tJ Pentru România ... 60 banY. www.dacQFomanica.ro , r Budapesta, 1 Aprilie n. 1903 — firul 7 O SCRISOARE. Prietene! Mă rogi din nou să-ţi trimit un articol pentru «Luceafărul». Din dragă inimă aşi fi răspuns de mult invitării tale, căci de mult doriam să sprijinesc după slabele mele puteri revista aceasta isvotîtă diptr’un entusiasm sfânt. Dar până acuma, mi-a lipsit timpul necesar. Precum ştii prepar o lucrară, care mă ţine încătuşat toată ziua în bibliotecă şi cugetarea întreagă mi-e absorbită de problemele pe cari mî-arn pus în gând să le desleg. De aceea nu te mira, că chiar şi acum când «Asociaţiunea» mi-a făcut deosebita distincţie de a mă alege membru corespondent al secţiunii sale literare, «m’am putut răbda să nu-mi dau şi eu părerea în chestiunea atât de actuală a unificării limbii literare şi a ortografiei româneşti». Şi-au dat atâţia părerea, dragă prietene, chemaţi şi mai ales nechemaţi, încât am crezut de bine să tac, fiind sigur că aşa cum s'a pornit mişcarea, ea nu poate fi resolvată. La noi din nefericire există părerea absurdă că pentru ca să poţi purta un proces trebue să fi învăţat drepturile, pentru ca să prescrii un medicament bolnavului trebue să fi terminat facultatea de medicină, dar pentru ca să faci politică şi filologie e de ajuns să-ţi iubeşti neamul. Sunt convins că dintr’o sută, nouăzeci şi nouă au să-ţi rîză în faţă, când ai să le spui că politica e o ştiinţă, ca oricare altă ştiinţă şi că cunoaşterea firii unei limbi nu să câştigă decât după multe studii speciale. In astfel de împrejurări discuţiile nu pot fi duse cu obiectivitate, în loc de a să aduce argumente pro şi contra, să pun faţă în faţă sentimente, cari în mod fatal fac ca discuţia să devină subiectivă. îmi aduc aminte că astăvară «Libertatea» în care un pseudonim fără nici o pregătire filologică şi cu prea puţin bun gust să credea chemat să sbiciue barbarismele şi provincia-lismele limbeî noastre literare. Subiectul criticelor sale era — bine înţeles — «Familia». Intr’o novelă de Rădulescu-Niger, care, între paranteze fie spus, scrie o limbă cât să poate de neîngrijită, a găsit fraza «raţele măcăe». Acest măcăe, pe care d-sa nu l’a auzit nici odată, pentru-că a dat prea puţină importanţă limbeî româneşti pe care o auzia şi nu l’a cetit nicăiri, pentru-că a cetit prea puţin şi cu prea puţină atenţiune, e declarat de un cuvînt «inventat» sau, cel puţin, de un «provincialism urît». Ei bine, nu-I aşa. Bogăţia unei limbi constă chiar în aceea, că are termini diferiţi, nu numai pentru diferite noţiuni ci şi pentru diverse nuanţe ale aceleiaşi noţiuni. Cu cât terminii aceştia sunt mai număroşl cu atât avem şi o dovadă mai mult că poporul care vorbeşte acea limbă e mai inteligent, că observă lucrurile mai cu de-amănuntul şi simte nevoia de a face distincţii mai subtile şi în espresiunile sale. Cel ce se mulţumeşte să spună despre raţă ca şi despre priveghitoare sau despre broască că «ţipă», «cântă» sau «strigă», dovedeşte că nu are o inteligenţă destul de mare, ca să distingă între sonul produs de o raţă, ori de o broască, ori de o privighetoare, — sau documentează că e lipsit de darul vorbirii, de a reda gândirea sa nuanţată prin fraze tot atât de nuanţate. Iar poporul românesc e şi inteligent şi bun povestaş. Pentru el «sgomotul» ce-1 fac raţele, cânii, căţeii, purceii, pisica, broaştele, lăcustele, albinele, calul, capra, porcul, coasa, zăpada, banii, clopotul, focul, frunza, pădurea, maţele, fulgerile etc., e atât de deosebit, încât are nevoe de cu- de la Orăştie deschisese o rubriwwwjdacoiOmanical.fodeosebite pentru a-1 ilustra, şi pe când Nrul 7, 1903. LUCEAFĂRUL 123 o cocoană nervoasă dela oraş, cu puţină inteligenţă şi cu şi mal puţină grije de a vorbi colorat va zice: «uf, porci! (sau pădurea, sau purceii, sau clopotul etc.) au făcut un sgomot asurzitor!» nenea Ioan va zice: să deşteaptă de măcăitul raţelor». (P. Bujor.) «cânii au hăulit toată noaptea». (Ispirescu.) «şi cearta începe: căţelul, pândind pe la spate, înhapă floricelele [de porumb], iar purceii, vîrîndu-şî râturile sub copilaşi după grăunţele rătăcite, îi împinge, gata să-î dea pe foc. Atunci tovarăşii de vatră îşi iau porţia de cleşti de la fata cu grije şi, chelălăind şi guiţând se depărtează o clipă spre a începe din nou cearta pentru mâncare». (Marioara Florian: Sămănă-torul 1, 386). «motanul scuipând şi miaunând o sbu-gheşte în fundul sobii». (Ibid. 387) «cântări şi bocete ’n convoiu S’asamăn’ la olaltă Cu jalnicul orăcăit Al broaştelor în baltă». (Iosif: Lenore) «lăcustele aflate ’n lucru încă de cu zori sar prin iarbă, sîsîind pe întrecute». (Marioara Florian: Sămănătorul II, 107). «în auz îmi sună blând Zumzet de albine, Mândre zine vin tinzând Braţele spre mine». (Iosif: Visul) «voinicu durmea Frumos vis visa, Murgu străfita Şi mi-1 deştepta». (Popular) «o capră neagră — eşită ca din păment— behâia şi să da pe lângă boi». (Vlăhuţă: Clipe de linişte 116) «mai lătra cânele, mai guruia un porc, mai să spăriau gâştile». (Slavici: Vatra părăsită 143) «doina, întreruptă o clipă, răsună din nou în largul văilor, iar coasa purlată de mânile voinice fisiie, pierzendu-să prin iarba mătăsoasă». (Marioara Florian : Sămănătorul II, 108) «zăpada scârţiia sub picior». (Conv. lit. XXXVI, 963) «bani del venetici Deî de la voinici, Când i-am zornăit Câni m’au mârâit». (Popular) «dar în tăcerea zilei de vară să porneşte Un dăngăt trist de clopot». (O. Carp: Aelernitas). «Cu perdelele lăsate Stau la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad». (Eminescu: Singurătate) «şi colcăe, urlă turbată Şi bate din crengile-i dese Pădurea------ www Şi j'ăpăe frunza....» (Hasnaş : Sămănătorul I, 39) «une-ori nu cade peşte câte-o săptămână; atunci îşi stringe cureaua, ca să nu-i ghiorăîe maţele, cum zice el.» (Crasescu: Spirea 8) «cad în genunchi, prins de fior,... Răzbubuind din nor în nor Un fulger să descarcă. (Iosif: Furtuna) In «Noua revistă română» (III, 410) să găseşte următoarea descriere, care prin multele onomatopee devine atât de vie, în cât vedem par’că înaintea ochilor scena între om şi urs: «Piş, piş____venea dihania dintre stoguri.... Bang! dă Sandu drumu pistolului şi eu, tiva băete, spre pârleaz. Matahala turbată după mine. O auziam gâfâind şi-î simţiam par’că suflarea fierbinte după ceafă.. .. Ţuşti pesfe pârleaz! Odată am simţit matahala în spinare. Inhăţase cojocul şi-l scutura de-î mergea pe-tecile. Eu cât ai clipi din ochi mă întorc şi paf cuţitul între ochi. N’a zis nici piş şi-a căzut grămadă la păment». Aşa povesteşte poporul nostru şi pentru-că povesteşte aşa, poveştile lui sunt atât de frumoase. Pseudonimul de la «Libertatea» în loc să osândească cuvîntul «măcăe» pentru-că nu-1 cunoştea, trebuia să-l înveţe pentru ca să-şi îmbogăţească limba. Poate nu e «frumos» în deajuns acest cuvînt. Să poate, dar ce strică raţa dacă nu are glas de mandolină şi Francezul când numeşte «măcăitul» «couin-couin» sau Neamţ d «Gackern», nu are un cuvînt mai eufonic, ceea ce nu împiedecă pe cei maj distinşi scriitori Francezi sau Nemţi de a-1 întrebuinţa. Totul depinde de la aceea de a-l pune la locul său şi numai atunci când e de lipsă. Cuvinlul dîrz prin combinaţiunea sa de consonante e tot atât de puţin eufonic ca şi slavul krk sau prst, şi totuş el a devenit un termin «literar» de când Iosif l'a prins atât de bine în versurile cu cari a caracterisat mânia jignitului haiduc: «Işî saltă dîrz podoaba de-alămurl şi de-oţele Şi ochii lui sălbatici străfulgerând tresar 1» Vezi deci, prietene, din această pildă — şi aşi putea aduce o sută! — cât e de primejdioasă o critică făcută de un om necompetent, mai cu seamă că în lipsa argumentelor criticul întrebuinţează zeflemeaua, care-î totdeauna cu lipiciu. Cu drept cuvînt mă întrebi însă: cui i-să cuvine competenţa de a arăta publicului mare cum să scrie. De bană seamă că în primul rînd competenţa e a scriitorilor de seamă, cari trebue cetiţi şi numai în rîndul al doilea filologilor. Filologii învaţă limba din scrierile de valoare şi din auzirea bunilor povestaşi. Ştiinţa dă filologului numai metoda adevărată, secretul de a putea sistematiza, de a scoate reguli din ceea ce artiştii în mod inconştient au scris şi au dacstonaâica.rs1 a u?ura celor ce Ilu_s arti?H» 124 luceafErul Nrul 7, 1903. învăţarea unei limbi. Eminescu a avut bunul simţ, dictat de firea sa de artist a întrebuinţa anumite cuvinte în anumite împrejurări şi de a nu întrebuinţa altele. Filologul a învăţat să descopere pe acel: «de ce» i-a dictat poetului bunul său simţ astfel şi nu în alt chip. Deci cel ce vrea să înveţe o limbă trebue să înveţe gramatica ei şi să citească pe scriitorii distinşi şi să asculte pe bunii povestaşi. Prin urmare nouă ne trebue mai cu seamă: dascăli de limba română, în gimnazii şi licee şi o revistă literară, care să nu publice de cât opere de artă cu fond şi desăvîrşite ca formă şi care să fie respândită în cercuri cât mai largi. Spre aceste două puncte ar trebui să să îndrepteze atenţiunea celor de la «Asociaţiune». Or, filologie românească nu să poate învăţa nici în Pesta, nici în Cluj. De aceea ideea genialului nostru Iorga, de a trimite pe toţi aceia cari vor deveni dascăli de limba română la Bucureşti, e cea dintâi care ar trebui urmată. La Bucureşti vor putea asculta la dl Densuşianu cursuri de filologie românească şi romanică, cari stau la înălţimea cursurilor de la orî-ce universitate apuseană, de la dl Maiorescu vor învăţa cum să îmbrace idei în haina vorbirii, de la dnii Bogdan, Iorga şi Onciul vor învăţa istoria Românilor şi, prin urmare, vor pătrunde în tainele trecutului şi a firii acestui popor pe care noi abia îl cunoaştem, iar în parlament vor auzi oratori de seamă, un Take Ionescu, un Delavrancea şi alţi mulţi, de la cari vor învăţa să vorbească. Fundaţiunile noastre nu pot şi nu vor putea da burse pentru România, căci în 'statutele lor s’au îngrijit ministeriile de mult să adaoge clausula: «pentru Ungaria». O va putea face însă Asociaţiunea şi cu o mie de florini la an va putea ţine la Bucureşti doi bursieri: un dascăl şi un jurnalist. Aici nu-i vorba de politică, ci de ştiinţă. Iar după doi sau trei ani, când bursierul va ajunge profesor la un liceu, el va educa generaţii întregi de tineri, cari nu vor mai scrie şi nu vor mai voibi aşa cum din păcate scriem şi vorbim noi, neavend pe cine să ne înveţe altcum ; — iar jurnalistul va constrînge prin presă pe marele public să-şi însuşască un stil şi o gândire românească. Dacă citeşti jurnale franţuzeşti pricepi pentru-ce ori-ce negustor sau burghez din Franţa ştie să vorbească atât de limpede, să întrebuinţeze numai termini proprii şi precişî, să rotunzească fraza, să facă un mic juvaer de stil din scrisoarea pe care o trimite fraţilor sau cunoscuţilor săi. De ce ? Pentru-că în şcoală profesorii au ştiut să le deştepte pentru limbă acel interes, care face pe fie-care Francez să fie mândru de o frază bine esprimată, să găsească o mulţumire în închegarea limpede de vorbe pe care o aude; — iar după-ce a părăsit băncile şcoalei, presa, în care să scrie numai în stilul Wi,.RfiPflaJ,sau Anatole France, continuă această educaţie, iniţiată cu atât succes. Despre un lucru cred că suntem cu toţii de acord: limba literară scrisă în România liberă şi graiul clasei culte vorbit dincolo de munţi trebue să ne servească de model şi să căutăm să ni-1 însuşim şi noi. Norvegienii scriu şi astă-zi în limba daneză, precum au scris de veacuri, deşi daneza şi norvegiana să deosebesc cu mult mai mult decât dialectul ardelean de cel muntean, în Bruxela şi în Geneva să vorbeşte ca la Paris, pentru-că Francezii belgieni şi elveţieni au recunoscut totdeauna că dialectul de Ile-de-France e cel mai potrivit pentru a fi întrebuinţat ca limbă literară. Tot astfel şi noi trebue să recunoaştem că limba noastră literară, în care n’a scris nici un artist mare şi nici un gânditor profund, e plină de formaţiuni ibride şi de termini improprii, pe când limba literară din România, netezită şi amplificată de generaţii întregi de artişti şi savanţi, a ajuns o limbă poleită, în care să poate scrie cele mai subtile nuanţări ale gândirii. Acest lucru îl vedem cu toţii, — afară de câţi-va încăpăţînaţi cari cred că, adoptând limba cultă din Ţară, nu ne facem nouă un serviciu, ci lor o concesie, — şi au văzut-o înainte de toate artiştii ardeleni ca Coşbuc, Slavici, Iosif etc. Dacă totuşi ţin să insist asupra acestui punct, o fac, căci văd că până şi secretarul Asociaţiunii nu-şi dă seama care e adevărata deosebire între limba cultă de dincolo şi dincoace de Carpaţî. In numărul din Decembre a «Transilvaniei», în articolul despre unificarea ortografiei şi limbeî literare ni-se spune că «după cum demult a zis unul dintre cei mai mari literaţi ai neamului nostru: cu timpul Românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţî au să să înţeleagă între sine aşa de puţin cât şi Spaniolii cu Portughezii.» Dar nu-î aşa. Spaniola şi Portugheza sunt două limbi deosebite şi nu numai limbile literare să deosebesc, ci şi limbile vorbite de cele două popoare. Latina vulgară din peninsula iberică s’a desvoltat în două direcţii diferite, după legi diverse. Noi, dimpotrivă, nu numai că suntem de aceeaşi limbă, ci vorbim şi ace-laş dialect (dacoromân, în opoziţie cu cel aromân bunăoară) şi deosebirea esistă numai în limba literară. Un ţăran dela Năsăud să înţelege mai bine cu un ţăran dela Calafat ca un advocat dela Cluj cu unul din Iaşi. Limba poporului e aceeaşi, cu toate-că în România să zice cearşaf şi în Ardeal lepedeu şi dacă cei din Ţară nu ne înţeleg scrisul nostru, aceasta nu să întîmplă pentru-că noi scriem cinez, iar ei iau masa, sau pentru-că noi spunem laolaltă şi ei împreună. Bucureşteanul va spune şi mai departe iau masa, dar va înţelege îndată pe Braşoveanul care vrea să cineze şi când acesta atoWWă e art*st va Şti să întrebuinţeze cu Nrul 7, 1903 LUCEAFERUL 125 Primul flutur, www.dacQFomanica.ro 126 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1903. atât succes provincialismul său precum a făcut-o bunăoară Iosif în strofa: «Dând uitării grija, scârba Inima în piept le saltă Pân’ şi popa-I trage sîrba Cu creştinii laolaltă h la cea dintâi ocasie îl va întrebuinţa şi Bucu-reşteanul, ridicându-1 astfel Ia rangul de termin literar. Ceea-ce deosebeşte limba noastră de a Românilor din regat, o sumă de neologisme rău alese şi întrebuinţate în mod impropriu. Limba poporului, deşi foarte bogată, nu e deajuns de nuanţată ca să să poată întrebuinţa fără schimbare în literatură. Omul cult are gânduri mai subtile decât ţăranul şi voind să le esprime nu găseşte în tezaurul lexical poporan termini care să traducă întocmai gândirea sa. Atunci trebue să recurgă la împrumuturi din limbi mai perfecte decât a sa, limbi cu un trecut literar, cari şi ele la rîndul lor au făcut odinioară acelaşi lucru. O literatură românească propriu zisă datează de vre-o sută de ani, deci dintr’un timp, când Românii transcarpatini erau despărţiţi politiceşte de cei din Ardeal şi Ungaria. Noua limbă a oamenilor culţi nu mai putea deci să să desvolte în aceeaşi direcţie. Dar pe când dincolo de munţi s’a născut o pleiadă de oameni mari, cari pe lângă cugetări şi sentimente profunde au avut şi bunul simţ să ştie din ce isvor să-şi alimenteze limba literară, la noi artişti şi savanţi au lipsit aproape cu desăvîr-şire, şi dacă răsărea pe aici pe colo câte un gânditor, ca Cipariu, el era preocupat de ideea latinismului şi limba noastră literară în loc să să desvolte în mod inconştiu, dar după-cum dicta bunul simţ, s’a desvoltat după precepte nobile, dar lipsite de gust artistic. In România neologismele indispensabile au fost împrumutate din franţuzeşte şi italieneşte, deci din două limbi, cari pe lângă că sunt desăvîrşite, mai au partea bună că sunt înrudite cu a noastră şi că conţin toţi terminii pe cari vieaţa modernă îi pretinde. Noi am împrumutat dela Latini, deci dintr’o limbă care, moartă de două mii de ani, nu mai corăspunde cerinţelor vieţii noastre, sau am împrumutat dela Germani sau Unguri, cari pe lângă că ne sunt străini ca gândire, vorbesc nişte limbi, cari sunt departe de a fi ajuns preciziunea aceea clasică a espre-siunii ca cea franceză. Când însă am luat dela Francezi, am fost mai catolici decât Papa şi ne-am umplut limba cu monstruozităţi ca «acest janre (pronunţat janîr!) nu-mi place» etc. De multe-ori credeam că luam dela Latini, de fapt traduceam însă în latineşte o gândire germană sau maghiară, ca în repăşesc (zuriick-treten; vissza-lepni). Am accentuat că în România ceice au în-rodus neologismele au fost artişti cu bun simţ. Căci numai bunul simţ ne poate servi de criteriu până unde putem merge cu aceste împrumuturi. Când o damă, care de altfel vorbeşte nemţeşte cât să poate de rău, zice: «ce feş e băiatul acela şi câte viţuriştie să spună!» sau alta, care a învăţat la şcoale ungureşti, va zice: «am dureri de cap, m’am cîiimurlit mâncând varză», întocmai ca mahalagiul care ne spune că a contractat o bronşită, de sigur că îşi poceşte şi unul şi altul limba cu nişte neologisme, cari nu-s necesare, existând espresii neaoşe româneşti cu cari le puteau substitui. Dar recurgem la neologisme şi din comoditate, fiind neobicinuiţi să ţinem la aceea ca să vorbim frumos şi curat, fiind lipsiţi de bun simţ. Mai greu e însă să şti dacă trebue să întrebuinţezi bunăoară neologismul presupun sau cuvîntul românesc bag sama. Ai de ales între un cuvînt simplu cu un senz propriu, dar străin, şi între o combinaţie de cuvinte neaoşe, dar cu mai multe senzuri, căci bag sama poate însemna şi «observ.» Probabil că într’o scriere ştienţifică, unde e nevoe înainte de toate de claritate va fi preferit neologismul presupun, iar într’o poezie cuvintele bag sama. Criteriul, singurul care există, nu-i nici gramatica, nici dicţionarul, ci gustul, bunul simţ al scriitorului. Iar această însuşire să câştigă numai prin lectura marilor stilişti. lată-mă ajuns, după un încunjur pe care cu greu l-am putut restrînge Ia o pagină, la al doilea punct care după părerea mea trebue să preocupe pe cei dela «Asociaţiune:» Să caute a da publicului românesc o lectură bună. Devisa «Asociaţiuniî» e «pentru literatura şi cultura poporului român din ţară», deci rostul ei nu e de a să ridica la rangul de o Academie de savanţi, ca cea din Berlin, sau chiar ca cea dela Bucureşti, ci, mai modestă, ea are să îndeplinească o cerinţă tot atât de nobilă, are să fie o Academie poporală, în adevăratul înţeles al cuvîntuluî. De ştiinţă pură nu poate fi vorba la noi, unde nici o universitate românească nu avem, ci rolul nostru e de a răspândi cultura între ţărani şi de a deştepta iubirea de arte şi literatură în clasa cultă, care să sporeşte într’un mod atât de îmbucurător din an în an, dar care într’un mod atât de întristător să depărtează tot mai mult de tot ce nu e «materie», de tot ce nu e menit să ne facă să trăim şi cu sufletul nu numai cu burta. Pentru cultura ţăranului avem jurnalele noastre de Duminecă, cari în general sunt foarte bine redigiate. Asociaţiunea abonând câte-va sute de esemplare din fiecare şi trimiţîndu-le gratuit pe la ţărani vrednici din toate părţile româneşti ale ţării, va face îndoitul serviciu va recompensa munca vrednicilor conducători ai acestor foi populare, contribuind prind ajutorul bănesc la perfecţionarea lor şi va da ţăranului www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1903. LUCEAFERUL 127 o lectură potrivită. De asemenea «Asociaţiunea» ar trebui săescrie premii mici, dar număroase, pentru lucrări populare cu conţinut economic, istoric şi beletristic, iar lucrările premiate să le publice, nu în broşuri separate cari costă atâtea parale, ci chiar în aceste jurnale populare. Mai greu stăm cu clasa cultă. Puţinul public cetitor — căci cei mai mulţi sunt necetitori — e disgusfat de bagajul literar ce să scrie Ia noi. Ca să-l faci dar iubitor de literatură ar trebui să-i deştepţi pofta de cetit, dându-î o lectură bună, atrăgendu-i atenţiunea din când în când asupra scrierilor de samă ce apar la noi şi în România, îndrumându-1 mereu ce să cetească, pentru-ca să nu fie silit să înghită atâtea pagini nedigistibile până să dea de una bună. Toate foile noastre sufăr de două neajunsuri : lipsă de colaboratori şi lipsă de abo-nenţî când n’aî abonenţi n’aî din ce să răsplăteşti pe colaboratori, eşti nevoit să umpli coloanele revistei tale cu marfă ieftină şi proastă şi fiind-că tipăreşti destrăbălări literare îţi perzi abonenţii. Iată un cerc viţios din care de decenii ne sbatem, în zadar, să eşirn. Singură revistă care ar putea să ne salveze din această situaţie desnădăjduită e «Transilvania», căci e singura noastră revistă care n’are să lupte cu greutăţi materiale, avend un redactor plătit, o sumă destinată pentru remunerarea colaboratorilor şi toate spesele de tipărire pentru 1200 de esemplare, dacă nu mă înşel, acoperite de Asociaţiune. Foaia aceasta e prin urmare singura revistă dintre toate revistele româneşti din Ardeal şi cele din Ţară, care să tipăreşte în mai mult de 1000 esemplare, deci nici una nu e mai potrivită ca să deştepte pofta de cetit în cercuri cât mai largi decât chiar ea. Şi totuşi «Transilvania» n’are colaboratori, deşi are parale să-i plătească şi dintre 100 cari o primesc nu sunt 2 cari. s’o cetească. I\’o ceteşte nimeni pentru-că nu găseşte aproape nimic ce ar putea ceti. Mă întrebi de ce nu scrie aproape nimeni la «Transilvania?» Iţi răspund cu o întrebare: De ce nu scrii tu? De bună samă din acelaş motiv care mă face şi pe mine să-mi public articolii în Convorbiri şi pe alţii să nu-î publice de loc: In fruntea «Transilvaniei» stă un om care să pricepe la literatură şi în chestiuni de limbă tocmai pe atâta cât mă pricep eu la gheşeftul cu agenţii de asigurări. In zadar ni să fac promisiuni în numărul penultim al Transilvaniei că să va porni o activitate nouă din secţiunile literare-ştienţifice, când noi ştim că majoritatea membrilor acestor secţiuni, oameni într’adever de valoare, nu publică nimic în «Transilvania», ba ştim chiar mai mult, ştim pentru-ce nu publică cu toate «recercările» directorului ei: pentru-că nu le vine la socoteală să pună opurile lor la discreţia unui om care nu le ştie aprecia. Nu secţiuni şi comisiuni, cari să întrunesc la două luni odată, sunt în stare să poarte o acţiune, ori-cât de bine ar fi ele constituite. Până când «Asociaţiunea» nu va avea un secretar şi un director al «Transilvaniei» eonştiu de menirea sa care să fie sufletul acestor secţiuni şi să-şi dedice toată activitatea sa insti-tuţiunii, până atunci n’am făcut nimic. E de netăgăduit că membrii din institutul Franţei au făcut celebritatea Academiei franceze, dar secretarul ei, Gaston Boissier a fost sufletul acestei instituţiuni; fără Sturza Academia Română n’ar avea averile mari pe cari le are, căci secretarul ei a ştiut să însufleţească câţi-va entusiaştî a-şî dona avuţiile pentru O idee. Secţiunile au să fie stîlpii pe cari să basează Asociaţiunea, dar aceşti stîlpi trebue grupaţi. Fiecare membru din aceste secţiuni are profesiunea sa care îl împedecă de a să dedica numai Asociaţiuniî, deci nu trebue pus totul în cârca acestora, ci secretarul, care nu trebue să aibă altă profesie, are să-i însufleţească, să le ceară sfatul şi cu concursul lor să muncească el. Cum am spus, rolul «Asociaţiuniî» nu poate fi a face ştiinţă pură, de aceea e greşit a voi să faci din «Transilvania» o revistă pur ştien-ţifică. Din potrivă partea cea mai mare trebue consacrată literaturei. îmi închipui că un director al «Transilvaniei», care bine înţeles ar trebui să ştie însuşi mai întâi ce e literatura adevărată şi ce e bazaconie, ce e talent şi ce e puzderie, ar trebui să redigeze aceasta revistă cam după următoarele principii: 1. In loc să iasă odată la două luni, să iasă de două-ori pe lună. 2. Tot ce e fără valoare să nu să publice. 3. Tot ce e valoros să să publice îndată şi autorul să să încurajeze. 4. Să aibă sprijinul unui bun stilist din România, care să elmineze «ardelenismele» din tot ce să publică în «Transilvania» şi să atragă atenţiunea publicului asupra greşelelor celor mai uzitate în limbajul nostru cult, în nişte articoli critici în felul celor scrişi cu ani înainte de Maiorescu. Prin citaţiuni din cei niai buni şi distinşi literaţi români să să arate cum pot fi substituite mai cu succes aceste «ardelenisme». 5. Să urmărească tot ce să scrie la noi şi în ţară şi să atragă atenţiunea publicului asupra lucrurilor rele ca şi asupra celor bune, iar din acestea să să dea probe. Numai astfel poate să-şi împlinească Transilvania» menirea ce o are. Şi numai printr’o foaie bine redigiată şi prin trimiterea de bursieri în România putem să ajungem să avem aceeaşi limbă literară ca în România; numai avend în şcoală profesori cari ştiu să vorbească bjne româneşte şi după-cc am eşit din www.dacQFomanica.ro 128 LUCEAFfiRUL Nrul 7, 1903. şcoală cetind jurnale, reviste şi cărţi bine scrise, putem să ne însuşim acea limbă frumoasă românească care se vorbeşte şi se scrie dincolo de munţi. Dar înţelegi în acelaş timp, prietene, pen-tru-ce am spus la începutul acestei scrisori că în starea de azi nu e cu putinţă să ducem Ia un bun capăt mişcarea pornită cu atâta însufleţire. Ne lipseşte omul care printr’o muncă statornică, pricepută şi neabătută în alte direcţii să ia cauza în mânile sale, şi ascultând sfaturile celor chemaţi, să conducă cu statornicie mişcarea, înteresându-să pentru tot ce e bun, delăturând ce e stricăcios, încurajând pe toţi cari încep o acţiune prielnică. Să luăm o singură pildă. Voi aţi scos «Luceafărul», punând entusiasmul vostru drept pavăză împotriva tuturor loviturilor ce le-aţi căpătat. Ei bine, acţiunea voastră a fost cât să poate de frumoasă. «Luceafărul» e destinat înainte de toate să scuture studenţimea română din acel curent bolnav de materialism în care să găseşte, iţi mărturisesc că am rămas speriat când întorcendu-me după 5 sau 6 ani din străinătate m’am întîlnit cu foştii mei tovarăşi de şcoală, cu cari ascultam împreună însufleţitele cursuri de limbă şi literatură română pe cari ni-le făcea dl Oniţiu la Braşov, cu cari visam la lumi de aur cetind pe Emi-nescu, şi ani aflat în loc de visătorii de odinioară pe nişte burghezi cari nu ştiau că există un poet român Josif, cari nu-mi mai vor-biau decât de paralele ce au să le câştige după-ce să vor stabili ca advocaţi sau de «ca-labărul» din care s’au ales cu 10 fl. Ei bine aceştia sunt viitorii stilpi ai naţiune! şi dacă voi aţi cercat să le injectaţi cu «Luceafărul» vostru puţină însufleţire pentru artă, aţi făcut o faptă mare, vrednică de laudă şi de încurajare. Şi acum te întreb: primit’aţi dela Aso- ciaţiune vre-un sprijin, vre-un îndemn cât de mic, cât de «moral»? Nu. _ Dar trebue să sfîrşesc fără să fi atins cu nici un cuvînt a doua chestiune care preocupă Asociaţiunea: Ortografia. Despre reforma ortografiei am însă prea multe de spus, aşa că nu-mi ajunge spaţiul unei scrisori, iar pentru-ca să-ţi trimit un studiu amănunţit, cum aş fi dorit, îmi lipseşte răgazul şi liniştear necesară. Ţin să-ţi atrag atenţiunea asupra unui singur faptAşa cum s’a pus chestiunea e rău pusă, căci în loc să să restrîngă asupra chestiunilor pur ortografice să implică şi probleme de gramatică şi de pronunţare. E o chestiune pur ortografică când ne întrebăm să scriem numai z sau şi (j şi s? (Cum aş răspunde eu, o şti, căci şi tu te revolţi când vezi scriindu-să: zău, vădduli şi botesat). Dar e o chestiune de «gramatică» care trebue tractată în parte când vrem să hotărîm dacă trebue să scriem casei sau căsil şi e o chestiune de «pronunţare» când stăm la îndoială între grafia se duce sau se (să) duce. ^ De altfel cred că facem mat bine ascultând pe marele Maiorescu, care ne-a atras atenţiunea în scrisoare adresată prezidentului Asociaţiuneî, că nu ni-să cade nouă să luăm hotărîri asupra ortografiei, când Academia prepară însăşi un nou sistem ortografic. In cazul acesta mi-ar părea bine să nu să resolveze nimic, ci să să amâne problema ortografiei încă câţiva ani, deşi eu sunt cel mai mare duşman al nesfîrşitelor «amânări». Pe do altă parte m’aş bucura când pentru unificarea limbei literare, care e o chestiune cu totul independentă de a ortografiei, să vor lua paşii necesari cât mai curînd. Viena, în Martie 1903. Bun tovarăş: Dr. Sextil Puşcariu. DORURI DE DEMULT. Te-aî dus de mult si nici un dor, Şi-aştept perdut ca să revie Copilul blând şi drag Amor, Dar el e dus pe v cinici, Şi ochi-mî plâng... de ce tc-aî dus ? iar vremea colbul ei aşterne, Şi viaţa-mi este in apus, Pe tot uitarea ’ncet se cerne. Şi-acum când ved că lumea est: De-apururî o zădărnicie, Im pare totul o poveste In care totu-i nebunie. Trecutu-mi pare o ruină, Un templu v chiu, de mult uitat, in care suftatu-mi se ’nchină, Umil copil îngenunchiat. Credinţa vechiului Amor l-a spulberat aşa în vent, O, vise albe, mc ’nfior De noaptea tristului mormânt: In suflet port lumina moartă A unor vise risipite, Biet sufletu-mi pribeag mai poartă Iubirea unor vremi trăite. Sub greul somnului etern Suflarea viefei m.le piară, Când florile pe jos s’aştern In adieri de primăvară. O viaţă dusă ’n părăsire E mult mai bine să se curme, Căci nu nu-e dată fericire, Pribeagul trist nu lasă urme. I. C. Popescu-Polyclet. www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1903. LUCEAFĂRUL 129 ÎNVINSĂ. — Novelă. — Ziua următoare, casa e plină de oaspeţi, în fiecare colţişor se desfăşură o activitate fe-bri'ă. Da, da; cele din urmă pregătiri de nuntă. O, şi ce frumoasă mireasă era! Când apăru în mijlocul oaspeţilor în liaina-i albă cu părul ei negr i împletit în două cosiţe, cari îi formau ca ş-o cunună pe cap, cu vălul transparent şi fraged al mireselor — fu -primită cu un murmur de admiraţiune. Era ca şi-o regină, aşa de maiestoasă, de pacinică. Ochii ei aveau o espresiune de fericire mestecată cu mult triumf. Poate într’adevăr nici n’avea idee de seriositetea momentului. Dumnezeu o ştie?! — O clipă nnmai — ochii ei se umplură de lacrimi, când văzu faţa emoţionată a tatălui ei. Să apropie de densul şi el o privi drept în ochi. • • — «Mititico, dacă-1 vei iubi cum am iubit-o eu pe mania ta — vei fi fericită!» — Vocea îi tremură şi Iulieta genată îşi pleacă ochii. O, iubirea; sărmanul Papa, cum putea să fie atât de naiv, să vorbească un astfel de lucru unei darnicele din era nouă? Şi aşa să întîmplă această căsătorie modernă din partea Iulieteî. Cine putea crede nebunia principelui Alex, care ceru iubire ? Trecu un an. Principele şi principesa păreau a fi fericiţi. Toate mergeau după placul Iulieteî. Nici un moment de monotonie, nici o zi fără ceva plan nebunatec, sburdal-nic şi distractiv pentru tînăra femee. Petrecerea, vieaţa sgomotoasă era condiţiunea fericire! lor. La început principele să încerca a o convinge pe Iulieta de frumseţea unei vieţi pacinice în castelul lor. Departe de lume voia să trăiască numai pentru fericirea ei. O lună reuşi a o reţine pe Iulieta între pădurile şi dealurile unde îşi petrecuse copilăria. Ea să mulţumi deocamdată de a ieşi călare, de a admira noul ei domeniu. Dar după aceea începu a să plictisi. Faţa i-se întuneca, deve-nia iritată. — «O, Alex, nu există nime aici în acest deşert cu adevăr frumos, — dar prea, prea departe de lume?» Şi oftând din adînc Alex începu cu densa turneul visitelor în împrejurime. Adio vieaţă poetică, idilică, adio! Ea să schimbă acuşi într’o vieaţă agitată, zgomotoasă. Şi el de frica să n’o supere, să nu vază în ochii ei fulgeri de mânie, — tăcea. «E tinără, haid’ să-şi mai petreacă puţin; ii va trece cu timpul». — Om bun şi pacinic. Dar ce să şi facă? Câte odată era decis a-î refusa cererea, dar când venia cu faţa plină (Urmare.) de speranţe, drăgălaşă, rugându-se cu cuvinte dulci şi ademenitoare, — atunci ar fi făcut totul pentru densa_____ Aşa trăiau. — el cam obosit de povara unei vieţi de petreceri, ea din ce în ce mai ageră, mai sprintenă. Era ca născută pentru dans; juca noaptea întreagă fără întrerupere, — era ca de fer. Când însă în al treilea an li-să născu o fetiţă, — toate să schimbară, lu-lieta deveni o mamă de model. Zi şi noapte nu părăsi leagănul în care dormia micuţa; în inima ei să deştepta toată iubirea puternică, pasionată, pe care o nutreşte o mamă pentru copilul ei. Nu să mai gândia la alta, decât la aceasta mică creatură sănătoasă şi rumenă. Principele cu forţă trebuia să o chieme la preumblare. — «Dintr’un estrem înfr’aitul!» — să gândia, — dar era fericit peste măsură. Acum Iulieteî nu îi mai păsa mai mult de nrme, să afla bine ori-şi-unde, numai să nu fie despărţită de îngeraşul ei. Retraşi în castelul lor petreceau pacînici văzend câte odată un bun amic care rămânea câteva zile odihnindu-să de vieaţa sa obositoare. El le aducea toate ştirile din capir fală, povestea despre scandalurile ce să în-tîmplau Ia doamna D., despre căsătoriile sezonului, despre frumseţile apărute la balurile acestui carneval mai animat şi briliant decât toate cele din rîndul trecut şi altele. — «Ce pagubă că d-voastră v’aţi retras principesă! — Zicea c’un suris măgulitor. — Aşa vi-să simte lipsa, nu mă rîdeţi, căci eu vorbesc de tot serios!» Dar ea rîdea, ce seci îi păreau acum acei ani, când o lipsită de orî-ce interes mai serios ca o nebună alerga ■ din petrecere în petrecere____ Şi zilele treceau, micuţa Ioana deja începuse a vorbi şi a face primi paşi susţinută de braţele Iulieteî. «Odorul meu! > —zicea cu pasiune stringend-o în braţe. Şi oare întregi să juca cu micuţa ca cu-o păpuşă drăgălaşă, desmierdându-o, sărutându-o şi când Ioana obosită îşi închidea ochii cei mari, albaştrii, ea o culca cu toată dragostea, cu toată gingăşia, ce o avea pentru această copilă; — bărbatul ei însă ca şi mai înainte era neglijat. Abia mai avea pentru densul o privire distrasă, un suris indiferent. Şi el ca un sclav, fără s’a-rete nici o impacienţă, cu umilinţă aştepta oare întregi şezend într’un fotoliu, cu ochii plini de admirare şi iubire pentru mama şi copila ei, — aştepta după un cuvînt al tinerei femei un cuvînt, care să-i permită a lua parte www.dacQFomanica.ro 130 luceafErul Nrul 7, 1903. activă în jocurile lor, căci şi aici Iulieta era tiranică: Ioana era înainte de toate a ei. — «Pe mine trebue să mă iubească înainte de toate, — aşa gândia şi era geloasă, când micuţa bătea din mâni de bucurie zărind pe tatăl eî. Şi el o ridica la sine, o aşeza pe umăr, şi alerga voios prin odăi, cari răsunau de rîsetele şi chiuiturile mititiceî. Atunci Iulieta abia îşi putea ascunde invidia. — «Cât sunt de fericiţi! Ioana e mal bucuroasă cu tatăl eî decât cu mine!» — Caracter pasionat, ea nu putea suferi nici pe bărbatul el, ca să desmerde mult copiliţa. După o scenă de aceste între tată şi fiică, ea rămânea cu fruntea întunecată, cu ochii tulburaţi. Atunci sărmanul Alex. nu ştia ce să întîmplase. — «Ce e iubito?» — zicea depunend pe Ioana în braţele mamei. — «Nimic!» — răspundea ea scurt fără să-l privească măcar o clipă şi ca-şi-când i-ar răpi-o cine-va îşi strîngea micuţa, încât Ioana începea a plânge. Lacrimile copilei o tulburau grozav; atunci numai pricepea nebunia eî, — să spăria de sine însuşi şi devenia atât de dulce cât fusese capriţioasă mal înainte. Şi cu cât o iubea mal mult pe Ioana, cu atât îî devenia mal indiferent sărmanul Alex. Da, cu drept sărman, căci el îşi iubea nespus de mult femeia Iul. Şi orl-cum se trudia a o câştiga prin iubirea sa fără de margini, el simţia că ea din ce în ce mal mult să înstrăinează de densul. De ce? Aşa să întreba şi n’afla răs-spuns. De ce ? — Nici Iulieta n’ar fi putut s’o spună îndată. Ea nu-1 iubise nicî-când, ce e drept, — dar une-orî totuşi avuse pentru bunătatea lui un fel de recunoştinţă Acum şi aceasta să perdea din inima el. Pân’ce nu i-se născuse fetiţa afară de tatăl eî n’avea pe niine, care să-I fie mal drag. Pân’atuncî acel tesaur de iubire, ce-1 are fiecare femeie dormise bine ascuns în sufletul eî. Acum însă cu furia caracterului ei nedomolit acele instincte de iubire odată deşteptate să desvoltau cu repeju-nea fulgerului. Egoistă din fire, incapabilă de cel mal mic sacrificiu, voia să aibă copila numai pentru sine şi în capul eî nebunatic făcea planuri pentru viitor cum ar putea să o înstrăineze de tot de tatăl el. Şi Ioana creştea acum în vestmintele eî albe ca şi un îngeraş, cu părul blond, cu ochii senini şi clari, cari priviau cu mirare lumea cea mare şi străină în care întră — şi ea alerga voioasă şi sprintenă prin aleele umbroase ale parcului. Iulieta o supraveghea, când să depărta puţin, o cuprindea frica ca nu cumva să i-se întîmple ceva şi gră-bia după micuţa, o lua de mână şi era fericită numai când Ioana şedea pe scăunaşul el cu ochii privind ţinta în a-I el perdută în estaz la poveştile fermecătoare ce le povestea cu mare dibăcie mămuşica el. Şi Alex, principele atunci de multe-orl stând ascuns după vre-o tufă să delecta privind faţa dulce şi animată a tinerel femei ce să apleca spre Ioana cu atâta blândeţe încât n’o mai recunoaştea pe Iulieta moroasă, tăcută cum s’arăta Iul. Inima lui sălta de bucurie. Poate că doară şi cu densul să va schimba Iulieta; dar de abia s’arăta, —farmecul înceta. Iulieta iar devenia serioasă, faţa el esprima indiferenţă, în ochii el să strîngea focul iubire! şi el rămânea desperat, cu capul plecat înaintea tristei realităţi. Nu putea fi destul de orb ca să nu vază. Contrastul era prea mare. Presenţa lui avea nenorocitul dar de a o supăra pe Iulieta, căreia i-ar fi dat cu plăcere fiecare picătură de sânge ca s’o vază fericită şi zimbitoare. Dar totul înzadar — iubirea lui nu afla echou în inima lulieteî. Şi el trăia isolat într’aceste două fiinţe, pe cari le adora atât de mult. De o natură timidă, nu-î venia în minte să reclame, să declare, că el e domn în casă. Aştepta, zăbovia nedecis şi slab faţă cu tinăra femeie. Astfel să ’nţelege, că densa câştiga teren şi în Ioc să admire bunătatea lui Alex. — începea a-1 despreţui. — «O, de-aşî fi eu în locul lui — îşi gândia Iulieta — lucrurile n’ar sta aşa, dar el e moale ca mămăliga!» — Dacă principele ar fi arătat energie, dacă s’ar fi opus serios, atunci — poate c’ar fi învins, dar aşa, fără s’o ştie, îşi perdea orl-ce prestigiu în ochii nebunaticei Iuliete. Şi pe când lumea-I invidia fericirea zicend: — Ce mal norocos, ce n’aşî da ca să tră-esc ca densul, cu o femee aşa de încântătoare şi frumoasă, într’un paradis ca acele păduri minunate: omul norocos — cum îl credea lumea, şedea singur cu capul sbuciumat de idei triste, cu inima frântă de răceală, de nepăsarea iubitei sale Iuliete. Visurile lui de a trăi paclnic şi fericit în cercul familiei sale, să păreau aproape cu totul spulberate. El, omul serios, iubitor de pace, ajunse a-şl pofti oaspeţi ca să-l distragă. De câteva zile petreceau la eî tatăl şi mama vitregă a lulieteî. Chiar acum stând la fereastră, urmăria cu privirea un grup compus din Iulieta, domnul B. şi Ioana. Mama şi bunicul o ţineau de mână şi să vedea pe feţele lor bucuria de a să afla laolaltă. Principele oftă din adîncul inimeî. «Cu mine nici pentr’o lume nu s’ar preumbla aşa!» Să întoarse supărat şi să cufundă în studii. Cărţile îl făceau să-şî mal uite câte-odată întristarea inimii; îl mal aduceau uşurare, dar tristă uşurare___Afară în grădină tatăl şi fiica să plimbau tiptil. — «Numai una am să ţi-o spun lulieiă; mie toate îmi plac, tot e bine aici numai — poate mă’nşel, — dar bărbatul tău pare a fi trist şi preocupat». Ea tăcea şi bătrânul continua mereu: www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1903. LUCEAFfiRUL 131 — «Spune-mî drăguţă, oare v’aţî certat; aceasta se ’ntimpjă câte-odată..anal departe- • ’n ajunse. T ' lulieta ’l întrerupse: — «Ce ide! al tată!... Nu e nimic... ce sîj şi fie între nor?...» Zimbia indiferent. De ce să-î spună tatălui că ce îi lipsia lui Alex. — era numai o rază de iubire din partea ei____ L’ar fi întristat şi de ce? — El n’ar fi putut să schimbe lucrurile____ Domnul bătrân o privi lung şi ’n urmă zise grav: - — «Aşa dar m’am înşelat» — şi nu mai fu vorbă de aceste. ...Şi timpul trecea... Ioana începea acum a privi cu interes în jurul ci. Fetiţa aceasta nu moştenise nimic dela mama ei. Era aşa de blândă, de ascultătoare şi avea o inimă bună pentru toţi. Pentru mama ei avea un fel de adoraţiune. Toate mergeau bine. Ioana vedea pe tatăl ei tot inai rar; pân’ce fusese de tot mică nu-î păsa de aceasta, — fiindcă nu pricepea, dar acum fetiţa, care trăia numai între oameni mari, tratată de mama sa ca şi o mică amică, ageră la minte din naştere, începu a simţi un fel de isolare. — «Mamă — zicea câte-odată — de ce nu mă ia tata cu sine când iese la preumblare — aşa ca tine?» lulieta îi răspundea supărată: — «Cc-ţi pasă Ioană: doar nu-1 iubeşti mai mult ca pe mama ta?» Fetiţa tăcea, tăinuindu-şî durererea şi as-cunzendu-şî lacrimile. Odată însă — Dumnezeu ştie cum — ieşi singură în grădină. Mergând după un fluture, ajunse într’o alee umbroasă de tot, în fundul parcului. Aici pe o bancă — trist şi posomorit, şedea tatăl ei. Intr’o săritură fu pe genunchii lui; îl privi tăcută, plină de bucurie şi fericită că poate fi singură cu densul. El dus pe gânduri o desmierdă cu privirea. — «Ioană, drăguţo! Cum de ai venit pe aici singură ? Mama de sigur te caută! — «O, nu, — vorbeşte cu grădinarul şi şi eu — nu ştiu cum — după un fluture, am fugit pân’aci». Voioşi începură a ride. Principele ascultă cu fericire vocea melodioasă a micuţei, curn^ îî povestea fel de fel de lucruri copilăreşti. Când după cât-va timp mititica plecă — el rămase mângâiat. Ce îngeraş! — Şi de atunci înainte mereu să ’ntîlneau în aceea alee. Principele acum,-na mai .era aşa de - abătut> să convinsese, că în inima copilei el ocupă acelaş; loc ca şi lulieta şi că micuţa în rugăciunile eî să roagă şi pentru densul; în ininia micuţei eî erau uniţi. Dar chiar şi fericirea aceasta — ca şi-ori-care alta nu ţinu mult. Ioana cum sunt de obicei copiii limbuţi, cum spunea toate mamei sale îi povesti şi de întilnirile cu tatăl ei." Ea nu zise nimic de-ocamdată, dar să făcu şi mai amabilă şi mai bună cu fetiţa. O ţinea tot pe lângă densa, n’o îăsa singură nieî o minută. — «Dar tata e singur, mamuşică! —Ştiu că m’aşteaptă» — îndrăzni să zică odată. Ea atunci îşi privi lung fetiţa şi supărată, fără să ştie ce spune şi cu cine vorbeşte — zise: — «Ce-mi pasă! Tu ai să stai cu mine; îţi poruncesc!» Cuvintele rostite cu mânie o spăriară pe Ioana. Să făcu palidă, dar nu plânse; în ochii ei cei mari mamă-sa putu surprinde o privire îndurerată— Şi seara când veni s’o sărute, ca de obicei, — pe obrajii eî văzu urma lacrimilor vărsate— — «A plâns,... şi eu am făcut-o să plângă.... Dar numai un moment rămase aşa abătută. — «N’a plâns pentru mine, — pentru tatăl ei, n’am voit să-l vadă! Apoi, şi ce e?... da, îl iubeşte aşa de mult, încât plânge de dorul lui. Şi atunci în inima eî să ’ncinse o mare luptă între iubirea eî egoistă şi simţul dreptăţii___ Dacă ar fi ascultat de conştiinţa eî, care o mustra mereu, — s’ar fi întors spre bine. Dar acum era deja prea departe pe calea răului. Să îndatinase de a asculta numai aceea, ce-i plăcea eî şi aşa, fără nici un scrupul, cuprinsă de o frică nebună, că copila aceasta ar putea să nu îi mai aparţină esclu-siv eî — în noaptea aceea să hotărî. «Omul acela, pe care nu îl iubesc, pe care nu l’am iubit nici-când, să-mi răpiască iubirea asestuî odor al meu? — Nu, nu şi nu!! mal bine orî-ce, mai bine să mor, mai bine!»... şi aci îî veni o idee, care-î însenină faţa. Şi după-ce aruncă înc’o privire plină de iubire spre Ioana — să culcă şi durmi neliniştită până dimineaţa----- (Va urma). www.dacQFomanica.ro 132 LUCEAFfiRUL Nrul 7, 1903. ORB. Când e vorba să faci o pârtie de biliard, te duci la «Mitsek». Serviciu prompt, jurnale româneşti, biliardul mai ieftin ca orî-unde. Seara mai e şi musică, destul de bună, şi ce e mai interesant: musicanţii sunt orbi. Ne aşezam mai adese-orî în faţa lor, lângă un capuţinăr, şi rămâneamţpierduţi contemplân-du-i... când esecutau vre-o arie din «Trou-badour», feţele lor luau o espresie de extaz... — Zău, mă, ăştia trebue că simţesc adine musica... nu vi-să pare şi vouă, că în operă, adese-ori vă vine să închideţi ochii, par’că simţi mal adine farmecul simfoniei, cu ochii închişi... Şi cum nu reflecta nimeni la vorbele colegului nostru, cari ni-să păreau de un haz banal, el urma: — Zău, nu glumesc. Uite, musica e cea mai imaterială artă. Cu ochii deschişi, ori-cât ai vrea s’o guşti, nu să poate; impresiile din afară te preocupă, serios, nu glumesc, dar aşa cu ochii închişi____ Şi îşi închise ochii şi el. Dar noi nu-1 ascultam, preocupaţi de nenorocirea bieţilor musicanţi, cari în elanul celei mai sublime simfonii, clipeau din ochii lor fără lumină, după sticla cernită a ochilarilor... — Facem un biliard? — Facem_____ Musica încetează, un chelner conduce de mână pe un orb, cu o tavă, după parale. Reîncepe gălăgia de cafenea, s’aude ţăcănitul bilelor de biliard, zuruitul metalic al tablelor de domino, ici colo câte o sticlă de bere îşi anunţă apariţia_____ Musicanţii să înşirue la masa lor, fiecare îşi caută restul de ţigară şi — minune — se pun să joace cărţi. Rămânem încurcaţi. Care va să zică, ăştia tot nu-s orbi! — Ba-s orbi. — Apoi cum joacă? — Hai şi vezi. Ne adunăm curioşi în jurul lor şi rămânem frapaţi de dibăcia, cu care ei îşi mişcă degetele... cunoaşteau cărţile după pipăit... • Şi am fi rămas multă vreme gură-căscată, dacă unul nu ne făcea atent: — Haideţi mă! Ce vă miraţi aşa? Înţelege toată cafeneaua, că sunteţi din provincie... Ne deslipim de-abia. Intr’un colţ un orb mai tinăr, fantazează la o masă de marmoră. — Uite, mă, ăla de-acolo nu. joacă_____ — Ala-î filozof! — Ba-î amorezat... uite cum oftează.... Rîdeam cu toţii. Şi cel mai sceptic dintre noi, adăoga cu un zimbet de Mefisto: — Să ’nţelege că-î amorezat dobitocu, doar toţi amoresaţiî-s orbi____ * * * In parcul oraşului. Când ventul de primăvară clătina înceti-nel ramurile înflorite ale salcâmilor, când rîn-dunicele spintecă văzduhul parfumat, — când luna Mai_____ Sgomotul vavilonic al capitalei rămâne în urmă; iţi iaî cartea, te pierzi pe cărările tăinuite ale parcului şi citeşti. Din când în când te pomeneşti, că şirele îţi fug dinaintea ochilor... închizi cartea şi te gândeşti acasă. Verdeaţa, aerul libăr, fericirea ce planează 'n văzduh, toate aceste te mână departe cu gândul înspre dulcile clipe de acasă. M’aşez pe o bancă, sucesc o ţigară. — Şi cetesc mai departe: «Praxiteles înseamnă un pas înainte al sculptureî eline, în vreme ce Pheidias redă numai sublimul, Praxiteles introduce sentimente mai gingaşe.»... Intr’un tîrziu închid cartea, dau să merg spre casă. ur de jur, pe câte o bancă solitară, părechi retrase de ochii lumei şopotesc în taină— îmi întorc privirea dela ei, să nu-mi uit de Praxitelii mei. In definitiv, dacă e vorbă, să faci studiu, nu te poţi emoţiona de astfel de fleacuri.... Şi cum mergeam aşa, me pomenesc pe o bancă de alături cu o păreche tinără. Dau www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1903. LUCEAFfiRUL 133 să-mî întorc capul, involunar mai arunc o privire înspre el — şi rămân locului. Tinărul îmi era cunoşcut: palid, frumuşei, cu ţvichărî negri. Cu o indiscreţie — vrednică de o causă mai bună — îi fixez încă odată şi trec înainte. Stau mână în mână, feţele lor radiau fericirea nespusă a dragostii. Fata nu era frumoasă; cum să poate deci că un băiat aşa de frumuşel şi inteligent ca înfăţişare, să fie. aşa de orbit de------------ O idee îmi fulgeră prin creerî: ştieam ci-ne-î, trebuia să fie musicantul orb de la Mit-sek. Mă întorc şi — iarăş cu o curiositate vrednică de o causă mai bună — le mai dau un târcol, observându-i de aproape. De fapt, ochii stinşi ai tinăruluî palid clipeau cadenţat, după sticla cernită a ochiiarilor — el era! îmi veniră în minte cuvintele scepticului meu prieten şi — nu mai zîmbiam la amintirea lor. La urma urmei, toţi amoresaţiî sunt orbi.... Fiecare vede în «idealul» său calităţi imaginare, graţii, ce nu mai el singur le vede. Fiinţa iubită planează par’că de-asupra banalităţilor vieţii, nimic pământean nu o atinge, şi, îndrăgiţii în imaginaţia lor eufemistă, resimţesc ceva din ideea infinitului. Nimeni n’a iubit ca dînşii, — eternul refren — nimeni n’are să fie aşa de fericit cum ei au să fie. Sunt aşa de fericiţi atunci — oare pentru-ce nu pot fi aşa vieaţa întreagă ? . Vine realitatea şi Ie deschide ochii. Perdeaua vrăjită să dă la o parte; eroul să sco-boară din înălţimea lui imaginară, încet, treaptă de treaptă... şi Ea — eterna ea — să sco-boară şi ea în lumea muritorilor de toate zilele, frumoasa pudră a aripilor de flutur, să scutură____ Să uită miraţi unul la altul şi fieşte-care simţeşte în adîncul sufletului, că el este cel mai amăgit. Vieaţa trece monotoană, zilele îşi perîn-dează mersul lor plictisitor.... Pantru-ce vieaţa e aşa de tirană, pentru-ce îi deşteaptă pe aceşti copii fericiţi, cari visau în o vreme un vis aşa de frumos... aşa de imposibil ? Ochii li-se deschid, şi înzădar încearcă să mai aţipească în dulcele, inconştientul somn de mai ’nainte! Ei văd acum şi înţeleg; numai visează şi nu mai cred. Dar orbul — orbul meu — n’are să treacă prin aceste desilusii. Dacă Dante şi-ar concentra încă odată puterea creatoare a geniului său, ca să cânte frumuseţa Beatriceî, ea ar fi numai o palidă umbră faţă de frumuseţa, pe care orbul meu şi-o imaginează. Tot ce arta poate să creeze frumos în marmură, pe pânză, sau în stihuri, sunt numai conture de a le frumuseţii, pe care artistul o vede în imaginaţia sa, fără să o poată reda pe deplin________ Orbul meu iubeşte cea mai frumoasă femeie, cea mai dulce, cea mai credincioasă! El n’are să asiste la vestejirea graţiilor ei, n’are să creadă nici odată că o altă femeie ar putea să să compare cu iubita lui. N'are să-î vadă zimbetul compătimitor, nici cel ironic şi o să treacă fericit şi inconştient prin vieaţă, fără să-l altereze mila trecătorilor, cari adese-orî îi fac multă nedreptate cu compătimirea lor de prisos! Simin. NOAPTE. Suflet răstignit pe cruce, Stins de-al patimilor criveţ, Răzimat pe coate plânge Un copil cu ochii vineţi: Mai rămâi o clipă-două, Nu te duce, mai rămâi, Să-ţi simt calda 'nfiorare: Dulce dragoste dintâi! Să-mi auzi, în taina nopţii Leneş picurând ghitara, Găinuşa când adoarme Şi luceafărul de sura. Să-mi asculţi duios povestea Unui trămurat din gene, Cum ascult copii basmul Preafrumoasei Cosinzene. Să tresalte lunca verde De fioru ’ndrăgostirii, — Leneş să-şi aplece ramul — Trandafirii... — Şi zimbeşte ’n aiurare Cel copil cu ochii vineţi, — Răzimat pe coatc-adoarme; Doar ine-al patimilor criveţ... Liniştit, de-alungul bolţii, Trece luna călătoare, Ea, a viselor pribege Mărturie zimbitoare. ■ www.dacQFomanica.ro Octavian. 134 LUCEAFERUL Nrul 7, 1903. SATUL MEU. Ursul. Carul de mult ne aştepta să eşim din crâşma Iul Nussbaum, dar unde sunt patru Români abunăseama, că sfaturi sunt cel puţin patru cară Nici pe uliţă nu ne dam rend şi strigam toţi de-odată. Ne-am aşezat în car, care pe unde a încăput, apoi lipind cărăuşul pocia pe spinarea gloabei de-adreapta, am plecat. Aşa săream pe loitrele carului, de n’ara crezut să ajungem teferi la poalele munţilor. Şi ar fi fost păcat de vre-unul că eram tot oameni cu multă greutate. Era Antone, morar şi director de bancă. Moara tot îi mai aducea câte ceva, dar la bancă numai cu sîla l’am pus în frunte. Simion, voiajeur-croitor, şi să părea a fi de omenie. însurat era de 8 ani şi avea 7 copii. De-altcum îi plăceau urechiuşile fripte. Gâtejel dascăl pe două anotimpuri, pe iarnă şi vară. Iarna dăscălea în şcoală, vara nu prea eşia din crâşma lui Herbert, unde învăţa glasurile şi tipicul căplanului calvin de peste uliţă. Cu ăştia am plecat se dăm faţă cu sbiciu! ţiganilor cu ursu. Era o zi caldă de Cuptor. Soarele îşi arunca cu amândouă mânile căldura peste păduri. O mulţime de priveghitori cânta de răsunau ber-curiie. In liniştea asta numai potcoavele slăbă-nogite ale gloabelor, ce trăgeau carul din toate puterile, făceau un sgomot înţăpător. Gâtejel s’a aşezat în şeriglă şi îşi ridica în silă pleoapele îngreunate de rachiul de prune, apoi cu o clipire domoală îşi relua posiţia indiferentă de mai nainte. — Văzut-ai pe aici ursul vre-odată nene? întreabă Antone pe cărăuş, uitându-să lacom în gura lui. — Rea dihanie, domnule. De nu v’ar eşi pe potec în cale, că-î rău. La cuvintele acestea începu şi Gâtejel a-şi încreţi fruntea apoi cu un hm! să puse earpe tăcere. Nici un turist n’a ajuns la vîrf cu hainele întregi, de ce să ajungem dar noi? Cătră avecernie ne-a cercetat D-zeu cu un pic de apă de ploaie şi ghiaţă, care a spart parapleul fostului căprar, Simion. De bună samă că drumul s’a făcut leoarcă. Ploaia asta ne-a înviorat pe noi, dar ne a muiat tălpile dela cisme şi astfel nu voin fi mers tocmai un chilometru, când Simion îşi băgă în traistă călcâiul sărit dela cisma piciorului stâng. Cu toate acestea călca destul de cătăneşte. După ploaie începu a sufla puţin vent, ca să ni să uşte hainele şi să ne clănţănească dinţii în gură. Brazii tremurau, ventul fluera pe virfurî şi vîjet de rîu să auzia de parte pe unde-va prin afunzime. Gânduri mari începusă a stăpâni mica noastră ceată. Lui Simion toate di-haniile, câte să ascund pe aici, i-se învîrteau în cap, ca la panoramă bucăţelele de sticlă colorată. Gâtejel sorbea cu ochii smeura de pe coastă. S’o poată aduna toată ce mai le-monadă ar înciripa; colo la iarnă câte-va picături în câte-o litră de vin... Lui Antone i-a părut bine că a scăpat de numerii cei mulţi din cănţelărie, apoi nu-î păsa de merge la munte ori la popa la cărţi. Aşa am ajuns la stână, unde cânii lătrau la bunda cea roşie a lui Gâtejel, ca la altă minune. — Hait cu glaja aceia mai iute striga Si mion şi aşa o dusă de grăbit la gură, de par’că n’o mai beut, de cându-i lumea. începurăm a povesti a mânca talmoş-bal-moş, a căsca gura la toate câte le spunea ba-ciu, pân’ce aşa pe neobservate ne-am trezit cu seara pe noi. — Şi de ce n’am durmi afară pe o vreme aşa bună zise, Antonie, curagios. — He, să vie ursu şi bieţii Gâtejel îşi strîngea bunda din resputerî pe jur. — Rea dihanie, zise baciu, zimbind puţin a rîde. — Facem foc şi nu ne temem. Nu chiar departe, de-asupra stavei am pus foc la o grămăjoară de lemne ş’apoi ne tinserăm în jurul jarului pe câte un cojoc păcurăresc. Aşa s’a făcut de întunerec, de nu vedeam din tot Gâtejel numai chiar o mânecă dela bunda cea roşie, ce sta să ardă cu flacără, aprinsă fiind de nişte scântei. Când să închidem ochii începu a să văeta o capră de-asupra noastră, aşa de îngrozitor de nu altceva, dar tremura cojocul sub mine, ca şi când l’ar scutura frigurile. — Iată ursu, ţinetc mă, nu lăsaţi cânii... uuu ... ini-s’a adunat părul vîlvoiu în vîrful capului. Simion a sărit de frică drept în picioare, noi îl trăgeam jos, ca să nu ne simtă ursu, când pică ca din senin o bucată de lemn în mijlocul jarului. De-abia am eşit de sub scântei şi cum o mai luarăm cătră stână. Când să împedeca Gâtejel, de câte treî-ori să rostogolea de-a dura, dar frica dracului nu-i da răgaz să-şi pipăe oasele. Dimineaţa când ne văzu baciu, zimbi earăşî a rîde. Simion pica cu nasu de-o buturugă — era foanfă; Gâtejel nu-şî mai putea pune pi- www.dacoromanica.ro Nrul 7, 1903. LUCEAFfiRUL 135 ciorul în păment, ear Antone atâta şi-a zdrenţuit hainele, de era de necunoscut. — Rea dihanie, zise baciu rîzind din toată inima. — Rea trăsnitu-ar fi fost Dzeu, fonfăe Si-mion şi o luarăm mai departe urmăriţi de nu prea pretinosul lătrat al cânilor. * * * Rău ne-a păcălit baciu măi copii. — Rău ticălosu, că îmi vine să mă întorc îndărăt. Şi aşa începurăm a ameninţa, de să fi fost între noi, era vai de el. Păcat numai, că stâna era prea departe, ca să poată fi primejdioase ameninţările noastre afurisitului de baciu. Tulius. MEMINISSE IUVABIT. Trăind în continuu prejmuiţi de greutăţile presentului şi de grijile zilei de mâne, adese-ori ni să întîmplă să perdem din vedere însemnătatea zilei, de care să leagă amintirea vre-unei fericite întîmplări din trecut. Aşa acum, când s’a împlinit 3 jumătăţi de veac de la naşterea celebrului nostru cronicar şi marelui Român, George Şincaî, în goana fără zăbavă a timpului, am fi trecut, nebâgătorl de seamă, peste ziua, care, printr'o fericită întîmplare a trecutului, e menită a să ridica în totdeauna din învălmăşeala sură a celorlalte 365 de crestături ale calendarului. Am fi trecut, dacă nu să afla un cuvîntător cu dulce graiu, dl Vasile Goldiş care să prindă momentul şi să-l pironească în mintea acelora cari mai au vreme a să gândi, din când în când, şi la trecut. Să cuvine, ca din prilejul acesta, să ne îndreptăm şi noi ochii spre trecut, spre vremurile acelea, în cari s’a petrecut o viaţă plină de fapte şi de jertfire, dar totodată şi de multă amărăciune sufletească, viaţa lui George Şincai. Din şirul bărbaţilor, cari şi-au cheltuit toată vlaga vieţii, ispitind trecutul nostru românesc, George Şincai să înalţă cu mândrie ca ori-ce mergător înainte, ca ori-ce deschizător de cale. Şi să înalţă, câştigând în mărimea sa, şi numai prin curajul începătorului, care s’apucă din nimic să clădească edificiul unui trecut de 17 veacuri. O întreprindere atât de îndrăsneaţă pentru o viaţă de om! Trebuia munca stăruitoare a zeci de decenii, pentru ca un plan atât de vast să poată fi dus la îndeplinire. De aceea, dacă opera lui Şincai a rămas neisprăvită, dacă neobositul cronicar n’a isbutit de cât a pune piatră fundamentală unei istoriografii româneşti, care să corespundă postulatelor timpului: nu ne vom mira ştiind, că din vremea lui şi până în zilele noastre 100 de ani încheiaţi au trecut şi azi istoriografia română încă tot numai cu adunarea materialului să frămăntâ, e încă tot numai la pragul acelui măreţ templu, pe cata-piteasma căruia să vor aşeza cuprinse în ramurile nemuririi porţretele tuturor bărbaţilor, cari au obosit fără preget intru ridicarea acestui edificiu. Şi între ei cel dintâiu va fi George Şincai, pentru-că cronica lui este aceea, despre care a zis Cogălniceanu, că fără ea Românii nu ar avea istorie.... Aşa cel puţin recunoştinţa nepoţilor va răsplăti munca omului, pe care oamenii lui nu numai că nu l’au ştiut preţui, dar l’au luat de-adreptul la goană. Şi pentru ce? Poate numai fiind-că era mai Român şi mai cu cap, de cât aşa zisele căpetenii ex offo ale Românilor de pe acele vremuri. Om cu puţin duh va fi fost isgonitor'ul lui Şincai: loan Bob, cu care — după cum zice Bariţ — natura făcuse o graţie atât de rară, ca să-I lase în vieaţă aproape un veac întreg. Dar munca lui de un veac şi figura Iui de prelat cu cârje să va şterge cu totul din amintirea generaţiilor târzii, pe când figura lui Şincai cel prigonit din partea a lor săi va rămânea în strălucire deplină în toate timpurile. Pentru-că istoria face dreptate şi pentru-că presentul şi viitorul stau în cele mai multe caşuri ca duşmani faţă în faţă. Cel ce are fericirea de a putea plăcea unuia, cade în cele mai multe caşuri din graţia celuîalalt. Câte exemple nu ni să dau spre întărirea acestui adevăr? Însăşi vieaţa şi munca lui George Şincai ni să înfăţişează ca un strălucit exemplu în privinţa aceasta. Cu toate-că întreagă viaţa lui a lucrat pentru binele şi înflorirea neamului românesc (pro cultu gentis, prcque decore meae, după cum însuşi mărturiseşte în Elegia vieţii sale), cu toate, că a fost cel tnaî stăruitor în munca sa: dispreţ şi prigonire i-a fost partea în vieaţă. Contimporanii www.dacQFomanica.ro 136 LUCEAFERUL Nrul 7, 1903. nu i-au ştiut preţui calităţile, dar a venit posteritatea, care i-a făcut şi-I va mai face încă dreptate apretiându-i lucrarea în elogioase cuvinte, cum i-a apreţiat-o Cogălniceanu şi cum i-a apreţiat-o acum de curend dl Iorga, care zice, că «Cronica Românilor» (scrisă de Şincaî) este una din cele mal muncite, maî bogate şi mai cinstite opere istorice, ce există. E un admirabil repertoriu de isvoare, cu sîrguinţă adunate şi înlănţuite, redându-ne istoria neamului românesc. Acest mare «Apostol» cu toată căl- dura inimii sale petrece cursul istoriei neamului său şi plânge pe ai săi: vecinie apăsaţi, vecinie înşelaţi şi acoperiţi de umilinţă din partea unor popoare, pe care să fereşte a le numi. Dar luând prilej de la ridicarea Moldovenilor împotriva lui Despot, el face să să audă pentru întâia oară cuvîntul de vrajă, care spus de buzele bardului de la 1848 ridică Ardealul în picioare: «Deşteaptă-te drept aceea, o, iubit neamul meu, şi ai minte!» l. In faţa prăpastie!. Revin0 iar... „E