Casa noastră. Trei pruni frăţînî, ce stau să moară, îşi tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfurî Un pumn de fire de otavă. Cucuta creşte prin ogradă Şi polomida-î leagă snopii... — Ce s’a ales din casa asta, Vecine Neculal al popii!... De pe păreţi! ’ngălbeniţî Se deslipeşte ’n pături varul, Şi pragului îmbătrînit Începe-a-î putrezi stejarul; Iar’ dacă razele de soare Printre şindile facu-şî cale, Văd sporul pînzeî de păianjen Şi ’nfiorate mor de jale. Cum dorm acum neputincioase, Subt vreascurile stînse-a vetriî, Poveştile ’nşirate seara De-atîtea cuscre şi cumetrii; Cum tremură cenuşa aspră, Ce ’nfioraţî îmi par cărbunii, Din vraja ce le-a mal rămas,. Din cîte povesteau străbunii... înfipt în meşter-grindă, iată-I, Răvaşul turmelor de ol; Şireagul de crestături Se uit’ atît de trist Ia noi. îmi duce mintea ’n alte vremi Cu slova-I binecuvîntată ... — în pragul zilelor de mult Par’că te văd pe tine tată. Şi parc’aud pocnet de bici Şi glas stăruitor de slugă, — O văd pe mama ’n colţul şurii, Aşează ’ncet merindea ’n glugă... înduioşată mă sărută Pe părul meu bălan, pe gură... „Zi Tatăl nostru seara, dragă, Şi să te porţi la ’nvăţătură!" . .. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 231 Şi uite-mi trec pe dinainte, In rînduri-rînduri toate cele: Cum m’au lăsat la învăţături Cu toate plînsetele mele, Cum m’am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Şi m’am trezit pe nesimţite Că-mi zice satul: — Dumneata... Şi cîtor cîntece la joc Ţineam cu glasul meu ison, De cîte-ori am spus povestea Lui Alisandru Machidon. Şi ca un cîntec cum s’a stins Frumoasa mea copilărie — Şi dragostea de două veri Cu fata popii Irimie ... Cu valul vremilor ce curg, Atîtea cîntece s’au dus, Şi valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus ... Eu vă sărut, păreţi străbuni, Pe varul vost scobit de ploaie... De ce-ţî ştergi ochii cu cămaşa, — Ori plîngi, vecine Niculaie ? ... Nlc. Otavă. f LEO XIII. Alăturea de doliul lumeî catolice, întreagă lumea civilisată îşi descopere capul cu evlavie în faţa osemintelor decedatului Pontifice, una din cele mai uriaşe figuri a veacului apus. In 1878, cînd fostul nunţiu din Bruc-sella, Ioachim Pecci, urcă treptele tronului papal sub numele de Leo XIII, riorî negrii împrejmuiau Vaticanul şi columnele puterii lumeşti papale se sguduiau, rosto-golindu-se una după alta. Şi iată, că bătrînul de nouă-zecî şi patru de ani, „captivul Vaticanului", cum se nuniia însuşi, domnitorul fără ţară, după o guvernare strălucită de 25 ani, ajunge la un apogeu, la care puţini din urmaşii Stului Petru au fost capabili să se avînte. Nu miliţia şi nu baionetele constitue adevărata putere şi adevărata basă de www.da evoluare, ci, mai mult ca ori-ce, eterna putere morală, despre care Mîntuitorul a spus: „cerul şi pămîntul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece." Spirit ager, voinţă de fere, vastă cultură universală, au ajutorat pe bătrînul Pontifice, să imprime epoceî noastre caracterul său individual. La urcarea Lui pe tron, ştiinţa şi liberalismul erau himerele, cari fascinaseră pînă acum omenimea. Şi oamenii au părăsit lăcaşurile sfinte, şi-au uitat rugăciunile ce le învăţaseră dela părinţii lor, sorbind cu sete nouele doctrine ale ştiinţei. Au dărîmat în inimi ori-ce pornire transcendentală şi stavilă au pus visurilor credinţii. Şi a venit ştiinţa rece şi aglomerînd doctrină de doctrină, n’a fost în stare să le încălzească inima, nici să le asigure romanica.ro 232 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. terenul de sub picioare. Promisiunile ştiinţei s’au dovedit de falşe: în loc de a produce în oameni convingeri fondate, a deschis poarta eternului spirit de îndoială şi neîncredere. De asemeni amăgirile liberalismului s’au dovedit de nişte lucruri frumos sunătoare, dar fără miez şi fără vieaţă. Şi omenirea amăgită asculta cu drag cuvîntul Păstorului ce îl chema iarăş în sinul bisericii, ca acolo să-şi reafle credinţa şi idealurile, să se reafle pe el înşişi de pe vremuri. Nu a fost chestiune mal ardentă asupra căreia luminatul Pontifice — Lumen de Coelo — să nu fi lămurit spiritele şovăitoare, asigurîndu-şî prin aceasta vaza nu numai în statele catolice, ci chiar în cele ortodoxe şi reformate. Pentru noi Romîniî uniţi cu Roma decedatul Pontifice a fost nu numai un scut puternic de apărare, ci un adevărat binevoitor. Dovadă despre aceasta amabilitatea cu care a întimpinat cele două pelerinage romîne la Roma, precum şi atitudinea hotărîtă a sfîntului Părinte în chestiunea limbel liturgice a aşa numiţilor „unguri greco-catolicî.“ In faţa umbrei lui slăvite ne plecăm capetele, rămînînd ca istoria să ne pre-sinte icoana lui clarificată prin focul puri-ficător al morţii. Spiritul lui pururea activ azi nu mal este între noi şi nu mai poate lucra pentru singurul ideal, ce l-a călăuzit în toate momentele vieţii: mărirea bisericii ş< pacea. Ce frumoasă este visiunea profetică a păcii şi a măririi bisericii, ce Pontificele o întrevede în viitorul îndepărtat, în unul din cele mal frumoase versuri alcătuite de dînsul „Auspicatus ecclesiae triumphus" : ... ecce, viden’crebris micat ignibus aether Nimboso apparent signa corusca polo. Continuo effugiunt, subitoque exterrita visu Tartareo repetunt, horrida monstra lacus. Gens inimica Deo portentum invita fateri, Fletuque admissuin viso piare scoelus. Tune veteres cecidere irae, tune pugna quievit, Iamque fera emollit pectora dulcis amor. Quin et prisca redire audet neglectaque virtus lncorrupta fides, et sine fraude pudor. Mox olea praecincta comas Pax educat artes Ubere et alma sinu Copia fundit opes.* Cît de sublimă e această visiune a păcii universale, a redobîndiriî paradisului pierdut, şi, în aceiaşi vreme, cît de strîmt este orisonul vederilor cari călăuzesc capetele încoronate, cît de şubredă e temelia eticei noastre „moderne" cît de absurdă şi de ridiculă e armonia aşa numitului concert al marilor puteri! Capetele încoronate se pleacă cu sinceră emoţie în faţa Domnitorului fără ţară, a cărui împărăţie nu e din lumea aceasta... Puterea brută, milioanele de baionete şi de tunuri, înţeleg că marele defunct, în spasmele din urmă ale vieţii chiar, le este mult superior. Şi doliul lor general confirmă desluşit superioritatea spiritului asupra materiei şi ceea a religiei asupra inţelepciuneî pămîntene. Cu cea din urmă resuscitare a puterilor, sfîntul bătrîn binecuvîntă pe cel de faţă, şi farmecul acestei ultime bine-cuvîntărî trece zidurile Vaticanului, trece limitele continentelor — resimţindu-se în armonia elegică a întregeî presse — luînd proporţia unul ultim act de caritate al unei inimi mari: — Urbi et orbi! * Cf. Traducerea liberă din «Lumea ilustrată». Eu văd prin aier, iute, focurî arzătoare Pe la poli lucind s’arată semne des fulgerătoare, Fug de spaimă îngrozite monstrele (?) figuri de visuri, Şi s’ascud dela lumină în a iadului abisuri. Neamul celor făr’ de lege şi duşman Iul Dzeu Vede semnele, să închină şi — plinge păcatul greu. Dispar urile ’nvechite, lupta lungă se sfirşeşte Şi'n sălbătecite piepturi, blind iubirea înfloreşte. Şi se ’ntorc iar din csiliu: Pudiciţia smerită Şi credinţa ’nflăcârată. Virtutea neprihănită. Vergura curată, Pacea, cu măslin în mină vine Arta, ştiinţa, bunăstarea, ea Ie chianiă după sine. Al. Ciura. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 233 ETERIC MAPÂCN. - TRAGEDIA OMULUI.* Trad. de Octavian Ooga. TABLOUL I. (în ceriurl. Domnul în nimb de glorie, pe tron. Cetele îngereşti îngenunchind. Ceî patru archanglielî lîngă tron. Lumină.) Corul îngerilor. Pămîntu ’ntreg şi ceriul fără margini S’aducă laudă Domnului mărit, Cel-ce c’o vorbă totul plăsmuit-a Şi c’o privire-i poate da sfîrşit. Puterea-i el, lumina întrupată, Pe noi, ca umbre, raza-i ne-a născut. Lui ne ’nchinăm, — că ’n mila-i fără margini, Măririi Lui părtaşi el ne-a făcut. E închegată vecinica idee, E plăsmuirea întrupată dar, Deci ori-ce suflet, trăitor în Domnul, Prinos să ducă sfîntuluî altar. Domnul. Sfîrşită e măreaţa făptuire, Se mişcă roata; — stă acum măestrul. Şi mii de ani in osie să ’nvîrte, Pîn’ înădesc o spiţă hîrbuită. Deci v’arătaţi a lumii mele duhuri, Vă ’ncepeţi mersul nesfirşit dc lung, Să vă privesc cu inima senină Orînduiala drumurilor voastre. (Spiritele stelelor trec cu Luteală pe dinaintea tronului, rostogolind comeţi şi globuri de diferită mărime şi coloare. Musica lină a sferelor.) * Ca un ecou al frecările politice dintre noi şi Maghiari, a dureroaselor tadiţiî de veacuri, precum şi a mişcărilor ce aslă-zî ne preocupă, putem releva faptul caracteristic că multe opere de o incontestabilă valoare literară, scrise in limba maghiară, nu au fost traduse în romîneşte. Astfel stăm d. e. cu poesiile lui Petofi, cari în mare parte sunt şi astă-zl necunoscute publicului nostru, pe cînd în Franţa, Germania etc. individualitatea genialului poet e aproape legendară. Tot astfel şi Maghiarii plutesc într’o desorientare plină de naivitate cînd e vorba de literatura noastră. Lăsînd la o parte împrejurarea de mare importanţă, că amintitul fapt lipseşte de necesara cunoştinţă reciprocă două neamuri, cărora le e poruncită de veacuri o împreună vieţuire, — literatura cu rostul şi normele sale specifice, — cari nu ingădue convicţia unui esclusivism rău interpretat — sufere perderl simţite. Superba poesie dramatică «Tragedia Omului» de Emeric Madiicli ocupă un loc de frunte în şirul crea-ţiunilor de acest gen, din literatura universală. Nu e un product de literatură naţională maghiară, fiindcă nu represintă în nici o parte a sa calităţile specifice de rasă a le unul popor, ci e clădită pe temeiul larg al unul spirit ce s’a frămîntat cu probleme de interes universal. Corul îngerilor. Ce suberb glob de văpaie Străluceşte cu mărire, Şi popoarelor de stele El slujeşte, fără ştire. Blind, sfios, ca un opaiţ, O steluţă licăreşte, Pe cînd lumea-I fără margini Mii de inimi ocroteşte. Două globuri dau-şi luptă, Răsărind din depărtări : Lupta asta rînduieşte Ale lumilor cărări. Iată, urlă unu-’n drumu-î, Tu-1 priveşti de groază plin, El la mii de mii împarte Fericire şi senin. Tremurînd din nou apare Steaua pală a iubirii, — Ocroteasc’-o ntînă sfîntă Mîngăierea omenirii. Iată lumi ce se vor naşte; lat’ sicriul celor moarte: — Scris în stele-i rostul vieţii Călăuzite de soarte. Năvăleşte a perzare Un cornet din ceaţ’ acum, întreg rostul şi soartea omenire!, astfel precum se reoglindeşte în mit şi istorie, iată problema acestei drame, pentru a cărei espunere poetul se slujeşte de momentele caracteristice a le istoriei universale, încop-ciate in cadre mitice. Urmărind desvoltarea istorică a omenire!, stabileşte virtejul de patimi eterne, cari în anumite epoce au tulburat mai mult faţa vremilor; marchează limitele notelor fundamentale a le psihicului de bărbat şi feinee, predominat fiind de o concepţie pesimistă, care transpiră din şirele de revoltă şi sarcasm ale acestei opere, făcînd loc, în urmă, unei resignări şi împăcări sufleteşti cu zădărnicia luptei ce purtăm şi paiimilor ce ne frămîntă. Am crezut că o să fac un serviciu oare-care, dînd în romîneşte această operă tradusă aproape în toate limbile europene, pusă cu drept alături de Faust, Kain etc., celebrele creaţiunl de interes universal. Notez, că în traducere m’am muncit a da înţelesul pregnant, — e fidelă deci, dar nu verbală. M’am servit de ediţia Iul Alexander Bernăt, care a făcut cel mal bun comentar Iul Madă h. Mal tîrziu, cînd probabil o să scot în volum traducerea, — voi Introduce mal pe larg această operă, făcînd biografia poetului, asemeni ai alte note necesare. O. G. www.dacQFomanica.ro 234 LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1903. Dar măritul Domn al lumii C’o vorbă-1 opreşte ’n drum. — Vino, dulce spirit iînăr, Cu-al tău glob în multe feţe, Chip de joc şi chip de jale Sunt a hainei tale creţe: Ocrotit mergi înainte De al ceriurilor har, — Mari idei purta-vor luptă Pe îngustul tău hotar. Zimbete şi lacrimi fi-vor, Iarnă-vară pe părnînt, Rază-umbră arăta-vor Voia Domnului prea sfînt. (Spiritele stelelor dispar.) Archanghelul Gavriil. Aî mărginit nemărginitul, L-ai întrupat în formă vie, Mărime lumii, — depărtare, Cuvintul Tău măreţ învie; Te prea-mărim Idee! (ingemmche.) Archanghelul Mihail. Tu ce de-apururl schimbătorul, Cu neschimbatul împreunî, Creînd şi vremi şi infinit, Popoare răsădind prin lumi, Slăvimu-te: Putere! (Ingenunche.) Archanghelul Rafael. Tu ce ’mpărţit-aî fericirea, Ştiinţă ferecînd în lut, — Făcînd înţelepciunii tale Părtaşă lumea ce-ai născut; Osana: Bunătate! (ingenunche.) Domnul. Şi tu zimbeştl, tăcînd în nemişcare, Ţi-e scumpă lauda, n’o găseşti, Lucifer, Ori plăsmuirea, munca mea nu-ţi place ? Lucifer. Şi ce să-mi placă? Cîteva materii Cu alte forme, alte însuşiri, Cu noima lor de tine nevisată Sau dacă da — tu, fără de puterea Schimbării lor, — tu astea vrei să-mî placă ? Materii seci în globuri plămădite, Ce-acum s’atrag, s’alung în calea lor Şi-’n cîţi-va viermi trezesc o conştiinţă, Pin’ totul plin, răcit peri-va iarăş, Lăsînd în urmă drojdii fără vlagă ? Şi omul doar’, văzîndu-te odată, Stînd în cameră-I, face-va asemeni. Tu ’n uriaşa ta bucătărie L-ai pus pe om. — Nepăsător şi ’n tihnă Priveşti tu năcazul mic şi searbăd, Cum năucit el Dumnezeu se crede. Şi-apoî cînd el, ce-aî pus la foc tu, — strică, Atunci te-a prins mînia ta tîrzie. Pe cînd ce-aştepţî, e rol de diletant? Şi-apoî la ce ţi-e ’ntreagă plăsnuirea? Spre lauda ta ai scris o poesie Şi-ai pus’o ’ntr’o maşină hîrbuită, Şi nu ştiu cum, — dar nu ţi-e greu s’asculţi De mii de ani, cum scîrţîe maşina Tocitul cînt cel fără de ’nţeles. Moşneag bătrîn, te-ai prins acum de-un joc Dăinuitor în inimi de copii, Un joc de rîs, — scînteia năbuşită Stinsă ’n noroi, văpaie n’o să fie ; Ursită, libertate s’alung una pe alta, Dar nu-i aci ţărmuitoarea minte! Domnul. Nu vreau cuvînt, ci mută închinare! Lucifer. Aşa mi-e firea, alta ce să-ţi dau? (Arătînd spre îugeri.) Te laudă astă ceată de neghiobi, Şi-aşa-î cu cale, să te laude ei; Tu i-al născut ca raza umbra moartă, Dar eu trăiesc de vecii vecilor. Domnul. Clăcaş nemernic ! Măteria ţi-e mamă. Tu de-ai trăit, unde ţi-a fost puterea? Lucifer. Şi eu pot, doar, să te întreb asemeni. Domnul. In mintea mea, din vremi nemărginite, Trăieşte chipul celor întrupate Lucifer. Şi n’ai simţit că plăsmuirea minţii De-un haos ţi-e puternic priponită, Ce-i stăvilar ori cărei firi pe lume, Poruncitor al muncii tale 'ntregi? www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 235 Eu, Lucifer, sînt haosul puternic; Eu întruparea vecinicel tăgade. Tu m’aî învins, căci soartea ni-e de-aşa, Ca ’n lupta mea să cad ’ntotdeauna, Dar întărit din nou să mă renasc. Materie-aî născut, — puterea mi-e mai mare. Cu viata ta e moartea mea alături, Cu fericirea, desperare-amară E rază-umbră, teamă şi nădejde, Mă vezi, de veci, cu tine stînd alături. Eu ce te ştiu, eu ţie să mă ’nchin? Domnul. Piei, duh potrivnic! — Du-mi-te din cale! Nu te sdrobesc, dar deslegat te las De licărirea spiritelor sfinte. Luptă ’n noroi, perdut şi huiduit, Străin să fii şi-amarnic să te sbaţî, Muncit pe veci de nesfîrşitul gînd, Că înzadar faci lanţul tău să sune; Ţi-e mică lupta, — Domnul e puternic. Lucifer. Uşor ai vrea să mă arunci în tină, Acum îţi par netrebnică unealtă. Dar înzădar! — Legat ne fuse traiul: Eu parte cer! Domnul (Ironic.) Deci fie voia ta! Vezi pe pămînt doi pomi cu roadă vie, Ce ’n mijloc chiar îşi mlădie tulpina? I-am blăstămat, ai tăi fie de-acum! Lucifer. Ţi-e darul mic, deşi puterea mare, Dar locul tău cel măsurat cu cotul Va fi, pe veci, lăcaşul negaţiuneî, Ce lumea ta odată răsturna-va. (Porneşte) Corul îngerilor. Osana Domnului, de legi aducătorul, De faţa lui te-ascunde, blăstămate! IUBIREA MEA. La mal răchiţT sfioşT şi bolnavT îşî cîntă dragostea nătîngă, Iar' sălciT — bietele fecioare, — nu preget dorul să şi-l plîngă( Cînd muschiT, nebuniţT pe semne,în haină de mătasă ’mbra- [cu-l... Sărmanî nenorociţî, amarul nu vrea să vi-l asculte lacul I CăcT are dragoste cu cerul de-apururî mişcătoarea apă, Şi în durerea eT păgînă în coasta sghiaburilor sapă, Cu pumniT sfarmă ’n jur tărîmul şi urlă de amar ce-o doare, Spre ceriurî bra{e-le-ş întinde,—cînd iată-l dragu-î mire: Soare. îmbrăţişează vîntul apa, iar' din albastrul undeT clare, înfiorată spuma albă, prelung şi pătimaş tresare, Rtîtea curcubee tremur în val-vîrtejul eT de picurT, Cînd în adînc se prind în horă strălucitoarele nisipurT. * * * flşa-T iubirea mea, asemenî acesteT largT cetăţT de unde, Rdîncul eT se perde ’n rostul nemărginirilor profunde, Cu vifore şi curcubee, cu valurT lung clocotitoare, Cu picurT ce se înfioară de chipul unuT vecinie soare... QCTflVIflh). www.dacQFomanica.ro 236 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. PENTRU „ASTRA“. «Domnul Cornel Diaconovich, prim secretarul «Asociaţiunii şi-a dat dimisia din acest post. Comitetul central al «Asociaţiunii», în şedinţa sa de Luni, 20 Iulie nou, a primit cu finea anului curent dimisia dluî C. Diaconovich». Cetind acest anunţ funebral, am bătut în pălmî de bucurie... ne simţim mai uşuraţi, par’că ne-a căzut o piatră de pe inimă... Şi creştini cu frica lui Dzeu, cum suntem cu toţii cei grupaţi în jurul acestei reviste, ne grăbim a da mortului întins pe catafalc ultimul adio: «Dumnezeu să-l ierte!» L-am învrednici bucuros şi cu un panegiric, dar pe de o parte deocamdată suntem pe vremea priveghiului, iar pe de alta ne ’năduşă glasul cinstita maximă din străbuni: «De mortuis nihil, nisi bene» ... şi apoi, păcatele noastre, dar... Să lăsăm în ştirea Dlui pe cei morţi şi să ne întoarcem glasul cătrâ cei vii, în a căror mînă e astă-zi soartea instituţiunii văduvită prin dimisia secretariului ei, care, cum se ştie, e sufletul, capul şi conducătorul de fapt al «Asociaţiunii». AzI-mîne se va alege un nou secretar. Pe noi această alegere ne interesează de aproape, fiind-că de ea atîrnă activitatea din viitor a fruntaşei noastre reuniuni culturale, menită a răspîndi lumină prin toate ungheţurile Ungariei călcate de picior de Romîn şi fiindcă de această alegere e legată o importantă problemă culturală a neamului nostru a cărei ducere la îndeplinire va cădea pe umerii noştri. Noi, tînăra generaţie, prin urmare, suntem pe deplin îndreptăţiţi a spune aici, în organul de publicitate al nostru, postulatele respectuoase ce le impunem cu reverinţă şi loialitate comitetului conducător al «Asociaţiunii». Ca şi în alte manifestaţiunî ale vieţii noastre publice şi la Asociaţie vrem să se muncească. Conservatismul, trîndăvia pasivă, cu toate corolarele lor leneşe, ar fi vremea să se pună sub glie. E un minunat prilej ca Asociaţia să rupă cu sistemul ei de pricopseală de pînă acum şi să se întoarcă la puritanismul cinstit şi avîntat al cetitorilor ei: propăşirea culturală a poporului nostru. Acestui ideal să subordoneze micile lor interese, membrii dela Asociaţie, de acest ideal sfînt să fie călăuzită mintea şi inima lor în ori-ce faptă săvîrşită în înteresul distinsei noastre instiţiuni. Dacă vor să facă aceasta, atunci trebue ales un secretar cu studii serioase şi pregătire temeinică, un om care a avut talent şi ocasie ca să adune, ca secretar fiind să poată cheltui — deci nu de aceia cari umplu zilnic, bine-rău, coloane de ziare, sleindu-şi problematicele forţe şi grăunţele modestului lor hambar, — nu, asta nu! — apoi ne trebue un secretar tinăr, căci tînăr fiind e plin de ideale, de rivnă şi energie, calităţi cari sunt indispensabile pentru unul ce e chemat să inaugureze o epocă nouă de reforme şi muncă. Unui om tînăr, decepţiunile micilor mizerii zilnice nu i-au zdrobit convingerea: că se poate face ceva; el va întră în luptă convins că va isbuti, ceea-ce înseamnă mult. Asociaţia să binevoiască a nu uita că la Transilvania, organul ei, prin care se poate face enorm de mult, are nevoe de-un redactor cu concsiuni mari şi capabil să discearnă bunul de rău, ce i-se trimite; un redactor care să fie familiarisat cu tainele limbei romîneşti, să fie chiar o autoritate în ale limbei, — asta pen-tru-ca să poată inaugura o reformă şi în ma-nifestaţiunile literare ale Romîniior de sub coroana Sf. Ştefan. încă ceva: Noi, plănuim multe, hotăriin foarte multe, dar de fapt facem foarte puţin, fiindcă nu suntem băgători de seamă. Am avut o mulţime de tineri capabil, cari dacă erau cîştigaţî pentru neam, dacă li-se deschidea teren de activitate aici la noi, nu erau siliţi să ia toiagul pripegiei, ca să-şi caute prin ţări străine pînea de toate zilele şi ogor de muncă, ci rămîneau mai cu drag acasă, asudau pentru propăşirea noastră şi ne scăpau de şportul planurilor şi hotărîrilor. Spunem aceste fiindcă şi astă-zî avem tineri foarte capabili, foarte bine pregătiţi, inexcepţionabili din toate punctele de vedere, cari nu-şi pot găsi adăpost printre noi, cari fiindcă sunt tineri nu pot fi secretari la asociaţie, de pildă, şi prin urmare sunt siliţi a ne ’ntoarce spatele şi-a lăsa instituţiunile noastre culturale pe mîna unor... Doamne iar-tă-ne! Aceste sunt dorinţele noastre, a tinerei generaţii, şi acum: Videant Consules! www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 237 N’AM ASCULTAT PE TATA. Povestire din popor. Era odată un om bogat şî vezut de toţi ceî ce-1 cunoşteau. Casa lui era ca a patriarchilor din biblie, deschisă pentru săraci şi pentru lipsiţi, şi pentru nevoiaşi, şi pentru streini; sfatul Iul era primit de ceî priciniţl, vorba Iul era cu temeiu şi înaintea proştilor şi înaintea domnilor. Din asta pricină pe el l-au fost ales, cu mulţi ani înainte, de primar la sat şi de epitrop la sfînta biserică. Drept şi mai drept că lui i-se şi cuvinea se poarte aceste slujbe alese, că judeca pe săteni în dreptatea sufletului, nu după părăgrafiii ceî încîrligaţî ai legilor celor cioplite de mînî omeneşti, de mînî pecătoase; iar pe seama sfintei biserici făcea dăniî peste dăniî, da paştile în tot anul, cumpera haine scumpe bisericeşti pentru preot şi la toate ser-bătorile cele mari umplea sfeşnicele de făclii scumpe. Aşa o duse un şir lung de ani în bine, în cinste şi în omenie. Odată merge la tirg unde nu fusese nici odată în vieaţa lui, adecă în oraşul ce era dela ei din sat peste deal, de ducea drumul pîn la ei printr’o pădure mare. Şi după-ce merge-’n tîrg, tîrgu-eşte el una-alta, ca omul, apoi se pune la o masă în ospătărie cu preoţi din satele vecine şi cu alţi oameni aleşi şi se ospetează bine, ca cel ce are cu ce. iar colo pe la ojină se gată de cale, se ajungă acasă de vreme. îşi desleagă dela iesle calul, un cal ca cei domneşti, pune pe el cele tîrguite şi dă se plece; dar atunci vede pe un om întrînd cu un cap frumos de miel în mînă, şi-şi aduse aminte că ce bucuros mîncă el zama de cap de miel. Şi opri pe om locului: — Mă, mai sunt la măcelărie capuri de miel ? — Sunt destule, — îi respunde cela, — numai bani să fie. Aşa fiind lucrul, se pune omul nostru călare şi cîrneşte calul oblu la măcelărie, de unde cumpără 3 capuri de miel şi le pune-n desagi, apoi dă călcîi calului şi «hi la drum !» Merge tot în galop pînă dă în pădure şi gîndiaî că-î făcătură, că nu întîlni pe nimenia. Cînd era în mijlocul pădurei aude sunete de frunze prin ufişurî şi se pleacă să vadă ce-i? Adecă nu- mai se vede ocolit de vre-o şese oameni înarmaţi cu puşti şi cu topoare; el singur şi ei şese! Dă să fugă printre ei, dar unul îi şi prinde calul de frîu şi-l ţine locului. El de frică sare-’n tufe şi se pierde prin tufiş, iar hoţii, că oameni de omenie nu le poţi zice, se pun a scotoci prin desagi, şi iau ce le trebue, iar desagil-i lasă pe cal, leagă calul de o tufă şi se pierd şi ei prin pădure. După vr’un ceas de vreme, după ce nu mai auzi nici un sunet, eşi omul nostru din desîş şi se minună mult că- şî află calul şi desagii pe el. «Tot nu sunt hoţi primejdioşi — se gîndi el — că uite-mi lăsară calul; apoi, că-mi luară ce aflară în desagi, dracu ducă-i! N’oîu mai sărăci eu; dar altul şi mai mult, eu p’aici nu calc, că bine-a zis tata, fie ertat, să mă păzesc de oraşul acesta. Aşa se gîndi, urcînd pe cal şi dîndu-i pinteni. Dar nu merse doară ca o sulă-două de paşi şi se întîlni cu o patrulă de jîndari. II cuno-scură de departe şi-i deferă bineţe: — Bună vremea, jupîne primar! — Să trăiţi cu bine,... dar pagubă că nu aţi nimerit mai ’nainte cu vr’un ceas că prin-deaţi neşte pasări... Şi le spuse toată întîm-plarea ce o avu cu hoţii. Iar pînă el spunea, jîndarii tot la desagii lui se uitau, că tot erau sîngeroşî. Şi după-ce isprăvi cu spusul, îl întreba unul, care era mai mare peste jîndari. Ce ţi-au furat oare din desagi? Iar el răspunse: Nimica toată, că numai nimicuri cumpărasem pe seama casei, apoi nişte capuri de miel ce mai luasem, văd că şi ele ar fi aci, că le simţesc. — Ian’ să le vedem! — Bucuros, şi se coborî jos de pe cal şi desfăcu desagii, adecă acolo, în loc de capuri de miel — un cap de om! Acum ştiu omul nostru numai decît manevra hoţilor şi înlemni, iar jîndarii îl luară între puşti şi-l duseră, mîndru frumos, la casarina lor, iar de acolo în oraş la judecată. Şi-l judecară ca pe un hoţ ucigaş, cu toate că el nu era vinovat nici cît negru sub unghie 1 da-i trecută, în desagii lui aflară cap de om tăiat proaspăt, şi în pădure aflară trupul omului fără cap, trupul unui neguţător bogat, fără cap, fără ceas şi tără inele www.dacaramamca.ro 238 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. de aur, cum purta el şi fără banii cel mulţi ce-1 purta tot cu el. Şi alt hoţ nu aflară, numai cum aflară pe jupînul primar cu capul Iul în desagi. Din judecată eşi ca să-l spînzure peste 2 săptămînî, de cumva în aceea vreme nu s’a afla că-î nevinovat, ori de cumva împăratul nu ar hotărî să-î dea o pedeapsă mal uşoară. In acele două săptămînî tot mai trăgea omul nostru nădejde, că dar de cumva s’ar afla adevăraţii făptuitori şi lui i-se va da drumul din închisoare ca unui nevinovat, or de nu — dar de cumva împăratul s’a milostivi şi-î va schimba judecata, uşurîndu-î pedeapsa. Lumea, care-1 cunoştea ca om fruntaş şi om de omenie, încă nădăjduia, ca şi el, şi-i era' milă de el şi de păţănia lui. Toţi ziceau: Vezi cum cade pacostea pe om? Vezi cum cade-’n prepus omul fără pic de vină şi cum trebue să rabde, dac’a păşit în ceas rău de acasă? Doamne feri-ne de ceasul slab şi de năpaste! Şi trecu zi după zi, şi jîndarii nu putură pune mîna pe adevăraţii hoţi şi dela împăratul veni întărită judecata: precum că pe el să-l spînzure. Şi veni ceasul cel de osîndă. Furcile erau ridicate, lume multă era adunată şi plîn-gea de mila celuî-ce o să-şi iee osînda. In urmă îl scoaseră pe cel judecat din închisoare, îl duseră la furci şi pînă nu-î pune gîdele ştreangul în grumazi, îi zise judecătorul cel mare, că de are de spus ceva la mulţime, acum îi dă răgaz pe un jumătate de ceas. Vezi, era milă şi judecătorului de bietul om, i-ar fi prelungit bucuros timpul, doară, doară va sosi de unde-va mîntuirea lui. Atunci osînditul îşi ridică capul peste mulţime şi vorbi aşa: Dragii mei, pot să spun cu inîma liniştită că eu nu sunt vinovat de moartea omului, al cărui cap l-au aflat în desagii mei, pot să jor pe Dzeu cel adevărat că nici n’ain cunoscut pe omul acela numai din nume. Şi iată m’a ajuns pedeapsa cea grea, fără să fiu vinovat de fapta ce mi-s’a pus în spate. Dar Dzeu e drept şi judecata judecătorilor încă e dreaptă faţă de mine; sunt vrednic de pedeapsa aceasta, nu că doară eu aş fi omorîtorul omului aceluia, pe care nici nu l-am cunoscut, fără de oare-ce nu am ascultat de tata. Ochii mulţimei erau pironiţi asupra lui, era tăcerea de se auzia şi sbîrnăitul muscuţelor, iar judecătorul îi zise: AI vreme spune-ne, cum nu ai ascultat pe tată-to? Iar el începu: D’apoî aşa, că tata a fost om de omenie şi plugar harnic. Noi am fost trei fraţi şi cînd s’a bolnăvit odată tata greu, de a şi murit, ne-a chemat la patul lui şi ne-a întrebat, care din ce agonisită gîndim să trăim? Fratele meu cel mai mare a răspuns că el vrea să fie plugar, cum fu şi tata; iar bătrî-nul i-a răspuns: bine, dragul tatii, plugar să fi, dar trebue să ştii că greu vei trăi în lume, că mult vei zoii iarna-vara, ziua-noaptea, fără drept şi mai drept, că după zoală şi alergare multă, de-î fi şi cruţător, vei avea cele de lipsă, de pe o zi pe alta, şi nu-1 rîvni la bunul nimărui; dar tu cum gîndeşti să trăeştî? întrg-ă pe fratele meu cel mijlociu. Eu, tată, aş învăţa bucuros carte, să trăesc după învăţătură. Bine, dragul meu, răspunse tata, numai cît trebue să ştii, că de-i învăţa carte şi-i trăi după învăţătură, vei trăi cu greu, foarte cu greu; că ceî-ce trăesc după carte, au mai multe lipse decît plugarii, au mai multe pofte de împlinit şi au cheltueli mari, cît numai Dzeu îi ştie, iar împăratul nu mai dă plăţi aşa grase, cît să poată trăi fără griji slujbaşii împărăţiei. Fără, dacă tu ţi-aî pus carul în pietriî că după învăţătură să trăeştî, lucru rău nu e, că cei cu purtare bună sunt mai văzuţi şi mai aleşi de cît prostimea. Apoi ca să poţi urma învăţăturile, tu laşi partea ta de moşie la fratet-o cel mai mare şi el a purta pe la şcoale cheltuelile cu tine; dar tu — zise tata cătră mine — tu cum ai de gînd să trăeştî în lume? Ear eu i-am răspuns: Eu — tată — voiu să mă fac hoţ să trăesc din furat. — Hm! zise atunci tata, slab plug ţi-ai ales! Apoi stătu o leacă pe gînduri şi după aceea-mî mai zise: Fiule! Dacă eşti născut în planeta aceea, înzădar ţi-oiu cetera eu pînă mîne să te des-mînt, că tu ştiu cu nu mi-i asculta. Drept aceea, nici te desmînt, nici te sfătuesc, pe ce cale să apuci. Mie, drept şi mai drept, că mi-ar mai plăcea, dacă tu ţi-aî alege un meşteşug mai cinstit, fără, dacă aşa ţi-e scrisă şi ’mpărţită — n’atn ce-ţî face. Tu te mai socoteşte, că eşti tinăr, iar dacă după toate socotelile tale www.dacQFomanica.ro torul 14—15, i$03. LUCEAFĂRUL 23$ ţi-a eşi că hoţ să te faci — hoţ vei fi, şi vei trăi mai pe uşor decît fraţii tăi şi mal cu belşug, dar şi mai cu frică. Ca lupul şi ca fia-răle pădureî te vei teme de ori-ce sunet de frunze, dar vei trăi pe uşor şi vei muri cînd ţi-a fi lumea mai dragă. De un lucru însă te fereşte, vezi tu oraşul ăsta ce-i numai dincolo nici coada satului nu e; trăeşte cu multă zoală şi cruţare, dar are cele de lipsă în toată una vremea. Moşia tatii toată-i în mîna lui, că mie mi-a dat bani şi vite pentru partea mea, iar’ pe frate-mi-o cel mijlociu — pentru partea lui — l-a purtat la şcoale pînă la făcut popă gata, sfinţit, e în satul vecin de vre-o 15 ani, de deal dela noi — tu acolo să nu mergi nici odată, că acolo ţi-a fi punerea capului. Aşa mi-a spus tata apoi a închis ochii pe veci. Şi noi, cei trei eopii rămaşi de el, am făcut chiar după-cum i-am fost spus lui; frate-meu cel mai mare să făcu plugar harnic, şi aşa-î de cînd a eşit din şcoli. Acesta trăeşte cu griji multe, că are prunci mulţi, iar din sat are puţine venituri că-i satul mic, dar totuşi o duce şi el cu cinste şi cu omenie, de pe o zi pe alta. Eu... eu încă m’am ţinut de vorbă, m’am făcut hoţ. Cum fui de vre-o 14—15 ani sco- pină ’n ziua de azi: nu-I fruntea satului, dax selu dela frate-mi-o partea din moşie, îmi nu- * wWw.aacoromamca.ro v v 240 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. mără două sute bune şi-mî dete şi o călărie în preţ de 80 fi. Eu băgaîu banii în pungă, mă sui! călare pe înărţină şi dute copile! Vre-o 4 săptămînî nu mă mai abătui pe la noi prin sat. Iar la patru săptămînî venii cu vre-o şese cai murgi, unul mai luciu la păr decît altul. Oamenilor le spuneam că-s din tîrg dela Mara-murâş, cînd colo ei erau din munţii Moldovei, furaţi dela mocani. Nu-Î ţinu-î două-trei zile şi vîndu-i de acasă la un Armean, negeţător de cai, cu 6 sute bune. Toţi oamenii dela noi din sat mă lăudau, că ce minte bună mi-a dat Dzeu, că eu în cîte-va săptămînî făcui din două sute, şese! Că ei aşa ştiau că cei şese cai i-am cumpărat pe cele 200 fl. ce mi-le dăduse frate-mi-o. Numai frate-mi-o clătina din cap şi-mi zicea, cînd eram numai între patru ochi: Adă, lasă calea asta, pe care ai apucat, că asta te duce oblu la furci! Dar eu nu l-am ascultat. — Tot mergeam şi vineam, lumea credea că eu umblu pe la tîrguri depărtate şi fac negustorie cu vite şi cu cai, dar eu furam, eram un hoţ, cum puţinei s’au mai pomenit. Furam de pe cei munţi cai şi boi şi-î duceam pe la tîrguri depărtate de-î vindeam pe bani; furam şi bani gata, de unde puteam şi tot cumpăram moşii pe ei, iar oamenii dela noi mă numiau om harnic, om care ştie învîrti banul, om de trăit în lume. Aşa trăil pînă eram aproape de treizeci de ani, aţunci mă însuraîu şi lăsaiu cărărările cele rele, că atunci bani aveam destui, puşi bine, de numai eu ştiam de ei şi aveam şi moşie; nu aveam dară lipsă să mai fur dela nime nimic, Ba in’ani şi pocăit, m’am spovedit şi m’am cuminecat, m’am legat că tot eu voiu da paştile cîte zile voi avea, ba am făcut pe la biserică dănii în bani, am mai cumpărat haine şi vase bisericeşti şi cărţi pentru stranele cîntăreţilor, ajutam pe cei săraci şi numele meu în scurtă vreme era nume de laudă în tot ţinutul. Oamenii mă aleseră primar sătesc şi epitrop bisericesc. Trebile mergeau minunat de bine şi în oraşul, ce-i peste deal dela noi, nu călcasem încă, mă ţinusem de povaţa tatii. Dar odată, ia mulţi ani după-ce mă făcusem om de omenie, m’au pus păcatele de am mers în acel oraş. Şi nu mi-s’a întimplat nimic, şi gîndeam in gîndul meu: N’a ştiut bietul tata ce spune pe patul morţii, buiguia, sărmanul, că uite, am fost în oraşul cel cu opreliştea şi nu mi-s’a întîmplat nimic. Tocmai cînd mă gîncfeam aşa, mă întîniî cu hoţii în pădure,... mai departe ştiţi ce o fost. Acum îs gata de moarte, dar şi acum zic că fapta, pentru care mă spînzuraţi, n’am săvîr-şit-o, ei mi-au pus în desagă capul de om în locul capurilor de miel; dar pentru faptele, cîte le făcui pînă mă ţinea lumea că-s negustor de vite, pentru hoţiile de atunci, dar mai vîrtos că ce am călcat porunca tatii, sunt vrednic de ştreang». Şi în ştreang a murit — şi cea din urmă vorbă a lui a fost: «Aşa-mi trebe, că n’am ascultat de tata!» Reteag, 1 Iunie 1903. loan Popu Reteganul. 5\m inlilnil-o veri in ca\e 2>us la răscruci ling’-un alun, §)ra pe-aci să n’o cunosc *^e jala judelui ^ălmn. ^\}răgu\a mea dela podmol ^\3’m nobile cu şerălori, — ^)\-a coWil ocVui ’n ţărmul ^osomori\\ şi Aisălori... ^[etpo\u9\te. §)-arc\ prins minu\a s o alini ^(edomerilă se uila, <"\}răgu\a tnea dela podmul ■îil;.» i,is sjioasă: ^i)umnela... G^ar’ clnd am prins'o de mijloc ^)i-am sărulal-o lung pe gură, s’a ascuns \c sin şi-a plins: „A) e ce le-a\ dus la ’u?ă\ă\ură2 ... eW ifiodru www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 241 CONFETTI. ii. Când mi-am spus mal dăună-zî nefericirile mele «literare», fetele noastre de Romîn, în-tristatu-s’au foarte şi au pornit o mişcare de mîntuire. O inimoasă romîncuţâ mi-a trimis nişte condolenţe atita de călduroase, Incit m’am hotărît să retrag «adio»-ul zis din parte-mî, literaturii. Mi-a promis dînsa, că va pomi o colectă între prietenele ei şi că fie-care va contribui ca să-mi scontez cambiile dela «nobilul institut». Bucuria mea n’avea hotare şi mi-aşî fi sărit, poate, din piele, ba m’am hotărît chiar să peţesc pe nobila romîncuţă, dacă nu mă întîlneam pe tren cu un redactor de-al nosiru, care prin tînguirea lui m’a amărît din nou. Şi cum, orî-ce om puţin mai luminat va înţelege, amarul literar de care m’am amărît, nu-I dulce de fel. Amărala asta, pe lingă acea că mă amăreşte pe mine, e tot odată ruşinea noastră a tuturora, ruşinea neamului. Mi-a povestit acel redactor, năcazurile lui «literare». Ci-că, împreună cu mai mulţi tovarăşi de luptă şi suferinţă «literară», convinşi fiind de necesitatea unei reviste literare mai dai-doamr.e, au înfiinţat-o. Şi au jertfit mult, pînă şi-au atins scopul. Şi le-a fost grea jertfa, fiind dinşiî sărăcuţi. Asta veţi crede-o, ştiind toţi, că Ro-mînii bogaţi nu jertfesc pentru scopuri mai nobile, nici muncă, nici bani. Şi domnii aceştia, şi făcuseră socoteala, cam în felul următor: — Suntem 12 milioane Români. Dintre aceştia inteligenţa va fi cam 100.000. Şi fiind-că o revistă ca asta n’au mai avut Romîniî, e ieftină şi bună, vor abona-o 15—20 de mii. Cu atiţi abonenţi vor concentra puterile mai bune, vor da o revistă frumoasă, bogată, bună instructivă, distractivă şi decorativă. Şi vor înfiinţa un centru, un for de literatură ca în Apus, cu o revistă ca cele apusene. Au adunat ban cu ban, au cîştigat adrese şi au trimis numerii de probă. Şi s’a făcut svon. Toate ziarele gratulau, toată Romînimea tresărea de fală, că iată! în fine avem şi noi o revistă splendidă şi ieftină. După cel dintîlu număr, au trimis banii, 15 inşi, 9 coconiţe, fete de popă şi 6 studenţi din gimnaziu. Trei advocaţi, un medic şi nici un profesor, au scris că primesc revista, dar banii îi vor trimite mai tirziu. Desperare! Tablou! S’a trimis al doilea număr, tot de «probă». 16 fete de popă, 11 studenţi, 1 advocat, nîci un medic şi nici un profesor, 1 inginer romîn din Serajevo şi un învăţător din Dobrogea. S’a făcut rugarea, că aceia cărora nu le trebue revista, să o trimită înapoi. Au sosit returnate, 16 esemplare. Unul dela un advocat bogat din Braşov, trei dela membrii fruntaşi din comitetul «Asociafiunii pentru literatura şi cultura poporului român», membrii, cari au grase honorare-hterare, apoi un episcop şi un canonic şi 10 coconiţe dela oraşe, aristocrate, vezi Doamne! S’a trimis al treilea număr. Laudele curgeau, păreri competente apreţiau revista, totuşi, din 12 milioane de Romîni, abea 250 au abonat revista, iar din aceştia, 200 au primit-o pe credit. Caracteristic şi interesant e caşul, că vre-o cincisprezece abonenţi au refusat revista abea după o jumătate de an, fără să plătească nici un ban. După un an au refusat-o nici mai mult nici mai puţin — 24 de abonenţi — restanţieri. — Noi însă — îmi spunea întristatul redactor, — am susţinut revista pe mai departe, cu sforţări şi jertfe, întiiu fiindcă ne era ruşine, apoi ca să nu păgubim cei 50 abonenţi cari şi-au achitat abonamentul. O! scumpă naţie, cit de interesantă eşti tu! Tu nu vei peri în veci, că nu te laşi ademenită cu una cu două. Fiii tăi, Harpagoni sfătoşi şi cu fosfor puţin în creeri, stîlpiî naţiei astă-zi sunt fenomenali. Că e foarte de înţeles şi practic, cînd un restanţier (advocat romîn, bogat, crescut din stipendii) abea după un an îşi aduce aminte să refuse revista şi plata... Poate singur eu sunt care nu pot să mă împac cu starea asta a lucrurilor. Eu înţeleg, cînd un sgîrcit îşi foloseşte nigelul de pe grumazi de nastur la cămaşă ... Înţeleg, cînd altul îşi adună mătreaţa din cap şi o vinde în loc de tărîţe... www.dacQFomanica.ro 242 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. Dar iată (aşa sunt eu!) acest lucru tu nu-1 pot înţelege, iertă-mi-se acest pacat. Aceluia care mă va face să-l înţeleg, îl ofer jumătate din suma ce o va colecta drăguţa de romîncuţă pe seama mea. Iată de ce m’am întristat atît de mult. Şi n’aşi fi scris aceste şire de-nu primeam mîngăetoarea condolenţă dela inimoasa romîncuţă şi dacă nu purtam nădejdea colectei ce va porni-o. Am scris şi acum n’am altă ţintă, decît să merg să o peţesc... Sirius. PIN 0 MIE Şi UNA PE NOPŢI. — Inedite. — — Spune, Halima, spune... Şi sultanul îşi netezi încă odată barba lui cea lungă, slobozind un nor gros de fum .. . — Spune de ghiauri. — Stăpîne, Alah cel puternic nu se mînie, cînd povestim de ghiauri ? ... — Alah e prea puternic, ca să se supere pentru neşte poveşti de ghiauri, spune numai, spune... — Trăiau odată doi ghiauri tineri şi se iu-biau mult. La ghiauri fie-care bărbat iubeşte numai pe femeia lui, şi femeile lor... — Minciuni, ăstea sînt minciuni de-ale ghiau-rilor. Ea îşi muşcă buzele. In mintea ei de sclavă străfulgerase pe o clipă ademenitorul gînd al iubirii ghiaurilor, cari iubesc numai odată în vieaţă, şi numai o femee ... — Bătrîna Fatme, care a murit, mi-a spus, eu nu ştiu. ... Şi spunea Fatme de doi ghiauri tineri, cari s’au iubit mult. Dar vezi-că în cartea cea sfîntă a ghiaurilor este scris, că în raiul lor este un loc gol pentru aceia, cari au fost fericiţi în căsătorie — şi locul acela nu se umple nici odată. Sultanul zimbi: «un lucru cuminte aud şi dela ghiauri.» — Eu nu pot să fie fericiţi, stăpîne, îngînă sclava linguşitor, pentru că nu înţeleg coranul. Femeia este numai o jucărie în mîna bărbatului, ea nu-I poate fi tovarăş ... ... Şi cei doi ghiauri tineri tocmai se reîntorceau dela nuntă. Caii lor săltau nebunatec, s’auziau descărcări de salve, şi dulcele sunet de cobză. Iar cei doi miri zimbiau fericiţi, ca în cerul lui Alah. Tîrziu noaptea, înainte de a pleca mirii (ei aveau să plece de ceea parte a malului, că erau pescari) mireasa a îngenunchiat înaintea icoanei Profetului ghiaur şi s’a rugat: — Dă, Doamne, ca noi să întrăm în rai, în locul acela. Ea se ruga adecă să ajungă în locul cel gol, unde dintre cei fericiţi în căsătorie nimeni nu intrase. Şi icoana Profetului a clătinat capul încununat cu spini — căci prorocii ghiaurilor să încunună cu spini — şi i-a zis: — Nu ştii ce ceri, copilă. Ea însă a plîns şi s’a rugat pînă cînd Profetul a zimbit, spunîndu-I că-î va împlini rugarea. Şi au eşit toţi nuntaşii şi au petrecut pe miri pînă la ţărmurele mării. Aici s’au pus amîndoî într'o luntre... Şi în ceealaltă zi au găsit nuntaşii — luntrea goală. Mirii s’au înecat în valuri. Sultanul se uita nedumerit. Sclava adause: — Şi spun oamenii, că în noaptea aceea icoana Profetului ghiaur ar fi spus în auzul unui cucernic nuntaş: «Azi vor întră în rai cei dintîi oameni, cari au fost fericiţi în căsătorie.» * * * In somn, bătrînul sultan zimbea. O uşoară musică de harpă s’auzia la căpătîiul lui. Figura lui avea un aspect aşa de duios. Halima, şopotea Ia urechea sclavelor: — Vedeţi-1 ce dulce zimbeşte? Visează de bună seamă de cei doi ghiauri tineri şi fericiţi, cari dorm îmbrăţişaţi de veci, în fundul mării. Simin. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 243 UN CURENT NEÎNTEMEIAT ÎN LITERATURA ROBEASCĂ/ In timpul ultim a erupt în literatura romînă un curent unilateral şi şovinist. Representantul acestui curent e poetul st. Iosif, cunoscut prin poesiile sale „Patriarhale'“ şi „A fost odată“ Curentul acesta vrea să recunoască numai o literatură neaoşă, o literatură natală, care trebue să-şi scoată sugetele sale ori din trecutul nostru romantic, ori direct din viaţa ţărănime!_____ Şovinismul acesta literar nu poate fi trecut cu vederea, şi cere o critică severă, o recensiune basată pe fapte, din literatura celorlalte popoare. Pînă-cînd naţiunea romînă mai are un viitor, nu vom întoarce spatele acestui viitor pentru a privi în trecutul patriarhal, şi pînă cînd structura noastră socială, nu e alcătuită numai din ţărănime, ci şi din burghezime modernă, în care au străbătut ideile progresului ş’a culturii apusene, o burghezime care are asemenea conflictele şi luptele ei, e cu totul greşit a căuta motive iiterare numai în jurul vetrei ţărăneşti unde chirăesc greeriî, unde deapăna bunica firul din caerul mut, unde îşi joacă bietul bunic nepoţii pe genunchi______ Patriotismul e un lucru frumos, dar atunci cînd e la locul lui. Un patriotism calp însă, e în detrimentul progresului naţional, şi poate să devie tot atît de periculos ca o lipsă totală de iubire patriotică. Literatura noastră tinără e o literatură * Publicăm acest articol, deşi nu ne putem identifica cu părerile autorului; vrem, însă, să dăm prilej la o discuţie care numai de folos poate fi pentru On. cetitori şi-apoi din ciocnirea amnarului de cremene se naşte scînteia — adevărul. Redacţia. săracă. A isola literatura aceasta de ori ce literatură străină prin un şovinism literar, ar însemna a ridica în jurul ei un zîd chinez. Din fericire însă, o mînă de năsip nu e încă un zăgaz!. .. In timpul present unde tind toate culturile a se nivela unde să înschimbă prin vapor şi electricitate zi de zi milioane de idei între naţiuni, ar trebui să rîdă toată Europa de tîmpirea noastră mistică, ca de nişte Chinezi noi, dacă nu am profita de ocasiunea binecuvîn-tată, pentru a îmbogăţi şi ţara noastră cu spirit proaspăt, cu civilisaţie înfloritoare, întru-cît nu ştirbeşte şi bastardează individualitatea vieţii noastre intelectuale___ Ce zice francezul reputat Emile Faguet? „Noi Francezii trebue să recunoaştem că toate novaţiunile în literatura noastră derivă dela influenţa literaturilor străine. Din secolul 15 încoace nu am produs nimic original, fără o epocă premergătoare de imitaţie şi oltoire. Am mers în şcoala Grecilor şi a Romanilor pe care nu i-am cunoscut aproape de fel, şi după 50 de ani ne-am mîndrit cu Mon- taigne, Ronsard, du Bellay, d’Aubign^____ Am mers în şcoala italiană şi în timp scurt am avut pe Malherbe, Despartes, d’Urfe, Racan_____ Din şcoala spaniolă am primit pe marele Corneille________ Şi iară am mers în şcoala Grecilor şi a Romanilor îmbucurîndu-ne de un Ra- cine, Boileau, Lafontaine, La Bruyfere___ Din Anglitera avem pe Montesquieu, Voltaire, Diderot, Rousseau____Dela Germani am dobîndit romanticii"______ Toate popoarele au importat idei şi www.dacQFomanica.ro 244 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. sentimente exotice în literatura şi arta lor, fără să încapă vorba de plagiare orî furt spiritual. Tot poporul emultorî maî puţin imitator. Unul învaţă dela altul. Tot insul, de-ar fi cît de clonţos şi de individual, are premergătorii luî. Procesul evolutiv se percepe prin epigoî şi prin selectare, viaţa trece dela unul la altul, ca un glob de lut, din mînă în mînă, pînă se opreşte în palmele unuia, care-1 frămîntă din nou, făcînd din el o operă proaspătă. Eminescu, poetul nostru cel maî mare, a învăţăt dela Musset, Byron, Leopardi, Schopenhauer______Vlâhuţă, prozatorul fa- vorit al Bucureştiuluî, e uns cu pomadă franceză, înrîurit de un Dumas, Flaubcrt, Balzac... măestrul Coşbuc arată in-fluinţa şcoaleî antice şi germane, criticul Gherea s’a inspirat de Taine, Bran-des, Gervinus_____ Bohemia cu literatura eî apartă, a împrumutat din toate literaturile europene. Neruda nu poate tăgădui, înrîurirea romanticilor francezi, Ceh a înotat în apele literatureî slave din secolul trecut, Vrch-licky care a tradus pe „Faust“ în limba cehă nu s’a putut emancipa nici odată de clasicismul german, asemenea Kwa-pil, Stolba____ Dacă aşî lua popoarele de-arîndul, istoria literatureî universale, ar da material cu „vagonul" pentru a demonstra clar şi eclatant, că o epocă de înflorire a unei literaturi, a înviorat alte literaturi străine, o reciprocitate curioasă, care arată o periodicitate şi maî curioasă. Fenomenul acesta nu e de altcum nou, asemenea-1 întîlnim şi pe teren istoric, economic, politic_____ Din toate cele spuse pînă acum, vedem limpede ca ziua, că e cu totul greşit a cere ca literatura noastră să fie o literatură ţărănească, patriarhală, şovi-nistă____ Din contră, cine nu visează la gura sobeî, va trebui să afirme că literatura romînă, trebue să fie în timpul nostru transitiv, dospitor, — dacă se pretinde oglinda vieţiî — o literatură militantă, satirică, resumtivă, renitentă_____ Ce-a zis I. Costa după catastrofa războiului american? „Spania va putea numai atunci să spere la o revelare, dacă va sigila groapa luî Cid cu 7 sigile, cu alte cuvinte, dacă va rupe cu toate tradiţiile şi dacă va trăi şi va lucra cu presentul. “ Numai romanticul exagerat Echegaray se maî ţine înodat de trecutul naţional. H. Rothau scrie: „Echegaray u. Valera wollen die Uberlieferung u. den Ruhm der heimischen Litteratur nicht durch auslandische „Moden u. Geschmack“ beeinflusst sehen, sondern das rein Spanische, das Naţionale bewahrt wis-sen, u. es ist traurig geuug, die grossen Massen des Publikums geben ihnen recht, u. betrachten die Auslandische Kunst, als etwas Exotisches, Fremdes, das ganz interessant u. wertvoll sein mag, dass aber die Spanische Seele in ihren verborgenen Schwingungen nicht be-riihrt11. Contra acestui exclusivism şi quie-tism a pornit la luptă o ceată curagioasă de scriitori modernî. Imî permit să citez pe scriitorul de piese teatrale 1. Benavente, romancierii Blasco Ibanez, M. Picon, Emilia P. Ba- zan, criticul vehement Unamuno, etc_________ Aceşti scriitori au strgat întîiadată în viaţa spaniolă apatică: „Trecutul nepe-trifică. Dacă nu ne îngropăm morţii, ne îngroapă ei pe noi /“ Nu în cimiterul trecutului zace viaţa www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 245 adevărată, ci în ogorul progresului; nu viaţa patriarhală a haiducilor şi a hoţilor, interesează pe omul modern, ci presentul proaspăt cu istoria lui actuală. Pentru omul modern şi progresiv, există numai present. Ţăranul încă nu profită de năsdră-văniilc haiducilor, nici de sentimentalismul elegie a lumii ce „a fost odată“, ţăranului să i-se dee jurnale bune în mînă, la şcoală o educaţie îngrijită, aceasta să fie civilisaţia şi distracţia lui. Timpul în care trăim e mare şi nu îngădue nimănuia să fugă din lupta vieţii în nirvana trecutului, din simplul motiv că-1 dor ranele ori nervii discordaţi. E o laşitate a deşerta din cîmpul vieţii aspre în tufişele unui romanticism molcom. Cultura modernă nu cere luptători în halat, pantofi şi scufie, ea cere spirite violente, energii bărbăteşti, luptă neobosită, căci lupta e şi educaţie, şi educaţia se reduce la frică, pedepse, ameninţări şi lovituri (? Red.) Cultura modernă cere afară de luptă, adevăr, sanctuarul acesta, prin care devenim mai ridicaţi, mai nobili şi mai norocoşi. Drumul spre acest adevăr, merge însă prin tină, şi e datorinţa literaturei noi, a arăta căile acelea unde ajungem la adevăr fără să ne întinăm.... Fără adevăr nu există noroc, adevărul luminează, consolează, purifică, şi trebue să ştim cu toţii, că adevărul e minciuna pe care-î toată societatea noastră clădită. . . . De aceea trebue să fie literatura noastră o literatură militantă, o întreprindere serioasă, sarcastică, severă, care să desrădăcineze tot ce e putred şi infectat în publicul nostru, ca nişte măsele rele____ Avem lipsă de-o literatură care să spele, să frece, să cureţe, nu cu apă de trandafiri şi cu pene de păun, ci cu sublimat, vată, lapis, şi carbol.... In Orientul nostru e încă atîta rîp de jupuit, atîtea pachete de haine murdare de spălat, încit trebue să începem odată cu munca mare a curăţireî.... Şi mînile care vor pune munca asta în mişcare, nu vor purta briliante şi juvaere pe de-jete, nici mănuşi de glac£, nu vor orbi lumea cu gesturi tentralice, din contră degetele lor arătătoare, vor deveni un fel de pumnale, care vor junghia toată poesia patriarhală, sentimentală, anti-quară.... Un mare aderent al poetului Şt. losif e dl Sextil Puşcariu, care a turnat în mai multe foiţe de gazetă un sac de vorbe radioase peste viaţa poetului, o reclamă ca pentru apă de dinţi... DI. S. Puşcariu e publicului romînesc cunoscut prin cartea sa verde ,Juvenilia“ de care nu vreau să vorbesc, pentru a nu face o plimbare vanitoasă în ţintirimul trecutului, căci a vorbi de „Juvenilia“ ar însemna, a ţine o cuvîntare funebrală“... Pe noi ne interesează mai mult articolul ultim din „Luceafărul“ unde ne învaţă dl S. Puşcariu să deosebim literatura de basaconie, talentul de pusderie, cîrnaţii de trandafiri, gîndacii de şerpi, etc... cu alte vorbe, să ne uităm calului în gură înainte de a-1 cumpăra, ori să nu tîrguim miţa în sac... De atîta sfat nu a fost lipsă. Publicul nu e atît de naiv, după cum crede dl S. Puşcariu. Dovadă faptul, că a ştiut să deosebească ce nu e „juvenil11 şi ce e „pueril“ ce sunt serpentine ieftine de hîrtie, ce sunt rachete de reclamă, ce sunt meteori filologici, şi ce e un luceafăr adevărat, cu lumină proprie şi durabilă ... Ideia cardinală din articolul dluî S. www.dacQFomanica.ro 246 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903- Puşcariu e problema limbeî romîneştL Dl S, Puşcariu cere ca pe viitor să existe numai o singură limbă literară, şi limba aceasta să fie limba dela Bucureşti. Nimic mai greşit decît asta. In desvol-tarea unei limbi nu există comandă filologică. Limba e forţa primară, filologia numai fenomenul secundar. Limba nu are deaface cu filologia, o limbă se des-voaltă de sine, se curăţă de sine, ca sîngele, ca apa unui rîu ... Nu avem încă o limbă comună. Limba noastră se compune din dialecte. Dialectele nu sunt însă stîrpitura unei limbi. Din contră, prin nimic nu se exprimă mai vădit particularitatea şi individualitatea unui popor, decît, printr’un idiom ori patois... O limbă literară nu are ca basă altceva decît mai multe dialecte. Dialectul e protoplasma unei desvoltărî literare a limbagiuluî. După ideia dlui Puşcariu ar fi dară cu totul greşit, ca cei din Muntenia să ţie morţiş la dialectul lor şi să primească cu refuz limba moldovenească ori ardelenească în care zace o vlagă nepreţuită de poesie şi prospă-tate... Toate dialectele au valoarea lor. Dialectul dă lucrurilor culori mai vii, o expresie virginală, prin dialect formezi ziceri netocite, chipuri originale, prin dialect înfloreşte, întinereşte şi să coace o limbă literară nedesvoltată ... In toate dialectele dorm sumedenii de sentimente, de simboluri şi instincte... Cu limba bucureştiană franţuzită balansează limbagiul ardelenesc atins de viaţa germană şi în balansarea aceasta zace un antidot contra înveninăriî străine. Dl S. Puşcariu crede, ca dacă avem odată o limbă literară stabilită prin o academie, literatura noastră va prospera mai vădit. Nimic mai falş decît asta. Dl. S. Puşcariu înschimbă causa cu efectul. Nu limba formează pe scriitori, ci scriitorii limba. Limba e aceea ce au scris scriitorii mari. Limba romînă e aceea ce au scris Creangă, Eminescu, Ispirescu, Coşbuc, Odobescu... Un exemplu. Slavici şi Coşbuc au scris o limbă romînească frumoasă, şi aceasta pe cînd erau încă în Ardeal, fără să fi ţinut cont de limba Dîmboviţeană. Viceversa, întîlneşti la Bucureşti cete întregi de literaţi cari vorbesc o limbă romînească cochetă şi duhlie, fără să poată produce ceva însemnat în literatură. Totul depinde dară dela talent şi nu dela limbă. Seceta de talente e calamitatea la noi. Să nu aruncăm vina în partea limbeî, ci pe scriitorii noştri slabi, pe literaţii noştri mediocrii, un simptom de degenerare care se manifestă aproape la toate popoarele de rasă latină ... Ce ne trebue nouă întîiu nu e limba, ci literaţi fertili, ardeleneşti, moldoveneşti, dîmboviţeni, în dialectele acestea trei zac celulele şi capilarele pline de sevă şi putere a limbei viitoare... întîiu floarea apoi rodul, întîiu talentele, şi limba va fi consecinţa lor... Chiar dacă am accepta idea, pentru o limbă unitară romînească, trebue să spunem dela început, că idea aleasă de dl S. Puşcariu, e idea cea mai nefericită. Trei posibilităţi ar exista pentru a sana problema limbei noastre literare. 1. Topirea celor trei dialecte într’un singur limbagiu cu preferarea unui singur dialect. Caşul acesta îl aflăm în Germania. Luther care a pus basa limbeî germane noi, „neuhochdeutsch“ a tradus biblia în limba saxonă cancelistă, care avea ca fundament dialectul francon, braun-schweigian, germano-sudic ... (Paul : „Grundriss d. d. Sprache. “) 2. Ignorarea dialectelor şi punerea ca www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 247 bază a limbeî literare, limba celor maî mari scriitori. Caşul acesta îl aflăm în Italia. Aici a format baza limbeî literare limba scrisă de Dante şi Petrarca... 3. Drum liber limbeî, desvoltarea el firească, fatală... Din aceste trei posibilităţi, e felul de sub punctul 1) neorganic şi strimt... Felul de sub punctul 2) pentru literatura noastră ce zace încă în faşă, nepotrivit. Unicul drum, pe care poate să ajungă limba şi literatura noastră la înflorire şi ridicare, e drumul libertăţii. Lupta între cele trei dielecte va dura pînă cînd dialectul cel mai tare, va suge din dialectele cele mai slabe toată vlaga şi tăria, pentru a se avînta la domnire proprie. Procesul acesta selectiv, se va petrece de sine, fără nici un reţet filologic, et monsieur S. Puşcariu pourrait seulement jouer le râie d’une brave ac-coucheuse. Noţiunea vieţii noastre s’a lărgit. Prin ea s’a lărgit şi noţiunea literaturei. Azi nu mai avem numai ţărănime, ci şi burghezime. Viaţă nouă, tipuri noi, lupte şi conflicte noi, poesie nouă, tot alimente noi, pentru o literatură nouă, pentru o literatură realistă, militantă, resumptivă. Cu creşterea literaturei se va învîrtoşa şi limba literară tot mai mult şi se va apropia mereu de ţînta dorită. Literatura asta militantă, spălătoare, antiseptică, va însănătoşa societatea noastră. Romînul trebue iară-şî condus în lumea adevărului. Orientul întunecat la făcut laş, viclean, ipocrit. Inima romînis-muluî trebue entusiasmată pentru o viaţă curată, mare, modernă. Toate încercările de-a elibera naţiunea noastră, de-a o ridica la o civilisaţie maî înaltă, vor rămînea strădănii efemere pînă nu va fi intern eliberată, prin recunoaşterea marelui, a adeverului şi a frumosului în viaţă. Dacă vom rămînea însă la poesia patriarhală, nu vom ajunge maî departe decît Tirolezii cu chiuturile şi cu diletantismul patriotic ţărănoi, şi ce privesc reţetele filologice care au exagerat cestia dialectelor noastre pînă la un „Dialec-teritis“ nu pot fi luate toate în serios, vorba aceea: creapâ păru în două şi samănă ţînţari... Munchen, 12/Vl. 1903. U. T. Mihalu. mu\\ ^\uză \u gnu uoagle elerua go'Jesle codrul o sguue cu glas de mortului, i£lud ramuri se ’udoale sul) baluri de ■Jlul'i ^oema tulurilor \rls\e ea eslel W-ogreşle .. cad ^ruu7,e\e loamuel ge cale, ^\l\, laşa -mă dorulc acuma să gllng... ^U>a lulma Irlslă aş -Jrea să le slrlug lijăcl 'îlse gerdule suul ^ruuxele gale l ^rlu urniră gălruude al acelor -îaer .— ^(oslalglc, gludlrea se glerde ’u agus ^gre cllge seulue ce loale s-au dus: ^\şa se deslramă al zilelor caerl ^j\scullă go'îeslea ce lusu-m\ ascull... ^m tremuri Irecule ue-aducem amlule, ii2»lud $ruulea se gleacă gs raclele satule, i2ăc\ flacăra Alelei e sllusă de mulll ecs. www.dacQromanica.ro 248 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. OARA PRÎNZULUÎ. — După natură. — In mijlocul sgomotului infernal a sute de ciocane, a zeci de curele ce să încolăcesc şi aleargă nebune pe roţile lacome, în mijlocul zecilor de comande spuse cu glas tare şi asurzitor, să aude, de odată, un şuer. Aburi ealzî, prefăcuţi în stropi răsvrătiţî, ţişnesc din cazanul înfier-bîntat şi şuerul se înteţeşte, urcă, urcă şi dă înlr’un fluerat înţepat, ţuitor de-ţi ia auzul. Oara prînzului. Ca mecanismul unui ciasornic, care înceată de a mai funcţiona, înceată rînd pe rînd orice sgomot în uzina posomorită şi severă ... Cete, cete de lucrători, cu feţele mînjite de praf, cu cămăşile albastre, cu mînecile răsfrînse, părăsesc porţile larg deschise ale fabriceî. Pe aleea, pe care au ajuns, se împrăştie care încătrău, — unii pe la băncile aşezate la umbra cîtor-va castani umbroşi, alţii pornesc înspre inima oraşului, alţii rămîn nehotărîţî locului şi nu ştiu ce să înceapă — poate sunt singuri, singurei, nu-î aşteaptă nime şi sunt sătui de toate... Eu m’ara aşezat pe o bancă, în apropierea pavilionului de muzică... (E gol şi cască o gură de somnuios, minune mare!...) De-asupra capului meu un castan îşi joacă frunzele în bătaia soarelui şi reflectează prin ţărînă figuri caleidoscopice ... E cald !... îmi fac vînt cu pălăria de pae şi atit de bine îmi prieşte bătaia vîntuleţuluî... In faţa mea, pe o bancă s’au aşezat vre-o cîţi-va lucrători. Mai la o parte o femee tinără, cu broboadă pe cap, le taie felii de pine neagră şi ţărînoasă. Dintr’un coşuleţ le scoate, mai apoi, o ciorbă, care aruncă vîlvătăî de aburi şi împarte pe rînd la fie-care cîte-va bucături de carne. Toţi stau fără să spună o vorbă, îi preocupă numai mîncarea, iar ochii lor obosiţi privesc înainte, numai înainte, fără de nici o ţîntă. In ei par’că văd întrupată întreagă clasa de muncitorime, cu lucrul nunilor maşinal, cu sborul minţii stătut, cu întreagă viaţa subordonată poruncilor seci. Şi se recunoaşte întreagă fiinţa lor din mersul lor trăgănat, din ţinuta stîngace a mînilor, din ruşinoasa aşezare a picioarelor, ascunse sub banca, pe care odihnesc. Intr’altă parte s’a aşezat pe o bancă o doică, cu funde mari, albastre la bonet, cu leagănul ce saltă pe arcurile roţilor la fie-care mişcare ... Şi micul prinţişor doarme un somnuleţ de după prînz şi suride cu buzele sale plăpînde amăgit de un vis îngeresc... Un neguţător ambulant de cărţi de visuri, de «epistolare», de cărţi de dragoste şi corespondenţe împopoţate cu flori de hîrtie, şi-a desfăşurat întreagă averea pe bancă, în faţa doiceî, care suride, răsfoind prin cărţile de dragoste. Cîte un trecător grăbit... Un domn jobenat, cu jobenul în mînă, cu scărţăitul năcâjicios de gheată nouă, trece fără să ne bage în seamă ... Mai apoi o modistă, cu rochia de stambă lipită de trupu-i svelt, cu pălăria aruncată în grabă pe cap, cu buzele întredeschise sub cari se întrezăresc dinţii curaţi ca mărgeanul şi albi ca prima zăpadă. Aleargă într’un suflet... Şi-a aşezat mîna albă pe peptul, care tresaltă la fie-care pas şi îmbujorată la faţă, trece pe lingă banca muncitorilor ... . Un flăcăiandru se zăreşte de departe... Înalt, cu redingotă neagră, vre-un băiat de prăvălie... O aşteaptă în mijlocul promenăzii... Iacă, l-a ajuns ... El îi întinde mînile amîndouă,... apoi, fără de veste se sărută ferbinte şi pleacă amîndoi la braţ, pe promenada umbrită de castani... iar lucrătorii dela fabrică se uită lung, lung după ei — nedumeriţi, ca scoşi din minte... 1902. Horia Petra-Petrescu. www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 249 FOLCLOR. i. Povestea poveştilor. Aceste poveşti şăd in casa strejilor cu măsele de oţele, cu dinţii de şirişelc1; cruce ’n casă, cruce ’n masă, cruce ’n tuspatru comun de casă; nu-i casă că-î biserică îngerească, şade Maica sîntă, tot şade pe un scaun de aramă şi şeteşte (ceteşte) şi adevereşte, pre toţi şiişorii2 (fiişoriî) îi găseşte, numai pre Şiul maicii nu-1 găseşte. Să ia Maica sîntă pe un deal ascuţit ca o muchie de cuţit, precum Maica mergea, lacră-miie mere de atir străluşia, sînţî ingerî de cu-legia___S’o întîlnlt cu-n meşter de lemn. — «Bună ziua, meşter de lemn !» — «Sănătate bună, Maică sîntă; — şe plîngi, şe Te tîngueştî?» — «Cum să nu plîng, cum să nu mă tn-guesc, că pe toţi şiişorîi îi găsesc, numai pe Şiul maicii nu-1 găsăsc. N’aivăst, n’aî auzit?» — «De văst n’am văst, dar de auzit am auzit; Joi sara, cînd cocoşii cînta, cîni de jidovi îl alerga, la poarta lui Pilat, pre cruce de brad; crucea chiar eu i-am făcut-o, de şe-o zis s'o fac mai mititea, de aşăia i-am făcut-o mai mare, ca să-l poată răstigni mai tare». — «O meşter de lemn, lucrarea! cu anul şi să nu capeţi banul!» Da s’a luat Maica sîntă iar pe un deal ascuţit ca muchia de cuţit, cum Maica merea, dealul ca şiara să tochia, lacrămile din ochi mere de aur străluşia, sînţi îngeri le culegea. S’a intîlnit cu-’n meşter de şier. — «Bună cjiua, meşter de şier». — «Sănătate bună Maică sîntă», i-a răspuns meşterul de şier. «De şe plîngi, de şe te tîn-gueşti?» — «Cum să nu plîng, cum să nu mă tin-guesc, că de(-a) anul, de jumătate, de lună de săptămînă tot şetesc şi adeveresc şi pe toţi şiişorii îi găsăsc, numai pe Şiul maicii nu-1 găsăsc, n’ai văst, n’ai auzit?» — «De văst, n’am văst, dar de auzit am auzit; Joi sara cînd cocoşii cînta, cîni de ji- 1 şi = se ceteşte ci. 2 Fii Maicii sânle = cum să cjice in s. Scriptură «Fraţii Doninulu» cred eu că de aici fii Maicii sânte. dovî îl alerga, la poarta lui Pilat, pre cruce de brad, cuiele chiar eu le-am făcut, de şe-o zis să le fac mai mari, de aşeia le-am făcut mai mititele, să nu-1 doară pălmile de ele». Şi a zis Maica sîntă cătră meşterul de şier: — «Pe cum dai cu ciocanul, aşa să şi capeţi banul!» şi asta aşa şi este. Iar s’a luat Maica sîntă pe un munte ascuţit ca şi o muchie de cuţit, precum Maica merea, dealul ca şiara să tochia, lacrămile din ochi mere de aur străluşia, sînţî îngeri le cu-legia. S’a întîlnit c’o roască-broască. — «Bună ziua roască-broască!» — «Sănătate bună, Maică sîntă, de şe plîngi de şe te tîngueştî?» — «Cum să nu plîng, cum să nu mă tîn-guesc, că tot şetesc şi adeveresc, şi pe toţi Şiişorii îi găsesc numai pre Şiiul maicii nu-1 găsesc». Zis’a roasca-broasca cătră Maica sîntă: — «Şi eu am avut vre-o noauă puişori, şi-a venit o roată-forforoată şi mi-a călcat vre-o opt odată, şi a rămas cel mai mititel şi mai fru-moşăl». Zis’a Maica sîntă cătră roască-broască: — «Unde ’ţi-e puişorul, să-’l vadă Maica sîntă». Şi a zis roasca-broasca: — «Puişorul mamii dintră busuioace, hai la mama încoace, să te vadă şi Maica sîntă». Şi cît a fost Maica sîntă de supărată tot a ajuns a rîde odată. — «O tu roască-broască, deşi cu neşte ochi ca tierele, cu nişte picioare ca rîşchiitoarele, cu neşte mîni ca tînjălile, unde-i şi (fi) tu roască-broască, să-ţi şie apa bună, şi dacă-i muri să nu te (impuţeştî) putrezeşti, ci să te uşti aşa ca pomul!» S’a luat Maica sîntă pe un munte ascuţit ca o muchie de cuţit, precum Maica merea dealul ca şiara să tochia, lacrămile din ochi mere de aur străluşia, sînţi ingerî le culegia. S’a dus pînă la fintînă la Iordan, şi-o dat cu chişorul (piciorul) într’o chiatră, şi-a sărit Ma-ria Magdalena şi-n braţe s’au îmbrăţioşat, şi-n faţă s’au sărutat, la porţile lui Pilat s’au cărat. — Porţile lui Pilat au fost de şier şi-a dat Maica sîntă cu pişiorul, şi s’au deschis în www.dacQFomanica.ro 250 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903 Al. Liuba: Sisyphus. Schiţă premiată de academia de bele-arte din Munchen. www.dacQFomanica.ro luceafărul 251 Nrul 14—15, 1903. Din operile sculptorului Al. Liuba: «Păstorul Geniu» (laj.mormînt). www.dacQFomanica.ro -jlzi*. 252 LUCEAFĂRUL Nru! 14—15, 1903. doauă lături şi-o zis Maica slută cătră Şiiul maicii: — «Pentru cine Te-aî dat Tu chinului?» Zis’a Şiul Maicii cătră Maica sîntă: — «Nu m’am dat nici pentru mine nici pentru Tine, ci pentru lumea toată. Că pin’ nu mă dam eu chinului n’auziai copil după mamă, mamă după copil plîngînd, viţele după vacă, vacă după viţel mugind, şi nici oaie după miel, nici niel după oaie sbierînd; — acum toate sunt frumoasă şi veselosă». După aeeia s’a dus la jidovi să-i sloboadă pre Şiul; jidovii or (au) zis: — «Dacă eşti Tu Maica sîntă, să ne gîceşti ce-i in troaca de sub pat?» Maica sîntă a zis: — «Acolo e o scroafă cu şeapte purşeî.» Jidovii or zis că nu-i drept, că acolo-î mama noastră ascunsă: Iar Maica sîntă le-a zis: — «Mergeţi şi videţi.» S’or dus jidovii şi-au scos troaca (covata) de sub pat şi-au văst o scroafă cu şeapte pur-şei în loc de mama lor; — şi de-atuncî or zis jidovii că nu mîncă carne şi slănină de porc, ca să nu mînce din mama lor. — «Dar dintr’o gîcitură nu-om slobozi pre Şiul Tău, Maică sîntă.» Taie jidovii un cocoş şi-l pun într’un blid pe masă. — «Dacă eşti Tu Maica sîntă, să faşî ca cocoşul să cînte în marginea blidului». Maica sîntă a făcut un semn cu mîna şi cocoşul a început a cînta şi a bate din arichî (aripi) în marginea blidului pre masă, de aşa că a stropit pre toţi jidovii din jur cu sânge. Şi de atunci sunt jidovii chistrui, (pistrui)__ SSulia-română. N. I. Platon. (Comitatul: Târnava mică.) II. Călugăriţa. (Din legendele şi credinţele Rominilor despre insecte) Pe vremea tătarilor era vrajbă mare în întreagă lumea, căci aceasta limbă străină, nu numai că nu era pe plăcu oamenilor, făr’ erau şi afurisiţi de răi şi de blăstămaţi; căci pe unde gasiau vre-un om creştin, făr’ de al întreba de sănătate, îi sareau in spate şi-l ucideau, ca pe o vită, sau alt animal sălbatec. Creştinii vezîndu-le inima, s’au inţeles cu toţii, că se-î alunge afară din ţară, şi aşa şi făcură dar cu toate că îşi strînseră toate puterile, Ie-o fost peste putinţă ca să-i biruiască, căci — tne rog — erau atîţa cît frunza codrului şi cit năsipu mării, încă de nu mai mulţi, apoi sălbatici, de te înfricai şi numai uitîndu-te la el. Văzînd oamenii că nu-I modru să-I scoată cu puterea, s’au dat cu rugăciunea lui Dzeu, puindu-şi nâdejdia in Dzeu, care a inîntuit întreagă lumea de necaz. Necazu cel mai mare al creştinilor era, că nu aveau preoţi destui, cari ziua-noaptea să facă rugăciuni pentru mîntuirea lor de neamul cel pagîn şi netrebnic. La urmă după ce ţinură cîte-va sfătuiri, se învoiră, ca prin învoiala lui Dzeu să-şi aleagă mai mult fete vergure, cari să se închine lui Dzeu zi de zi, noapte de noapte. Aşa şi făcură. Dzeu se învoi, căci cum se nu-i placă, cînd vedea că cu cîta inimă şi cu cîtă căldură se ştiau ruga. Fetele cele feciore, cari se prindeau că vor trăi numai în post şi rugăciuni, înainte de ce înlrau în biserici, ca maici bisericesc!, ori după cum azi le mai zicem, ca călugăriţe, trebuiau ca să facă legătură, — jurîndu-se că de vor uita de cele sfinte, ori vor bajocori pe Dzeu, ori se vor mărita vre-o dată, de Dzeu se fie prefăcute în mirozenii ori alte lucruri de rîs. Una însă frumoasă cum era, i pică dragă unui ficior de tătar, şi acela cît cu voia ei, cît peste voia eî, o luă şi o duse în cortu cel domnesc şi o făcu crăiasă cununîndu-se cu ea. Dcjeu însă nu o lăsă nepedepsită; căci pe cînd se jura înaintea altarului, că va fi soţie dreaptă şi credincioasă, a prefăcut-o în o gujulie mică şi scîrboasă, la care io şi zis pe dată călugăriţă, pentru că s’o încumetat a se mărită, călcînd jurămîntu călugăriei. (Auz. în Valea Măgeruşuluî.) Cui. de: Theodor A. Bogdan, învăţător in Bistriţa. iii. — Din Margina câmpiei. — Cîntâ cucu ’n par de jie — Io gîndeam că-mi chilă mie, Da-Î cîntâ la păcurar, Să nu lese oile www.dacQromanica.ro Nrul 14—15, 1903, LUCEAFĂRUL 253 Să mănînce florile: Florile-s de trebuială La ’mpăratu de cerneală Să cernească puscile Să scrie răgutele. (Cui. de Aug. Raţiu.) — De pe cîmpie. — Bace vîntu în paie uge — Strig la mtndra nu m’auge. — Ba, te-aud, bădif, — aud, Da nu pociu ca să-ţi răspund, Că-s cu mînurile ’n pine. Cu urîtu lingă mine. Lasă pinea să doschiască Şi urîtu să-l stropşascâ. (Tăgşor — dela junele Tănase Şugar.) — Din Vetel. — Haida-ţi fet'e la călin’e Că la gioc nu vă ia n’itne. Şin'e vă. poat’e lua în tătâ Dumin’eca? Sînte-ţi mulfe ca iarba Şi bătrîn'e ca mama. (Romul Popa, june. Veţel.) Cît-ui satu d’îalungu Mere bad'ea cu plugu Şi mîndruţa cu prînzu. — Bun lucru bad'e-o la plug! — Fire-ai mîndră sănătoasă Că ş’e vorbă-m dai frumoasă! — Fire-ai bad’e sănătos Cum min’i boii d’e-a frumos! (Solomia Haiduc. Veţel) — Culese de: Emil V. Degan. — De pe lingă Blaj. — Bată-te mîndruţa bată Patruzeci de draci odată Şi mă bată şi pe mine Patruzeci de zile bune De m’oi mai iubi cu tine. (Culeasă de P. Medeşan. cr 'jvjatm. \nş\\ se &\ic mereu, ar uoAe merc^ mei e\ uu ş\\u... ’^(am\ea \or e uecYmYA Wa, ţus\\u\ ^ac^îm Aar VAtwĂ, m su^\e\ ţor\ ^Vă^m&e ou — me\anco\u — ecj\\\ oc\\u jaWiem ară. scm\A, S™* 'fale Aoruu Ae-uu Q^AeaV ^e care-\ ■îăi. su\) maoi.c -9'vs (l)u 7,ău Ac-o’şaW ^aun \uş\\ se Auc mereu cm\ Ae coarAe Ym^uios.. surA uu s\m\>o\ uecyrăA ^\)e Aureros\ ecs. www.dacQFomanica.ro 254 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. „APA TRECE, PIETRILE RĂ/V\ÎN.“ D-l Buşilă, Directorul liceuluiuî «Carol I» din Craiova, din luna Martie a. c., a început publicarea unei reviste lunare intitulate: «Citirea» iare publică lucrările elevilor secundari, de la toate liceele din ţară. In No. 2 din luna Aprilie, a publicat concurs între elevii secundari, asupra unnor subiecte anume date. Subiectul No. 3 a fost asupra zicătorii «Apa trece pietrile rămîn»-Unul din răspunsurile premiate a fost al elevului Stupeam! Nicolae din clasa IV-a a liceului din Piatra (Neamţu). Reproducem şi noi după «Albina» acest răspuns, in speranţa că dinsul va atrage luarea aminte a cercurilor noastre didactice şi mai cu seamă că elevii şcoalelor noastre secundare il vor ceti cu atenţiune şi oare-cum şi cu mustrare de conştinţă... Sapienţi Sat! * * * «Amin», şopti bunica îuchizîndu-şî scoarţele bătrînuluî ciaslov şi trecîndu-I cu mîna tremurătoare pe şefnicarul de dinaintea «Maicei Domnului». Candela încercă să închidă ochii în fiinţa unt-de-lemnului ce o îneca. Apoi liniştită şi domoală ca în tot-deauna, bunica întreabă mirată: «Tu copile?»— «Eu!»—strigaiu ca să m’audă.— «A! ştiu ce vrei.»—Zîmbind îmi arală pălămida lăzeî şi mă ’ntreabă: «Vrei zahăr?»—«Să-mi spui bunicuţo, povestea noastră de demult cu Turci cei păgîni.»—«Povestea? Apa trece şi pietrile rămîn, nepoate.» După ce-şî sorbi cafeaua, puse băţul de sprijin alături şi începu : — «Era greu de trăit, copile, pe vremea ceea, cînd ţiu eu minte; eram, să zic aşa, fată de dat la şcoală, cînd vedeam Turcii colindînd pe la casc şi luînd cu hapca tot ce găsiau. Iar eu căram dimpreună cu surorile cele mai mari sulurile de pînză în pădure, unde Ie găbuiam care şi pe unde apucam : prin bălării, prin scorburi, pe unde piciorul Turcului n’avea ce să caute. Apoi Taslăul pe vremea aceea n’avea de cît o mănăstire dinpreună cu casele de prin prejur ale robilor Ţigani. Iar zidurile pe cari azi, le vezi, nu erau aşa ca acum, cu iatbă şi cu muşchiu pe ele şi cu chiliile dărîmate, Eră alt-fel de stare. Eră aşa precum o lăsase Ştetan-Vodă ziditorul ei. Căci se gîndise el, fostul Domnitor, că vremea trece iar fapta rămîne. Era înzestrată cu odoare şi cu robi. Iar ţiganii trădători, de fricoşi ce erau, de multe ori au făcut ca din pricina lor să se verse sînge nevinovat şi să se jefuiască bieţii oameni. Tata era preot; avea gospodărie, avea cal, trăsură şi de tot ce-i trebue unui om cu dare de mînă. Intr’o zi, ograda ni să umplu de fesuri şi de cai truceştî. Conducătorul era însoţit de un ţigan. Auziseră că tata-î om de seamă veniseră să-i ia ce-or găsi. Atunci Doamne! Ce auzii! — Turcii voiau s-o dea pe romîneşte: «Calul popa! taie mîna popa!» Iar altul mai încolo trăgîndu-şî itaganul printre dinţi: «Spînzur popa!» Bunica îşi face cruce şi mă însemnă şi pe mine cu sfîntul semn. Ce era? Avea tata un armăsar roib, stelat în frunte de-ţî venea să-l mănînci cu ochii, de frumos ce era. Iar ţiganul îi înştiinţase. Acum venea să-l ia. Armăsarul era pe cîmp. L-au căutat prin grajd, prin grădini... Strîmtorat de toate părţile, tata a dat calul şi a scăpat, D’apoî pe vremea vo-lintinilor... era un urlet şi un răget de par-că s’amestecasără munţii în lume şi se luaseră la ceartă.—Un Grec fugise la stină în Preluncî. Un ţigan l-a spus urmăritorilor Turcii. L-au luat Turcii pe Ţigan, s’au dus în munte la stînă, au prins Grecul şi l-au spînzurat şi pe el şi pe Ţigan cu capul în jos. Lor nu le trebue trădători. Au murit amîndoî. —Biserica o umplu-seră de sînge, tăiaseră icoanele cu iataganele, prădaseră odăjdiile_____ ' Păgîniî strigă bătrîna puindu-şî mîniele pe tîmple. Iar azi, cînd mă gîndesc în urmă, abia-mi aduc aminte; nu de giaba sunt 85 de ani ia mijloc. Au trecut apoi pe aici pe rînd: Ruşi Nemţi, neamuri creştine; zile ca acelea n’am mai apucat şi să te ferească D-zeu de ele, fătul meu. Azi lumea ci-că s’a civilisat, ţiganii s’au desrobit, obiceiurile noastre vechi strămoşeşti au rămas, ici colea, tot cum au fost nespălate de apa de duşmani.» Bunica şi-a şters apoi două boabe de lacrimi si-a sfirşit: «Apa trece, pitrele rămîn.» începusem să învăţ la şcoală. Mi se trecuse vremea de jucat de-a puia gaia, ori de-a vălătucu ’n fin. Eram băit mărişor şi atunci am putut înţelege rostul apei de duşmani şi a inimilor de piatră romîneşti. Rînd pe rînd au trecut prin cadru! miţei mele: Traian stăpînhorul Romei, împreună cu hordele potopitoare ale tainicului Răsărit, unite cu cele din Nord, cari www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 255 s’au revărsat peste coastele Imperului Roman, deci şi peste mica noastră ţărişoară. Şi-au venit. Dar: Fiul Romei se aprinde Hidra ’n mină o cuprinde Şi-o sugrumă si-o sfărîmă Şi-o învinge şi o dărîmă. Fug Gepizii, fug Bulgarii, Şi Lombarzii şi Avarii; Fug şi Hunii, fug şi Goţii, Fug potop, potop cu toţii Şi se duc, se duc ca vintul, Asurzind întreg pămîntul, De-a lor urlete barbare, De-a lor vaete amare! Alături de cîntecul minunat al poetului, îmi resună în gînd vorba sfântă a bunicăî: «Apa trece, pietrile rămîn». N. Stupcanu. CI. IV-a, Liceul «Petru Rarcş» din Piatra-N- FLOAREA PE LOTUS. — Henric Sienkievicz. — Era o noapte cu lumină de lună, cînd Kryscha cel înţelept şi mare, a grăit, adîncit în gînduri: — Pină acum credeam, că omul e cea mai frumoasă creatură — şi m’am înşelat. Eată floarea de lotus, ce se mişcă în adierea uşoară a vîntului de seară, nu este ea neasemănat mai frumoasă, ca ori-ce creatură? Petalele ei albe şi delicate s’au deschis chiar acum sub razele arginţii ale lunii — nu-mi pot întoarce privirea dela fermecătorul ei aspect. — Nici un om nu se poate asemăna cu floarea aceasta, zise suspinînd. Curînd după aceea zise: — Oare eu, carele sînt zău, nu aşi putea crea cu puterea cuvîntuluî meu o fiinţă vie, care să fie întru toate asemenea floarei de lotos? Fie dară — esclamă — spre bucuria oamenilor şi a tot pămîntul, prefă-te, Lotus, în fată-fecioară! In văzduh s’a auzit un foşuet uşor, ca şi cînd l-ar spinteca aripa unei rîndunicî, razele lunii străluciau cu îndoit farmec în clipa aceea, cîntecul privighetorii s’a auzit mai tare, apoi a amuţit fără veste — minunea se întîmplase. Floarea de lotus a luat tip de fecioară. Leul însuş o admiră: — Pînă aci ai fost floarea lacurilor, de-acum vei fi floarea gîndurilor şi a cuvintelor mele. Şi iată, copila începu să murmure, încet, după cum murmură petalele floarei de lotos, cînd vîntul Ie sărută. — Stăpîne! — murmură ea — tu m’aî făcut fiinţă vie, spune-mi unde să trăesc eu ? Nu uita, Stăpîne, că încă pe cînd eram floare, mă cutremuram la cea mai mică suflare şi îmi închideam petalele. îmi era frică de negură şi de furtuni, de trăsnete şi de tunete şi chiar şi de razele prea ferbinţî ale soarelui. In haina omenească, tu ai voit să-mi păstrez calităţile mele de floare; iată, mi-am păstrat, gingăşia şi timiditatea, mi-e frică de lume şi de toate cîte sunt într’însa... unde să mă adăpostesc eu? Kryscha, îndreptîndu-şî privirea înţeleaptă spre cer, o întrebă: — Vrei să te adăposteşti în creştetul munţilor ? — Acolo-i frig şi-i ghiaţă şi nea. Stăpîne mi-e frică. — Iţi voi zidi deci palat de cristal în adîncul mării. — In adîncul apelor sunt şerpi şi lighioane; mi-e frică de ele, stăpîne! — Vrei să locueştî dar pe neţermurita pustie? — O stăpîne, ciurde sălbatice aleargă acolo, ca năvălirea unei vijelii. — Ce să fac dar cu tine, mică floricea? Să te duc în peşterile din Ellora, unde trăesc călugări retraşi de sgonrotul lumii ? — O, acolo c întunerec, mi-e frică. Kryscha s’a aşezat pe o stîncă, rezimîndu-şî capul între mîni iar fecioara sta timidă înaintea lui. www.dacQFomanica.ro 256 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. Intr’aceea, la marginea zării, se ivesc zorile. Adîncimile Iaciiliiî, ramiî palmierilor, pădurea de bambus luară coloare de purpură-aurie. Toate păsările cîntau în cor salutul zorilor; tot atunci s’au auzit acordurile unei lire ... Kryscha s'a deşteptat din reverii. — Poetul, Walmiki, salută răsăritul soarelui. Cînd poetul a văzut floarea de lotus schimbată în fecioară, a scăpat lira şi a rămas nemişcat, ca şi cînd puternicul Kryscha l-ar fi schimbat în piatră. Zăul s’a bucurat de această admiraţie mută şi a zis: — ... Te iubesc... ca şi cînd din tot te-saurul lui de cuvinte singur acesta i-ar mai fi rămas în minte. Faţa zăulul se însenină. — Fica mea — zise — am aflat în sfîrşit un loc vrednic de tine — sălăşlueşte-te in inima poetului. Poetul murmură de nou : — ... Te iubesc ... Voinţa puternicului zău s’a împlinit, fata s’a aplecat spre inima poetului, care era curată şi transparentă, ca cristalul. Şi fecioara s’a apropiat de noul eî lăcaş veselă, ca o rază de soare şi liniştită, ca valurile Gangelui. Cînd însă a contemplat mal cu de-ainănuntul inima poetului, s’a făcut palidă, gzoază şi neîncredere i se oglinda în privire, frumoasele el trăsuri au rămas ca încremenite de suflarea unul crivăţ. Zăul o întrebă mirat: — Ce-I, drăguţo, ţi-e frică şi de inima unul cîntăreţ ? — Doamne — răspunse fata — ce fd de lăcaş mi-al dat? In inima aceasta văd adunate toate grozăviile din lume, — piscurile de ghiaţă ale munţilor, adîncimile pline de lighioane ale mării, deşertul sbiciuit de furtună, întunerecul îngrozitor din peşterile Ellora; Stăpîne, mi-e groază. Iar bunul şi înţeleptul zău i-a răspuns: — Fi liniştită, scumpă floare, dacă tu vezi în inima poetului munţi acoperiţi cu zăpadă, tu vel fi adevărata lor podoabă, tu vel fi floarea vestitoare de noroc a deşertului, soarele, care iuminînd peştera Ellora, va schimba-o într’un fermecător colţişor de ral... Şi poetul, care abia îşi redobîndi graiul, îl zise : — Fii preamărit, stăpîne, pentru toate aceste ! ^2nn\ec. Qx\ce\, mce\ ie \o\ cm\\ \xxv c\rv\ m\a\ ^)a J'\e aşa ie iu\ce \mi nune t\ a cm\a\. ^)\ T\etsu-\ Ym să cur^ă q^)x\ murmur ie vs^or, — 3ucm\u\ \ău copia ’ş\ ^rea, mce\, să mor. <^ţpit\c\\en, www.dacQFomanica.ro Nrul 14—15, 1903. LUCEAFĂRUL 257 CRONICA. Convocare. In sensul §§-lor 23 şi 26 din statute membrii «Asociatiunil pentru literatura romînă şi cultura poporului romîn» se convoacă în adunare generală ordinară la Baia-mare pe zilele de 9 şi 10 August st. n. 1003. Programul adunării este: Şedinţa primă. Duminecă în 9 August st. n. 1903, la oarele 11 înainte de ameazl. Ordinea de zi: 1. Deschiderea adunări generale. 2. Constatarea delegaţilor presenţî. 3. Raportul despre activitatea comitetului central în anul 1902. 4 Alegerea comisiunilor: a) pentru esaminarea raportului general; b) pentru esaminarea socotelilor pe anul 1902 şi a proiectului de budget pe anul 1904; c) pentru înscrierea de membri. 5. Propuneri eventuale. La oarele 5 după amiazî şedinţa festiva a secţiunilor ştienţifice literare. Şedinţa a doua. Luni în 10 August st. n. 1903, la oarele 10 înainte de ameazl. Ordinea de zi: 1. Raportul comisiunilor. 2. ficsarea locului pentru procsima adunare generală. 3. Disposiţiunî pentru verificarea proceselor verbale. 4. închiderea adunării generale. Se observă, că eventualele propuneri au să fie presentate în scris presidiuluî Asociaţiunil (în Sibiiu, Strada Morii Nr. 8), cu 8 zile înainte de adunarea generală. Sibiiu, din şedinţa comitetului central al «Aociaţiuniî pentru literatură romînă şi cultura poporului romîn», ţinută la 3 Iulie 1903. losif St. Şuluţu m. p., vicepresidtnt. Dr. llie Beii m. p., secretar II. * * * Apel. «Societatea pentru crearea unui fond de teatru romin» îşi va ţinea adunarea generală din anul acesta în oraşul Sebeşul săsesc. — Szâszsebes — la 15/28 şi zilele următoare ale lunei August a. c. Societatea aceasta urmăreşte idealul de a înfiinţa în mijlocul poporului romîn din patrie teatrul naţional; pîrghia, care lăţeşte, întăreşte şi ridică cultura naţională a popoarelor. E sublim idealului acesta, pentru că farmecul teatrului naţional va fi pentru noi o noauă şi puternică armă pentru întărirea iubire! de neam şi a credinţei tari în viitorul poporului romîn. Nu insistăm mal deaproape asupra istoricului societăţii pentru teatrul romîn, nici asupra sco- pului ce-1 urmăreşte, căci aceste binecunoscute trebue să fie fie-cărul ronrn de bine, căruia i zace la inimă cultura şi înaintirea neamului; ci ne mărginim numai a apela cu toată căldura la fraţii lomîni din apropiere, şi din depărtare, învitîndu-i cu dragoste frăţiască să alerge la adunarea amintită, cu atît mal vîrtos, că participarea la adunările generale ale societăţii este busola interesului ce-1 nutrim pentru societate. Datori suntem cu toţii a sprigini aceasta societate pentru că a noastră este, deşteptarea şi înaintarea noastră o urmăreşte şi pentru ca cît mai îngrabă să se poată realisa dorinţa noastră ferbinte, şi a înaintaşilor nostil, — înfinţarea şi desuhiderea teatrului naţional. Fraţi romînî! Veniţi să stringem la peptul nostru cu cuvenită căldură pe fica cultureî naţionale, să dovedim astfeliu, că ştim apreţia şi ştim să ne însufleţim pentru instituţiunile noastre culturile dătătoare de lummină şi vieaţă. — Sebeş. 7/20 Julie 1903. — Comitetul central aran-giator: Preşedinte: Sergiu Medean protopresbiter. Secretar: George Tătar. * * * Vlădica si opinca. Cetim în «Răvaşul» reverendissimului protopop de statură înaltă, Dr. Elie Dăianu, o veste cu adevărat îmbucurătoare. In ziua de Sinziene, luminatul şi distinsul episcop al Orăzii-marî, Dr. Diniitrie Radu, înainte de a lua în mînâ toiagul cu stare al noii diecese, una s’a gindit şi-a şi plecat la Ujfalău, să vadă cum o mai duce moş Ion Radu şi lelea Parascliiva, că trecuse vreme de cînd nu-î văzuse... şi doru de casă, de-aî tăi, e lucru mare.... Cînd a auzit satu că vine vlădica, ficiorul lui nenea Radu, — o început să se descuiejă-zile de mirese din casa «d’inainte» şi se mai iasă la soare cele mai alese podoabe de sărbătoare, înfrumseţînd umerii laţi şi şoldurile bogate ale sătenilor pîrliţl de năcazuri şi căldura soarelui... iar la lelea Para-schiva se adunară la clacă toate vecinele şi lucrau din greu cu mînecile răsfrînse şi broboadele pe după ceafă... doară se pregăteau să pue la masă tot satu să se ospeteze toţi la olaltă cu vlădica, odorul de Dumitru al lelii Paraschiva____ Şi-a fost în Ujfalău mare prăznuire!... S’au închinat frumos în biserică Iul Dzeu, s’au rugat pentru cei vii şi morţi, şi-a ascultat vorbele frumoase ale vlădicii, care le spunea : «am venit aicea ca revăzînd mormintele străbunilor cari au ţinut cu tărie la credinţă in mijlocul celor mai mari persecuţii, să mă inspir de curaj şi bărbăţie. Vorbe frumoase... cari au stors lacrătnî şi strigăte de : să-ţi ajute Dzeu ! Apoi a fost masă mare, lume multă de prin satele www.dacQFomanica.ro 258 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1903. vecine în jurul eî cu vlădica în frunte... voie bună, vin bun de pe Murăş şi feje vesele.... De-odată se ridică moş Ion Radu şi cu vorbe alese şi cumpănite mulţumeşte lui Dzeu că l-a învrednicit cu nişte băeţî buni, cari îi inîngâe bâtrîneţele... iar în vremea asta un nepoţel bujor la faţă, săria într'un picior şi striga cît îl lua gura: «Trăiască vlădica nost, trăiască vlădica nost!» Astfel de fapte nobile de-ale fruntaşilor no-strii, eşiţl din mijlocul poporului, sunt înălţătoare şi mai educative decît sute de predici. * * * Din Munchen. Sîmbătă la 18 Iulie societatea studenţilor romînî, Patria şi-a ţinut şedinţa de încheiere. Preşedintele societăţii dl AI. Liuba într’o cu-vîntare plină de entusiasm a arătat, în cîte-va cuvinte importanţa astor-fel de societăţi naţionale in mijlocul străinilor şi şi-a esprimat bucuria că în acest an Patria a făcut un pas înainte. Speră că membrii vechi cari mai ră-mîn în Miinclien împreună cu elementele noi vor lucra pentru înflorirea şi mai departe a acestei uniuni aşa de frumoase. După cuvîntarea binesimţită a preşedintelui, membrul fundator, dl Viorel, mulţumeşte în numele societăţii dlui Al. Liuba pentru munca de ani de zile pusă în serviciul cercului studenţesc. Trecîndu-se la ordinea zilei, dl Vincent ţine o disertaţie asupra mişcării artistice ai ultimilor ani în Transilvania, se ocupă în special de clădirea catedralei din Sibiiu, esprimîndu-şT dorinţa că lucrările ei artistice ar trebui încredinţate unui romin. BIBLIOGRAFIE. N. lorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Romînilor, volumul V, partea I: Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe, Bucureşti, 1903, Editura Ministerului de Instrucţie, Vil -|- 720 pag. in-8° (preţul 6 lei la librăria Socec). Abia a trecut anul de cînd a apărut volumul IV din aceste foarte preţioase Studii şi documente şi iată că marele învăţat romin, neobositul scrutător al adevărului în istoria neamului nostru, surprinde lumea oamenilor de ştiinţă cu un nou volum. Activitatea cu adevărat uriaşă şi mănoasă a dlui lorga ne uimeşte şi umileşte: ne simţim aşa de pitici in faţa vrafurilor de volume ce-I poartă iscălitura Incit involuntar ne plecăm fruntea şi genunchii... pierzîndu-ne într’o cuvioasă rugă de admirare ... îngînînd cucernic: o sfînt preot al musei Clio... Apostol senin al neamului nostru ... fie-ţi osteneala muncii tale binecuvîntată şi scrisul mînei tale — cetit de tot neamul romînesc... Oare o să fie ascultată ruga noastră naivă? — Mai ştii? — De ce nu s’ar întîmpla minimi şi în veacul nostru ? Minunăţii avem din greu! Pentru ca cetitorii acestor şire să-şi formeze o idee asupra bogatului cuprins al volumului de mai sus, reproducem începutul din «Prefaţa» ce-1 precede, nădăjduind că se vor găsi curioşi, cari vor dori s’o cunoască întreagă — prefaţa măcar, dacă nu volumul: «Fiind invilat să dau o Istorie a Romînilor pentru cunoscuta culegere de «Istorii ale statelor europene» (Europăische Staatengeschichte), începută cu cîteva decenii în urmă sub conducerea lui Heeren şi Ukert şi continuată astă-zi sub privegherea profesorului K. Lamp-recht din Leipzig, am înţeles, cum nici nu se putea altlel, să dau, nu catastifurî de domni şi boeri, pomelnice de răsboaie şi anecdote din trecut, cusute bine sau rău între dînsele, ci icoana, cît să poate mai îmbelşugată şi apropiată de adevăr, a vieţii poporului romînesc din toate părţile şi dela un capăt al duratei lui pînă la celalt. «O grea sarcină, mult mai grea de cît aşternerea din uşor a unei nouă povestiri politice privitoare la statele în care ni s’a alcătuit neamul. Pentru aceasta, esistă o boga;ă culegere de documente străine, în care se pot urmări în cele mai mici amănunte negocieri, frămîntâri războinice, schimbări de persoane pe tron şi în jurul lui. Cînd stă să caute însă cineva obiceiuri şi datini, ştiri asupra traiului în sate, din care se alcătueşte cea mai temeinică parte a trecutului nostru şi de unde is-voreşte, prin muncă, puterea de bani şi braţe care mişcă toate strălucitoarele păpuşi dela suprafaţă, atunci el se găseşte de foarte multe ori nedumerit şi, cînd vrea să scrie cunoscînd lucrurile, îi rămîne să facă ceea ce am îndeplinit — deşi în foarte slabă măsură pentru studii de amănunte — în aceste două volume de documente interne». Şi într’adevăr cel ce va deschide volumul V din Studii şi documente şi va ceti — fără să să înspăimînte de multele note, cifre şi bucoavne cirilice — va găsi o adevărată comoară de istorie culturală, se va întilni «cu mulţi oameni buni şi slugi domneşti» grăind în limba lor neschimonosită cea ce a simţit în adevăr fiecare «dintre acei ce au scris sau pentru cari s’a isvodit scrisoarea». De pildă: -Cinstite părinte nostru, dumniata giupăne Logofcte, să fii «dumniata sănătos. Rogu-mă lui Dumnădzău şi duniitale, de va ii «cu voia duniitale. să mă trimet dumniata să fiu şi un fecior «duniitale, să-ţl slujesc dumitalc ca şi alte slugi a duniitale, că am «rămas sărac de părinţi şi săntu neînsurat, şi nu 111a poci sprijini; «de mă vei priimi dumneata, eu ţ’oi sluji duniitale cu svăntă derep-«tate şi foi dărui duniitale un loc de prisacă, cu casa gata şi «zămnic, carele iaste la Costeşti lângă Docolina. Ce va fi voia «duniitale; să fii dumneata sănătos ot Hristos; amin.