Pentru România____60 bani. Anul II. Budapesta, 15 Aprilie n. 1903 r; www.dacQFomanica.ro Nrul 8 ÎNVIERE. «Şi iarăş va să vie cu mărire». . . Cel ce a sădit in omenire o religie nouă, religia iubirii, prin suferinţă pe cruce, prin moarte a confirmat învăţăturile sale şi prin învierea cea de a treia zi a încununat cu triumf propovăduirea sa. Cristos a înviat! Nu e suflet — orcîf de adîncit în cinism, in duhul vremii de azi, orcît de cuprins de negura îndoeliî — care să nu trăsară la auzul glasului, ce ne vesteşte învierea, la auzul glasului, care ne cliiamă la bucurie, căci «Aceasta e ziua, care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim intr’insa». Şi totuş, o Cristoase, cit de mult. a rătăcit lumea de la curăţenia învăţăturilor Tale. Astăzi aproape şi slujitorii altarului Tău sint traşi pe povirnişul rătăcirii. Buzele lor cuvintează din cărţile sfinte, dar sufletul lor nu se pătrunde de sfinţenia cuvintăriî. Gîndul şi fapta nu sprijinesc podoaba graiului lor. Nu, pentru-că ne-am depărtat de pe calea cea dreaptă. Cuvîntători din condeie, otrăvitori de suflete s’au apropiat cu nepilduită cutezanţă de tronul Tău şi au îndrăsnit a se îndoi in puterea Dumnezeire Tale, Cristoase! Mintea omenească, acest tiran vrăjmaş al inimilor, a cercat să pătrundă la temeiurile credinţii şi a distrus, a spulberat vălul de poesie, care o înfăşură. Şi crudă î-a fost munca, pustiitoare şi zdrobitoare. Ucigătoare de inimi şi aducătoare de fărădelegi. Pe unde şi-a tras raţiunea omnipotentă brazda de distrugere, a răsărit in urmă roada ducerii în ispită şi a otrăvit suflete mii. Din credincioşi plini de evlavie, au rămas inimi pustii, inegrite de necredinţa lor in nimic; din închinători cucernici ai sfîntuluî Teu altar, Cristoase, mulţi s'aii schimbat întru preaslăvitorî ai nemernicei lor fiinţe, şi din apostoli ai credinţii Tale s’au făcut propagătorii distrugerii, care pretinde un nou cult, o noauă religie, egothei-smul cu credeul: quisque sibi Deus. Şi în locul imnurilor slinte înălţate Dum-nezeirii Tale blăstemele necredinţiî fac azi să încremenească buzele, să se zguduie inimile şi să se prăbuşească sub povara desnădăjduirii lor. Aceasta e isbinda muncii tale Scieritia potestas! Aducind omenirii foloase mari, ai cercat a o lipsi de ce îi era mai scump, de isvorul vieţii şi al puterii: de credinţă. Ai pus im învrăjbitoare răsboire raţiunea rigidă, tirană cu inima îndulcită de razele credinţii şi încălzită de focul iubirii, temelia religiei creştine. Şi viforul, www.dacaromamca.ro Nrul 8, 1903. LUCEAFERUL 143 ce s’a stîrnit din ciocnirea acestor doue puteri uriaşe, a lăsat multă pustiire în urmă, pe mulţi î-a alungat la marginea prăpastieî, făcînd să piară din inima lor iubirea şi ura să încolţească în locu-T. Era o vorbă veche, care spunea, că iubirea e temeiul esistinţiî, chiagul ati-tor elemente diferite şi protivnice intre olaltă, din cîte e compus universul. Şi precum la începutul lumii iubirea le-a împăcat, le-a împreunat şi le-a închegat pe toate intr’o perfectă armonie, aşa va veni cîndva o vreme, sfîrşitul lumii, cînd va peri iubirea, iar ura luîndu-i locul, va nimici tot şi lumea o va preface în ruini, pămîntul şi apa şi focul se vor amesteca într’un invălmăşag chaotic şi iarăş nu va mai fi nimic, de cît întunerec fără sfirşit, vecînică osîndă. . . Dacă în aceasta simbolisare traducem cuvîntul iubire cu religia, iar ura cu necredinţa pornirilor anarchice de azi, ne înspăimîntăm de isprăvile sinistre ale ştiinţei şi ascultînd glasul clopotului, ce chiamă la rugă şi bucurie, inima noastră aleargă spre adăpostul credinţi!, spre religia iubirii întemeiată de Cel ce «iarăş va să vie cu mărire». . . Azi clopotele vestesc învierea. . . 0 tonei fort, ihr susse Himmelslieder / Fericiţi cei ce cred. . . L. CEVA DESPRE ARTĂ LA NOI ŞT SCULPTORUL ALEX. LIURA. Aproape de Gherla, pe o vale încîntătoare înconjurată din 3 părţi de dealuri piezişe, este situat un sat românesc, care a ajuns renumit prin producţia sa mare de prune grase şi prin esportul de icoane sfinte respîndite prin toate unghiurile ţinuturilor locuite de Români. Acest sat şi fără să-l fi spus pe nume. ştiu toţi, că numaî salul Nicula or Micula poate fi. Aci în Atena-Rornânilor de suh coroana Sf. Ştefan se fabrică cu grămada specialităţî de icoane sfinte ca de pildă: Christoşî cu cîte şase degete şi Maică-preceste, ce cu un ochiţi rîd. Tar cu celalalt plîng ca împăratul din poveste, şi altele de acestea. Aceste icoane «estrem de seccesioniste» ajung apoî a forma decorul caselor închinate luî Dumnezeu, al bisericilor noastre şi fiind aceste caricaturi «artistice» ieftine, constituesc adesea adevărate «galerii de tablouri». Dacă gustul estetic al poporului nostru, inclusive «inteligenţa», este satisfăcut în aceste «pynakotecî romîne», atunci să nu ne mirăm că se mai găsesc idealişti naivi, cari totuşi caută artişti români şi se întreabă cu durere, de ce nu avem măcar un singur pictor român mai de seamă. Nu avem, am avut însă pe bănăţeanul Popescu, mort în floarea tinereţii şi ca se înţeleagă conaţionalii, ce artist scump a fost Popescu pentru noi, aflîndu-ne tocmai în epoca dividendelor, credem, că vorbim mai la înţeles, amintind, că a vîndut Papei de la Roma una din cele dintîi ale sale lucrări «Ghristos pe cruce», pentru sumuliţa de 30,000 Lire. De cînd a murit Popescu, şi e cam nmlt de atunci, nu numai că nu s’a ridicat nici un Român preste nivelul massei de mediocrităţi artistice, dar şi printre mediocrităţi de abea aflăm vre o cîţi-va Români. Pe cît te înalţă ştirea îmbucurătoare despre splendida reuşită a esposiţiei a doua «a tinerime! artistice» a fraţilor noştri! din regatul Român, pe atît de cu jale te cuprinde recunoaşterea, că la noi pînă acum nu s’a făcut nimic pentru artă, lie pictură ori sculptură, n’a sprijinit-o ninţgnea afară de familia Mocionişti-lor. Să sperăm, că apropiatul viitor va schimba faţa lucrului şi semne pentru aceasta nu lipsesc. Vedem doar cu ochii cum creşte clasa «inteligentă», cum se înmulţesc Românii la oraşe şi cum începe să răsară ici şi colo şi cîte o biserică românească maî monumentală decît cele multe şi foarte modeste de pe la sate, zidite în cele maî multe cazuri cu întregvoncursul satului, în adevăratul înţeles al cuvjfftuluî. Pictori Români specialişti în pictura bisericei resăritene vor afla de azi înainte destul teren de muncă şi prin urmare şi de esistenţă sigură. Lugojul gr.-ort. prevăzînd şi recunoscînd simţită necesitate, ♦ www.dacQFomanica.ro 144 LUQEAFERUL Nrul 8, 1003. :i făcut începutul în direcţia asta şi a trimes în toamna trecută un elev la şcoala de belearte din Miinclien, să se perfecţioneze în pictură şi maî ales în cea bisericească. La acest loc poate nu este nepotrivit a atrage atenţiunea celor cliemaţî din reşedinţa arcbiepiscopuluî, unde, după cum se ştie, se zideşte o catedrală, ca ese-cularea lucrărilor artistice să o încredinţeze la artist orî artişti Români, nu cum s’a întimplat bunăoară la Braşov, unde din motive necunoscute, pictura bisericeî din cetatea făcut-o un Acad. Vie. Hnbcş. Sas. Dacă noî Românii ciscarpatinî nu avem specialişti, atunci nu avem decît se chemăm pe unul din pleiada pictorilor Români transcarpatini, între cari un loc de frunte ocupă ca specialist Ştefan Popescu. El a absolvat academia din Miinclien şi cea din Paris, la cea dinţii a fost elev al profesorului Gysis, originar din Grecia. Popescu, în clasa de composiţie a lucrat maî ales subjecte din viaţa bisericească, însăşi lucrarea sa de composiţie a fost «Sf. Pavel». De alt-fel pictorul Popescu este cunoscut publicului Român şi de la bogata esposiţie ce a aran-geal-o singur in toamna anului 1901 la Ateneul din Bucureşti; atunci ne a dat ocaziune să ad- mirăm şi să apreţiăm intensele sale studii de pictură bisericească. Azi deci nu maî suntem avisaţî la pictori străini şi cel chemaţi îşi vor crea un titlu- de recunoştinţă naţională, dacă nu vor suferi ca vre-un oare-care pictor străin să ne «împodobească» catedrala cu niscai sfinţi raşî la mustăţi. Dacă pictura Românilor din Ungaria oferă, ab-străgînd de la fabricatele Miculane, atit de puţin, atunci îndreptîndu-ne privirea spre sculptură, care este cu mult maî grea. constatăm, că ne oferă şi maî puţin. După cit ne este cunoscut, avem azi numai un singur sculptor, care deşi încă elev al Academiei de belearte din Miinchen. a reuşit, mulţămită lucrărilor sale ese-cutate în puţinul timp liber ce-1 are şi din care transpiră un însemnat talent, să se pună într’o favorabilă evidenţă la corifeii scuipiureî din metropola artelor germane şi prin urmare promite, dacă va persista pe calea începută şi dacă va avea sprijinul publicului român, să ne înzestreze cu opere sculpturale cari pe veci vor mărturisi esistenţa noastră pe acest pămînt strămoşesc. Acest talent, care se află la începutul carierei sale grele şi spinoase de artist, este bănăţanul Alexandru Liuba, fiul cunoscutului folklorist. Şo-froniu Liuba. Cu ajutorul «Asociaţiuneî transilvane», cu ajutorul parţial al «Oraviţaneî» şi mal ales'cu stipendiul familiei Mocioni. de care stipendiu s’a bucurat şi fiiertatul pictor Popescu, Liuba a absolvat «Kunstgewerbesclmle» din Miinchen şi a intrat în academie, unde urmează acum în clasa de composiţie. a unuia dintre cel mal mari sculptori aî timpului, a profesorului Kumann. Pentru a putea aprecia după merit productul artistic al unul sculptor, e absolut necesar a-1 cerceta în atelierul seu, să vezi cu ochii cum se naşte opera sa. Aceasta deocamdată nu o vom face. ni se pare prea de timpuriu şi aşteptăm, pînă cînd dl. Liuba ne va da plăcutul prilej a reveni asupra operilor sale maî importante de cari să apucă acum. atunci vom vorbi maî pe larg despre activitatea sa. Credem, că inten-ţiunea noastră o împlinim în deajuns, cînd de astădată reproducem în revista tinerimii noastre ca dovadă a talentului sculptorului nostru numai vre o cîte-va schiţe şi bustul academicianului Vincenţiu Babeş. Schiţa lui, «Sisyphus» a fost premiată la un concurs al academiei de belearte din Miinchen. Berlin. Adrian C. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1903. LUCEAFERUL 145 CANDID. i. ii. Auzi tu ploaia ’n vechiul scoc? E ciutul, care-l ştiu de mult — El mă Irăzeşte ’ncet din somn . .. Şi-l tot ascult, şi-l tot ascult. . . îl ştiu de cind eram copil, E svonul mulcom la fereşti, Ce pică din ceţoase vremi Să-mi spue-o mie de poveşti. Tu freamăt, vînt şi gind pribeag Voi sînteţî fraţi dintr'un exil, Vă stringeţi noaptea la un loc Să plingeţî un «regret» tiptil? . . . O, glasnici stropi, o zumzet blind, In şghiabul lung de la podmol, Ca voi tot curg zilele iuţi Şi ’n scurt e tot urciorul gol. Mi-aduci tu murmur vr’un noroc? O nu, eşti cintul de demult, Tu mă trezeşti încet din somn, Şi dasurî lungi prin nopţi te-ascult. Iii. Neştiutor sărut o floare . . . De soare suflelu-mi s anină Şi tot copacul ce ’nfloreşte Mă ’mbucură şi mă ’nsenină. Beau boarea proaspătă clin neaua Ce moare ’n tinera verdeaţă. Şi n’am simţit în piept vr odată Un dor mai mare de viaţă. . . Departe pe cărări se stinge Tot sgomotul de carneval, Plămina-’mî obosită soarbe Parfumul satului natal. Deschid fereastra la odaie, Viaţa-a desprimăvărat, Pe tulburii mei ochi se cerne Albastrul cerului curat. Coprine albe rid pe holde, Ca luminări pe un altar. Şi-o linişte bisericească Adie ’ncei de pe hotar. Inmugură pădurea ’ntreagă, Din zări răsare un cocor, Un dor blăjin s aprinde ’n mine, Ca ’n sufletul unui păstor. . . Şi gîndurile-mi luminoase Tot sar şi nu mai aii răgaz, Ca turmele cu miei ce iasă Intîia dată pe islaz. . . Renviu ... la ori-ce pas s'avintâ Din inimă-mi dorinţi uitate Ce dulce-mi gîdelâ urechia Cavalul turmei pestriţate. . . Ca beat plec capul sub lumina, Ce din văzduhul vinăt ploauă — Ah, din aceste zile calde Se naşte o viaţă nouă. Pe drumuri tot mai singurateci Aceste zile dragi mă chiamă Şi-’n codru strigă cucul vesel, Parcă-î un clopoţel de-alamă. Păşesc uşor ca o gîndire, De tot resuflu 'mi pare bine, Şi-o viaţă nouă ’mboboceşte Din ce-a zăcut ştirbit în mine. Ulpiu Troian Mihaiu. www.dacQFomanica.ro LUCEAFERUL Nrul 8. 1903. Hf> IN SIMBATA FLORIILOR. Viaţa, ce se ascunsese de groaza înfiorătoarei ierni în inima pămîntului, iasă încetul cu încetul la ivială, surizînd în firicelele de iarbă, pal-pitînd în vinele arborilor, svîcnind în mugurii ce stau gata să se deschidă. Vr’o cîte-va viorele, cu seninul lor rupt din albastrul zărilor, stau zăpăcite după nişte tufe de spini. Aşa le ceteşti din faţă. că mai bine s’ar învoi să între iar in pămîntul de unde au eşit, decît să dee cel mai mic semn, că ele ar şti ceva despre virginala lor frumseţă. Pe pămint încă e mişcare, e viaţă, dar o viaţă deosebită de ceea ce vine din inima luî. Colo pe ogoarele din faţă se mişcă încet şi greoi boii, cu ochii de jumătate închişi, rumegîndu-şi ogrin-jii. Ei trag a lene plugul, ce lasă brazde negre ’n urma lui, în cari se resfrîng razele linăruluî soare. Aburii eşiţi din pămîntul rănit şi re-su fia re a caldă a boilor, se ridică în formă de ceaţă uşoară şi se perde în aerul proaspăt. «Codobăturoiu» şi «codobăturoaia», simpatica pasere a plugului — sar de pe o glie pe alta mişeîndu-şi în cadenţe coada, şi caută cu lăcomie după nefericitele fiinţe, ce’nzădar mai cearcă să se ascundă. Pogănicii, cu bicele lor lungi pe spate, mai multu-’s după plug,, decît alăturea cu boii. Atîtea minunăţii, eşite din pă-mînt le fură ochii. — ş’apoi mînile copiilor nu prea lasă ceea ce place ochiului. Colo în valea ceţoasă s’aude sunetul de clopot. Oile celor mai sărăcuţi au şi eşit la păşune; mieii ceî maî în vrîstă stau, încordaţi în tot trupul. pe marginea unei rîpi, se pare că’s gata să înceapă un joc naţional, ceî maî tineri şi mai fragezi dorm moleşiţi de căldura soarelui. * Pretotindenea e reînviere, şi totuşi clopotul tras pentru vecernie sună aşa de trist, aşa de turburător de suflete, — nişte glasuri eşite de-avalma dintr’o inimă sdrobită. — E mic satul, aeru-i curat şi glasul clopotului e pătrunzător, — de ce smînceşte aşa de mult de funie căruntul clopotar? E Sîmbăta Floriilor, şi dacă nune — Duminecă se va găsi vr’un mormînt fără sălciuţe, cilul vor veni creştinii la biserică, el nu vrea să iee asupra ’şî răspunderea, nici să-şi îngreuneze sufletul cu vr’un păcat înaintea luî Dumnezeu. De-aceea smînceşte. smînceşte mereu de funie, şi văzduhul tot mai mult se umple de geamătul arămii. Soarele se gată de sfinţit şi umbrele încep a se lăsa. Dealul din partea de cătră apus a bisericii îşi întinde tot _maî mult mantaua sa întunecată peste pajiştea înroşită, arsă, uscată a cimiteruluî. Dar uite cum se mişcă şi se pltacă sălciile de pe marginea părăului, ce trece şerpuitor pe lingă sat. Ele au înfrunzit mai întâi, şi copii din ele rup crenguţe să ducă la morminte. De mult au aşteptat ziua aceasta, le-a spus bunica că şi el vor merge să’mplinte sălciuţe. Ş’acurn mereu răsar din toate părţile pe uliţele satului grupuri de femei, ce-şi iau aeelas drum, spre cimiter. Drumul ce strălaie lunca cu iarbă încolţită şi duce spre morminte, e numai pilcuri de pere-grinătorî la locul sfînt, unde le dorm iubiţii, unde se odihnesc pentru vecie atîtea generaţii — moşî-strămoşî — cari toţi au fost de-aci din satul lor. Femei îmbrobodite cu năfrămî negre, îmbrăcate cu clichine (mînecărî) de pânură, sure, altele roşatice şi roase. învechite, cu că-trinţe mohorite şi şurte negre, zoresc nureu pe drum, puţin cam aduse de spate. în uriaşele cisme. Şi nici acuma nu le tace gura. Încep dela ceea ce-o lucrat fiecare astăzi, şi se opresc la descrierea morţii v’runuia dintre aceia, la a căror morminte vin să împlînte sălciuţele ce le aduc cu ele. Fiecare ştie o întîmplare, peripeţie din viaţa celor adormiţi. Ş’apoî de ce ar şi începe cu plînsul de acum, — lacrimile pe mormînt treime vărsate. Iată o bunică încunjurată de nepoţeî, unul maî mic decît cel-alalt, toţi-cu ■mănunchiuri de sălciuţe în mînă. Cel maî in vrîstă păşeşte larg şi măestos înaintea bătrînii. şi din cînd în cînd îşî întoarce capul înmormîntat într’o căciulă miţoasă. şi priveşte cu un aer de învingere şi de superioritate la fraţii ce se ţin după bunica. Cel maî mic maî scobălţeşte cîte-odată. Picioruţele-! sunt fragede şi se ostenesc în grabă. Şi de cade, scăpîndu-şî sălciuţele din mînă, bunica trebue să-î spue c’a căzut calul popii www.dacQFomanica.ro Mironosiţele. www.dacoromanica.ro 148 LUCEAFERUL Nrul 8. 1903. trebue să bată pămîntul şi să-î aduna avutul risipit. Şi tot mai multe pilcuri răsar pe drumul ce strătaîe lunca cu Iarbă încolţită, şi locaşul morţilor tot maî mult se umple de viaţă. Atîta învălmăşală la’nceput. îs multe mormintele, e vechiu cimiterul. şi tot satul are îngropat aici pe cineva. Dar încetul cu încetul mişcarea încetează-fie-care se opreşte la mormîntul iubit. împlîntă sălciuţele la capul mortului. Soarele de-abîa se maî vede de după mucliia dealului din spre apus îşi aruncă celea din urmă priviri asupra lumii noastre, luîndu-şl rămas bun pînă mîne de la lumea lui iubită. Un biet moşneag zoreşte din toate puterile pe drum. Baba i-a murit de mult. abia maî ţine minte, copii şi nepoţii toţi îşi dorm somnul de veci aici in cirniter. Cine să le pună şi lor săl-ciuţe ? Liniştea sării s’a lăsat. Nici o boare nu adie. Pretotindenea domneşte pacea şi fericirea. Florile galbene de păpădie şî-au strîns petalele şi încep să viseze, un vis lung, încîntător. cu fluturi şi cu raze de soare — un vis din care numai mîne cu răsăritul soarelui se vor deştepta. In inimile celor ce stau în genunchi lîngă morminte, acum începe a se deslega furtuna şi nu peste mult încep bocetele. Melodia lor maî mult frîntă, de cît undulătoare, potrivită cu plînsul sincer, melodia asta ce-î în stare să deslege pornirile unei inimi de piatră, se pare că vine din nemărginit şi se perde în nemărginit. Şi durerii, — pornită odată să se verse nu-î sînt de ajuns suspinele, cuvintele bocetului, ci porneşte izvoarele limpezilor lacrimi, ce curg. curg parale pe obrajii, pe cari nemîngăerea şî-a lăsat pecetea.----------------------------------1 — «Unde e moşu bunico ?— al zîs că mergem la el să-î ducem săleiuţe . . . Vezi bunică că nu-î aici.» — «E’n cer la Dumnezeu, dragul bunichiî. A fost ca pînea cea bună în lumea asta, de-aceea l’a luat la el în cerul sfînt.» — «Apoi atunci aşa-I că şi tata şi mama-s acolo bunico ? AI. mergem acolo, să le ducem acolo, săleiuţe. Bunica n’a maî putut zice nimic. In ochii el bătrînî năvălea furtunos potopul de lacrimi şi slăbitul el piept abia mal putea să susţină furtuna pornită. Copii cel maî mărişori ’şi-aîi pironit întîî ochii întrebători asupra bunicii, dar văzind că nu se maî conteneşte, au început şi eî. Numai cel maî mic, rămase înmărmurit cu ochii lui albaştri aţintiţi asupra purpurii, ce-a fost lăsat’o în ur-mă-î soarele ce scăpătase după deal.-------------- Gîtă viaţă trăită nu se redeşteaptă în închipuirea celor ce se cîntă. O. şi dacă ar fi această redeşteptare numai în închipuire ! Dar inima, inima tremură, palpitează. se înflăcărează şi moare la fie-care aducere aminte. Şi tot atunci începe să filosofeze şi cel ce e nemuritor în om. sufletul. Atunci el. pe care îl doare de tot cefea ce trece, de tot ceea ce are capăt, de tot ceea ce e în zădar făcut, se răzvrăteşte şi spune, că o altă viată îl trebue. Sufletul, care inerente- a . t neşte de cîte-orl vede un cadavru, de cîte-orî contemplează în faţa unul morminl.tde cîte-orî se gîndeşte la eroul, care a lăsat urme prin veacuri, mărturiseşte acum. că tot ce-î în lume e nimica, că nimic din ceea’ce este nu e de-o lire cu el, nu se poate asămîna lui. 0, da, nimic va fi, dar nimicul ăsta pînă trăim ni-e drag. nî-e alinător şi ne lipim de el. * S’a făcut de mult linişte ’n cirniter. Cu crucile de pază, şi cercetat din vreme ’n vreme de vr’o pasere de noapte, s’a cufundat din nou în vechia-î muţenie. A început să sufle-o boare lină dinspre miazăzi, ce creştea din ce in ce maî mare. Ş’acum puteai auzi şi cîntecul pădurii de pe deal. mur-inurător şi dulce. Pădurarul, cu puşca pe umăr, urca încet la deal, şi’n doina trăgănată-şi vărsa sufletul: Sus e dealul la păduri Nu-1 pot trece de glndurl... La lumina lunii tot cimiterul pare o pădurice de surcele. Sălciuţele împlîntate pe morminte se închină mereu de suflarea vîntulul. E lîrziu, aproape miezul nopţii, şi uite. acolo, lîngă mormîntul acela proaspet, se zăreşte încă şi acum o fiinţă. E în genunchi, frîntă, cu capul razi mat de moviliţă şi stă aşa perdută. Să plîngă nu maî poate. Aceasta e mamă. loau Agârbiceun. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1903. 149 LUCEAFERUL PAPIU ILARIAN, BURSIER AL BLAJULUI. Cît studiară la Viena. Alexandru Papiu şi losif Hodoş primiră regulat de la consistorial din Blaj cîte 300 de liorinl din fondul «Simion RamonţaI». Uecî din 1850 pînă în 1852. Dar în acest din urmă an, încă din vară, odată cu scoaterea Istoriei Romînilor, Papiu îşi făcu nenumăraţi duşmani în Ardeal şi mal ales în Blaj, unde partida fostului episcop Leinenyi, de atî-tea ori scuturatul de Papiu. era încă tare. Şi nu numai Lemenianil, ci în general toţi clericii nu-1 aveau la inimă; pînă şi Şuluţ. căruia nu i-s’ar ii putut imputa lipsa de românism. Cind dar cel trei studenţi, Papiu, Hodoş şi Bărnuţ plecară în Italia, din toate părţile se ridicară protestări şi insinuări1 pentru a face să nu li se acorde permisiunea de a lua doctoratul în altă parte a imperiului de cît la Viena. In aceaş vreme cel de la Blaj, doritori de a trece cît mal repede stipendiile altor tineri mal credincioşi «binefăcătorilor» lor şi spre a împlini cu vîrf şi îndesat răsbunarea pentru morala ce li se făcuse în Istorie, cerură suprimarea burselor lor, în virtutea unul punct din testamentul lui Simion Ramonţaî, interpretat ud . hoc de dînşiî, care punct ar ii spus, nu se putea mal clar, că bursele nu sunt acordate de cît pentru Viena.2 3 Şi episcopul Şuluţ administratorul fondurilor testamentare* ale şcoalelor Blajului, dis-punînd încetarea stipendiilor, le trimite, lui Papiu şi Hodoş — la Padova. la 9/21 Decembre 1852 o scrisoare, prin care Ie cerea să-’şî dea declaraţiunea pentru plecarea lor din Viena. De oare-ce el însă încă înainte de a pleca în Italia ceruseră în regulă trecerea stipendiuluî la Padova şi nevenindu-le aprobarea pînă la ultimul termen de înscriere, îşi scoseseră «pasul» cuviincios şi plecaseră, nu înţelegeau de Ioc rostul declaraţiuneî ce li se cerea. Doar ştiau prea bine cel de la Blaj, că Papiu şi Hodoş 1 Era veche supărarea clericilor pe neastimpăraţiî studenţi din Viena. încă în 1850 eî se amestecaseră în mod foarte activ în trebile celor două biserici ardelene. Cf. articolul. Anul 1850 şi Stud. rom. etc. in Luceafărul de la 1 Martie 1903. 3 Vezi testamentul publicat în latineşte şi româneşte in «Foaia pentru minte, inimă şi literatură» No. 15—16 pe 1852 şi despre acest testament in Gazeta Transil- vaniei No. 32 din acelaş an, in corespondenţa «dintre Tirnăvî». pleacă şi pentru ce pleacă, de vreme ce încă dinainte fuseseră anunţaţi cerînduli-se acea strămutare de adresă a scrisorilor cu bani. Afară de aceasta stipendiştiî cînd aii plecat ştiau, că disposiţiile testamentare, unde se prevăd locurile pentru care se dă bursa, nu sunt «cum clau-sula restrictiva et exclusiva, ca numai cel ce vor învăţa în aceste institute (prevăzute în testament) «să aibă stipendiu». Eî vor să urmeze cursurile la Padova şi să absolvească (aceasta le e singura declaraţiune pe care ar putea-o da) şi deci rugară pe episcop să intervină spre a li se continua stipendiul.1 In scrisorile lor el răspunseră la toate imputările, făcute de Papfalvi 2 mal ales, precum era părerea lui Ion Faur, atît particularilor influenţi din Blaj, precum şi însuşi episcopului arătîndu-le intenţiile lor bune şi nevinovăţia lor.8 Cînd Papiu a scris episcopului Şuluţ, el făcu aceasta în contra părere! lui Bărnuţ, care le tot toca din Pavia, ba că să scrie lui Dobran,4 ba că bine au făcut de au scris întîl lui Şuluţ, ba că nu trebue să lase cauza stipendiuluî «togma ("înţelege : chiar) de ar devea să vă mutaţi iară cu scola la Viena, în cas cînd vor făcui ta la depunerea rigoroselor»5 şi o mulţime de alte sfaturi netrebuincioase ca acelea de a le tot spune să nu se lase de doctorat.6 * Un lucru e clar şi-l adăogăm chiar aici pentru acel ce ar mal consulta scrisorile lui Bărnuţ din Corespondenţa Papiu, că toate exhortaţiile magistrului din Pavia nu trebue de cît foarte rar luate în serios» După scrisorile lui nimeni n’ar mal putea recunoaşte pe inteligenţii şi neastîmpăraţiî Papiu 1 V. scrisoarea lut Bărnuţ din Pavia 6 Ian. 1853 din poses. d-lul N. Hodoş. 5 Canonic pe această vreme şi membru al consisto-riuluî din Blaj. Cf. şi Enciclopedia Română la lit. P. 3 V. scrisoarea lui Ion Faur către Yasile Pop, din Blaj 23/24 Ian. 1853 publicată in Unirea numărul jubilai* (din 1900) de A. Viciu, p. 312. 4 Secretar aulic in Viena. 5 Papiu şi Hodoş nu ştiau destul de bine nemţeşte aşa ca să se poată esprima curent, in 1852, la depunerea esamenelor şi pentru că profesorii le făceau greutăţi eî trecură in Italia, unde in două luni ştiură să vorbească întocmai ca băştinaşii, pentru că ştiau ceva şi din Viena. 0 Scrisoarea lui Bărnuţ din 1853 din Pavia in coresp. Papiu, la Academie. www.dacoromanica.ro 150 LUCEAFERUL Nrul 8, 1903. şi Hodoş clin Viena, cari se amestecau cu atîta rost în afacerile politice şi bisericeşti ale Ardealului roniîii. Dosperînd (cam repede) de a putea ajunge la vre un rezultat prin Episcop, eî se liotărîră. între altele şi după sfatul de o clipă al luî Bărnuţ, care de alt-fel îşi schimba repede părerea, să roage pe Dr. Dobran, român influent, din Viena, ca să vorbească pentru stipendiu. Acesta promite luî Raţiu (Ion) corespondentul «Paduani-lor» în capitală, că va interveni: «scrie-le sănătate de la mine şi să fie încredinţaţi, că le voiri recomanda cauza in tot locul".1 La sfîrşi-tul luî Ianuarie însă, Şuluţ făcu demersurile cerute la guvernatorul Ardealului din Silniu. Dar pentru-că, după cum înţelesese Ion Florian. se aflau in testament denumite locurile unde să se asigureze stipendiul, eî trebuiau să primească rezultat negativ.2 Totuş încă la începutul luî Martie nu li se dăduse rezultatul oficial. Iar Faur le scria din Blaj. că «atîta am simţit, că Măria Sa Episcopul e mulţumit cu mergerea voastră în Italia şi să bucură foarte, că aveţi ocaziune a-î face cunoscuţi maî de aproape pe Românii din Transilvania cn «fraţii'Italieni» şi trebue să-l credem pe Faur, căci se ştie ce bun Român a fost în totdeauna fericitul Alexandru Şuluţ. Corespondentul adăogă însă. că Papfalvi tot interprelînd disposiţiile testamentare susţine mereu, că dacă le place să primească stipendiul. să se întoarcă îndărăt.3 In această vreme Bărnuţ de la Pavia nu maî continua cu sfaturile. Atît în Martie cît şi în Aprilie4 el îl îndemna să se întoarcă la Viena» c'cî «lucru este evident, că vreau sa vă ia stipendiul Blăjanil, căaltmintre nu-’şî pot răsbuna» şi deci să nu facă «bucuria blăstămaţilor». Apoi încearcă să-I convingă, că e mal bine să nu piardă stipendiul; bine, că au învăţat italieneşte. Maî au vreme de dat «rigoroase», pe care noi, spunînd adevărul, numai pentru acea punem ceva preţ ca să ne putem vîri la o posiţiune, de unde să folosim, maî mult Românilor».5 ' 1 Scrisoarea luî Ion Haţiu clin 20 Ianuarie 1853, că-tră Pupiii in coresp. cit. 3 Scrisoarea luî Ion Florian, student jurist în Silniu, cu data de 3 Februarie 1853 iu coresp. cit. 3 Scrisoarea luî Ion Faur din Blaj, 3 Martie 1853. Ibidem. * Scrisorile luî Bărnuţ cu data de 16 Martie şi 2 Aprilie 1853 tn coresp. cit. 5 Scrisoarea precedentului din 2 Aprilie. La G Aprilie Papiîx ştia rezultatul interveni-reî celor de la Blaj la guvern în Sibiiii: «Blajul ne necăjeşte cu fundaţiunea şi vrea să ne o ia . în tot tipul; a scos şi deciziunea negativă de la guvern asupră-ne; noi arătarăm cu cuvinte întemeiate, că testamentul nici de cum nu e în contra venire! noastre aici; asupra temeiurilor, ce le desfăşurarăm în acest obiept (cum-că testamentul nu e în contra-ne) nu găseşte episcopul nici un cuvînt; în scrisoarea sa ce ne adresă trece peste acest lucru». Şi n’avea bietul tinăr numai supărarea asta, ci şe maî adăoga, că nu-î venise nici aprobarea de la minister pentru a trece esamenele în Padova, Istoria Romînilor îl era interzisă de cîteva luni de zile în toate statele austriace, de acasă îl veneau veşti rele «şi alte o mie». Destul, că noî şi la intimplarea de i-ar lăsa inima ca să ne tee fundaţiunea definitiv de aici tot nu ne mişcăm, pentru-că îniş-cîndu-ne. iuu perde un an scump întreg, care e maî scump de cit fundaţiunea; aşa dar noi vom sta aici şi vom pune atît ea rigoroase cîte vom putea după starea pecuniară, fiindcă tacsa ri-goroaselor se suc la o mie de zwanzî sunători».1 Se pare. în adevăr, că Şuluţ le scrisese să se întoarcă, căci alt-fel le declară bursele vacante. El era supărat, că Papiu şi Hodoş «nu l-au cercetat» nici cînd cu venirea luî în Viena în 1851, nici maî tîrziu.2 Era însă prea bun om şi Român, cum am mal spus, ca să bănuim, după cum scriu unii dintre corespondenţii luî Papiu,8 că din această cauză el ar fi voit să li se ia celor doi inimoşi studenţi bursele. La 8 Aprilie 4 dînduli-se aprobarea de la Ministerul de Culte spre a da esamenele în Padova, Bărnuţ cu data de 8 Maî îl scrie luî Papiu 5 să roage iar pe Şuluţ pentru stipendii 1 Scrisoarea luî Papiu cătră Balint cu data de 6 Prier 1853 în coresp. cit. • 2 Acestea reies din scrisoarea luî Ion Maior către Balint cu data de 10 Aprilie 1853 (Viena), in corespondenţa cit. ' 8 Printre care chiar Balint (V. scris, luî din 26 Sept. 1853 In coresp. cit.). * Scrisoarea d-luî prof. Vittorio Lazzaripi de la Padova către V. P. din 22 Novembre 1902. ' 5 Dacă noî tratarăm aci pe Bărnuţ ca pe un bătrin doritor de a da sfaturi şi cuî are nevoe şi cui nu, trebue să adăogăm spre lămurirea cititorilor, că Papiu şi Hodoş n’aveau aceleaşi sentimente ca noî, ci din contra, de admiraţie şi de adine respect faţă cu fostul lor profesor de fllosofiş şi patriotism înainte de 1848 şi in 1848—49. ' ' www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1903. LUCEAFERUL 151 adăogînd pe lingă o copie de pe aprobarea Ministerului şi rezultatele primului «rigoros» îndată ce-1 vor fi dat.1 Dar la 5 Iulie et află, că a venit şi a doua oară rezoluţie de la guvern «că mimat cu puterea Ministeriuluî se poate ase m.na stipendiul şi pentru Padua». Dar şi Episcopul scrise din nou Ia Minister încă înainte de a veni certificatele de primele esamene de doctorat trecute, tar eînd ele sosiră s’a bucurat Episcopul şi consistoriul şi s’a animat mat tare a lucra în cauză; eu (Petru Pop-Tunsu) am bună speranţă de rezultatul l'avoritor, pentru-că Episcopul stă tare într’acea».'2 . De aici înainte veştile despre stipendiu sunt mat mult bune3 de cît rele.4 * 6 Glnd. în Septem-bre. Papiu şi Hodoş trecură şi al doilea esamen.® et înaintări rezultatele la Blaj.8 De astă-dată atit ceî din Blaj cît şi guvernul, prin et, se convinse, că trebue să le dea şi mat departe stipendiile şi cu data de 8 Novembrg 1853 Ion Raţiu scrie din Viena lut Papiu arătîndu-î bucuria sa pentru aceasta şi totodată înştiinţîndu-1 că pentru un împrumut cerut s’ar găsi cine şă le dea liant, dacă ar vedea scrisoarea consisto-riulut, prin care li se notifică hotărîrea guvernului de a li continua bursa.7 Tot cu aceaş bucurie rectorul din Blaj. Nicolae Mânu le scrie la 22 Novembre despre acordarea stipemliuluî «şi de pe anul trecut», «şi de pe anul acesta intrat».3 La 13 Decembre in sflrşil, însuşi Papiu scria cătră Balint; «Alaltă-erî primirăm scrisoarea de la Gipariu: însărcinat de consistoriu ne trimise decretul guberniale în obieptul Romanţianeî. 1 In corespondenţa Papiu. Scrisorile Iul Barau), şi ale luî Papiu le citam tot ca fiind la Academia Romană In volumele «Corespondenţa luî Papiu» deoarece in curind dl. Nerva Hodoş le va dărui şi pe aceste. * Scrisoarea luî Ion Tunsu către Papiu in coresp. cit. din Blaj, 5 Iulie 1853. 3 Aşa scrisoarea Iul Balint din Roşia, 7 Iulie 1853. Coresp. cit. 4 Aşa scrisoarea luî Vasile Pap din Budeiu,'25 Au- gust 1853. Ibidem, -. ■ 6 Scrisoarea citată a d-luî prof. Lazzarini şi scrisoarea luî Bărnuţ din 10 Sept, 1853 in coresp. cit. 9 Scrisoarea luî Petru Pop din Blaj, 21 Oct. 1853. Ibidem. 7 In coresp. cit. 8 Ibidem. Tot aşa in scrisoarea luî Bărnuţ din !1 Dec. in aceaş corespondenţă, din care inaî aflăm, că la acea dată tatăl luî Hodoş murise. Tot .aşa scrîşoaraa luî ton Maior din 22 Decembre şi a luî Bărnuţ din 23, ambele in aceaş corespondenţă. Decretul e de minune, nu poate li mai bun. Dar de Romanţiana nu ne putem folosi în Italia, pentru-că e asemnată la Viena. Aceasta se făcu la expresa noastră rugarc. Avem mal multe motive foarte întemeiate pentru ce făcurăm aceasta......Romanţiana o vom scoate îndată ce vom ajunge la Viena şi încă din luna anului trecut, de cînd încetarăm a o scoale. In acest tip ne bucurăm, a te putea asigura, că împrumutul ce cu atîta nespusă bunătate ni-I faci,1 vom fi în stare a-l reînturna cu cea mal cordială mulţumită». «Noi ajungind la Viena îndată ne vom înscrie ca practicanţi de advocat ură. Sperăm, că ni se va ierta termenul legiuit, din ce ora mal practicaserăm şi la Maros-Vasărbely. In Februarie sau Martie vom pleca cătră patrie. Nu mal putem de dorul patriei şi a tuturor amicilor noştri. Atunci ne vom întilni de sigur».2 Nu se întîmplară însă lucrurile tocmai aşa cum credea Papiu în aceasta scrisoare. Ilodoş văzu Ardealul în primăvara lui 1854, vărul său insă tocmai în anul următor, pe aceaş vreme - Februarie pînă prin Mat. cînd trecu şi pe acasă pe la nepotul Iul Petru Maior de văzu biblioteca marelui seu uncbiu. Dar cu stipendiul «romanţian» nu se mîntue odată cu sfirşitul anului 1853 şi cu acordarea ce o văzurăm. Venind în Viena atit Papiu cît şi Hodoş în urma decisiuniî colegiului profesorilor, de la 9 .Ianuarie 1854, Nr. 31:2, luată după provocarea prin decretul guvernatorului Ardealului, cu No. 23888 din 11 Novembre 1853. cei doi veri primiră cite 375 fi. m. c. deodată, stipendiul pe anul 1853 întreg şi pe ultimele luni din 1852.8 - In Mal 1854 Hodoş plecă în Ardeal. Hâtră sfirşitul lui Novembre se întorsese. Pe Ungă di-• ferite noutăţi şi calde urări luî Papiu şi Bărnuţ4 el aducea însă şi o tristă veste. Stipendiul care li se dăduse în Ianuarie, le fusese continuat-— în vorbe —- in acest an 1854, pînă la Seplembre, Iar cu sfirşitul lunii, în urma liotă-rlrel consistoriulul din Blaj, din 2(1 August, 1 Balint fu cel ce Îngriji de Papiu şi Hodoş, cît stă-tură la Padova,‘ca de copii săi. De acea şi recunoştinţa tor nu peri nicî odată. 3 Data acestei scrisori lipseşte. Ani luat-o, pe cea ce o punem, după stampila Padoveî. V. coresp. cit. 3 Observatorul IV. 72. — Bariţ despre Iosif Hodoş. 4 Scrisoarea Iul î: Hodoş către Balint, din 22 Nov. 1854. Coresp. cit. www.dacQFomanica.ro 152 LUCEAFERUL Nrul 8, 1903. No. 083, cesaro-crăescul guvern decretase încetarea stipendielor de la zisa dată.1 Totuş Hodoş espriniînd şi părerea luî Papiu nu desnădăj-duise de a le recîştiga,'2 In adevăr în testamentul lui Sirnion RamonţaI se prevedea, ca bursierii să aibă ajutorul de 300 florini anual — «donec salarium accepterint».3 Dar nici Papiu nici llodoş încă nu începuseră a primi vre-o leafă, căci încă în Februarie 1855 eî se aflau tot în «praxis de advocatura».4 * După hotărîrea con-sistoriuluî Facultăţii din 9 Ianuarie 1854, niaî sus pomenit, urma. ca şi de la Ianuarie înainte să le dea bursa, pe cînd eî nu mal primiseră nimic6 * sub cuvintele, că au absolvit cursul juridic, n’au cerut la vreme stipendiul şi pentru practica de advocatură, nici n’au înştiinţat pe Episcop or Gapitulul, că au intrat în praxis, ba Hodoş de la Aprilie 1854 întorcîndu-se în Ardeal se părea că nu vrea să se mal întoarcă în Viena; că trebuiau să înainteze atestate de la advocaţii din Viena, la care se aflau şi să spue sub ce condiţii pecuniare se află ; în sfîrşit, că de vor să aibă bursă, trebue să mal dea un esamen.8 Au răspuns el, nu-î vorbă, la toate aceste imputări ale celor de la Blaj, dar un lucru e sigur, că stipendiu n’au mal luat. La 24 Ianuarie 1855 printr’o adresă oficială el fură înştiinţaţi, că 1 Idem din 2 Ianuarie 1855. Ibidem. 3 Idem din 10 Ianuarie 1855. Ibidem. 3 Punctul 4 din Testament în Foaia p. minte No. 15— Hi pe 1852. 1 Scrisoarea luî 1. Hodoş către Balint din 5 Febr. 1855 în coresp. cit. 6 Pe lîngă acestea Istoria nu se mai vinduse de loc din cauza interzicereî. V. in cor. cit. chitanţa libră- riei lierold, din 10 Febr. 1854. 8 Scrisoarea luî I. Hodoş către Balint, din o Febr, 1855 în coresp. cit. guvernul le-a declarat bursele vacante.1 Papiu la 20 Februarie plecă acasă2 şi probabil pe la finele luî Aprilie8 el se întoarse la Viena, unde în Mal se întîlni cu Laurian, ce venise acolo cu Costache Negri pentru conferinţele din Viena.4 In toamna luî 1855 Laurian, întorcîndu-se în Moldova, luă cu dînsul şi pe Papiu Ilarian. Hodoş nu voi să meargă. Papiu fu numit cu începutul anului şcolar 1855—56 ca profesor do legi la Trei Ierarcbl. în cursul superior, Iar in 1856 la Facultatea de Drept înfiinţată la începutul acelui an,6 ca profesor de drept penal şi statistică. 25 Martie st. v. 1903. Vasile Pirvan. 1 Idem din 7 Martie. Ibidem. 3 Idem. Ibidem. 3 Scrisoarea luî P. Pap din 14 Aprilie 1855 e adresaţii luî Papiu la Viena. Coresp. cit. 1 Scrisoarea luî I. Hodoş către Balint, din 10 Maî 1855. Coresp. cit. * V. A. Urechia. Istoria Şcoalelor, III. p. 107 ; A. D-Xenopol. Memoriu asupra invăţâmîntuluî superior in Moldova p. 86. Nicî în acest Memoriu, nicî în «Serbarea Şcolară de la Iaşi» dl. Xenopol nu pomeneşte pe Papiu ca profesor la Treî Ierarchî orî la clasele universitare înfiinţate în 1856. Urechia îl pomeneşte in loc cit. p. 125. Că Papiu a fost în adevăr profesor de statistică — şi poate — de drept penal, intre 1856 şi 1858 la Facultatea juridică din laşi, faptul e incontestabil, cu toate că nicî o istorie a şcoalelor, în genere, or moldovene, nicî chiar Urechia, nu pomeneşte acest lucru, ci numaî se afirmă de biografiî luî Papiu, Iosif Vulcan şi Iosif Popescu, căci tratatul său de statistică aflător la Academia Română în No. 207 e împărţit in lecţiî care au începuturî ca: «Domnilor, am văzut în lecţiunea trecută, etc.». Cea ce nu putem afirma cu siguranţă e, in care an a fost anume profesor de statistică şi in care apoî, «maî tirziu», a fost de drept roman. De istorie ştim îarăşî sigur c’a fost in 1857, suplinind pe dl. Neculae lonescu, care plecase la Paris. ZADARNIC. Zadarnic plinge vintul şi pling nucii, bătrinii, Frăgarul din ogradă şi cumpăna fintinii Şi plinge mama biata... zadarnic vrea s’o’nşele Povestitorii jalnici aî pribegiriî mele. Zadarnic vii cu cartea şi vrei să-mi dai canoane, Zadarnic mă cumineci părinte Solomoane, Zadarnic faci aghiazmă şi mina ta părinte Stropeşte casa tatii, ca bine s’o cuvinte; Zadarnic me invălui incet cu patrafirul Şi fruntea mea ferbinte o răcoreşti cu mirul. Zadarnic mami-i cade o lacrimă pe ne, Zadarnică e slujba lui sfinţii- Vasilie, Zadarnic. Octavian. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1903. LUCEAFERUL 153 ÎNVINSĂ. — Novelă. — (Urinare.) Era cătră sară; o sară furtunoasă. Nori greî de vijelie întunecau ceriul, greerit incetaseră de a raaî cînta în Iarba câmpiilor, în întreaga natură domnia tăcere de moarte. Tăcerea acea. ce prevesteşte o mare furtună. Ioana stătea la fereastră privind cum s’aprind fulge-rile în acel văl negru şi urît. ce acoperea bolta senină. Din depărtări s’auzia tunetul ce devenia din ce în ce tot mai distinct. Mart stropi de ploaie începeau azvîrliţî de vînt a inunda geamurile tereştrii, unde stetea Ioana Pe aripile vîntuluî norii se’ndeseau tot mal tare şi de-odată un fulger ilumina odaia. Micuţa spăriată se retrase repede dela ferdastră. Fulgerul acesta fu ca semnalul; de-odată s’auzi un duruit grozav de se cutremură casa şi ploaia amestecată cu grindină s’abătu cu nespusă furie pe acoperişul el. De astă-dală Ioana tremurînd de frică se repezi să afle pe maină-sa. Prea urît e a fi singură cînd fulgeră şi tună. «Mamă! Mamă!» striga Ioana şi alerga din odaie ’n odaie. In fine ajunse în cabinetul de studiu al tatălui el. Uşa prin cari' puteai trece în bibliotecă era deschisă şi prin perdeaua ce separă odăile pătrundea cam domol vocea principelui. Era aşa tristă şi gravă..., ineît Ioana îşi uită fiica care o aduse pîn’aicî şi încremenită rentase pe loc. Da, era un moment trist de tot. Iulieta palidă, cu ochii plini de o flacără de mînie stetea în faţa bărbatului, el. — «Nu ţî-ain spus-o, nu mal pot trăi aşa, ca pîn’ acum !» — zise ea şi principele îî respunse : — «Iulietă! Tu te plîngî, dar nu pricepi, că n’al dreptul a o face aceasta? Dacă eu aşi spune-o aceasta, atunci nu m’aş mira. Eu însă n’am zis nimica, te-am lăsat după plac, am tăcut şi acum văd că — am greşit. Ar fi trebuit să am energia să zdrobesc în tine acea îngîmfare şi acel egoism, care din copilărie ţi s’a tot desvol-tat, pentru-că al trăit cu oameni prea indulgenţi. N’am voit să-ţi spun nimic, dar acum tu vil şi mă provoci, el bine: cu ce drept? Te întreb. Oare n’al aflat în mine din cea dintîi zi un sclaw un om fericit numai cînd putea să-ţi împlinească fiecare dorinţă? Oare n’am fost destul de-smerit, de iubitor, de supus? De ce nu respunzî?» — adaugă el cu vocea tare şi severă — «Eu nu m’am plîns nici cînd nici de una nici de alta. ce le spui tu — zise Iulieta cu nerăbdare — te rog să nu-mî atribui lucruri de felul acesta!» — «Apoi atunci de ce scena aceasta, de ce? zise el cu un fon desperat. Orez! că e o viaţă plăcută pentru mine a fi un serman bărbat abia tolerat in casa lui? Nn vezi că sufăr, — dar eşti aşa de oarbă; nu vezi că de mult toată fericirea a perit din inima mea? Iulietă, cum poţi li aşa crudă să nu pricepi că le iubesc şi că răcelii, indiferenţii tale aşi preferi o ură neîmpăcată? S’apropia-se de dînsa : — «Uite, am putea fi aşa de fericiţi Iulieta mea. încearcă numai puţin, dă-inl niîiia... uitate în ochii mei... n’al avea tăria de a te stă-pîni. numai odată, numai astă-dată ascultă de mine — te rog Iulietă!» Vorbia cu atîta căldură, cu atîta iubire, se înfocase de tot şi acum aştepta numai un semn. o privire din partea Julieleî. care să-I arate că reuşise a o convinge. Clipa aceasta, o ştia bine, — avea să decidă asupra sorţii lor. Iulieta îşi plcca-se capul, un minut, numai un minut, cuvintele bărbatului ei o emoţionară. Erau sincere, *— acea o vedea pe faţa lui maj palidă, mal tristă. Dar numai un minut dură această împresiune şi cînd îşi ridică capul era mal rece, decît ori şi cînd. El pricepu : — «Nu vrei — Iulietă!» — vocea II tremură. — «Nu, e imposibil, lirn spune-aî că suferi, că nu eşti fericit; nici eu nu sînt acea — să mî-o crezi... Eu nu-ţî pot dă iubirea, pe care mî-o ceri; -eşti nenorocit cu ming; — atunci ce ne mal remîne? Vrei să ţî-o spun?» El o întrerupse: — «Nu. o ştiu, dar gindeşle-te ce vel spune Iulietă; e ceva grozav, ştii tu. Dacă nu pentru mine. apoi— te rog —pentru fiica noastră să n’o spui. Doamne, unde am ajuns, fie-ţl milă, te implor, mă înjosesc pîn’ a o face aceasta numai să nu mă desparţi de Ioana. Le voi uita toate, m’oî îndestuli cu toate. O, Iulietă, te rog. fii bună.» ■— Dar ea nici nu-1 mal privia: www.dacQFomanica.ro 154. LUCEAFEIUTL Nrul 8, 190!!. — «E înzădar, aşa nu maî merge, maî hine să mor!» Atunci el îî respunse: — «Destul Iulietă. Am încercat să le fac toate, ca să nu ajungem la aceasta eslremifate. dar ţie nu-ţî pasă de nimic. Apoi bine. să ne despărţim — deşi mi se zdrobeşte inima. Şi acum... l e rog. du-te ... lasă-mă .. . Ţi-aî ajuns scopul, numai să nu ’ţl pară rău odată. Du-te .«... du-te !... »> repetă cu o voce aşa de poruncitoare, îiicît ea se retrase spăriată. In întunerecul odăii prin care avea să treacă i se păru că aude un geamăt năduşit. Se’ntoarse nervoasă, dar geamătul nu se maî repetă şi ea — crezînd că e vîntul, îşi urmă calea spre odaie. In bibliotecă principele cu capul ascuns în palme plîngea cu hohot ca un copil... De-odată se simţi cuprins de doua braţe fragede şi pe fnmtea-î. ce se sbătea sub povara de gindurî, simţi buzele Ioanei. Fetiţa îşi ascunse faţa pe umerii tatălui eî. tremura ca varga şi lacrimile eî nu maî încetau de a curge. — «Tată. tătucă, nuplînge!» — Şi îl de-smierdă, cu mînuţa-î moale îl netezia părul pe frunte, în fine îşi scoase batista şi începu a şterge lacrimile din ochii principelui. (Va urma.) LA NISTRU. Dnel Elena de Gaffeneo nasc. Stainali. Riu măreţ, din moşi străbuni ■ Plin de ani şi plin de gindurî, Tu pe frunte-mi rindurî-rindurî Amintirile le-aduni. Tu hotar din veac şi vremuri Intre două veeln popoare Vestea lor in lumea mare Trist o duci şi te cutremuri. Dar eu fără spor nici rod In noianul jaleî mute Caut urmele pierdute A luî Ştefan Voevod. De pe ţărmurile laie, Ce se pierd, in cotituri, Tu cu taîna’ţî doru’mi furi Şi cu tine’l duci la vale. [ar mărirea din străbuni 'Trist prin amintire'mi trece — Numai tu tncel şi rece Maestos din valuri suni. Vienu. A. Forcjacî. CRONICĂ. I’aştile. In progadia din capul satului s’au aprins luminările, — tremurînd se ridica flacăra gălbuie printre firicelele de păpădie. Şi glasul clopotelor din turnuleţul ţuguiat se porneşte plin şi toaca de cioaie cu glas ascuţit resuna vestitoare de biruinţă. Turnuleţul se clătină înfiorat par’că de măreaţa veste a clopotului; de sus din cer se resfrîng roşalice razele de lună şi azi pare atlt de strălucitor reflecsul umilit al crucii de tinichea. Cristos a înviat! Glasul învierii răsună şi cîntă preotul înălţat, puternic şi cîntă norodul şi glasul tuturora străbate ca un strigăt iubilar la cer şi de pe frunţile înseninate şi din ochii luminaţi desprinde-se chipul curat al veseliei de praznic. In ochii strălucitori al părintelui cu odăjdiile sărăcăcioase şi a creştinilor cu fruntea ridicată pare că văd scrisă înfiorătoarea taină a învierii, dogma sublimă a desrobiril universale din obida întunereculul şi a asupririi neamurilor. . . Şi cîntul lor străbătut de sfinţenia credinţei pare că povesteşte cu tărie şi nădejde: Sdrobitu-s’au capiştele idolilor atunci şi temniţele Ierusalimului s’a u s 1 ărmat şi zăvorul căzut-a şi robii, ce pătimiau văzură lumina soarelui şi s’a dat slobozenie celor asupriţi. . . Atunci înălţîndu-ml eu cugetul peste rostul jalnic al celor vremelnice, cetesc în ochii strălucitori de credinţă al norodului strigător la cer: viitorul năcâjitulul nostru neam.. . Kevaşul. De odată cu primăvara a sosit îmbucurătoare veste pentru presa noastră. Noua foaie «Răvaşul» apărută zilele trecute la Cluj, pusă în slujba poporului, e chemată de-a promova mari interese culturale. De multă vreme se simte lipsa unei gazete corespunzătoare pentru popor, conglăsuitoa7-e cu firea şi priceperea lui. Salutăm cu dragoste apariţia «Răvaşului» in această vreme, cind o mulţime de scriitori cu tiparu atentează la şerparul ţăranului nostru.. Numele diriguitorilor acestei fol ne dau temei de bună nădejde pentru viitor 1 f IN’icolae Puican. De curînd s’a stins copleşit de năcazuri şi uitare în floarea vlrstel: un om tînăr, un om de ştiinţă, un om de inimă. Nenorocitul N. Puican, mort în casa alienaţilor din Silii! a fost prototipul oamenilor curaţi la suflet, povăţuiţi de idealism. întreagă vieaţa lui petrecută în sărăcie şi-a jertfit-o pen-Iru binele obşte! şi ne doare inima, cînd ne gîndim la soartea ce l-a bătut şi lă uitarea ce l-a petrecut la groapă | e profesorul jertfitor de sine. Societatea P. Maior, a cărui cap a fost, a hotarît să ridice o cruce la movila celui ce-a organisat pe basă solidă această instituţie, lucrînd aproape singur doi ani de zile la statutele el. Apelăm la sentimentul de jertfii al oamenilor noştri de inimă, cînd îl rugimi a contribui cu cîte ceva la ridicarea prinosului de recunoştinţă, ce datoreşte societatea P. Maior vrednicului şi nenorocitului’ răposat. www.dacQFomanica.ro Nrul 8. I 903. LUCEAFE1U7T 15r» BIBLIOGRAFIE. Prinos 1 tiî I). A. Sturdza. In Februarie, partidul liberal a serbat printr’un banchet a 70-a aniversare a d-luî D. A. Sturdza; literaţii aii adus şi eT prinos acestui bătrtn muncitor un prea frumos volum de gindire şi muncă românească — politica şi ştiinţa l’a sărbătorit fie-care după temperamentul seu. Partidul liberal a serba torit pe şeful seu, pe unul din fruntaşii marilor bărbaţi de stat aî României; literaţii au sărbătorit prin munca lor pe autorul de lucrări istorice, întemeietorul numismaticei române, sprijinitorul necurmat al tipărire! izvoarelor esterne ale istoriei ro-mâneşl, pe cel ce a dat o bază sigură cercetărilor asupra epoceî de renaştere a poporului nostru, ce a îmbogăţit Academia Română cu numeroase izvoare asupra trecutului neamului românesc. Acest falnic Prinos are drept Introducere un interesant şi amănunţit studiu: Despre adunarea şi t i pă r i re a i z v o ar e 1 o r r e 1 a t i v e 1 a 1 â'to r i a Românilor d e N. lorga. Acest studiu de vre o 130 de pagini, intr’un stil condensat, este adevărată literatură a istortografiei române, care încă nu putem zice, că a eşit din prima fază — a ori cărei istoriografii serioase — din «adunarea şt tipărirea izvoarelor», cărora istoricul de chemare a voit în faza a doua a istoriografiei să le dea viaţa în marea şi adevărata istorie naţională. 1)1 Iorga începe cu stolnicul Constantin Cantaeuzino, cu istoriografii blăjen! şi Engel; începe de la sfirşitul secolului al XVlI-lea, cînd în principatele române lip-siau aproape cu totul bibliolecele, dar mal ales co-lecţiunilc de material istoric. Trece în revistă pe toţi învăţaţii neamului, cari au studiat faptele, schimbările şi viaţa trecutului nostru. Mulţi dintre aceşti muncitori entuziaşti, înpiuşi de marele lor patriotism, lipsiţi şi de ajutorul multor izvoare hotărîtoare, au comis greşeli. Dl. Iorga cu toate acestea este sincerul admirator al acelor străduitorî patrioţi, cari pe lîngâ greşelile lor inevitabile au adus servicii necontestabile redeşteptare! noastre naţionale, istoriografiei române. Simţi o sfintă mîngăere în sufletul tău de român, cînd vezi în studiul d-lul N. Iorga, cum adevărata ştiinţă nu se ia după aprecierile manualelor şi profesorilor de literatură română, cari vestesc elevilor numai greşelile bă-trînilor istorici. Greşelile ■ acestor autori de literaturi române, dacă hu sunt mal mari de cit cele din Ten-tameu criticum, sunt mal de neiertat. Dl. Iorga în partea ultimă a studiului şeii enumără locurile de unde istoriografia româna mai poate aduna izvoare de mare valoare. Suntem departe — zice dl. Iorga — de a fi mîntuit cu stingerea materialelor, deci a fi ajuns posibilitatea redactării unei durabile opere istorice, şi singur Academia poate organiza pentru multă vreme silinţele individuale de a scoate la lumină izvoarele necesari. 1)1 l)r Augustiii Buneii — bine apreciatul nostru istoriograf — in studiul: Episcopii de Haliciu în Transilvania şi Ungaria arată, că între anii 1440—1475 au avut doi episcop! uniţi de ritul grec; Mateiii şi Macarie. Aceşti episcop! aveau putere deplină şi independenţi de dri-ce episcop latin din ţară. Aveau titlul : episcopus galllcensis, galiciensis. gala-tiensis. Sub «galacensis» nu avem să căutăm vre un Galaţiu din Transilvania, ci Haliciu de pe Nistru, unde odată esistase episcopie catolică. Diecesa lui Ma-teiu şi Macarie se întindea peste toţi Românii din Transilvania şi Ungaria, au fost numiţi şi titularii dispărutei episcopii de Haliciu. 1)1 Ioan Bogdan decanul facultăţii de litere din Rucureşt! ocupîndu-se în timpul din urmă cu istoria proprietăţii în ţara românească, ne dă o mică icoană a acestei proprietăţi sub Mihaiii Viteazul. Publică patru documente referitoare la proprietatea română, din anul 1000, anul de mărire şi cădere a lui MihaiU. Decăderea micei proprietăţi a mers cu paşi repezi sub Mi-haiii, dar începuse cu mult înaintea lui, începuse odată cu mărirea birurilor. Ţăranii ca să-şi ţie traiul şi să-şi plătească birul trebuiau să se împrumute la boerî saii la mănăstiri, sau să-şi vludă moşiile şi capul, căci dacă nu-şi le vindeau şi nu-şl plăteau birurile, domnitorul le' confisca pe sama sa. Prin aceste vînzări şi confişcărî, ţăranii îşi schimbase condiţia de oameni liberi în cea de supuşi, alipiţi pămîntului, pe care nu-1 puteau părăsi tară voia proprietarilor. Acest aşezămînt de robie nu era consfinţit prin nici o lege domnească. Mihaiii a fost primul care a consfinţit-o şi această consfinţire a fost şi în interesul boerilor şi al domnitorului. 1)1 Ioan Bianu in articolul seu «Din cărţile vechi», enumârind cărţile sloveneşti, greceşti, arăbeşti şi geor-giane, face să ne aducem aminle, să ştim şi noi şi să spunem şi altora, că Românii nu s’aii născut ca stal ca factor cultural şi politic în orientul Europei la 1850 ori 1821, atunci am reînviat la viaţa naţională pe care o perdusem mai bine de un veac. Vreme de trei secole am fost un factor cultural şi politic, luptind în potriva barbariei, susţiuînd din bună voe, din avutul şi dărnicia noastră viaţa religioasă şi culturală a creştinilor ortodxi din întreg răsăritul de sub stăplnirea Turcului. Un titlu de glorie. Dl Engeniu de Barwinsky ce studiază in archi-vele din Lemberg şi pregăteşte pentru Academia română o ediţie a formei latine din cronica lui Costin, ocupîndu-se şi cu relaţiile culturale şi familiare dintre boieri moldoveni şi Poloni, cu ocazia aceasta comunică Unele date nouî din pribegia lui Urechiă şi a familiei sale în Polonia. Dl Ilarie (lliendi — cunoscutul critic literar — analiseazâ cu multă pricepere poveştile noastre în versuri. Concluzia d-luî Chendi ar fi, că acest gen de literatură: poveşti în versuri, încă nu şl-a ajuns apogeul, şi se aşteaptă mult de la poetul Ştefan O. losif, care scrie acest gen literar nu la începutul indoelnic, ci la o epocă în care talentul seu e pe deplin format; şi ne oferă maturitatea gîndireî, stăpînire pe vers şi limbă, spirit liniştit, simţire ordonată, cunoaşterea absolută şi interpretare justă a literaturei noastre populare. Dl Nerva Hodoţj publicînd clte-va fol dintr’un Molitirelnic de Coressi, ne dă un studiu amănunţit asupra familiei şi activităţii diaconului Coressi. Dl profesor I.uţjoşlanii, ne descoperă pe aventurierul Ioan Mihail Cigola, ce colindînd curţile din apus, dlndu-se rudă după mamă a sultanului Molia- www.dacoromanica.ro 156 LUGEAFERUL med 11-len şi neofit creştin spre a Înşela pe domnitorii neştiutori de lucruri din Orient, ca să trăiască din mila lor. Acest articol este însoţit şi de unele note ale d-luî lorga. Dl Alexandru l.ăpedat — tinărul scriitor istoric şi unul dintre cel mal buni elevi al d-lul profesor lorga — In Pater lanos, ne dă o pagină interesantă din lucrarea sa în pregătire: Lupte Iul Brîncoveanu şi a Braşovenilor în contra Unire 1.. Ci. Munteanu-Miir(|oci, în Consideraţii asupra unei viitoare geografii a ţării; ui se pre-sinlă ca un scriitor însufleţit, convins tot-odată, că prea au fost repezi paşii noştrii şi prea multe am uitat sau prea repede am făcut unele iu grăbirea noastră spre progres. In şcolile din ţară geografia s’a predat şi se predă pe o scară întinsă dar unilaterală şi greşită. Toată geografia se reducea la inşirarea escesivă denumiri de oraşe, munţi, riurî, lacuri, căi de comunicaţi^ fără nici o consideraţie economică, istorica şi etnografică asupra lor. Profesorii tineri au început lupta contra acestui metod sterp, greoi şi fără nicl-un sens. 1)1 Murgocl ne spune, că o operă de geografie naţională complectă constă din trei unităţi : a) Prima unitate o formează fondul lucrării. Ciud vorbim de patria noastră să ne alegem vorbele căci vorbim de un lucru sfint, să ţinem sama de cît mal multe izvoare. . b) A doua unitate e colecţia de clişee şi figuri demonstrative de cari avem prea puţine. r) A treia unitate e formată de hărţi in care privinţă nu prea suntem săraci. Nu avem încă o geografie completă a ţirel noastre, dar orî-cînd se va încerca această operă, să nu se uite, oft ţinta geografiei patriei trebue să fie o familiarizare a copilului ca cea cu casa părintească. Dl D. Onciul profesor universitar şi directorul Archivelor Române ne presintă odiseia acestor Archive de la tîrziua lor înfiinţare — 1831 în Muntenia, 1832 in Moldova — pînă in zilele uoaslre. Dl Di-. Georţfe Popovicî — bucovineanul — ce prepară istoria dreptului roman, ne dă un mic articolaş despre ordinea de succesiune in moşiile donative moldovene in secolul XIV. Cu chestii de drept se ocupă şi domnul Tanoviceanti, profesor universitar şi un bun cunoscător in ale istoriei, tratind despre Formaţiunea proprietăţii fonciare in Moldova. Studentul Pîrvan tratează despre activitatea politică a Iul Papiu ; iar dl. 1. Sirlm despre domnii romînl şi Liga creştină la 1593 — 1594. Acest Prinos este evenimentul literar al primăverel, In el este depusă munca unor oameni şi pricepuţi intre pricepuţi şi obicinuiţi cu resfoirea pravuitelor colecţii de prin archivele din patrie şi străinătate. Si această muncă dedicata d-lul D. A. Sturdza ne prezintă rezultatele sigure, neindoelnice ale cercetărilor istorice. Dintre rindurile acestui măreţ prinos, abia se simte, că e adus perpetuării aniversării a 70-a secretarului general al Academiei române — adevărată serhătorire de oameni al ştiinţei. Suul. Două broşurele frumoase ne-au sosit la redacţie: Eminescu şi Coşhuc— note comparative,— de Nrul 8, 1903. şef-redactorul nostru, Alexandru Ci ura, profesor In Blaj. 11 + 108 p. 8°. şi Duşmănie, roman de tovarăşul nostru de muncă, Vasilie E. Mol do van, 112 pagini 8° mic; preţul 1 coroană. Asupra ainîndurora, precum şi asupra poemului Egle vom reveni in curînd. Ne-a sosit şi: Nrul 13 din Sămănătorul, cu următorul cuprins: St. O. losif: Credinţă; 1. Al. Brătescu-Voineştl: Microbul; Z. Bîrsan: Cîntece; Vasile Pîrvan: O răsplată împărătească; Eugen Ciuchi: In visuri; Ion Scurtu : Gaston Paris; Murgocl: Dare de samă şi răspunsuri. POSTA REDACŢIEI. Din causa lipsei de spaţ am fost nevoiţi a omite de astă dată răspunsurile, cu cari datorim colaboratorilor noştri. — Le vom da în numărul viitor. Şef-redaclor: ALEXANDRU CIURA. rted.-re*p. () C TĂVI AN GOGA. Editura redacţiei. Redacţia şi administraţia: Strada Zoldfa 11., III. 23. APARE: ABONAMENTUL: In I şi 15 a fiecărei luni, după stil nou. Preţul unul esemplar 45 bani. Pe 1 an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor. Pentru străinătate 1 an 15 franci. In România (>0 bani. Invitare la abonament. Acum la sfintele sărbători cind se dă prilej creştinilor tuturora de cugete înalte şi simţiri intru binele obşte! — facem şi no! rugarea cinstitului public cetitor din frumoasa noastră ţară — de aş! aduce aminte de datorinţele sale creştineşti, intre car! nu cea maî neînsemnată este: achitarea abonamentelor. Creştinul adevărat cinstitor al canoanelor şi postului şi trageri! de la gură, aducă-şî aminte, că atunci, cind toată firea se bucură şi micul şi marele, ar fi cu cale să bată un cias de veselire şi pentru necăjiţi! scriitor! cu tiparul. Rugămu-Yă dec!, înţălegeţ! o neamurilor! Redacţia şi Administraţia luceaferuluT. Tipografia Franlcliii-Târsulat Budapesta. www.dacQFomanica.ro