Rnul II Budapesta, 15 Februarie n. 1903 Mrul 4 O ÎNTI^PINARE la articolul „A. Papiu llarian şi decoraţiunile dela 1850. In numerele 1 şi 2 din „Luceafărul" pe 1903, DI Dr. Ioan Raţiu a publicat un articol relativ la cunoscutul incident din 9 Ianuarie 1851, din sala cea mare a Universităţii din Viena, întîmplată cu ocasia acordărel în mod solemn a unei decoraţiunî Iul Papiu llarian. Din lipsă de documente suficiente şi „in originali" dl Dr. Raţiu a făcut câte-va greşeli în a doua parte a articolului menţionat.1 D-sa confundă declaraţiunea ce se termină cu: „hanc meam declarationem altissimae cognitioni substernendam rogo" şi pe care o cunoaşte dl Vincenţiu Ba-beş2 cu acea din 26 Noemvrie 18503 pe care dl Raţiu o are în copie după originalul aflător la Academia Română.4 Pe baza acestei confusil, şi pentru-că nu i-a fost prin putinţă să vadă originalul declaraţiei din 26 Nov. 1850, dl Dr. Raţiu scrie: „Atunci (după ce la 10 Noemvrie, „fiind căutat pe calea Universităţii, află „de decorarea sa) Papiu scrie declara- 1 înţelegem partea publicată în Nrul 2 al «Luceafărului.» 2 «Telegraful Român» pe 1877 Nr. 84 (Citaţia dlul Dr. Raţiu.) 8 in ms. 996; Voi. 5, din coresp. Bariţ f. 103. La Academia Română. 4 Publicată şi în rom. şi în lat. în Nrul 2 al «Luceafărului.» www.aacoroi < . A ^ „ţiunea sa din 16 Noemvrie şi o trimite „Comande! militare din Retteag, care în „faţa acestei declaraţiunî, în 18 Decern., „trimite Universităţii din Viena decora-„ţiunea spre a fi predată acolo lui Papiu."1 Acestea, după ce mal sus să şileşte a dovedi, că „numai după primirea vreunor recercărî putea să-şî facă declaraţiunea sa, rugând pe Consistorul Universităţii, ca aceea a sa declaraţiune să fie suşternută spre cea mal înaltă luare la cunoştinţă"2. Şi declaraţiunea din 26 Noemvrie fiind anterioară „recercărei" Consistorulul din 31 Decemvrie, dl Raţiu conclude că declaraţiunea trebue să fi fost făcută după-ce la 10 Noemvrie, fiind căutat pe calea Universităţii, Papiu aflase de decorarea sa. Perfect. Mal întâiu de toate însă, să hotărîm un lucru. Papiu ştia din Septemvrie de decorarea sa, precum însuşi ne-o spune în scrisoarea sa cătră Bariţ3. Dar nici chiar după 10 Noemvrie el nu ştia că decoraţia îi va fi acordată în mod solemn. Lucrul acesta el nu-1 află de cât la 31 Decemvie şi după această dată tocmai, 1 «Luceafărul» pe 1903; Nr. 2, pag. 25 col. I. 2 lbidem pag. 24—5 col. II—I. 3 lbidem Nr. 1; scrisoarea e publicată în întregime de dl Raţiu. Poartă data de 28 Septemvrie st. v. 1850 ’ikeiiJ-Si să află în Nr. 5 996 dela Academia Română, Nrul 4, 1903. LUCEAFfiRUL 63 scrie el declaraţiunea menţionată de dl Vin-cenţiu Babeş, precum să va vedea îndată. Că el n’avea de gând să trimită nicî de cum declaraţia sa din 26 Noemvrie Comande! militare din Retleag se vede din două lucruri: 1. Pentru ca s’o fi trimis, trebuia ca, precum prea bine zice şi dl Raţiu, ea să să sfîrşească cu cuvintele: „hanc meam declarationem..adică Papiu să n’o scrie numai de pofta celor din Ret-teag, ci pentru ca ea să fie trimisă la stăpânire. Dar, cuvintele menţionate nu sunt adăogate, şi fără ele declaraţia n'are nici un rost la Comanda din Retteag. 2. Dar să va obiecta că s’au putut pune acea rugăminte de trimitere a de-claraţiunei la înaltul guvern într’o alăturată suplică. Insă, nici aceasta nu s’a întâmplat. La Academia Română n’avem o copie după declaraţia din 26 Noemb. ci însuşi originalul scris foarte frumos de mâna lui Papiu şi subscris, şi fără nici o altă anexă. Deci, originalul aflân-du-să aci, fără vre-o urmă că ar fi trecut pe la Retteag (de unde nu s’ar mai fi întors în mâna lui Papiu de sigur, dar hai s’o presupunem şi pe asta), urmează că el a fost alcătuit pentru alt scop. Acesta era, ca declaraţiunea să fie înaintată de însuş Papiu Guvernului îndată după primirea decoraţiei. Că e aşa ne arată faptul că nu e cu nicî un titlu în cap şi nu e sub formă de cuvântare, precum cu adevărat e declaraţiunea făcută după 31 Dec., care poartă „Viri magnifici, Clarissimi!“ Dar dacă aceasta declaraţiune din 26 Nov., n’a văzut faţa Comandantului din Retteag, urmează că nu e adevărat că în urma primirii ei acolo, s’ar fi trimes decoraţiunea la Viena. Lucrurile trebue să să fi întâmplat altfel: mai simplu. Comandantul primind din Viena decoraţia, şi regăsind pe Papiu acasă, în Ardeal, a făcut cercetare şi a aflat că e în Viena, student. S’a informat în mod oficial la 10 Noemvrie despre acest lucru, ear la 18 Dec. a trimis decoraţia la Viena spre a i-să da lui Papiu prin Universitate. La 10 Nov. deci Papiu a aflat de demersurile făcute şi socotind că predarea decoraţiunei să va face mai repede de cum s’a făcut în adevăr, Ia 26 Nov. el să grăbeşte a-’şi redacta declaraţiunea sa, spre a o trimite locului cuvenit îndată după primirea răsplatei lui. Aşa s’au întâmplat lucrurile. Ear întru cât priveşte declaraţiunea orală făcută în ziua de 9 Ianuarie înaintea „Decanului Universităţei",1 ce s’a păstrat cu 26 de ani mai în urmă în cuvântul funebral „al lui Vincenţiu Ba-beşiu“2 ea nu este nici de cum întru toate identică cu declaraţiunea sa din 26 Noemvrie 1850“3 şi e cu totul re-sumată în discursul dlui Babeş. Şi atât pentru a arăta că nu în zadar afirmăm acestea cât şi pentru interesul istoric, dăm aci declaraţiunea lui Papiu făcută la 9 Ianuarie 51 şi rostită în-tr’adevăr, în latineşte, dar al cărei text nu-1 mai avem decât în „traducţiunea fidele" făcută chiar în ziua de 9 Ianuarie de Papiu după textul latin, care în-tr’adevăr a fost „suşternut spre cea mai înaltă luare la cunoştinţă." Pe lângă textul român al declaraţiuneî din urmă avem alăturea4 şi un concept făcut cu câte-va zile mai înainte şi în care spre deosebire de ultima redacţiune Papiu spune, începând cuvântarea: „Mă veţi ierta, ca să grăesc în limba latină, fiind-că limba germană nu-mi este încă prea bine cunoscută".6 Eată cuvântarea cea mai din urmă: Bărbaţi magnifici şi Clarisimi! Când cu cutrierătura cea universală, care ameninţa răsturnarea tronului imperial0 şi când credinţa cătră Imperator 1 Ibdem pag. 25 col. 2. 2 Ibideni. 3 Ibidem. 4 In acelaş ms. dela Academia Română, înţelegem. 5 Ms. 1060, f. 348. Pe dosul conceptului stă: «Cuvântul meu pentru cruce.» 0 Amintim aci odată pentru totdeauna că această «traducţiune fidele» fiind făcută pentru el însuşi, personal, o traduse cum să întâmplă, mal mult latineşte în latinisme de cât româneşte; vom avea deci în vedere la judecarea el, numai ideile dintr’însa. Ortografia, www. ■.dacOOmifricfio cea de astâ-zl. 64 LUCEAFERUL Nrul 4, 1903. să socotea de crimă şi să pedepsea cu moarte, — bărbaţii unei ginte numeroase răspândite lat în Orientul Monarchiei — bărbaţii gintei române, zic, care din secoli dată de guvern uitărei — gemeau sub jugul cel de fer al sistemei feudale, şi sub domnia gintelor privilegiate, — în adunările lor cele imposante din propriul lor instinct determinară şi jurară credinţă eternă Imperatorului, al cărui nume totdeauna fu sacru Românilor. Majestatea Sa sacratisimă văzând starea presentă a lucrurilor, pronunţă din altisimul său oraclu egalitatea de drepturi penţru toate ginţile republicei Au-striace. Acest effat puternic al Imperatorului, acest adevăr etern, care singur poate salva şi întări republica austriacă cu o furoare sacră inimile Românilor totdeauna credincioase Imperatorului său; drept aceea vedeau acum Românii sa-lutea gintei sale proprie în susţinerea tronului imperial, deci decretară a sacrifica vieaţa şi toate bunurile pământeşti pentru salutea publică şi a să da morţii pentru Cesarul. Intr’aceea flacăra răsbelului să încinse peste toată Ungaria şi Transilvania. Şi dacă au adus când-va vre-o gintă sacrificiu peutru salutea imperiului: ginta română într’adevăr în fidelitatea sa să devovi (jertfi) pe sine însăşi pentru augu-stisimul Imperator. Marturi sunt sutele de sate prefăcute în cenuşă de inimicul Imperiului, martori sunt miile de martiri, cari muriră foarte (forţitor) pentru Cesarul, parte tăiaţi în resbel, parte ucişi în câsî, parte judecaţi la morţi ruşinoase pentru fidelitatea cătră împărat. In urma resbelul cel trist să fini cu norocire: propugnatorii tronului şi egalităţii de drepturi repurtară dela inimici victoria, şi nimenea n’aştepta mai cu mare dorinţă, şi mai cu încrezătoare speranţă, de cât Românii, ca sacrul effat (cuvânt) imperatoriu, egalitatea de drepturi, acest principiu preaînalt, dela care depinde vieaţa sau moartea republicei austriace, şi care de atâtea-orî să pronunţă de preaînălţimea tronului, — ca acest principiu, zic, să să pună odată în lucrare. Dar durere! acest principiu mare apromiţător de fericitate universală în cât să atinge de gintea română, până acum rămase numai în teorie şi gintea română astăzi după atâtea sacrificii, ca şi înainte de Martie, să află în deplorandul stat de opresiune, ba dacă este adevărat acea că conştiinţa opresiune! da un nou pond (greutate)1 a cesteia, statul presente al naţiune! cu mult e mai gelnic astă-zi ca mai nainte. Drept acea cu universala ginte română sunt silit şi eu credinciosul ei fiu a geli comuna condiţiune. Aşa este, bărbaţi magnifici şi clari-simî! Nu deplâng eu caşul optimului meu părinte, servitor la sacrul altar, care să ucise cu moarte ruşinătoare pentru credinţa cătră Cesarul său2 căci acesta ca supus morţii au dat numai aceea cu ce era dator naturei, şi cu toate că moartea lui mie şi la ai mei este acer-bissimă, cu toate acestea acerbitatea do-rorei o alinează nu puţin acea cugetare că dînsul credinţa cătră summul principe al ţăreî nu numai o predică cu cuvântul, dar ce e firmisimul argument al adevărului, adevărul doctrinei îl probă cu sacrificiul vieţii; nu deplâng pactura familiei mele celei orbate de cap, care în moartea tată-meu, în care noi rămaşii lui perdurăm mica noastră speranţă şi auctorul a toată fortuna noastră pe acest pământ; nu deplâng misera soartă a mititelelor surori, destitute de tot ajutorul românesc — nu trista condiţiune a matreî mele, care după-ce perdu casa prefăcută în cenuşă de barbara mână a inimicului şi-şi perdu toată averea nimicită prin focul şi ferul aceluiaşi, acum la umilima mea suplicaţiune3 de abia 1 Toate parantesele sunt ale luî Papiu. 2 Tatăl luî Papiu fu ucis de Unguri la Turda în Martie 1849. Pentru amănunte asupra suferinţelor luî Papiu şi a familiei salev. Convorbiri Literare pe 1903, numărul pe Ianuarie. 8 Dela începutul lui 1850; Originalul în ms. 996 la Academia Română. www.dacQromanica.ro Nrul 4, 1903, LUCEAFĂRUL 63 Primaoară la teatru. www.dacQFomanica.ro 66 LUCEAFERUL Nrul 4, 1903. dobândi un subsidiu de 60 fiorini anual 1 din care nici dînsa nu poate duce o vieaţă miseră cu atât mai puţin poate educa pruncii 2 dar plâng, bărbaţi magnifici şi clarisimî, tristisimul stat al uni-versei ginte române, cărei nici după atâtea şi atarî fapte egregie, cu care-şi probă fidelitatea cătră împărat nu-i surise fortuna spre a-şi dobândi cap în care, precum generoasa ginte Croaticâ în Banul său, saxonică în Comite, ca într’un fulcru tutisim să să poată răzima, care să poarte loc de părinte miser aflictei naţiuni, şi să şteargă lacrămile de pe ochii miilor de orfani şi să fie mediatorul opreseî ginte la optimul principe al ţărei. Care aşa fiind, bărbaţi magnifici şi clarisimî, sper firmisiuni că voi cu prudenţa voastră de care vă bucuraţi, prea uşor veţi fi pricepând că eu, nu mai puţin, ca ori care alt român, în atarî împrejurări mă aflu, care departe ca să ne erte pe noi a ne îmbrăca cu semne de bucurie, cât mai vîrtos ne silesc a le depune pe aceleaşi şi ageli. Cu toate acestea, după-ce Majestatea Sa sacriti-simă bine-voi din altisima sa graţie a condecora essignele mele conate, reve-rind eu înaintea voastră această graţie preaînaltă şi dând penţru aceasta cele mai mari mulţumite ce pot, şi promi-ţîndu-vă a fi parat la exemplul tată-meu şi miilor de Români de-ar fi trebuinţă de a-mi pune şi vieaţa pentru optimul Imperator: fie-mi ertat prin voi bărbaţi magnifici şi clarisimî această decora-ţiune pentru merite a o purta până atunci acoperită cu vălul de tristeţă, până-ce emendându-se sentul ginteî mele voiu avea causă ce desbracă gclea şi a me bucura. 1 In conceptul din ms. 1060 f. 348 Papiu spune: «Tocmai în săptămâna aceasta eşi o resoluţiune în care încuviinţează singur pentru muma o pensiune de 60 k. f. m. c., din cari nici mumă-mea nu poate trăi, ear surorile s’au dat cu totul uitărel.» 8 Papiu supărat peste măsură de acest derisoriu ajutor trimise mamei sale o copie (aflătoare azi în ms. 1060 f. 344), după care ea trebuia să facă o hârtie cătră guvern, refusănd ajutorul acordat, ca în toate privinţele nepotrivit cu sacrificiile făcuţe şi cu demnitatea împărătească. Şi aceasta a mea decoraţiune mă rog a să subşterne şi cunoştinţei prea înalte. Viena, 9 Ian. 1851. Alexandu Ilariu Papiu m. p., Romanu din Trannia auditoriu de drepturi la Universitatea din Viena.1 Precum s’a putut vedea, această de-claraţiune este mult mai energică, mai clară şi mai îndrăzneaţă de cât cea din 26 Noemvrie 1850. împrejurările în care Papiu o făcea cereau ca el să arate desluşit ceea ce-i stătea pe inimă şi de aceea uitând de toate, el gata a urma „esemplul tată-seu şi miilor de Români" din 1848 ţinu acest periculos discurs, pentru care cu drept, contimporanii îl admirară. Prin urmare declaraţiunea din 26 Noemvrie 1850, nu e identică cu cea dela 9 Ianuarie 1851; Nu a fost trimesă Comandamentului militar din Retteag, şi nu în urma ei a trimis zisul comandament decoraţia la Viena, ci în urma înştiinţărei venite de la Universitate, că într’adevăr Papiu e student acolo; Nu declaraţia aceasta a fost pronunţată la 9 Ianuarie 1850, şi Nu despre dînsa vorbeşte dl Vicenţiu Babeş în cuvântarea D-sale din „Telegraful Român" pe 1877, ci despre cea dată de noi, acum, în întregime,2 în fine, nu în urma înştiinţărei din 10 Nov. dela Comandamentul din Retteag ştiu Papiu de decorarea sa, ci ştia încă din Septemvrie; ear, despre decorarea în mod solemn, tocmai după 31 Dec. 50 află el, prin adresa oficială a Consisto-ruluî Universităţii, după care el îşi re-dactă după alt plan declaraţiunea sa. Acestea le aveam de adăogat la articolul dlui Dr. Ioan Raţiu. 16 Ianuarie st. v. 1903. Vasile Pârvan. 1 Originalul acestei declaraţiunl să află la Academia Română în ms. 1060 f. 346—347. 8 In care cu adevărat Papiu spune, precum zice dl Babeş (Telegraful Român pe 1877 Nr. 84 pag. 336 col. IV,) că «el decoraţiunea nu va purta-o pe pept decât în v^l negru.» www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1903. LUCEAFfiRUL 67 e-o sa mor.... ^)e-o sîi met \a ţt\TO&-3ati, 3& me ip\ aKwje\\ \u ţ\ mama, ^\mettioue să mă ţlânge^ 3' să vă certn\\ ttăjtama. ^[tmctu a\\u\ ttu mat ţVângă ^ăţosa'.a ■3oas\tă Ja\ă 3' r* toa,, c\x w^ro^area % ăă Jace\t c\\eWuta\ă ,. . 3^ t\tema\\ ţc yoţa a‘\e, Să-m\ ce\ească im stttţXută ^t să sţuttă cuăătvVate ■. J2. am ^as\ om cvt ’tt<ă\ă\ură. 3)at că m’am ttăscvi\ ţe semne S.tir’0 "caile cttiia\ă, 3)e m a \>ă\u\ nenotocu\ 3)® ţe \nmea as\a \oa\ă . , . ----- tă ^a n\tts\a \o\ sa\n\ *5,ucto\ ăs\, că \ate-\ '^e\mc • 3-ot căiea şt ţoţn ^^ate ^acimt mttWe'n moVt^eWc .. ■ %\ să-t ia\\ \ul ţaţa ^ a\c ^WutţVtt o \vmă ’titeajă, i£ă-\ sătac şt ţoţa ^(me 3' nare \>vtca\e, itacjă'. . ,. PETRU, FINUL LUI PUtyNEZEU. (Urmare şi fine.) — Poveste din popor. — I. P. Reteganul. Acum ear rămase Petrea supărat şi nu ştia, ce biată să mai facă. Deci să ia, ca omul îngândurat, şi merge eară la fântâna lui Iordan şi acolo stă până mâne la prânz. Atunci eară vine drăguţa Iul după apă, şi ear o suie pe cal şi fuge cu ea, dar smeul ear îl ajunge şi o duce şi ear îl iartă pe Petrea. Tot aşa să întîmplă şi a treia zi, dar atunci i-a spus smeul la Petrea aşa: «De trei ori te-am iertat, Petre, dar de mal cutezi a ţinea calea nevestei mele, atunci dai de dracul! Bagă bine de seamă, ce-ţî spun, şi, de ţi-s dragi zilele, nu fi dujman căsiî mele!» Acum rămase Petrea şi mal supărat, şi mal îngândurat, dar fata-I făcea semn din ochi să nu piardă nădejdea. Dacă ajunse smeul acasă, îî dă fata: mare viteaz eşti tu, bată-te norocul, să te bată! — Mare îl dă smeul, dar mal mare viteaz e Petrea făt frumos, numai cât el, săracul, n’are cal cum am eu. Că să fie calul lui, ca al meu, eu nu vă ajungeam; dar aşa — ce-I e bună vitejia, dacă n’are cu ce o purta ? Vezi tu, noi 12 fraţi am umblat după tine şi nu te-am putut scoate dela cele 7 babe şi el singur, singur el te-a scos dela ele şi le-a prăbuşit, dar ce folos ? N’are cal de treaba lui!» — «Şi nu să mal află nicăerl în lume vre-un cal ca al tău»? — Se mai află unul, dar numai unul singur, la moşica mea în lumea neagră, acela-I frate geamăn cu al meu, dar nu cred să să afle chiar om pământean să-l scoată dela moşica mea, că 99 de voinici şi-au pus capu ’n par pentru el, şi tot nu l’au putut scoate. Eu îs smeu şi-I sunt nepot şi cu mare greu am putut pune mâna pe ăsta. — A doua zi ear a mers fata la fântâna Iordanului şi a aflat pe Petrea acolo şi i-a spus din fir în păr tot ce a vorbit cu smeul. Acum Petrea prinse o leacă de nădejde, îşi sărută mireasa, dar nu mal cercă să o mal fure, că să temea să nu să iee toţi smeiî după el şi să-l prăpădească într’o bobotă şi pe el şi pe ea. Aşa să duse ea acum acasă, ear el plecă spre lumea cea neagră. Şi s’a tot dus, s’a tot dus, multă lume, împărăţie, ca Dzeu să ne ţie, că din poveste multă este mândră şi frumoasă să ascultaţi şi dvoastră, că eu, câtă biată a fi, toată aci voiu povesti; s’a dus până a ajuns într’o pădure mare, acolo dă de un epure, care sărea peste o tufă. Petru căci l’a văzut, dă să-I împuşte. Da îl zice epurele: — «Nu mă împuşca, frate Petre, mal bine lasă-mă să trăesc, www.dacQFomanica.ro 68 LUCEAFERUL Nrul 4, 1903. că de-om trăi — ţi-oiu mulţămi, de-om muri — paos ţi-a fi, mal bine leagă-mi, uite piciorul ăsta, că val, rău mă mal doare, că mi-i mu-rucluit din loc. Şi lui Petrea i-a fost milă de epure şi nu l’a puşcat, fără a făcut iute nişte lopăţele şi i-a legat la epure piciorul cel mu-rucluit şi s’a dus mai departe. Dar după ce a gătat de legat piciorul epurelul, acela a sărit repede şi a zis: să ştii că io-s împăratul epuri-lor şi când vel fi într’un necaz mare, să-ţl aduci aminte de mine». Cum mergea acum Petrea mulţămit că a putut face o faptă bună, eată că întâlneşte o vulpe şi dă să o împuşte. Dar vulpea-I zice: «Nu mă împuşca, frate Petre, mal bine leagă-mi piciorul acesta ia nişte lopăţele, că şi eu îţi voiu prinde bine, trăind în iast’ pustie de lume». Şi i-a legat Petrea piciorul în lopăţele şi atunci a sărit vulpea sus de bucurie şi a zis: «să ştii că io-s împăratul vulpilor şi când îi da de ceva rău, să-ţl aduci aminte de mine». Apoi merse Petrea mal departe şi vede în cale un lup. Pe acesta chiar îl puşc 1 îşi gândi el, dar lupul cunoscându-I gândul, îi grăi: «Nu mă puşca frate Petre, mal bine fă-ţl milă şi pomană şi-mi leagă în lopăţele piciorul acesta, mă doare al dracului, că şi eu poate îţi voiu fi de ceva folos, numai să mă chemi, când vel fi într’un necaz mare». Şi legă Petrea şi piciorul lupului în lopăţele şi când să văzu lupul legat, sări sus de bucurie şi zise: să ştii că io-s împăratul lupilor şi în nevoi grele de vel da, să-ţl aduci aminte de mine. Apoi merge Petrea, merge mereu tot înainte, până dă de o apă mare şi mergea apoi tot pe lângă apă şi dă de o baltă şi în baltă era un peşte frumos. El dă să prindă peştele să-l frigă pe cărbuni şi să-l mănânce. Dar peştele zice: «Nu mă pustii, frate, că de mare folos îţi pot fi la vreme de nevoe, mal bine mă aruncă colo în hîlboava cea mare, să trăesc, că în balta asta mocirloasă era cât pe aci să mor». Şi s’a gândit Petrea, tot atâta-I, că voiu mânca odată peşte, ori că nu voiu mânca, tot mal gras nu voiu fi, îl arunc în hîlboavă, că prea frumos mă roagă, mi-I şi milă de el. Şi l’a aruncat în hîlboavă. Dar peştele svîrcolindu-să în apa cea mare îl zise: să ştii, că io-s împăratul peştilor; de-I avea când-va lipsă de mine, strigă-mă să-ţl răsplătesc facerea de bine. Apoi a mers Petrea, cât a mers, tot pe lângă apă, până a dat de un vad şi prin vad a trecut până dincolo de apă în lumea neagră. Şi s’a dus şi prin lumea neagră bun scopot de de vreme până a dat de o curte mare şi curtea cea mare era îngrădită tot cu pari şi în fiecare par era cap de om, numai într’un par nu era şi acel par tot striga: cap de om, cap de om! Si zicea moşica smeilor dintr’un cot de curte; Aude Petrea, dar nu să înspăimântă, fără merge oblu la moşica smeilor şi-I dă: Noroc bun ! — Sănătate bună! — Nu mi-I băga slugă, moşică? — Ba te-oiu băga, dragul moşicel, dar ce simbrie-I cere să umbli cu eapa asta? — Mi-I da, moşică, pe un an, un cal care mi-1 voiu alege din grajdul d-tale şi de nu te voiu sluji cum să cade, capul meu să meargă în par, dar te voiu sluji omeneşte şi d-ta nu-mî vel da calul care mi-1 voiu alege, atunci capul d-tale să meargă în par; bine-I? — Bine! Şi târgul fu gata. Acum i-a dat moşica să mute pietrile dintr'un deal în celalalt deal. Şi le-a mutat feciorul. Seara i-a dat de cină şi până el a cinat, ea s’a băgat la eapă şi a luat o frigare şi a bătut-o, şi a bătut-o şi-I striga: de nu-mi vil acasă înaintea slugii, te decul cu bătaia!1 Apoi a venit moşica în casă şi sluga gă-tase de mâncat şi i-a dat eapa de frîu şi i-a zis: uită-te, cum ţi-o dau, aşa să mi-o aduci! înţelegi ? — înţeleg stăpână! Şi să suie Petrea călare pe eapă şi-l duce eapa ca vântu până într’o pădure mare, acolo l’a pus călare pe un lemn şi ea s’a făcut nevăzută, ear el a adormit, cum era tot sdrobit de bolovanii cel mulţi, ce-I cărase peste zi dintr’un deal într'altul. Când a fost colo de cătră ziuă, să trezeşte cu căpăstru în mână şi să înhoalbă în toate părţile după eapă, dar eapa nu-I, par’că dracu a dus-o. Hm! îşi gândeşte el, încânita asta de eapă mi-a pune capu în par! Atunci, îngândurat cum era, îşi aduce aminte de epure: batăr epurele acela să fie aci, să văd el ce zice câ-î de făcut ?! Atunci ţup! dintr’o tufă, iasă epurele şi zice: ce porunceşti, drag domnul meu, de ce eşti supărat? — Cum să nu fiu supărat, că uite ce mi s’a întâmplat şi uite cum şi uite de ce năcaz am dat. Dar epurile zice: Nu te teme! Eapa babil s’a făcut epure cu un puiu, dar eu merg şi adun la olaltă toţi epuriî de pe locul acesta şi pe care nu-I din împărăţia mea, îl scot afară şi tu haida şi ţine căpăstru în mână şi când va trece epuroaica cea streină cu puiul după ea, dă-I una cu căpăstru în cap şi zici ţu eapa babil, cu un mânz după tine! Şi aşa a făcut epurele, că a strîns pe toţi epuriî la un loc şi toţi au fost din împărăţia lui, numai o epuroaică cu un puiu, era străină şi pe aceea a bătut-o afară din norodul el cel de epuri şi când a trecut pe lângă fecior, el i-a dat una cu căpăstru în cap şi a zis: ţu 1 A deculci — a bate rău, a-1 lăsa mal mort, a-1 taci, parule, c’amu-ţl vine şi ţie uwWw.dacoromanica.PQ-l. faci necapacş de a^şă ţnişca. Nrul 4, 1903. LUCEAFfiRUL 69 eapa babii cu un mânz după tine! Atunci epu-roaica s’a făcut eapă şi feciorul s’a urcat pe ea şi hi acasă! Pe prânz era la babă în curte. Dar baba, când îl văzu îî zise: De mult nu mal avui o slugă bună, cum eşti tu, amu o zi m’aî slujit, mal al două şi anul ţi s’a împlinit, atunci capeţi calul, numai te poartă tot aşa. Că pe atunci era anul numai din trei zile şi în lumea neagră poate că şi acum e tot aşa. Şi eară i-a dat să mute pietrele dintr’un loc într’altul, cât fu ziulica de mare, ear seara tot era sdrobit de atâta muncă, dar ce era să facă? Cine-I slugă, nu-î domn, musai să facă ce-I porunceşte stăpânul. Până în seară toate erau mutate pietrele dintr’un deal în celalalt, ear seara-î dete baba de cină şi până el cină ea să puse şi bătu pe biata eapă, de ce n’a fugit din câmp, să poată pune capul slugii în par? Ear eapa plângea şi să văeta: Nu mă mal bate, că azi noapte m’am făcut epuroaică cu un puiu, dar la noapte mă fac vulpe între vulpi şi nu-î modru să mă mai poată afla. Dacă gătâ Petrea de cinat, îl dă baba eapa de căpăstru şi-î spune: uite, cum ţi-o dau, aşa să mi-o aduci, înţelesu-m’al? înţeles! Şi s’a urcat feciorul pe eapă şi îndată a fost într’o pădure mare, unde pe fecior l’a prins somnul şi a adormit ear eapa l’a pus călare pe un lemn şi s’a făcut nevăzută. Nu-î vorbă, ostenit era feciorul, de atâta peatră ce infulicase toată ziulica şi a dormit, dar nu mult, ca omul cu grije. Hei, dar când să trezeşte, eapa nu-î! Unde să fie cânita de eapă? Barem! vulpea ceea de s’ar zări, să o întreb, a văzut-o cum-va? Atunci dintr’o tufă ţup! vulpea-î aci şi zice: Ce poruncă îmi dai, domnul meu cel bun? — Nu-ţî dau nici o poruncă, fără uite, ce mi s’a întâmplat şi uite ce... — Numai de atâta eşti supărat? Pune-ţî flori în căciulă, că mintenî e aci. Eapa ta s’a făcut vulpe cu doi pui. Dar eu mă dau şi adun toate vulpile mele la olaltă şi dau poruncă să scoată dintre ele pe vulpea cea streină cu doi pul şi să o abată pe dinaintea ta. Şi când o fi pe dinaintea ta, dă-I una cu căpăstru peste cap şi-î strigă: ţu eapa babii, cu doi mânzi după tine 1 Şi aşa a făcut Petrea, cum I’a învăţat vulpea şi când să zăria de ziua era la baba acasă. — Bine-î stăpână? — Bine, fătul meu; acum mal aî o zi, apoi anul îţi e împlinit. De mult n’am avut aşa slugă credincioasă ca pe tine! Şi eară-1 puse pe Petrea să care piatră dintr’un deal într’altul până de seară, atunci îl dete de cină şi până el cină, baba bătu eapa, de gândeai că acolo o va omorî şi-î strigă: hăram ce eşti tu! Vreai, precum să vede, ca sluga să-mî pună capul în par, în loc să i-1 pun eu? Te omor cu bătaia, de nu vii dimi- neaţa fără el! — Lasă-mă, mamă, nu mă mal bate, că nu trăesc de nu m’am făcut erl noapte epure între epurl şi astă noapte vulpe între vulpi şi tot a dat de mine, dar la noapte mă fac peşte în fundul apel, doar acolo numai nu m’a putea afla! După cină i-a dat baba la fecior eapa în mână şi i-a zis: Cum ţi-o dau, aşa să mi-o aduci; înţelesu-m’ai? — înţeles! Şi ear să duce feciorul cu eapa în pădurea cea mare şi eapa ear l’a adormit şi l’a pus călare pe un lemn apoi s’a şters de acolo. Acum a dormit feciorul până în zori de zi, acolo pe lemn, unde l’a fost pus eapa. Nici nu era modru să nu doarmă, că trei zile de-a rândul cărase peatră de-a umăr de pe un deal pe altul şi două nopţi numai câte o leacă aţipise. Dar când să deşteptă — ia eapa, de aî de unde! Atunci să gândi la peştele cela, pe care-1 scosese din mal şi-l aruncase în apă afundă şi curată. Şi cât al bate în palme, peştele fu lângă el: Dar de ce eşti supărat, drag domnul meu? — Dar cum n’oiu fi supărat, că uite ce mi s’a întâmplat, am pierdut eapa babii în trei rânduri, de două ori am dat de ea, dar acum. de nu o aflu, capu-ml merge în par. — Nu te teme, dragă domnul meu, că ştiu eu de ea; s’a făcut o mreană cu.trei pul după ea şi s’a corlit în mol, în fundul apel. Dar eu mă duc şi-mi adun toţi peştii şi le poruncesc să o dee la margine. Şi când vel vedea că-î la margine, dă-I una cu căpăstru peste cap şi-I zi: hi eapa babii, cu trei mânzî după tine! Şi s'a dat împăratul peştilor şi a adunat toţi peştii şi le-a poruncit să abată la ţărmure pe mreana cea streină cu trei pul. Şi când a zărit-o Petrea i-a dat una cu căpăstru peste cap şi i-a zis: ţu eapa babii cu trei mânzi după tine! Şi mreana s’a făcut eapă şi s’a aruncat feciorul în spatele ei şi hi! până la baba acasă. — Bună dimineaţa, moşică! — Să trăeştî, Petre! — Pare-ţl bine, că ţi-am adus eapa? — Dar cum să nu-mi pară, că numai o slugă am avut aşa credincioasă cum eşti tu! Dar în gândul ei să gândea: mal bine mi-al fi tras un rug pe spate, decât mi-al fi adus-o. Dar acum era târziu, anul să împlinise şi trebuea să-I dee de mâncare şi calul, apoi sănătate bună! Şi i-a pus baba să mănânce, apoi a întrat în grajd, unde avea 12 cai, tot unul ca unul de frumoşi, avea şi unul slab, numai pielea pe oase; şi s’a dat baba şi a luat toate inimile dela 12 cal buni şi le-a pus în cel slab, care avea 6 picioare. Când mânca sluga la masă, eată că un soarec sparge păretele şi vine chiar la el pe masă. Şi el dă cu mâna să lovească şorecuţul. Dar şorecuţul îî zice: Nu mă alunga, mai bine www.dacQFomanica.ro 70 LUCEAFfiRUL Nrul 4, 1903. dă-ml o bucăţică de mâncare, că eu ţi-oiu spune un lucru mare. — Ce mi-I spune, măi şorecuţule? — Uite ce: baba a luat inimile dela cel 12 cal graşi ci toate le-a pus în unul slab, cu 6 picioare şi tu numai pe acela să-l iaî, orl-cât te va îmbia baba cu de cel frumoşi, că numai acela-I care-ţî trebue ţie. Petrea s’a bucurat de vorbele şorecuţuluî şi i-a băgat în hudă o bucată bună de slănină şi i-a mulţămit de învăţătură. Intr’aceea vine baba în casă şi zice cătră slugă : acum, fătul meu, s’a împlinit anul, hal şi-ţi alege care cal vrei tu, din cei ce biată-I am, că m’al slujit omeneşte. Si întră Petrea în grajd şi să uită la cel 12 cal frumoşi al babei şi-I fugeau ochii pe ei, dar nu alese nici pe unul; fără era în fundul grajdului, lângă părete, un cal mic, slab, hă-misit, de de-abia sta pe picioare de slab şi avea şase picioare. Pe acela şi-l alese Petrea. Inzădar zicea baba, că pe acela de ruşine nu i-1 dă, că a slujit-o cu credinţă şi trebue să-I dee un cal cum să cade, că el nu vrea numai pe acela, ori de nu mi-1 dai, zicea el — atunci îţi pun capu în par, că aşa ne-a fost uneala. — Apoi dară, dacă cu puterea te fereşti de cel mal buni, păcatul meu să nu fie, că-ţî alegi tu schidoala aceea, care, nici de ruşine nu ţi l’aşî fi dat. Cu mare greu putu Petrea trage calul acela, de slab ce era, dar tot l’a tras, cât tîrîşî, cât cât grăbişi, până l’a scos din curtea babei, apoi l’a mal tras, cum biată a putut, până la hotarul dintre lumea neagră şi lumea albă. Acolo era vama lupilor. Când a fost la vama lupilor, i-a eşit un lup mare în cale şi i-a cerut vamă, două picioare dela calul cel cu şase picioare. Dar Petrea numai decât aruncă jos căpăţîna cea de cal, ce o purta tot cu sine şi să făcu cal frumos cu patru picioare, ca toţi caii şi îmbie pe lup să-l iee drept vamă. Dar lupul nu vrea numai două picioare dela calul cel cu şase. Pricina era gata. Feciorul nu vrea să dee ce cerea lupul; lupul nu vrea să iee ce-I da feciorul şi aşa el nu putea merge mal departe. Dar atunci s’a gândit feciorul aşa: baremi lupul cela, Ia care i-am legat eu piciorul, de-ar fi aci, să mă înveţe ce să mă fac? Atunci ţup! eşi lupul dintr’o tufă: Dar de ce năcaz al dat, domnul meu cel bun? — D’apol uite tu, lupul ăsta îmi cere vamă două picioare dela calul ăsta cu şase şi eu îl îmbiu să-I dau calul ăsta întreg întreguţ şi el nu vrea! Ce să mă ştiu direge cu el? Atunci zice împăratul lupilor: Dă vamă calul ăsta cu patru picioare şi cu celalt te du curând la fântâna lui Iordan, că te aşteaptă mireasa. Şi aşa a făcut Petrea. Şi într’o clipită fu acolo, unde îşi află mireasa cu două vase după apă. Acum, cât ce să apropie de ea, o luă pe cal lângă sine şi hi murgule! Dar acum calul lui nu mal era cel slab şi flocos, ci era un cal gras şi sprinten, apoi cum era cu şase picioare şi cu 13 inimi, sbura ca rândunelele, nu fugea ca caii. Hei, dar calul smeulul simţi că Petrea duce pe doamna lui şi prinse a râncheza de gândeai că s’a prăbuşi grajdul, Şi să duse smeul la el şi-i zise: Dar de ce rânchezî aşa de pogan, drag căluţul meu? — Da cum n’oiu râncheza, că pe doamna noastră a furat-o Petrea făt frumos, finul lui Dumnezeu! — Dar pot mânca, pot bea, pot trage un puiuţ de somn? — Ori mâncă, ori bea, ori dormi, ori te lasă, că pe Petrea nu-1 mai ajungi şi de doamna noastră te poţi linge pe buze, că atâta o mal vezi, cât al văzut-o! — D’apol cum? — Asa, că acum fug călare pe frate-meu cel cu şase picioare şi cu 13 inimi şi acela sare tot trei dealuri şi trei văi de odată! — Apoi plecăm dară? — Ori pleacă, ori te lasă! — Atunci smeul, necăjit, să urcă pe cal şi prinde a-1 îmblăti de gândeai că acu l’a deculi, dar pace! Fugea el, de mal fugea un cal pe lume, dar nu putea ajunge pe Petrea. Atunci strigă calul smeulul: aşteaptă-mă, frate, că crăp, de nu mă aştepţi! — Te aştept bucuros, de trânteşti pe cânele de smeu din spatele tale! Şi să avântă odată calul smeulul în slava cerului şi acolo se înturnâ cu picioarele la deal, de căzu smeul cu capu în jos chiar în fundul pământului, unde-I până în ziua de azi. Acum l’a aşteptat calul lui Petrea şi Petrea a rămas pe calul Iul cel cu şase picioare, ear mireasa şi-a pus-o pe calul smeulul şi aşa au mers până acasă, unde făcură un ospăţ mare cum nu s’a mal pomenit şi — de n’au murit — şi astăzi trăiesc! Ear eu m’am suit pe-o şea, Şi am spus-o aşa; Şeaua a fost ruginoasă Şi povestea mincinoasă; Apoi m’am suit pe un cui, Să nu v’o mal spui! www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1903. LUCEAFERUL 71 PRIETINEI. Copilă dragă ori-ce stea Ce din albastre zări răsare, Şi fulgerând — o clipă-abia In infinit uri ear’ dispare. O clipă numai de-a pătruns Privirea lui în lumea noastră, O clipă — şi a fost de-ajuns Miseria să ne-o cunoască. Se ştii, câ-i suflet pribegit Din alte lumi posomorite, Şi cearcă-aici balsam dorit Vieţii sale mohorîte. 1903, Ianuarie. Şi învrăjbit aleargă-apoi Din calea globului, ce poartă Eterne-osînde pentru noi, Şi plânge-amar de-a noastră [soartă... I. Grăniţariu. (Urmare.) LUPTE ZADARNICE. Ioan I. Lăpădatu. La 1840 Thiers ajunge ministru preşedinte. Acesta mijloceşte dela rege agraţiare pentru toţi condamnaţii şi refugiaţii francezi. Odată cu aceasta, mişcarea socialistă capătă nou avent. Tot felul de republicani, socialişti şi comunişti să reîntorc în Franţa, unde să angajau din nou în serviciul căuşelor ce-i interesau. Lucrarea îşi avu efect. întreagă ţeara simpatisa cu elementele radicale. Mai toate oraşele franceze îşi exprimară alipirea cătră mişcarea purtată de republicani şi socialişti. Vine în fine şi anul 1848. Regele, la deschiderea camerei, înfierează purtarea oposiţiei. Populaţia însă voeşte să demonstreze împotriva cuvintelor regelui şi ho-tăreşte ţinerea unui mare banchet. Guizot1 voeşte să împedece această demonstraţie. Acest incident fu destul ca populaţia înverşunată să să arunce în focul revoluţiunei. Şi când lupta ajunge în mâna claselor muncitoare, aceste nu depun armele până nu să restaurează republica. Ce se întîmplă însă în urma acestei re-voluţiunî, numită «din Fabruarie ?» Toate năcazurile ajung pe biata Franţă. Republica avea să lupte cu o mulţime de neajunsuri interne. Comerciu şi industriile să nimiciră, finanţele ţării să sleiră, eară cestiunea muncitorilor era o adevărată nenorocire pe ţara sărăcită. Fabricile încetară de-a mai lucra, ear mii şi mii de lucrători rămaseră pe drumuri. Când condu- 1 Guizot. Bărbat de stat francez. Pe atunci mini-stru-preşedinte. A urmat după Tiers. împreună cu acesta a făcut faimoasa legătură politică cu devisa: regele să domnească, ear nu să guverneze. www. cetorii clasei muncitoare ameninţa statul cu nouă revolte, guvernul ca să satisfacă, voeşte să asigure existenţa lucrătorilor prin muncă. Însărcinează pe Blanc1 ca să pertracteze afacerea cu delegaţii muncitorilor. Blanc atunci propune deschiderea faimoaselor «ateliere naţionale», în cari lucrătorii să îmbulzeau cu miile. In aceste ateliere ceî-ce nu puteau fi aplicaţi, pentru existenţă căpătau anumite ajutoare în bani. Cluburile şi ziarele socialiste nu încetară însă a agita mulţimea. Agitaţiunea erumpe în revoltă, când guvernul — după-ce susţinerea atelierilor naţionale costa oribil de mult — e silit să le închidă. Muncitorii rămaşi din nou pe drumuri se adresează corpurilor legislative, unde însă găsesc uşile închise pentru ei. Altă mântuire nu mai era, decât să apuc’, armele. Sub conducerea lui Blanqui pe motiv că vor să înaiteze o petiţie în favorul Polonilor apăsaţi, atacară adunarea naţională. Fură însă respinşi şi conducătorii întemniţaţi. Intre aceste adunarea hotăreşte definitiva desfiinţare a atelierelor naţionale. Proletarii să conjură la lupta pe vieaţă şi pe moarte. Peste o sută de mii de lucrători să aruncară în focul revoluţiei. Generalul Cavaignac,2 învestit 1 Ludov. Blanc. Socialist înverşunat. Opera principală «Organisation du Travail.» Iniţiatorul vestitelor «ateliers sociaux.» In urma revoluţiei să refugiază în Anglia. Rentors a devenit un moderat socialist. 2 Generalul Cavaignac. Foarte popular în Francia. Cu toate aceste după restaurarea republicel în 1848 la alegerea de preşedinte al republicel a căzut faţă de principele Napoleon Bonaparte, împăratul Napoleon al 111-lea de mal târziu. BCQFomamca.ro 72 LUCEAFfiRUL Nrul 4, 1903. cu puterea dictatorică, numai cu focul tunurilor a putut potoli înverşunata revoluţie. Peste cinci mii căzură pe stradele Parisului şi peste 12 mii de muncitori fură făcuţi prisonieri şi deportaţi în Africa. Cu vărsări mari de sânge în mişcările socialiste de aici nu ne vom mai întâlni. De-aci înainte mişcarea socialistă ia un caracter general şi nu să mărgineşte numai la hotarele Francieî. Dela această dată socotim a doua epocă în mişcările socialiste. In această a doua jumătate a secolului al XlX-lea antagonismul dintre clasele muncitoare şi capitalişti îşi ajunge culmea, căci pe arena luptelor să ivesc câţiva gladiatori, cari isbu-tesc a agita chestiunea socialistă până la fanatism. Deodată îşi făcură apariţiunea: Las-salle, Marx, Maffinini, Bakunin, Engels Lieb-knecht şi Bebel, toţi un fel de credincioşi cau-sei în serviciul căreia să angajaseră. Începem cu Lassalle. Un bărbat de o cultură rară timpului său, un bărbat înzestrat cu un talent orataric extraordinar fu acest Ferdi-nand Lassalle, a cărui «ţintă de aur» a fost să reorganiseze viaţa politică şi economică a Germaniei, patriei sale natale, pe basa unor, nu să poate mai demorate principii. Republica democratică era idealul său Cu astfel de idei, dar mai pe Sus de toate cu fenomenala sa putere oratorică curend îşi atrase atenţiunea şi adorarea claselor muncitoare. Aceste îl urmează şi cu aceste întră în acţiune. La rugarea re-presentanţilor muncitorilor să scrie un program al unui proiectat congres al lucrătorilor germani, edă în 1863 «Offenes Antwortschrei-ben an das Central-Comite zur Berufung ei-ner algemeinen Deutschen Arbeiter Kongresses zu Leipzig'. Congresul să şi ţinu pe basa programului elaborat de Lassalle. Resultatul fu înfiinţarea unei «reuniuni generale a lucrătorilor germani -, care nu întârzie a pune în frun-te-i pe Lassalle, învestindu-’l cu putere aproape dictatorică. De aci înainte îşi începe greaua sarcină de agitator. Ţine conferinţe, convoacă întruniri, edă jurnale şi scrieri, broşuri volante, scrie apoi cât de cu multă pricepere, pe atât de cu mult sarcasm în contra principiilor enunţate şi propovăduite de Schultze-Delitsch, marele său contrar. Schultze propaga anume ajutorul propriu, ca singurul remediu, cu care clasele muncitoare, s’ar putea apăra în contra capitaliştilor. — Lassalle cerea să convingă, să documenteze că acesta nu poate valora nimica în lipsă de capitale. Statul — zicea el — trebue şi e dator să pună la disposiţiunea muncitorilor capitalele de lipsă pentru întreprinderi. Statul deci trebue forţat la aceasta. ’ Introducerea sufragiului universal e calea cea mai sigmă, prin care representanţii mun-ceî brute să ajungă în sfatul ţărei, ca să ceară, să pretindă şi să forţeze intervenţia statului. Altcum muncitorul va rămânea vecinie în mi-serie, ceea-ce documentează Lassalle cu aşa numita «lege eternă a salarelor». Lui Lassalle însă nu-i fu dat să conducă mai multă vreme opera începută căci moare deja în 1863.1 E interesant că în teoriile sale nici-când nu depăşeşte de pe terenul naţional. Voia o Germanie democratică, dar naţională. De ideile cosmopolite nici-când nu să ştiu entu-siasma. După moartea lui Lassalle se pune basă unei reuniuni internaţionale a muncitorilor în-tregei lumi, să pune basă aşa numitei «Internaţionala». In 1863 deja să ţinu un congres internaţional în Bruxelles, congres convocat şi susţinut mult de Garibaldi. Acolo s’a hotărît ca în anul următor să să ţină un nou congres în Londra, care să fie o grandioasă manifesta-ţiune în favorul poporului polon. In acest congres, la care au luat parte între alţii Marx, Marffini, Wolffete, lucrul de căpetenie a fost însă înfiinţarea reuniunii internaţionale a muncitorilor. O parte din con-gresişti au voit să aleagă preşedinte pe italianul Maffini,2 pe care să-l împuternicească apoi şi cu elaborarea programului de acţiune. Comuniştii fiind în majoritate însă îl proclamară pe cel mai înverşunat agitator socialist, pe Carol Marx.3 . Acesta enunţă între aprobările generale, că trebue cassată domnirea capitalului; că tre-buesc reuniţi toţi muncitorii lumei la o luptă comună, sub. egida interesului comun, căci — zicea el — sunt comune durerile ce le sufere lucrătorul italian, elveţian, rus etc. pentru câştigarea unui miserabil de filer. Drept aceea toată vieaţa sa a sacrificată unei singure de-vise: «Uniţi-vă, voi, proletarii lumei». Marx conduse cu mult zel această reuniune. Osteneşte şi înfiinţează sucursale şi comitete în cele .mai diferite oraşe şi în cele mai depărtate ţări. Iniţiază şi convoacă congrese internaţionale cu intervale relativ scurte ca de 1 E interesant a să şti, că acest democrat a murit împuşcat într’un duel avut cu un tînăr român, Iancu Racovita Ambii erau peţitorii unei frumoase fete a unui diplomat bavarez. 2 Iosif Maffini, mare patriot italian. A luat parte la mai multe soc. carbonare, după desfiinţarea cărora înfiinţează «Italia jună». Exilat rătăceşte prin Elveţia şi Anglia. La 1848 luptă în rîndurilelui Garibaldi. însemnez că cu Kossuth Ledru-Rollin şi Rouge au înfiinţat «coniitato europae», a cărui scop era să înfiinţeze o mare republică europeană. Cu Kossuth e certat însă, când acesta în 1859 voia ca cu ajutorul lui Napoleon al 111-lea să libereze Ungaria. După întronarea lui Victor Emanuel e ales deputat, dar nu primeşte, doresce să rămână în exil, decât să jure pe constituţie, după densul falsă. . ' . 3 Carol Marx, un evreu de-o cultură şi inteligentă uimitoare. Cea mai vestită operă a sa e «Das Kapital . www.dacQFomanica.ro Nru! 4, 1903, LUCEAF£RUL 73 wWW9aC0lomamcaj:o 74 LUCEAF6RUL Nrul 4, 1903. es.: Genf, Lanssance, Bruxelles, Haga, Basel etc. In aceste congrese să discutară tot felul de reforme sociale nu numai economice ci şi religionare, culturale şi militare. Marx era însă prea de tot radical în reformele sale; cu agitaţiunile a mers până a împinge din nou clasele muncitoare în focul revoluţiei. Când ocasia să presenta soţii săi de principii n’o lăsa să treacă, fără să nu cerce să însceneze mişcări de stradă şi în parte revoluţii în stil mal mic. Nemulţumirea, încriminările şi reîncriminările ce poporul francez îşi făcea pe timpul, precum şi după catastrofa dela Sedan, fură folosite de socialişti şi comunişti pentru realisarea planurilor lor. In 2 Sept. 1871, Napoleon îşi închina sabia regelui prusian. Atunci poporul francez jignit în mândria şi demnitatea sa naţională în 3 şi 4 Sept. să răscoală, şi sub conducerea lui Iuliu Favre *, declară dinastia de detronată şi baricadează străzile Parisului. In contra acestei mişcări, înscenată de elementele socialiste guvernul să văzu fără nici o putinţă de resistenţă. Astfel că lucrurile să putură linişti numai cu instituirea guvernului pentru apărarea ţerel. lntr’aceste Nemţii asediară Parisul şi Franţa fu silită să închee pacea umilitoare oferită de Bismarck. In 26 Februarie să subsemnă con- 1 Ministru de esterne în guvernul provisor după capitularea dela Sedan. Deşi a dat o notă puterilor europene, că poporul francez numai pe lângă menţinerea statului quo ante e aplicat a face pace, a fost la urmă silit s’o închee cu cedarea părţel germane a Alsaciei s’ Lotharingiel. diţiunile păcel şi deja în 18 Martie să proclama comuna la Paris, comunarzii două luni de zile resistară armatei lui Mac-Mahon 1 până ce trebuiră să capituleze. Mii de socialişti căzură în această luptă şi alţi mulţi fură făcuţi prisonierl şi esecutaţl. In urma acestor evenimente mulţi dintre membrii Internaţionalei să retraseră din acţiune. Englezii repăşesc în corpore, când în sînul acestei reuniuni îşi începe activitatea vestitul nichilist Mihail Bakunin.2 In Franţa de pe altă parte, s’a interzis formal participarea la reuniunile internaţionale, cari, să zicea, tind la violarea dreptului de proprietate, basa organi-saţiel sociale moderne. Intre astfel de stări Internaţionala îşi sistează activitatea în Europa în 1872 şi Marx mută sediul din Londra la New-York. Dar nici America nu fu mal priincioasă propagandei marxiste; aşa că reuniunea exista mal mult numai cu numele, până-ce în fine în 1876 să desfiinţează de formă. Reorganisarea ei s’a încercat, dar totdeauna fără succes. (Sfîrşitul va urma.) 1 Mac-Mahon, general francez, comandantul armatei principale în campania din 70—71. La 1873 e ales preşedintele republicel. 2 Mihail Bakunin, nichilist şi comunist nu numai din pasiune ci şi din convingere. Exilat din Rusia, ia parte la revoluţia din Faur, apoi • la mişcările din Dresda. Prins de Austrieci, dat pe mâna Rusiei îl depărtează în Siberia, de unde peste Iaponia fuge în Anglia Aci îşi continuă profesiunea sa de agitator. fts ic-o -5ară ’tiYreacjă «ijiu turme tui ue-atu a\es. ^[e-a tmm\ cu ^ruuria \oatot\e\ ^)\âuiu\ itacjos\e\ eres. ^xvzMar. CLlnzaiar aş srcuAae-o c\vpă <~'i)\t\ a\ ■Jtetuu vrAuuetec, atvpa ■Qecttuctet ^)\>ută\otu\ ■î’ts să-\ ^etec, ...... ^)ă-\ iputt jâuiu\u\ Wateş 3)Y\W\W tue\e dornic s'aiofYu \u aiutuWttea C\A.uu\ l)\s 'şe teci s\a\ottuc www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1903. LUCEAFfiRUL 75 CONFESII. De-ar alerga trenul, cum aleargă dorul ininieî mele, cătră pământul, unde m’am născut. Doamne de când eram acasă. Aşa am sosit numai acum. Ce verzi sunt holdele şi ce limpezi sunt munţii. Lunca e plină de flori şi Duhul Domnului pluteşte în aer. Caut locurile mele de desfătare, pare-că e mai bătrână earba, răchiţile mai mari şi mai dese. Căsi de peatră s’au ridicat în locul căsilor de pae şi oamenii pare-că s’au mai albit la faţă. Numai rîul e cel vechiu. Tot undele acelea aleargă pe suprafaţa lui, tot aşa să frîng razele soarelui în grăbitele lui valuri, ca pe vremea când pentru primadatâ mi-am lipit buzele mele de buzele Marioareî. Vântul sufla atunci şi o şuviţă aurie i să datina în adiere. Eram singuri în Zăvoiu. Un plop tremura în faţă. — Să nu mă uiţi mi-a zis Mărioara, că mă omorî. Ce de timp a trecut de atunci. Din nou mi să ivesc icoanele acestea ale primei dragoşti în minte. Tot sufletul mi să adînceşte în visarea lor şi eu caut ca pasărea venită în primăvară din ţările calde, locurile scumpe ale dragostei mele. 1. Eată locul dragostei noastre. îmi vine să nu-1 mai cunosc. Frunzele plopului din faţă aşa joacă de cu drag în razele soarelui şi crengile lui să pleacă ca şi când ar zice: — Bine ai venit dragul meu, că de mult, de mult mi dor de voi. Eată şi cărăruşile, doauă, că lumea nu trebuea să ştie de dragostea noastră. Tu veneai de pe luncă, eu de cătră prund. Pare-că toate frunzele mă cunosc. Şi viorelele aşa sunt de sfiincioase, ca şi când s’ar fi înţeles: — Gătiţi-vă, că eată vă vine cunoscutul de demult; îmbrăcaţi-vă cu albăstriul cel mai ceresc, puneţi în cosiţe pietrile cele mai sclipi-cioase, buzele voastre să fie fragede ca roaua dimineţii. Şi vorba fuge. Dela viorele — la scân-teiuţe şi lunca îşi îmbracă haina de sărbătoare. Dar aceştia ce-’s aici ? Doi arini 1 Cine ’i-a sădit chiar la locul nostru de odinioară ? Dar earba, pe care îţi lăsai tu capul drăguţ, pe care încă văd resfirat părul tău de aur, care încă abură de căldura sinului tău, iubito, eată cum să înalţă arinul . . . Cine a îndrăsnit să ne strice locul fericireî? De câte-ori am sărutat iarba, care ţi-a dat ţie pat moale, de câte-ori am plâns în locul acesta şi acum ... Dar eată şi al doilea. ‘ Ce vrea să zică? Ce frumoşi sunt şi cum îi mişcă vîntul! Să clătină amândoi. Un nourel trece peste vîrfurile lor. Al meu să 'nalţă — poate vrea să-i spună ceva. Dragă spune, cine a sădit arinii aceştia în Zăvoiu? II. Dar unde eşti tu, iubito? De zile întregi caut chipul tău drag. Aş întreba oamenii, dar nu ştiu aşa să uită lumea la mine, ca la un făcător de rele. Ce curioasă e şi lumea! Ce i-am făcut eu ei? Pentru mine trăiască sau piară toţi în clipa aceasta. Lumea a fost, care a încălzit dragostea din inimile noastre şi tot ea, care ne-a sfărmat fericirea şi după-ce ne-a zădărnicit dragostea tot lumea vine, să caute în mine inima de câne. Noaptea earăşî vine şi tu nicăirî. Ce noapte senină! Câte nopţi de acestea nu am petrecut noi pe ţărmurul rîulul! Vino să mal ascultăm odată murmurul şoaptelor lui, să ne căutăm stelele norocului în luciul apelor lui. Ce fericiţi eram atuncea! Iţi caut chipul tău în adâncul rîulul. Cum seamănă doauă steluţe cu ochii tăi. Luna pune raze aurii creştetului tău, vântul de seară, care îţi flutura de atâtea ori pârul tău bălaiu, cum îţi mişcă acum haina ta albastră. Vino aici, nu este nime în luncă, răsăril din fundul apelor şi ’mî dă un sărut, să simt buzele tale de aer cum înrourează văpaia buzelor mele. Dar ce aud, glasul tău din ape, cum sunt de cu farmec? Mă chemi latine — să fim şi dincolo amândoi, acolo nu sunt caste, nici interese, nici invidii — vom fi laolaltă pururea. III. www. Ce turbat este rîul, de vre-o câte-va zile. Valuri puternice să isbesc de ţărmuri. Ploaia curge în torenţî. Vântul suflă cu şuer, florile cu spaimă s’au închis. Ceriul s’a întunecat şi apele clocot, vîntul suspină şi geme, pădurea de pe deal să umflă şi tremură, un şuer e în brazi şi o fierbere în dumbravă. Şi rîul tovarăşul şi martorul iubire! noastre, el spumegă şi să frămîntă, să loveşte cu turbare de ţărmurul, unde eram odată. Pămîntul tremura sub mine. Arinii s’au încleştat şi caută cu spaimă cătră cer, ca şi când ar cere ajutor. Dragă să ştii, cum am strîns la sîn arinul tău. Simţiam cum învia la mine în braţe, cum îl circula sucul, cum îşi lăsa o creangă jos pe gâtul meu. Simţiam cum viezl tu iubito, cum îţi ard bu-, zele, cum îţi bate inima. Ce-’ml pasă mie de dacoromamca.ro 76 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1903. ploie, de grindină, eu vreu să stau cu tine, să-ţi simt fiinţa caldă cum să lasă în braţele mele. Dar creşte rîul, şti rîul acela, care mi-a văzut capul mieu ascuns la sînul tău şi eară şi al tău în braţele mele. Vezi dragă, mie mi frică, că rîul a fost trădător. Acum, după atâţia ani de pribegie el îmi imitează şi clipele acestea. Apele cresc. VîrtejurI şi şiroaie să sfredelesc cu turbată pornire. Apa a ajuns la arini — mi frică. Ploaia cade tot mai cu vuet — mi frică. Să clatină tare amendol — Doamne fieţl milă de urmele acestea ale iubire! noastre de odinioară. Pămîntul să spală, arinii să îndoaie, al tău ş’a împletit crengile în jurul ari-nelul meu, amendol să uită pare-că cu nădejde la mine şi eu? — eu trebue să fiu martor, cum pier şi ultimele urme ale iubirel noastre. Au căzut amendol cu groasnice trosnete şi când i-a înghiţit apele riulul, am auzit încă cum îmi ziceau. — Să vil şi tu, să vil şi tu ... Tancred. (R—^-----------—ST) ŞCOALELE PIM BRAŞOV. Puţinele instituţiunî culturale, câte le avem azi noi Ardelenii, nu datează din timpuri chiar îndepărtate. Şi totuş trecutul lor, sau cel puţin al multora dintre ele, ne este necunoscut. De aceea, de câte ori ne întâlnim cu resultatul unei munci stăruitoare din partea orl-căruî iubitor de cercetări istorice, cu un fel de lăcomie, cu sete ar trebui să răsfoim voluminoasele scrieri, cari sunt menite a face lumină, a limpezi stările noastre culturale din trecut. Pe când la alte neamuri scrierile de această natură să sporesc cu duiumul pe zi ce merge, la noi abia din an în an poţi avea fericitul prilej de a pune mâna pe o carte serioasă, pe o scriere istorică de adevărată valoare ştiinţifică. De un timp încoace lucrările istorice ale dlul canonic metropolitan dr. A. Bunea au fost singurele lucrări de seamă pe acest teren. Sfirşitul anului trecut a mal adus lumii noastre cărturăreşti o bucurie: cartea dluî profesor A. Bâr-seanu, o carte scrisă într’o limbă românească netedă şi elegantă şi într’un stil cumpătat, o scriere compusă cu multă îngrijire, aproape cu fantesia celui mal conştiincios cercetător, care nu scapă din vedere nici cele mal mici şi mal neînsemnate amănunte. Dar fiind-că nu ne socotim chemaţi a stabili noi valoarea acestei scrieri şi de oare-ce alţi oameni mal competenţi s’au'esprimafdeja în elogioase recensiunî asupra el, am aflat de bine a omite felul recensiunilor asupra cuprinsului ţinute în termini generali şi în frase, mult-puţin deplasate r- şi a ne strădui mal bine să dăm un scurt estras din cuprinsul bogat al voluminosului op: Istoria şcoalelor centrale române gr.-or. din Braşov. * * * I. înainte de 48. începutul şcoalelor din Braşov ar data, după unele indicii, dela anul 1795. Aceasta însă nu să poate stabili cu siguranţă. Chiar şi să fi existat în acele vremuri depărtate, o şcoală românească în Braşov, aceasta n’a putut desfăşura o muncă culturală vrednică de luat în seamă şi care să fi lăsat urme durabile. Va fi fost ea numai un slăbuţ opaiţ menit să satisfacă celor mal neînlăturabile trebuinţe, să lumineze puţin mintea şi graiul celor ce slujiau altarul Domnului. O şcoală, pentru dieci, în care cântăreţii şi diaconii vor fi descurcat, înaintea celor ce aveau să le urmeze în slujbă, slova molitvelniculuî şi îi vor fi dedat la potrivirea pe nas a tipicului nostru ortodox. Ca la toate popoarele creştine, aşa şi la noi, începutul şcoalel trebue căutat în biserici şi mănăstiri, iar în special la noi Românii din Ardeal, nu numai începutul, ci întreagă esistenţa lor de 3 jumătăţi de veacuri numai sub scutul bisericii a putut şi poate fi asigurată; numai aşa vor putea să-verşi şcoalele noastre şi în viitor o ispravă naţională, precum Ie este cea din trecut. Timpul, până unde să estind cercetările, basate pe date istorice positive, ale dluî Bâr-seanu, este jumătatea veacului al 18-lea şi anumit anul 1760, când Braşovenii voesc să zidească încăperi noauă pentru şcoala lor, dar sunt îm-pedecaţl din partea Saşilor, cari priveau cu ochi duşmănoşi orl-ce încercare culturală a Românilor. Pricina a unge până la împărăteasa Maria Teresia, care le dă voie să zidească. Urmează apoi In răstimpul dela 176Q—1780 douăzeci de ani de ianica.ro Nrul 4, 1903. LUCEAFERUL 77 prosperare garantată prin buna îngrijire şi oblăduirea celor de sus, căci însaş Maria Teresia dispune, ca şi poporul român, unit şi neunit, să să îngrijască de creşterea prin şcoale a copiilor şi copilelor sale.1 Acum să mai îmbunătăţi în câtva soartea poporului român. Cu un veac înainte, până a nu fi ajuns marele «principat al Ardealului» sub stăpânirea Habsburgilor — copiii românului nici nu erau iertaţi a merge la şcoale. Sunt legi anume, cari dispun, că dacă un român (înţelegând aci pe românul ţăran, nu pe cel nobil) şi-ar da copilul la vre-o şcoală fără învoirea domnului pământului, acesta să fie în drept a-l lua înapoi dela şcoală şi a-l cinsti şi cu câte-va beţe drept luare aminte, că el n’are ce căuta în şcoli, că treaba lui e la coarnele plugului, să are, să semene şi să secere pe sama — altora. Aşa era pe atunci. Dar vremurile s’au schimbat. Şi în urma disposiţiilor Măriei Teresiel, mal ales după înfiinţarea regimentelor grăniţă-reştl apoi pe vremea absolutismului luminat al împăratului losif II nu numai, că şcoalele Românilor încep a să înmulţi, dar şi pentru fiii poporului să deschid şcoalele streine, cari dau pregătirea pentru slujbe înalte, pentru o viaţă mal bună şi pentru un traiu mal uşor. losif dispune, ca la alegerea şi denumirea funcţionarilor să să abandoneze vechile consideraţii de neam, de confesiune etc. şi să să purceadă numai din consideraţia meritelor şi a calităţilor de cari dispune cel candidat fie acela cine ar fi. Această disposiţie corectă şi umană fu însă de scurtă durată. Prin edictul restituţional să prăbuşi şi ea ca toate celelalte. Şi dacă Românii nu să mal îndeamnă la şcoală, pricina e uşor de aflat. Ne-o spun înşişi curatorii dela biserica Sf. Nicolae într’un răspuns al lor dat la 1817 unei comisii magistratuale: «Dacă ar fi fost neamul românesc mal de mult slobod a întră la dregătoriile cele de obşte ca şi alte neamuri, până acum cu mult mai mult s’ar fi îndeletnicit în scripturi»2 3. In special în calea prosperăril şcoalelor din Braşov să puneau următoarele pedecl: Lipsa de pregătire suficientă a dascălilor, între cari aflăm şi negustori scăpătaţi, ca un dascăl dela 1828 Nicola Nicolae,8 despre care însă ni să spune, că era om cu învăţă-ură şi umblat în lume; apoi spiritul pur practic, economic şi sgârcenia acelora, cari erau puşi în fruntea trebilor şcolare (curatori, oameni din obştea negustorească), cari credeau, că «ar fi păcat de Dzeu să să cheltuiască a treia parte din venitul sf. biserici numai pentru şcoala românească». Pe lângă acestea s’au mal ivit şi nişte certe urîte între conducătorii şcoalelor. Aceste toate la olaltă contribuiră, ca şcoala dela Sf. Nicolae, care între anii 1760—1780 începuse a-şl lua o desvoltare sănătoasă, să decadă, să să derapene iarăş, să ajungă cu «clasele pustii şi fără dascăl». Aceasta a fost soartea şcoalelor din Braşov pe la începutul veacului al XlX-lea, căci «deşi la orisontul culturel noastre naţionale să arătase o geană de lumină, care pătrunsese până la Braşov, totuş o parte mare a cerului era acoperită de neguri dese. Trebuia să să ivească alţi oameni cu altă creştere, cu alte vederi. Aceşti oameni, cari «au ştiut mal bine preţui valoarea şcoale! naţionale şi cari au aprins pentru Români în oraşul de sub poalele Tâmpei o lumină mal intensivă şi mal uurabilă» — au fost, la început, mal ales doi: Gheorghe Bariţ tînărul dela Blaj şi Ioan Popasu entusiastul paroch şi mal târziu protopop al Braşovenilor. Prin anii 30 mulţi Braşoveni îşi trimiteau băeţiî lor la şcoalele din Blaj, ca să să procopsească acolo cu învăţături mal înalte. In vara anului 1834 Bariţ veni la Braşov ca instructor al unor băeţl de negustori bogaţi şi cum era el deja de tînăr atât de cu pricepere în ale şcolii şi atât de cu rîvnă pentru înaintarea neamului său, începu a îndemna pe Românii din cetatea Braşovului, să înfiinţeze nişte şcoli mal de samă, pentru-că el era convins, după cum zice în Disertaţia sa despre şcoli, că «în veacul acesta singură cetatea Braşovului ar fi în patria noastră într’o stare ca aceea, care precum pentru sine, aşa cu vremea pentru toată naţia e destoinică a scoate un isvor de ştiinţă, din care cu toţii să să adape». El a văzut aci la mal mulţi un neastimpărat dor de luminare şi procopsinţă. In curând va veni vremea, spunea Bariţ cu glas de profet, când şi naţia română va fi ridicată în şirul celorlalte; dar trebue ca ea însăşi din propriile sale puteri să să ridice. De aceea: Şcoli, şcoli, bărbaţi braşoveni! Cuvântul Iul Bariţ află urechi şi inimi primitoare de acele adevăruri sfinte, pe cari Ie profesa. Românii din cetate hotărăsc deschiderea unei şcoli spre fericirea pruncilor lor şi spre podoaba neamului. Această şcoală de lângă capela sf. Adormiri avu dintru început caracterul unei şcoale comerciale cu menirea de a pregăti pe fiii Braşovenilor pentru cariera ne-gostorească. De aceea între obiectele de învăţământ să află dela început şi: Pravila comercială. In anul 1836 Gheorghe Bariţ e chemat ca prim-profesor la conducea acestei şcoli, în 1838 ca profesor secundar e angajat poetul Andreiu Mureşanu, care funcţionează aci până Ia 1848, ear Bariţ până la 1845, în care re-stimp de 9 ani îî succede a ridica şcoala aceasta la un înalt grad de desvoltare. Până când astfel sub înţeleaptă conducere a lui Bariţ şcoala din cetate să bucura de o 1 Adnexe 14-a populum ex ignorantia reducendi valde profienum foret etc. (1768 7 Martie). 2 Adnexe p. 40-a. 3 A. Bârsean. Ist. şcoalelor din B p. 18. www.dacQFomanica.ro 78 luceafFrul Nrul 4, 1903. bună rînduială şi de un bun renume, dela Sf. Nicolae «numai vegeta, mulţumită simţului prea mare de economie al representanţilor bisericii, cari să temeau, ca nu cum-va să să spargă funduşul Sfintei Biserici, cheltuindu-să prea mult pentru şcoli.» Dar în curînd sosi şi aci spiritul isbăvitor. La anul 1838 fu ales protopop în Scheiu Ioan Popasu om cu bună pregătire şi cu înalte sentimente. Acesta îndată începu a lucra cu stăruinţă pentru aducerea în ordine a trebilor şcolare. La început întimpină greutăţi din partea curatorilor bisericii, cărora, după-cum ni-se spune, nu le prea plăcea controla. Dar mai în urmă — au fost nevoiţi să cedeze şi să primească la anul 1870 propunerile de îndreptare ale lui Popasu, cari erau «atât obştii folositoare, cât binelui de obşte spre înaintare». Să fac 4 clase de copiii şi 2 de copile, să ho-tăreşte urcarea salarului învăţâtoresc la suma de 600 fl. v. v., dar să cere ca dascălii să fie bine pregătiţi în schimb însă postul le va fi asigurat şi nu vor mal fi priviţi ca slugi, cărora să le poţi da drumul, când îţi place. Tot în acest timp să iveşte şi planul înfiinţării unui gîmnas greco-român, se fac şi încercări pentru realisarea acastui plan, dar fără succes. Penţru înfiinţarea acestui gimnas la început stăruise şi Popasu, dar mai apoi nu re- greta zădărnicirea acestui plan, fiindcă gimna-siului şi de altfel era să i-se dea un caracter internaţional, iar Popasu ştia, că: «Numai ce produce o naţie sau un individ din sudoarea sa, din propriile sale sforţări trupeşti şi sufleteşti este adevărată proprietate a sa şi poate avea o durată mai îndelungată. Numai aceea să preţueşte şi să susţine cu toate puterile de care dispune acea naţie sau acel individ». Deci puterile Românilor din Braşov a încercat Popasu să le uniască şi să facă din cele două şcoli braşovene, una singură, dar care să fie nu numai a Braşovenilor, ci a întregului neam românesc din ţara asta; tuturora să le fie spre fală. In 19 Nov. 1844 îi succede a aduce la învoire comună pe cele 2 comunităţi bisericeşti în sensul, ca să înfiinţeze pe locul din Groaverî (cumpărat dela Sas) o şcoală cu 5 învăţători, dintre cari pe 4 să-i plătească biserica Sf. Nicolae, iar pe unul Sf. Adormire. Dar nici acest plan nu să putu ese-cuta curând, întâi fiindcă Popasu plănuia o zidire impunătoare pentru doritele şcoale medii, la cari nu înceta un moment a să gândi, a a doua, fiindcă într’aceea sosiră tulburările anilor 48/49, între cari glasul blând al cuvântătorului de pe amvon trebui să amuţiască. Astfel dar realisarea acelui plan fu amânată pentru vremuri mai bune. (Sfârşitul va urma.) Verii. 0= CRONICĂ. „Serată bohemă“. Inteligenţa din Arad a ţinut zilele trecute o serată literară împreunată cu dans, o aşa zisă: «serată bohemă». Astfel de serate, sau cel puţin astfel botezate încă n’au avut Românii noştri; de aceea am rămas surprinşi când am cetit anunţul «unui grup de bohemî români'». Pentru că nu ne puteam da seamă şi suntem încă şi astăzi în nedumerire asupra ţintei ce pot urmări astfel de întruniri. Serate şi întruniri de caracter bohemian pentru păturile lumii noastre, nu le credem aducătoare de folos. Una, că sunt lipsite aceste serate, de caracterul sănătos românesc, alta, că strecoară doctrine puţin corespunzătozre împrejurărilor noastre. Las’ că par şi niţel curioase (să zicem aşa!) aceste întruniri de «bohemî» — la cari iau parte membrii din cler, ţărani, cari la tot caşul ar posa de tot curios, să aibă pe măsuţa cu cărţile, povestirile spiritualului Henry Muger... ori operele cutărui decadent. Şi apoi nu înţelegem ce nevoie au »acei teologi români, ţărani şi alţi mulţi» de «definiţia flirtului?» Cu mult mai tare ne bucuram de auzeam că în Arad s’a făcut petrecanie şi s’a cântat: «Mugur, Mugurel» şi că 13 feciori au jucat Căluşerul şi Bătuta de tremura pământul» !... * * * Statuă lui Vorosmarty. Cum îşi ştiu Ungurii preţui bărbaţii, prin cari s’a afirmat mai puternic geniul neamului lor, şi ce jertfe mari aduc pentru aceşti bărbaţi ori chiar şi numai pentru amintirea lor, să învederează destul de clar şi numai din faptul, că abia anul trecut s’a agitat prin foi chestiunea ridicării unei statue întru amintirea bardului maghiar Vorbsmarty şi azi deja sute de mii de coroane le stau la dis-posiţie pentru împlinirea acestei dorinţe naţio-nale.Tot pentru acest poetu s’au mai deschis odată pungile oamenilor jertfitori şi anume când a murit www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1903. LUCEAFERUL 79 poetul, în 1855, rămânend familia lui într’o stare materială tristă, boem, magnaţii şi grofii ungur! la un singur glas, al lui Deâk, au adunat 100 de mii de fiorini pe sama celor rentaşi orfani. Şi azi să repetează întreit aceeaş sumă adunată grămadă tot numai din însufleţirea obştei, din entusiasmul celor cu dare de mână. Am avut şi noi scriitori însemnaţi şi oameni cari au ştiut da întrupare trainică aspiraţiunilor neamului nostru şi pulsului său de vieaţă. Avem şi noi boeri şi oameni cu mult belşug, dar puţini ne sunt jertfitorii. Ne vin în minte cuvintele din bătrâni: mulţi oameni, dar puţini bărbaţi. Şi oare numai la noi să nu să adeverească zisa, că: In bărbaţii săi mari să stimează naţiunea? Dar prin ce ne arătăm noi stima faţă de ei? Prin punerea la dosar a scrisului lor, prin ignoranţă şi nepăsare? Dacă într’adevăr ne-am şti preţui oamenii noştri mari şi prin dînşiî pe noi înşine, ar trebui să ştim şi jertfi, să dăm lumii semne vădite despre acea stimă. Gândind la proverbul: Exemplu trahunt, am scris aceste şire... ILUSTRAŢIILE NOASTRE. Primaoară la teatru. Cu mânuţele încrucişate, mititelul a rămas extasiat de lumea şi vedeniile, cari în sara asta, i-să desfăşoară înaintea ochilor. In mintea tată-său să plămădeşte un gând:... «da, au trecut... şi nu mai revin emoţiile sincere şi sfinte ale copilăriei 1» Primejdie. De foc tot mai scapi, că-1 stingi cu apă, dar apa e groaznică şi aducătoare de moarte. Ce scenă plină de fiori ne presentează bătrânul, care trage clopotul în dungă, vestind «primejdia»! Dtale de observaţie, ascultă-î deci păsurile şi învaţă-I cântecele şi după ce ţi-al trecut impresiile prin sila cea mai deasă, — pune-le pe hârtie. Poesia: «Pânză deasă» e frumuşică. Strofa ultimă e de toată frumseţa: Vrea să bată dor în jale Şi să facă pânză deasă Şi cămaşă lui Lisandru Pe când va veni acasă. Puiţul mamei e slăbuţă, Un Vis e confusă şi nu ’ţî recomandăm cultivarea şi pe mal departe a aslor-fel de poesif. Scrie înainte! E. Ch. în CI. Versurile ce ne-aî trimis sunt toate înzestrate cu părţile bune şi greşelele caracteristice începutului: eternul sbucium de-a plămădi ceva nou, vânarea după idei de forţă, dorul de-a «pluti în albastru». De altfel vom alege. Decadent. — Loco. E drept, că Dta «o rupi cu trecutul», că eşti «picant», decât «rupi» cum să cade şi cu «forma» şi cu «fondul» de pân’ acum. Din cântecele D-tale dăm unul: Pribegiril mele tu eşti Far prevestitor de mal Şi ’n ilusiile mele Tu joci rolul principal 1 îngeraş cu ochi albaştrii îngeraş cu părul blond, Eşti frumoasă şi succeasă Şi ca formă şi ca fond! * Ţicăl. De dragostile noastre ideale De ochil-ţl dulci şi negrii ca păcatul Ce mal ştiu spune pretinele tale!... Şi azi mal clocoteşte satul? — Pe noi ne întrebi ? ... Errata. In numărul trecut s’au strecurat următoarele greşeli mal mari: In loc de Babenf să să cetească Babeuf; în loc de demogiatique, să să cetească democratique şi în fine pag. 50 rîndul 5 din jos coloana a doua, măestrit în loc de măestrie. POSTA REDACŢIEI. Dlul V. P. Bucureşti. Am primit cu mulţămită articolul Dtale. Ne-ar părea bine, dacă în cercurile competente din România am afla spriginul şi dragostea ce noi tîneril Ardeleni păstrăm tuturor întreprinderilor de bine, a-le fraţilor de preste CarpaţI. Dluî I. M. în M. S. Primit. Mulţumită. Urmează scrisoarea particulară. Dlul P. B.-t Ne ceri părerea asupra celor trei versuri: Pânză deasă, Puiţul mamei şi Un vis. Eată-o: Pentru-ca să poţi ajunge în biserică trebue să treci mal întâi prin tinda bisericeî, pentru-ca să ajuugl la altarul poesil noastre trebue să treci prin două tinzi: operele artiştilor noştri şi poesia poporană. Dta stal aproape ŞeLredactor: flLEKflflDRU CIURfl. Editor: Rcd.-resp.: AUREL PAUL BfiNUŢÎU. OCTflVIAN GOGfb REDACŢIA: STRADA ZOLDFA 11. III. 23. ADMINISTRAŢIA: VI., STRADA VOROSMARTY 60a APARE: In şi 15 a fiecărei luni, după stil nou. de popor şi ne-al dovedit prin cele trei poesil puterea Preţui ueui esempiar 40 bani. ________________________________________www.dacoromamca.ro__________________________ „Tipografia Poporul Român" Budapesta, VI. Strada VOrosmarty Nr. 60a. ABONAMENTUL: Pe 1 an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor. Pentru străinătate 1 an 15 franci www.dacQFomanica.ro