3/15 MAI.
   Cea mai frumoasa primăvară a trăit-o neamul nostru alunei... la patruzeci şi opt, in lima Morilor, pe cimpoi Blajului. O primăvară am avut noi I îo-mânil din Ardeal şi Ţara ungurească, cînd doina noastră n'a plîns, cind jalea a încremenii nedumirită in sufletul Românului, cînd năcazul s’a topit de căldura nădejdii...
   Pin’atuncî in lunga călătorire a veacurilor am învăţat să plingem nevoile neamului, de atunci învăţăm a uita rostul lacrimeî, învăţăm chipul încrucişării braţelor şi ne ducem înainte, ne-ştiind cărarea şi ne perdem. ..
   Pe cînd, cade-se nouă celor trăitori sub ocrotirea unor vremi maştere, să ne întoarcem faţa înapoi, să căutăm un razim nădejdilor pe calea prăbuşirii. Noi tineretul de astăzi cu întreg rostul aspiraţiilor noastre, cu sufletul şi mintea sălăşluită in noi. avem mare lipsă de premenire, de întărire.
   Sufletul nostru, al tineretului de astăzi, numai încălzindu-se la focul uriaş şisfinl al celor patru-zecî de mii de inimi româneşti ce au tremurat pe cirnpul Blajului sub povara unul sentiment comun,— numai ocrotind o scintee din căldura lor, să mal poate înălţa.
   Căci doamne, ce părete despărţitor e
între inima noastră şi inima lor— între temeiul gîndurilor noastre şi visele ce eî visau.
   Nu au fost eî copil alintaţi de duhul vremii numai — cum astăzi grăieşte neputinţa prin rostul epigonilor, — ci fost-au eî alte inimi, alte braţe, alt su-llet. Coriştii, că pe umerii lor razimă viitorul unul neam năcăjit, şi-an pus espansiunea sufletului tineresc in slujba unei idei, — au săvîrşit munca de regenerare a conştiinţei noastre naţionale, au clădii temeiul unor aspiraţii mal frumoase, au reînviat tradiţia virtuţilor noastre stingherite de veacuri.
   Tineretul a fost inima şi mintea la patruzeci şi opt. Eî scriau cărţi — cu-treerau plaiurile Ardealului cuvinlînd, că «a sunat ceasul», eî jurau «pentru drepturile neamului şi virtuţile cetăţeneşti» — eî erau tribuni şi centurioni.
   EI au adunat mulţimea Iobagilor de la plugul domnesc pe cimpul Libertăţii. de «alergau Românii tot gloate la Blaj, la adunarea Românilor din toată ţara, cu merindea in spate, cu pieptul aprins de dorul libertăţii naţionale,cu speranţa in D-zeu şi înlr’un viilor frumos al Românilor, înginînd toate ameninţările, decretele, amăgirile inimicilor»...*
   * Papiu llariun Ist. Rom. Tom. 11. pag. 201.
www.dacQromanica.ro
Nrul 10—11, 1903.
LUCEAFERUL
175
   Sullete de visători şi poeţi au fost eî — feţe rumenite de cinste şi sănătate, braţe târî şi cîrin viitoare, minţi purtate în pipăi re şi trezvie şi inimi mai presus de toate, inimi marî şi curate. . .
   Din cuvîntul lor să ne adăpăm noi cei de astăzi: tineret slăbănogit de nevoile ce ne lovesc, de patimile mititele ce ne bintuie, de şcoala nenorocită ce siliţi suntem a o face, de pilda nemiluită a acelora, ce ne croiesc cărările.
   Dacă punem la cumpănă deosebirea intre tinerelul de astăzi şi cel de acum 50 de ani, îndeosebi o notă generală ni se impune, ca însuşire caracteristică a două epoce: deosebirea intre fondul moral al celor de atunci şi al tinerime! de astăzi.
   Ajunşi la pragul unei ere nouă, vă-zind înaintea lor dogmele sublime poruncite de purificatul dub al vremii şi înfiorătoarea situaţie a neamului lor, opusă tocmai acestor dogme, tinerii de atunci au luat asupra lor înalta misiune de a li elementul de propagare a ideilor ce inferbintau luminatul apus. Mintea acestor băieţandriî să frăminta pe temeiul larg al principiilor de caracter universal, plămădea mijloacele de aplicaţie a acestor principii, judecind cu logica de fer a entusiasmuluî espansiv, secundat de intransigenţa şovinismului naţional cind era vorba de concesiuni. Evenimentele din 48 — au surprins poporul nostru ca pe toate neamurile împilate şi fără cuvint in orînduiala ţării intr’o stare culturală primitivă, astfel că unicul element cultural, ca clasă, era tineretul ajuns prin şcoli în urma avîntuluî liberal ce să manifestă din unele ho ţărirl aduse de sfatul ţării — mal mult la presiune esternă şi c’o vădită misiune speculativă, decît intru
întărirea naţional-culturală a obşte! noastre. Acest tineret era chemat să săvirşiască la noi superba operă de sdrobi re şi nouă clădire, muncă ce săvir-şitau la alte neamuri filosofii cărunţi, diplomaţii cheli şi generalii îmbătriniţî in studiul tacticei napoleoniane. Lor le-a revenit datoria de a înţelege şi întrupa aspiraţiile unul neam năcăjit, de-aî oblici năcazurile, de a-î cunoaşte rostul dorurilor ce poartă, ca răzimaţî apoi pe oftatul românului de la plug stăvilit in visul lui de mărire de amara învăţătură a multelor nevoi şi mînecind din cuvîntul conştiinţei naţionale regenerate, să concreliseze dorurile neamului, visele lui de noroc, pretensiunile lui politice, să desprindă din vălmăşag şi ticseze întreg programul luptei uriaşe ce va să vie, să observe legătura între dorinţele vagi şi espansive ale unul popor la pragul înfricoşat al trezire! din intunerec şi postulatele acceptate de spiritul timpului.
   Tineretul din 48 s’a angajat la această muncă, s’a pătruns de aceste idei, a luptai întru realisarea lor, dovadă adunarea de la Dlaj, or! şirele dese ale legiunilor de lăncerî.
   Tată fondul moral al tineretului de atunci şi Iată punctul lics pe care dator este a se răzima judecătorul a două epoce.
   De la 48 s’au schimbat în cit-va împrejurările şi reiaţivmile vitale ale neamului nostru — deşi fondul e acelaş. S’a schimbat şi rolul şi misiunea tinerime!, deşi fondul e acelaş. i\e-am întărit culturaliceşte, ne-am creat o clasă «inteligentă», căreia deşi in mare parte, mal mult pentru satisfacerea formelor convenţionale, decît pentru fondul intelectual şi moral ce represinlă îî revine acest frumos titlu •— totuş măcar
www.dacaromamca.ro
i*
176
LlCF-AFERti/
Niul 10—11. 190?.
de dragul principiului biblic de a cinsti bătrîneţele, menită este de a purta in-tîietatea cuvintulul in sfatul trebilor noastre şi grija cîrmuireî. — Tineretului i-s’a luat în mod natural datoria de a representa forţa judiciară şi esecutivă a neamului, — dar relaţiunile culturale nu s’au poleit întru atîta, clasa inteligentă, durere nu e încă pe un piedestal intelectual şi moral alit de sigur şi atît de înalt, ca cuvintul tinerime! cu cunoştinţe temeinice, cu suflet neprihănit încă şi mînile curate — să nu-şî poată avea rostul său şi greutatea cuvenită. Zilnic să agită chestiuni de forţă, la a căror resolvire, or! îndeosebi felul cum să resoalvă, — n’ar strica, cu adevărat n'ar strica să-şî ridice tinerimea noastră ochi! din cartea de studiu, să glăsuiască după cum o îndeamnă povestea inimi! curate şi slova cărţilor ce a avut prilejul să cetească. Multe rînduiel! ale noastre s’ar schimba atuncî şi de multe or! s’ar ridica vălul dubietăţi! ucizătoare de suflete — de preste multe variante ale minciuneî cuvioase, ale ultragiăriî sentimentului naţional etc . . . — cînd cuvîntul tinerime! ar ti implacabilul element de control in chestiunile noastre publice. Chestiunile la car! ar avea dreptul şi datoria tinerimea să-ş! spună cuvîntul sunt uşor de stabilit precum şi barierele manifestări! tineretului predispus de a să certa cu disciplina.
   Iată decî, că neschimbat fiind fondul relaţiilor noastre de la 48 încoace, re-mîne acelaş fondul misiune! tineretului de la patruzeci şi opt şi al tinerime! de astă-zî.
   Care să fie decî pricina, temeiul acelui părete despărţitor între tineretul de atunci şi fondul moral al celuî de astă-z! ?
   Tn călătorirea uneî jumătăţi de veac nu să schimbă întru atîta însuşirile ca-
racterului etnic, ca să poată justifica psihologiceşte această deosebire — sunt insă cauze esterne, anume: felul de judecare, şi nenorocită contemplaţie a principiilor pedagogice din partea celor însărcinaţi cu diriguirea creştere! tinerime!, (lucru, de a căruî analizare nu atît condeiul unu! tînăr s’ar sfii!, cit poate cumpănirea unor aşa zise «con-secuenţe» l-ar îndruma să n’o facă) — ş> pe lingă asta pildele de morală, de caracter ale bărbaţilor «chemaţi» — aceste suni cauzele imediate ale decadenţe! tinerime! de azi, dacă vrem să-î numim ast-fel nota generală a moravurilor şi îndeletnicirilor ce poartă.
   O premenire să impune, pentru-ca nivelul moral de astăzi, care numai la bine nu duce, — să se sfarme neputincios asemenea tărie! cu care te slu-geşte; numaî ast-fel vor putea privi urmaşi! la această vreme de astăzi — cu bucuria lecuire! unu! rău, ca la o epocă de slăbiciune transitorie, — is-vorită incidental din val — virtejul ameţitor al uneî vrem! de renaştere, — neajunsă încă de a deveni prin continuă propagare slăbiciune de rasă.
   Căcî in micimea noastră totuş, — poate ca un ecou al unor poveşti frumoase şi apuse de mult — doruri purtăm şi visuri de noroc ma! avem pentru viitorul neamului nostru.
   La tot cazul realizarea acestora, pe temeiul presentulu! a să săvirşi nu e cu putinţă; minţî a căror chibzuire să bată cărările înaltelor principi! de educaţie ale unu! popor, sullete premenite de funinginea spurcăciuni!: iată ce nu avem astă-zî.
   Iată ce ne trebue, dacă vrem să clădim puntea, ce va să lege trecutul frumos cu viitorul, ce visăm. Iată ţinta, de care trebue să se pătrundă sufletul
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10—11. 1903.
LUGEAFERUL
177
nostru, al tineretului unui neam trăitor deocamdată In vălmăşagul unor vremi de mare stricăciune, — dar În-
dreptăţit de slova drept-cuvintătuare a istorie!: a pretinde viitorime! incă o zi de răsplată a adevărului, un alt 3As Mai.
                                                                                       Octuvian (ioţja.
                        VISARE.
In parcuri solitare sub cerul primăvereî Domnia melancholia ca’n ţările durerel.
FOntlnl săpate ’n piatră armonizau în noapte Uinplînd singurătatea cu tristele lor şoapte. Arare-orî din ramuri se scutura o floare I Creştea pe bolta clară a stelelor paloare Cînd luna liniştită — regină pururi castă —
Din veci stăplnitoare pe adincimea vastă,
Măreţ se ridicase din golurile zăreî Să dea viaţă nopţel şi valurilor măreî.
Castelul dormia tainic în vise fermecate 1 Pe ziduri vechi de marmor, pe turnuri argintate Aluneca fantastic a razelor lucire, ■
Magii evocatoare din imnuri de Iubire Şoptite în surdină prin ramuri înflorite Chemau în suflet pace şi gînduri fericite 1 Dormia castelul tainic perdut în lună plină,
Doar palida Crăiasă scăldată în lumină Veghia, purtînd ecoul unei clntărî de jale In vaga duioşie a dorurilor sale.
Si’n cîntecul acela — o caldă aiurare —
Cînd sus pe bolta clară s’aprind făclii stelare, Poetul trist pusese în clipa rătăcirii întreaga sa simţire din farmecul Iubirii!
             «In suflet să-mi pătrundă Din ochii tăi albaştrii Melancholia dulce A razelor de aştrii;
             «Clntările de-acuma Vre-odată să nu piară,
             Iar visul să rămîie Un vis de primăvară,
             Aproape cînd în braţe Va fi ca să te strîng,
             Să şti că şi atuncea De-aceleaşî doruri pllng!...
             «O, palidă crăiasă In nimb etern de stele, Ascultă cum pe strune Pllng patimele mele!
             «Pe treptele de fildeş Coboară-te la mine,
             E — atita pace sfîntă In depărtări senine!
«O, palidă fecioară In nimb etern de stele, Ascultă cum pe coarde Plîng dorurile mele!
«Spre ele să ne poarte A noastră rătăcire,
Să nu avem în inimi Nimic decît Iubire,
«Pe sînul de zăpadă Aş vrea să prind o floare — Un vers ce cade’n lacrimi Din inima ce moare.
«Cuprinşi de-acelaş farmec De-aceiaşI nostalgie,
Să stingem gînduri triste In valuri de armonie!
«Aş vrea s’aprind făclie In Templul Adorării Si — acolo vieaţa toată Pe veci s’o dau uitării.
«Dar în uitarea vieţeî Apari-mi tu senină Precum apare noaptea A nopţilor regină,
«Trecînd uşor pe frunte 0 blîndă mînglere,
Să înţeleg Iubirea Din dulcea ta tăcere.
«Si pururea aproape De slnu-ţl alb şi cald Să smulg din umbra, morţel Eternul vis smarald!...
www.dacQFomanica.ro
178
LUC EAFERUI
Nrul 10—11. 1903.
Tfrziu, crăiasa pală veghind sul) noaptea clară, Simţea cum cresc in suflet dorinţele Iubirii,
Al), cit de dulce sună poema rătăcirii In liniştea profundă pe struna de ghitară!
Si lacrime argintate pe gene-1 Înfloriră Pimlnd un văl de ceaţă privilorî senine,
— Plăpindele petale cădeau din flori divine Dar toate’n mlngiiere de versuri se topiră........
• Pribeag poet, spre tine, mă poartă tristul dor «C'.o'n suflet mi-1 aduse al coardelor fior,
•  Căci m-a vrăjit ca'n basme cintarea ta, pe veci, «Ce tremură duioasă cind tainic noaptea treci 1 «In ochii tăi nostalgici ard mistice scintel,
«Si totuşi dacă moare norocul meu în el «îndurător, aproape o vino să privesc «In zarea lor senină adine... căci te îubescl «Sub dulcea mlngiiere a blindulul tău glas
«Să uit că prea departe se pierde al meu pas,
«Si veşnic fermecată de-al coardelor fior
«Să nu pot nicl-odată să-ţi spun cit te adori...
Pribeagul se întoarse cu dulcea lui solie Si două umbre pale în noapte se perdură,
Ningeau petale albe . . . dar coardele tăcură Cind stelele pe ceruri mureau de nostalgie!
Si’n zori cind in nuanţe de purpură şi roză Părea că aurora i-o tristă — apoteoză,
Cind valuri de lumină din zări diamantate Vibrînd cădeau pe mare de flori înrourate,
Poetul pururi singur in Templul Adorării Plîngea la căpătiiul cernit al aiurării,
Dar lacrimele stinse pe — altarele Iubirii
Purtară visul palid spre ţărmul nemuririi 1.......
                                                                                                                           .41. Gherght'l.
                                       LA PALOMA.
                                  — Din amintirile unul diplomat. —
   Arătarea alor doauă figurî, îmbrăcate în pitorescul costum dela ţară, şi cari să străcurau în tăcere pe lîngă păreţi! caselor din faţă, mă trezi din visările mele. Le urmări! cu ochi!. Amîndoauă Iasă acum din umbra ce le învălise. Lumina lune!pline le luminează faţa. încremeni! de spaimă şi buzele mele şoptiră, fără voie, cuvintele: «La Palomau.
   Recunoscu! pe Don Iose şi pe soţia luî.
   Qe unde venia el, proscrisul, care cu o ceată mică desperată, încă tot maî purta răsboiul, de capul luî? Nu ştia el, că de-1 vor prinde, va fi dat morţi!? II cunoşteau îndeajuns de bine, Şt iam că e curagios. ba îndrăsneţ. că are bogăţii, pe car! le-a plasat în Francia. la loc sigur, spre a le scuti de secuestrul republicanilor. Cu un cuvînt el era în toată privinţa un bărbat, pe care-1 credeam în stare a face o ultimă şi desperată încercare de a mîntui pe împăratul.
   Aceste gîndur! îmi trecură ca fulgerul de iute, prin minte. Dar înainte de ce ar fi putut face vre un semn. înainte de ce m’aş fi putut hotărî la ceva, ce! do! dispăruseră liră de urmă. ca şi cum i-ar fi inghiţit pămîntul. Or! cum mă uitam nu puteam să văd unde erau.
   Fruntea îmî ardea. N’a fost oare o nălucire a nopţii, o fantasiă a creerilor meî înferbîntaţî. care voia să mă amăgească? Era s’o cred aceasta. Căcî unde să fi dispărut ce! doî, aşa
dintr’o-dată ? Numaî o poartă era, colo în faţă. după care s’ar fi putut ascunde cineva: poarta temniţiî.
   De odată auzi! răsunînd încet, de tot încet, un sunet vibrător, ca şi cînd o mină ar trece încercînd coardele unu! instrument. Să auzi al doilea, al treilea; cîteva acorduri vibrază. Apoi două vocî minunate să uniră, şi în noaptea tăcută răsună acum fermecătoarea şi binecunoscuta cîntare: «La Paloma»:
        Si cînd primăvara din nou va’nflori O albă porumbiţă la mine va sosi,
        Si la fereastă ce dulce-mî va cinta:
        La tine mă cuget, la tine pururea!
        Eară cind singur voi fi, — părăsit De toţi, pe pămînt — cu suflet sdrobit,
        Atunci, porumbiţa din nou tu să vil Cîntîndu-ml: la tine, la tine gindiî!
   Ascultam fără să răsuflu. Tîmplele îm! svîc-neau să sară. Presimţisem, că aci era vorbă de un -servitor credincios, credincios pănă la moarte, care împlinea dorinţa împărătescului său stă-pîn: «Această cîntare aş! dori să o aud în oarele cele maî grele şi dureroase ale vieţi! mele».
   Da, acum o auzia, o auzia în cea maî grea şi dureroasă oară o vieţi! sale. Credinţa însăşi i-o cînta.
   De odată să auzi un sunet ascuţit, ca şi cum
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10—11, 1903.
LUCEAFERUL
179
s’ar rumpe o coardă. Un ţipet de femeie, înăbuşit. un blăstăm puternic, apoî totul fu îarăş liniştit.
   Lumea să învîrtea înaintea mea. o ceaţă-mî învălui ochit, Voiam să mă sprijinesc, dar nu puteam. Căzut grămadă la pămînt. încordările ultimelor sâptămînt, mă istoviră, şi acum. aceasta din urmă ne mat auzită, mă doborî cu totul * * *
   Cînd m’am trezit, totul trecuse deja de mult. Am aflat că împăratul Maximilian. a murit vite-j eşte şi fără frică.
   «Şi Don Iose?» întrebat. «Cum a putut el face, ca să-t cînte împăratului acea chitare?»
   «Despre aceasta nu s’a putut afla ceva nici cînd», fu răspunsul. «S’a păstrat cel mat mare secret în lucru, şi chiar aceasta lasă să să înţeleagă, că sentinelele au fost în parte mituite de Don Iose. Probabil că s’a fost pus la cale o eliberare a împăratului. Dar ceva positiv nu să poate şti.»
   «Şi Don Iose?» întrebat din noii. «Şi Donna Ines? Unde-s acum? Ce s’a ales de eî?»
   Ochit prietinului meu să perdură visători, în zarea depărtată.
   «Stranie ursită,» zise el. «Soartea tineret părechî fu aceaşî, ca a împăratului Maximilian, espiă cîteva zile mat tîrziu Don Iose, de gloanţele republicanilor. Nefericita lut soţie însă înnebuni din oara acea.
   Cu puţin înaintea plecării mele am cercetat morniîntul lut Don Iosâ. O mînă prietinească o impodobise foarte cu înţeles: în peatra de marmoră dela căpătîiul mormîntuluî erau săpate cu litere de aur notele dela începutul cîntăriî: «La Paloma».
   Am depus o cunună de lama. pe mormînt, şi apoî m’am despărţit pentru tot-de-auna de acest lăcaş al eternului repaus.
   Odiehneşte în pace, inimă credincioasă!
   (Trad.)                        Enea Pop Bota.
                                LA «POPA TOADER».
                                       — Schiţa. —
   Era pe la apusul soarelui.
   Cerul senin era străbătut de săgeţile obosite ale soarelui ce dispărea pe’ncetul de după deal.
   Cîmpul alerga pe lîngă not. tar spicele de grîu coapte, pline de viaţă îşî clătinau capetele duse de un vintuleţ alinător de patimi.
   Vitele cu ochit mart somnuroşî, rumegînd a lene, veneau tacticoase înspre sat Doară cîte un muget blăjin şi un joc de clopoţele, viţeii ce se sbeguiau, mat dădeau puţină viaţă tabloului.
   Mureşul curgea şopotind ca un flăcăiandru morocănos şi se sbătea în alvia-î strimtă şuerînd a jale.
   Colo departe se perdea un punctuleţ alb împrejmuit de fum străveziu. Era clopotniţa bisericii satului, spre care ne îndreptam.
   Eram cuprins de o toropeală moleşitoare. Petrecusem toată noaptea la o petrecere în Bistriţă. Imt jucau şi acum în urechi melodiile fo-
coase şi aşa, pe jumătate adormit, retrăiam clipele petrecute acolo.
   Şi apoi şi întreg tabloul, pe lîngă care treceam în goana cailor, îmî aducea fără de veste un simţămînt de pace, linişte neţărmurită, încît mă apăsa pe creert cu putere de plumb.
   Lîngă mine era «părintele Toader». Aşa-î zice la noi şi aşa l-am pomenit de cînd eram cît un pumn. Uscăţiv, cu ochit mart, plini de isteţime, poartă barbă ce aspiră la protopopie şi e gazdă în toată regula.
   M-am întîlnit aseară, la petrecere, cu el — «Heî, că de mult nu ne-am mat văzut! Dar ce vînt te bate pe aici? Bine că aî venit. Trebue să dat şi pe la not! ... Da trebue, că o cunoşti, de cînd era pe la vot..» şi aşa cu una, cu alta. m-a luat fără să ştiu, des de dimineaţă cu trăsura lut şi tată, mă duceam în satul «popit Toader».
   «Popa Toader» îngrijea de mine de minune.
www.dacQFomanica.ro
180
LUCEAFERUL
Nrul 10—11, 1903.
   — «Vezi, vîntuleţul ăsta-î rece... Ian puneţi ţolul ăsta mai bine peste picioare».
   Şi aşa m-am desmeticit din toropeala; care m-a apucat.
   Tiptil, mi se furişau amintirile acum din ascunzătoarea lor. Par’că zăcuseră ascunse sub boneta maichil bunicii şi acuma eşiau la iveală una, cîte una.
   Pe fata popii Toader o cunosc binişor . . . cînd era la şcoală la noi... o băeţică de vre-o 14—15 ani... sprintenă, rumenă la faţă. cu ochi învolburaţi, cu rîs ştrengăresc... şi aşa de vorbăreaţă şi aşa de sprintenă la gînd, ca o codobatură neastîmpărată...
   Dar de la o vreme s’a schimbat de-abinelea. N-o mal vedeam atît de sburdalnică. Se făcuse gînditoare, o prindeam cu gîndurile bătînd cîmpil şi-î auzeam cîte-un sfat lăsat fără de
voe.......fata «popii Toader»! . . . Cum se
schimbă toate! . . . Cîtă apă a curs pe Murăş de atunci! . . .
   Par’că o văd şi acum în faţa mea! Venea cu cărţile de la şcoală şi cînd trecea pe lîngă noi, ne arunca o privire plină de nu ştiu cum i-aşî zice, de păsăruică, care se uită plină de drăgă-lăşie, par’car vrea să zică: Hei! Nu mi-aţî văzut pe cel visat?
    Şi cu cît ne apropiam mal mult de satul, care acuma se deschilinea din umbră tot mal bine, cu cît ne apropiam tot mal bine-mî aduceam aminte de Florica «popii Toader».
    O trimisese popa la învăţătură, să ştie face un rintaş mal domnesc, să ştie să se învîrtă mal orăşeneşte prin casă cînd va fi învăţătoreasă sau preoteasă ’n sat, cu o vorbă, să se ştie prinde ’n toate mal bine decît măsa şi tată-său, cari trăiseră mal strîns şi mal cu năcazuri, ca pe la sate.                                   .
    Roţile începură să facă un sgomot ameţito r Dădură peste bolovanii încăpăţînaţi de pe uliţa satului şi ţipau ca din gura şarpelui: Se înop-tase cum se cade. Icî-colo păreţi! albi aî caselor, — sau cîte un dulău, care ne Ieşea înainte şi hămăia ca scos din minţi — alt-fel umbre, mătăhale mari, ce ne joacă jur împrejur.
    Murăşul l-am lăsat la stînga noastră şi-î auzim murmurul înăbuşit din cînd în cînd.
    — «îndată suntem acasă! Lung a fost drumul, frăţioare. dar lasă, că ne-om hodini podeşte. Să vezi, ce ochi face, de te-or vedea aî casiî. De cînd nu te-au văzut ? Erai un pri-
  chindel mic cînd al plecat de la tată-tău. la oraş. Acuma îţi dă mustaţa de-abinele şi areţî a domn.
   Intr’adevăr mă apuca o duioşie nespusă. Ian să văd, ce s’a ales cu fata «popii Toader!» îmi puneam mereu întrebarea. Şi îmi voiu mal aduce aminte de casa liniştită şi plină deloate bunătăţile a «popii Toader?»
   E drept, e mult de cînd nu am mal dat prin satul de pe ţărmul Murăşuluî, am pornit-o ca plutaşul, care porneşte’n mila sfîntuluî cînd se umflă apele şi am mînat de la cîrmă departe, peste mări şi ţări. Şi acuma mă reîntorc Iarăşi pe plaiurile astea, să văd ce mal fac aî mei.
   —   «Deschide poarta, mă!»
   Un băieţel în cămaşe se repede în casa popii Toader şi auzim scîrţăind încet şi ţîgnit poarta casiî. care ne apare în întunerecul nopţii ca un oblong lung de cretă.
   Sgomotul s’a auzit şi înlăuntrul casiî. Cu felinarul în mînă apare în pervazul uşii o femeie îmbrobodită şi strigă: «Cine-î!» şi cinele, un dulău cît ziua de erî, mîrăe în lanţuri, pînă ce nu-I strigă «popa Toader» «taci Burcuş!»
   —     «Aşa dară am fi la ale noastre. Ian dăte jos din trăsură, că ştiu că te-a sdruncinat destul! ... Şi vină. tu, Florică, hăî ... că Iată, ţi-am adus peţitori! ...» şi rîde popa Toader de gluma făcută.
   La lumina felinarului bolnăvicios, am sărutat mîna cocoanei preotese, o femeie cum e focu de harnică şi bună ca o prescură de Paşti. Şi ce bucurie pe ea, că am venit! . . .
   Urcăm treptele casei şi dăm în odaia luminată de o lumină de său. care pîlpăe lafie-care clipită. De alt-fel e curăţel în casă. Ştergare naţionale pe la păreţi, lăiţî frumos văpsite pe lîngă masă, scaune domneşti, icoane sfinte şi fotografii pc păreţi şi pe lîngă toate astea un miros sănătos de gutui, cari stau puse în rînd pe dulapul din fund.
   —     Ian şezi la noi! ... EI cum îţi place gospodăria noastră? Nu-î aşa, că n’o mal cunoşti, de cînd te-a dus vîntul prin ţări streine!»
   Şi preoteasa se uită la mine şi caută să-mî aducă aminte de cînd eram cît masa şi-î sbură-toriam merii cel mal frumoşi. Şi aşa, cum stă pe gîndurî o fur cu ochii şi-mî zic: »Iacă, aşa mi-o închipui eu pe sfînta Vineri!»
   De-odată uşa se deschide larg şi apare Florica.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10—11, 1903.
LUGEAFERUL
181
   Să o fi văzut altmintrelea, să nu fi ştiut, că asta-î Florica, care întră, nu aşî fi recunoscut-o odată cu capul.
   Să făcuse maî mare, două cozi groase de păr negru şi-le împletise împrejurul tîmplelor; se maî umpluse în şolduri dar împrejurul ochilor avea cercăne şi la faţă era trasă.
   «Florico! Ce bine-mî pare, că te văd!» şi dau să o prind de mînă. atunci şi-a ridicat ochii eî mari înspre mine şi i-a pironit în căutătura mea.
   Era ea, cea de atunci! O recunoşteam după privirea asta, care semăna ca doue '.picături de lapte cu cea de atunci!
   Şi aşa. cum şi-a aruncat ochii, de-odată, fără de veste mi-a apărut înainte o Figură de om. Şi mi se apropia tot maî muit şi-î recunoşteam rîsul şi căutătura plină de veselie.
   «Bine al făcut, că al dat şi pe la noi... Aici în satul ăsta, uitat de lume, atît de bine-ţî cade cînd daî de un prietin, care să-ţî amintească de zile bune !»
   Florica asta mă făcea curios.
   Ce s’a petrecut de atîta timp cu ea? Trebue să aflu ceva din gura cui-va, trebue să ştiu care e cauza eercănelor din jurul ochilor.
   Dar am pornit vorba într’altă parte. Am vorbit de cîte în stele şi ’n lună. De studiile mele din streinătate, de viaţa de acolo, de părinţii mei, cari dau la scrisori cînd nu le scriu într’o săptămînă şi aşa, cu una cu alta ne-ain aşezat la cină.
   Aşa de bine o prindea pe Florica şorţul, care-î cădea de la piept în jos fără să se oprească de-cît puţin la şolduri Şi cît de bine-î şedea, cînd venea cu castronul fumegător, castronului, cu faţa înroşită de jarul cuptorului, cu ochii ţintă la oglinda castronului, ca nu cum-va să se prăvălească toată puzderia asta de mîncare pe podele.
   Eram obosit din petrecerea din noaptea trecută şi aşa, am spart lîrgul mal curînd.
   Florica şi cocoana preoteasă mi-au aşternut patul într’o odăiţă drăguţă, înspre uliţă.
   Abea rn’am văzut singur şi au început să-mî roiască gîndurile în cap. Un ceasornic gălăgios mă scotea din sărite. L’am făcut să stea. după ce m’am uitat cu băgare de seamă jur în pre-jurul odăii.
   Pe masă un album, umplut pe jumătate cu fotografii, un paner plin de cărţi de visită în-
florilate, un album pentru scris: de suvenire.
   Pe o pagină:
   Te Iubesc, nu mă uita
                                                                                                   Prietina ta Natalia
                                                                                                     şi d’al de astea.
   Intr’un colţ biblioteca «popii Toader». Invă-lită în patrafir cartea de molitve, vre-o cîte-va cărţi de rugăciuni, vre-o cîte-va numere vechi din revista dieceseî şi apoi protocoalele naşterilor şi deceselor. Mal la oparte vre-o cîte-va cărţi de poesiî. Peste cărţile acestea îşi plimba privirea Şaguna, agăţat pe părete lîngă alte icoane bisericeşti.
   Minţisem. Nu-mi maî era sonm nici decît.
   Pe masă se află cîte-va portrete de demult şterse de razele soarelui. Şi aşa cum îmi plimb privirile încoace şi încolo dau cu ochii de o lă-diţă deschisă. Capacul era dat în sus şi de dinlăuntru mă priveau cu ochii curioşi o mulţime de nimicuri. De-odată dau de o fotografie. Duc mîna fără să vreau în lădiţă şi apropii fotografia de lumina, care pîlpăe mocnit pe masă.
   Era el, el, care-inî venise în minte cînd am văzut-o pe Florica astă-zî. Prietenul meu de la universitate, Emil!
   Şi am gîcit totul!
   Acum îmi aduc aminte... II văd pe amîndol bătînd stradele... pe Florica cu Emil ... şi ea să uită în ochii lui şi pare dusă de pe lume, de fericită ce-î.                  i
   —     «Ce ţi-e şi femeia! Cum poţi să-I încurci minţile de uşor ! Te uiţi puţin la ea şi e dusă. ..» se lăuda Emil, cînd conveneam împreună.
   Şi ea crede încă în dragostea lui! Ea îl aşteaptă pe el! îmi sună în urechi. Şi nu ştie cît de curînd a uitat-o, nu ştie, că şi-a bătut numai joc. în treacăt.
   Şi stau aşa, proptit de marginea palului şi mă pierd gîndindu-mă la eî.
   Cine-va bate la uşă.
   E «popa Toader», care a văzut lumină încă în odae la mine şi mă întreabă dacă nu mi-s’a întîniplat ceva. de nu dorm.
   —     «Vino. D-le părinte şi-mî spune de undc-1 cunoşti pe acesta ? L’am găsit fără să vreau aici. Mi-este cunoscut de la universitate ?»
   Părintele se tulbură.
   —     «Da de unde şi pînă unde vine ăsta aici? Bine că mi 1-aî arătat.
   Ia te uită, ce ţine Florica mea.pe aici! E un
www.dacQFomanica.ro
182
LUGEAFERUL
Nrul 10—11, 1903.
derbedeu de s’a ţinut după fată-mea prin oraş, de a trebuii să-o duc de acolo. Nu era de nasul eî. Era un ştrengar şi jumătate. Şi zicînd astea, apropie fotografia de flacăra luminii şi o afumă.
   —      «La asta te uitai! Nici că e vrednică. Gulcă-te, că mine mergem la biserică, e Duminecă şi o să vezî tot poporul adunat de sărbătoare.
   Abea iun putut să aţipesc. Imî părea că Flo-rica locueşte ’n odaia asta şi că patul eî necu-noscînd somnul, nici nu-1 lasă să se apropie de aşternut. Aşa o fată de popă, cu casa părintească, cu o moşioară cit de cit, cu puţină creştere la oraş, ar trebui să trăiască liniştit şi tihnit în colţul eî de ţară, unde a văzut părîn-dîndu-i-se neamurile.r
   Dimineaţa m’am trezit de vreme.
   Gînd am putut vorbi la o-parte cu Florica» i-am adus aminte de viaţa din oraş şi am amintit. şi de Emil.
   A tresărit. Şi-adus mîna la gură şi a întrebat şoptit: «De ce aî arătat fotografia luî Emil tatiî? Atît de furios a fost azî dimineaţă».
   Mă durea şi pe mine de ce am făcut.
   —      «Acum, fiind-că îmî pare rău de ce am făcut, mă erţî ?»
   —   «O, n’am de ce să te iert!»
   Şi ceteam în ochii eî un dor ascuns, un dor după el. Ea nu ştia, cît de uşor a trecut Emil peste dragostea eî, a înlăturat-o ca pe o zdranţă, care-ţî stă în cale, ea nu ştia, că el s’a aruncat în vîrtejul ameţitor al capitalei fără să-şî dea sama de ce face şi că i-a pîn-gărit amintirea slîntă, ea nu ştia nimic din toate astea, ea-1 aştepta. Iî promisese cerul şi pămîn-tul şi ea-1 aştepta. Credea în dragostea lui, credea în vorha luî.
   Nopţî întregî nedormite.. . sînul de cîte orî nu î-a svicnit de un dor fără seamăn ? Buzele s’au cojit de fierbinţala lăuntrică şi obrajii i-au scăzut de dor după el. Să povestească perina despre lacrămile udate, să povestească ochii eî gîndurile sbuciumate.
   Şi ea nu spune nimic — căcî n’are cuî. I-au venit peţitori peste peţitori — dar la toţî s’a uitat cu dispreţ. Mamă-sa a dat din umeri, tatăl eî a încruntat din sprîncene şi au spus amîndoî, — dînd din cap : «Aî să rămîî fată bătrînă !»
   Dar ea-1 aşteaptă, căcî i-a promis, că vine şi trebue să vină.
   De ar vedea-o el acuma i-ar rîde în faţă şi ar fugi mîncînd pămîntul. de i-ar spune despre nopţile nedormite, el ar rîde cu hohot, de i-ar aduce aminte de cuvintele de dragoste, el i-ar fluera în urechi un marş funebru rizînd cu ochiî.
   —     «Ce să spun cunoscuţilor, dacă îî voiu în-tîlni ?»
   —   «O, spune-le că-î salut din toată inima».
   —      «Dai- luî Emil?» şi se uită în ochiî mei neîncrezătoare. «Luî Emil!» şi i-se opreşte vorba, nu se îndură să-mî încredinţeze nimic, ci spune stăpînindu-şî un suspin:
   —   «Ce să-î spuî? Spune-Î — că . . .-1 salut».
   In salutul ăsta era ascuns tot focul uneî fecioare, care se usucă pe picioare, care visează de noapte cu lună şi viaţă ca ’n poveşti, care nu ştie de minciunile lumii. In salutul ăsta stetea ascuns tot focul, tot talismanul sfînt al uneî dragoştî curate ca razele luneî.
                                                          *
   Eram gata de ducă. Fusesem la- serviciul bisericesc. Acolo o vedeam pe ea răzimată de strană, cu ochiî proptiţî de bolta bisericii, cu rugăciunea pe buze, care voia să zică: «Adu mi-1, Doamne, în pace şi sănătate 1»
   «Popa Toader» şi cocoana preoteasa şi Florica mă petrec pană la poartă.               .
   Acolo e trăsura părintelui, care mă va duce maî departe, tot în jos pe valea Murăşuluî.
   Şi cînd sunt sus şi-mî arunc ochiî la Florica, ea stă răzimată de marginea uşii, cu ochiî duşî, par’ că ar vrea să zică: «Hei, de m’aşî putea duce şi eu cu tine». Departe, departe — la el. . .».
   Şi stă aşa uitată pînă ce mă pierde din vedere şi par’ că o văd întrînd obosită în casă, ajunge în odăiţa eî, deschide lădiţa, prin care am căutat eu fără de ştirea eî şi se duce, se duce cu gîndul la el, la visul eî.
   Şi trăsura trece pe lîngă hora satuluî şi văd cum să avîntă în joc flăcăi şi fete şi chiuie plini de veselie şi bat pămîntul tropotind şi se îmbată de ochi dulcî şi de strîngerî pătimaşe.
   Colo, departe am perdut satul Florichiî, şi mă uit cum stă turla bisericii cucuţată ca o cloşcă pe lîngă puii eî, iară Murăşul, curge sprinten şi şopoteşte plin de veselie sărutat de razele soarelui, care stetea rîzător pe bolta ceriului.
    1903.                   Horia Petra Petrescu.
www.dacQFomanica.ro

184
LUGEAFERUL
Nrul 10—11, 1903.
                           Învinsă.
                              — Novelă. —            (Urmare.)
   Şi de atunci au trecut zile după zile.
   Acum divorţul Julieteî şi al principelui devenise un lucru public; apărea în «Ştirile zilei» a fie-căruî jurnal; era comentat în fie-care salon. Avu un mare resunet în societatea înaltă. «Cine ar fi crezut-o aceasta!?» O păreche maî potrivită nici că puteai afla».
   «Şi aşa de-odată cum s’a întîmplat! —»
   Şi se mirau oamenii, căci în fine au trăit ca doi amorezaţi, aşa de frumos, de pacînic în castelul lor». — Cum să poate, cum să poate?» — întrebau unii. Iar cîte-unul zicea cu faţa foarte gravă
   «— Da. da, nu e aur tot ce sclipeşte! —»Şi eî principele şi principesa ce deveniau? — El trăia în castelul său ca maî ’nainte: singur, trist, desperat. Ea?
   Ca s’o aflăm pe Julieta trebue s’o căutăm în ţară străină. Acolo unde cerul departe . .. departe e în veci senin, unde marea e vînătă şi luceşte voios la razele ferbinte ale soarelui de la mează-zi. unde portocalii înfloresc umplînd aerul cu un miros îmbătător de dulce. Acolo într’o grădină încîntătoare, plină cu flori stă o vilă frumoasă, a cărei columne elegante de marmură apar sclipind printre arbori.
                                                                     . In vila aceasta trăeşte acum Julieta cu fiica eî.
   Cînd după scandalul divorţului ajunsă aci cam abătută, cam obosită de lume şi de toate — i-să păru, că a aflat paradisul. Ce viaţă în acest loc de fericire. Totul e numai armonie. Noaptea adormi la dulcele murmur al valurilor, dimineaţa te deştepţi în cîntecul paserilor: eternă primăvară, eternă tinereţe ! Aici natura bogată te primeşte cu bucurie în sînul eî, îţi dă tot ce e maî frumos, maî plăcut, maî adorabil.
   Julieta trăi ca ’n vis primele septămînî, o viaţă nouă să ’ncepea pentru dînsa, un orizont de fericire să deschidea înaintea ochilor eî.
   Ioana şi Iar numai Ioana! Ziulica întreagă o petrecea cu fetiţa.*
   «— Acum din voinţa mea numai pe mine mă mal are; eu trebue să îî ţiu loc de tată, de patrie, de acasă, de tot».
                                                                     Mamă maî Iubitoare, maî pasionată, nu puteai afla. In ochii copilei îşi afla fericirea; îî
cetia de pe faţă orî-ce dorinţă, rîdea, plîngea cu dînsa: o iubire nebună, ferbinte o făcea sclava Ioanei. Vecinii se’ndatinaseră a le numi: «Inseparabilele». Şi surîdeau cînd le vedeau tre-cînd mînă în mînă ca două amice. Julieta era fericită; fetiţa era a eî şi numai a eî. Ioana însă nu să ’ndatina aşa de uşor cu viaţa-î nouă sufletul sensibil, îî remase mult maî frumoasă, maî atrăgătoare viaţa din trecut.
   Despărţită aşa, pe neaşteptate — de tatăl eî — primise o lovitură grea, de care nu să putea vindeca aşa de Iute. Transportată departe între străini, deşi locul unde trăia era atît de încîntător, ea să simţia •perdută în faţă cu tablourile nouă, cari nu-î înlocuiau de fel mă-iestosul castel părintesc und să juca — de tot mică cu tatăl eî.
   Intr’un colţişor al grădineî sădise două straturi de viorele şi aici de multe ori şedea oare întregi plivind, curăţind floricelele de buruiene; totul numai, căci în parcul de acasă erau multe flori de aceste. La mirosul lor îşi aducea aminte de aleele umbroase, de lacul pacînic pe care să legănau măiestos între nuferii ţermuluî lebedele cele frumoase. Atunci cîte-odală o prindea un mare dor de acasă, lacrimile îl curgeau pe obrajii eî palizi. Lacrimile acestea le ascundea însă de mamă-sa ; un instinct îl spunea, că ar fi supărat-o cu ele. Işî ascundea dorul în fundul inimeî, în cît Julieta nu ştia nimic despre tristeţa ascunsă a fiicei eî.
   Intr’o zi Ioana aflînd pe mamă-sa scriind, — îl veni un cuget luminos.
   «— Mamă, şti că sunt mare, am trecut de opt ani şi nu ştiu să scriu. Aşi voi să’nvăţ şi eu».
   Julieta o sărută şi îndată să’nvoi a-î împlini pofta sau capriţiul cum credea dînsa. Dar nu era capriţiu. Ioana ştia de ce o face aceasta. In mintea eî combinase un plan. — «Fiind-că tata nu maî vine, fiind-că nu pot vorbi cu dînsul, am să fac ca mama, ca cel mari. cari scriu epistole. II voiu scrie, să vină aici, să-l văd, căci îl doresc».
   Şi să puse la lucru. învăţă Iute ; mintea-î ageră cuprindea toate cu uşurinţă. Să trudea
www.dacaromamca.ro
Nrul 10—11, 1903.
LUGEAFERUL
185
din resputerî şezînd la umbra unui cypres, aplecată pe un caiet, acoperia paginile cu litere caligrafice. Mamă-sa să s pari a de energia micuţei.
    «— E prea mult îngeraşule, haî să mergem la preumblare, să nu mal gîndeştl la aceste semne caraghioase».
    Ioana ascultă cu regret. Pe cît progresa, cu atit să măria dorinţa de a scrie epistola de mult proiectată. Toate ideile acestui cap de nouă anî culminau în acest rezultat. «— Ge va spune tata, cum să va bucura, că nu l-am uitat! —» Sara să ruga la Dumnezeu să îi dee ajutorul său puternic ca să poată împlini acest lucru mare. Şi pe cînd Julieta îî esplica micuţei tainele alfabetului, ce ar fi spus dacă ar fi ştiut pe unde rătăcesc cugetele fetiţei? Că vede în vis faţa tatălui fericit şi mîndru, privind o hîr-tie, — scrisoarea eî. Ioana îşi puse toată speranţa de a revedea pe tatăl el în magica influenţă a acestei epistole.
    Cînd veni ziua mare. în care cunoscu toate lilerile. se decise a scrie. Luă de pe masa de scris a mamei o coală de hîrtie şi începu aşa «— Iubite tată!                                     •
    Eu mica ta Ioana îţi scriu ca să-ţî spun să vil acuş! Aici e frumos, dar mie nu-mî place ca acasă. E prea cald şi în umbră abia poţi şedea. De ce n’aî venit cu noi tată dragă; eu vreau să te văd. Dacă vil te rog, să spui mamei să plecăm Iar acasă. Nu ştiu cum să-ţi spun, căci îmi este greu să-ţi scriu, dar tată, tu şti, că mie numai la noi mi-a plăcut.
    Te sărută mica ta                        Ioana».
    Gu adresa avu mari perplesităţî. In fine să decise pentru următoarea :
    Lui papa — de la Ioana, la noi acasă. . .
    Ea adormi cu epistola sub pernă, pacînică, fericită. Ziua următoare cum să sculă o uită pe masă. Era o zi prea frumoasă şi alergă în grădină ca să-şî vază de flori. Julieta trecînd prin odaia Ioanei, să miră văzînd epistola pe măsuţa micuţei. încremeni cetindu-o. Aşa dar Ioana nu uitase; cuvintele naive exprimau atîta Iubire pentru tata, care era departe, atîta dor, incit mamă-sa să speriă. Avu un moment de desperare, văzu, că toate încercările el remîn ză-darnice, — micuţa nutria o Iubire prea mare pentru tatăl eî; nu putea să o învingă. Turburată, cu ochii visători mama rămase mult timp perdută în gîndurî. Ce nepăsătoare fusese ; cum de nu a observat ea, că micuţa îl ascunde ceva.
De aceea încercările acelea eroice de a învăţa a scrie cît mal Iute. Gît trebuia să să fie gîndit ca să ajungă la rezultatul acesta. Sărmana Ioană! Dar mama în loc să să îndure de dînsa, — aruncă epistola în foc.
   «— Va uita, e mică, era numai o nebunie!» — îşi zicea mama.
   Ioana, după ce să reîntoarse în odăiţa eî, ne-aflînd epistola, crezu că a plecat şi să puse s’aştepte răspunsul. Aşteptă lung timp cu răbdare. De la un timp începu a-şî perde pacienţa. De ce nu răspunde tata ? E supărat, a uitat-o ? Şi la idea aceasta lacrimile îî umpleau ochii cel mari şi trişti.
   «— Poate că nu va scrie dar va veni —» gîndia ea cîte-odată
   Şi acum un fel de nervositate o cuprinse. Julieta o văzu pe balcon, privind cu nerăbdare în depărtare. Mama urmărea cu durere fie-care mişcare a fetiţei.
   «— Ce aşteaptă? —» să întreba.
   Ioana deveni palidă. Faţa el îşi perdea espre-siunea voioasă de mal ’nainte ; ochii eî deve-niau tot mal mari şi privirea lor te pătrundea pînă în suflet. Julieta le vedea toate acestea, era nenorocită, încercă s’o distreze, să-î alunge ideile-î triste.
   II cumpără o căruţă trasă de un pony alb, care avea clopoţele la urechi şi de multe ori plecau la olaltă departe, departe de alungul mării. Aceste zile erau cele mal fericite. Ioana era mal veselă, suridea şi Julieta să bucură, vă-zîndu-î întremarea. O strîngea în braţe, o săruta şi ar fi dat tot ca s’o vadă în veci fericită. In vila vecină erau două fetiţe de vîrsta Ioanei. Julieta făcu cunoştinţă cu părinţii lor şi acum nu mal trecea nicî-o zi fără să vină Maria şi Elvira să să joace cu Ioana. Dar fetiţa era ca şi o străină între aceste copile sburdalnice şi voioase ; pe cînd ele alergau şi rîdeau, ea remî-nea într’un colţişor privindu-le cu nepăsare.
   Acum începea a crede, că tata n’o mal veni nici cînd. Şi un fel de oboseală o cuprindea. Din toată inima eî de fiică Iubitoare sperase în bunătatea tatălui eî — şi eată acum el nu-I răspundea, o părăsea, — nu voia să vină. Din zi în zi devenia mal posomorită, nu mal eşia la preumblare. Să obosea Iute şi’ntr-o zi o aflară fără viaţă între viorelele el. Ce groaznice fură pentru Julieta zilele acelea, cînd fetiţa zăcea în pat, svîrcolindu-să în ferbinţell — aceea numai
www.dacQFomanica.ro
186
LUGEAFERIJL
Nrul 10—11, 1903.
Dumnezău o ştie. Gînd medicul făcea o faţă îngrijită şi zicea, că starea micuţei e cauzată maî mult de o lovitură morală — atunci mama îşi ascundea capul între mînî şi plîngea.
   <•— Doamne scapă-o de moarte, nu mi-o răpi!» —
   Ioana fu scăpată.
   Dupâinaî multe săptămînî, cînd fu adusă afară pe balcon slabă, încît nu-şî putea mişca mina.— atunci să ti văzut bucuria mamei Tremura de fericire. Gînd medicul declară cu gravitate, că numai aerul ţării, unde să născuse ar putea in-sănătoşa-o pe micuţa, — ea consimţi cu recunoştinţă. In femeia aceasta supusă, blîndă, — n’o maî recunoşteai pe Juliela de maî ’nainte. Gînd işî reculese puţin puterile, mica morboasă însaşî începu a vorbi cu nespusă bucurie de a să reîntoarce în ţara eî.
   Şi cînd trenul, care o ducea departe să puse în mişcare, bătu din mînî şi un surîs apăru pe faţa eî palidă.
                                                        *
   Gît-va timp după aceea le vedem întruna dintre cele maî frumoase vile din capitală. Juliela vrea să remînă aproape de medicii celebrii, earî. cu ajutorul lui D-zeu. vor vindeca de tot copila.
   La început să şi păru; că aerul rece al ţării noastre îî face mult maî bine Ioanei. Să păru că reînvie la o viaţă maî noauă. Julieta începu să să maî mîngăe, să lie maî veselă. Dar nu peste mult toate să schimbară. Ioana nu maî putea să-şî recîştige puterile de maî ’nainte. Ga şi-o floare care să veştezeşte încetul cu încetul îşi perdea puţinele puteri ce-î maî reinaseră. Medicii să mirau vâzîndu-o aşa.
   încercau toate, ca să învingă starea letargică în carea cădea cîte-odată. Julieta singură ştia ce îî trebue Ioanei. Nu maî durinia, în inima eî să’ntinse o ultimă luptă. Numai un lucru re-mînea de făcut cu orî-ce preţ: — trebuia să-l aducă pe fostul eî bărbat la patul micuţei. Numai putea zăbovi ; o ştia bine, căci Ioana era slabă de tot. «Trebue scăpată cu ori-ce preţ!»
   Şi ’ntr’o zi des de dimineaţă învingîndu-şî cumplita îrrgîmfare femeia învinsă plecă să-l roage pe principe — pe care îl făcu să sufere atîta — să-l roage să-î asculte rugămintea şi să-î scape de peire îngerul eî.
   Principele de cît-va timp era în capitală. Auzise despre morbul fetiţei şi o presimţire îl făcu
să plece din castelul lui, o presimţire, că poate va fi de ajutor acelei copile şi femei pe cari le Iubea încă ca maî ’nainte.
   Gînd Julieta fu introdusă să simţi fericit. Dar această senzaţie să stinse îndată, cînd să văzu în faţă cu dînsa. Ce devenise, frumoasa şi în-gîmfata femee de odinioară. O bătrînă. Ochiî eî erau tulburi, faţa slabă, palidă, în părul eî negru să mestecau fire de argint. Nu maî rămăsese nimic din tonul autoritativ de pe vremuri. Vocea-Î tremura, era năduşită în lacrimi. II rugă cu umilinţă :
   «— Vino, îartă-mă. că te aşteaptă; . . . dacă moare ce o să fie de mine ...»
   Şi el o luă de niînă ca şi pe un copil o conduse pîn’ la trăsură, să urcară şi plecară împreună.
   Cînd intră în odaia bolnavii, principele tresări. Ioana dormia, era aşa de palidă, de imobilă, par’-că era moartă. Ioana îşî deschise ochiî, cari ardeau de friguri. Principele s’apropie tiptil ; cînd îl zări, Ioana întinse braţele spre dîn-sul cu un mare strigăt, de bucurie. . .
   Şi el căzu în genunchi şi remase aşa săru-lînd şi clesmierdîndu-şî copila. . .
   Julieta să ascunse după perdelele patuluî, — lacrimile o înecau. In clipa aceasta pricepea cît păcătuise. îî să deschideau ochii şi cruda realitate îî apăru. Din egoism îî chinuise pe amîn-doî: pe tată şi pe fiică. îngerul acesta palid la pragul morţii, ea îl avea pe conştiinţă.
   «Dacă moare — nebunesc» — aşa să gîndia.
   Acum principele rărnînea zi şi noapte la patul copilei. Julieta ca şi o lunatică mergea din-tr’o odaie într’alta. Principele vedea cu milă cum devine tot maî desperată. Mustrarea conştiinţei nu o lăsa în pace nicî-un minut.
   Era bună, supusă cu principele, cum nu fusese nicî cînd. Dai' acum părerea de rău venia prea tîrziu ; ea nu mal putea reda viaţa micuţei. Mereu, mereu să stingea Ioana. Fie-care zi de-venia maî slabă, nu numaî vorbia. Ochiî eî pri-viau încă cu blîndeţe şi compătimire spre părinţii eî. Intr’o zi să deşteptă maî voioasă ; putu spune cîte-va cuvinte ; manifestă un fel de bucurie cînd mamă-sa îî aduse nişte viorele. Julieta şi principele începură îar a spera. Dar’ cătră seară pe la asfinţite un fior o cuprinse pe
mica bolnavă, întinse mfna. . . «— Tată.........
mamă ...» murmură şi împreunînd mînile lor rămase un minut fără mişcare apoi pleoapele el
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10—11, 1903.
LUGEAFERUL
187
fine, transparente să ridicară şi ochii el, în cari puteai ceti ca şi un fel de estaz, acei ochi, a căror privire străbătea poate deja pînă’n cîm-piile fericite a paradisului, să’nchiseră spre vecie......
   ........îngerul morţii îşi întinse aripele deasupra patului, unde acest mic suflet inocent încetase de a suferi............................
   După moartea Ioanei Julieta era ca nebună. Voia să moară şi ea, îşî lovea capul de păreţi. Medicii cît-va timp să temură că-şî va perde minţile, dar D-zeu nu voiă s’o lese să să prăpădească, pe semne.
   Eşi din năcazul acesta ca şi o bătrînă, zdrobită la trup şi la suflet. In inima eî însă să deşteptase credinţa în Tatăl nostru ceresc. încercă a să resemna — şi cu ajutorul lui Dumnezeu reuşi în parte a suporta viaţa eî din care perise toată fericirea cu îngeraşul eî.
   Odată văzu pe stradă un mic copil bolnav în etatea Ioaneî. Vindea gazete şi vocea luî slabă tremurînd de frigurî să perdea în sgomotul trăsurilor. Cuprinsă de milă Julieta din ziua aceea
să decise a-şî consacra toată puterea şi averea celor sîrmanî mititeî. cari sufereau cum suferise Ioana. Şi acum o vedem pe Julieta în spitalul ce l’a fondat pentru copil bolnavi, alergînd fără odihnă de la un pat la altul. Copiii o Iubesc ca pe o sfîntă. «Mama noastră!» — aşa o chiamă. Atunci Julieta îşî ascunde capul între mînî şi lacrimile-î curg de-alungul degetelor slabe şi palide, căci să gîndeşte la un timp, cînd un glas perdut pe veci o chemă aşa.
   Principele cîte-odată vine să o vază. Ea îl primeşte cu multă blîndeţe; îl conduce de la un bolnav la altul şi el le împarte jucării, flori şi icoane.
   Altă-dată să întîlnesc lîngă o mică cruce, care dispare între flori. E monnîntul Ioaneî. Şi atunci tăcuţi stau unul lîngă altul plîngînd mereu .. ., atunci Julieta să gîndeşte cît de fericită ar fi putut să fie fără cumplitu-I egoism. Şi în-torcîndu-să la bolnavii eî e şi mal bună, şi mal împăcată, ca şi cînd ar voi prin aceasta, prin viaţa aceasta de abnegaţiune să ceară Iertare de la îubiţiî-i pentru păcatele de mal ’nainte.
                                                                                                                    y.
                                         DUO.
                               E-o năframă fermecată
                                           Inimioara mea :
                               Ea-mi prezice cele bune, —
                               De mă-nşeală dragu-mi spune
                                           Că să ’nclină dragostea. Intr’un colţ stă singerată Şi’n trei picuri mă răpune
                                           Inimioara mea. Simca.
    Nu erau picuri de sînge Pe năframa-ţi de la briu: Ci din sufletu-mî ce plinge Şi la glasul tău să stinge, Au curs lacrimile riu.
Şi ţi-e teamă, mult ţi-e teamă Fetiţo cu ochi de foc, —
... Şi tu nu simţi cum te cheamă
Dorul meu fără seamă
Fără sprijin şi noroc...          isis.
www.dacQFomanica.ro
188
LUCEAEERUL
Nrul 10—11, 1908.
           ClNTECE.
                                          iii.
Bea §i dumneata părinte, Dumnezău să-fi fie dara — Să mai pofi ceti psaltirea Şi să pofi goli păharu.
— Că noi bem de patru zile Cu circimaru umfle-l zmeii, Bem părinte, ca la nunta De la Cana Galileiî.
Ce-ar mai fi de lumea asta, — Zice — alaltăieri vecinu, -Ca la nunta de la Cana, De-am face din apă vinu ?
Nar fi bine, măi vecine!
N’ar fi cîrcimî atunci de loc Şi circimaru Niculaie Nu sar duce ’n iarmaroc . . .
                    N’ar mai fi nid Laie Chiom,
                    Bată-l crucea maicii sfinte,
                    Nici Aniţa — tircimârija Şi ne-am prăpădi părinte /. ..
                                                                                       Nic. Otavă.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10—11, 1903.
LUCEAFERUL
189
                             IRIMIE CALIMARIU.
                                    - Tip. -
                                                            I.
   Mult mî-ara sfarmat şi eu capul, să aflu de unde provine adicătilea deplorabila eră staţionară în literatura noastră de dincoace.
   Pe alte terene, spun optimiştii noştri, facem progrese uriaşe. Uriaşe să fie, nu-mî pasă, dar spuneţi-mî, d-lor optimişti, pentru-ce tocmai literatura să fie lăsată la urmă în această eră de multi-lateral şi uriaş progres ? !
   Aş putea să număr pe degetele de la mînă cu care scriu, anii, în cari s’au ivit la noi şese reviste literare.
   Şi cum au venit, aşa s’au dus ! . . .
   La urma urmei revistele literare sunt şi ele steluţe luminătoare în viaţa noastră etnică cui. turală şi nu ar trebui să' trecem aşa de reci şi de nepăsători pe lîngă mormintele lor, căci doar’ noi le-am săpat groapa.
                                      Şi totuşi . . . cum au venit, aşa s’au dus.j
   Focul de pe « Vatră» s’a stins; «Minerea» s’a dus pe urmele Foii Ilustrate în Olymp; Rindu-aica a zburat în alte lumi, poate în o Lume literară— care nu mai esistă.
   Aşadară nicî-o — Foaie literară.
   Căci Revista Ilustrată încă şi-a dat duhul, iar Familia nu e din epoca noastră de anemie literară, ci din o epocă anterioară, cînd erau mai puţine fraze goale pe lume şi mai multă dragoste şi însufleţire.
   Numai productele epocei noastre se nasc de odată cu fatalul germen al morţeî timpurie.
   Am cercat să-mi esplic de multe orî acest fenomen caracteristic, am întrebat în sus şi am întrebat în jos, dar în loc să mă lămuresc, am rămas şi mai zăpăcit.
   Poeţii, noveliştiî, schiţiştiî, impresioniştiî toţi mă încredinţau, că nu poţi face nimic — cu un public ca al nostru.
   «Publicul nostru nu e destul de cult şi chiar de ar avea cultură, e indiferent!»
   O acuză foarte gravă. Eu însă ca om cu chibzuială, în vederea principiului «et altera pars» m’am adresat şi marelui public românesc. p(Şi să fi auzit, mă rog, gălăgie. Unii spuneau de pe cal, că nu se plăteşte să-şi dea banii pe toate prostiile.
   Dacă e vorbă să-şî aducă cine-va foî literare aducă-şî străine.
   Dar romîneştî ?! . . . Cine te asigură, mă rog,, că Românii încă ar fi în stare să facă ceva ?J... «N’avem scriitori, domnule, suntem rămaşi!»
   Scriitorii acuză publicul, publicul acuză pe scriitori, şi dacă ar fi să dai dreptul cuî-va, te pomeneşti, ca amîndoî au niţică dreptate şi mult adevăr.
   E o constatare tristă aceasta, care remîne departe de a deslega problema noastră literară. Ceî doi duşmani se privesc ironic şi tac. Scriitorii nu maî scriu, cetitorii nu mai cetesc : evit f
   Şi în această linişte fatală mă cuprinde un simţemînt, nu ştiu de milă sau de disgust.........
   Literatura noastră mi-se presintă ca un templu vechiu, în care nu se mai roagă nimeni. Razele luneî străbat prin geamurile sparte şi îmbracă în lumină arginţie păinginişul de pe crucea altarului.
   In faţa zidireî părăsite să opreşte un poet visător şi înfiorat de atîta pustietate se întreabă:
                                        Unde mi-’s entuziaştii, visătorii, trubadurii ?
   Nu e însă cine să-i răspundă. Şi numai bol-titurile vechi murmură un ecou prelung şi vag.
   Tru-ba-du-riî! Tru-ba-du-riî! . . .
                         II.
   Să revenim însă la eroul nostru. îl cunoaşteţi, mă rog, pe domnul Irimie Călimariu ? Nu-u f Mă mir.
   Irimie Călimariu este acel individ. . . nu-î bine ! E o definiţie prea oficioasă.
   Irimie Călimariu este un tînăr de mari speranţe, care ar avea multe calităţi frumoase — dacă nu ar scrie. Dar ce să faci? Nullum inge-nium sine mixtura dementiae, cum zicea moşu Seneca, şi la urma urmei doară de aia îl cheamă Călimariu, se scrie. . .
   Ah! dacă ar fi să se bage în seamă cuvîntul meu, aşi Ierta toate versurile slabe, cari mî-au amărît zilele, toate plagiaturile care m’au iritat de atîtea ori, şi pe toţi scriitorii fără de talent i-aşî face Lord Byronî, Shakespeare-î şi Turge-newi — numai pe Irimie Călimariu nu l-aş ierta nici mort. Căci de numele acesta e legat un fa-
www.dacoromanica.ro
190
LUCEAFERUL
Nrul 10—11. 1903.
talism omorîtor şi s’o spun de la început — acesta e monstrul, care ne-a mîncat revistele.
   E o descoperire senzaţională aceasta, iubiţii meî cetitori şi drăgălaşe cetitoare, dar mă veţi înţelege dacă mă voiu esplica puţin.
   Ce e drept, mî-e cam milă de Irimie, dai- ce să-î fac; «dator mă simt! ...» ca şi Lazu faţă de Coşbuc.
   Să nu vă miraţî. Acest individ esistă de fapt, dacă vreţi în mai multe esemplare. El persecută toate revistele noastre ca o umbră fatală. E destul să publice numai cîle-va şire eşit.e din peana luî nefastă şi biata revistă trebue să-şi dea în curînd blîndul seu suflet în mînile redactorului dezolat.
   E de alt-cum băiat deştept şi cu aspiraţii prietenul nostru . . . dar — fără noroc. Ce să-î faci? Dacă ai minte n’ai noroc, dacă ai noroc n’ai minte, iar dacă n’aî nici minte nici noroc, atunci cel puţin ştii că n’aî nimic.
   Şi e rău să liî fără noroc, ales cînd nenorocul tău să leagă ca scaiul şi de alte oi. . .
   Cînd «Foaia ilustrată» a sistat apariţia î-am zis din glumă: «Vezi. mă, numai o poezie î-aî scris şi ai şi omorît-o!»
   El a dat nepăsător din umeri. De atunci fău-ria o novelă, cu care mai pe urmă ne-a «sinucis» «Minerea». . .
   Acum n’am maî rîs.
   Revistele dispăreau una după alta şi începeam a înţelege groaznicul adevăr.
   La «Foaia literară» nici nu apucase a trimite, dar avea de gînd s’o facă şi numai ce mă pomenesc, că biata revistă
                                         ... îşi pleacă capul, in pămint priveşte
                                                                                                     «Si nimic nu va !»
   Ochii luî Irimie Călimariu străluciau de un suris maliţios: — Am hotărît-o şi pe asta. Mal remîne «Familia».
   Dar dl Vulcan, inspirat de geniul mîntuitor al gazetăriei l-a tratat cu refus.
   începeam să-î port frica şi n’aveam cuvinte cum să-l fac să priceapă, că ar fi bine să nu mai scrie.
   Intr’o seară mă pomenesc, că întră năvalnic în chilie şi-mi aruncă pe masă o Dreptate. Avea un zîmbet superior, provocător chiar.
   —  Ce-Î asta?
   —   Ceteşte şi vezi. Aşa articol! să scrii! . . .
   Am deschis foaia şi într’adevăr Irimie Călimariu al nostru, publicase un fulminant prim-articol: Să nu ne lăsăm!
   Capul îmi vîjăia de năcaz şi mi-se făcu negru înaintea ochilor.
   Abia într’un tîrziu esclamaî, clătinînd din cap a resignaţie:
   O. Nemesis ! Nemesis ! . . .
   Şi cînd am cetit în urmă anunţul despre sistarea foii, nu mi-am putut opri un zîmbet de milă:                      .
   Ştiam, că trebuia să urineze.
                                                           *
   Am isprăvit.
   Marele public romînesc va înţelege acum dispariţia sistematică a revistelor noastre, şi domnii redactori se vor feri de Irimie Călimariu ca de dracul.
   Şi va veni odată «o dalbă primăvară» . . .
   Poeţii, noveliştiî. schiţiştiî, dramaturgii noştri — sunt doară atît de mulţi — vor umplea cu productele lor geniale toată lumea românească. Ear librarii ce de lucru vor avea, săracii de ei. cu espcdarea comandelor, făcute de marele public cetitor. . .
   Unde vor fi atunci bîrfîtoriî cari maî îerî-alaltăerl cutezau se spune în faţa lumeî. că publicul românesc e lipsit de cultură şi de gust literar? . . .
   Va veni o dalbă primăvară !
   Şi de-am avea scriitori precum n’avem. şi de ar fi publicul precum nu e, dalba primăvară s’ar începe cu ziua de mîne.
                                                                                                              Pribeag.
www.
ica.ro
Nrul 10—11. 1903.
LUGEAFERUL
191
                                         ASFINŢIT.
   In asfinţit pe lacul ca oglindă           înalte trestii sună somnoroase,
   Aleargă şoapte de ’nţelesuri pline;       Privind în apa ’ntunecată, caldă...
   Nori liniştiţi de aur, lumi senine        Zglobie, raţe, măcăind să scaldă
   Plutesc în fund, pe-albastre căi colindă. Şi pier sub unde limpezi, sperioase.
                     Şi-acum să clatin peste cer cur ele,
                     Divinii nuferi adormiţi de-o boare,
                     Şi iarăşi dorm plutind in vis spre stele.
                     Un filfiit, o şoaptă, dezmierdare. . .
                     S alintă în sălcii blinde turturele Pe-vn drum de-argint răsare luna ’n zare.
                        IN CODRU.
In codru sara umbre moi să lasă, Giganţii tei adorm visînd misteruri,
S aprind tăcute stelele in ceruri,
Şi şoapte dulci pornesc prin frunza deasă.
Din adîndmi, din goluri, în cristale Izvoare reci pornind din limpezi lacuri, Răsar cîntind o doină de pe veacuri, Tresar în unde licărind la vale.
                       Şi zbuciumate ’n noapte prind a plînge Ca un copil cuprins de visuri grele . . . Un freamăt lung, durerea lor le-o stinge...
                       Tirziu de tot şi luna printre stele Să urcă lin şi chipun unde ’şî frînge A! zîne ies din peşteri, uşurele.
                                                 Ermina Brătescu.
www.dacQFomanica.ro
                           DESPĂRŢIRE.
      < •
Să-fî cer un semn iubito . . .
                                                                                                                          Eminescu.
     De cîte ori eram împrejmuit de cameraziî meî veseli, uitam orî-ce supărare, mă încurcam bucuros la o pârtie pe «Gelldrthegy», la cîte-va halbe de bere, la un teatru.
     Imî erau dragi, ales cel mai tineri; în ne-astîmperul lor mă vedeam pe mine însu-mî înainte cu trel-patru ani, în planurile îndrăzneţe ale lor recunoşteam cu un zîmbet visurile mele de Phaethon.. .
     îmi plăcea să mă las amăgit, că împărtăşesc întru toate vederile lor, alungind orî-ce rezona-mente. Şi cînd aceste totuşî, une-orî, mă luau în stăpînire, cînd încercam să pun răgaz unor porniri, cari mi să păreau prea de tot hazar-' date, în faţa argumentărilor, ce mi să aduceau, spuneam cu jumătate de gură:
     —     Lăsaţi, o să judecaţi şi voi tot aşa, după treî-patru ani. . .
     A, cît de nedrepţi eraţi voi prieteni iubiţi, cînd în cuvintele aceste voî aflaţi numai superioritatea celui maî bătrîn. Cît de bucuros aş fi împărtăşit şi eu vederile voastre — cari erau şi ale mele în vreme — voî însă uitaţi lucrul cel maî de căpetenie: că numaî odată trăeşte omul la vîrsta de nouă-spre-zece anî. . .
     Voî nu ştiaţi încă, ce va să zică a remînea aproape singur la universitate, cu o generaţie de colegi necunoscută. Colegii meî, de pe vremea cînd eram seminarist să risipiseră în lume, abia maî vedeam icî-colo cîte un rigorosant, ceî-lalţî intraseră în vieaţă. Abia cîţî-va intir-ziaţi de soarte maî urcam încă treptele de marmoră ale universităţii.
     Seara de cunoştinţă, la care «baliciî» ştiu să spună lucrări aşa de frumoase, pe uniî din noî ne posomoria. Ne dam seama, cum, încă tot la studiu, n’aî de gînd să maî isprăveşti odată?
     Toastele curgeau aşa de însufleţite şi noî ne gîndiam atuncî:
     —   Şi eu eram odată. . .
                           *
Pe masa mea de scris aflu o scrisoare. Cunoşteam bine adresa de pe plic. O desfac. «Ziua de azî. la mulţi anî».. .
   Trăsar. Dacă nu era scrisoarea asta, cuî î-ar fi trecut prin minte să să gîndiască la aniversări?
   Cuî i-ar fi trecut prin minte, că astăzî împlinesc doauă-zecî şi cincî de anî?
   Capul îmî vueşte... o senzaţie cu totul necunoscută mă îa în stăpînire ... o durere năbuşită, şi în aceeaş vreme o bucurie vagă. . .
   Eul dublu mă luă îarăş în stăpînire. Era de-o parte un eu, tinăr şi entuziast, îar de ceea-laltă un eu serios şi rece.
   Cel dintîî mă luă de mînă, şi mă duse departe, departe de sgomotul oraşului, într’o luncă de flori.
   Un mormînt proaspet se deschidea înaintea noastră.
   ■—■ Aicî, îmî zise, are să să îngroape astăzî cea maî fericită parte a vieţiî tale: tinereţa ta!
   De departe s’auzia dangătul duios al clopotelor, florile să mlădiau parfumate în adierea
zefirului. Vedeam convoiul apropiindu-să........
caiî păşiau încet şi grav, sicriul era acoperit de florî şi de cununî. . .
   — Vezî, prietine, cum moare tinereţa ta . . . visurile tale, ilusiile, ce te-au amăgit în nopţî de neodihnă, idealismul, ce te-a ridicat deasupra noroiului vieţiî. . . .
   Eu nu înţelegeam şi nu simţiam nimic.
   Imî era ca şi cînd inima mi-ar fi fost de piatră.
   Vedeam cum să scoboară sicriul în groapă, auziam zgomotul surd al frînghiilor trase de sub sicriu. .. simţiam cum o parte din mine să rumpe, şi stăm buimăcit şi nănc, cu capul descoperit. cu privirea rătăcită. . .
   Ce bucuros aş fi plîns atuncî, ce bine mi-ar fi făcut plînsul!
   Dar inima mea era de peatră. . ,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10—11. 1903.
LUCEAFERUL
193
   l)e-odată mă pomenesc cum celalalt mă smîn-ceşte de ntîneeă. Celalalt; cel serios şi rece.
   —     Ce stal aci zăpăcit ? Nu cum-va vreî să te boceşti ca babele după ziua. care a trecut ? Roata vremii să întoarce înainte, trebue să ţii seamă de ea ; bocetele sunt pentru copii, vino eu; mine!
   /Intrăm Tarăş în oraş. între oameni.
   —     Prietine dragă. îmi zise el, de aci încolo ajvem să trăim împreună. Tinereţa la a trecut — \loT să te fac bărbat de acum.
   Nu te mal amăgi cu visuri nici cu himere.
   Nu regreta ceea-ce a trecut, căci tinereţa e jnurnal preludiul acelei simfonii eterne, care se ‘ numeşte vieaţă.
   Vieaţa nu se aseamînă, cu cea visată de tine. Voi pune plumb pe aripele tale de lear, să nu
te prea înalţi, voi zăvori drumul iluziilor deşerte, şi voi oţeli voinţa ta atît de slabă încă— Luptă şi mergi înainte, cumpănit şi neşovăitor, vieaţa e o luptă, preludiul s’a sfîrşit!...
   Simţiam cum flacăra neastîmperată din ochi mi se potoleşte, cum bătăile iniineî mi se mul-cornesc, sub impresia cuvintelor lui atît de reci şi alît de adevărate.
   . . . Uruiau tramvaiele în goană, trecătorii grăbiţi ine împresurau gălăgioşi, şi eu me pierdeam în sgomotul lor, cu mutră serioasă, cu fruntea posomorită de gîndurl. . .
                                                        *
   . . . Numai din cînd în cînd îmi mal trece prin minte, morrnîntul părăsit, în care dorm somnul de veci visurile mele de copil, iluziile mele, tinereţa mea...                 Simin.
                                      SATUL MEU.
Viaţa şi operele luî Simion Cirnaţ.
Simion Cîrnaţ e crijmarul cel mal de omenie de pe ţara Oltului. Dovadă, că chiar erî l-au bătut calul cel din urmă în dobă şi ast-fel din-tr’o avere destul de mare a rămas trupaş..
   De alt-cum suntem cunoscuţi vechi. Ne-am întîlnit mal întîî în prima clasă gimnazială, unde în ora a doaua, tiind toţi noi. veniţi din toate, părţile, făceam cunoştinţă atît de zgomotoasă, de vre-o patru inşi nu se puteau ridica de jos, unde i-am izbit cu toată puterea dragostei colegiale.
   Simion era bătrîn aproape cu musteţî. La început ne temeam să ne apropiem de el.
   După o septămină însă începurăm a ne linguşi. a-î băga inîna în buzunare, a-1 călca pe picior, a-î pune piedecă. pînă ce aşa pe încet ne-am hotărît întreagă clasa să-l batem. La un semn dat surirăm toţi asupra luî. cinci îl prin-serăm de un picior, cinci de cel-lalt şi zup ! îl puserăm jos.
   f'.e bucurie.
   Aşa săream pe el ca pe un sac de lină.
   De atunci de abia îl aşteptam. In toată ziua îî dam cîte două bătăi bune — din dragoste. A intervenit profesorul de clasă, dar în zadar.
   Unul începe, ceia-lalţî după el. apoi nu-1 ma vedeai pe bietul Simion de mînî, capete, picioare. căci fie-care voia să-şî bage cel puţin odată mîna în părul luî stufos.
   A avut noroc, că l’a dus tată-seu acasă, că zău nu ştiu ce se alegea din el.
   Acasă apoi i-a mers şi mal rău.
   In doi ani a trecut de trei ori carul peste el, I’a muşcat un cîne de pulpă, a căzut în ferdelă — era tot hîrb.
   — Să-l ducem ear’ la şcoală tu bătrîno, că alt-cum ăsta. cînd va ajunge de însurat, nu va mal avea un os întreg.
   L’au adus eară. învăţa bine al dracului, căci era de doauă ori aşa de bătrîn ca ceia-lalţî.
   De pe a treia l’au dus la cătănie trei ani. L’au pus să poarte hîrtiile. Rîdeau după el, ca după honvezi. II era ruşine să spună, că a fost cătană.
   Pînă aci a gîndit, că va fi poate mal bine, văzînd însă. că orî-ce face, face rău. a început a despera. Era moale de tot la inimă. Nu se speria să lucre regulele în rînd, dar îl venea aşa o durere, cînd vedea pe prietinii luî de demult, cum îşi fac carieră domnească, încît să
www.dacQFomanica.ro
194
LUCEAFERUL
Nrul 10—11, 1903.
puse pe pat şi ineepu ,a plinge cu hohot. Toc-maî atunci intră căpitanul şi-l puse în şease ceasuri fiare.
   ba o seplămînă ear era în arişie.
   A fost în slujbă cu mulţi alţii. Treceau multe jupînese pe lîngă eî.
   Unii in al pişeau — căpitanul aude şi-î pune pe toţi la umbră cu Simion cu tot.
   In primăvară ajunse gefraiter apoi căprar şi cine ajunge in ierarchia cătănească pînă la căprar, acela apoi e domn. Domn mal mare ca un căprar anevoie.
   Chiar şi meseriaşii romînî i-se închinau, cu toate că burghezii aceştia naţionali, bine se uită la om, pînă ce-1 primesc între eî.
   Lui Simion începu a-I părea rău, că de ce nu s’a făcut şi el un sodal român. Ce frumos ar fi, cînd se învîrte printre măieriţe. se poată spune şi ceva ocupaţiune, pe lingă cîlănie.
   Aşa e eaca un simplu căprar.
   Şi minune Ana Bălan, măieriţa cea frumoasă, cum îî ziceau. începu a face dragoste cu el.
   Ge-Î drept, mal avea un rival pedagog în se-minariul archidiecezan. dar acesta avea se fie la-7 oare acasă, ear Ana şi aşa eşia cam pe la
8A 7 din fabrica de lină. In cîte-va minute nu poţi face nu ştiu ce dragoste.
   Dragostea e ca vinul cel hun. din ce beai, din aceia aî bea mal mull Aşa era Simion. Din ce bea ceai de la Ana din aceia ar fi bont. mal mult.
   ba 7 ceasuri era strajă la poartă, întră ca Ana în casă se aşeza după masă şi pe ceai. \ Din cătănie s’a ales cu o bîtă de trestie, un chipiu şi o găoace de pomadă. Cu aceştia placase pe jos pînă într’al patrulea sat. unde inlrii de scriitor la notariul.                           \
   Aici i-a mers destul de bine. pin’ ce n’a veA nit odată notariul beat şi-l făcu se sară pe fe-\ reastră. Şi acum mal poartă urmele sticlei deţ cernală care îl nimeri în ceafa.
   S’a aşezat lîngă crijmariul. care avea ceva avere şi o fată destul de considerabilă.
   Apucă pe calea negustorească.
   Se făcu crijinar. Erî i-au bătăt calul cel din urmă în dobă
   Simion se uita la nevasta, apoi lidicîndu-şl ochii cîtră cal. îţi descoperi capul şi se întoarse liniştit în crijmă.
                                                                                                                    Tullius.
www.dacQFomanica.ro
Nnil 10        11. I!)0:î.
hl’BDAl'EHl’L
105
                                                 CRONICA.
   Rsposiţin piciorului romin Smigelskl. Aflam au jilăcere, că cu prilejul sfintelor sărbători a Rusaliilor, dl Smigelski, cunoscutul pictor bisericesc, va aranja in Blaj o esposiţie de tablouri originale.
   /Domnul Smigelski este cunoscut din cite-va iconostase, ce le-a pregătit in unele biserici, Iar în careurile profane este bine apreţiat, prin cite-va micî pjeisuge, ce au fost cumpărate de cătră galeria de tablouri Bruckenthal din Sibii. Specialitatea d-sale este iconografia bizantină, lucru care ne interesează foarte ne aproape, lăsind iconografia bisericilor noastre pretutindeni foarte mult de dorii. Din norocire ambele noastre confesiuni stau pe baza aceleaş iconografii bizantine, in cit veleităţile confesionale nu pot avea loc) fiind vorbă de sprijinirea unul talent pronunţat, deopotrivă trebuincios tuturora. Pictorul va espune tablourile sale şi in Sibii, Nâsăud etc. In numărul proxim o să revenim mal pe larg, cind vom da şi raport despre esposiţia din Blaj.
                                                BIBLIOGRAFIE.
   Ioan Lupa* *, Cile-va pagini din trecutul comunei Săli şt e, Tipografia Arcliidiecesană Sibii 1903.
   Studiul d-lui loan Lupaş, — membru intern al redacţiei noastre, — publicat in revista «Transilvania» şi tipărit în broşură separată, e un bun început in această direcţie. Schiţe istorice de acest fel am dori să avem cit se poate mal multe, pentiu-că numai ele ne pot da icoana adevărată şi măsura dreaptă a traiului nostru din trecut şi numai pe această cale putem eşi din intunerecul, care far de milă ne impăin-Jineşte vederea clară in toate manifestnţiunile din pre-sent şi planurile pentru viitor.
   Cele cite-va pagini foarte frumos, cu multă pricepere şi sirguinţă scrise de dl Lupaş, sunt oglinda credincioasă a diferitelor fase prin care s’a perindat vestita comună Sălişte. — In ele ni se povesteşte, intr'o frumoasă limbă românească, despre «începutul Să-lişlel», «Sâliştea după venirea Saşilor», lupta pentru infrinarea poftei de slăpinire şi asuprire a saşilor, despre starea lor religionară-bisericească, starea economică şi viaţa oficială.
   Dorim ca începutul acesta vrednic de laudă să-şi găsească cit mal mulţi continuatori, mai cu seamă in rîndurile tinerei generaţii.
   Maria Baiulescu, Vacan fi i, comedie originală intrun act (Nrul 10 din Biblioteca teatrală edată de Societatea pentru crearea unul fond de tealiu îcmin Librăria Ciur cu, Braşov 1903, 38 pag. in 4" mic Preţul 40 bani.
    Deniefrin Dogariii şi loan Dariu, Istoria naturală pentru şcoalele poporale Întocmită pe baza planurilor de învăţă mint in vigoare la noi.
    Se găseşte la Librăria Ciurcu Braşov. — Preţul 80 bani.
    Francisc lloffmann, Iubiţi şi pe duşmanii voştri!, povestire localisată de Silvestru Danilescu. Librăria Ciurcu Braşov 1903. Preţul 40 bani.
    I)r. Ştefan Pop, La Unirea Bisericii romineşti. Partea 1. lezvin 1903, 75 pag. 8" mare. Editura autorului. Preţul 1 coroană plus portul postai.
    Sumănătorul Nrul 10 (11 Mal 1903) N. lorga, Trădători şi patrioţi răi. M. Eminescu, Ruina (Fragment din Stefăniţă Vodă). 1. Ciocârlan, Clipe de la ţară: La ’nnălbit. Miliail Paleologu, Basm (poesie). Ion Scurtu, Informatorii străinaţii. Z. Bîrsan, Baladă. N. lorga, Din ale neamului nostru. Red. Informaţii. Răspunsuri.
    Romana, Dans de coloană in 5 figuri; descrisă şi esplicată dimpreună cu musica ei, după compunerea ei originală. Rraşov 1903. Broşura e foarte interesantă şi distractivă.
                                                    POSTA REDACŢIEI.
    D-lui Al. Gliercjliel Bucureşti. Frumoasa D-tale poesie o publicăm — mai trimile-ne.
    Silu. Cluj «Cintecul» D-tale improvizat pe o cartă poştală ocazional, cind:
                 «Pădurea era verde Şi tâmpul înflorii...»
nu atinge măsura.
    lncepăloarea. Cluj. Cine nu cîntâ in luna Mai ? Greuruşii, vrăbioriî, cucul ele. etc... de ce nu ţi-ai
• permite» şi D-ta să cinţî ? Si apoi e atît de frumos acum, tocmai aşa putea fi atunci:
             Era o sară lină,
             Si o lună plină cu lumină,
             Şedeam intr’o grădină Cu floricele plină lingi! tulpină...
  .. sură lină, lună plinii..toţi redactorii suspină...
Ce ai zice să vină odată toţi greuruşii cu ambiţia de a fi autori de operetă?...
    S. I*. Orşova. Poesiile D-tale afară de cea intitulată 3/15 Măi sunt debile, uşurele şi triste. In 3/ib Mai e prea multă declamare, prea seamănă a toast... de alt-fel te încurajăm!
    Sinea I Isis Munelieii. Accentele doioase, picurate ca din mandolină le publicăm şi Vă rugăm cu dragoste a ne mai trimite din cind in cind.
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFERUL
Nrtil 10-11. 1003.
I ÎJf,
   U-luî i\ I) \ iL-ua. I’e riml! Mulţămilă şi saluturi cordiale !
   D-şonrei Elvlm UrîUescu. Bucureşti. Drăguţele poesii să publică. Vă rugăm şi pe mai departe sprijinul.
   loau Paltini. Ritmul săltăreţ şi o ast-fel de construcţie a strofei pretinde o mai perfectă infnuire a linihel.
   1)1. Autoniiis l)rin<|oii teol. abs. Rciuş. «Ne
dăm critica cu profund onor asupra versureluluî» trimis nouă spre veseli rea noastră şi a lumii culte. Ne dăm critica deci: «Laude-să Dl nostru lsus Christos» şi «imediat publicăm» aci un petec din versurel:
         Spăşit de griji te’ntreb o Doamne
         Ce este firea umană de pe păminl ?
         «Prav şi ceuuşe auzi o a ine!
         Care să poartă suflat de vînt!»
   Dumnezeu cu noi şi năcazurile noastre şi ale «fi ret umane».
   G. C. Novela tDI Csok» nu e lipsită de invenţie, îndeosebi momentul e destul de bine prins, motivarea psichologică nu e destul de succeasă (te rugăm ceteşte «Sărmanul Fekete Joska» din schiţele de Sorcovă: «Clipe de repaos»), Întreagă novela D-tale are însă o greşală fundamentală: limba e de tot incorectă. Lăudăm de alt-fel îndeletnicirile D-tale şi le încurajăm,— cu vremea pe lîngă un studiu serios al limbef o poţi duce înainte.
   I. P. în Pol. C iripire frumoasă, cu cadenţe şi mai frumoase uneori şi dacă n’o publicăm, e pricina, că strofa a doua păcătuieşte prea mult împotriva ritmului şi e niţel cam banală. Poate altele.
   IV. Mateescu-Movila. Povestea D-voastră a fost culeasă pentru numărul present, a rămas din cauză aglomeraţiei. Vă rugăm ca poveştile ce ne trimiteţi — frumoşele şi cu miez de alt-fel — să nu le îmbrăcaţi
In cuvinte — opuse graiului poporan: moment — termin etc. Salutare 1
   Al. Gherghel Bucureşti. Frumoasa D-voastră poesie se va publica Sntr’unul din numeri! viitori.
        Şef-redaetor:                Red.-resp.
ALEXANDRU CIURA. OGTAV1AN GOGA.
                                                    Editura redacţiei.
   Invitare la abonament.
  Acum la sfintele sărbători cind se dă prilej creştinilor tuturora de cugete înalte şi simţiri întru binele obşte! -4-facem şi noi rugarea cinstitului public cetitor din frumoasa noastră ţară — de| aşi aduce aminte de datorinţele sale creştineşti, intre cari nu cea mai neînsemnată este: achitarea abonamentelor.
  Creştinul adevărat cinstitor al canoanelor şi postului şi tragerii de la gură, aducă-şl aminte, că atunci, cind toată firea se bucură şi micul şi marele, ar fi cu cale să bată un cias de veselire şi pentru necăjiţii scriitori cu tiparul. Rugămu-Vă deci, înţălegeţl o neamurilor!
         APARE: '                   ABONAMENTUL:         
In 1 şi 15 a flecarei luni, Pe 1 an 10 cor., pe jumătate 
      după stil nou.                de an 5 cor.         
   Preţul unui esemplar       Pentru străinătate 1 an    
         45 bani.                    15 franci.          
                 In România 60 bani.                     
                                                         
                                                         
                                AYIS! -
  Iliirfăm pe toţi On. cetitori, cari au avut amabilitatea să primească revista noastră, să bine-voiască a ne trimite abonamentul şi încă In timpul cel mai scurt posibil, fiind-că ni-c imposibil să mai suportăm cheltuelile.
                         Redacţia §i Administrata LUCEAFERULUl.
             Redacţia şi administraţia:                   -     ----— — -
         Slra «1 a 7, o 1 rl I a 11., III. 23.            Tipografia Franklin-Târsulat Budapesta,
                           www.dacQFomanica.ro