v1-. Apare în 1 şi 15 a flecarei luni. Preţul unui esemplar 45 bani. Pentru România___________60 bani. Anul IL; Buila Nrul 9 ClNTECE. ii. Măi cîrcimare, Niculaie, Ce mai zid de lumea asta, — Dumnezeu să-ţi ţie vinu Şi norocu şi nevasta! Cum mai umblă tîrgurile 1 — Ţi cam acru vinu, vere, Da ţi-e harnică nevasta, Arz o focu de muiere! Laie Chioru — bată-l Damna —, El nu vede toate cele; Din lăută două ştie: Una-’t dor şi una-’i jele. Cind de dor ne zice Laie, Trămură cupa pe masă; — Cind de jele cintâ Laie, Sboară cupa pe fereastră. Bea şi tu cu mine astăzi, Că eu beau să-mi stimpăr doru, Par-că ’î alta lumea, vere, Cind ne zice Laie Chioru. Şi-aş aprinde — afunda salu, Să-l văd pară, vilvătaie . .. — Ochii vineţi foc să-î arză.. . Măi cîrcimare, Niculaie! Nlc. Otavă. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1903. LUCEAFERUL 159 INTERZICEREA ISTORIEI ROMANILOR IN TOTE STATELE AUSTR1ACE de Vasile Pîrvan. încă de la sfîrşitul Iul 1S48, cînd mersul împrejurărilor îl făcuse pe Papiu să nu poată lua parte la lupta, pe care cu arme de împrumut şi cu muniţii răpite de la duşmani, fraţiî să! o începuseră atunci împotriva acelora ce cu barbară cruzime revărsară asupra «Cîinpi.eî» cetele neorînduite şi prădalnice ale sălbaticilor Săcuî, Papiu, neputînd să lupte, dar văzînd măreţia faptei, înălţimea idealului neamului său. se gîndi, că şi acea de a lăsa urmaşilor scrise isprăvile eroice ale contimporanilor săi, ar fi încă un chip de a-şî plăti datoria cătră patrie. Şi cu neţărmuita-î Iubire de neam şi cu caldul şi curatul său patriotism, după ce în 1848 şi 1849 strînsese documente, în 1850 s’apucă de scris Istoria Românilor din Dacia Superioară. Şi să nu ni se pară uşor lucru a scrie istoria întâmplărilor petrecute cu doî, trei am în urmă. cînd patimele nu-s încă potolite, cînd cei ce au luptat nu-s încă întorşi pe la casele lor. orî nu le-au ridicat încă din nou pe cenuşa celor arse, şi cînd trădătorii încă n’au plecat din corturile duşmanului, orî de s’au întors printre cel drepţi şi trădaţi încă n’au apucat a-şî lua pedeapsa. In aşa situaţie se afla Papiu cînd începu Istoria. Şi dacă Bariţ la patruzeci de ani după ce se întîmplaseră acele lupte, tot nu îndrăznea să facă personalităţi în Părţile sale alese din Istoria Transilvaniei, cum se va fi găsit oare Papiu atunci, cînd Episcopul Le-mânyi încă nu fusese înlocuit definitiv, Iar Şa-guna era mal puternic ca orî-cînd, căci la Blaj de doî ani nu era episcop,1 şi totuşi autorul Istoriei atît pe unul cît şi pe celalalt prelat nu stătuse la îndoială a-î judeca cu asprime pentru purtarea lor nepatriotică de la 1848 ? Căci, precum în acel an nu se temuse ca alăturea cu tatăl său să se împotrivească unulîntreg neam înfuriat de împotrivirea, ce întîmpina în aceşti doi buni Români, în aducerea la îndeplinire a planurilor sale, aşa nici acum nici clipi măcar cînd fu vorba, ca tratînd istoria revoluţiei să 1 In Novembre 1848 Lemânyi fusese depus de generalul Puchner. In 1850 cînd Papiu s’apuca de scris Istoria, Şuluf încă nu era ales. El iu tocmai în Sep-tembre din acel an. arate greşelele vinovaţilor pentru întîrzierea ori neisbînda idealului românesc. Şi cum le arăta greşelile, socoti vrednic şi leal de a le da şi numele. ca lumea toată să ştie cine sunt vinovaţii. Că au fost dăţî cînd neîndurătorul povestitor a lovit prea tare orî a lovit pe nedrept e incontestabil. Dar în mersul general al criticei sale el a fost drept şi chiar cea ce duşmanii făcuseră bine el arăta, lăudindu-î şi dîndu-î spre pildă. Şi Papiu a scris istoria pentru că, precum singur spune, s’a temut «nu cum-va şi aceste (evenimente de Ia 48) să rămînă cunoscute posterităţii române numai din condeiul celor de ginte».1 încolo, n’a ţinut samă nici de mulţă-mirea acelora ce nu s’ar ti văzut îndeajuns de lăudaţi, nici de ura celor criticaţi şi dojeniţi. Idealist, precum a fost în tot restul vieţii sale. tocmai la urmă a văzut, cîtă turburare putea arunca o carte sinceră în inimile josnice ale acelor ce nu ştiau nici pe departe ce însamnă adevărul şi dreptatea. - In 1851 scoase tomul I din Istorie. Acesta fu bine primit; în general, căci chiar şi aci prin vecinătatea epoceî contemporane începeau judecăţile care puteau atinge pe lîngă acel duşi şi pe cel ce mal erau în viaţă. Totuşi, cum am zis, în general acest tom fu bine primit chiar de «clerici». El se respîndi atît de mult, îneît fu nevoe de a doua ediţie. Şi cînd în anul următor, 1852, Papiu scoase tomul al II-lea. cu acest tom apăru şi ediţia nouă a celui dintăî. Dar acum lucrurile se schimbară. Cel de al doilea tom povestea întîmplările anului 1848. Cu cîtă bucurie şi entuziasm fu întîmpinat de naţionalişti, toţi foşti tovarăşi aî lui Papiu la admirările din 30 Aprilie şi 15 Mal, cu atîta ură şi dor de răsbunare fu urmărit, volumul ca şi autorul, de Românii ce trădaseră cauza naţională, ori de cel ce o susţinuseră rău la ceasul primejdiei. Şi printre aceşti din urmă erau toţi clericii cu brîie roşii, de la protopopi în sus şi în frunte cu cel doî episcop!, cari cu toţi avînd afacerîcu Ungurii (nobili) fură totdeauna dispuşi a primi 1 Istoria Românilor din Dacia superioară tom. fi. Către Leptorî p. VIII. ★ www.dacQFomanica.ro 160 LUGEÂFERUL Nrul 9. 1903. cu răceală manifestările patriotice ale neamului românesc întreg, care fără voia lor îl trăgea în binefăcătorul curent al luptei pentru limbă şi naţionalitate, de unde eî cătau în tot chipul să Iasă. Foarte puţini fură acel vrednici protopopi ori clerici mal înalţi, care să meargă alăturea cu bine credincioasa turmă pe care cel doi păstori de la Sibiiu şi de la Blaj ar fi trebuit s’o conducă. In special la Blaj Istoria lui Papiu fu rău primită. «Partida lemeniană toată înjură Istoria ta» — scria Vasile Pop din Budeî cumnatului său Papiu la Padova, cu data de 28 Decembre 1852.1 Iar la gimnaziul din Blaj profesorul de istorie Gavrilă Pop începu o critică sistematică, în care, dacă în multe priviri avea dreptate, critica însă era răutăcioasă şi presărată cu sfaturi ca aceste: «nu ar trebui ca fratele Papiu să le treacă cu vederea (acele fapte pe care Pop le găsea uitate), dacă s’a apucat să scrie istoria patriei, care se vede că nici Dumnialuî n’o ştie, ci î-ar trebui să întoarne mal mult paginele istoricilor patriei, apoi să se apuce».1 2 Duşmanii lui Papiu merseră atît de repede şi de cu isbîndă în urmărirea cărţii insultătoare 1 In corespondenţa Papiu Ms. 2242 de la Academia Ro« mână. Tot in aceasta scrisoare Pop povesteşte, că ca* nonicul Raţiu «cu entusiasm sălbatec la masa Episcopului, cu fiinţa de faţă a multor Blăjenî (striga)— cine te-a suferit să scrii batjocuri; cine le-a pus ? i că debe oprită (Istoria) fiind neadevărate cele scrise ; — lî răspunse Cipariu : dinsulul i-s’au părut adevărate şi cui nu-î place scarmene-o prin gazetă, însă luaţi sama, că s’au dat numai o lovitură, d e de nu-ţl tăcea, va da patru — aşa î-a răspuns Cipariu lui Raţiu. Protopopul Trombiţaşu în Bergia vomea blăsteme asupra ta şi a lui Joşi (Hodoş) — şi zicea, că Bărnuţ ar debui su- spendat —». 3 Despre criticii de la Blaj vorbeşte Ion Florian în scrisorile sale din 15 Iunie, 17 Septembre 1852; Tunsu (Petru Pop) în scrisoarea sa din 17 Decembre 1852 | cu ocazia trimeterel programei în Iulie 1852, trebuind să fie şi o disertaţie ştiinţifică, ca de obicei, fu însărcinat Gavrilă Pop (de alt-fel un bun profesor, după pâ. rerea noastră) care vorbind de Daci, adaogă (disertaţia e în latineşte) «părtini occisi, părtini gratiam Roma- norum adepţi, non in omnes excisi pro ut Alexan-der Papiu et alii somniarun t». «La această ex- presie înfocîndu-mă, (Tunsu), m’am sculat şi am zis să-mî arate pe ce documinte să razimă de face visuri din Istoria ta, dar de-odată am poftit ca espresiunea să se lese afară neavind loc şi am şi efeptuit cu pluralitate de 8 voturi în contra la 3 de espresiunea s’a şters de tot afară...». Cum- vedem şi prietenii lui Papiu erau activi; totuşi duşmanii Învinseră. a nepătatei lor cinste, în cît în Decembre al ace-luiaş an în care eşise al doilea tom. după patru luni de la apariţie, cartea începu a fi confiscată în toate ţările de sub monarcliia habsburgică, pe unde putuse străbate, adecă la răsărit de Tisa, în Bucovina şi în cele două capitale Budapesta şi Viena, unde se aflau numeroşi Români dornici să citească isprăvile fraţilor din Ardeal povestite de unul care însuşi luase parte la cele întîmplate atunci. Perderea pentru Papiu fu ireparabilă, faţă cu puţinele sale mijloace. Gerold. editorul rămase cu cărţile în deposit, de alt-fel ca şi toţi cel ce «collectaseră» în ţările române de sub dominaţia austriacă. Papiu rămase dator cu o mare sumă lui Gerold tocmai atunci, cînd cel de la Blaj îî luaseră şi stipendiul pentru că în Noembre 1852 trecuse din Viena la Padova. Dar să urmărim acum după corespondenţa — foarte bogată — a lui Papiu1 toată această pacoste căzută asupra lui cu interzicerea Istoriei sale. ¥ Cu data de 10 Decembre 1852 Ion Raţiu scrie lui Papiu din Viena, că î-se comunică din Braşov de Murăşanu. că Istoria lui a fost confiscată2 * citîndu-î chiar textul din scrisoarea aceluia, Iar la 16 Decembre Bărnuţ comunică de la Pavia lui Hodoş această noutate din Ardeal: «De la Braşov scriu, că Istoria lui Papiu au început să o strîngă poliţia»8 şi la două zile după aceasta Ion Tomuţ * 4 scrie lui Papiu: «în Transilvania ar fi oprit guvernul tomul al II-lea a Istorie-ţî ; e adevăr ? ? ? Stal în pază ca nu cum-va să-ţi cerce vre-odată lucrurile — lea-pădă-ţî cărţi, — una. alta — ce te-ar putea compromite —; Iartă, că-ţî fac observaţiunî de aceste însă sunt din atenţiune bună»6 şi în sfîrşit tot acesta în 7 Ianuarie următor îî scrie din Treviso : «Mă bucur, că numai în Braşov ţi-e oprită Istoria — asta-î tocmai ca cînd n’ar fi nicî-o popreală».6 Aceste sunt primele ştiri ce-1 încredinţează pe Papiu despre noul său năcaz. Din ele vedem 1 Din Ms. 2242, de la Academia Română. 3 Ibidem. 3 Coresp.JPapiu-Bărnuţ, din posesia d-lul Nerva Hodo • 4 Ofiţer român'în reg. No. 40 Jellachich. 5 Ms. 2242. 8 Ibidem. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1903. LUCEAFERUL 161 i lucruri, anume, că în special al doilea tom, cel ce trata despre evenimentele contimporane, era lovit de interdicţie şi că confişcarea începea în unul dintre centrele ortodoxismului, în Braşov. La 15 Ianuarie 1853 Gazeta Transilvaniei publică această ştire: «— Suprema poliţie împărătească opri Istoria românească a luî A. Papiu llarian în tot cuprinsul Monarchieî. Acea istorie eşise in Viena la Gerold, 1852, ad tom. al Il-le».1 Prietenii îi trimiteau ştirile despre confiscarea cărţii adăogînd mîngîerî ca de pildă, «tu aî un suflet nobil, tare şi mal mult ca toate o conştiinţă curată. Fruntea ta cea serină, pe care va lege şi cel mal îngheţat despot focul cel sacru al cauzei ceî sînte, va fi înfrumuseţată cu lauri de acea naţiune a cărei istorie voesc a o ascunde inimicii» şi aşa mal departe,2 3 Iar Bărnuţ îşi arăta nedumerirea pentru interzicerea istoriei, «pentru că toată» «e apologia Austriei asupra tendinţelor separatistice ungureşti».8 In Sibiiu «pravoslavnicii» erau atît de aprinşi împotriva luî Papiu, in cît, scria Ion Florian,4 «să le stee ’n niîna d-nialor, nu numai istoria, ci nici autorul nu ar mal vedea soarele», Iar dintr’o scrisoare a luî T(unsu),5 aflăm că «pa-rochul din Sibiiu într’o adresă către dl. Mânu zice, că e oprită (istoria) şi încă, prin mijlocirea Sibiienilor neuniţî şi a unor uniţi (fireşte leme-uyianî)». Si, ca de obiceiu, «bătrînul» de la Pa-via intervine cu sfaturile sale, scriindu-I luî Papiu să protesteze în contra «anatemei» aruncate, arătindu-î cam in ce chip să alcătuiască petiţia,6 * ori spunîndu-î să nu se adreseze luî 1 No. 4 p. 15, col. 1. Exact aceleaşi vorbe pe nemţeşte coprindea vestea din Wanderer de seara, din 19 Ianuarie şi Lloyd din 20 Ianuarie 1853, comunicată de Raţiu luî Papiu in scrisoarea cu data de 20 Ianuarie şi pe dosul eî Papiu scrise textul italian al aceluiaşi anunţ oficial, luat de el din Gazetta di Venezzia, Ianuarie 25, 1853 (Ms. 2242). 2 Aşa, Raţiu, Moroşan, Cipariu (?) cu data de 17 Ianuarie, din Viena; Ion Florian la 18 Martie din Sibiiu şi prin el Simion Crainic; apoî Balint în vioaia şi spirituala sa scrisoare din 22 Martie (Ms. 2242). 3 In scrisoarea din 1 Februarie 1853 in Corespondenţa din posesia d-luî Hodoş. 4 Cu data de Sibiiu 3 Februarie 1853 Ms. 2242. ° Credem a fi pseudonimul luî Petru Pap (s. Papiu), care se pretindea rudă cu istoricul nostru şi era profesor la gimnaziul din Blaj. Data scrisorii e din Blaj, 4 Febr. 1853 Ms. cit. 6 Scrisorile din 7 şi 24 Februarie, In poesia d-luî Hodoş. Dobran pentru intervenirea la Viena. căci el e legat cu Şaguna,1 ce fusese atăcal de Papiu in cartea sa.2 Istoria nu fu confiscată cu tot dinadinsul lacîndu-se urmăriri pe la «Colectori» sau particulari, ci mal mult fu oprită de a mal circula prin poşta cesaro-crăiască, şi de a fi vîndută în mod ostentativ.8 De asemenea la vămi era oprită de a trece afară, ca de pildă la Turnu Roş pentru Ţara Românească.4 In special tomul al II-lea era confiscat. Pe cel dintâi însă nu-1 mal cumpăra nimeni, aşa că tot la aceia se ajungea.5 In privinţa cauzelor interzicere!, părerea celor din Ardeal era, «că s’ar fi publicat oprirea cărţilor prin Ministeriu de Cult şi Invăţămînt, mal vîrtos din acea cauză, că l’au atins a li dejosite aşa persoane care încă trăesc». Cine au lucrat spre oprirea cărţilor era greu de ştiut; «dar că asemenea persoane vor fi făcut arătare, care fuseseră atinse, sau care aveau temere, că se vor atinge şi mal tare, acelea, cu de-a bună, au trebuit să lucre spre oprirea cărţilor».0 Criticii lui Papiu «nu se mirau de confiscare, ci» «cum de nu s’a întîmplal mal de mult, la un lucru fără obraz care nu cruţă nici autorităţile pre-sentuluî». Şi nu numai el, dar chiar dintre partizanii «ceî vechi» aî luî Papiu, deşi recunoşteau şi ştiau de adevărate cele scrise în al doilea tom, totuşi erau de o părere cu duşmanii săi, zicînd «că a da un ast-fel de lucru la lumină şi în acest tip, e în contra politicei, cărea istoricul totdeauna debue să o respecteze, prin urmare, la din contra, aşa l-au şi trebuit» ; alţii, tot dintre cel ce ar fi trebuit să fie o inimă şi o credinţă cu Papiu ziceau «că nu era de lipsă a înşira toate mărunţişurile şi cu aceia a mări numai volumea şi preţul şi apoi poate tocmai prin măsuri de acelea se vatămă cel mal mulţi cari reclamă» ; alţii în fine atribuiau chiar 1 Scrisoarea din 14 Aprilie, lbidem. 1 Istoria, tom. II, mat ales p. 251—2. 3 Scris, luî Ion Faur din Blaj, 29 Martie Ms. 2242. 4 V. scrisoarea luî Ion Florian de la 20 Prier 1853, Sibiiu, către Papiu In Ms. 2242. In privinţa criticelor aduse Istorieî, el îî scrie, că au Încetat de oare-ce prietenii luî Papiu iau disperat nesuccedindu-le şi In alte multe, îar ceialalţî şî-au ajuns scopul şi acuma Iacei. 5 Scrisoarea luî lacob Mureşanu din 25 Apriliă 1853 In Ms. 2242. 6 Scrisoarea d-luî St. Sandor din Arad, cu data de 31 Ianuarie 1853, lbidem. www.dacQFomanica.ro 102 LUCEAFERUL Nrul 9, 1903. fostului episcop Lemânyi o intervenire pentru oprirea cărţii lui Papiu.1 II Toate aceste cauze, unele mai mult de cit. altele şi care toate la urmă se reduceau la una singură, sinceritatea prea mare de bun român a scriitorului, contribuiră în adevăr la interzicerea cărţii. Noi însă cînd o cetim astăzi nu găsim tocmai aşa multe împunsături şi aluziuni, pe care le găseau contimporanii, mult mal ştiutori aî evenimentelor şi dacă n’ain avea unanima mărturie a acelora ce între tie-care două rîndurî, vedeau alte trei, patru, că criticarea lipsei de patriotism a unora dintre Ardelene l'ăcîndu-se personalităţi, a adus oprirea Istoriei, ne-ar fi fost cam greu să primim această cauză, dat fiind-că, pentru noi, azi, cartea e, am putea zice, destul de obiectivă. Că părerea aceasta tre-bue admisă, ne mal arată şi vorbele cu care autorităţile din Viena răspunseră lui Dobran. care după rugăciunea lui Papiu interveni, precum vom vedea, pentru ridicarea interdicţiei: «Ihre erslen Herren waren gegen das Werlc» «(adecă (esplică Dobran), Şuluţ, Erdelyi şi ceia-lalţî)».2 In adevăr, dacă chiar capii Românilor erau împotriva operei, atunci Ungurii şi Au-striaciî ce erau să mal zică ? După ce mal trecu furtuna. Papiu, pe la începutul lui Mal, Iar scrise lui Dobran spre a urmări eliberarea de sub interdicţie a Istoriei Românilor şi de data asta el îl trimise şi o pleni-potenţă 8 în virtutea căreia să poată aduce la îndeplinire in toată libertatea cererea lui. Şi I Scrisoarea tul Ion Florian din Sibiiu, 18 Martie 1853 tn Ms. 2242. a V. scrisoarea lui Ion Raţiu din Viena 22 Apr. 1853 in Ms. cit. II tatii această plenipotenţâ scrisă pe dosul unei epistole a lui Halint, lără dată, începînd cu «sed nune non erat his locus», In Nr. cit. «Vollmacht «Ich Endesgel'ertigter, dessen Bucii Istoria Românilor, durcli . . . Verorduung (ori cum se numeşte ordi' naţiunea cu care s’au oprit, deve pusă aci cu datul său şi numele tribunalului = Behorde, de la care au eşit) mit Verbot belegt worden ist, wflnsche um die Aufhebung dieses Verbots bei den respectiven k. k. Behorden einzukominen, indem icb aber dies person-lich zu tliun verhindert bin, so bevollmăchtige ich hierinit (sic) den wohlgebornen Herrn Hofagenten in Wien Dr. Johann Dobran, und ertheile demselben das Recht, tnich in der besagten Angelegenheit zu vertre-ten und alle zu dem envăhnten Zivecke erforderlichen Schritte bei den respectiven k. k. Behorden in meinem Namen zu thun. Dobran se ţinu în adevăr de vorbă; chiar la 1 Iunie,1 după conceptul dat de Papiu el făcu şi înmînă baronului von Kempen de Fichten-stamm, şeful supremei cesaro-crăeştî direcţiuni poliţieneşti din Viena, un protest.2 In el Papiu se silise a arăta ca Istoria Românilor e o carte sinceră, devotată dinastiei de Habsburg şi că în ea se povestesc apăsările necontenite ale rebelilor Unguri împotriva Românilor credincioşi Monarchieî. El zice : «Ja, es ist vielmehr das ganze Werk eine Apologie, eine Glorilîcation der erhabenen osterreichischen Regierung». Deci, în virtutea credinţei sale sincere şi devotamentului său atît de încercat, pentru Monarchie, cere să se ridice interdicţia pusă asupra cărţii lui. Dar pentru că acestei petiţii probabil în urma intervenirilor celor ce provocase interzicerea nu i-se dete nicî-un curs, Papiu făcu o altă,8 arătînd mal pe larg motivele pentru care el se crede nedreptăţit prin măsura luată. Nu se aştepta, scrie el. ca în urma sacrificiilor făcute pentru tron şi dinastie, cartea lui să fie lovită cu interdicţie. înşiră meritele sale faţă de casa de Austria şi arată jertfele, a căror culme a fost neomenoasa esecutare a tatălui său. Şi cum lucrase cu fapta, el socotea că «auch durch die Abfassung» seines «Werkes nur im Sinne der k. k. Regierung zu wirken*. El arată care a fost intenţia lui cînd a făcut cartea: «In der Tlial mein Werk ist nur eine loyale Fortsctzung meiner Wirksamkeit vom Jalire 1848—49. Naehdem ich als thâtiger Au-genzeuge der kaiserlichen Bewegungen der Ro-manen, die Materialien hiezu noch wăhrend der Revolutionszeit gesammelt hatte, wollte ich in diesem Werke ein Denkmal der immerglei-chen, besonders aber in diesen letzten Jahren bewiesenen Treue und unbedingten Ergebenheit meiner Nation an das a. h, Kaiserhaus auf-stellen, zugleich aber darlegen, wie das Wolil meines Stannnes mit. jenem des kaiserlichen Iiauses engverbunden ist: insbesondern wollte ich durch eine solche Darstellung jene eben «Urkund dessen meine eigenhăndige Unterschrift. «A. P. J. Lerner der Rechte an der Universilăt zu Padua in letzten Jahre». 1 V. in Ms. 9% f. 113, pe al doilea protest p. 1. a Ms. 99(5 f. 111. Pe această cerere (f. 111 verso) e pus chiar de mina lui Papiu: «Făcută şi dată de dl. Dobran în Iunie 1853 (No. 11935 p. Behorde)». 3 Ms. 99(5 f. 113—14 şi coresp. Papiu In Ms. 2242. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1903. LUCEAFERUL 163 zur Zeit der Erscheinung moines Werkes zi-sclieluden Stimme widerlegen, welche diesen glănzemlslen Abschmlt der Geschichte der Ro-mcuien zu verMrzeu, zu verschwdrzen oder al-s eine unni'Uze und resolulslose Rewegung heraus-zudellen suchten». Şi arătînd, că în adevăr uniî dintre Românit ardeleni au fost în contra eî, el totuşi nu găseşte nici un motiv pentru care scrierea sa să lî meritat interzicerea şi încheie: adie Griinde
  • La altă masă şed doî bătrînT. Bătrînul eu cravata roşie-arzătoare are o înfăţişare aşa de cinstită şi aşa de ridiculă. El priveşte emoţionat în jur de sine, pe deplin convins, că soartea urmaşilor Iui are să se îmbunătăţească necondiţionat. El n’are să ajungă vremea aia, dar copil lui, nepoţii! La altă masă, chefuesc sgomotoşî vre-o douăsprezece calfe. . . Unul din eî, cel mai sgomo-tos, îşî aruncă foarte des ochii înspre masa cu-sătoreselor. — Muerea, măi — cuvintează el cu ironie — să-î zdrobeşti capul ca la şopirlă, şi să nu-î crezi nici atunci! Una din cusătorese, căreia îl suna pe semne acest compliment, şopotea la urechi» vecine-siî: — Vezî-1 cum se întoarce, ştiu eu, că azi ne împăcăm. . . La o altă masă un frizer şopotea cu Iubita lui, în taină. El părea aşa de romantic, de sigur îşî evoca în memorie scene din romane. . . fasciculare pe cind îl vorbea, in vreme ce ea, mult mal positivă, urmăriţi cu privirea un joben, ce se pierde în mulţime. . . Am parcurs în lungul şi laiul parcul orăşă-nesc şi ne-am îmbătat de cap. de al iţea complexe impresii. . . Ne-am aşezat şi noi la o halbă de bere, am luat nişte crenvirşli, încercind să uităm, că peste trei septămînî avem să dam afurisitul de esa-men. •. Sărbătoare ... in cea mal deplină evoluare a primăverii, clasa neîndreptăţilă a societăţii noastre îşi serbează ziua recreării şi a bucurii, după-cum creştinii serbează învierea. Şi poetul nostru de curte se inspiră: — Zău mă, este ceva foarte frumos în serbarea de azi. E parcă un fel de amintire a Sa-turnaliilor. Oamenii aceştia, cari simţesc atît de greu în viaţă deosebirea de clase, îşî aleg o zi, in care se bucură, se amăgesc cu speranţa unul viitor apropiat şi uită măcar pe o zi amarul stării lor. . . El mine au să înceapă da capo cu munca grea şi omorîtoare, dar astăzi îşî petrec . şi se bucură, clielluindu-şî amarul inmăgăziuat in sutlel de un an de zile. . . Dar ce folos, soarele sfinţeşte... non semperSalurnalia ermit!... AMBIŢIA. Vă spun o poveste veche. Cu cil a fost mal dureroasă pentru mine, cu atît mal veche îmi pare. Vorbesc de Sanda şi de mine însumi. Mereu mă întreabă prietenii, căcine-î Sanda? O întrebare, care în totdeauna mă încurcă. Sanda-Î fata cea mal frumoasă din cile am cunoscut eu, pînă azi. Are ochi negri, — păr negru. E sveltă, — are statură princiară. Vocea eî, tremurătoare, — lină, timidă, — ca o musică, un cîntec de ghitară. Naivă, nevinovată. Roşeşte dacă îî priveşti în ochi, Iar pe guriţa eî, ca o cireaşă rumenă, răsare un zîmbet plin de vraje neînţeleasă. Făptura eî întreagă e — un «nu ştiu ce» şi un «nu ştiu cum». Imaginatu-v’aţî un chip, care să semene cu Sanda? — Nu cred. Nici în vis n’aţî văzut. Nici pe icoane n’ain văzut chip de frumuseţă femeiască, ca Sanda — nici cutreerînd muscele, — nici resfoind reviste ilustrate, nici în galerii de tablouri. O cunosc de mult, şi lotuşi, fiind departe,— nu mi-o pot reaminti în gînd, aşa de frumoasă, cum e în realitate. Veţi zice, că sunt orbit, că esagerez că, — toţi amoresaţiî aşa vorbesc... Ca să tal firul contrazicerilor, — Iată, declar, că nu o Iubesc, — din contra, — o urăsc mal mult, decît pe orî-cine în lume. Nici de nume să nu-I aud. — Nu! Dar am şi eu clipe de slăbiciune. — Cînd sunt singur... cînd o visez,... apoi cînd mă trezesc... O ! atunci îmi pare că nu pot trăi fără ea. Mă cuprinde un dor nebun, o patimă neînţeleasă, — îmi vine s’o fur, — inii vine să mă resvrătesc în potriva firii, — care a pus între noi o prăpastie atît de adîncă. www.dacQFomanica.ro LUCEAFERUL Nrul 9. 1903. 106 Alunei o Iubesc. — O Iubesc cu patimă furtunoasă, Incit scrîşnesc din dinţi, — bat cu piciorul în păinînt, strîng pumnii: Sando! tu tre-bue să fii a mea. Apoi mă cuprinde durerea. Mă liniştesc, — plec fruntea, şi trist, fără mîngăere mă gîndesc la trecui. . . încet, încet, se desvălesc din ceaţa trecutului amintirile unei Iubiri dureroase, — pline de suferinţî. Imî vine în minte că: Cine-ISanda! şi atuncia încep să tremur. Nu ! — N’o vreau! — Nu-mî trebue. Nu! — Mal bine mor de dorul el, dar nu mă mal umilesc ! Sdrobit de furtuna din sullet, îmi razăm fruntea în palme. — Cad pe gîndurî. . . Mă văd copil. — pribeag, — orfan, — pustiu, aruncat fără de sprijin în lupta vieţii, — străin în lume străină. Liber ca vîntul, — ca vulturul în prerii. — Fiul naturii, care nici pedecî nu cunoaşte, nici poruncă. — N’a fost stăpîn căruia să mă fi închinat, — n’a fost zîd care să-mî aţină calea. Eram eu, singurul meu stăpîn, — voinţa mea — singura lege. Dirz. încăpăţînat, —• fără teamă de nime. Şi azi mă mir, că — am inimă şi milă. — Şi azi mă mir, că nu mi-am încurcat, destinul, că nu m’am perdut pe căile pline cu noroiul păcatului, — în noaptea vi ţii lor. prin suburbiile cută-reî capitale. Şi acu mă mir, că mal pot Iubi şi mal pot şi plînge. Am crescut, — străbătînd, luptînd,— pas de pas, — întovărăşit de amintirile unei duioase copilării numai, şi de visurile mele de mărire.— Ambiţia! — Da, singura ambiţia m’a ridicat, pricinuindu-nu dureri, — omorîndu-mî fericirea. Pedestatul pe care m’a ridicai ambiţia mea,— visurile mele de mărire, e făcut din lacrimile mele petrilicate. Iar astăzi sunt — eterna oposiţie. Ah ! Iată o casă umbrită de arbori, cu patru fereşti, — cu obloanele închise. Aici locueştc Sanda.. . De două ciasurî trec în sus şi în jos pe stradă, — ca să o zăresc numai. Odată, — numai odată ! — Şi azi, şi mîne tot aşa. Apoi, — cînd obloanele se deschideau, — înu grăbeam paşii. — Salutam cu receală prefăcută, şi abia o privhun cu coada ochiului. Nepăsăt or şi rece. — Iar în sufletul meu lupta furtunatec — Iubirea şi ambiţia. — Să creadă ea că o Iubesc? Eu? — Doamne fereşte! — Asta n’o pot face. Şi păream atît de mic în faţa eî, — cînd î-aş mărturisi, că o Iubesc. Ne întâlneam adese. — Abea grăiam ceva şi împreună. Ea în stînga. — eu în dreapta. Nici azi nu-mî pot da seama, — îubitu-m’a ea, oare. vre-odată ? — Nu ştiu! — Cînd i-am vorbit, — îmi părea schimbată. — Era roşie ca focul. — Cu alţii glumea. — rîdea, în faţa mea era tăcută, — serioasă. . . Nu ştiu. N’am înţeles-o. De la un timp am început să ne duşmănim.— fără motiv, — aşa din senin. — Ne făcea o plăcere dureroasă. — ca să ne arătăm dispreţuitori unul faţă de altul. Şi prăpastia s’a lărgit mereu. Ambiţia! — Ambiţia! — Nu m’aşî fi plecat înaintea eî, pentru o lume. Numai înaintea eî. nu ! Chiar pentru că o Iubeam. E curios, — că deşi nu aşteptam să-nu mărturisească ea — mie, chinuita noastră Iubire,— totuşi... Iar cavalerii o încunjurau cu droaia. — Im! venia să-I sugrum pe toţi... Şi ea era afabilă faţă de toţi. Faţă de mine — rece ca o stincă. Unul băiat, — unul cerşitor ea zîmbea, — faţă de mine, — era gravă. Şi totuşi, — nu mă ocolea. — Tresărea cînd apăream în colţul străzii, roşia. Resaluta cu răceală, pe urmă închidea obloanele. Iar eu cu atîta mă îndîrjeam mal mult! Nu ! — Nu mă plec ! Să ştiu că mor din dragostea asta. Apoi am plecat. Nici adio nu î-am zis. — Şi nu ne am văzut doi ani. Cîte chinuri. — cîte mustrări, — cîte regrete târzii. . . Chinuit pe urmă, — m’am hotărît să sfirşesc odată. — Văzînd, că nu o pot uita, — m’am hotărît să mă supun. — Să-î cad la picioare, — blînd. supus. Şi m’am reîntors. — Am întîlnit-o. Ce mîndră s’a făcut. . . De zeci de ori mal frumoasă, de cum era. . . www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1903. LUCEAFEKUL IC)7 M’a primit rece, . . . era aceaşî! — Şi totuşi, — nu mergea de lingă mine. Nu mă ocolea. — Iî plăcea să fie cu mine... Credeţi că ne-am înţeles? — Nu! — N’am zis nimic. — O slabă alusie, nimic mat mult. Am uitat chinurile suferite, — am uitat Iubirea. — totul, — totul. . . Şi m’a stăpînit mal mult ca ori şi cînd — ambiţia. Iară am plecat. Departe, — departe de ea... La un an, m’a sdrobit vestea, că ea s’a logodit. Ca lovit de trăsnet, am căzut pe scaun. Nu ştiu cît voi fi stat aşa, cu faţa îngropată in mînl. Erau îngrozitoare chinurile ce le-am suferit. Reproşurile, — regretele, — învinuirile. îmi venea să merg şi să ucid în duel pe logodnicul el. Să strig în lumea mare. că nime, — nime în lume n’are drept la Sanda, — numai eu. Numai eu o Iubesc. Dar. . . Nu! — Ea nu m’a Iubit nicî-odată.— Alt-fel nu se logodea. Nu mă umilesc! mal bine — moartea! — Şi totuşi? — Poate că au silit-o? Poate că ea sufere? Dar nu m’am dus. — Doream să o revăd, — dar nu voiam. îmi venea să plec, dar mi-aşî ti tăiat mal bucuros picioarele decît să-î calc pragul. Şi totuşi, — cînd eram singur, cînd o visam,— că ne Iubim, — că ne plimbăm la braţ prin livezi, — doi logodiţi. — O! atunci simţeam că aşi resturna cerul pentru ea. Dar — era logodită. O! de nu s’ar ti logodit! Ce umilit l-aşi mărturisi totul, — cum aşi ruga-o, — cu lacrimi în ochi, — îngenunchiat.. . De n’ar fi logodită. . . Credeam, că mă va ucide nenorocirea mea.— Plîngeam. . . De-odată, — un prieten îmi spune, că logodnicul Sandei, a părăsit-o, s’a dus în ţara lui, in ţări străine şi i-a înapoiat inelul. . . M’a sguduit vestea asta. . . Aşa dară, eşti liberă... ? EI. — acum nici de acea nu viu! — Nu! — Să ştiu că mor, chinuit de nenorocita mea dragoste ! Iar cînd sunt singur, adese-orl cînd o visez,— îmi plec fruntea trist. Sîmt nenorocirea mea, simt că mă ucide dragostea asta, şi totuşi, — nu pot, — nu mă pot umili. E ambiţia, nenorocita ambiţie care ademe-nindu-mă cu visuri de mărire, mă ridică mereu omorîndu-mî inima. Şi chipul eî, străluceşte în zare, ca un luceafăr, — ca un vis neajuns în veci. O Iubesc, — dar simt că în veci, noi tot străini vom rămînea de-olaltă. Nu pot, — nu pot, — mă omoară ambiţia. Sibiiu 1903. V. E. Moldovan. LUCEAFERULUI SĂRII. Coboară, coboară la mine, Coboară, coboară şi ’nghiaţă Luceafei' din sfere senine ; --- Şi ultimul strop de vieaţă In ţările tale de g hi aţă, In inima-mî moartă de mult. . . In razele tale de foc, E visul meu cel mai frumos E tot ce-am sperat in viaţă Mergiml cătră groapă, s’ascult In zborul etern spre noroc. Un dangăt de clopot duios. .. Coboară şi-mi varsă-n odaie. Coboară, coboară la mine, Un val argintiu de văpaie ; --- Luceafăr din sfere străine, Să-mi pară că dorm în sicriu, Li zimbetul tău de ghiaţă. Pe cruce la capul meu Christ, In lumile tale de foc Sub vălul de giolgî arginţiu, E lot ce-am visat in viaţă Pe buze cu zimbetul trist. In clipele dulci de noroc! Sirius. www.dacQFomanica.ro r Jertfa femeilor romane INrul 9, 1903. ■ _ LUCEAFERUL 169 IA 1‘ALO.MA. — Din amintirile unui diplomat. — Cei mat mulţi din cetitori! noştri! cunosc prea bine acest cînlec poporan mexican, frumos şi plin de duioşie, care transcris de Yradier sub numele de «La Paloma» şi-a făcut turneul în jurul lumii întregi, cucerind inimile tuturor. In tonurile acestea simple zace întreaga forţa de pătrundere a unei cîntărî din cele, cari asemenea unul cuceritor al lumii, fără vărsare de sînge, trece din ţară în ţară, de la un popor la altul, împămîntenindu-se atît la răsărit şi apus cît şi la mează-zi şi mează-noapte. «Marlborough s’en va-t-en guerre». »Long, long, ago», «Wir winden dir den Jungfernkranz», «Ich weiss nicht, was soli es bedeuten» şi multe alte de acestea şî-au aflat deja loc în inima popoarelor, cari ştiu să cînte ; tot astfel şi «La Paloma» pe care am auzit ’o cîntîndu-se deopotrivă in golful de la Biscaya, ca şi pe stradele Galcutteî, în porlul deîa Hamburg ca şi pe muntele Olivetulul. Şi ori de cîte ori am auzit sau aud şi acum această cîntare. întotdeuna simt genele ume-Z‘indu-mi-se şi o melancolie adîncâ se varsă in sufletul meu. Căci de cîntarea aceasta mă leagă amintirea unei catastrofe sguduitoâre. petrecută în patria acestei cîntărî, în Mexico. Susţinut de baionetele franceze, urcase împăratul Maximilian tronul acestei ţări mult sbu-ciumate, plin de cele mai frumoase nădejdi şi stăpînit de nestrămutata voinţă, ca prin o domnie energică şi prevăzătoare, să aducă pace, linişte şi înflorire acestei ţări, binecuvîntate de natură, dar care acum de tnaî multe decenii nu putuse ajunge la pace şi la o desvoltare rodnică. A fost înse un ceas rău acela, în care mărinimosul principe se lasă înduplecat, a’şî părăsi frumosul Miramare. în schimbul unei coroane făurite de curînd. a cărei strălucire avea să pălească aşa de îngrabă. Îndată după sosirea lut în ţară, oposiţia republicană începu a se ridica cu toată puterea. Ea află în Benito Juarez un conducător viguros, cu capul a mînă şi ochiul prevăzător în curînd putu întrevedea că, dacă regimul lui Maximilian preste tot era să prindă vre-odată rădăcini, aceasta la ori ce caz avea să se întîmple numai după ani de zile şi după un şir îndelungat de lupte sîngeroase. Şi răul spori în curînd. împăratul Napoleon, de voiă de nevoîă. fu silit să-l lipsească de sprijinul său. dacă nu voia să-şi creeze greutăţi nesfîrşite. Mareşalul Bazaine se depărta cu trupele sale, in mare parte desgu-state şi obosite de luptă, şi în înţelegere cu întregul corp diplomatic, rugă cu tot din adinsul pe împăratul Maximilian. ca să se întoarcă împreună cu el, în Europa. Dar fosl-a simţul datoriei. care nu-1 lăsă pe nenorocitul principe să urmeze acestei rugărî, ci să persevereze şi mal deparle, fost-a nădejdea unul noroc ne mal auzit, sau fost-a în sfîrşit acea încăpăţinare cer-bicoasă şi posomorită, care pe anumite firi nobile şi bine marcate, le împinge la o luptă, fără perspectivă, cu soartea lor, — destul că împăratul rămase în butul tuturor avertizărilor şi rugărilor. lăsînd pe aliaţi să plece. Dar începînd din clipa, în care cel din urmă soldat francez părăsi pămînlul mexican, şi liota franceză se perdu in depărtarea neguroasă a oceanului. dinaintea ochilor acelora ce se uitau duios în urma eî. nici un om prevăzător nu se mal putu îndoi de sllrşitul causel împăratului. Fireşte că nici unuia dintre noi. cari ţineam atunci cu dînsul. nu ne trecu prin gînd. că lucrul va ajunge aşa de rău. şi că Maximilian va plăti cu viaţa regretabila sa greşală. ¥ Intre mexicanii, cari dovediră împăratului o credinţă nestrămutată era şi un tinăr oficer, Don Iose Ibanez. Pare că-1 văd încă şi acum înaintea mea. o figură bine făcută, sveltă. plină de vigoare, o faţă plină de demnitate, foarte epre-sivă. invioşată de doi ochi strălucitori, negrii ca noaptea Don Iose îşi făcuse creşterea în Europa; căt-va timp a fost studiat şi la universitatea din Viena, şi aici fu presentat. cu un prilej oăre-care, archiduceluî de pe atunci, Maximilian. Acestuia, ocupai chiar în acele zile, cu pimele negoţierl ale chestiei mexicane, purtate în cel mal mare secret, tinărul bărbat îî făcu o impresie bună şi şi-l ataşă; în societatea lui Maximilian se întoarse Don Iose în patria sa. El întră în oastea împăratului, ajunge in curînd oficer, şi cu aleasa cultură a inimii şj minţii sale îşi cîştigă pretotindenea cele mal www.dacQFomanica.ro 170 LUCEAFERUL Nrul 9, 1903. călduroase simpatii. Evenimentele răsboiuluî şi încurcăturile timpului său nu-1 împedecară de a se însura cu o mătuşica de o fruinseţă rară, şi linăra păreche în curînd se numără între cel mal Iubiţi membrii al societăţii de la curie. Ambii primiseră o creştere musicală escelentă. Cu o estasiare mută îmi aduc încă şi azi aminte de acele prestaţiunî minunate de dueturî, cu cari ne încîntaii din cînd în cînd, şi c-arî de regulă erau luate din opere franceze, italiene sau germane. Minunatul duet dintre Fra Diavolo şi Zerlina, din primul act al operei cu acelaş nume, a maestrului Auber, pe nici una din scenele mari nu l’am auzit mal frumos ca de la aceasta lineră păreche şi gingaşa arie aiul Bellini «Casta diva» nu putea fi cîntată cu mal mult sUnţ, cu mal multă espresie şi şcoală ca de Dona Ines. Din nefericire, în sbuciumul şi nesiguranţa politică şi personală a acelor zile posomorite, erau rari acele oare, cînd la curtea împăratului muzele ajungeau la cuvînt; aici resuna mal mult zîngănitul săbiilor şi al pistoalelor, se vedea fulgerarea scurtă a pumnalului spaniol, se auzia scîrţăitul tunurilor ce treceau pe dinainte. Cu cît catastrofa se apropia şi ameninţa mal mult. cu atît jnaî rari erau astfel de sări. şi întruna, cea din urmă ce mal putea ti. Don Iosâ şi soţia sa surpinseră societatea cu aunn-ţarea. că astăzi vor cînta ceva nou. ce nu va li cunoscut nimănui. Fireşte că în urma acestei misterioase vestiri, toţi erau curioşi la culme-Că ceea ce vor auzi nu va fi ceva de toate zilele, o spunea în de ajuns, abstrăgînd de la bunul gust al cîntăreţilor. şi mutrele lor serioase, aproape săbătoreştî. In tăcerea plină de aşteptare a ascultătorilor, scoase Don Ios6 din mandolina sa cîte-va acorduri de introducere, line, melancolice, apoi cele două voci minunate se contopiră, şi de-odată răsună — o adevărată noutate pentru noi — dulcea cîntare «La Paloma». Plin de duioşie mă cuget încă şi azi la acea oară. în care pentru prima dată am auzit acorduri duioase. Adeseori, de la cîntăreţî şi cântăreţe escelente. am mal auzit această cîntare, dar aşa mi se pare, că nici unul dintre eî nu i-a putut împrumuta o armonie aşa fermecătoare, o simţire aşa adîncă şi espresivă ca aceşti doi tineri cîntăreţî de la curtea împăratului Ma-ximilian. Pentru întregul auditor au fost ace- ste momente de adevărată sfinţenie; toate grijile, toate suferinţele periră dinaintea farmecului acestor tonuri cînd ţara era resculată şi răsuna de arme, se perdură în dărătul nostru în acestea valuri de frumseţă şi armonii. Cînd cel doi îşi sfârşiră cîntarea, nime nu îndrăsni să întrerupă tăcerea. Însfîrşit împăratul se apropiă de eî. Se vedea, că şi el era adînc mişcat. O trămurare uşoară vibră în glasul lui, cînd zise: «Vă mulţămesc din toată inima, pentru plăcerea ce ml-aţî făcut-o mie şi noauă tuturor.» Apoi se informă mal de aproape de cîntare, se rugă să-î decopieze textul şi melodia şi apoi adause gînditor: «Aceasta e o cîntare pe care aş dori să o aud în oarele cele mal grele şi dureroase ale vieţii mele. Inima cea mal strîm-torată trebue să bată mal uşurată la auzirea acestor! tonuri admirabile, şî eu vă voi ruga încă adese-orî pentru repeţirea acestei scumpe melodii.» Don Ios6 se închină plin de seriositate înaintea înstristatuluî principe, care mulţumind duse la buzele sale mîna tinerel femei. * Dar cîntarea nu mal avea să fie repetată. Evenimentele îşi urmară cursul lor cu o iuţeală răpitoare. Drumul ducea în chip fatal spre Que-retaro. Cele din urmă cete, cari luptau pentru împăratul fură isolate şi astfel şi Don Iose cu micul săîi detaşament. Aproape zilnic înse aveam ştiri despre el. In luptele de guerilă, acest comandant neînfricat, făcea republicanilor stricăciuni preste stricăciuni, numele lui ajunse temut la eî, ca frigurile galbine, şi în curînd aflarăm că pe capul lui se puse un premiu mare. Dar n’au putut prinde acest bărbat pe cît de îndrăsneţ pe atît şi de circumspect. In Queretaro se începuse într’ acea ultimul act al tragediei. Asupra lui Maximilian se pronunţase sentinţa de moarte. Noi, diplomaţii, cari râmaserăm cu nefericitul principe, ne darăm în deşert osteneala de a dobîndi estradarea lui. Guvernul republican, care tracta lucrul cu o ne-cruţare mare şi neînfricată, nu voia să audă de nici o Intervenţie a puterilor străine, de nici o rugăminte sau remonstrare, cu atît mal puţin însă de vre-o ameninţare. Cu deosebire, cabinetul francez, suferi în toate încercările lui de acum, ca şi în cele de mal înainte — de a îmbunătăţi, soartea împăratului din Mexico — o www.dacoromanica.ro Nrul 9, 190ă. LUCEAFERUL 171 înfrîngere după alta, şi toate descîntecele marelui vrăjitor de pe malurile Senei rămaseră fără efect. Maximilian nu mai putea fi mîntuit. Cei mat mulţi dintre consulii străini rămaseră lingă Împăratul, pănă in cele din urmă, şi astfel şi al meu. pre lingă care eram ataşat. Dreptul ginţilor fu respectat faţă de noi; cu toata patima, cu care se luptară republicanii, nîme nu se atinse de persoana sau averea noastră, deşi în toată oara trebuia să ne aşteptăm la asta. Cu toate acestea, după condamnarea împăratului, convenirea noastră cu el fu redusă la minimul posibil, fireşte de frica, că o eliberare ar putea fi pusă la cale. De fapt se şi făcură astfel de încercări, — cu sau fără ştirea şi sprijinul miniştrilor plenipotenţiari — toate se sfărîmară însă de vigilenţa cea mare a republicanilor. Era în noaptea dinaintea zilil, earea avea să ducă la îndeplinire esecutarea împăratului. Obo- sit de moarte şi eşofat de încordările ce se tăcură în oara cea din urmă. pentru eliberarea luîm’am fost întors acasă şi spre a’mî recori fruntea ce-’mî ardea, ca în friguri, mă apropia! de fereastră. Noaptea era tăcută ca moartă; nici un sgomot. nu să auzia. Părea că totul aşteaptă într’o tăcere mormîntală sîngerosul eveniment ce-1 vor aduce zorii zîlel. Luna plină lumina pe cer; stelele schinteiau pe firmament în toată strălucirea măiestoasă a cerului tropic, şi tremurau luminoase în aerul cald. Pe stradă nu să vedea nici un om, totul părea că-î mort. In faţa locuinţiî noastre, de-a curmezişul era temniţa în care să află împăratul cu generalii Miramon şi Mejia. cari asemenea lui erau condamnaţi la moarte. Cufundat în gin duri. priviam ţintă acolo, peste drum. Aşadară nici o scăpare nu mal era cu putinţă? (Trad.) Encn Pop Bota. (Va urma). ÎNVINSĂ. — Novelă. — (Urmare.) El o strîngea în braţe, o privia cu duioşie: — «îngerul meu!» — murmură. Da, era aşa de abătut, aşa de slab. capul îl durea, neagra desperare îl doborîse. Şi rămî-nea inert, tăcut, şi n’avea nici un cuvînl pentru copila, care acum se tupila-se la picioarele luî şi aştepta un suris. o privire dulce din parte-î. > Aşa rernase cît-va tîmp. perdut în gîndurî şi Ioana aşteptă înzădar, ca faţa luî să se însenineze. In mintea eî se’ntreba: — «Ce poate avea tata. el plînge ... ce nenorocire? Şi mama cît de tare a vorbit...» şi o cuprindea un fior, cînd îşi aducea aminte de vocea furioasă o Iulieteî. — «De-acea plînge tata, că şi dînsa s’o fi spăriat! Aşa va fi. Dar de ce i-ar spune tata: du-te ! Da, a auzit, a zis : du-te !» Şi in mintea eî de copilă îşi făcu un plan. Tata şi mama s’au certat ca dînsa odată cu doica eî. Atunci şi ele au plîns, dar ea ne-putînd suferi s’o vadă aşa. a revenit lîngă dînsa. a sărutat-o şi a rugat-o de iertare. Şi lucrul a fost gata. Şi acum mama trebue să vină şi să facă cu lata cum a făcut-o ea cu bătrîna Ana. — «Tată, eu ştiu — zise dînsa mereu — lată, mă duc s’o chîem pe mama» — şi cu multă dibăcie îşi espliea planul. Principele o asculta, — sermana micuţă, cu ce convingere vorbia! — «Frumoasa mea floricică, Ioana, să nu-ţî pese dacă m’aî văzut aşa plîngînd; nu e nimic dulcea mea copilă . .., să nu te gîndeştî mal mult la lucrul acesta!» De-odată îşi veni în fire. îl cuprinse frica, că scena aceasta ar putea să o impresioneze dureros pe Ioana sa. Acum văzu numai cît de palidă e dînsa, cît de trişti sunt ochii eî cel mari. prea mari şi prea luminoşi. încît privirea lor te pătrundea pînă in suflet. Se sculă, o luă în braţe www.dacQFomanica.ro 172 LUCEAFERUL Nrul 9, 190â. şi se făcu vesel ca s’o împace. Dar ea remase tristă, tremura mereu. în capul eî se’ncuiba-se ideea, că lata îî ascunde ceva. — «VezT Ioană, eu nu maî sînf trist, uită puiule, că maî văzut aşa.. .# Şi tăcu alîta, pînă un suris trecu pe faţa micuţei. — «Aşa e bine îngeraşule, vezî acum ţî-a trecut şi ţie de nebunit. Şi acum liaid’ la culcuş, căci e tîrziu de tot şi te aşteaptă mamaia. » Gind o văzu surizînd cu capul ascuns în pernă, cu ochit jumătate închişî. pacînică şi fericită. tiptil eşi din odăiţa eî. — «Adio Ioana mea, somn dulce!» (Va uraia). CRONICA. A murit .. Romani' — drag neamul meu, — lăsaţi pe o clipă măcar neputinţa încrucişării braţelor, ridi-caţi-vă mina la ocbî şi vă ştergeţi o lacrimă. A murit Tribunal încă o corabie sfărmată pe drumul cătră ostrov, încă o poveste apusă. In aceste vremuri de destrămare — cînd poveştile noastre mor surghiunite şi povestitorii se ascund plîngători şi timizi la vatră — In vremea de-acuin, cînd luptă-să intunerecul şi raza, te doare cînd perzi temeiul nădejdilor de bine. Ne aducem aminte de aureola apusă, de rostul aproape legendar ce-şî crease opinia publică despre vînjosul organ, de vremile de însufleţire şi înduioşare a Memorandului ... şi ne doare inima, că firea maşteră, numai lacrimi ne dă astăzi... Pllngeţl deci Tribuna şi-î vestiţi cuvîntul 1 BIBLIOGRAFIE. Duşmănie. (Roman de V. E. Moldovan 112 pag. 8°). Ctmpul literaturii noastre ardelene de astăzi este — ca să facem o comparaţie mal plausibilă — asemenea frumoaselor clmpil ale ţării roinîneştl — acum vre-o trei ani, ştiţi cînd cu ... criza. Creşte pînă-’n brîu cucuta, polomida şi laptele cînelut. Din cînd In cînd se iveşte şi clte-o floare printre mulţimea de buruieni, oamenii trec înainte şi calcă buruienile nebăgători de samă... ■ Duşmănia» e al doilea volum deja la activul ttnă-rului novelist. După rostul mistic al «Meteorului», cu lumea Iul de patimi şi stele — dl. Moldovan s’a întors la vatra Măriuţil fata judelui Marin. Această apropiere de izvorul cald al celor maî frumoase poveşti — e un netăgăduit merit al d-lul Moldovan. «Duşmănia» e maî mult o povestire frumoasă, gingaşă, dulceagă — eu des-lănţuiri de aprinse patimi icî-colea —titlul de: roman nu prea corespunde deci. Relevăm îndeosebi calitatea de bun povestitor a autorului — care te face să treci uşor şi neted peste iţele poveşti. Are descrieri plastice: «Oltul trece tăcut, pare-că l'ar mustra durerea despărţirii de plaiurile frumosului Ardeal, de frumosul neam de oameni — care-i împoporează malurile pînă la Turnul-Roşu. Aşa cum slntem noi săraci, apăsaţi, robiţi, sărmanul s’a Îndrăgostit de noi şi durerea că ne părăseşte li întrece bucuria, că să duce într’o ţară frumoasă şi liberă unde doina-’i doină şi unde însuşi D-zeu simte româneşte.. . Acest fragment ilustrează pe deplin spiritul sănătos ce planează ca o suflare caldă asupra întregel cărticele. Recomandăm cetitorilor noştri drăguţul volumaş: Duşmănie — care să poate procura de la societatea «Tipografia» din Sibiiu pentru preţul îeftiu de 1 cor. POSTA REDACŢIEI. D-luî G. P. In T. Schiţa «Primire» — pare mal mult un frumos raport de la vre-o petrecere de-a noastră — decit o Înjghebare a unui fond artistic. Cred, că nu vă veţi supăra dacă o lăsăm. S. D. în B. Colecţii de folclor avem o mulţime cele maî însemnate: de G. Dem. Teodorescu, maî anul trecut a apărut colecţiunea vastă a d-lul Tocilescu etc. E o estremă necesitate ca folkloristul să lucreze cu aparat ştienţific — numai atunci ştie osebi neghina de griu. Ce ne priveşte pe noî — avem o mulţime de material folcloristic de-ocamdată, lăudăm nisuinţele D-voastră şi fiind revista noastră maî mult literară — vă îndreptăm la organul Asociaţiuneî, care cu rostu-î adevărat ştiinţific — va fi prielnic tărim munci D-voastre. Salutare I Şef-redactor: ALEXANDRU CIURA. Red.-re.ip. OCTAVIAN CI O GA. Editura redacţiei. Redacţia şi administraţia: S t r n (1 a Z 6 1 (1! a II., III. 23. APARE: In 1 şi 15 a fiecărei luni, după stil nou. Preţul unui esemplar 45 bani. In Romă: ARONAMENTTL: Pe 1 an 10 cor.,'pe jumătate de an 5 cor. Pentru străinătate 1 au 15 franci. 00 bani. AVIS! Rugfun cu insistenţă On. cetitor! — pentru achitarea abonamentului. Noi avem o mulţime de greutăţi şi cheltuieli cu revista, cari nu su-fer amînare. Redacţia §i Administraţia LUGEAFERULUl. Tipografia Franklin-Tursulat Budapesta. www.dacQFomanica.ro