aradului la facultatea de teologie din Cernăuţi, vine pe vacanţa de Paşti la Arad. Ştia că Lucreţia a fost trecută Ia şcoala de fetiţe dintr’un suburbiu al Aradului, unde stă cu mamă-sa văduvă şi cu o sorioară care e «tot-deauna bolnavă». AL. LIUCA : PĂSTORUL. Dar, lumina lămpei ajunsese în agonie şi Iancu îî dă pufăitura de graţie şi se culcă. Grăbit somnul i crupinde fiinţa muncită de dragoste şi nedormire, purtîndu-i sufletul neadormit în senina lume a viselor . . . O, cît e el de fericit! Somnul obositului reunit cu visurile tînărului îndrăgostit, alcătuesc cea mai deplină fericire omenească. Cuprins de dor, dar par’că... şi stăpînit de o nelinişte el porneşte spre «strada Săcurii», — la Lucreţia. Vîntul de primăvară timpurie cutremură arborii încă pleşuvi de prin curţile şi grădinile pe lângă cari trece; şi isbiturile de ramuri dau un sunet lugubru, pe cînd sinistru norii se adună pe catapeteasma cerului. www.dacQFomanica.ro 278 luceafărul Nrul 16—18, 1903. — Eată şcoala!... exclamă Iancu, şi îşi duce pumnul strîns la inimă ... Se apropiase deja de vechea şcoală, unde locuia Lucreţia, şi — Dumnezeule! era poarta cernită: semn de mort în casă 1 — Elenuţa, sărăcuţa, o fi murit! îşi zice el. Şi tot corpul începe să-î tremure. Mai are cîţi-va paşi s-’ajungă la poartă. — Păcat de ea, sărăcuţa. — Mare păcat. Doamne iartă-ne, dar de ce o fi murit, maică? Vorbesc între ele două femei pe care le întîlneşte în drum Iancu. — Acu o săptămînă a fost la petrecere, la bal, şi... — De-acolo să i se fi căşunat moartea? — A prins’o un junghiu, şi cum vezi a dat-o gata. — Şi tot frumoasă a rămas şi moartă. — «Bal... frumoasă? ...» lui Iancu i se întunecă mintea. Sudori reci i curg pe frunte. Se repede în casă, şi — în faţa catafalcului împodobit cu flori el încremeneşte ... Iar lacri-mele-1 pornesc potop ... - 15) Ae 2)eţ\em\>re. ^)unt jiori asiă-£\ incă ^e lunca V terdea\ă, ^L,a geam \şi \>a\ jrun?,a azA ţlo’şii cărun\i, <Ă^)ar uite s'agtogie lumea de glxea\ă, 3)'arată tăgada ge ftrjuri mun\i. ^n giegtul meu linăr e aA 'primăvară ^)i ’n inimă-mi arde -Qa^are acuma, ^)ar jire cărunte inceţ să răsară ■şlete-mi negre WeşVe-se Vruma. ^)ă scutură floarea, ^ia\a se duce .. ^a Wa\u\ meu ftnă, frumoaso, degrală, 3* ratimi ax\ cagul \a sinul meu du\ce ^)\ ţoale ca mine mi-i ţlinge \a greaţă. — sţune-mi ieni-iei cu lacrimi să nărui, ^icriul ce-a\uucea mă smulge din \ume, • cî)u\>\rea \a altui ţu\e-S?e\ să dărui, ^)ă scVxmVx cu uu a\\u\ uitatul meu nume 7 . CT"' Jjrumoaso, \u flălul cernit de-\ arunci, iV^a steag trist de jale mi-\ leagă de cruce, <^)\n 'groapa adincă tfeni-floi atunci, ’q)n miedul de noaţle cu mine Voi duce’. — ^)ă usc pentru tine \a lacrimi amare, j£e gratmic uitatu-mi-ai moaştele reci, ^)i rana să-i leg eu inimii care, ^pi-acolo iuVi-'la, iuVvre de 'lecil 0c\ar\an 5°3a- www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 279 0 SCRISOARE A MITROPOLITULUI ŞULUŢIU. — La biografia lui Andreiu Mureşan, — Laureatul nostru poet Andreiu Mureşan, pre cum ştim, în anul 1842 se căsătorise cu Susana Grecean, fica preotului gr.-or. din Braşov Vasile Grecean. Căsătoria lor în durata celor 21 anî, câţi i-au trăit împreună, a fost îndestulită şi fericită şi de Dumnezeu cu opt copil binecuvîntată.1 O singură dată să vede a fi fost turburată căsătoria lor şi aceasta din motiv că soţia sa era de religiunea gr.-or., iar el de cea gr.-cat. Lucrul s’a întîmplat la anul 1854. Atunci el se afla în serviciul guvernului din Sibiu ca concipist şi translator pentru limba romînă. Ca atare Mureşan veni în contact cu marele Mitropolit Şaguna, care iubea foarte pe laureatul poet. Cunoscutul talent, naturelul plăcut şi serviciile prestate la „Telegraful Romîn“ în primii anî al acestui vechiu ziar ro-romînesc îî asigurase cu desăvîrşire lui Mureşan amiciţia şi protecţia nemuritorului Mitropolit. Poate sub ifluinţa aceasta, la mal sus amintitul an, soţia lui Mureşan îl înduplecă să ceară dela Mitropolitul gr.-cat. de Aiba-Iulia şi Făgăraş, Alexandru £terca Şuluţiu, permisiune, ca să-şi poată creşte copiii în religiunea gr.-orient. a mamei lor; sau precum să află indusă scrisoarea lui Mureşan în protocolul episcopesc: „Andreas Mureşan penes Excelsum C. R. Locum tenentiale Consilium Conci-pista petit facultatem proles suos in Re-ligione non unita, quam ejus uxor pro-fitetur, educandi“.2 1 Vezi I. Raţiu, Viaţa şi operele luî Andreiu Mureşan. Studiu istoric-literar. Blaj, 1900, pag. 32 şi urm. 2 Protocollum episcopale pro anno 1854 ductum, No. 897. Scrisoarea din cestiune a lui Mureşan a fost notată la 11 Noembre n. (30 Oc-tombre v.) anul 1854, precum apare din protocolul episcopesc. Dar azi nu se mal află archiva Mitropoliei dela Blaj; ori s’a pierdut, ori a fost scortată din ar-chivă dimpreună cu actele. Se poate însă deduce asupra caracterului şi conţinutului el din răspunsul ce Mureşan l-a primit dela Mitropolitul Şuluţiu. Se vede din acest răspuns, că Mureşan a trebuit să fi trecut prin mari lupte sufleteşti, pînă în urmă se hotărî să ceară Mitropolitului un lucru atît de delicat şi atingător de conştiinţa sa de credincios al bisericel unite şi absolvent al semi-nariuluî teologic din Blaj. Nu facem însă nici un comentar, ci publicăm răspunsul înţeleptului Mitropolit Şuluţiu, aşa precum îl aflăm conservat în protocolul episcopesc al lui Şuluţiu de pe anul 1854, la No. 867: Suplica dtale primind-o, cu durere observ trista stare dtale si a casei dtale si aceasta cu atît mai dureroasă inipresiune îmi face, cu cît lecuirea răului, care o cauţi la mine, eu nu ţi-o ştiu, nu ţi-o pot da. Cu dta vorbesc ca cu un om înţelept. Dta stil, că eu sunt pus de episcop, nu ca să dispensez şi să promovez călcarea legilor bisericeşti şi politiceştl în treaba aceasta puse, ci ca să priveghez şi asupra celor subordinaţî, ca cu toată strâşnicia să Ie păzească. Ştii, că un episcop adevărat nu poate fi indiferent cătră religiunea sa, ci trebue în cunoştinţă să fie convins despre adevărul care gura îl mărtuiiseşte. întreb dară, cum ţi-aş putea eu împlini cererea, care taie în cunoştinţa şi în caracterul cel religios al unul credincios şi legilor şi re-ligiunilor sale episcop? Eu joc cu acestea nu pot face, ca să pot gratifica, sau acelora, cari se ţin de staulul meu, www.dacQFomanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. cărora trebue să fie esemplu statornic în credinţe, sau a acelora, cari voesc legea nouă, de care eu sunt convins, că-I cea apostolicească străbună şi mîntuitoare. Văd că relaţiunile căsătoriei dtale sunt prea delicate şi ispita în care te afli prea mare, dar tocmai pentru aceea, că şi eu am fost căsătorit £i încă fericit în căsătorie, prea bine ştiu hotarele, pînă unde trebue dragostea bărbatului să se întindă cătră soţia sa cea bună şi iarăşi pînă unde să îngăduiască un adevărat şi înţelept bărbat loc cererilor şi pretenţiunilor muierii sale — şi dacă acestea să înting la călcarea de cunoştinţe şi de legile religiuneî bărbatului şi a acelora politiceştl, — ori cît de mare să fie împrumutata iubire între căsătoriţi şi orî-ce să se întîmple, un bărbat cu caracter, temător de Dumnezeu şi onorator de legile religiunii sale şi cele politiceştl, nu va da loc nici odată la o cerere a muierii sale, omorîtoare de cunoştinţe şi datornică ascultare cătră străbuna lui religiune, dar şi o muiere înţeleaptă, bună şi iubitoare într’adevăr de bărbatul său, cu de acest fel de pretenţiunl nu-I va sta nici odată bărbatului său înainte. Eu nu pot pricepe, cum o fată de preot neunit să nu fi ştiut măcar dela părinţii săi, — dacă dta nu i-aî spus, — relaţiunile creşterel pruncilor din căsătorie mestecată; încă tocmai de n’au ştiut, încă dacă ea sincer te iubeşte şi nu voeşte într’adins a-ţl scîrbi şi voia-ţl şi a-ţi turbura şi cunoştinţa sufletului — pentru-că eu nu te pot ţinea de indeferent cătră sfînfa unire, ci precum se cade la un credincios cu caracter fin al el, eşti în cunoştinţă alipită de religiune-ţî şi a căuta pretexte nelegiuite la spargerea casil, n’ar trebui să pretindă dela dta aceea, ce — - cum înţeleg — pretinde şi dacă pretinde, şi cu dragoste nu o poţi capacita, sau nu vrea a se capacita, că aceea nu-î poţi da dta nişte pretenţiunl, care taie în caracterul unui bărbat de cinste şi unul fiu credincios şi statornic cătră religiunea sa, de a ajunge să poţi tocmi ca Machabel pentru lege, încă cu bărbăţie şi tărie sufletească eşti dator a le respinge şi a nu le împlini, că avem triste pilde, cît dacă vede muierea, că lacrimile şi cererile el cele nedrepte triumfează asupra tăriei sufletului bărbatului, atunci pretenţiunile eî nu vor avea nici un ţărmure. Semiramis ceru dela bărbatul său să împărăţească numai o zi cu putere deplină regească şi împlinindu-I voia — fireşte din necumpălata cătră dînsa dragoste — fu destul să cadă jos capul slabului el bărbat în acea zi. Onorate domnule! iară zic, eu vorbesc ca umil înţelept. Pavel apostolul porunceşte, ca bărbatul să-şi iubească muierea sa ca şi trupul său. Fă şi dta aşa, căci căsătoria e numai legătură trupească, sau contopire tainică a lor două trupuri în unul. Insă cînd îţi împlini această datorie, să-ţî aduci aminte, că al şi suflet şi sf. Pavel Apostolul nu oblighează pe bărbaţi să-şi iubească muierile sale mal mult decît sufletul său; că iară Isus Christos zice: că ce folos ar fi dacă ar dobîndi omul lumea toată şi îşi va pierde sufletul ? aşa dară, de eşti — precum sunt convins — în cunoştinţă legat de străbuna lege a dtale şi nu eşti cîrmuit de un indiferentism, lasă-ţi muierea să se apropie numai de coasla-ţl din afară, dar să nu te laşi să-ţi ia ce-i mal scump şi mal nobil în lăuntrul pieptului dtale; învaţă virtute dela nevasta dtale; vezi, citu-î de tare, cîtu-I de statornică, cîtu-î de zeloasă în religiunea sa. Şi apoi dta, ca bărbat şi cap muieri, să fi mai slab în credinţă ? mal indiferent către religiunea dtale? să te laşi, ca muierea să te ducă unde va vrea şi în treaba sufletului? să te dai amă-girel Evel, ca să calci cunoştinţa sufletului şi să guşti din pomul cel oprit? Darul lui Dumnezeu să-ţi dea tărie sufletească a învinge această grea ispită a Evel şi pe soţia dtale să o luminezi, ca acelea să facă şi să poftească, ce sunt spre folos şi de mîn-tuirea sufletului bărbatului său. Despre alta rămînînd etc. După primirea acestui răspuns între Şuluţiu şi poetul Mureşan s’au întrerupt orî-ce fel de legături prietineşti. Cînd la 1862 Mureşan întîlneşte pe Şuluţiu împreună cu Şaguna, el — precum mi-a comunicat văduva poetului — sărută mîna numai acestui din urmă. Dr. loan Raţiti. www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 281 0 SCRISOARE.1 M’a apucat iar’ dorul să scriu ... Ce? Mai ştiu şi eu! La tot cazul însă ceva interesant, căci n’am încătrău. Eî vezi, aşa suntem noi, „noi ceştia-lalţî!“ Dela noî toţi aşteaptă ceva „extra...“ De eşti poet, toţi aşteaptă să vorbeşti mereu în versuri, din gură-ţî să curgă numai vorbe cadenţate, să scuturi poesiile ca din mînecă... De te-au pus păcatele rele să scrii, într’o clipă de melancolie, ceva lucruri mai hazlii, presărate cu cîte-va grăunţe de satiră, toţi aşteaptă ca tot al doilea cuvînt ce-1 rosteşti să fie o glumă, o observare cu spirit, o schîntee ... A da, asta e fatalitatea „renumelui!" Tu, dragă prietene, azî-mîne ai să ajungi „fiscaleş", azî-mîne ai să-ţi ceri sara în birt scuzele prietenilor, că nu poţi sta mai mult „dar’ te aşteaptă ne-văstuţa cu cina“ ... azî-mîne vei ajunge om făcut, primeşte dară sfatul ce ţi-1 dă un prieten păţit: fereşte-te să devii „renumit!" Fereşte-te de asta cum ar fi trebuit să se ferească Eva să aşculte de ademenirile şerpeluî, cum ar fi trebuit să se ferească Adam de vorbele amăgitoare ale Evei, cînd l-a îmbiat cu mărul pomului oprit — şi vei fi fericit... vei avea dreptul de-a vorbi şi scrie cînd vreai, cum vreai şi ce vreai. Maî bucuros aş scrie acum despre polul nordic, despre ştirile ce-au sosit în vremea din urmă despre soartea neînfricatului explorator polar Andree, mai bucuros aş descrie o călătorie pe sanie prin înghieţurile Groenlandei, prin ţinuturile arctice, unde o jumătate de an e noapte (sărmanii păzitori de noapte!) şi cealaltă amurg şi anul întreg frig... frig ... aş trece poate şi dincolo de polul nordic, dacă nu m’ar alunga dela masa de scris căldura. Vezi, dragă aşa mi se întîmplă de cele mai multe-orî, cînd mă pun să scriu ... natura nu mă lasă. Iarna nu pot scrie, fiind-că, neavînd foc, îmi înghiaţă de frig degetele, cerneala şi vîna poetică; vara aş scrie, dacă soarele nu ar sta să mă topească cu razele lui ferbinţi... Să nu te aştepţi dară din partea mea la scrisori ,,â la comandă", n’am să-ţi scriu decît după ploaie, căci ploaia nu numai pămîntul îl face roditor, ci şi creeriî de scriitor... Eu am observat, că vara trecută după vr’o furtună cît de mică, numărul poeziilor şi nuvelelor creştea cel puţin cu 10% ... Scrisoare asta fireşte-î excepţie... o scriu deşi n’a plouat de mult, dar’ cum stăm azi dimineaţă în uşa grădinii şi mă uitam la trandafirii înfloriţi, la garoafele mirositoare, mi-am adus aminte de zilele cînd ambii ceream permisia să ne împodobim cu cîte un boboc de „roşa Paulina" şi m’a cuprins dorul să-ţi scriu, să-ţi povestesc despre vremile trecute. Şezînd în umbra pomilor din fundul grâdinuţeî, de inulte-orî a venit vorbă de tine şi de cîte-ori o guriţă frumuşică dădea expresie regretelor, că te-aî dus, doream şi eu să mă fi dus departe, departe, ca şi depărtarea mea s’o fi regretat, dacă. .. Ei da, dacă ... ar fi regretat-o ... Şi ce mîndră s’a făcut acum! Aşa de mîndră, încît de multe-orî eram gata să şterg din programa noastră punctul în care e vorbă despre neatîrnarea noastră, despre rezistarea noastră tuturor influenţelor străine ... O, doi ochi frumoşi sînt un argument, ce apasă greu în cumpăna unui tinăr, cînd cerul e senin florile mirositoare, cînd pe arbori cîntă vesele păsărele ... In oglinda ăstor ochi atît de frumoasă îmi pare vieaţa... o, da, numai viaţa e frumoasă. Naşterea, moartea; sunt urîte! Urîte ca pămîntul, cînd, căzînd întîia zăpadă, se naşte iarna: — mocirlă aici, 1 Din Volumul «Impresii», ce va apărea în curînd. Red. www.dacQFomanica.ro 282 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. mocirlă colo . .. Urită ca pămîntul, cînd topindu-se zăpada moare iarna: mocirlă aici, mocirlă colo .. . Numai viaţa e frumoasă! Frumoasă ca pămîntul acoperit de giolgiul alb de ză- padă, frumoasă ca pămîntul îmbrăcat în haina-i verde de flori şi ierburi. .. Şi-acum pune-te, prietene, şi zîm-beşte... cum vezi am rămas tot cel vechiu . .. I. Sceopul. CON FETTI. iii. Prietenul meu, Robi, e băiat de treabă. A făcut maturitatea «bene», a făcut două egsamene la drepturi, şi are ideile fundamentale din toate teoriile mai de seamă, ce să discută şi să coc azi prin culinele intelectuale, — numai în teoria dragostei, Robi e «balic». — Robi, tu eşti «balic» ! Mai ieri vinea la mine. Era ploat Robi al meu, — ploat ca o mită îndrăgostită. Vedeam că unde-1 doare. Vinea să ceară sfat, dar nu putea începe. — Acum, acum, — şi o dădeam deja pe tema dragostii lui, dar eu răutăcios, rîdeam de încurcala lui şi i puneam greutăţi în conversaţie, abătîndu-1 mereu, cît mai departe de tema lui. Băiatul se obosise. Nu putea duce conversaţia pe cărarea ce el voia şi me înjura în gînd. — Robi, tu eşti prostuţ! — i-am zis. Robi s’a încurcat, apoi a oftat. A oftat a doua oară, apoi a treia oară. Eu tăcem. El aştepta să-1 întreb: de ce oftează ? — Şti tu, de ce oftez? îmi zise el neîntrebat. (Aha! — în fine!) Eu am făcut o faţă proastă, — proastă. — Ştiu, — i-am răspuns eu, — e dureros şi trist de tot. Ah! Europa asta e o criminală, cînd sufere o barbarie ca la Bilek. Sărmanii soldaţi... sărmanele mame ... — Aşa măgării! — zise Robi năcăjit. — Ce am eu cu ei? De Lili, de Lili vorbesc. — Ah ! Pardon ! Mii de scuze! Adecă Lili! Ah ! ce prost sunt... că nu te-am înţeles ... Dar... ştiu ... este asemănare mare între catastrofa dela Bilek şi amorul teu... Remîne acum să se adeverească, oare soarele dela Bilek e mai ferbinte, ori razele ochilor ei... Ştii, — fetele noastre, — fetele de Romîn sunt ale naibii... Au mai mult foc în ochi, decît în inimă, iar între haina şi mintea lor e mare disproporţia. Fetele de Romîn sunt prea frumoase, iar cei prea mult — nu-î sănătos. Ele au mînă mică, picior, gură, talie, minte şi inimă mică, tot arme mici, dar periculoase, încît e fericit acel Romîn, care-î destul de cuminte să nu-şî piardă timpul cu ele ... — Ce răutăcios ieşti, — îmi zise Robi, — eu vin la tine să-ţi cer un sfat, şi tu mă iai în rîs ... — Dar... de ce te adresezi tu la mine? Sunt eu doară biurou de informaţii ? Magazin de mici intrigi în miserii de dragoste ? ... N’am nici în clin, nici în mînecă cu dragostea — voastră, şi a nimănui. Eu ştiu şi înţeleg o singură dragoste, — dragostea ideală, fără pic de prostie, dragostea eterică, această floare străină în inimile romîneşti.,. Dragostea asta-1 din alte vremi, din vremi trecute, pînă-ce în zilele de azi nu se poate defini amorul decît pe calapodul lui Schopenhauer, care spunea că iubirea e pornirea: «dass jeder Hans seine Grethe firide», adecă iubirea este — să-şi afle fie-care Nicolae — Todosia lui. — Nu te înţeleg, — zise Robi, mirat — tu vorbeşti aşa? Tu, care plîngi în versuri iubirea ta cu Sanda? Tu, care descrii cu atita evlavie mici peripeţii din furtunoasa ta iubire? — Robi, ca mulţi alţii nici tu nu ştii, că Sanda nu esistă... E un nume luat din fantasie, iar Sanda, Sanda, pe care o iubesc, e o întrupare fantastă, din umbrele serii, din freamăt de frunze, murmur de ape, luciu de lună, şi licăriri de stele .. . Sanda e o icoană pe care o ved mereu în cale-mi, în nori, în stele, în umbre de păduri, — o închipuire, un ideal, a cărei forme (da, numai forma) sunt copiate de pe modelul unei copile cu alt nume, copilă frumoasă, pe care însă nici prin minte nu-mi trece să o iubesc... Copila asta trăieşte, dar afară de frumuseţă n’are nimic, poate numai greşelile ei sufleteşti, — o copilă fără suflet, care nici vrednică nu e să-mi fie ideal, — mie, care i-am zidit iubirii altar sfînt în inimă curată, cu trepte de marmoră, ca să mă închin îngenunchind pe ele ... Cum înţeleg eu dragostea, ea n’o înţelege; www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 283 dragostea el este dragostea zisă de Schopen-hauer: «dass jede Grethe seinen Hans findet...» Iar mie ini-a fost năcaz cînd auziam că lumea schimbă pe Sanda mea, Sanda cea adeverată, Sanda cea din fantasie cu modelul ei estern, copila cu alt nume, a cărei dragoste este să-şi afle — Hans-ul seu. Dacă ai cetit prin versuri despre dragostea asta, să ştii că toate acele doruri şi dureri, toate acele peripeţii de dragoste sunt născocite, — că în realitate cu Sanda care trăeşte, care-i păminteană, abia am vorbit şi nu i-am spus alt-ceva, decît că o iubesc ca formă, dar o urăsc ca fond. Să na te iniii dară de mine, cînd rid de dragostea ta cu Lili, nici cînd me vezi încunjurînd societatea fetelor. Intre ele nu mă simt bine, fiind-că (şi eu sunt cel vinovat) eu cer dela ele mai mult idealism ... — De ce nu încerci să afli pe Sanda ideală, întrupată în realitate? — zise Robi. — De ce ? Incercat-am, dar zadarnic. N’am aflat fată, care să ştie plînge..., semn, că nu au inimă simţitoare. Eu, care pling pe cei nenorociţi, cărora nu le pot ajuta, — care mă înduioşez la lacrăml, pentru lucruri cari altora le par bagatele, — mă şi sitnţ ruşinat vezîndu-mă în rolul de femee, de a plînge eu în momente duioase, cînd femea stă nepăsătoare ... Iată de ce sunt eu pasivist şi mulţi alţi tineri încă — faţă de dragostea din zilele noastre. Dar, de vrei sfaturi, îţi pot servi. Psicholo-gia dragostii voastre am studiat-o şi îţi pot da îndrumări. N’o cunosc pe Lili a ta, am însă regule generale de amor, cari ţi-le redau în următoarele: Fetele noastre dela oraşe nisuindu-se foarte mult, prea mult, să impună cu eleganţa lor orăşenească, au însuşit dela fetele de neam străin o mulţime de bazaconii cari nouă nu ni se şed. Aşa ele se nisuesc să se desbrace de haina tuturor însuşirilor femeieşti, cum este de pildă: mila, blîndeţa, frica, şi în schimb făţărnicesc curajul, nepăsarea şi — neîndurarea, spre a se recunoaşte în urmă că sunt moderne. Pentru ele este elegant să vorbească limbile străine perfect, şi să nu ştie romîneşte boabă, ori foarte slab. Să nu vorbească romîneşte, să nu scrie cel puţin bine romîneşte, şi cei mai mult, să fie cit se poate de neorientate în literatura noastră. O revistă romînească e ruşine pe masa lor, iar cărţile apărute nici cu numele să nu le ştie, asta-i eleganţă pentru ele. Romîn-cuţa cînd nu ştie romîneşte, e ca «spectacul»; n’are nici un gust. Să nu-ţi vorbesc despre fetele noastre de la sate ori din orăşele. Dînsele sunt cu mult mai neatinse în curăţenia lor de sîmţeminte femeieşti şi romîneşti, escepţionînd doar pe unele, cari imitează pe soaţele lor de la oraş. Dar lumea lor de sîmţeminte e cam mărgi- nită. Durere, înprejurările nu le-a iertat, ca în inimile lor curate să zidească un castel mai mare, în care să adune prin cetit cît de multe comori de nobleţă şi de cunoştinţe, ca la timpul său să fie în stare să înţeleagă pe bărbatul lor, care (dar şi aceştia sunt puţini) înţele-gînd mai idealistic rostul traiului lor, nu se îngroapă în valul celor deşarte, ci în casa şi inima lui alimentează candela artelor şi idealelor. Şi acum ascultă! Fetele de la oraş sunt de două feliuri. Cu cauţie şi fără cauţie. După cele cu cauţie nu alerga, să fii semizeu măcar, dacă nu ai uniformă şi nasturi lucitori. Un sas hăbăuc sau un oficer dela husari cu un grăun-ţeluş de minte şi cu un vagon de păcate, te întrece în inima şi mintea lor, să ai tu toate doctoratele din lume, să fii frumos ca Adonis, bun ca pînea şi cuminte foarte... Atîta-î mintea lor, deci lasă-le în pace, ele au uitat de noi de toţi, uită şi de neamul lor pentru sabia din stingă unui hăbăuc bine pomădat. Lasă-le în pace, nu te sbate să îndrep-tezî reul. Va fi zădarnic. Nu le va convinge pe ele nimic, decît părerea de rău, tîrzia părere de rău. Dacă Lili are cauţie şi e din vre-un oraş unde e garnisonă, fă cruce peste ea şi peste ... ah! să zicem aşa: peste nebuna ta iubire. Dacă n’are cauţie şi dacă nu-î atît de naivă şi încrezută, încît să fantaseze Ia un prinţ străin, care va veni, şi admirîndu-o, va pune cauţia pentru ea, — studiază-o înainte de ce iaî mărturisit iubirea ta. Înainte de ce i-aî studia ochii şi espresia feţii, frumşeţa ei, pătrunde-i în inimă şi vezi ce se află acolo? Intru-cît e aplicată spre sinceritate? Fă bilanţul şi te hotăreşte. Nu te gîndi mult, un om cuminte va fi la moment în clar cu situaţia... Spunei sincer ce vrei şi de va zice: nu! fii bărbat, retrage-te, nu te căina. Inzadar vei încerca să o îndupleci să te iubească. Foiţarea asta a iubirii nu-i nici bună, nici frumoasă, nici bărbătească. In iubirea ta să nu fii egoist. Nu o urmări mereu, nu fugi după căruţa care nu te aşteaptă! — Nu stă lumea dintr’o fată, — zice înţeleptul. Sfat ţi-am dat, dragă Robi! Vrei doară şi mîn-găere? Aşi avea multe să-ţi spun pe tema asta, dar cred că ai înţeles mersul ideilor mele. De voeşti mîngăere, vino altădată, azi sunt prea răutăcios ... Dar ce-i, te duci deja ? Robi m’a salutat cordial, dar s’a dus busum-flat... Eu m’am sculat şi mă plimbam prin odae. Trecînd pe lingă oglindă, m’am spăriat cînd m’am văzut în «ţivil». Mi s’a fost părut că’s popă catolic, aşa predicaţie am spus. .. www.dacQFomanica.ro Sirius. 284 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18. 1903. 0 COMUNICARE referitoare la trecutul bisericesc al Romînilor ardeleni. In archiva Curţii imperiale din Viena despăr-ţămîntul «Ungarn», fascicola 364 între alte acte şi documente se află şi un manuscris latin de 83 pagine cu titlu: historica relatio unionis Walacliicae cum romana ecclesia1. — După informaţiunile ce le-am cules, nu am putut afla dacă s’ar fi atras pînă acum de cine-va atenţiunea asupra acestui manuscris, lucru ce mi-1 am propus să-l fac — deşi numai în parte — cu această ocaziune. Autorul manuscrisului în cestiune este un oare care pater Andreas Frexberger din «So-cietas lesu» şi contimporan cu faptele pe care le narează. El îşi începe povestirea sa cu anul 1687, cînd2 «armata imperială cîştigă asupra Turcilor bătălia dela Mohaci şi prin armele victorioase luă întreaga Transilvanie»;‘trece apoi la expunerea faptelor petrecute sub cei doi episcopi romînî Teofil şi Atanasie, sub care se efectuă unirea cu biserica catolică, şi se opreşte la anul 1702 Noembre, terminîndu-şi scrierea sa cu deplîngerea morţeî teologului iezuit pus pe lîngă Atanasie, anume Carol Neu-rautter, mort la 3 spre 4 Noembre 1702. Atît din titlul manuscrisului, precum şi din cuvintele cu care scrierea se termină3, se vede că timpul cînd a fost scrisă această relaţiune istorica este Noembre 1702. Asupra cuprinsului propriu zis al acestei rela-ţiuni istorice, asupra spiritului în care a fost scrisă, nu voi insista de data aceasta mai de aproape, — reservîndu-mi a face acest lucru cu o altă ocaziune — ci mă voi ocupa acum numai de introducerea din această relaţiune istorică, care introducere prezintă o însemnătate deosebită prin faptul că ne povesteşte care era starea Romînilor ardeleni, din punct de vedere bisericesc, cătră finea secolului XVII, adică înainte de unirea cu biserica catolică. Şi cred că ori-ce lucru referitor Ia trecutul neamului nostru merită să fie relevat şi cunoscut, află-se el ori unde chiar şi la un pater iezuit, cum e 1 Titlul complect al acestui manuscris este: «Historica relatio unionis Walacliicae cum romana ecclesia iactae anno 1701, eorumque, quae in hoc unionis negotio sub-secuta sunt usque ad Novembrem anni 1702». 2 «Quo Sacratissimae Majestatis Cacsareae victor exer-citus, unius autumni spatio post obtentam in Mocha-czensibus campis victoriam, laureatis arinis, Transylva-nia omni potitus est.» 3 «Nos unionis Walacliicae serie ad anni 1702 No- vembrem productâ, manum tandem movemusde fabula et eorum, quos deinceps ager hic colonos exfcepit, pre-tiosis sudors, non relatione historica sed pleno histo-liae apparatu, pennae alteri ac meliori describendos re-rinquimus.» cazul de faţă, numaî să fie spus cu bună-cre-dinţă şi nu cu tendinţa d’a înduce în eroare lucru care acum — fiind vorba numaî de introducere — este exclus, pentru-că autorul nu a ajuus încă la corpul propiu zis al scriere! sale, unde-şî manifestă spiritul şi tendinţa sa, ci ne face numaî o expunere a stăriî de lucruri auterioare subiectului său; şi spusele lui se şi pot, la rigoare, controla. Introducerea aceasta ţine pînă la pagina 10 a manuscrisului. In această îotroducere autorul începe mai întîiu prin a lăuda provedinţa divină, care a adus la unirea Romînilor ardeleni cu biserica romană, enumără apoi pe promotorii acestei uniri1: împăratul Leopold, cordinalul Collonicî, generalul Rabuttin, apoi doi pateri din Societas lesu: Ladislaus Barâny şi Carolus Neurautter. După acea într’o scurtă expunere istorică sfi ocupă de originea Romînilor2 de luptele lui Traian cu Dacii3 de retragerea coloniştilor din Dacia peste Dunăre, — care fapt, în mod greşit, e pus de autor sub împăratul Gallien, nu sub Aurelian cum şi e de fapt — şi de rămînerea unei părţi din popor dincoace de Dunăre4, că din amestecul acestora cu Dacii, cărora le dădură şi limba latină5, se născu poporul romîn, care avu să sufere în decurs de mai multe secole năvălirea a multor popoare barbare: Goţi, Huni, etc. Lasă apoi la o parte pe ceilalţi Romînî din alte părţi şi se ocupă numaî de cei din Ardeal despre care zice: «Sunt răspîndiţî în toată Transilvania între Săcuî şi pe pămînturile şi scaunele şăseşti. Nu e sat, nu e oraş, nu e suburbiu, din care să lipsească Romînii. Un popor de ţărani şi de păstori, pe cari i poţi deosebi de ori-ce alt cetăţean al Transilvaniei după hainele lor păroase de lînă de oaie, însemnat în ce priveşte numărul: trec de, 200,000» Constată apoi starea lor înapoiată în ce priveşte cultura, din cauza împrejurărilor defavorabile, zice el, «au căzut din nou în acea stare înapoiată încît abia s’ar fi găsit vre-unul care să 1 Numindu-î: «angelli praesides aut Dii polius prae-stites istins negotii». 2 «Natales et ortum a Romanis traxere.» 3 Autorul cunoaşte locurile respective din Eutropiu, Flaviu Vopiscus şi alţi scriitori vechi. * «Renianentibus duntaxat plebeis.» •> «Daci latino sermone imbuti.» 3 «Sunt sparsi Transylvaniâ totâ, ipsaque Siculia, in fundis etiam et sedibus Saxonum. Non pagus, non op-pidum, non suburbium est quod careat Walachis. Gens tamen rustica semper et pastoritia quam ex pilosis de lana caprina vestibus ab alio quovis Transylvaniae cive dignoscas. At numero celebris: ducenta millia superant.» www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 285 11. DELA «ASOCIAŢIA* DIN BAIA-MARE. (Fotografii luate de dl R. Cosma, pentru «Luceafărul*.) www.dacQFomanica.ro 286 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. poate scrie şi ceti»1. Cu acestea autorul ajunge la starea clerului şi poporului romîn din Ardeal înainte de unire, pe ale căror obiceiuri şi deprinderi îşi propune acum să le expună. Anunţarea acestei expuneri o face prin cuvintele: «placet tamen tuni eteri, tum populi, tuni de-nique pastoris ipsius mores ac consuetudines hoc loco refer re >k In cele următoare vom da cele ce ne spune autorul referitor la starea bisericească a clerului şi poporului romîn ardelean de atunci: finea secolului al XVII, nu în textul latin cum este în manuscris ci pentru a fi accesibil orî-cui în traducere romînă cît se va putea mai fidelă textului latin. Această parte sună astfel: «Ei au posturi dese, întîiul primăvara şapte săptămîni, al doilea înainte de naşterea lui Christos: patru săptămîni,2 al treilea premerge sărbătorii sfintuluî Petru: opt zile,3 iar al patrulea premerge sărbătorii adormire! sfintei Fecioare cu totul două săptămîni. Se abţin dela lăpturi Miercurea (feria quarta) după biserica orientală ziua naşterei lui Christos şi Vinerea (feria sexta) ziua suferinţei Iui, în timpul posturilor prepară mîncările cu ulei de in. Cu mare stricteţe sunt ţinute aceste posturi şi dacă ceva din ele nu ar fi observat, consideră aceasta ca o nelegiuire deopotrivă cu omucidere. E mare apoi şi veneraţiunea ce o au pentru sfînta Cruce, pe care o aşează dinaintea bisericilor, satelor şi o venerează, cînd trec pe dinainte-î. E foarte mare respectul ce-1 au pentru sfînta Fecioară cea deopotrivă cu Dumnezeu şi pentru icoanele ei. Cultul sfinţilor apoi e împlinit cu sîrguinţă, mai ales al Apostolilor şi al acelor sfinţi, cari trecură din biserica greacă la cea triumfătoare4 ca: sf. Niculae, sf. Ioan Chri-sostom, sf. Vasile, Atanasie şi mulţi alţii. In biserici au altare împodobite cu icoanele sfinţilor şi ale Maicei Domnului. Una din aceste icoane ale Maicei Domnului, fiind-că cu şapte ani mai înainte, într’un sat din vecinătatea Clujului, a fost văzută lăcrămînd, a fost adusă la Cluj şi să păstrează acum cu religiositate în capela privată a Societăţii părinţilor iezuiţi. Preoţii poporului sau parochiî oficiază litur-gia Dumineca şi în zilele de sărbători, nici odată însă în zilele săptăminei. Ei se ocupă cu munca cîmpului: ară, grăpează, seceră, treieră, grîul, ca şi ceilalţi ţărani, găseşte chiar cîte 1 «Ad eam rursuni ruditatem delapsi sunt, ut qui legere scribere, vix repertus sit aliguis.» - Autorul se înşeală: postul Crăciunuluî e mai lnng, căci ţine dela 14 Noenibre pînă la 25 Decembre. 3 Să ştie că lungimea sau scurţimea aceslul post depinde de timpul cînd cad Paştile mal în vară sau mai in iarnă. 4 La Romano-catolicî e împărţirea bisericeî, adica a totalităţii credincioşilor în biserica militantă, adică cei cari sunt încă în luptă aici în această viaţă păniîntească şi bis. triumfătoare, adică cei cari au eşit încununaţi cu lauri — victorioşi — din această viaţă, şase preoţi în satele mai mari, şi fără de doi preoţi nu fundează aceşti Walachi vre-o colonie care să constea fie şi din puţine familii. Unul nu e suficient pentru un sat, fiind-că li-turgia, după ritul lor, nu se poate oficia fără doi preoţi.1 De aci marele număr al acestora: sunt chiar cîte-va mii de aceşti servitori bisericeşti. Au soţii; dar acel care murindu-î soţia, ar trece la o a doua căsătorie nu mai poate oficia li-turgia, ci asistă pe preotul liturgisitor îndeplinind oficiul de diacon. — Ca îmbrăcăminte nu se deosebesc de ceilalţi ţărani laici, fiind îmbrăcaţi în piei de oi, (melote)2 şi de capre şi deosebiţi de poporul de rînd numai prin aco-perămîntul capului, care la preoţi e de coloarea albastră iar Ia protopopi sau archidiaconi de coloare neagră, şi nu-1 scot de pe cap nici chiar cînd se întîlnesc cu bărbaţi de cea din-tîiu autoritate. Din contră, nu ştiu prin ce fel de pietate faţă de părinţi, laicii fac un lucru demn de admiraţiune din partea lor: că cel ce a pierdut pe tatăl său pe mama sa, acela timp de un an întreg3 nu pune nici un acopere-mînt pe capul său,4 ori de ce intemperii ale iernei sau ale verei ar fi lovit — O religiositate egală arată şi faţă de soţiile moarte înainte de vreme: aşa, printr’un rit tenace umblă un an cu capul gol ca să arate purtarea doliului în timp de un an. Preoţii sunt dedaţi cu prasnicele şi cu băutura şi afară din cale de bănuitori. In canonul liturgiei (fac amintire) pomenesc pe patriarchul Constantinopolei, nu pe pontificele roman. La adunări însă nu ţin de loc cuvîntări compuse după puterea lor, căci ei, numai cu singura cunoaşterea scrisului şi a cititului, par a fi îndestul de învăţaţi. Iar în zilele de sărbători şi Dumineca, după ce s’a terminat liturgia, dintr’o carte veche (cazanie) citesc vorbiri şi nu pronunţă nimic ce nu e coprins în ea, nici glosă, nici ori-ce alt-ceva îndreptat spre credinţă sau alte obiceiuri, temîndu-se de acest lucru că celor ce ar face altfel Ii s’ar zice de popor: «Nu eşti mai învăţat decît această carte sfîntă; cele ce sunt aprobate, sunt pentru noi ca lege, ce-i dela tine păstrează-1 şi ţine-1 la tine. Şcoli la aceştia prin sate sau oraşe nu se află; preoţii nu strîng decima dela popor, ci, precum am spus îşi agonisesc pîinea prin munca la cîmp, ceea ce e şi mai mult: preoţii aceştia sau pa- 1 Autorul se înşeală, căci liturgia se poate oficia şi cu un singur preot. 2 Du Cauge voi. 5. pag. 333. Melote= pellis ovina = La început era un vestmînt făcut din piele, pe urmă şi din păr pe care-l purtau monarchiî atîrnîndu-1 de gît; — Un fel de şubă sau cojoc la ţăranii noştril. 3 «Integra anni Solaris periodo.» 4 Obiceiul acesta să mai ţine în unele părţi cum de ex.: Oltenia şi azi, dar numai pentru cîte-va zile. — Nu ştiu dacă mai există şi in alte părţi şi cit timp ţine. www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 287 rochii erau număraţi printre iobagi, care nume indică servagiul. In ce priveşte contribuţiile, transporturile, scoaterea dărilor precum şi a altor sarcini, angarale şi servituţi nu se face nici o deosebire între ei şi laici, sunt supuşi şi robiei. In totdeauna episcopul este dintre călugări, căci căsătoria nu e compatibilă cu episcopatul, ca şi la noi,1 şi călugării sau monachii renunţă prin votul lor, la căsătorie. Tot aşa dela mîncarea cărnurilor, prin vot, monachii au să se abţină în toate împrejurările, această abstinenţă trece cu călugărul la însuşi treapta episcopatului. înainte de unire, pe episcop îl sfinţea sau patriarchul din Constantinopole sau arhiepiscopul din Bucureşti şi-l confirma principele Ardealului, dar nici unul din ei fără ciştigarea a mai multor daruri. Un atare episcop nu are nici puterea de a judeca în treburile bisericeşti nici dreptul de a lua hotărîrî, ci în toate depinde de intendentul calvin suprem al Transilvaniei, ca un ucenic însuşi cestiunile preoţilor şi ale clerului nu le judecă episcopul, ci dacă ar face ceva păstorul acesta mai mare contra preoţilor sau preoţii contra păstorului, să judecă, de calvini, la tribunalul laic, căci aşa ordonau principii Transilvaniei şi Calvinii. Episcopul era constrîns chiar să întăriască prin jurămînt făgăduinţa că va asculta şi va fi supus acestui intendent. De aci poarta deschisă, în aceasiâ biserică, pentru marile erori calvine, de aci înlesnirea divorţurilor, de aci administra-ţiunea necinstită a sacramentelor şi după cum Calvinilor, tot aşa în fine şi celorlalţi Transilvăneni li să dă cărţi de despărţirea de soţii şi legătura căsătoriei să anulă prin voinţa celor mai de sus, oferind episcopului sau protopopului sau şi unui alt preot cîte-va monede de aur plată fără de lege, ba şi mai mult, absolvau de patul şi legătura conjugală pe cei ce voiau şi numai prin plata a vre-o cîtor-va fiorini. La demnitatea sacerdotală, nepreinergînd nici o examinare, să urcau cu paşi liberi, acei cari 1 La catolici. nici rugăciunea domnească1 nici numărul sacramentelor, nici învăţătura din Catechismul creştinesc nu ştiau, cumpărînd cu daruri pe episcop ca să-i hirotonisească ca preoţi. Ast-fel acelaş presbiter, după obiceiul lor, era şi bărbat căsătorit,2 descuviinţînd chiar domnii creştini pentru cîştigurile lor profane creşterea a atîtor turme de preoţi. Grija de cele sacre era deopotrivă cu însuşi preoţii, fie că făceau acest lucru din superstiţiune, fie din nepăsare, destul că ei nu dau celor muribunzi euharistie nici laicilor anafora în afară de Paşte. Copiii în vîrstă de 8 sau 10 ani sunt făcuţi diaconi. Şcoli romîneşti în Transilvania foarte puţine şi cea dintîi dintre ele, care era la Alba-lulia învăţa pe şcolari prea puţin, căci învăţătorii nu ştiau nimic, sau deşi ştiau ceva, era prea puţin, mărginiţi adică numai la a şti să citească. In urmă Catechismul tipărit în limba romînească era plin de greşitele învăţături calvine şi ca printr’un singur cuvint, să spun deodată mai multe, sub îmbrăcămintea credinţei grece deja peste tot domnia otrava heterodoxă. Lungimea şi lăţimea apoi a episcopatului romînesc este mare şi constă nu numai din toată Transilvania dar şi din comitatul Mar-moroşului şi din acele din părţi cari odinioară făceau parte din trupul Transilvaniei precum sunt comitatele Caransebeş, Lugoş, Crasna, Lipa, Zarand şi din districtele Deeş şi Hahnagiu aşa încît numărul credincioşilor numai în Transilvania, nesocotind părţile Ungariei unite cu Transilvania ajunge de sigur la 80,000 dacă nu va şi trece. Cu cuvintele: «hic rerum erat status ad an-num usque 1687», autorul termină introducerea, a cărei importanţă esfe precum vedem, privirea ce o aruncă asupra stărei de lucruri de atunci în biserica romînă, şi trece la subiectul său,— unirea Romînilor ardeleni cu biserica romano-catolică, — asupra cărui subiect, cum am zis, vom revni cu o altă ocaziune. Viena, August 1903. N. Dobrescu. 1 Tatăl nostru. 3 Cea-ce, cum se ştie, nu e la Catolici. INSTRRIIWGL De mult e 'nstrăinat copilul, Şi plînge, bietul, necurmat, Că azi T-e dor de viaţa dusă, l-e dor de-at luT lăsaţi în sat. FtzI plînge viaţa în fărîme, Pustii măsoară neagra zare, E-aşa străin acum copilul, Şi jalea Iul e-aşa de mare. Şi peste sufietu-î să ’ntinde Amarul unei vieţi trudite, O să-şî mal vadă el iar satul Şi toate cîte-s părăsite ... Că uite, azi l’încinge dorul, Şi-ar vrea să spintece 'n sbor zarea, Ca vulturii cu sbor năprasnic, Croindu-şî drept spre sat cărarea. 5ă mal revadă iar locşorul Pe unde o trăit odată, Cînd azi iubirea Iul e moartă, flzî inima-I e sfâşiată. Colo ... .în zare i s'arată Un colţ iubit, e dragu-î sat, flr vrea să sboare, dar nu poate, Şi plînge, plînge 'nstrăinat. I. C. Popescu-Polyctel. www.dacQFomanica.ro 288 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. FOLCLOR. Legende. Bătrînul Noe gătase naia mîntuiriî, şi «potopul» ameninţa lumea cu perzare. Cîte jigă-răniî (dobitoace.) pe sub soare din toate fură minate cite-o păreclie şi cînd să între Noe cu nemocenia (nemşug) sa în corabie, muerea lui Noe, ce-o fi avînd D-zeu ştie — nu voi să între odată cu capul. Noe ce să facă? Se dete pe lîngă ea cu frumosu, dar n’avu ce-î face. Atunci se ’mburzucă şi sfînt, cum era, începu să mî-o alduiască de pare-că scăpărau schintei din fie care vorbă. — Acum ori cine, cliiar tu drace, de ai pu-putere haide şi mi-o bagă în corabie! Şi dracu chemat îşi făcu treaba de minune! Pe, urmă ce făcu ce nu făcu, destul, că să vîrî şi el în corabie în pele de şoarece. Şi cum nu fu lucru curat, din şoarecele acela preste un ceas să făcură şapte şi să tot sporiau văzînd cu ochii şi începură a găuri naia şi apa buşni în lăuntru şi moşul Noe se luă de un gînd. Se plînse în grabă la Dumnezeu: — Doamne, nu vezi cum mă năpădesc afurisiţii de şoareci şi îmi rod corabia vrînd să mă potoape? Dumnezeu î-o zis să-şi scuture iute mănuşa din mîna dreptă. Noe făcu aşa. Şi se făcu din mînuşă o miţă şi ţop între şoareci şi cît baţi în pălmi mi-î curâţi pe toţi afară de o păreche, cari nu erau chip de a lui Bată-l-cruceu şi cari s’au ascuns bine într’o găurice — (De aci şoarecii de azi). De şoareci se scăpă Noe, dar naia era toată ciur pe la fund şi apa ţişnea în voie bună pe din lăuntru — Ce să se ştie face ? Cum să împedece el apa? — Fără a se gîndi mult luă cuţitu şi liişc... îş ciontă toate degetele dela mînî, dela picioare; ceilalţi pe aia urmă şi cu vîrfurile astupară găurile — Apa bine că se opăci de a mai voşni în lăuntru, dar degetele oamcnelor remasără tot cioante şi aşa au remas şi ale noastre ca amintire a dopurilor lui Noe. (Veţel.) Acum cînd naia era în bună orînduială, Noe îşi roti odată ochii jur împrejur şi văzu cu durere că toate boambele de grîu sunt măcinate şi şoareci nu lăsară decît tărîţe din ele. Prinse Noe de nou a se văiera şi D-zeu sfîntu l-o auzit, că l-o ţipat din cer un paiu de grîu încărcat de rod. Noe cum îl văzu prin fereastă că pluteşte pe apă se întoarse cătră cine po-runcindu-i să se asvîrle iute în apă după grîu, — Ba-eu nu, că mă înec! Noe să cătrăni rău şi prinse a-1 blăstăma: Tu cît îl fi Şi-I trăi Uşa gazdei îl păzi, Şi după ce el o mînca Şi bine s’o sătura Ţie coaja ţi-o ţipa. Iar mîţa mai inimoasă: — Stăpîne mă asvîrl eu ! Şi ţoap în apă de pe fereastră şi cît numeri trei era înapoi cu spicul. Noe încălzit la inimă de isprava mîţii o aldui (binecuvintă.): Tu cît îl fi Şi-i trăi Masa gazdiî îî păzi Şi nainte de a ’mbuca Tu mîncarea i gusta. Şi bagseamă de atunci cinele dela uşă să uită cu ochii buni la mîţa ce-şî mişcă coada tot în jurul mesei. (Veţel.) După potop pămîntul era plin de bălţi şi isvoarele toate noroite. Dumnezeu sfîntu trimise din ceriu pe îngerul Romonuţ să rînească isvoarele — Romonuţ chemă întru ajutor toate jigărăniile cîte vreau să bee apa din isvoare. Şi toate alergară la poruncă, numai bujugăile (găi. hole.) nu, zicînd că ele au cisme roşii şi le întină. Romonuţ le afurisi: Cît îţi fi Şi-ţl trăi Apă de isvor n’aţl bea Cu ploaia v’aţî adăpat Şi de atunci nu vezi bujugae să bată nici la isvor nici la rîu, ci cind le-e sete se avîntă spre nori şi cu pliscurile deschise cer ploaie. Din aripi îşi fac coş în spate, în care prind ploaie, din care îşi stînpără setea — (Veţel). După-ce Noe se dete jos din corabie prinse a ara pămîntul şi a semăna grăunţele de pe spic şi dete bunul D-zeu mană din belşug în www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 289 Nrul 16—18, 1903. ţărînă. Rodul umplea paiul dela rădăcină pînă în vîrf, că vezi bine oamenii erau pe atunci mai de cinste şi mal vrednici. Dar cînd începură a se răi şi D-zeu sfîntu i pedepsi şi-l osîndi, că se duse la grîne şi prinse cu drepta un paiu încărcat de rod şi trase odată cu mîna dela pămînt în sus şi tot rodul il scutură. Şi cînd se ajungă cu mîna la vîrful paiului i veniră în gînd paserile cerului şi din milă catră ele lăsă un pic de rod în vîrf. Spun, că de atunci a remas spicu cît cuţitu — (Soimuşul de Murăş.) Credinţe din popor. — Comit. Hunedoara. — Naintea altarului miresele cearcă să calce cu piciorul drept piciorul mirelui, ca toată viaţa să aibă putere asupra Iui. (Veţel.) La întors acasă din biserică unele mirese ating pragul de sus al uşii dela casă cu atîtea degete dela mîna dreaptă cîţi ani vreau să nu aibă copii. Altele au obiceiu să se aşeze la masă pe atîtea degete cîţi ani nu le trebue copii. (Veţel.) E bine să ia aminte nevăstuţa cînd mai în-tiiu pîrlue (spală rufe) schimburile sale cu ale bărbăţeluluî la olaltă, şi cămeşile lui să le aşeze mai la fund şi să le inoade mînecile la spate, ca bărbatul săn’aibă putere s’o bată. (Veţel.) Cînd femeia e in stare alduită (binecuvîntată.) e bine să fure fuior dela moaşă şi dacă în naştere are fetiţă, îi pune caerul in scaldă ca să-i crească părul cît fuiorul. Bărbatul cu două roate în cap, are două cununii în viaţă. (Veţel.) Săptămîna întîe după Sîntoader toate muerile se păzesc să bată ele mai întîiu cu rnaiul în vale ca să nu le pupe «Pîca» (drăcoaica) in spate. (Veţel.) Cînd tunzi fetiţele, e bine să le îngropi părul la rădăcina unui păr ca să le crească părul stufos şi lung ca părul. Nu-i bine să întri sara în casă vestind că e lună nouă afară, că spargi multe vase. (Veţel.) Noaptaa de mergi pe drum, nu te uita nici cînd napoi, că la spate-ţi merge «Bătăi tămîia» şi te nenoroceşte. (Veţel.) Ismene primesc băeţii mai întîiu la vîrsta de nouă ani. Muerea, care le coase ismenele din-tîiu are să stee nemişcată într’un Ioc pînă le gată cu «ţocu ’m poc» fiind credinţa că feciorul atiţa ani nu se va putea insura de cîte ori cusă-toarea aceasta î-şî schimbă locul. (Runcu-mic.) La Sîntion să scot ţoalele afară pe culme să le stropească popa să nu le roadă şoarecii. (Runcu-mic.) Miţii şi căţeii dintîiu nici odată nu să ţin, căci turbă. (Runcu mic.) Miţa nici odată nu se dă de pomană, că ea te sgrabelă (ghiară) în obraz pe ceea lume. (Veţel.) Muerile să nu omoare mîţe că nu i să dospi şte pita. (Veţel.) Pui de raţă, gîscă şi găină scoşi în luna lui Florar trebue bătuţi cu rnaiul la coadă, ca să nu să umfle ficatul în ei. (Veţel.) Paserea corlomiu (oriolus galbula) de te spurcă ai pagubă în vite. (Vulcez.) Paserea corlomiu dată porcilor în lături, i apără de multe boale şi de gura lupilor. (Veţel.) Muerile să nu mînînce bot de porc, că sparg multe vase. (Veţel.) Fetiţele să mînînce cît mai multe labe de pui de găină, că li se uşurează capul şi învaţă de grabă cusătura. (Veţel.) Oamenii, cari au neamuri moarte nu-ţi mîncă un măr din pomii lor, mai nainte de a eşi cu ele în ciur ori în alt vas şi le împărţi de pomană în drum între trecători în ziua de Sf. Petru. (Veţel.) Sf. Georzul, de cade pe zi de post, anul va fi rău. (Veţel) Laptele ce le dau vacile în ziua de Sf. Georz, să dă tot de pomană, ca să-l sporiască D-zeu. De vezi fluture roşu primăvara eşti sănătos peste an ; iar de vezi fluture galbin e rău. (Şoimuş de Murăş.) Miei albi de vezi mai întîiu primăvara nu te va durea capul peste an. (Şoimuşul de Murăş.) De loveşti şolomîndra şi guiţă asurzeşti. (Runcu mic.) E bine să ţii pe lîngă casă o bucată din sălia mortului ca să afumi casa cînd vine acela ca strigoi. (Veţel.) Copîrşeul (sicriu) pruncului dintîiu nici odată nu se face deplin ci se lasă afară păretele cel mic dela picioare, ca să nu se închidă între scîndurî tot rodul maicii tinere — ci să mai aibă copii. (Vulcez.) Tot din pricina de sus, mamele nu-ţi petrec nici odată la groapă pe pruncul lor dintîiu. (Vulcez.) La ţigan să nu-i dai nimic de pomană, că aşa e firea lui să nu se mulţămeaăcă ori cît i-aî da, iar pe ceea lume îţi iasă în drum svîrlind din mîni şi te înhaţă să te tragă tot spre iad. (Veţel.) A omori pasăre, fluture ori altă vietate în ziua de Paşti e păcat mare. (Veţel.) Emil V. Degan. www.dacQFomanica.ro 290 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. PA6INÎ STRĂIME. Luceafărul. Caniille Flammarion. Cînd umbrele amurgului se lasă pe pămînt, Venus, steaua iubirii împrăştie deja lumină intensivă, asemănîndu-se unul far luminător pe oceanul cerurilor. Lumina Iul e atît de intensivă, încît proiectează umbră. Cel mal ignorant şi mai indiferent om încă îl observă, întrebîn-du-se mirat, că oare ce stea poate să lumineze aşa de minunat în întunerecul nopţii. Lumina lui albă şi curată, strălucirea lui de seara şi de dimineaţa, au contribuit, ca oamenii să-l considrere drept steaua iubirii. E Venus, minunata zeiţă născută din albastrele valuri ale mării, stăpînitoarea zeilor şi a oamenilor. Pretutindeni au venerat steaua lui Venus, cunoscă-toarea tainelor inimii şi patroana nopţilor de vraje, din Asia în Mexico, din India pînă în Egipt, din Athena pînă la Roma. Şi cînd ome-nimea va dispărea cu totul, în viitoarea eternă iarnă a pămîntulul, Venus va fi cea din urmă speranţă şi cea din urmă fericire a lui. De cînd nu mai există oameni pe pămînt, gînditorî, visători şi îndrăgiţi, au suspinat necontenit cătră strălucirea ei îndepărtată: Steaua iubirii, nu te coborî de pe cer! Cu toate acestea totul e numai amăgire. Strălucitorul luceafăr de seara şi de dimineaţa e întunecat, fără lumină proprie. Este întocmai planet ca şi pămîntul nostru, asemănîndu-se cu acesta în privinţa mărimii şi a gravităţii. Are anotimpuri şi să învîrte în jurul soarelui întocmai ca şi noi, împrumutîndu-şî lumina dela acesta. Pămîntul nostru privit din alte lumi apare întocmai ca o stea strălucitoare. Pentru locuitori din Marte d. e. suntem aceea ce e luceafărul pentru noi şi Mitologia din Marte ne îngrămădeşte de sigur cu toate frumseţile ce le atribuim luceafărului nostru. Da, steaua aceasta atît de strălucitoare din depărtare, este numai pămînt ca şi al nostru plutind în spaţiu după legile gravitaţiurii, îm-prumutîndu-şi lumina dela soare. Mărimea e aproape aceeaşi cu a pămîntulul, Diametrul pămîntulul e 12,742 km., a lui Venus 12,729 km. Massa luceafărului e mai rară ca a pămîntulul, apăsînd prin urmare mai puţin în echilibrul mecanicei cereşti. Corpurile sunt mai uşoare în Venus ca pe pămînt. Venus să învîrte în jurul osiei sale în interval de 23 ore 27 minute 6 secunde, prin urmare noaptea şi ziua de acolo e mai scurtă cam cu jumătate de oră decît cea de pe pămînt. In aceste se aseamănă Venus cu pămîntul. Sunt însă şi deosebiri mari între ele. înainte de toate durata scurtă a anului. Luceafărul fiind mai aproape de soare să învîrte în jurul lui în răstimp de 244 de zile. Şi fiind-că zilele din Venus sunt mai scurte ca ale noastre, în calendarul de acolo sunt numai 280 de zile. Prin urmare acolo sunt 8 luni într’un an. Adică ar fi, dar luni nu sunt acolo de oare-ce Venus nu are lună. Anotimpurile să schimbă foarte iute neregulat şi fără transiţie. Osia luceafărului este mai plecată ca a pămîntulul, formînd un unghiu de 55 grade. Prin urmare zonă stîmpărată nu esistă şi la puncte cari corespund climei din Paris, Londra, New-York şi Buenos-Ayres de pe pămîntul nostru, iarna cea mai rece succedează vereî celei mai ferbinţî. In urmare luceafărul nu este nici pe departe paradisul liniştit, lumea îngerească de care visăm noi în fiecare seară dela distanţă de zece, cincisprezece, sau douăzeci milioane de milurî. Cu adevărat luceafărul e o lume mai puţin fericită decît a noastră, din punct de vedere al traiului zilnic. Vieaţa de acolo este supusă unor lupte mai mari decît aici pe pămînt. Locuitorii din luceafăr în urma geologiei acestuia sunt de un organism mai dur decît al nostru, prin urmare şi în privinţa intelectuală ne sunt inferiori. Pentru a putea rezista schimbării neaşteptate a anotimpurilor au trebuinţă de un organism mai puternic; copii nervoşi şi sensibili ai pămîntuluî, nu ar putea trăi acolo. După toate aparenţele viaţa trebue să fie mult mai neplăcută în luceafăr ca pe pămînt. Şi nimic nu ne asigură existenţa acelor condiţii naturale cari au produs în lumea noastră desvoltarea civilisaţieî din Babilon, Theba, Athena, Roma s u Paris. Deşi nu cunoaştem în deajuns substanţa fisică a luceafărului deşi nu s’au descoperit pînă acuma pe suprafaţa lui sînurî, strîmtori, insule, cîmpuri de nea, rîuri, canaluri, ca d. e. pe planetul lui Marte: ştim totuşi, că luceafărul e înconjurat de o atmosferă mai deasă ca a pămîntuluî, că are mări şi munţi înalţi, că emisfera lui nordică e mai plană ca cea de sud şi că în jurul polurilor adese-ori e acoperit cu nea. Geografia luceafărului e mancă. Tot cam geografi italieni s’au ocupat de el, ca Bianchini, Cassini şi Vico. Bianchini a şi pregătit o hartă a luceafărului, botezînd punctele negre de pe dînsul după numele lui Columb, Ainerigo Vespucci, Gabiei, Marco Polo, Magellon etc. Punctele acestea au fost văzute şi de alţi observatori deşi nu chiar în forma fixată de B:anchini. Cu toate aceste www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 291 nu e speranţă să putem cunoaşte amănunţit geografia luceafărului, căci steaua aceasta, în urma posiţieî ei nu poate fi examinată uşor şi nici nu mi să pare aşa de interesantă, ca de pildă Marte. Azi deja e aproape sigur, că pe Marte locuesc fiinţe deosebite de noi; cu un trup mai uşor şi de o inteligenţă mai înaltă. Marte e mai vechi decît pămîntul, dar a evoluat mai repede; densitatea şi gravitatea lui e mai mică, aerul e totdeauna transparent, anotimpurile seamănă cu ale noastre, anii lui sunt mai lungi, clima e caldă, căci în fiecare vară vedem cum i-să topeşte ghiaţa dela poluri. Are mări interne, rîurî nenumărate şi mările sunt împreunate prin canalurile, atît de tainice pentru ochii privitorului. E probabil că în Marte locuesc fiinţe mult mai civilisate, despre ce dovedeşte admirabila reţea de canaluri. Iar cît pentru luceafăr, atît de mult asemănător pămîntuluî nostru, trebue să fie încă foarte rămas în civilisaţie, pentru clima lui nestatornică şi nepotrivită. Acolo trebue să fie furtuni, ploi, grindină şi zăpezi aşa de grozave, încît cele de pe pămînt abia li s’ar putea compara. Luceafărul care străluceşte aşa de liniştit pe cer în liniştea serii şi în ciripitul din zori al paserilor, poate fi teatru celor mai puternice descărcări ale naturii şi locuitorii lui, oameni sau animale, stau în o necontenită sălbatică luptă unii cu alţii. Dacă trăesc acolo şi oameni, poate că civilisaţia luceafărului să nu fi ajuns nici pînă la epoca de piatră şi locuitorii lui tînjesc în luptele celei mai primitive stări de barbarie. Din ce ne ocupăm mai mult cu astronomia şi cercăm a cunoaşte celelalte lumi, răinînem frapaţi de nesfîrşita fecunditate a naturii. Fie-care lume îşi are animalele şi plantele proprii, omenirea civilisaţia şi istoria sa. Unele sunt deja la punctul de culminare, iar altele abia în leagăn sau trag de moarte, sau să învîrt ca un pustiu cimitir de ghiaţă în gol. Chemarea omului este, poate, de a domina cu mintea lui, în armonia eternă a universului. RU<5A MAI^Ei. ,Ce nebună, ce s/ină eşti tu măicutită!..." (Vlăhută: ICOANE ŞTERSE.) «Sâ-mi plec genunchii iară, Să-ţi spun iar’ ce mă doare, Preasfintă Născătoare Şi pururea fecioară! — Cu ochiul tău din ceriurî, A toate văzătorul, Tu mi-ai văzut feciorul Şi mi-ai văzut năcazul... — In doftori n’am credinţă Să-l pui iar' in picioare, Să-î rumeneşti obrazul, La tine-i cu putinţă, Preasfintă Născătoare. — Deci rogu-mâ iar’ ţie, Cum rogu-mă deapururi La sfînta liturghie: — Atîta bogăţie, Avem şi noi la casă! Umblat-a mult băiatu Şi ştie multă carte, Adusă de departe, Doar' chiar dela ’mpăratu! Şi are ’nvăţâturâ, Din carte şi din gură, Mai multă şi ca popa, Ca popa Irimie. — Şi cum aş vrea, Preasfintă, Norocul să mi-l ţie, Să-l văd iar' ca odată, Cu faţa ’mbujorată, Cu ochi de fată mare, Cum a plecat de-acasă.,. — Să-şi caute mireasă, Subţire ca o floare, Ca floarea de cicoare, Să facem nuntă mare, Să curgă rîurî vinu, Să joace şi vecinu, Vecinu Niculae. — Şi să-şi arunce ’n grindă, Căciula lui de oaie, Şi să roiască ’n tindă Tot domni cu învăţătură, Să cînte toţi din gură, Şi ’n horă să se prindă. — Să-l văd în hora mare, Pe el c’o domnişoară, Preasfintă Născătoare Şi pururea fecioară !... — Umblat-a mult băiatu Şi ştie multă carte, Adusă de departe, Doar3 chiar dela ’mpăratu /» * Preasfintă mută stă ’n icoană Şi mina ei nu-i face semn, — Preasfintă mută stă ’n icoană Şi nu pling ochii el de lemn!... OCT AVI AN. www.dacQFomanica.ro 292 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. CRONICA. Concurs. Conform §-uIuî 17 lit. b. din statutele «Asociaţiunii» şi în urma decisiunii speciale a adunării generale din ăst-an pentru ocuparea postului de prim-secretar al Asociaţiunii, devenit vacant prin abzicere, să publică concurs cu următoarele condiţii: 1. Prim-secretarul, ale cărui agende sunt provăzute în § 28 din statute, va trebui să fie cunoscut ca bărbat de litere ori apoi să aibă cualificaţie academică. 2. Nu poate ocupa şi altă funcţiune. 3. Va beneficia de salar anual în suma de 2400. cor., ce se va licuida în rate lunare anticipative, şi de relut de cuartir în suma de 800 cor., ce se va licuida în rate trilunare anticipative. Reflectanţii au să-şî înainteze documentele subsemnatului Comitet (Sibiiu, strada Morii nr. 8) pînă la 31 Decembre 1903. Sibiiu, din şedinţa dela 24 August 1903 a comitetului central al Asociaţiunii. losif Sterca Şuluţu. Dr. Beu, secr. II. * * * Cîte-va lămuriri. De o vreme încoace am început a băga de seamă, că s’au ivit cîte-va fărmituri de supărare înpotriva revistei noastre, manifestîndu-se la unii dintre cetitorii noştrii prin rînduri de binevoitoare sfaturi, date subt marca înţelepţeşteî purtări de grijă, iar la alţii (e drept, că foarte puţini,) prin usatul espedient al momentelor de iritaţie spontană: cunoscutul «retour». Să cercetăm temeiul acestor dureri şi supărări. Ni se face anume înputare de multe-ori, că punem revista noastră în slujba intereselor parţiale, cînd a unia, cînd al altea din cele două confesiuni, ce dat-a orînduiala vremii, Romînilor din ţara noastră. Dacă constatăm adevărurii istorice, dacă scărmănăm rostul neputincios, de pildă, al unei cărţi cu pretenţii iperbolice, dar trase de păr, — zice-ni-se că facem confesionalism. Ne ţinem de datorinţă a declara deci, că nici în programul revistei noastre, chiar nici în cel personal al nostru, nu figurează acest actual cuvînt. Sufletul din norocire ne îndeamnă spre orizonturi mai largi, ne ridică din cercul pre-ocupaţiunilor cînd fariseice, cînd bolnav de fanatice ale acestui microcosm. Duhul de clică n’a atins vlaga tinereţelor noastre, nici iubirea de adevăr n’a slînjînit-o. Suntem cu multă băgare de seamă întru stabilirea marginilor competenţei uoastre, dar în cadrele acesteia nu ne vom sfii nici cînd a ne spune cuvîntul deschis, lipsit de chiţibuşurile unor clişee de bună-cu-viinţă rău interpretată. Suntem tineri călăuziţi de gînduri curate, ne folosim deci de libertatea convingerilor noastre în chestiunile ce ni se impun. Acestea le-am spus pentru voitorii noştrii de bine, cît şi pentru toţi aceia ce-au avut vre-o «după-masă» neliniştită din pricina cutăreî re-flecsiuni din revista noastră. * Cît priveşte rostul asupritor şi tulburat, cu care a fost judecată o poesie publicată în numărul penultim al Luceafărului, cu părere de rău, dar totuş ni se impune a declara că suntem mai dispuşi a ne război cu simţul estetic al celor ce ne-au asuprit, decît cu principiile de artă. Ne-ar părea bine totodată dacă ni s’ar da posibilitatea să suprimăm cîte-va disposiţii de lirism elegie, căşunat de arătarea din nou a acelor nenorocite teorii critice, pe cari le-am crezut îngropate — dimpreună cu contingentul de hîrtie cele-a purtat în spate, — în agriî mănoşi ai pămîntului nostru, producător de săcară şi alte cereale. G. * * * Mormîntul Iui George Lazăr — părăginit ? Din Sibiiu primim o corespondenţă, în care un bun Romîn, — un tînăr plin de cinste şi de veneraţiune faţă de figura istorică culturală a marelui dascăl — se indignează — şi cu tot dreptul — pentru indiferentismul posterităţii ingrate, care lasă în părăginire, dă uitării un mormînt menit să ne slujiască nouă ca loc sfînt de pelerinagiu, unde să căutăm cu toţii prilej de întinerire sufletească, de întărire şi de pornire spre gîndirî înalte, spre fapte nobile, spre abnegaţie şi jertfe cari aduc neamului lumină şi fericire. Ni se spune că, mormîntul marelui dascăl e părăsit cu totul; un gard huruit îl prejmueşte şi pe movila lui în loc de florile recunoştinţii cresc buruienile urîte, ce vestesc ochiului cercetător, că satul, din care a eşit marele dascăl, nu se ştie arăta vrednic de paternitatea acestui mare şi vestit fiu al său. Căci de s'ar şti, n’ar lăsa, ca polomida să năpădească acel loc sfînt şi tuleele de cucută să acopere pînă şi inscripţia monumentului aşezat la creştetul celui răposat de un suflet cu simţire şi recunoştinţă naţională, de acela al marelui patriot Rosetti. Şi cine poartă vina pentru această negligenţă? Mulţimea, poporul? Nu. Ci aceia, cari nu luminează îndestul pe acest popor, cari nu-i vorbesc de oamenii mari (din trecut) eşiţî din sînul lui şi nu-1 întăresc în credinţa mîntuiriî ce va să vie. Ni se spune în această corespondenţă, că un fruntaş chemat de a conduce şi lumina mulţimea, cu un prilej oare-care a refuzat de a vorbi poporului despre Lazăr, de a ţinea un toast pentru amintirea lui sub cuvînt, că: Ce a făcut Lazăr pentru noi ? Ţină cei din regat toast pentru Lazăr, căci nouă nici un bine nu ne-a făcut! Mal că nu ne vine a crede să se fi putut afla Romîn deştept şi cu carte, care să fi putut judeca ast-fel. Care Romîn, încins cu brîu roşu şi î.westit cu vredicia conducerii unui ori mai multor sate, nu va şti, că www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFÂRUL 293 noi toţi «cei din coace» şi «ceî din colo» cu toţii la olaltă una suntem, cum atîtea membre la olaltă formează un trup. Intre noi nu există graniţe. Munţi şi cîmpii, codrii şi lanuri, depărtări necuprinse, Iu veci nu ne vor putea despărţi, pînă ce un gînd ne uneşte. Şi deci cine face bine unei părticele din acest mare tot al neamului nostru, acela poate conta Ia recunoştinţa tuturora, pentru-că bine-facerea chiar şi parţială trebue să să resimtă de toţi. Ar fi deci timpul, ca consătenii lui George Lazăr să se desbare de acele vederi strimte, să să avînte peste micimea de suflet — caracteristică speculanţilor de provincie — şi punînd umăr la umăr, din contribuţii şi colecte, punîndu-şl fieşte-care obolul său pe pristolul recunoştinţil, să ridice în acel sat, lingă sfînta biserică, marelui dascăl George Lazăr, un — monument mai impunător, mai demn de amintirea marelui Romîn şi care să poată vesti trecătorului, că glia rece ascunde în acel loc osemintele unul bărbat bine-meritat pentru neamul său. In general am dori să fim lămuriţi. * * * Adunarea fondului de teatru Ia Sebeş. Ideia, taxată de aproape ilusorică, a înfiinţării unul teatru romînesc în ţara noastră, începe cu vremea a se desvălui din conturele dorinţelor vagi şi nedesluşite. Adunarea dela Sebeş ne-a întărit mal cu seamă în nădejdea ce legăm de viitoarea întruchipare a Thaliei noastre. Stăruinţa bărbaţilor puşi în fruntea acestei mişcări, prin faptul că elaborînd «planul de acţiune al lucrărilor de esecutat, pentru înfiinţarea unul teatru romîn», a fixat terminul de-a concretiza chestiunea, — pe de altă parte sprijinul Romînilor noştri, ce s’a manifestat în cele cîte-va mii de coroane cu cari s’a augmentat fondul, precum şi într’o strălucită adunare de caracter naţional, toate aceste ne îndreptăţesc a crede, că n’au apus cu desăvirşire cele cîte-va fârmâturl de interes pentru artă, fărmăturl a căror contestare de multe ori a fost justificată prin dovezi foarte trist grăitoare. Planul de acţiune» al comitetului societăţii, care a fost obiectul de discuţiune la această adunare generală semnalează «direcţiunile în cari trebue să se lucreze timp de 10 ani în vederea punerii unui fundament solid pentru instituţiunea teatrală >. Insfîrşits’a fixat un termin în cadrele căruia suntem chemaţi a săvîrşi ideia plutitoare de 26 de ani. E foarte notorie faptul acesta, de oare-ce şi publicul nostru prin aceasta să îndrumă mal cu temei la o jertfă bănească, arătîndu-i-să că nu-şî pune banul în slujba unei himere. Planul de acţiune în disposiţiile sale speciale, creiază totodată şi începutul pregătirii unor «puteri de seamă pentru arta dramatică şi musicală romînă», făcînd propunerea de a se oferi în viitor burse celor aplicaţi de a studia arta dramatică. Ne bucură faptul, că şi în această direcţie s'a purces pe temei concret, fiind primul bursier al acestei instituţiunî talentatul Zaharie Bîrsean, tînărul cu adevărat rost artistic şi bun purtător de condei. In aceste hotărîrl a culminat discuţia la adunarea dela Sebeş, foarte cercetată şi cu însufleţire pusă la cale, după cum amintesc toate jurnalele noastre. Ne bucură din inimă venerabila stăruinţă a capilor acestei mişcări, asemeni şi lăudabilul interes al locuitorilor din Sebeş şi împrejurimea apropiată. * * * «Sămănătorul», una dintre cele mal bine scrise reviste din ţară în nrul 34 publică următoarele : Dorind ca revista noastră să pătrundă cit mai adine iu sinul poporului romînesc, aducem la cunoştinţa preoţilor şi învăţătorilor noştri — de aici şi de peste munţi — că Administraţia «Sămănătorului» va tipări pe viitor «o ediţie populară» care se va desface numai prin abonament anual cu preţul de 6 lei, plătiţi înainte. Sperăm că aceasta ştire va avea echoul cuvenit şi printre cărturarii noştri!. * * # Un nou volum de schiţe. D. Ion Ciocîrlan, unul din puţinii prosatori de talent, iviţi în timpul din urmă, şi-a pus sub tipar schiţele publicate în revista Sămănătorul. Autorul, un harnic învăţător dela ţară, scrie într’o limbă frumoasă, cu un accent moldovenesc plăcut, judecă limpede şi are o imaginaţie sănătoasă. Sunt schiţe şi observaţii dela ţară, redate într’o formă neprentenţioaşă. Volumul acesta îşi va cuceri un loc de frunte printre cărţile bune,tipărite de curînd. * * * Eminescu în nemţeşte. Peste cîte-va zile va apare în Capitala Romîniel o colecţie de traduceri germane din Eminescu. Autorul ei e d. Vaier Teconţia. Va cuprinde cu totul 25 poesiî dintre cele mal de frunte, printre ele şi două satire. * * * Esposiţia pictorului Smigelschi. Duminecă, la 30 August s’a deschis esposiţia de pictură bisericească bisantină a dlul Oriavian Smigelschi, prof. de desemn la gimnasiul din Elisabetopole, aranjată în sala de gimnastică din Blaş. La deschidere a participat în frunte cu Esc. Sa Mitropolitul Mihâlyi, mal mulţi canonici, profesori şi un număros public din Blaş şi din provincie. Deschiderea a fost precedată de o admirabilă conferenţă ţinută de dl dr. Ioan Raţiu, prof. gimnasial, arătînd principiile picturel bisantine, caracterizind în interesante culori pictura bise-ricelor romîneştî şi trecînd în revistă cel mai însemnaţi zugravi şi pictori bisericeşti ai noştri, în acest punct dl dr. Raţiu ne-a comunicat lucruri foarte interesante^ şi pentru majoritatea publicului necunoscute. în special a plăcut mult www.dacQFomanica.ro 294 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. caraderisarea degenerării piduriî bisantine în bisericele romîneşti. «Lipsa studiului naturii — zice dsa — aduse cu sine decadenţă pînă la barbarie, în ce priveşte pictura, şi totuşi bisan-tinismul, mai ales cel dela Athos s’a susţinut cu o rară tenacitate în bisericele romîneşti. Cu cît însă pictura aceasta s’a depărtat mai mult de isvoarele origina'e, cu atît mai tare decade. Dar fondul, spiritul şi mai cu seamă caracterul solidei technice, pictura noastră bisericească le-a conservat, aşa că nu i se poate denega nobila descendenţă din arta clasică veche.» Pictura noastră bisericească în timpurile vechi — zice conferenţiarul — a fost lipsită de artă. Zugravii noştri erau oameni de rînd, cari transmiteau măiestria de zugrav dela tată la fiu, căl-cînd cu toţii pe aceleaş urme. Nu neagă dsa, că în timpurile vechi n’am fi avut talente de acest gen, dar scoate în relief că acelea nu puteau evolua şi aşa n’am putut produce lucruri mai fericite pe terenul picturii bisericeşti, ne-avînd studii sistematice în direcţia aceasta, nici societatea noastră rudimentară de pe vremuri nu era în stare a-i apreţia în merit şi a-î îm-pintena la un avînt de perfecţionare mai înaltă. Ast-fel se esplică, cum pictura noastră bisericească foarte puţin înaintează spre adevărata perfecţionare artistică, pînă ce în secolul XlX-lea se ivesc mai multe talente reale, cari între împrejurări mai fericite dau cu desăvîrşire altă faţă picturii bisericelor noastre. Dintre zugravii şi pictorii veacului al XlX-lea dl Raţiu aminteşte pe Ioan Negulici, loan Russu, Matei Palcovnicul, Nicolae Teodorescu, G. Mi-hail Tăttărescu, Constantin Lecca, Mihail (Mişu) Pop,Barbu Stânescu, Epaminonda Buceveschietc. Azi avem — zice conferenţianul — pictori de greu calibru, recunoscuţi şi premiaţi chiar şi de cătră străini, dar dînşii se ocupă numai cu pictura profană şi dacă talente mari, ca Demetrescu Mirea din Bucureşti, se angajază fără studiul adîncit al picturii religioase, la lucrări bisericeşti, ajungem la resultate de Constanţa... Şi nu e de mirat, căci ori ce talent real, fără studiu amănunţit e îmcapabil de a produce pictură în spirit cu adevărat bisericesc. Studiul amănunţit îl împreună azi cu talentul incontestabil un singur pictor romîn: dl Octavian Smigelschi, care ca artist adevărat nu s-a mărginit numai la talentul înăscut, ci l-a şi cultivat prin studii sistematice. A călătorit prin Italia, a cercetat monumentele bisantine, a observat pretutindenea cu înţelegătoare pătrundere, basat pe observaţiuni, a meditat mult şi în basa meditaţiunilor sale, înfrăţite cu talentul, a isbutit să producă lucrările din înălţătoarea dsale esposiţie, care în schiţe şi lucrări esecutate în mărime originală, ne oferă întregul plan de pictură pentru viitoarea restaurare a superbei catedrale din Blaş.» Terminîndu-se conferenţa dlui dr. Raţiu, preia cuvîntul Esc. Sa Mitropolitul, care prin căldu- roase cuvinte, în calitate de Patron al esposi-ţieî, o declară de deschisă. Vom avea ocasie să revenim asupra acestei esposiţii în numerii viitori ai revistei noastre, publicînd un studiu mai vast al dlui prof. dr. Ioan Raţiu asupra ei. Lăsăm să urmeze acum catalogul lucrărilor espuse, închiind cu apre-ţiarea unui reputat prof. univ. din Bucureşti, dl Ioan Bianu, care privind lucrările dlui Sml-gelschi încă în decursul aranjării a zis, că autorul lor este unicul pictor romîn cu mare viitor pe terenul pictorii bisericeşti. Al. Catalogul exposiţiei pictorului Smigelschi. 1. Planul pentru pictura şi decoraţiunea catedralei din Blaş, în secţiune longitudinală, representînd în mărimea 1: 8 pictura şi decoraţiunea de pe partea stîngă a bisericel, de la intrare şi pînă în sanctuar, împreună cu amvonul şi întreg mobilarul din partea aceasta. (Lungimea 6.80 m., înălţimea 3 m.) 2. Planul pentru decoraţiunea tuturor boitelor şi a upolel p e cum şi a părţilor mărginaşe cu ele, în mărime 1: 10. Pe boite închierea ciclului de icoane din Testamentul nou început pe păretele drept al catedralei şi continuat pe păretele stîng. (Lungimea 2.80 m., înălţimea 1.60 m.) 3. O pînză mare representînd icoane şi decoraţiunl din diferite părţi ale catedralei în mărime V-» faţă cu originalul, şi anume: a) partea de sus 4 evangeliştl şi 6 profeţi de sub cupolă, iar la mijloc ecclesia coelestis: — b) partea de mijloc icoane de pe păreţi năieî (cina cea de taină, tradarea, judecarea Domnului, Constantin şi Elena) de pe păreţi! sanctuarului (4 ierarchî orientali), iar în mijloc arcul de-asupra scaunelor canonicale; — (c partea din jos decorarea părţilor în marmor, iar în mijloc decoraţiunea balustradei corului. Lungimea 10.50 înălţimea nr5 .,(îmc 4. Isus Christos (din acclesia coelestis) în mărimă originală, şăzînd pe tron pompos, cu dreapta întinse spre binecuvîntare, iar în stînga cu cartea deschisă ră-zimată pe ghenunche. înălţimea 5.20 m., lăţimea 3.30 m.) 5. Trei cartoane monochroine în mărime originală, reprezentînd: a) pe evangelistul Matei, b) pe profetul Ieremia; şi c) pe profetul Isaia, — toţi trei de sub cupolă. (Lungimea 7.70 in.) înălţimea 5 m.) 6. Icoana Mintuitorulul, în bustă, în imăumătatea mărime! originale, proiectat în luneta de-asupra portalului. 7. Icoana Maicel Domnului din apsida sanctuarului, îu V® a mărimel originale. 8. Un fragment din decoraţiunea arcului cel mare cu îngeri, de pe bolta naiel, esecutat în mărime originală. (Lăţimea 2.60 m.). 9. Un fragment din decoraţiunea arcului cel mare cu cheruviml, de pe bolta naiel, esecutat în mărime originală. (Lăţimea 2m.). 10. Un fragment din parcanul cel mare dintre boite şi păreţi, esecutat în mărime originală. (Lăţimea 1.60m.). 11. Un fragment de bordură de la covorul de marmoră de pe partea inferioară a păreţilor. (Lăţimea 1.50 ni.)- www.dacQFomanica.io Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 295 12. Trei cartoane polochrome representînd: a) mielul de jertfă din apocalips, — b) crucea pe o stîncă cu cele 4 isvoare simbolice, — c) jertfa lui Avram. (Înălţimea 4'80 m., lăţimea 3-20 m.). 13. Un carton polichrom cu doi cerbi bînd din apa lacului, proiectaţi pe unul din păreţi! tindei. (Lungimea 3 m.). 14—16. Trei fragmente de pordurî în mărime naturală, şi anume: a) bordura aplicată pe arcul de sub cupolă, — b) bordura aplicată pe arcurile din tindă, c) bordură aplicată ca decoraţiune pe pilaştri din sanctuar. 17—19. Trei fragmente decorative pentru păreţi! fe-reştilor, cu motive polichrome pe fond auriu. 20—22 Trei studii în dimensiuni mici esecutate în colori, pentru evangeliştil Luca, loan Matei. 23—24. Două studii pentru profeţii Esechil şi Isaia. 25. Planul unul iconostas complet, în colori (în preţ de 15.000 cor.) 26. Alt plan de iconostas complet (în preţ de 10-12 mii cor.) 27—33 Şepte schiţe de iconostase de diferite preţuri (de la 1.500 cor. în sus), parte esecutate în diferite comune, parte în esecutare. 34—39, Şase desemnurl speciale pentru diferite părţi din inonostas. 40. Isus Christos ca archiereu. * * * f Zilele trecute am luat cu durere la cunoştinţă trecerea din viaţă a tînăruluî profesor giînnasial din Năsăud Leontin Drăgan în vîrstă de 25 ani. Răposatul a fost un model de sîr-guinţă şi conştienţiositate ce priveşte împlinirea studiilor, iar ca coleg un suflet bun şi modest, împărtăşim durerea, celor ce sufer pentru dînsul. * * * Pentru pictorii noştri. Cînd am întemeiat revista noastră, am ţintit la crearea unui organ de publicaţiune, care ar săvîrşi o unificare a forţelor mal de seamă, din şirele tineretului nostru, chemat de-a să îndeletnici cu arta. Scopul nostru a fost, ca nu numai prestaţiunilor literare să le facem loc în revista noastră, ci prin faptul că am scos revista ilustrată, am indicat deja ţinta la care tindem: a da din cînd în cînd şi cîte-o schiţă după tablourile mai însemnate ale pictorilor noştri. Dl Smigelschi a avut deosebita buna-voinţă de-a ne pune la disposiţie fotografia tabloului dsale: Profetul Ieremia, asemenea şi dl A. Liuba, fotografia mai multor opere de sculptură. Ne-ar fi binevenită şi din partea altor pictori de-aî noştri asemenea bună-voinţă, de oare-ce dorim întru cît putem să nu facem loc unor ilustraţiunî străine de motive romîneştî. De aceea apelăm la toţi pictorii noştri, în deosebi ia cei din tînăra generaţie, al căror nume s’ar populariza oare-cum prin această împrejurare, — rugîndu-î să bine-voiască a ne trimite fotografii ale tablourilor lor, corespunzătoare ca fond artistic cerinţelor ce impune programul revistei noastre, asemeni şi ca mărime pentru de a putea fi reproduse. Fotografiile întru cît e cu putinţă să nu fie multicolore. O lămurire: Cheltuelile clişeelor le va suporta administraţia revistei noastre, cu onorar bănesc nu suntem incă în fericita posiţie de-ai retribui pe cei ce vor bine-voi a da ascultare cuvîntuluî nostru şi cărora le anticipăm pe această cale cele mai călduroase mulţămite. ILUSTRAŢIE. Profetul Ieremie. — Dela exposiţia Smigelschi. — (Note cu creionul.) Copleşit de durerea neamului îngenunchiat, bătrînul prooroc lăcrimează. Şi lacrimile lui sunt tot atîtea mărgăritare, căci nu numai Sf. Scriptură, ci însăşi literatura universală înşirue între capodoperile omenimei: Plîngerile lui Ieremia. Nu mă înşel, dacă afirm că Măestrul Smigelschi, s’a gîndit, chiar Ia aceste plîngeri, cînd a creiat această operă şi nu la celelalte lucrări ale proorocului. Pare că tabloul întreg e obdus cu un văl transparent de doliu. Bătrînul prooroc, cu capul plecat, priveşte parc’că în altă parte, de cum i arată îngerul. Am mai văzut unde-va acest înger, dacă nu mă înşel în < Hannele» de Ger-hart Hauptmann. Şi acolo avea aceiaşi înfăţişare scmbră, cu un paloş în mînă, representînd Moartea. Aici pare a înfăţişa resignarea mută sub povara loviturii lui Iehovah. Ochii proorocului nu se deschid pentru a cuprinde zări nepătrunse de mintea omenească, ei nu mai rătăcesc în zarea senină a viitorului; ar vrea să nu mai vadă nici măcar presentul umilitor: pustiirea Ierusalimului şi robirea lui Israil. Ast-fel îngenunche marele visător văzînd în-întunecîndu-se strălucirea Sionului, ridicîndu-se farmecul fecioarelor Ierusalimului. www.dacQFomanica.ro 296 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. Şi nici cea mai mică nuanţă de revoltă nu-i întunecă jalea covîrşitoare din expresia feţei, nici buclele curate ca zăpada. Ca un adevărat poeta-vnfes el acumulează în inima Iul jalea poporului întreg şi suspinele lui sunt suspinele neamului obidit: «Cum a şezut singură cetatea cu multe popoare; făcutu-s’a sub bir. Plîngînd a plîns noaptea şi lacrimile el pe obrazil el şi nu era cine să o mîngăie »... «Căile Sionuluî plîng, pentru-că nu sunt cei ce venia la praznice, toate porţile lui perite sunt, preoţii lui suspină, fecioarele lui duse sunt şi el se amăreşte întru sine». «Toţi cei ce mergeţi la rai pe cale, întoarceţi-vă şi vedeţi, de este durere ca durerea mea»... Bătrînul prooroc pare că grăeşte însuşi de pe pînză şi îngerul dela dreapta lui — simbol al inspiraţiei — încearcă ce e drept să-l niîngăie, arătîndu-I că «aşa a fost scris»... compiectînd cu înfăţişarea lui cernită melancolia tabloului. In faţa lui rămîi răpit, mîhnirea tabloului ţi se furişează în inimă şi uitînd pe o clipă de nevoile zilnice, resimţeşti cel mai înalt deliciu al artei: impersonalitatea. Simin. BIBLIOGRAFIE. Diecesa Lugojului. Şematism istoric publicat sub auspiciile P. S D. D. dr. Demetriu Radu, Episcop gr.-cat. de Lugoj. 1903. 683 pag. în 8°. Literatura istorică-bisericească s’a îmbogăţit cu o carte de o valoare incontestabilă. Luminatul şi harnicul Episcop, P. S. Sa dr. Demetriu Radu, prin lucrarea de faţă, ca şi prin alte fapte cuminţi ale P. S. Sale, ne dovedeşte că e fruntea archereilor romîni, în viaţă, din Ungaria. In timpul cîl a păstorit credincioşii die-cesei Lugoj, a ştiut, cu multă pricepere şi conştienţiositate, să orînduiască trebile eparchieî, să răspîndească lumină şi spirit modern în instituţiunile P. S. Sale subordonate şi să obici-nuiască pe oamenii din jurul lui la o judecată dreaptă şi la o muncă neobosită. Cu prilejul jubileului de 50 de ani dela întemeierea diecesei P. S. Sale, a surprins lumea iubitoare de lucrări serioase cu preţiosul Şematism istoric, care ne povesteşte într’o limbă limpede şi romînească — învrăjbită cu ceilalţi P. S. archierei — încercările de unire înainte de 1700, istoricul întemeierii diecesei Lugojului, presentîndu-ne o icoană credincioasă a vînzo-lirilor şi-a jertfelor cu cari înainte cu 50 de ani s’a înjghebat aceasta diecesă, — ne povesteşte apoi viaţa episcopilor cari au urcat şi scoborît tronul episcopiei Lugojului, istoricul capitlului şi seria canonicilor dela înfiinţare pînă în present;— găsim întrînsul diferitele institu-ţiuni culturale şi de binefacere din Episcopia Lugojului, apoi seria decanatelor, districtelor protopopeşti, cu istoricul fie-căreî comune. Şema-tismul se tei mină cu un Apendice, care cuprinde «Oraţiunea Episcopului Demetriu Radu cu oca-siunea consacrării Sale de Episcop al Lugojului», Epistola pastorală a aceluiaşi dată cu oca-siunea «întronisâril» sale în scaunul Episcopesc etc. şi sfîrşeşte cu Fundaţiunea jubilară a Episcopului dr. Radu. Păcatul confesional al acestei cărţi a fost arătat în foiletonul un ziar cotidian (Vezi Trib. Pop. Nr. 129—1903). Noi nu mai insistăm asupra lui, ci ne mărginim a face cîte-va mici observaţii. Legăturile bisericii romîneşti cu Roma sunt cu mult mai vechi de cit ni se spune în cap. I. In provinciile romane din sudul Dunării cunoscute sub numele colectiv de Illyricum erau episcop! latini şi un archiepiscopat roman al Primei Justiniane, sufragan Romei, încă prin secolul Vl-lea după Chr. După dispariţia acestor episcopate latine în sec. Vll-lea creştinii din provinciile cucerite de barbari atîrnă de episcopatul de Thessalonic, subordonat Romei. Asemenea creştinii din nordul Dunării de pe acele vremuri încă erau, probabil, supi şii scaunului din Roma în cele religioase. AÎal tîrziu tradiţiile cronicilor noastre despre un anumit «Forinos Papa» încă dovedeşte legătura noastră cu Roma. (Vezi: Onciul, Originele Principatelor Romine). De asemenea ar fi fost foarte interesant, bine înţeles şi mai greu, să ni să lămurească în acest capitol mai pe larg diferitele fase prin cari au trecut Romînii din actuala diecesă a Lugojului în cele religioase pînă la anul 1700, respective pînă la înfiinţarea definitivă a diecesei. Să fi insistat, eventual lămurit, legăturile Romî-nilor din acele părţi cu episcopatul din Vidin, supus jurisdicţiunii arhiepiscopului din Ochrida (pe vremea lui Vasile II.) Apoi dependenţa lor de mitropolia Ungro-Vlachiei. De asemenea starea lor şi raporturile avute cu banatul unguresc al Severinuluî. Să fi povestit mai pe larg încercările de unire in părţile bănăţene pe vremea Huneadeştilor etc. Pe urmă la istoricul comunelor era de-o mare importanţă să se menţioneze de cînd esistă acea comună, cînd se face prima oară amintire despre dînsa. N’a avut şi alt nume şi cînd şi l-a schimbat. Prin această se făcea un serviciu toponomiei. In sfirşit, ca şematismul să fie complet, trebuia anexată şi o haită detaiată a diecesei. Ori ce început, însă, e greu şi P. S. Sa dr. Radu a făcut un bun început, care poate servi de model şi celorlalţi episcopi şi vlădici. Sperăm www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 297 că urmaşii vrednicului Episcop, în present al Orăzii-marî, vor căuta cu al 2-lea prilej să completeze şi se îndrepteze neajunsurile preţioasei lucrări alcătuite de dr. Radu. sfc îj: # N. lorga, Note Critice asupra Culegerilor de documente interne romineşti, Bucureşti, Ştab. grafic Socec, 1903. 34 pag. în 8°. Aceasta minunată escursiune critică asupra «culegerilor de documente interne româneşti» e un fel de studiu introductiv la documentele interne ce dl lorga le publică, de-un timp încoace, în ale sale «Studii şi Documente». Domnul lorga cu pricepere, pătrundere, discernere şi ironie, calităţi specifice ale dsale, trece în revistă toate publicaţiunile de acte vechi referitoare Ia istoria principatelor romîne, înce-pînd cu ziarul lui Boliac şi Haşdău pînă la «lăudabilele încercări» a institutorului A. Ştefu-lescu din Tirgu-Jiu. Lăudind cuprinsul de acte interne a Magazinului Istoric, redactat de doi oameni «învăţaţi, muncitori» şi «de gust..., se opreşte la Uri-carul cu «cele zece mii de pagini» a «tînărului Codrescu» şi a «bătrînulul Codrescu», adecă a lui Teodor Codrescu. Culegerea lui Codrescu, de 25 de «volumaşe», conţine «foarte multe documente moldoveneşti», «unele de un interes mai mare, altele unul mai mic, la foarte multe însă folosul e nul», aşa incit dricarul, astă-zî, mort şi cu cele zece mii de pagini netăiate, s’ar putea reduce la un volum de «Uricariu» condensat, redactat cu pricepere ca să facă inutilă întoarcerea la original. Şi mai cu răgaz poposeşte dl lorga la publicaţiunile dlui B. P. Haşdău, care «a tipărit un şir de acte de mare însemnătate, editate cu priceperea şi îngrijirea pe care nici un om cuminte nu poate gîndi să i le tăgăduiască pentru păcatele teoriilor fantastice sau pentru neajunsurile, vrednice de compătimire, ale caracterului său». Iată activitatea dlui Haşdău, ca tipăritor de documente, în resumat... «Dsa dădu în cea d’intîiu parte din Archiva Istorică, într’o formă simplă şi uşoară pentru cercetători, un mare număr de vechi documente slavone şi romîne, mai ales din Moldova. Pe urmă Archiva pierduse vechiul ei caracter, prefăcîndu-se într’o colecţie care cuprindea ori-ce se găsea mai lesne şi putea să acopere mai multe coli de tipar. La sfîrşit, ea se înfăţişa mai mult cu un şir de disertaţii masive şi, în mare parte, nefolositoare. In «Columna lui Traian» cu publicarea de documente muntene din veacul al XVI-lea se reluase vechile şi bunele tradiţii dela început. Iar «Cuvintele din bătrîni», alcătuite mai ales în vederea filologilor, representau o manieră în erudiţie, care putea să rătăcească şi pe alţii, du:îndu-i cătră căutarea greutăţilor unde nu se cerea decît bun simţ şi muncă». Pe urmă dl lorga apreciează activitatea pe acest teren a răposatulni Melhisedec, cel cu «aptitudini pentru ştiinţă» şi cel mai însemnat pentru cultură şi dintre toţi Vlădicii cîţi i-am avut, — apoi a dlui A. D. X nopol, Gr. G. Tocilescu, V. A. Ureche etc. din «generaţia nouă»; a funcţionalului «cu pretenţii de erudiţie», Franz-Adolf Wickenhauser din Bucovina şi termină cu dl Alex. Ştefulescu, «care a învăţat singur sloveneşte», şi care a tipărit o monografie asupra Tismanei şi studii privitoare la orăşelul din munţii Gorjului, Tîrgu-Jiu. Lămuriri asupra publicaţiilor mai nouă vezi Prefaţa Volumului V din Studii şi Documente, unde se vorbeşte şi de sarcina ce se impune astă-zî. * * * Anuarul VI. al Societăţii pentru Fondul de teatru romin, pe anul 1902—1903. îngrijită publicaţie a Societăţii pentru fondul de teatru romîn cuprinde: I. Partea literară, Ii. Partea relativă la administraţie, III. Discursuri şi telegrame, IV. Festivităţile şi vocile de presă, V. Membrii societăţii şi VI. Adaos. In partea literară, care ne interesează pe noi mai mult, găsim discursul de deschidere al preşedintelui losif Vulcan intitulat «Arta şi Adevărul. In acest discurs neobositul stegar al culturii noastre tratează raportu' dintre artă şi adevăr, făcînd o mulţime de afirmaţiuni greşite. Ce-ar zice pricepătorii, cînd aşi începe să le spun despre ştiinţă şi frumos. Se poate spunec, e e drept, dar a împerechia noţiuni de soiul acesta e lucru forţat şi înseamnă romîneşte a bate apa ’n piuă. Tot aici găsim: II. Studiul cu stăruinţă lucrat a dlui profesor dr. losif Blaga: «Ceva despre psihologia plăcerii estetice». III. Cum jucăm teatru de dr. V. Branişte. Observaţiunile foarte corecte şi «binevoitoare» ale dl dr. Branişte merită toată atenţiunea. Păcatele diletanţilor noştriî, în multe părţi, sunt într’adevăr îngrijitoare şi trebue lucrat din răsputeri pentru înlăturarea lor, pînă cînd nu se încetăţănesc. Trebue controlat mai cu seamă, repertoriul pieselor ce se joacă şi limba. IV. Despre efectul artei de dl prof. Ion Pă-curariu. Un studiu foarte conştienţios lucrat, dar prea abstract şi prea greoiu pentru publicul nostru. In Ioc de astfel de studii abstracte ar fi cu mult mai ascultate şi mai folositoare analisele literare. S’ar analisa o piesă bună romînească sau străină şi în cursul interpretării s’ar ţese pe www.dacQFomanica.ro 298 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. nesimţite diferitele principii estetice, cari aşa concretizate ar fi înţelese şi n’ar obosi. V. Mişcarea teatrală la noi in anul 1902 de dr. los. Blaga. Relevăm c.t plăcere că în anul 1902 s’au înregistrat peste tot 151 «caşuri de reprezentări teatrale», cu 34 mai multe ca în 1901 şi cu 123 mai mul;e decît în anul 1898, cînd s’a început culegerea datelor. Piesele cele mai dragi diletanţilor şi în anul 1902 au fost cele originale romîneştî, cari au oare-care înrudire sufletească cu publicul nostru. Dar piesele jucate, cu toate aceste sunt sau, astă-zi, îmbătrînite în cea mai mare parte — cum sunt cele de V. Alexandri — sau sunt mediocre. Dl Blaga zice foarte la loc că «ar trebui făcut ceva, ca diletanţii să fie puşi în stare a-şi alege piese potrivite». Da! Şi aceasta datorinţă i se impune comitetului societăţii pentru Teatru, care nu e prea fericit cu piesele publicate în biblioteca sa teatrală. Cele mai multe serate teatrale au fost în comit. Caraş-Severin, iar mai puţine în Murăş-Turda, adecă nici una. întregul Anuar e o lucrare de alt-fel foarte bine alcătuită, care face onoare secretarului neobosit al Societăţii teatrale şi merită să fie consultată de toţi aceia cari vor să cunoască o importantă parte din mişcarea noastră culturală. q___ * * * Biblioteca poporală a «Asociaţiunih Nr. 6. Despre Testament de dr. Vaier Moldovan. Asupra acestei biblioteci vom vorbi mal pe larg şi mai lămurit îndată ce vom avea la îndemînă toate numerile apărute. Deocamdată constatăm cu plăcere, că numărul acesta scris de dr. Vaier Moldovan, tînărul şi harnicul advocat cunoscut publicului romîuesc prin activitatea-I serioasă, e foarte bine scris — pe ’nţelesul tuturor şi cu pricepere — aşa că poporul căruia e menit nu poate de cit să-I mulţumească autorului pentru realul serviciu ce i-1 aduce. * * * *Funda(iunca Universitară CaroI /», Raport despre mersul instituţiuniî dela 1 Aprilie 1902—31 Martie 19r,3 cătră Majestatea Sa Regele, presintat de rectorul universităţii la 9 Mai 1903. Binefăcătoarea instituţiune culturală, care este un monument viu de interesul ce Majestatea Sa poartă pentru mersul învăţămîntuluî superior din Romînia, în 9 Mal a ţinut o şedinţă solemnă, presidată de dl Spiru Haret, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în care rectorul universităţii din Bucureşti, dl C. Dimitrescu-IaşI a ţinut o frumoasă şi instructivă cuvîntare, — schiţînd cele trei probleme mari ale învăţămîntuluî universitar: educaţia morală, intelectuală şi economică naţională. Din Raport extragem următoarele date: Biblioteca cuprinde 12.908 volume. Statistica cetitorilor: 51.776 pentru 80.638 volume şi reviste. Fundaţiunea universi- tară în anul budgetar trecut a dat 8 Burse şi diferite ajutoare studenţilor universitari din Bucureşti şi laşi. Averea totală a Fundaţiunil e de 781.900 lei. POŞTA REDACŢIEI. Incepătoarea. Pentru «colaborarea» la traducere, inerţi. Am voi să veiem însă ceva original, căci traduce ştiu doar toţi băieţii... Iris. Aşteptăm împlinirea promisiunilor, cu dragostea ce ne leagă sufletul năcăjit de «frunzele, ce mor în nucul de pe marginea rîului.» «Duduia zîmbeşteîncă?» Multe salutări! Lanca Mela. Cluj. Din traducerea care ne-aţl trimis, dar îndeosebi din acel mănunchiu de slove alăturate, am avut prilejul să cunoaştem preocupaţiunile unul suflet distins. E o plăcere netăgăduită a noastră, împrejurarea ce ne dă dovada atît de strălucită a inteliginţeî uneia dintre cetitoarele noastre. Dacă nu publicăm schiţa, o facem numai din motivul, că mediul nostru social e mai mult sau mal pu-in străin de straturile ce represintă schiţa. De alt-fel ca limbă e inescepţionabilă Colegul N. O. abia acum a sosit în capitală, dela umbra celor «trei pruni frăţinî.» Va răspunde gentilelor rîndurî, pe calea indicată de d-ta, după apariţia numărului la două, trei zile. Salutări cordiale 1 S. V. Romeo. Versul: Cătră violină, ca fond e niţăl curios: * Şi cu voie, Cu nevoie Fă să joc intr’un picior! Tema, care în sine e de tot ingrată, reclamă o subtilitate, de care dta în urma vîrsteî nu poţi dispune. Forma e pecabilă. Rime, ca: Sună, sună, Viol ină, nu fac. Mal tîrziu, i înd prin eserciţiu şi cetit îţi vel polei gustul, o să păşeşti dta pe alt teren şi fără indi-caţiunile noastre 1 De altfel te încurajăm. Şef*redactor s Red.-resp. flLEKflUDRU CIURfl. OCTflVIflN GOQff. Editura Tipografiei «Poporul Român». REDACŢIA : ADMINISTRAŢIA : Strada Zoldfa 13. Strada Vorosmarty 60, a yp Cf? 05 APARE: ABONAMENTUL: In 1 şi 15 a fic-cărel luni, stil nou. Pe 1 an IO cor., pe juniAtatc Pre|u 1 unui esemplar 45 bani. de an 5 cor. In Ronitnia 00 bani. Pentru străinătate 1 an 15 franc 051 051 ba Q> www.dacQFomanica.ro Nrul 16—18, 1903. LUCEAFĂRUL 299 s On. public cetitor! h Indeferenta răcoroasă cu care ne-a onorat o parte din publicul nostru cetitor ne-a făcut să ne poticnim o leacă... mulţumim celui de Sus şi inimilor nobile — cari, ascultîndu-ne desnădăjduita rugăminte, s’au grăbit a ne trimite ce era al nostru, — că nu ne-am ales cu gîtul frînt... Astă-zî privim cu fruntea mal senină — şi cu punguliţa mal veselă — cătră suişul ce ne călăuzeşte spre întruparea viguroasă a visurilor noastre, menite să aducă servicii reale neamului care ne-a dat fiinţă. Excelsior 1... Mina ocrotitoare a Ziditorului ne-e pavăza — şi ne ’ncredem în ea! On. public cetitor! Ne-am luat îndrăzneala să trimitem, într’un moment de crisă, tuturor prea iubiţilor cetitori, rămaşi în urmă cu achitarea abonamentului, cîte-o cartă poştală, rugîndu-i să-şi facă datoria şi să ne mîntuiască de ispita îngrozitoarei morţi... O parte dintre dinşii — abia jumătate — purtaţi de sentimente nobile s’au şi grăbit a satisface cerere! noastre. Acestora, ne folosim de prilej, ca să le aducem prinosul respectuoaselor noastre mulţumiri. Iar celor cari au rămas muţi la cererea noastră le aducem — tot respectuos — la cunoştinţă că de Ia 1 Octombre vom deschide o rubrică unică în felul său, care va face nemuritori pe toţi aceia cari pînă la această dată nu ne vor trimite abonamentul. Această rubrică, eternizînd un capitol de negligenţă din viaţa noastră culturală, va servi de îndreptar celor povăţuiţi de entusiasm şi idealism cari vor mal fi ispitiţi să facă literatură românească. Redacţia. J23CSL: www.dacQFomanica.ro 300 LUCEAFĂRUL Nrul 16—18, 1903. Tipografia Poporul Român BUDAPESTA -- Str, Vorosmarty Nr. 60/a esecută tot felul de lucrări în cel mal modern stil şi cu preţuri convenabile, ooooooooo Tipografia e asortată cu litere: româneşti, ungureşti, franceze, slovăceştî, boeme şi polone, o Foaia „POPORUL ROMAN" apare odată pe săptămână. Preţul abonamentului 4 cor. la an. E cea mal bună foaie pentru popor. Redacţia şi administraţia: Budapesta, Strada Vorosmarty 60/a. VT Cel mal frumos şi cel mal ieftin calendar e Calendarul msm Poporului Român, Să estinde pe 208 pagini, cu 72 ilustraţiunî. . .. ... — Preţul 40 filerî. 100 cărţi de visită în cutie elegantă, modele nouă, costă numai 1 coroană 80 filerî la Tipografia PoporuluTRomân. Biblioteca „Poporului Român", Au apărut 7 numeri. Preţul unul esempl. 20 filerî. — Publică tot felul de scrieri pentru popor. — La fiecare număr e alăturat un suplement. Biblioteca teatrală a „Poporului Român" A apărut nrul 1: „Dragoste copilărească" de C. Murai. Localisată de Dr. losif Siegescu. — Preţul 30 bani. Caete şi propise Cărţi apărute în tipografia „Poporul Român": pentru şcolari, lucrate în stil românesc, 1. «Ochtoih Bogah de G. Cătană, înv. cuprinzând fotografia şi biografia Iul 1. Preţul 2, 3, 4, 5 şi 6 coroane. Andrein Baron de Şaguna; 2. Emanuil Plus porto 20 filerî. Gozsdu şi 3. Al. Roman. 2. Meteor, roman de V. E. Moldovan. 100 bucăţi 1 coroană 60 fileri. Preţul 1 cor. --- Plus 10 fii porto. iTipografia Poporul WWW'tiaCQWffi&hiCIţQrada Vorosmarty Nr. o m.