Preţul unuT exemplar 40 banT. www.dacQFomanica.ro ^nul II- ' ~ Budapesta, 15 Ianuarie n. 1903 — - Nrul 3 UN RAPSOD. Era prin 1896. Dl Aurel Ciato, unul dintre tinerii întemniţaţi la Seghedin, scoate un volum de versuri. In „Tele-ful Român” să face o recensiune mal pe larg. Dacă îmi aduc aminte dl II. Chendi, scriitorul acelei recensiunî, îşi esprimă mirarea, că tinărul poet, care a stat sub impresia luptelor politice ale poporului român din Ungaria, în ultimul deceniu al secolului al XIX, nu s’a inspirat în nici o poesie de aceste momente. Constatarea aceasta o estinde asupra tuturor poeţilor tineri de pe atunci. Nimic nu avem întrupat în forme estetice, din marile evenimente dela 1892 încoace. Poeţii au rămas reci, sbuciu-mările neamului nu i-au încălzit... Nu aşa sunt cântăreţii poporului. El cântă durerile şi năcazurile neamului, cântă tot ce e în legătură cu inima lor caldă şi pururi impresionabilă. Dovadă: Badea Onu Petruţa din Ciufud (lângă Blaş.) Român din creştet până în tălpi, ziler analfabet, la vârsta de 60 ani. L’am cunoscut la câmp. Dând din sapă, doinia, de parcă ţi-să rupea inima. M’am apropiat de dânsul: De un-de-al învăţat bade să cânţi aşa frumos? — De unde Domnule, eacă din capu meu! Ţi-aş povesti un an de zile, şi tot n’aş isprăvi câte ştiu”. L’am chemat la Blaş, să-’ml mal spuie din cele cântece şi-a venit bătrânul. II cunoaşte tot satul pe „tetea Onu“. Nu e şezătoare şi adunare de tineret, unde să nu fie şi cântăreţul Onu. E duios, dulceag la glas. A început să-ml reciteze o mulţime de doine, mi-a povestit în versuri întâmplările din 48 răsboiul din 66 şi toate întâmplările mal de scamă, cari s’au desfăşurat în Blaş, în timpul din urmă. Eată cum ne cânta, punerea steagului tricolor pe peatra libertăţii: Frunză verde de pe baltă Cine-o pus steagu pe peatră,. Cât steagu I’a ridicat Şcoalele în Blaş s’o ’ncuiat. Foaie verde de pe mac Steagu l’o pus un diac, Pe diac l’o întrebat, Că cine l’o fi învăţat, Ia acuma şi de-odată Să puie steagu pe peatră? Ministeriu 1 ni-o trimes Ia două tisturi2 pe-ales, 1 De la minister a fost trimis consilierul Bouer să făcă cercetare. * magistrat!. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1903. LUCEAFERUL 43 Ele să vălătuiască 1 Şi să stee cu gura. Că cine-o făcut asta, La diac i-o poruncit, El înainte-o venit Şi pe el l’o întrebat, Că cine l’o învăţat Să-’l ridice dintr’odată Să puie steagu pe peatră? Pe mini nu m’o învăţat nime Eu singur dintr’a mea sine. Că zău cu cât am umblat, Zece şcoli am învăţat. Şi-am văzut steag ridicat, Şi-acuma m'o bătut firea, Ca să-l ridic şi aicea. Steagule, frumosule, Pentru-ce te-am ridicat O să umblu rob legat Ca un cal împiedecat, Da tisturile ziceau: «Frunză verde de pe spine Spune drept măi copile, C’apoi nu te leagă nime». Frunză verde tulipan, Doar’ te-o învăţat Moldovan2 3 Foaie verde doi bănuţi Moldovan Moldovănuţ? Vezi ăla a fost băiat C’o pus noaptea steagu ’n brad 8 Foaie verde trei măsline, S’o dus să nu-1 vază nime. Bate ventu mişcă via Ş’o trecut în România Foaie verde ca gutuia Ficioru popii din Buia4 * * întâmplarea cu punerea steagului pe peatra libertăţii s’a repeţit de multe-orî. Punerea steagului în brad a fost în 1886 sub directoratul dlul Moldovan. Eată un alt eveniment politic cântat 1 ungurism: (vallatni) a ştirici. 2 1. M. Moldovan, actualul preposit, pe atunci era director gimnasial. 3 In curtea gimnasiulul pe la 1886 era înfipt un brod crengos, pe care să suiau băieţ'I. In verful acestui brad s’a pus steagul. 4 Diacu — studentul — care a pus steagul să chema Pantea — trăeşte şi azi ca locotenent în armata romănă. de badea Onu: arestarea Drului Lucaci, o pregnantă dovadă a însufleţire! ce poartă poporul nostru pentru luptătorii sel: In oraş la Segedin, Frunză verde din doi maci, Unde-o fost închis Lucaci, Foaie verde tulipan şi cu Raţ şi Coroian, Da Lucaci din grai grăia: «Eu dela nime noi bea, Nici n’oî bea, nici n’oî mânca, Pân’ mi-o veni nevasta Că pe mini m’or otrăvi Duşmanii şi ungurii. Cu otravă, din Dumbravă, Cu măr roşu de hârtie, Capu meu să nu mai fie, Al lui Lucaci Vasilie». Nevasta din graiu grăia: — «Măi — Lucaciu — măi Vasilie Lasă-te şi nu mai scrie Pe-o coală rea de hârtie Cu peană şi cu cerneală Şi trimeţi gazete 'n ţeară Că pe tini te ’ncuie ’n vară». Da Lucaciu din graiu grăia: «O iubita mea muere Poale lungi şi iie scurtă Muere nepricepută. Ce ai tu de-a mă ’nfrunta N’ai ce bea, n’ai ce mânca Al meu suflet pătimească Pentru naţia românească». «Advocate Coroian Hai, cu mine de-I veni Până ’n uşa temniţii Iar la domnii ce-î de sfat Să văd, de ce-s judecat. Foaie verde lemn crescut Nici unu nu m’o ţinut.» Şi s’o pus vara la soare Şi el ni-o scris o scrisoare Cu degetele dela picioare. Frunză verde mândră eşti Şi-o trimes-o ’n Bucureşti. Când scrisoarea mi-a ajuns Foaie verde şi aleasă Boierii mânca la masă Ba mânca şi nu mânca. Lingurile le ţipa www.dacQFomanica.ro 44 luceafErul Nrul 3, 1903. Şi ’n scrisoare să uita. Laolaltă s’aduna Ş’apol banil-şl arunca Să-şi plătească robia. Dacă banii i-au sosit Dlul n'o vrut a-I da Ca să-şî plinească robia. «Al domnilor, domni de sfat Sau precum m’aţl judecat. Foicică ca iarba Eu bani n’am de unde da, Făr’ împlinesc robia Stau pe cât m’aţî judecat, Că-’n temniţă m’aţl băgat Rob tinăr nevinovat. Da scrieţi numai cu dreapta Şi-mî arătaţi mie fapta Eu pentru-ce să robesc Că mă duc mă pregătesc. Asta se poate să fie De m’aţl băgat la robie Nu m’aţl băgat în domnie Bine că eu tot robesc Dar mi voia să trăesc». Şi iar el l’au slobozit Nici anul nu s’a ’mplinit Şi Lucaci la Blaj a venit Cu muerea şi cu fata Tot în stânga şi în dreapta. Când la staţie-ajungea Înainte nu-I eşia, Frunză verde două fragi Nici un canonic din Blaj. Dacă ’n Blaj că mi-a sosit La Măria-Sa o venit, Foicică doi bănuţi La domnu Moldovănuţiu. Cu gura a cuvântat: — «Eu de patru ori legat Şi eu nu m’am spăriat D-voastră v’aţl îngrozit Şi nainte nu mi-aţî eşit». — «Val noi de ţ’am fi eşit Pricina s’ar fi făcut Amar de faptele mele, Vezi că legile sunt grele». Solgăbirău o pornit Şi cu Mezei s’a ’ntelnit. «Une meri Mezel acuma Nu ţie frică că te-oi lega?» «Acolo e treaba ta». «Dă la staţie la Blaj Că vine-un domn tineraş». »Da ’ntoarnă-te îndărăpt Că pe tine te-oî lega. Acolo e treaba ta». Şi da-’n Blaj, că mi-a tunat La hotel că mi-o întrat Şi-o venit oameni din sat Şi Lucaciu bere le-a dat. Nu şezu, s’a dus de loc Pân’, la carul cel de foc. Şi pe car că să punea Cu fata şi cu muerea Că bagsamă aşa i-a fost puterea. Popoarele au auzit Şi înainte i-au eşit Popoarele ’n loc au stat Şi tot vivat au strigat. Frunză verde din grădină Ungurii le-au băgat vină. Foaie verde lemn crescut Că ce crîmtiţă-o făcut Foaie verde lemn ticlos C’a zis că-I un mincinos; Busuioc verde din sat Şi s’a dus şi ne-a lăsat, S’a dus ş’a trecut vama, Şi-acum nu ni de-a veni Să ne poată descâlci. Blaş. G. P. www.dacQFomanica.ro wWWidacoromanica.ro CANTORUL CIMPOI. Bine c’avem popă vrednic, Dar cu strana-I rău de noî, Cât e lumea n’avem cantor Cum era nenea Cimpoi. — Aşa-î poreclise satul Bogăţia lui de glas, Minunat şi dulce Doamne Când o aducea pe nas... — Mal de mult la Bobotează Suiau satele la grai, ' Nu de Iordanul popii Cât de Iordanul luî... — Facem Domnule—(Posnaşu!) Şi tuşea şi ’ncepea eară, Nime ’n lume n’avea frică, Că dă satu de ocară. — Poî aşa a fost odată, Ca ’n poveste ’n sat la noî, Când era încă ’n putere, Şi ţinea strana Cimpoi. Azî e rău de strana noastră Da de cantor şi mai rău, Cum e azî şi-ar face milă De l’ar lua Dumnezeu... Spun c’un Domn îl auzise Domn colea— da cum să cade, Şi nu-1 maî slăbea din gură: „Să maî cânţî odată bade!" Că l’a ’mbătrânit năcazul De când i-a murit muierea, Dumnezeu i-a luat glasul, Domnii i-au vândut averea... Astăzi doarme unde poate, N’are casă, n’are şură, — I le-a dus pe toate darea Şi-un fecior Ia ’nvăţătură. Octavian. Nrul 3, 1903. LUCEAFĂRUL 47 NOOCaRAPN. De câte-orl priviam din stalul meu de pe etajul al doilea la lumea ce mişuna în parterul teatrului, involuntar îmi venia în minte o idee din Guy de Maupassant. Oare ce ar fi, dacă aşa de-odată, al putea desface căpăţinele oamenilor, cum ridici capacul de pe o farfurie, şi să ceteşti în mintea lor, cum al citi într’o carte deschisă, bună-oară? Ce interesantă lectură al avea, mult mai interesantă, decât cea mai genială piesă dramatică! A, mutrele aceste zimbitoare şi frezate, cum ar părea de mici şi de ridicule în adevărata lor lumină. Ţi-ar părea nişte cavaleri din evul mediu de-sbrăcaţi de armura lor de fier, piperniciţi şi sgrebuliţî — nişte fluturi despoiaţi de falşa pudră aurie, ce Ie împodobia aripile. Ai afla atunci în căpăţina vre-unui mare bărbat de stat idei egoiste, în căpăţina cutărei frumoase istorisiri de Prâvost, în ceea a unui tată de familie — amărăciune, în ceea a unui bacfiş sglobiu... cine ştie ce. M’am gândit atunci, oare n’o să ajungem cu civilisaţia noastră, să aflăm în sfîrşit un aparat, cu ajutorul căruia, să cetim gândul semenilor noştri. Dacă avem fonograf, telegraf, grafofon, kinematograf, de ce să nu avem şi un noograph ? Ce fericire ar fi pentru omenime o astfel de invenţie genială! Cât de tare s’ar reduce prin asta nesfîrşita serie de nenorociri, ce isvoreşte numai şi numai din falşitatea oamenilor? N’ar mai exista atunci prietini falşi; ar fi de-ajuns o clipă să mă conving despre sinceritatea lor. In ceealaltă clipă i-aş zice «dragul meu, merci de prietenie, dar n’am nevoe de ea». Cel îndrăgit n’ar avea de-aci încolo de-aş munci gândul cu sinceritatea femeii — în o clipă i-ar ceti gândul ce până acum ea îl ştiea ascunde cu atâta artă şi i-ar trece de dragoste înainte de a zidi, în naivitatea lui, castele aeriane... Ear frumoasele, cari nu ştiau până acum, dacă primirile înflăcărate le sună lor sau numai zestrei — vor afla la moment, care inimă bate numai pentru ele şi nu să vor espune, a fi, ca până acum, marfă de târg ... Apoi cei geloşi, Doamne ce mai noroc pe capul lor! Câte scene superflue să vor omite de aci încolo, câte scene nenorocite, cari adese-ori, fără nici o basă reală, înstrăinează atâtea inimi, cari să iubesc de altcum cu toată căldura! Şi, Ia tribunale, cât de mult să vor reduce procedeurile nesfîrşit de lungi! Nu va mai fi necesar nici presidentul, nici apărătorul, nici seria nesfîrşit de lungă a martorilor. Noographul să va pune în praxă, şi un băiat de şapte ani va spune rrtai competent, decât întreg aparatul judicial de astăzi, dacă acu satul e vinovat, ori ba. Ce vieaţă are să fie atunci! încetul cu încetul, oamenii să vor desbăra de minciuni, caracterele slabe vor dispărea, şi fericitul inventator să va putea! felicita, că a dat în sfîrşit lumii singura posibilitate a unei vieţi cu adevărat fericite. La o parte minciuni, şi spoeli netrebnice — vie împărăţia ta, slăvite şi atot-puternice Adevăr! Aşa raţionam în primele clipe de entu-siasm. Şi totuş, când m’am pus să prelucru ideea ce mă frământa, am ajuns cu totul la alt resultat. Să vedem. I. Când prietenul meu Cosinus, întră în camera mea de culcare, am rămas frapat. — D’a ce-î, de tu nu dormi încă pe vremea asta ? Earăş vr’o idee... — O idee, dragul meu, dar ştii genială... Se preumbla agitat dintr’un colţ în celalalt, rîdea şi gesticula singur, ca un nebun. Nu cumva vil dela vr’un chef naţional, după obicei? ... Şi el tot nu-mi răspundea, ci rîdea în-tr’una, repetând «Am aflat... am aflat» ... — Ci spune odată, pentru Dumnezeu, ce ai aflat? EI să duse la uşă, întoarse misterios de două-orî cheia în broască, şi scoase din buzunar un obiect, cu multă precauţiune. Involuntar îmi scapă un zimbet: ştieam, că iarăşi va fi ceva invenţie, cu de cari prietenul meu mă surprindea atât de des. începu să-mi vorbească cu patimă. — Vezi, mă, ăsta-I noopraph-ul, despre care peste o săptămână va vorbi toată lumea. — Ce-I? — Un aparat cu ajutorul căruia ceteşti cu siguranţă gândurile altuaia. Mă uitam la el speriat, nu cumva înebu-nise ? începu să-mi esplice cu deamănuntul construcţia aparatului, lucru din care eu nu pricepeam nimic. — Totul e vibrare... sunetul... lumina — totul... Gândirea e vibrarea creerilor... Deci dacă e cu putinţă să redăm sunetul prin fonograf... putem reda şi gândul, care de asemenea e vibrare... lamelă... şurubul o, curent electric ... şurubul b... Căscam ochi mari să nu adorm, fără a înţelege o vorbă măcar din esplicaţia febrilă a prietenului meu. — Vezi, mă, reluă el cu glas mal înalt, observând că aţipisem, vezi tu cât de clare sunt toate. Aparatul e mic, îl poţi purta în buzunar, şi îndată ce apeşi de şurubul b — presupunând, că eşti destul de aproape de per- www.dacoromanica.ro 48 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1903. soana cu care vorbeşti, încât curentul electric să poată avea efect — afli tot ce cugetă, dar absolut tot... Mă uitam, zăpăcit de somn, la prietenul meu şi abia îmi puteam stăpâni rîsul. — Rîzl? EI bine, să facem o încercare, eu îţi voi spune ce cugeţl tu acum. îşi luă aparatul în mână — şi după un moment îmi zise: — Tu cugeti acum, că sunt un dobitoc... Isbucnil în rîs. — Bine, dragul meu, asta o puteai afla şi fără şuruburile tale... — Bine, cugetă la altceva. In momentul următor îmi spuse: — Te-al cugetat, că de ce nu merg odată, ca să poţi durmi... — EI, asta încă o puteai şti. — Bine; cugetă-te, dar la ceva indiferent. După câteva momente 'mi spuse cu o voce solemnă: — Te-al cugetat, că oare ce visează iubita ta acum. începeam a mă nedumiri; omul ăsta, poate să aibă dreptate. Mal facem o încercare, să cuget la ceva absolut indiferent. — Te-al cugetat la moartea lui Caesar. încă o încercare. — Te-al cugetat la opera lui Cicero «Tu-sculanae disputationes.» îmi sări somnul cu desăvîrşire; îl sării în gât şi-l sărutai cu frenezie: «Cosinus, dragă, tu eşti cel mal genial inventator din lume, te felicitez 1» EI îmi strînse mâna cu căldură, şi, Ia rugarea mea, îmi lăsă aparatul să-l uzez în ziua următoare... Dimineaţa când întră servitorul să-mi cureţe ghetele, îl surprind: — Da ce-I, Ioane, gândeşti! că nu ştiu, că mi-al umblat la tutun? — Mă rog... eu_____Să mă bată D-zeu ... — Nu te jura — acum te cugeţl: numai să nu ştie Domnu, că am umblat şi la dulapul cu vinul. Şi asta o ştiu! Rîdeam de zăpăciala lui, spunendu-î rînd pe rînd, gândurile. O, Cosinus, tu eşti un geniu 1 Es la stradă. Mă întâlnesc cu prietenul meu cel mal bun. Mi-e aşa de drag, prietenul ăsta, încât uitai cu totut de noographul meu. Chiar aveam de gând să-I descopăr şi Iul invenţia, când îmi vine în minte, să fac şi cu el o încercare. Apăs şurubul... Şi fruntea mi-să posomoreşte... mă uit mirat la el. Noograph-ul îmi tălmăcia de-a ’ndoasele vorbele lui cele prietineştl. Şi eu, nenorocitul, care mi-aş fi pus, în ori-ce moment, mâna în foc pentru dînsul... zimbeam abătut; cum să înşeală oamenii! EI mă privi bănuitor, pe urmă îmi spuse: — Ce-I cu tine, eşti aşa de palid? — Nimic... Ne despărţirăm. Intru la o cafenea, să iau dejunul. — A, servus, demult te caut să te felicitez. Era unul din prietenii mei, la a cărui opinie ţineam mult. — Ştii, de mult n’al scris aşa drăguţ ca ieri. Cu ce plăcere ţi-am cetit nuvela. Altădată aş fi ascultat nebănuitor, vorbele lui, acum, că aveam la mine noographul, apăs şurubul... Şi în vreme-ce el urma înainte cu laudele, sângele mi-să urcă de-odată în faţă, şi nu mal mă pot stăpâni. — Ştii ce, nu-mi plac mofturile astea! De ce nu eşti sincer? — Cum? Ce zici? — Să fi sincer. Tu, acum te gândeşti: omul ăsta, săracu, nu mal e în stare să producă nimic, cum a fost şi articolul de ieri... sub toată critica. El rămase încremenit. — Acum te gândeşti: oare cum nii-a nimerit aşa de-adreptul gândul. Vezi, nu mă supăram de o critică cât de aspră, dacă era sincer, dar aşa... te-am salutat. El dă să mă oprească: — Pardon... să ne înţelegem... Eu plec fără a-1 mal învrednici de o privire măcar. Şi, cum treceam nervos pe stradă, la exasperare, îmi venea să le strig în gura mare «Ce îmi faceţi aşa ochi dulci, ticăloşilor, vă ştiu eu ce plătiţi... m’am .săturat» ... Intru la birou, şi-mi vine să-I pălmuesc pe toţi subalternii. A, ramoliţii ăştia, cari mi-să complimentează aşa de umiliţi, cum mă di-spreţuesc în gândul lor... las că vă învăţ eu... Şi aşa mi-a trecut toată ziua. îmi venia să-mi smulg părul, cum am putut fi aşa de prost, cum n’am observat eu până acum, cu ce lume ticăloasă am a face? Seara am plecat la — ea. îngerul dulce, care singură poate să-mi fie credincioasă, singurul suflet curat, în lumea aceasta de mişel. Ce drag îmi era, cât de fericit voiu trăi eu, când ea-ml va fi nevastă..Şi, mai mult ca orl-când, îmi veni hotărîrea să mă însor. In sfirşit, ce aveam să mă supăr, de egoismul altora. E doar natural, ca fie-care să să gân-diască mal întâiu la sine. Dar ea, îngerul meu de pază, ea nu e ca el, ea e a mea, numa a mea... Cum mi-a sărit în gât, şi cât de iute am uitat lângă ea totul. Mamă-sa ne privia cu drag... Şi-atuncî, în clipa aceea blăstămată, or fericită? —Mefisto mi-aadusamintede noograph. Apăs şurubul... Ochii mi-să împăinginiră ... îmi veni leşin. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1903. LUCEAFfiRUL 49 — Spune, Nino dragă, la cine te gândeşti tu acum?... Şi ea, îmi mângâie fruntea cu mâna ei delicată... — La cine m’aş putea gândi? Vrei declaraţii ? Eu îî resping mâna, supărat. — Spune drept. — Ce-î cu tine dragă, glumeşti? — Nu glumesc... tu te gândeşti acum la altul, şi, în gândul tău, faci comparaţie între el şi mine. — Dragă, mă superi cu astfel de fleacuri... — ... şi afli, că eu îl sunt inferior ca persoană, dar superior ca pârtie... Ea rîse şi îmi strânse mânile, ear ochii el mă priviau atât de înduioşetorî, încât altă dată aş fi capitulat. Acum însă trebuia să urmez până în capăt. O resping uşor: — Şi acum te cugeţî, dacă aî putea tu ceti cugetele, aî fi cetit demult, că nu te-am iubit nicl-odată. Aşa-î ?... Ea începu să plângă, în vreme ce noo-graph-ul îmi tălmăcea fidel gândul el: «ştiu că numai glumeşte, de-ar şti, dobitocul, că nu să înşală»... şi rîdea înfundat sub batistă. Mi-am luat pălăria şi am eşit ca sărit din minţi, hotărît să nu-I mal calc pragul. Ajuns acasă, scot aparatul şi-l isbesc de padiment, de-î săriră şuruburile în toate părţile. Târziu, când m’am mal liniştit puţin, mă pomenesc cu prietenul Cosinus. — EI? — Să fi al dracului cu invenţie cu tot. El să uita mirat la mine. Şi abia într’un târziu, după al doilea ceai, când eram pe deplin calmat, îî spun cu oare-care resignare: — Prietine dragă, invenţia ta e o nenorocire. Pentru ce să scoţi omenimea din calea el obişnuită: mundus vuit decipi. De ce să-î desbarl, de minciunile, cari îî costă aşa de puţin, şi cari îl fac aşa de fericiţi. Lasă-I să să înşele. De ce să pretinzi în adîncul inimii lor, când fiecare e pentru sine o lume osebită? Ascultă cuvintele linguşitoare, dar nu le crede, lasă femeia să-ţi mângâie fruntea, dar nu-I crede nici el, nici nu cerca să o cunoşti pe deplin... E mai bine să cunoşti numai suprafaţa în totde-auna clară şi liniştită. Căci a cunoaşte pe oameni cu adevărat — e nefericire... II. Până aici povestea. Acum e altă tesă, care m’a îndemnat să o dau în vileag. Povestea de mal sus e originală şi plagiată în aceeaş vreme. Şi uite cum. Am lucrat-o înainte de asta cu patru ani, şi înainte cu trei ani am împărtăşit-o verbal unui prieten. După un an dela împărtăşirea, ce am făcut-o prietenului meu, cetesc într’un calendar unguresc, cu semnătură unul distins scriitor ungur, o nuvelă, ce sămăna mult cu cea de mal sus. Un arab învăţat află un elixir, cu ajutorul căruia puteai ceti gândul altora, şi pe urmă, ajunge la convicţia, că totuş e mal bine, să nu cunoşti gândul altora. Am rămas surprins. II arăt prietenului meu calendarul — începe a rîde. Dacă voi publica acum schiţa mea, cine îmi va crede, că eu am scris-o, când comparaţia cu scriitorul din chestie, ar fi, la tot caşul, în defavorul meu? Şi dacă totuş m’am hotărît să o public, o fac pentru ca cetitorul să mediteze asupra tezei, cu care m’am ocupat şi eu: e oare cu puţinţă ca doi oameni să scrie ceva absolut identic ca idee, fără ca unul din el să fie plagiator? Nu mă supăr, dacă din o sută de cetitori, nouă-zccî-şi-nouă mă vor timbra de plagiator ordinar şi unul, unul singur va zice: «da, e cu putinţă.» Simin. www.dacQFomanica.ro 50 LUCEAFfiRUL Nrul 3, 1903. PE GÂNDURI... i. Trecut-au anii, sfărmaţl în zile mărunţele Şi Vremea-Doamna, salbă şi-a făcut din ele. Atâta sfânt noroc şi-atâta poesie S’a potopit cu el in neagra vecinicie,... In cât gândindu-mi la zilele acele Când mal credeam în visuri, şi mi'ndrăgiam de stele, Nu-ml vine nici s'o cred, zicendu-mi: cine ştie Na fost un vis ? avut-am eu copilărie ? Mi aşez îngândurat, cu coatele pe masă. Si stinge luminarea ’ncet, şi-l rece ’ri casă; Ciasornicul îşi mână cadenţele grăbite; Tot măcina la ciasurl, clipite de clipite, Şi Vremea le înşiră pe fire de mătasă. — Atuncea mi cuprinde o vraje ne ’nfeleasă, — Un dor, — o presimţire, o lume de ispite Iml adânceşte gândul prin vremi înegurite. Mi vid copil de-odată. La margine de rîu Iml adâncesc privirea în valul arginţiu. Privind in unda lină, mi ia un tainic dor, Ca să-mt cetesc din ape ascunsul viitor... încet si scurge apa; — si pierde în pustiu Că din pustiu risare. — Iar lanul auriu Işl leagănă frunzişul, — şi-ml spune glasul lor «Ca valurile-i omul; — copil neştiutorh Mi vid apoi ca june, bătând din sirl in siri Aceleaşi mândre drumuri, — a dragostiî cărări... Frumoasă era Sanda, părea ruptă din soare, Şi mi-a vrăjit vieaţa, privirea-l visătoare Rimas apoi în suflet cu-a dragostiî mustrări Cercam rostul iubirii in ceaţa negrei sări. «Bâete, — mi-a zis ceaţa, — iubirea-i trecătoare Ca frunzele din lanuri, ca apa călătoare!»... II. Azi nu mai am nici daruri, nici visuri nu mai am... S'au dus acele timpuri pe când mi î\drăgeam In stele şi în valuri. Simţirile-mi sunt reci; — Azi gloria, — iubirea, îmi par de tot prea seci încât crezend în ele, dorinţa să mal am. Că sfătîmaţi în zile si strecor ani de ani; — Cu anii împreună şi tu omule treci Cu ventul peste neaua cernută pe poteci! .. Cum stau aşa la masă, pe coate răzimat, *Mi ’ntreb: trăit-am oare, sau numai am visat?... Iar' de-am trăit, avut-a vre-un înţeles să fiu, Să pribegesc o viaţă, — fără de căpătâiu ?... — Ca ventul trecătoare viaţa ni s’a dat; — Mereu acelaş cântec, de-apururî repetat... O negură-l viaţa! — De ce trăiesc pustiu, Când nu ştiu nici de unde-s, — nici unde merg [nu ştiu! V. E. Moldovan. LUPTE ZADARNICE. Ioan I. Lăpădatu. Veacul trecut, zis şi al luminilor, a fost teatrul celor mal desnădâjduite lupte, ce s’au purtat vre-odată pentru răsturnarea ordine! sociale moderne. S’au întrebuinţat toata mijloacele posibile, pe cari mintea omenească — în marginile celor mai liberale legi le-a putut născoci şi totuşi, totul a fost în zadar. In zadar au fost sacrificiile celor mai fenomenali oratoii şi agitatori socialişti, în zadar mişcările şi învăl-niăşagul proletarilor lumei, în zadar revoltele şi grevele înspăimântătoare, în zadar pornirile www.dacQFomanica.ro resvrătitoare şi sângele vărsat în revoluţii — în zadar totul, căci lumea a rămas cum este, bag-samă să să dovedească atotputernicia legilor nestrămutate ale fireî. Mâna şi mintea omenească n’a putut mişca nimic, dar absolut nimic din organismul social al lumei, organism născut, crescut şi ajuns la o măestrie de regulată complicaţie, pe basa celor mai fireşti şi mai desăvârşite legi dumnezeeşti. Noi, azi, abia vom putea înţelege nişte desnădâjduite lupte a unor oameni şi mai Nrul 3, 1903. LUCEAFERUL 51 desnădăjduiţî. Timpul nostru nu mal are pe un Blanc, pe un Lassalle ori pe un Marx şi nici pe un Mazzini, pe un Blanqui ori pe un Bakunin şi noi nu ne mai găsim în neplăcuta situaţiune de-a trebui să ne mărturisim socialişti şi de-a nu ne mai închina lui Dzeu, ca să însemnăm oameni culţi. Noi, azi, abia dacă vedem ori auzim de vre-o demonstraţie socialistă mai însemnată, de vre-o zi de revoltă a nefericiţilor fără de căpătueală ori de vre-un discurs mai nechibzuit al cutărui sau cutărui socialist — democrat — şi altceva nimic. E o credinţă generală în zilele noastre, că divirgenţele de naţionalitate, religiune, confesiune etc. sunt cu mult prea tari, de cât să poată fi subordonate ideilor cosmopolite, e o credinţă desăvârşită, că societatea omenească nu va putea fi reorganisată în mod artificial şi în contra legilor firei; e o credinţă comună, că relele şi neajunsurile, dacă ele există, trebuesc îndreptate şi lecuite în cadrele actualei organisaţiuni; că — în fine — lumea va rămânea cum este, cum trebue să fie. Da, lumea a rămas şi va rămânea cum este şi cu toate aceste eu viu să reamintesc de lupte şi încă de lupte zadarnice. Zadarnică muncă aşi crede-o, dacă n’aşi nădăjdui că şi aceste zadarnice lupte vor procura poate ceva interes şi învăţătură, ori cel puţin, ne vor escita milă şi compătimire pentru neşte oameni, cari au luptat, zice-să, pentru fericirea semenilor lor, dar cari — poate aci s’ar potrivi mai nimerit zisa poetului — au vînat tinţa nebună şi-au visat o altă lume p’astă lume de noroiu. Cum s’au născut, cum s’au desvoltat, cum s’au purtat şi cum s’au sfirşit luptele în contra ordineî sociale vor fi întrebările, cari ne vor preocupa în tractatul acesta. Socialismul, ideea ca atare datează din cele mai îndepărtate timpuri. Ea a început însă a fi agitată şi a forma obiect de propagandă şi de luptă numai în secolul trecut şi cu deosebire în jumătatea a doua a acestuia. In acest secol situaţiunea morală şi materială a claselor muncitoare devine din ce în ce mai grea şi mai insuportabilă, în vreme ce situaţiunea întreprinzătorilor şi capitaliştilor din ce în ce mai puternică şi mai comodă în stăpânire. Această diferenţă între aceste două clase sociale, diferenţă, care mai târziu a degenerat în lupte înfricoşate, a fost provocată de două împrejurări caracteristice şi anume de inven-ţiunile pe terenul industrial şi de divisiunea munceî. E ştiut, că cele mai multe invenţiuni pe terenul industrial se făcură pe la finea secolului al XVlII-lea, când puterea aboruluî pune în mişcare tot felul de motoare şi maşini: Divisiunea munceî, care şi până atunci ajunse la un stadiu destul de însemnat, să continuă prin întrebuinţarea de maşini, pe o scară şi mai estinsă. Aceste două circonstanţe determinară un mod definitiv spre rău soartea claselor muncitoare. Pe de-oparte prin întrebuinţarea de motoare şi maşini un considerabil număr de braţe muncitoare fură înlocuite cu puteri me-chanice şi astfel puse în disponibilitate. Mii şi mii de braţe de-odată să văd lipsite de lucru şi odată cu asta şi de hrana vieţeî. — Divisiunea munceî, pe de altă parte, înlesneşte şi uşurează greutatea ocupaţiunilor aşa că la aceste puteau fi aplicate şi puterile gingaşe ale femeilor şi braţele crude ale copiilor. Femeile şi copii vin să facă concurenţă soţilor şi părinţilor lipsiţi de lucru. Care fu urmarea? Braţele de muncă fiind în abrundanţă, salarele să micşorară într’un mod neaşteptat; bărbaţii sunt siliţi să-’şî vândă vigoarea forţelor lor pe un preţ de necrezut; femeile părăsesc casa şi vatra, părăsesc ocupaţiunile lor de soţii şi mame, pentru ca să să angajeze la munca de ateliere; copii, în fine, lasă şcoala şi casa părintească pentru ca să între să-’şi tâmpească fiinţa în greul fabricilor. Viaţa familiară, basa rnorali-tăţei, fu zdruncinată. Bărbaţi, femei şi copii sunt buni bucuroşi să capete de lucru, căci ei nu mai pot fi stăpâni pe fiinţa lor, ci sunt pendenţi de graţia celor ce să îndură a-’i aplica, a-’i angaja Ia muncă. Situaţiunea materială şi morală a claselor muncitoare degenerează din ce în ce, căci cele două condiţiuni esenţiale ale progresului: independenţa şi bunăstarea pentru sărmanii muncitori aproape numai existau. Clasele muncitoare simţiau în destul consecinţele acestei nefaste stări, dar n’aveau cutezanţă a să mişca. Ele nici nu să vor mişca până nu să vor găsi oameni, care să le dea semnalul şi să le cheme la luptă, să le ducă val-vârtej adese-ori în situaţiuni de tot grele să le îndrepteze ochii cătră o lume visată şi să Ie amărască, în felul acesta, şi mai mult bucata de pâne, de care, nu arare-ori, în luptele lor erau cu desăvârşire lipsite. Vaietele clasei muncitoare n’au aflat răsunet în inima întreprinzătorilor şi capitaliştilor, au escitat însă mila şi revolta multor altor bărbaţi de şcoală şi de stat, cari nu hesitară a sări cât mai curend în apărarea celor scurtaţi în drepturile lor. La început devisa era: lupta în contra celor îngrămădiţi în bunuri şi plăceri, mai târziu însă şi în zilele noastre, împăcarea celor două clase sociale, clasele burgheze ca să le numim aşa şi clasele muncitoare. Această împăcare deveni obiect de preo-cupaţiune generală. In serviciul acestei idei să angajază nu numai agitatorii socialişti, ci politicianiî, bărbaţii de stat şi de şcoală şi în timpul mai nou, chiar şi biserica creştină. Aceste toate dovedesc din prisosinţă importanţa cea mare Ia care a ajuns cestiunea socială. www.dacQFomanica.ro 52 LUCEAFERUL Nrul 3, 1903. Toţi aceia cari s’au angajat la resolvarea acestei mari probleme — după natura mijloacelor, ce şi-au ales pentru ajungerea ţelului propus, să pot înpărţl în două mari grupe. Unii, cari au rămas pe terenul economic, căutând ca prin mijloace sociale să contrabalanseze influinţa capitalului; alţii, din fire mal puţin răbduril, au tărât cestiunea pe terenul luptelor politice, făcend din ea o puternică armă de propagandă şi agitaţie în serviciul ideilor socialiste. Aceştia sunt aceia, despre cari am zis, ca au voit să răstoarne ordinea socială, că nu s’au dat înapoi de la nici unul din mijloacele permise ori ne permise de lege, dar a căror luptă s’a terminat cu un complect fiasco. De aceştia ne vom ocupa mai întâi, rămânând să terminăm cu acţiunea celor ce au rămas pe teren economic, cărora timpul le-a dat şi le va da multă dreptate. Mişcările politice ale socialiştilor datează din timpuri de tot îndepărtate, dar nici odată n’au luat o formă atât de înspăimântătoare şi n’au ajuns la o aşa de mare însemnătate ca în decursul veacului trecut. — Revoluţiunea cea mare franceză a fost prima ocasiune binevenită de a să manifesta. In decursul marilor turburărl să formează prima conjuraţie socialistă, aşa numita «conjuraţie Babenf.» Ne aducem cu toţi aminte, cum după-ce cumplitul Robespierre şi cu el şi triumviratul urcă scările eşafodului şi după ce Conventul fu desfiinţat în Octomvre 1795 întră în vigoare o nouă constituţie. In sensul acestei constituţiunî puterea esecutivă fu încredinţată unul directorat, constătător din cinci membrii. Dreptul de alegere însă eschidea de la exercitarea drepturilor politice pe cetăţenii mal săraci, pe clasele muncitoare. In faţa acestor stări de lucruri elementele revoluţionare radicale să pun în mişcare. Conducerea o ia Babenf, care amestecă în mişcare tendinţele şi cerinţele socialiştilor şi comuniştilor. Să formă conjuraţia, de care am amintit. Scopul el era să răstoarne directoratul şi să introducă o constituţie democratică. Conjuraţia fu însă descoperită în preajmă de a isbucni. Babenf1 şi soţii fură condamnaţi la moarte. «Conjuraţia Babenf» e a să considera de prima mişcare socialistă mal însemnată de caracter politic. După această întâmplare mişcările socialiste să continuă tot mai mult şi cuprind teren din ce în ce mai vast. La â-ceasta a contribuit mult şi împrejurarea că, din revoluţia franceză, clasa burgheză eşind victorioasă, să desparte radical de clasele muncitoare, cari, de aci înainte sunt silite să-’şî apere şi să-’şl validiteze singure drepturile lor. 1 Francisc Noel Babenf, unul din cel mal încarnaţi jacobini. In decursul revoluţiei a fost în mal multe rendurî deţinut. Condamnat la moarte, s’a ucis înainte de-a fi esecutat. - www.dacor Pentru aceea totuşi mişcările socialiste până la jumătatea secolului trecut nu ni să presintă în formă independentă, ci mal totdeauna în legătură cu alte mişcări de natură politică. Multă vreme societăţile cărbunarilor au fost singurul adăpost al ideilor socialiste şi comuniste. Ideile republicane steteau mal aproape de realisarea visurilor conducătorilor socialişti. Societăţile secrete politice ale cărbunarilor s’au înfiinţat mal întâi pe la începutul secolului trecut, pe timpul domniei franceze în Italia. De iniţiator al lor e a să considera Capobianco. După restaurarea bourbonilor să organisează şi în Franţa astfel de societăţi politice secrete şi Parisul devine centrul nouel «charbonnerie.» Când însă după revoluţiunea din Iuniu, membrii mal cu influinţă aî «charbonnerie»-eî să arată aplicaţi a sprijini noul guvern, în mijlocul lor se produce o disidenţă şi o parie din eî alcătuesc aşa numita «charbonnerie demograti-que», care să puse în serviciul causeî republicane şi care în parte, să sprijinea pe ideile profesate mal înainte de Babenf. Cum însă asupra acestei carboneriî democratice opiniunea publică parisiană esersa o înfluinţă decisivă, membrii italieni repăşesc şi înfiinţează «Italia jună.» — Carbonarii din 1831 încep aşi perde urmele. Revoluţiunea din Iuniu încă fu bine venită pentru agitatorii socialişti. După-ce să declară focul revoluţiei şi să constitui guvernul provizor, din care făcea parte şi marele apărător al clasei muncitoare Blanc, apărătorii muncei cerură şi pretinseră desfiinţarea totală a regatului şi restaurarea republice!. Nu reuşiră însă, căci ştim, că Iul Carol al X. îl urmează Ludovic Filip de Orleans. Republicanii nu încetară de a agita causa lor şi când elementele socialiste intrară în număr mal mare, mişcarea republicană să transformă în mişcarea socialistă. Propoveduitoril ideilor lui Fourierşi Saint-Simon ştiură agita causa cu atât succes, încât proletarii, cum se numiau clasele muncitoare, apucă armele. In 5 şi 6 Iunie 1832 s’au purtat lupte sângeroase pe stradele Parisului şi numai forţa armată a isbutit să înăbuşeascâ pe desnădăjduiţiî muncitori. La 1834 să făcură mişcări şi lupte de stradă în Paris şi Lyon o nouă răscoală pregăteşte Blanqui 2 în 1839 fanatisează vulgul, care-1 urmează orbiş. Şeful însă cade în mânile guvernului, care-’l condamnă la moarte. Regele însă îî preschimbă pedeapsa în temniţă pe vieaţă. (Va urma.) 3 Ludovic A. Blanqui, comunist fanatic. Viaţa foarte agitată. A luat parte la revoluţia din Iunie. Cu mişcarea din 1839 a fost condamnat la moarte, apoi a-graţiat. In 1848 aleargă la Paris. E prins şi condamnat la 10 ani temniţă. Abia eliberat şi din nou întră în închisoare de 4 ani. 1870 — vom vedea — e unul dintre comunarzi. La 1872 e din nou închis. Ca rob e ales în 1879 de deputat. Urmaşii lui Blanqui formează şi azi partid politic sub numirea de blanquiştî. mamca.ro Nrul 3, 1903. LUCEAFERUL 53 0 duşcă de vin. www.dacQFomanica.ro 54 LUCEAFERUL Nrul 3, 1903. SERBĂTOARE. In strana dreaptă cântă ’n stihuri Diacul vecînica mărire celui ce-a urzit o lume Din golul, ce plutia ’n neştire. In cercuri fumul de tămâie Imprejmue iconostasul, in liniştea din sfânta casă Işl tremură diacu glasul: „Lăudaţi-I că e bun şi mare".., — Icoanele de pe părete Tresar, — Celui din Mira Lichlel îl tremură albele plete. Cuventă din altar preotul; „Voi cari aţi înmulţit pământul „Cântaţi-1 Iul cu glas de trîmbiţl „Că eată, s’a plinit Cuvântul". Făcliile îşi joacă para In prelungiri tremurătoare. E sfântă ziua cea de astăzi, Plecaţi-vă la închinare I Nicu. JALEA PAPURII. — Poem în proză. — Cum te sbuciumî şi te sbaţi, pădure! Şi cum suspini din adânc, văzându-te pustie şi îmbătrânită — doar vântul îţi mai şueră batjocoritor in faţă, în vreme ce tu îţi clătinî fruntea despoiată, o desnădejde! Şi de ce să te sbuciumî? Aceleaşi frunze îţi vor creşte doar la primăvară, acelaş vânt are să-ţi răcorească în curând luntrea, în adieri mângâitoare! Şi paseri veni-vor din ţări de departe să-ţi cânte de dor şi de jale. Un freamăt prelung trecu atunci de-alungul pădurii, un vîjăit, ce vine de departe, din adâncuri. — Ce ştii tu, copile 1 Cum stai să măsori durerea mea, când tu nu o cunoşti? Sărmanele frunze; ai văzut cum au îngălbinit şi cum s’au stins, drăguţele. Şi câte au murit departe de mine, suflate de vânt, cine ştie unde 1 Nimeni nu le plânge, nici nu le cântă cântec de îngropăciune. Ce bine ar fi să mor de-odată cu ele, îm-brăţişându-mî copilaşii cu strângerea din urmă... Şi să nu zici, că am să le revăd. Frunzele căzute odată, rămân moarte pentru totdeauna. Vântul, care mai nainte vreme le şoptea poveşti de dragoste, acum le spulberă în bătaie de joc, şi ceî-ce să adăpostiau în o vreme sub umbra lor, acum le calcă în picioare. Copiii mei, sărăcuţi de voi, cum v’aţi dus! De primăvară, ştiu, o să-mi crească frunze iarăş, dar altele. Şi când ar fi să mă bucur de podoaba lor, mă uit jos şi văd în tină podoaba mea de acum e anul, şi mă gândesc că şi cea de acum o să ajungă iarăş în tină... Ce bine ar fi să pot înjumătăţi vieaţa cu ele — să murim alături. Dar nu e nimic statornic sub soare — n’o să trăesc nici eu cât veacul. Atunci n’o să mai plâng nici n’o să mă mai jăluesc. Păsărelele mi-or cânta de înmormântare, vântul, sburdalnicul vânt, o să suspine şi el şi isvoarele vor plânge, în cadenţă molcomă de valuri... Ear eu nu-i voi auzi, rece şi nepăsător voi durmi somnul de veci pe sînul naturii, alăturea de frunzele moarte, copilaşii mei sglobil. Un freamăt prelung îndoia vârfurile pădurii, în sbaterea ramilor despoiaţi, ce se clătinau a desnădejde, auziau desluşit un plâns, năbuşit» ce nu vrea să mai contenească plânsul Niobei. Pribeag. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1903. luceafErul 55 PETRU, FINUL LUI PUMNEZEU. (Poveste din popor.) I. P. Reteganal. Zice că a fost ce a fost.... A fost odată o păreche de oameni, un bărbat şi o muiere şi el n’au avut nici un copil până la bătrâneţe, ear la bătrâneţe Ie-a dat Dumnezeu un pruncuţ şi i-au pus numele Petru făt frumos, finul lui Dzeu. Vezi că-1 botezase însuşi Dzeu cu sfântul Petru, de aceea i-au pus numele Petru. Amu copilul, ca copiii până-s mici, mal plângea, să mal. scâncea, ear la tată-său nu-I chiar venea la socoteală lucrul acesta, îl era greu de atâta plâns şi scâncit, că nu era dedat să auză de acelea prin casa Iul, că de când a fost el mic, uitase, ear el în tinereţe, cu boreasa lui nu avusese nici un copil, de aceea amu la bătrâneţe-î cădea oare cumva plânsul copilului. Deci cerca fel şi formă să-l ogoaie, să nu-I mal ţivlească atâta în cel cap bătrân şi cărunt, dar copilul, ca copiii, plângea când îl apuca plânsul, par’că-n butul bătrânului. Odată, câncf plângea eară copilul, n’are tată-său ce lucra, fără zice, să-l îmbune: taci, dragul tatii, că — dacă-I creşte — ţi-olu da pe Fata din răsăritul soarelui, dela şeapte babe. Şi din minuta aceea de ceas copilul n’a mal plâns de felul feluculuî. Dar amu copilul, dragii mei şi-aî lui Dzeu sfântul, creştea într’o zi ca altu în nouă, în nouă ca altu într’un an şi aşa s’a făcut mare şi a ajuns fecior holteiu şi odată zice cătră tată-său: «Noa, tată, când am fost mic, de am plâns, aî zis că de-oiu tăcea, mi-I da când volu fi mare pe Fata din răsăritul soarelui, de la şeapte babe; amu-s mare, dă-mi-o». — «Val dragul tatii, cum olu şti eu să-ţi dau Fata din răsăritul soarelui dela şeapte babe, când eu nici n’am visat cu ea, numai iac-aşa, i-am auzit şi eu de nume şi am glumit atunci cu tine să te aciu.1 — «Nu-I nimica tată, voiu aduce-o eu, dacă nu mi-o poţi da dumneata, dar fi bun spune-mi, fost-aî dumneata, cătană la husari, în tinereţele dumitale» ? — «Fost, dragul tatii». — «Da mai ţii paloşul şi calul de atunci»? — «Dragul tatii, palăşu-î în cuîu ruginit şi calul a murit de mult şi i-am pus capul în par». Bine şi aşa, dă-ml dumneata paloşul aşa ruginit cum e, şi-mi adă din par căpăţîna calului, să mă duc eu să aduc pe Fata din răsăritul soarelui dela şeapte babe». Tată-său, vezi bine, ca cel mal bătrân şi mal cuminte, zicea să să ogoaie locului, să nu plece în ruptul capului după cum nu ştiu ce şi nu ştiu unde, dar Petru făt frumos era finul lui Dzeu, nu se lăsă până-I dete tată-său paloşul cel ruginit şi capul cel de cal, apoi îşi luă sănătate bună dela părinţi şi: calea şi valea! S’a tot dus, s’a tot dus, până a ajuns la curţiie sfintei Vineri. Sfânta Vinere nu era acasă, era la biserică şi casa-I era singură, cu uşa trasă şi cu mătura în uşă, cum pun muierile când ies numai până în vecini. Petru intră în-lăuntru, mătură în casă frumos, duse gozul şi făcu foc şi — când gândia că vine sfânta Vineri — să ascunse după casă, după ce — vezi bine — rezimâ mătura în uşă, cum o aflase. Şi veni sfânta Vinere dela biserică, şi-I păru bine că îşi află casa măturată şi foc bun în vatră. Numai decât a priceput că a fost cineva pe la ea, că până atunci casa şi-o afla cum şi-o lăsa, şi foc făcea ea, de vrea să aibă foc, de unde nu — nu era făcut. Şi zice sfânta Vinere: «Cine a făcut binele acesta cu mine? Că de-I hulă de pădure, să să bage mai afund în pădure, că am o căţea cu dinţii de fier şi măselele de oţel, şi de-o slobod tot smicurî şi bucăţele îl face; dar de-î om bun să vie încoace, că, de nu are putere, îl dau eu; de n’are vedere îl dau eu. — îs om bun, mătuşă. — «Atunci eşi afară»! Atunci a eşit feciorul de unde a fost ascuns, ear sfânta Vinere l’a întrebat: «Ce vânturi te poartă pe aicea, pe unde nici paserea măiastră nu umblă, ne cum om pământean? Ear feciorul a răspuns aşa: «Val mătuşă, vreau să mă duc să aflu Fata din răsărit de soare dela şeapte babe; nu ştii dumneata încotro e» ? «Val, dragul mătuşiî, eu nu ştiu, fără na cutea1 asta, şi de a veni vr’un năcaz pe capul tău, aruncă-o numai peste cap înapoi, dar să nu te uiţi înapoi. Amu du-te la soru-mea, la sfânta Sâmbăta, că ea poate să ştie unde-I fata pe care o cauţi tu, că-î mal bătrână decât mine şi umblă mal sus decât mine». Amu îşi ia Petru făt frumos, finu lui D-zeu sănătate bună dela sfânta Vinere, îl sărută mâna şi să tot duce până dă de casa sfintei Sâmbete. Sfânta Sâmbătă încă era la biserică, şi a fost lăsat uşa tinzi! trasă şi mătura ’n uşă. El a intrat în lăuntru şi s’a apucat a mătura prin casă, apoi a dus gozul şi a făcut foc şi când a gândit că vine sfânta Sâmbătă dela biserică, s'a ascuns, să nu dee numai decât de el. Intr’aceea vine sfânta Sâmbătă dela biserică şi să bucură că-’şl află casa măturată şi focul aprins în vatră, dar să miră că oare cine i-a A aciua--=a linişti, a adormi. www.dacoromaitfC&ro 56 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1903. făcut el slujba asta, că până într’aceea îşî afla casa — cum şi-o lăsa. Apoi începe: «Cine-î acela, care a făcut binele acesta cu mine, că de-I hulă de pădure să să bage mal afund în pădure, că am o căţea cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel şi de-o slobod tot smicurl şi bucăţele-l face; dar de-I om bun să vie ’n coace, că de n’are putere II dau eu, de n’are vedere îî dau eu!» — «Is om bun, mătuşă.» — «Atunci eşl afară să te văd!» Şi a eşit Petru afară, de unde era ascuns, şi sfânta Sâmbătă îl întrebă: «Ce vînturl te poartă p’aicî, voinice, că p’aicea nici pasăre măiastră nu umblă, de cum om pământean?» — Val, mătuşă, vreau să mă duc să aduc pe fata din răsărit de soare dela şeapte babe, şi nu ştiu încătrău să pornesc, nu m’al şti dta învăţa?» — «Vai, dragul mătuşei, eu nu ştiu unde s’o poţi afla, dar na peria asta, şi de-I da de ceva rău, arunc’o numai peste cap şi nu te uita ’napol. Acum du-te la mama mea, la sfânta Duminecă, doară ea-’ţl va şti spune unde-I, pe cine cauţi.» Şi a sărutat feciorul mâna sfintei Sâmbete şi s’a tot dus, s’a tot dus multă lume împărăţie, ca D-zeu să ne ţiie, că din poveste, multă şi frumoasă este, multă şi frumoasă să ascultaţi şi dumneavoastră, că eu câtă biată voiu şti, toată aci voiu povesti; şi s’a dus până la sfânta Duminecă. Dar şi la sfânta Duminecă a aflat mătura ’n uşă, că ea era la biserică. Aci încă s’a pus Petru făt frumos, finul lu D-zeu şi a făcut rînd bun în casă, apoi a făcut foc în vatră şi s’a ascuns să nu dee sfânta Duminecă cu ochii îndată de el, când va veni dela biserică. Şi când a ajuns sfânta Duminecă acasă, s'a mirat că oare cine i-a făcut el rînd bun prin casă şi foc în vatră şi a zis: oare cine a făcut binele acesta cu mine, că de-I hulă de pădure, să între mal afund în pădure, că am o căţea cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel şi de o slobod, tot smicurl şi bucăţele îl face, dar de-I om bun, să vie ’n coace, că de n’are putere îl dau eu, de n’are vedere îî dau eu. Ear feciorul, care auzia vorbele sfintei Dumineci, a răspuns din ascunzătoarea lui: «Is om bun, mătuşă,» şi a venit înaintea sfintei Dumineci. Ear ea l’a întrebat: «Ce vânturi te poartă pe aicea, voinice, că p’aicea nici pasere măiastră nu umblă, necum om pământean?» — «Vai, mătuşă, vreau să mă duc să-mî aduc pe fata din Răsărit de soare, dela şepte babe, şi nu ştiu drumul; nu m’al putea Dumneata îndrepta?» — «O, dragul mătuşil, eu calea o ştiu, dar eu mă tem că în zădar ţi-î bate picioarele p’acolo, ce puteri al tu, că acolo-I anevoie de mers ? — «D’apoî, eu mă pot face ce vreau: purece, pasere, muscă, şerpe, epure»... — Atunci e bine; na năframa asta albă şi de va da vr’o răutate asupra ta, arunc’o peste cap şi nu te uita înapoi; şi na răsboiul (stativele) acesta, şi te du p’aicl în colo, că-I nimeri oblu la casa celor şepte babe. Dar să aî de grije, că din cele şepte babe, şase în toată ziua, merg la biserică, ear una rămâne acasă, de le face de ameaz şi grijeşte de fată. Una din ele, care-î mal bătrână, are un ochlu mare în frunte cât un tănier şi cu acela toate le vede. Şi al grije, că fata l după cuier învălită într’o năframă. Tu du răsboiul şi-l pune sub fereastră şi apoi fă ce-I face şi te ascunde bine, să nu te afle. Că ele, când vin dela biserică, ocolesc mal întâiu casa de două-orl, să vază nu-I cineva p’acolo. Şi aşa a făcut Petrea, a luat dela sfânta Duminecă răsboiul care era tot de aur, cu talpe de aur, cu fuştel şi tălpigl de aur, cu ciocane şi cu suluri de aur, cu brăcle şi cu iţe de aur, cu un cuvânt cu totului tot de aur — şi a sărutat mâna sfintei Dumineci şi şi-a luat dela ea sănătate bună şi s’a cam mal dus. Multă vreme s’o fi tot dus el până a dat de casa celor şepte babe şi cum a ajuns acolo, a pus răsboiul sub fereastră şi s’a ascuns între nişte tufe din dosul casei. Nu mult după aceea vin şi babele dela biserică şi să minunează de rriândrenia cea de răsboiu şi uită să dee raita pe după casă, să vadă n’au pe cine-va străin p’acolo. Să tot înhoalbă ele mult la răsboiu apoi îşi aduc aminte că baba cea din casă poate nu l’a văzut încă şi o strigă şi pe ea: haida, tu, de vezi ce ni-a dat D-zeu aici la fereastră, până am fost noi la biserică. Şi-a eşit baba cea din casă şi-a prins a să mira de mândrenia de răsboiu. Dar pân’atuncî feciorul a epit de unde era ascuns, s’a dus în casă şi-a luat de după cuier fata — care era învăluită într’o năframă, şi-a pus-o ’n sîn, apoi a trântit căpăţina de cal jos, şi s’a făcut din ea un cal frumos, frumos, şi s’a repezit în spatele calului, şi... calea şi valea băiate! Babele tot sta şi prohodia răsboiul cel de aur, dar într’un târziu îşi aduc aminte că fata lor încă nu l’a văzut, deci merg s’o aducă şi pe ea să-l vadă. Adecă după cuier — locul gol. Acum hal pe căutate, baba. vădu-vă şparlă, să vă văd 1 O caută ’n sus, o caută ’n jos, o caută ’n dreapta, o caută ’n stânga — nu-I şi nu-î! Atunci zice hăranca cea mal bătrână: Tu, răsboiul ăsta ne-a dus fata, haidaţl după ea! — Hal! Dar unde ? In cotro ? — Bine ziceţi! Şi să uită baba cu ochiul eî cel cât tăie- www.dacoromaflibdllO’0 Parte> s5 uită într’altă parte, pân’ Nrul 3, 1903. LUCEAFERUL 57 odată bate ’n palme şi zice: hai, suratelor, liaidaţ! după mine, că-i pierd din vedere. Şi să iau cele şepte babe tot într’un suflet, de gândial câ-s căprioare, nti babe, aşa călcau peste văi şi dealuri, de-a dreptul, nu mai umblau bătând drumul, că drumu-i cu cotituri, ear lor le era să nu scape pe tineri din vedere. Mergeau ele şi celelalte babe, cum mergeau, dar mergea baba cea cu ochine cât tânierul, de colb, colb, îi eşia din călcâie; toată lumea o vedea c’o falcă ’n cer cu alta în păment, cu una stele măturând, cu ceialaltă pământul arând. Şi fugeau şi tinerii călare pe calul lor, de fuge un om pe lume, dar odată simţesc că-i arde ceva în spate. Atunci Petrea făt frumos, finul lui Dumnezeu, aruncă cutea peste cap şi eată, dragii mei şi-ai lui D-zeu sfântul, că să face din cute un munte de peatră nalt până în cer şi lung dela un capăt de lume până la celalalt. Dau babele să urce pe munte în sus, dar lunecau şi cădeau jos, că era luciu ca ghiaţa, dau să meargă până la capătul lui, dar unde-i e capătul? bă pun dară a roade la munte, cum rod şoarecii la caş, şi-şi fac un drum de putea trece în voia cea bună un car cu şese boi încărcat de fen. Şi hai după tineri 1 Du-te, du-te, până-i mai ajunge. Atunci, când simţi Petrea că-1 arde ceva in spate, aruncă peria peste cap şi se făcu, drăguţ Doamne, din perie o pădure mare şi deasă, naltă şi groasă, de era până în naltul cerului şi lată dela un capăt de lume până la celelalt. Când ajung babele la pădure, nu mai umblă ocolind, că vedeau ele că inzădar le-ar fi munca, ci să apucă a roade la pădure, de-şi făcură o cale cât putea trece în voia cea bună un car cu şese boi încărcat cu paie. Şi hai după tineri! Du-te, du-te ! Când era p’aci p’aci să-i ajungă, aruncă Petrea năframa peste cap şi să făcu din ea un tău (lac) mare-mare, lat şi lung cât vedeai cu doi ochi şi afund, ca o Dunăre, şi tăul era de lapte dulce, ear ţărmurii lui erau de păsat. Ajung babele la tău — dar cum să-l treacă? De-a înnotul — nu era nici un modru, că prea era lat din seamă afară; să-l ocolească — nu puteau, deci să pun să-l soarbă. Şi să pun babele a mânca din ţărmure şi a bea din lapte până l’au mai săcat; dar când gândiai că-i mai săcat — au şi plesnit tos-şepte odată, şi de acolo nu s’au mai sculat veci-pururea veciniă. Acum erau tinerii scăpaţi de babe. S’au dus dară tinerii mai încet şi mai cu ticneală până au ajuns la fântâna lui Iordan. Acolo au oprit calul în loc şi s’au dat jos, au lăsat şi calul să pască o leacâ şi a scos de după curea năframa cea împăturată, ce o luase dela cele şepte babe de după cuier, se vadă ce-i în ea? Adecă cum o despătură, sări din ea ceva şi să dete peste cap şi înaintea lui să ivi o fată, cea mai frumoasă ce putea să şi-o gândească cineva; era fata dela Răsărit de soare, dela şepte babe. El de bucurie să aruncă la ea, o strîngea în braţe, o sărută, de gândeai că să o mânce, de dragă, ce era. Dar atunci un câne de smeu ni-le vede şi ţup aci! — «Noroc bun, Petre!» — «Noroc să ai!» — Dar de unde al tu nevasta asta frumoasă, că asta-î a mea? — «Cum să fie a ta, că doară eu mi-am câştigat-o, numai unul D-zeu mă ştie cu câtă trudă, şi cu cât năcaz?!» — «Cred, dar asta-i a mea! Mult ne-am căsnit doisprezece fraţi s’o putem scoate dela cele şepte babe, darn'am putut acum văd că mi-al scos-o tu. Pentru binele ce mi-ai făcut, ai dela mine iertare de trei ori... Şi când a gătat smeul de zis vorbele aceste: sbrrr! prinde pe fată de subsuori şi să înalţă cu ea în slavă, şi atâta-1 mai vede Petrea. Acum el rămâne năcăjit şi supărat la fântâna lui Iordan, cu capu în palme şi plângând ca un copil mic. Până mâni la prânzul cel bun a stat el aci, nici a dormit, nici a mâncat, nici a beut, numai a tot plâns. Când a fost mâni la prânzul cel bun, numai vede pe drăguţa lui că vine la fântână după apă, cu două vase. Bucuria lui Petre! Numai decât o ia în braţe şi se aruncă cu ea pe cal şi hai la drum! Dar calul smeului îi vede şi rânchiază odată, de tremură curţile smeilor. Atunci smeul iasă la el şi zice: dar ce-I, drag căluţul meu, de rânchezi tu aşa tare? — Dar cum să nu rânchez, când pe dragă stăpâna noastră o duce Petrea făt frumos, finul lui Dumnezeu? — Pot mânca un ţipău de pită şi bea o cupă de vin? — Poţi! Şi a mâncat smeu un ţipău de pită şi a beut o cupă de vin şi s’a suit pe cal şi cât ai număra trei, a ajuns pe Petrea şi i-a luat nevasta şi i-a zis: Ai noroc, Petre, cu ce ai, că ţi-am făgăduit că te iert până de trei ori, că altcum praf şi cenuşă te-aş face aci pe loc! (Va urma.) www.dacQFomanica.ro 58 luceafErul Nrul 3, 1903. DOINE Şl CHIUITURI. Culese de Emil V. Degan. Hal mîndro cu vaşile Pă coasta cu fragile Ba-Io nu, c’am fost odată Ş’am ven’it tătă muşcată D’o vrut mama să mă bată C’o jord’iţă d’e mătasă, Să mă ’nveţe lucru ’n casă C’o jord’iţă d’e trifoi, Să mă ’nveţe la război. La răsbol la Mărculeşcl Bat’e vîntu pă fereşci Şi pin iţă şt pin spată Merge Iapa ’mped’ecată. (Auzită dela Carolina Covaciu, jună. Veţcll Cîntă pulu cucuiul In clombele 1 gorunului D’aşa cîntă d’e frumos Frunza ’n codru pică gios 1 creangă. D’aşa cîntă d’e cu jele Frunza ’n codru tătă piere. — Carolina Covaciu, jună. Ve(el. — Spun’e-m mie pul d’e cuc Pă cari cale să mă duc ? Pă calea d’e su (b) păduri Nu mai trăbule ţîdull, Că ţîdulă-I gura me (a) Că m’ol trăgăna cu Ie (a) — Carolina Covaciu, jună. Veţel. — Hai mîndro la cunun’ie Pînă-I verd’e frunza-’n vile. Dacă frunza s’o usca Popa nu n’i-o cununa. — Carolina Covaciu, jună. Vejel. — Nu ţl-o fost mamă bănat1 Cîn (d) pă min’I m’al măritat Colo ’n sus pă valea mare Dup’un voin’ic, gazdă mare ? 1 supărare. S’e haznă 1 d’e găzdăşag Dacă nu trăiesc cu drag? — Vergilia Datcă, jună. Ve(el. — Mîndro pentru Dumn’eata Mă topesc ca cîn’epa. Mîndro pentru doru tău Mă topesc ca inu ’n tău — Romulus Popa, june. Veţel. — In grăd’ina lu loan Tăt’e păsările dorm Numa una n’are somn Şî zbuară d’in cleangă ’n cleangă2 Şî strigă loan’e dragă Ieşi afară din uşcoală3 Că tăţl fis’ioril să ’nsoară Şi fet’ile să mărită Tu rămînî cu gura friptă. — Fevronia Ştaer, jună. Veţel. — 1 folos. creangă. 0 şcoală. CRONICĂ. Carneval. A venit şi pe aici capriciosul prinţ al nimicurilor trandafirii, eroul luptelor de confetti. Şi-a început vânătoarea de panglici albastre alunecând în fluturări elastice pe parchetul lustruit, ori pitulat în umbra palmierilor din budoire... L’am întâlnit pe drum. L’am prins de braţ —: Dragă Carneval, vino cu mine, fi drăguţ de ce nu vii la toţi? Să vezi unde te duc eu, n’aî mai fost nici odată! Carneval mă privea rîzător. Unde vrei să mă duci, muritor trist? Nu vezi că-ţi lipsesc nasturii de la palton ? Nu ţi-e frig? — Şi zîmbea Carneval —: Unde vrei să mă duci? Dragă Carneval — la redacţie! El m’a netezit uşurel pe bărbie — şi rîdea Carneval: Unde? La redacţie? Ce să fac eu acolo? Nu pot amice dragă! M’aş umplea de praf pe ghete, — mi-ar fi frig, voi n’aveţi foc... Ce sâ fac la voi?... Şi rîdea minune mare — Carneval, — fredona o arie de operetă. — Nu viu la voi dragă, nu ... adio! Mi-a aruncat un pumn de confetti în faţă, am simţit că-mi fură ceva din buzunarul paltonului şi-a dispărut Carneval. Când m’am desmeticit, caut în buzunar — când colo ştiţi ce-mi furase? Erau câteva versuri sosite la redacţie... Iţi mulţămesc dragă Carneval, îţi mul-ţămesc !,.. # * * Femeea şi familia. Cu începere'de prima Februarie apare în Sibiiu cu acest nume o nouă revistă literară, sub direcţia dlor S. Moldovan şi /. E. Prodan. Dorim din inimă succes tovarăşei noastre, — să fie îmbrăţoşată de publicul nostru cu dragostea cuvenită şi cu căldură (deşi termometrul jertfelnicului nostru naţional a scăzut adenc sub zero.) Salutăm cu dragoste noua revistă! www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1903. LUCEAFERUL 59 Un fleac orî mai mult? In Budapesta a vezut lumină de curând o nouă foaie tipărită într’o pocită limbă românească, scoasă după cum să zice de «partidul social-democrat din Budapesta». Egida acestei gazete, ce să cheamă «Voinţa Poporului» ne dispensează de comentar. Bietul popor, câte săcături îi bat la poartă şi-i cer de mâncare! Inteligenţa noastră să ferească păturile poporului de apucăturile acestei asociări de Jidani 1 * * * Faur şi cetăţenii palestrelor. Faur a restabilit pacea între bătrâna Alma şi norodul care nu poate suferi formele seci şi legate, de unde e isgonită libertatea, de care e atât de conştiu poporul de copii răsvrătelnici ai bătrânei mame. Mica revoluţie e sfîrşită; n’auzi nici strigăte, nici protestări contra «scandalului nemai pomenit», nici apelaţii cari trâmbiţă eticheta «veacul al 20-lea, domnule», «sparge uşa domnule colega, n’o cruţa»; nici vaetele gloatei dornice de învăţătură (?): «pentru Dumnezeu, domnilor, mi-aţî turtit jobenul nou-nouţ, — al dracului să fie cine-o mai veni aci până la testare». Acum nime nu mai sgiţăie cu putere zăbrelele, cari apără uşa de furia norodului dornic de carte. Acum e pace. Coridoarele sunt liniştite şi încăpătoare, câte-un filozopter urcă cu mare viteză treptele... Azi, escepţional a cam întârziat urmaşul lui Plato! Ba mai întâlneşti câte-un cunoscut, care strătaie grabnic drumul ce te duce la moşu Rector. — Unde bre, aşa ca fulgeru? — Servus, în grabă nici nu te-am observat. .. mă duc să văd ce naiba-i cu înscrierea mea... am fost acasă şi n’am ştiut nimic de ordinaţiunea asta nouă... creiţarii i-am avut, dar de... ştii tu... o să-i spui moşului, că-s orfan şi sărac... dacă s’o face cu draci moşu... treime să bat drotu, până-o fi ca să să introducă şi la noi Marconigraful. ILUSTRAŢIILE NOASTRE. După seceriş. Tabloul cunoscutului pictor I. Bencur. Din întreaga lucrare artistică transpiră liniştita vieaţă dela ţară. Beati qui procul negotiis! O duşcă de vin. Ilustraţia e copiată de pe originalul expus în galeria de tablouri a statului. E bine redată situaţia fericită a proletarului, care a ajuns să aibă şi el praznic. cu cuviinţă a gândi la lucruri profane, astfel şi in templul poesiei numai sentimente şi idei purificate de tendinţe «usuale» au intrare. împotriva «alcoolismului» e greu a cuvânta în poesie; s’ar putea face poate, într’o formă glumeaţă de anecdotă bună-oară, — cu menirea de-a fi cetită esclu-siv de popor, cât pentru «Tinerimea Română», ea are după părerea noastră deocamdată alte «părţi slabe» cu mult mai ardente, decât idiavolul alcoolismului». De altfel şi metrul, limba, forma întreagă sunt greşite; cuvinte ca: esact, timp suprem, separă, miseră, nu sunt pentru poesie. A. f a. Versurile «Ei» şi «La horă», nu sunt slabe — forma e chiar bunişoară, decât motivul lor e prea palid, prea şters. Cearcă a scrie pastele, copiii din natură etc., şi te muceşte a slăbi cu timpul cultivarea genului erotic. Sunt şi alte sentimente mai profunde, cari nici nu reclamă acea fineţă estraordinară, necesară versurilor «de dragoste». De altfel înainte 1 Ceteşte mult, mult... scrie şi mai trimite din când în când 1 P. G. Lugoş. împotriva «emigrărilor din timpul presinte, ce să îndreaptă dintr’o Europă intr’o Americă». te rugăm să te răsvrăteştî pe altă cale. Poesia nu e chemată a împlini această «datorinţă sentimentală» — cum zici d-ta. Dacă tocmai voeşti din cele trei strofe dăm prima: Vrei să pleci.... — d’amor. — Vrei să pleci... Să mergi în ţări străine Ca să-ţi afli un amant Mai bun decât mine. Totodată cu durere te încunoştiinţăm, că nu s’a găsit nici un «universitar binevoitor care să înzestreze poesia cu melodie». Relu. Poesia «Ciobanul» nu spune destul, ideea că «un cioban scos din minte» — e prea comună. Te rugăm trimite altele, să putem alege, d-ta mânuieşti destul de bine versul. Nicu. Poesia «Sărbătoare» să publică cu unele înlocuiri de cuvinte. Genul acestor poesiei merită să-l cultivăm cât mai mult! REDACŢIA: STRADA ZOLDFA 11. III. 23. ADMINISTRAŢIA: VI., STRADA VOROSMARTY 60a POSTA REDACŢIEI. M. Ch. în CI. — Poesia D-tale »Luptă contra alcoolului» — adresată «Tinerime! remâne» — nu «întră in cadrul programului revistei Luceafărul», prin urmare nu să poate publica. Observăm, că ori-ce product din sfera artei — şi îndeosebi a poesiei — nu poate întruni condiţiunile necesare indată-ce urmăreşte o ţînlă practică, utilitară. După-cum în biserică nu e APARE: ABONAMENTUL: în I şi 15 a fiecărei luni, după stil nou. Pe 1 an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor. Preţul unul esemplar 40 bani. Pentru străinătate 1 an 15 franci Şef-rcăatlor -. f\LE*F\\^MA CIUR?!. EdUor •. Rtd.-rss?.* RURE.L PflUL BftttUfiU. OCifWlRft QOQft. www.dacQFomanica.ro 60 luceafErul Nrul 3, 1903. Tipografia Poporul Român BUDAPESTA Str. Vorosmarty Ar. 60/a csecută tot felul de lucrări în cel mal modern stil şi cu preţuri convenabile, ooooooooo Tipografia e asortată cu litere: româneşti, ungureşti, germane, slovăceştl, boeme şi polone, o Foaia „POPORUL ROMAN" apare odată pe săptămână. Preţul abonamentului 4 cor. la an. E cea mal bună foaie pentru popor. Redacţia şi administraţia: Budapesta, Strada VorOsmarty 60/a. Cel mar frumos şi cel mar ieftin calendar e Qak'Pidam'i Poporului Român, Să estinde pe 208 pagini, cu 72 ilustraţiunl-Preţul 40 tllerl. 100 cărţt de visită \n cutie elegantă, modele nouă, coslă numai 1 coroană 80 filerî \aT\\) o o,’!' aV\a 9 op onM Romavi, Cărţi apărute în tipografia Caete şi propise „Poporul Român": pentru şcolari, lucrate în stil lomânesc, 1. «Ochtoih Bogat» de G. Cătană, înv. cuprinzând fotografia şi biografia lui I. Preţul 2, 3, 4, 5 şi 6 coroane. Andreiu Baron de Şaguna; 2. Emanuil Plus porto 20 filerî. Gozsdu şi 3. Al. Roman. 2. Meteor, roman de V. E. Moldovan. 100 bucăţi 1 coroană 60 filerî. Preţul 1 cor. --- Plus 10 fii porto. yx www.dacQFomanica.ro „Tipografia Poporul Român" Budapesta, VI. Strada Voros.uany Nr. OUa.