Nrul 9—10. Budapesta, 15 Novemvre n. 1902. Anul Nrul 9—10. Budapesta, 15 Novemvre n. 1902. Anul I. APARE: In 1 şl 15 a fiecărei luni, după stil nou. Preţul unul esemplar 50 bani. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: VI., STRADA VOROSMARTY 60a ABONAMENTUL: Pe I an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor Pentru străinătate 1 an 15 franci. MATEÎU CORVINUL. Ridicarea statueî luî Mateîu ne dă prilej, să lunecăm înapoi cu gândul şi să poposim câte-va clipe la acel leat al anilor, când la răvaşul vremii se cresta o domnie glorioasă, o stăpânire strălucitoare, stăpânirea unui „Craiu“ de viţă românească. Dat a fost, ca al anilor şireag să fie martor la un lung şir de fapte şi de isprăvi măreţe, puse toate la cale de o minte isteaţă şi chibzuită, de o voinţă puternică, de un braţ bărbătesc şi mal pre sus de toate — ceea-ce pe noi ne priveşte—de un scoborîtor din al Vlahilor obidit neam, din neamul strămoşilor noştri. E un paradox isbitor la aparenţă, că cel mal mare rege al Ungariei a răsărit dintre Români. Asta nici Ungurilor nu le-a venit la socoteală şi de aceea multă vreme au cercat cu stăruinţă a pune lumina sub obroc. Au iscodit fel de fel de teorii şi versiuni despre obîrşia acestui înălţat Român. L’au făcut Ungur, l’au făcut Sîrb şi l-ar fi făcut orl-ce, numai Român nu. Dar adevărul nu poate rămânea în veci ascuns. De puterea strălucirii sale trebue să să sdrobească orice plăsmuire, orl-ce prepus, orl-ce tendinţă de a teoretisa, de a întortochia. Azi adevărul, despre româneasca ori- gine a luî Mateîu Corvinul, e lăţit peste tot locul, pe unde să ştie şi să vorbeşte de faptele luî. Şi ce am câştigat noi din recunoaşterea acestui adevăr? Nimic şi totuş foarte mult. Nimic, pentru-că câştigul direct nu e al nostru, e al istoriei, al tălmăcitorului vremilor trecute, care după eternul adevăr aleargă şi să sbate. Dar totuş ne rămâne şi nouă din acest câştig. Ne rămâne fala şi cinstea, că din neamul nostru s’a putut înălţa un Cralu atât de luminat şi de puternic. . . . Timpul domniei Iul Mateîu şi vrednicia Iul şi a părintelui său au dat lumii de ştire, că departe, la răsărit, îmbulzit între coastele Carpaţilor trăeşte un popor nebăgat în seamă, din care iată acum, de-odată ca prin minune, s’a prilejit a eşi Iancu Huniade, spaima Turcilor şi viteazul vitejilor, de care săgeata nu să prinde, nici sabia vrăjmaşului nu îndră-sneşte a-1 atinge. Şi din acest Iancu, straja neclintită a creştinătăţii, trasu-s’a Mateîu, împăratul împăraţilor, Domnul puterii şi al înţelepciunii, Mateîu Corvinul, pe care o ţară nu ’l-a încăput, de-ale cărui oştiri s’au cutremurat porţile Vienel, cari arătau cu fală lumii aceste 5 slove: www.dacaromamca.ro 130 luceafErul Nrul 9—10, 1902. A. E. I. O. U.*). vestind prin ele, că cea maî puternică împărăţie de pe faţa pământului are să fie Austria. Dar braţul gata de biruinţă al lui Mateîu a schimbat pe dos rostul acestor slove arătând, că el e mal tare, decât împărăţia vecînică a Austriei şi făcând-o pe aceasta—deşi numai pentru o scurtă durată—supusă şi ascultătoare sieşi. Aşa a fost Mateîu: om mare, „mândru şi falnic", poftitor de multă glorie, dar iubitor de dreptate, luminat într’ale minţii şi înflăcărat sprijinitor al tuturor oamenilor deştepţi, pe cari ’i-a ocrotit sub sceptrul lui, mărind ast-fel podoaba casil şi ţării sale şi făcând din împărăţia lui — a puterii — tot-odată şi împărăţia deşteptăciunii. Pe noi nu poate să nu ne măgulească, să nu ne încânte minunata poveste a vieţii şi stăpânirii sale. Şi nu putem rămânea indiferenţi, când ni să dă a-’I vedea măreaţa figură pentru totdeauna în mijlocul nostru, în mijlocul Ardealului — întrupând amintirea vecînică a unei epoce de strălucire şi a unul Român,— sânge din sângele nostru, la care gân-dindu-ne e cu neputinţă să nu ni să întărească credinţa în puterea neamului nostru, să nu ne învioreze în suflet tinere nădejdi asupra viitorului nostru şi asupra destinelor acestui viitor. Asta e cinstea, ce ne-a adus-o domnia glorioasă a lui Mateîu. Alta e întrebarea, că ce folos real au avut Românii din şederea lui pe tronul Ungariei. De un asemenea folos nu poate fi vorba, căci inima lui Mateîu a fost prea mult stăpânită de duhul vremii şi de pofta de mărire. Rîvnind el atât de mult această mărire, s’a silit să şi-o câştige sieşi şi prin aceasta şi ţării şi împărăţiei sale. Dar’ în cursul strădaniilor necontenite, în sbaterea înteţită după ajungerea idealului său a trebuit *) Austriae Est Imperare Orbi Universo, adecă: Austiia trebue să stăpânească întreg universul — era înţelesul acestor vocale, însă Mateîu le-a citit ast-fel: Austria Est In Orbe Ultima (Austria e cea din urmă dintre toate împărăţiile lumii). www.dacaromamca.ro să-şî uite de năcazurile hulitului său neam, în al cărui cerc strimt rămânând, n’ar fi putut aspira la o pagină atât de bogat împodobită a istoriei neamurilor, ar fi putut da însă istoriei noastre naţionale o însutită strălucire, ar fi anticipat cu un veac visul lui Mihaîu şi încă în-tr’o formă atât de grandioasă, la care feciorul lui Petraşcu, pe lângă toată în-drăsneala planurilor şi sumeţia cugetării sale, nici a gândi n’ar fi ajuns. Pe noi însă ne îndestuleşte şi numai faptul, că nicl-odată de noi nu s’a lă-pădat şi de obîrşia sa din opincă nu i-a fost ruşine, deşi trăind într’o atmosferă de aristocraţie maghiară a întâlnit adese-orî dispreţ din partea nemeşilor, cari nu să sfiau a-î fi neascultători şi a-1 privi peste umăr sub cuvânt, că nu pot suferi domnia unul mic crăişor de Valah. *) Insă tocmai originea aceasta de Valah (ignobilitas sui generis) a dat învăţătorilor din jurul lui, în primul loc istoriografului Bonfinius prilej de a-1 ridica pe Mateîu pe scara unei obîrşil înalte, care nu să opria nici la Traian, nici la Romul, ci purcezând prin mijlocirea Corvi-nilor Romani îl suia până ’n ceruri, fă-cându-1 urmaş al lui Iupiter Fulgerătorul. **) Şi astfel de laude îl măguliau mult pe Mateîu, care pe lângă toate preocu-paţiunile sale înalte avea încă destulă vreme de a asculta, cum i-să cântau osanalele din partea umaniştilor, în deosebi a Italienilor ocrotiţi de dânsul. *) ... Non ingnorabat (sc. Matthia) adversarios ignobilitatem sui generis improbasse... id in primis Ungariae proceres dicere Valachum regulum, non esse ferendum. (Bonfinius Dec. III. Lib. IX.) **) Mal mult numai ca un ce curios dăm aci genealogia familiei Huniadeştilor aşa, cum să aflălaBon-finiu Dec. III. Lib. IV.: Corvini primum a Valeriis Vo-lusiis, Valerii a Sabinis ante tirbem (sc. Roman) nocdi-tam duxere genus, Sabini a Lacedaemoniis proma-narunt... Hi, qutbus Heraclidae praefuere, ab Herculea genţi illustrati et a Lacedaemone, Iovis fiiio, quem ex Taygeta tulit, dicti sunt. Ex quo fit, ut Corvini nonso-lum aute urbem conditam fuerint, sed in Iovem prae nimia vetustate genus referre queant. Să nu uităm, că acestea să scriau într’un timp, când înrudirea cu Romanii, a cuiva, era privită drept stllp al tuturor virtuţilor: Aque equidem naşei Romano semine multum est. Matthia armipotens I (T. Cortesii: De Matthiae Corvini laudibus bellicis carmen). Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 131 Preaslăvit a fost în vieaţă şi nemuritor e după moarte. Noî Românii ÎT binecuvântăm memoria şi cu fală îî rostim numele, cu toate-că neamului seu o specială, părintească îngrijire nu i-a putut da, căci vremu- rile au fost de aşa. Dar din nimbul de glorie, cu care şi-a împodobit amintirea, câteva raze să răsfrâng şi asupra neamului, care Fa născut şi care l’a dat — nemuririi. /. Lupaş. Monumentul regelui Matia In Cluj. Acum furtuna-î potolită Şi iar e pace în natură; Destul cu vorbe ascuţite, Mi s’a urît de-atâta ură. ÎMPĂCARE. Lui E.. întinde mâna de ’mpăcare.. . Atât c lumea dc pustie, Când soarele stă multă vreme Ascuns dc nori şi vijelie. Or vreai se mor ffră dc vină? Or ce vreai cu a ta mănie, Când ştii că n’am decât greşeala, Că te iubesc la nebunie?; Elena din Ardeal. www.dacQromanica.ro 132 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. LITERATURĂ POPORANĂ. Uspăţul la Românii din Veţel.*) (Continuare). III. Dela biserică cuscrii trag de-adreptul la casa sverilor mici. Aci mama miresei îi întimpină aruncând grâu peste uspă-tivi, ca mirii să fie mănoşi. In curte stă gata un ciubăr „nou d’e nouţă" plin cu apă proaspătă, o ulcuţă (ulcicuţă) şi un cingeu, iarăşi nou. Otfeliul mirelui face sămn la uspă-cioii săi şi strigă: „Luaţi samă a mele cătane, că fie-care să se spele aci. Care nu s’o spăla; în casă n’o întră!" Mireasa toarnă apă cu ulcuţa la fiecare cuscru de-al mirelui să se spele pe mâni şi să se şteargă cu cingeul ce-1 ţine pe umăr. Fiecare om aruncă câte doi criţarî în ciubăr pe sama miresei. După-ce s’au spălat toţi cuscrii mirelui, tinerii căsătoriţi prind ciubărul cu cingeul tras prin torţî şi merg să ude „ultoaia" (altoi, pom mic) anumită din grădina căsiî. In jurul ultoaei de trei ori să învîrtesc mirii şi nănaşa spre dreapta apoi ridică sus ciubărul şi varsă din el apa ce-a mai rămas. Banii se scot, iar ciubărul să acaţă de pom, unde stă câtă-va vreme. Acum întră în casă numai cuscrii mirelui cu otfeliul lor în frunte şi se aşază de-alungul meselor întinse; iar cuscrii miresei scaură2) la uşă până aceia se ospătă (îşi fac chieful). Pe masă, la locul fiecărui uspătioi e pus un ţîpău 3) de grâu. Mirii şed în fruntea mesei pe laviţa dela păretele din fund. Pe sama lor s’au copt anume-doi !) Tipografia neavend caracterele grafice corăspunză-toare, suntem siliţi să renunţăm, de-ocamdată, dela gândul nostru de-a publica textele poporane cu particularităţile lor fonetice. In partea primă a acestui studiu s’au strecurat mal multe greşeli. Sunetul ş pentru c (e, i) corespunde lui c (e, i) moldovenesc şi ardelenesc, de ex. şinş, cinci etc. Să să citească în loc de uspătivl, uspătyiol, în loc de hogdină hodgină. Red. 2) Cască gurile, »stau gură căscată®. 8) pâne mică lungăreaţă. ţîpăi prinşi de olaltă simbolizând legătura conjugală. La masă rolul de frunte îl are otfeliul mirelui. De vorba lui fiecare ascultă ca cătana de strajameşter. Mâncarea şi beutura se aduc pe masă numai când porunceşte el, şi încă cam astfel: „Bună masa, bună masa giupâne gazdă! Dă-mi un păhar de beutură mai întâi pentru mila lu Dumnezeu". Să aduce în grabă vinarsul — Otfeliul umple mai întâiu un păhăruţ şi închină zicând: »Să luăm tăţî din gură ’n gură Să ne fie la tăţi de voie bună". După el biau nănaşii din două păhăruţe, cari merg în doauă rînduri ale mesei până în capăt. Al doilea păhăruţ îl biau, cu toţii pentru „un prânz bun" dacă e ziuă: iar dacă e seară pentru o „cină bună şi dulce", apoi otfeliul le dă voie să mănânce strigând: „Cu mânile luaţi, Cu gura mâncaţi Şi cu urechile ascultaţi!“ Mirii mai întâi mâncă ţîpăul lor prins, cu două oauă ferte şi sare. Nănaşa mai ocoşă (isteaţă) are obiceiu se desbrace ea oauăle de geoaşe şi să le crepe ’n două şi să schimbe între miri două jumătăţi de ou, ceea-ce însamnă împreunarea mirilor în un trup şi în o hrană. După-ce mirii mâncară oauăle, li-se dă voe să să îndulcească şi ei din mâncarea comună, care mai totdeauna stă din următoarele piese; 1) Curişî *) cu carne de porc afumată. 3) Zamă de laşcă ori rişcaşă cu dă-rabe de carne de găină prin ea. 3) Friptură de hoara**). 4) Plăşinte; turnurele (kiirtoskalâcs) coapte pe vatră; scorţişoare tăiate cu *) Curechlu. **) Qaliţă. www.dacoromanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFERUL 133 pintenu pe de margini; păncovele scăldate în unsoare; şiupersî coapte în formă de pleu din scrobul *) scover-zilor (clătitelor) şi ruj! (trandafiri) coapte în steaua de pleu şi tot două câte două sunt prinse de olaltă cu albuş de ou. In curînd otfelîul ridică al treilea păhărel de vinars în sănătatea socrilor mari, apoi unul în a socrilor mici, iar pe al cincilea în a cuscrilor dela masă. Acum urmează o parte de mare în-sămnătate a uspăţulul: „Să strigă şin-stile**) neamurilor miresei". înainte de toate să strigă şinstile cumătrulul mare. Să aduce o scândură lată de brad, pe care de obiceiu doi juni o ţin pe umeri. Otfeliul loveşte cu bîta lui în grindă şi strigă tare să-l audă cuscrii ţoţî: „Bună masă, bună masă cumetre mare“. Acesta îl răspunde: „Bine aude şi-’nţelege“! La aceasta Otfeliul ia şinstile pe rînd şi Ie ţine cu amândouă mânile, le mişcă tot arătîndu-le la uspă-tiol şi zicând cu glas înalt: „Ieste un om de omenie, Dumnezeu să ni-1 ţiie; Ve cinsteşte, Nu glumeşte: Cu un puiu fript, Să vă ungeţi pe la flit Şi c’un bugiulaş***) verde Să-l beţi pân’ să vede. Tot s’arată, tots’aratăcumătru mare: • Cu nişte păncovele, Să vă rupeţî gura cu iele; Şi cu nişte tuinurele, Tăt să vă rupeţî gura cu iele. Şi cu nişte scorţişoare, Să le luaţi prin buzişoare Şi să meargă în foaie. Tot cumătru mare: Vă cinsteşte, Nu glumeşte: Cu o bute legată cu nouă cercuri, Să bem de Joi până Mercurl. C’o bute de vin crăiască, Ca Dumnezeu să-l trăiască!“ . Iar când destupă sticla zice: „Cu astupuşu dăm după uşă Iar vinu îl băgăm în guşă.“ Făcând mal multe şăncălil *) otfeliu trece din cinste în cinste la toţi cari cinstesc ceva. De cumva cineva cinsteşte bani atunci otfeliul strigă astfel: „Cutare cinsteşte, Nu glumeşte: Doi bani noi Dela baia nouă. Şi ne făcea eşti bani noi? Doi ţigani Moţocanl". (vorbă de batjocur) Câte odată cinstea e o găină ne friptă, ciupelită, dar’ la gât i-sâ lasă un inel de pene drept mărgele şi în cioc i-se vîră pipă de tuleu de cucuruz. Găina aceasta n’o mâncă în ziua aceea, ci porunceşte să se pună bine: „Ahasta o dăm mal napoî Lu Mihol Să vină mâne iar la noi. Unii cinstesc mireasa cu câte-un pom încărcat cu mere, nuci, flori ş. a. şi cu o pînză albă şi subţire numită iară po-şelat. Pînza să strigă aşa: „Cutare şinsteşte mireasa cu: Un poselat lat La mireasă pe spate lăsat. Inv61it Ia Turda, Şi ţesut la Buda Cu iţă Dela Băiţă **) Şi cu spată Dela Bălată***) La Sîbil De abia-1 găsîî Şine făcie pocelatu? O babă bătrână Cu dinţii de lână" (— Filimon Popa — bătrân — Veţel.) După-ce s’au strigat cinstile sâ pornesc uspătioiî la joc, care prin casă, care prin ocol şi chiuiesc în fel şi form^ *) Aluat. **) Darurile. ***) ploscă de sticlă ori păment. *) glume. **) un oraş în Zarand. ***) comună lângă Deva. www.dacQromanica.ro 134 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. mal spunând adevârul mai şi glumind. Adese să aud versurile aceste: „Poruncit-au mireasa Să mergem cu nouă cară Că are multe covoară. No! am mers numai cu două' Şi-am adus o ladă nouă, De-i lovi-o cu picioru Să ’ntoarşe de-a rotogolu". (Auzită dela junele Romul Popa. Veţel). Pe când ar juca uspătioii mai cu foc otfeliul îi opreşte spunându-le că a venit vremea ca mireasa să părăsească casa părintească şi să treacă la socrii mari. Acum se aşază Iada cu hainele miresei în carul de uspăţ; mirii şi cu nă-naşa şed în car la locul lor, iar pe loi-tre şi pe fund se îngrămădesc muerile. Lăutaşii şi bărbaţii înaintea boilor merg pe jos. E de însemnat însă aci că pe mireasă o petrec numai cuscrii mirelui, ai miresei rămân să îmbuce şi ei ceva bucate din rămăşiţe. IV. E sfâşietor minutul de despărţire a miresei de părinţi. Lăutaşii cu harcu (arcul) iar muerile din car cu gura cântă cu duioşie „cântecul mireseî“: Sara bună, maica mea, Că de astăzi încolea Apă rece nu-i mal bea Adusă de mâna mea; Haină albă nu-î purta Spălată de mâna mea. (Deneş Tocaciu vîrstă: 37 ani — Vetel.) Mireasa iară plânge, dar’ muierile o înveselesc din nou chiuind: Ţine Doamne ce mi-ai dat, Că mi-ai dat băiat curat. Nu mi ciudă că m’am dus Că mi fală ce-am adus. (Deneş Tocaciu). Şi iarăşi: Ţine Doamne mireasa Să ’mpodobiască casa, Ţine Doamne mirele Să lucre moşiile. (Deneş Tocaciu). Când carul să apropie de casa socrilor mari, cuscrii cântă „cânşecul soacrei mari“: • „Ieşi afară, soacră mare De îţi vezi pe noruta-re C’aşa vine de chichiţă, Ca o floare înflorită; Ş’aşavine de voios, Ca un trandafir frumos". Sunt muieri cari ca să facă rîs mai adaug: „C'aşa vine de citată*) Ca o claie negreblată; Ş’aşa vine de frumos, Ca o claie de rogoz". (Maria Săbău, vîrsta: 32 ani. Veţel). Soacra mare cum aude cântecul, cum le şi iasă la poartă cu un scaun acoperit cu pînzătură albă şi prinde mâna miresei să să scoboare pe scaun, unde mi-o sărută odată şi mi-o învîrteşte de trei-ori. Boii îi desprinde mireasa dela jug şi asvîrle răstăiele peste cap. Dacă socrii mari sunt oameni mai în stare, atunci soacra conduce mireasa de-a dreptul la hîmbarele pline cu gâru, iar aceasta îşi preumblă mânile prin tot grâul ca să fie norocoasă la bucate. Acum mireasa toarnă din nou apă pe mâni la fie-care ospătioiu de-al mirelui din vase nouă. Merg apoi în grădină la ultoaia mirelui. Aci un june, ai cărui părinţi încă trăiesc — apucă cu dreapta creanga de mai înainte împodobită cu poşelatul miresei şi cu primura cea mică roşie, ce am văzut mai sus că s’a legat de şica ei, când a plecat la biserică. Ficiorul de trei ori să învîrteşte ţinând de creangă şi întrebând: „Şine feleleşte (garantează) pentru ahastă ber-sită*) frumoasă? — Mirele răspunde: „lo după Dumnezeu!" — Când mirele dă răspuns a treia oară, junele îşi scoate cosorul de la curauă (şerpariu) şi taie creanga. Poşelatul îl dă mirelui, iar primura miresei. Pentru osteneală, junele capătă patru criţarî dela mireasă. Acum *) Chitiţă (cicită şi citată.) www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 135 să udă ultoaia tot cu pompa, ce o cunoaştem deja. In grădină lângă pom mirele desface poşelatul şi de trei ori îl mănunţază (pune) peste capul miresei, apoi o înveleşte cu el. După aceasta nănaşa conduce mireasa în cămară, unde o desvăleşte, îi face conciul, prin ce să deosebeşte de alte fete mari — o înveleşte apoi iaşrăş cu poşelatul şi mi-o mai chiteşte. Mireasa are să rămână închisă în cămară până când vin aşa numiţii „ser-fari“. Aceştia sunt uspătioii de pe partea miresei, cari vin în frunte cu otfeliul lor ca un fel de comisie de controlă să vadă cum e aşezată mireasa în lăcaşul cel nou. Pe şerfarî îi aşteaptă otfeliul mirelui la poartă. Când sosesc dau bineţe (salută), iar otfeliul mirelui îi întreabă: „Unde mergeţi, de ce umblaţi?" Vornicul miresei răspunde: „Avem o cătană pierdută p’aci (alusiune la mireasă!)" — „Ce semne aveţi?" — „Cum o dat-o! (adecă cum or îmbrăcat-o cei de-acasă)“. — „Pe la noi o nins dragii mei, pe la noi — îi niaua mare (alusiune la învălirea miresei cu poşelat alb!) — placă-vă (poftiţi!) de mergeţi la şură şi vă culcaţi că-i noapte". Şerfarii întră în curte şi cearcă să să bage în casă, dar vornicul mirelui li-să opune; în urmă le dă voe să între şi în casă numai cât să le păzască obiceiul lor, pe care şi noi îl vom cunoaşte în cele ce urmeaza. — „Bine, zice în urmă otfeliul mirelui, „vă dăm cortel (cuartir) până la Sân-Georz *) şi iute le arată mireasa. Cu aceasta otfeliul mirelui încetează de a mai porunci şi toată puterea Iui trece la otfeliul miresei. Ei dă porunca: „Luaţi sama amele cătane, că fiecare să să spele aci, care nu s’a spăla în casă n’o întră!" Mireasa le toarnă şi lor apă pe mâni — în curte — care să varsă apoi în grajd. Numai acum li-să dă voe uspă-tioilor să între şi să să aşeze la masă. Acum să uspătă (să omenesc) uspătioii miresei iar ceialalţi stau gură cascată. *) Sân-George. înainte de toate, vornicul împărţeşte „păharul hăl dulce", pentru care fiecare şerfar dă miresei doi criţari. „După păharul dulce; care cum îl bei aşa să duce" să duce alt rînd de vinars, pe care îl toarnă vornicul în păhăruţe strigând: „Socru mare cinsteşte, Nu glumeşte: Doauă păhăruţe de beutură, Să meargă din gură ’n gură, Să facă sânge bun şi voie bună. Vă cinsteşte Şi le şi-anumeşte: Pentru două compănii, pe cari le-o întâlnit Dumnezeu în 'ziua de azi şi aşa zice: Câ, cine n'o be (a) Compănii n’o ave (a), Dar mai bine vinarsu să-l bem Şi compănii dela Dumnezeu cu tăţii [să avem. Tot în versurile de sus să împărţeşte şi păharul în sănătatea mirilor. După câtva timp otfeliul închină alte două păhărele de vinars astfel: „Socru mare, socru mare Bună cinste şi omenie are Tot cinsteşte, Nu glumeşte Doauă păhărele de beutură, Să meargă din gură ’n gură, Să facă sînge bun şi voie bună. Cinsteşte Şi şi anumeşte: Pentru o cină bună şi dulce. Dumnia-lor pe unde or umblat, or cules verzc verzi, din nouă ogrezî şi direse cu smântână Să nu le poţi băga nici o vină. Şi dumnialor pe unde or umblat Aşa or învăţat: Porcii şi oile prin curşi le-or băgat; Cine are cuţite în teacă, Afară să le şcoată Şi cine n’are, să şeară că noi suntem dela Daia, *) noi tăt dăm Să mâncaţi, Să vă ospătaţi, Cât încape în piele să băgaţi Şi să puneţi pe pele de-asupra, *) subst. format din verb: »a da« www.dacoromanica.ro 136 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. In urmă om căuta Şi apoi nu ştiu cum îţi scăpa. (avis celor lungi la ghiarc!) (Deneş Tocaciu). In decursul mesei se strigă cinstile cuscrilor de pe partea mirelui, la cari el nu se întind de loc, ci numai cuscrii miresei. După-ce şerfaril s’au săturat de vornicul lor, le zice: „Să avem bine de grije, a mele că-tane, că până la Sân-Georgiu numai trei zile mal iest (sunt) — Fiecare să-şi înşe-leze calu, să să gaşe de plecat! Mal mâncă cine vrea, mal fac şăn-călil (glume) ceialalţî, când de-odată vor-nicu iase afară unde primeşte dela gazda căsil un colac împodobit vara cu flori de grădină, iar iarna cu fonfii. Acest colac să numeşte „Sân-Georgiu". Intrând otfeliul cu el în casa cuscrilor îl arată zicând: „Iacă Sân-Georgiu îl aicea! Fiecare păsăriauă Să-şî caute găurioară!“ (Deneş Tocaciu). Apoi păşeşte la mijloc otfeliul mirelui; prinde mâna miresei, iar ea sprigi-nită de nănaşe, să ridică dela masă trecând de-a dreptul peste masă şi să începe „jocul miresei pe bani". Mai în-tâiu o învîrteşte vornicul mirelui odată pe sub mână, după el nănaşul şi nănaşa, apoi toţi cuscrii pe întrecute. Care cum joacă mireasa aruncă câte doi crucerl în-tr’un „tăneruţ de pleu (tas)“, pe care îl ţine vornicul mirelui în mâni; apoi îşi caută fiecare şerfar de drum şi rămân la masă numai cuscrii mirelui, cari „el de el să ospătă". E obicelu că acum nănaşa să facă aşternutul mirilor, cari merg să să ho-giniască (odihnească). II conduce nănaşa în lăuntru ţinând aprinse în mâni luminile nănăşeştî dela biserică. Hainele de cununie „nu-î slobod să le desbrace mirii în noaptea ahaia". V. Tămbălăul uspăţulul ţine două, trei zile. Mal mult neamurile cele mal dulci îşi petrec acuma. E foarte la loc aşa-dară cântecul miresei: ,,De-ar fi bine ca ’n tri zile M’aş mărita ’n toate zile. In ziua a doaua, uneori în a treia după cununie până când mireasa spală vasele dela uspăţ mirele îl face furcă de tors — din măr dulce (o speţie de măr a cărui mere chiar şi când „sunt verzi" sunt dulci. Să numeşte încă „măr dul-cuţ“) ca să aibă, ca nevastă, atragere la torsul fuiorului. In Dumineca cea mal apropiată de după uspăţ tinerii căsătoriţi însoţiţi, de socrii mari şi de câteva părechî de neamuri mal apropiate, merg la socrii mici „pă plăşinte". Aci, întogmaî ca la uspăţ, îşi pietrec lângă beutură şi mâncări gustoase cântând pe „zicala lăutaşilor". Mal mare cinste au în ziua aceasta plăcintele, de aci vorba „merem pă plă-şint’e". Plăcintele rotunde şi mari cât gura tăneriuluî să aşază clae pe un blid, Iar mirele are să le taie cruciş cu coso-rul său până ’n fund. Aci socrii mici ascund mal totdeauna un „zlot de-argint“ pe care să-l afle mirele când ajunge în fund cu cosoru. Dacă nu le poate tăia dintr’una până la zlot, atunci neamurile îl rîd şi îl zic „cătană slabă". Pe Dumineca ce vine primesc socrii mici pe cel mari „pă plăşint’e". Cu aceasta să şi închide şirul zilelor vesele ale uspăţulul. Poezia zilelor de miere a românului dela ţară în scurtă vreme devine proza greului vieţii. Nu e de mirare aşadară că, deşi îs vil încă impresiile plăcute dela uspăţ, tinerele neveste mal toate privind cu ochii inimei la trecut, cu duioşie îşi plâng fetia doinind: „Traiul fetii din fetie Nu-I popă, care să-l scrie, Nice dascăl să-l cetească, Nici nevastă să-l trăiască. Dar traiul de nevăstie Acar ce crîznic îl scrie". (Dela Maria Gaşpar, nevastă în vîrstă. Veţel.) Emil V. Degan. www.dacQFomanica.ro După cântec. www.dacQFomanica.ro 138 LUCEAFĂRUL Nrul 9—10, 1902. Cn dor ascuns. Un dor ascuns me stăpâneşte, Un dor, pe care nu-l pricep ... . . . Te-aş vrea de-apururî lângă mine, Să-mT spui poveştî din vremT uitate Şi să me mângăî creştineşte Când me vor podidi suspine — Şi împecat apoT să 'ncep 5ă cânt o arie cu tine Şi să me perd pe braţul teu Intr'un noian de vise line. fiş vrea să dorm sub a ta pază, Sub ochit tel aş vrea să mor... . . . Privirea ta să me 'nsoţiască In vieaţa tainică de-apoî, Să simt în vecî aceeaş rază De dragoste dumnezeească, Să-mî piară nempăcatul dor, Mimic să nu me mat munciască, Ci să aştept ca Cel de sus In ceriurî ear' să ne uniască. Căcî una-am fost, o simt ca tine — Şi mit de anî ne-am căutat... . . . flbia acum ne-am dat la urmă. După-un noian de-amar şi chinuri Sosit-au zilele senine Cu fericirea cea din urmă. Un suflet fi-vom nencetat, Şi fi-va „un păstor şi-o turmă". Vom fi păstor pe fericiri, Ce nici odată nu se curmă. SPKIdu. www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFERUL 139 Studente. Să scriu, să nu scriu? N’aş scrie, pentru-că în definitiv nu-mî pot da seama, dacă simpatizez orî-nu cu mişcarea feministă, dacă peste tot am sau n’am încredere în adevărata lor „sete după ştiinţă"... Şi totuş scriu, de oare-ce văd înainte-mi siluetele colegelor mele, aud risul lor argintiu pe coridoarele universităţii, şi fiecare mă întreabă cu un zimbet abătut: — Ce zici la toate aceste, domnule Coleg? Şi înainte de ce aş răspunde, văd una de- sfăcându-să din vălmăşag, serioasă, aproape rece. — Să nu te grăbeşti cu răspunsul, d-nul meu. Ascultă-mă întâiu pe mine. Cum vezi nu mai sunt aşa tineră şi... nici frumoasă nu sunt. N’aştept compliinente, reservati-le pentru alte ocasii... Era o vreme când eram frumoasă — aşa spuneau. Vezi, nici nu e trebuinţă să să spună lucrul ăsta; o fată urîtă îşi ceteşte sentinţa în ochii tuturor. Ea nu e în stare să aprindă în adîncul lor flacăra iubirii, nici să-i încătuşeze, cum spuneţi D-Voastră, „pe veci". Ea trece prin vieafă ca o cântare, la care nu-i răspunde nici un echou ... Poţi să-mi crezi, s’au învîrtit mulţi în jurul meu, şi eu priviam cum fluturii mă înconjoară şi zimbeam. N’am ştiut, cum nu ştiu nici astăzi, ce e iubirea. Credeam, că în sfîrşit are să vină unul, să mă ia de nevastă. Asta e doar soartea fetelor! Dar — n’a venit... Cum eram săracă, de ce era să vină?... Şi anii treceau, uită-te D-Ta la mine, spune: crezi că sunt de 29 de ani ? Nu crezi; ei bine, fii încredinţat, că ti-am spus adevărul. Mi-a zis într’o zi tata: „N’ai avea voe dragă, să înveţi tu mai departe?" Doamne, cât de mult m'a bucurat, că i-a venit tatii idea asta! D-Ta nu ai idee de umilirea, prin care am trecut. Vedeam cum mi-să mărită prietinele, cum copilele de ieri alaltăerî ajung fete mari... Şi de câte ori n’am venit plângând dela baluri, când vedeam că nu să mai îmbulzesc la mine drăgălaşii fluturi de mai ’nainte! Să studiez, să le arăt, că sunt harnică, să trăesc din osteneala mea şi n’am să-mi ofer mâna, celui dintâîu străin, care are convicţia, că îmi face un mare bine, luându-mă de nevastă ! Şi uite, de când am venit aici, sunt aşa de bine. Dimineaţa ascult la prelegeri, după prânz sunt ocupată cu nişte băieţi, unde am cuartirul şi provisiunea, şi seara... ah seara sunt aşa de fericită, când îmi iau notiţele şi cetesc până târziu, de adorm adese cu coatele pe masă... Oboseala asta fisiă îmi face aşa de bine, mă face să uit trecutul, şi să mă gândesc la ziua, când pentru mine n’au să existe decât elevele mele, catedra mea. O să pot ajuta atunci cu ceva pe părinţi, şi o să ajut pe sorioarele mele... Zimbeşte ? Ştiu... vrei să zici, că dacă atunci mi-ar zice cineva „fi a mea", ce i-aş răpunde? Nu ştiu. Tare cred însă, că i-aş zice: „E prea târziu, dragul meu, lasă-mă în pace"... Şi aşa... o să trăiesc, dacă peste tot este trebuinţă să trăiesc şi eu__ Ei, ce zici acum, domnule colega? Îmi plec capul: — Ai dreptate, d-şoară! * * * Şi totuş, ceva în internul meu îmi spune, că nu are dreptate. De câte-orî le vedeam amestecându-să în gălăgia de pe coridoarele universităţii, de câte ori vedeam priviri aprinse aţintite asupra lor, mi-să răscoleau iarăş vechile păreri antifemi-niste. Le văd tremurând în banca întâi, cu notiţele pe genunchiu, aşteptând cu vădită spaimă începerea colloguiilor. Aud răspunsurile lor bine memorisate şi le văd încurcate la cea dintâîu obiec-ţiune a profesorului. „Ceealaltă" ... şi cea dintâi, cu lecţia atât de bine memorisată, începe a plânge. In banca a doua, câţi-va colegi să cotesc şi rid, în vreme-ce una să întoarce şi aruncă pe un petec mic de hârtie: »Vă rog şoptiţi-mi, pentru Dumnezeu!« Le văd în vălmăşagul dela subscrierea in dicelor, îmbrâncindu-să cu colegele şi cu co legii şi-mi vine în minte o mare adunare fe ministă. ‘ www.dacQFomanica.ro 140 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. Câte-va ziare lansaseră ştiri ofensătoare la adresa filosofterilor. Că filosofteril ar fi necom-plesanţî, că purtarea lor faţă de colege nu ar fi destul de cuviincioasă, etc. etc. Bieţii filosofterl, cari din firea lor sunt numai blândeţă şi complesanţă, s’au cătrănit grozav. Placate lungi de doi metri anunţau ţinerea unul meeting, în care facultatea filosofică, avea să respingă cu adîncă indignare calomniile presei. Măcar că presa avea şi ea dreptate. Iuri-ştil erau adică idignaţi de favorul filosofterilor. Cum adică filosofteril cel săraci să aibă şi co-coniţe la prelegeri, ear el, ficiorii cel „fercheşi", să nu aibă nimic? Şi venia în toată ziua şi sechirau pe bietele filosopteriţe, de le dau lacrimile. In sala cea mare a universităţii, preşedintele filosofterilor tuna şi fulgera în contra nelegiuirilor presei, între aplausele auditorului. De-odată uşa să deschide şi apar — coconitele. Aplausele să potenţază, nu mai auzial nimic. De-odată una urcă catedra: — Colegi! Ne-am presentat şi noi la adunarea noastră în corpore. Ceea-ce scriu jurnalele, sunt calomnii ordinare. N’am cerut dela D-Voastră nici odată complesanţa ce o datoriţi femeilor; noi nu suntem domnişoare, suntem universitare. Am cerut numai stimă colegială — şi Vă suntem recunoscătoare pentru ea. Dar e adevărat, că juriştii... De-odată isbucnesc stigătele de protest ale juriştilor postaţi din băncile din urmă. — E adevărat, domnilor, că iuriştiî... Glasul vorbitoarei să perde în sgomotul infernal din sală. Iuriştiî să ridică în picioare pe bănci; filosofteril să ridică şi eî să-I calmeze, vorbitoarea să urcă şi ea pe scaun şi vorbeşte mai departe, fără să mal poţi înţelege o vorbă măcar... Părul ei desordonat, gesturile el aprinse îţi aminteau o revoluţionară fanatică, care zadarnic cearcă să răsbată cu glasul de-asupra sgomotuluî plebei. Era frumoasă în mânie! Şi cu toate-că împărtăşam vederile eî, ce bine mi-ar fi părut, dacă ar fi răsărit de-odată din un colţ al salel mamă-sa. Cum ar fi luat-o frumos de mână şi i-ar fi spus, că nu să cuvine să facă gălăgie între atâţia tineri, că nu e cuviincios să să urce pe scaun şi să să mânie. Dar colega mea ar fi zimbit poate cu bunătate de îngrijirile mamei sale şi ar fi calmat-o cu câteva vorbe: — Lasă, mamă, D-Ta nu pricepi, s’a schimbat lumea... * * * S’a schimbat lumea... Femeea îşi lapădă însaş cea mal puternică armă, cu care a înzestrat-o natura: Slăbiciunea. Aruncă singură vălul, ce era menită să-l arunce asupra miseriilor vieţii: iubirea. Aruncă rînd pe rînd visurile el de fecioară, ca pe nişte lucruri ce nu mai au valoare şi mintea el, legănată până acum în visuri de iubire însetează după.., „pomul ştiinţei binelui şi a răului"... Şi stînge cu mână nesocotită singura flacără, ce era menită să lumineze şi să încălzească vieaţa omenimei: ilusia iubirii. Dar ce va fi oare, când braţul ei menit să îmbrăţişeze şi să mângâie, să va dovedi prea slab, să supoarte greul vieţii? Ce va fi când visurile ei de fată mare să vor fi spulberat toate în noianul luptei pentru existenţă? Ce va fi oare, când acel-ce îl erau sclavi pe când ea era atot-puternică în neputinţa el; ce va fi oare, când vălul vrăjit va dispărea fără veste, şi el o vor considera-o — după cum ea voeşte — drept o rivală?... Unde va fi atunci puterea zimbetulul şi a lacrimilor eî ? Unde vor fi FeţI-FrumoşiI, cari de dragul Cosînzenel, să să ia la trântă cu bă-lauriî? Şi unde va fi Ileana, de dragul căreia, soarele, că-î sfântul soare, încremenea pe cer ? Şi unde vor fi bieţii poeţi lirici, cari să-şî în-coarde harfele lor năpădite de colb şi să spună lumii, că era odată o vreme, când de dragul zimbetulul unei fete, craii să răsboiau şi să omorau fără milă, şi lumea întreagă să proster-nea la picioarele el ? Savanţii şi savantele vor face ochi mari: Ce vreau oamenii ăştia? Au nebunit? ... Şi cel din urmă poeţi lirici, vor cânta cu sforţarea din urmă a lebedei ce moare, iubirea, iubirea... Simin. www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 141 SATUL MEU. Domnu Notarăş. Numai Gajiă i-a zis odată „jupâne nota-răş“, tocmai când era comitetul adunat. O păţi rău bietul; după-ce l’a suduit notară-şul — avea obiceiul dela vanghelie ’n sus — l’a dat pe uşă afară, încât bietul Gajia ghem s’a făsut sub poartă. — „Da io-s jupân, mă Gajio ?!“ Asta-î asta. Gajia încă era nume de batjocură şi bătrânul să cătrănia rău, când îi ziceai aşa. N’a fost destul atât. Nu vrea să-l iasă din minte, că tocmai Gajia l’a blamat aşa de ăl dracului înaintea întregului comitet, şi aştepta ocasiunea să-şî răsbune. Aşa o batjocură! El, care a absolvat — pe vremile acelea era un lucru mare — cu eminenţă, el care ştie nemţeşte, ca solgăbirăul, să fie astfel batjocurit? Şi din partea cui? — a lui Gajia. — Noa las’, că te cos io — Vanghelia... Şi i-a venit rendul. Comitetul şi satu întreg au eşit la măsurarea câmpului. Domnu notarăş striga ca un taur: — „Pune măi lanţul din George Vraciu până’n Gajia". Gajia lângă el. — Io Gajia? Lui Domnu i-a fost destul atâta, şi nevoind a mai întinde vorba: — „N’am zis, măi bade". — „Ba ai zis". — „Ba n’am zis". — „Ba ai zis". — Noa, Gajiă să fi" zise cătrănit în timp ce comitetul şi oamenii să prăpădeau de rîs. De atunci nimeni nu i-a mai zis notară-şuluî „jupâne". Era de altcum domnu, un om tare bun la inimă. Nu i-ar fi făcut cui-va vre-un rău, Doamne apără. Avea însă două scăderi: îi plăcea glaja şi nu-I plăcea ordinea. Ca să-î rămână mai mult timp pentru lucrul dintâiu şi să aibă şi un sprigin pentru al doilea, şi-a luat un scriitor. Şi ce constatare a făcut la o lună de zile ? Că scriitorul acesta sufere de aceleaşi scăderi numai în grad mai mare, adecă: îi place glaja şi mai tare, ear ordinea nu-i place de loc. Să fi văzut apoi cănţălărie. Chei la uşă nu mai erau. Notariu cu scrii-toriu erau pururea în vecini, în crişmă, unde îşi aveau băiatul lor şi glaja lor, şi făceau politică despre „virtutea romană". De măturat, nimic, actele oficioase zăceau pe sub dulapuri, ear’ în locurile lor erau sticle peste sticle — ca într’o glăjărie; apoi câte o bucată de pită uscată, câte un dărab de slănină mai rămâneau uitate prin puieţele archivei. Erau stricate şi scoabele uşilor, de nu să mai închideau, şi fiind uşile pururea deschise, hoţu de Cirică, un om al dracului, care nu să speria nici de a pipăi câte odată buzunarele domnului notarăş, era învăţat în căncelărie. . — „Măi, ce tot cauţi tu aici" zicea Domnu când da peste Cirică singur în cănţălărie. — „Caut mucuri de ţigări" răspundea cu multă smerenie, pe când ochii îi rîdeau de bună-credinţa domnului notarăş. — „Ce să facem cu ăsta?" întreabă într’o zi pe scriitorul, văzend că de câte-ori visitează Cirică cănţălăria, nici slănină, nici uleiu prin glăjuţe nu mai rămâne. — „Să-l punem pe el pârgariu; atunci va fi răspunzător de tot ce piere din cănţălărie". Metoda aceasta de a scăpa de hoţi, să practica de altcum şi în alte părţi. Porumbe-lenii erau cei mai vestiţi hoţi de cai, tremurau satele, când colo în primăvară răsunau cântecele lor haiduceşti: De-ar veni luna lui Maîu Să mă fac stăvar la cai, Să fur calul Sasului. Pe care îl furau, apoi furat era. Până-î hău nu-1 mai aflai. Satele, ca să să asigure, au rugat pe căpetenia lor, să ia caii în arendă, ori-ce cal să fură, să-l plătească el. In felul acesta scoteau hoţii de Poumbeleni câte 12.000 fl. la an, taxă de asigurare în contra furatului. Venit bun ar fi şi astăzi, dacă nu ar fi băgat împărăţia o ceată de jendari în coastele lor; azi de miserie îşi blastămă zilele, văzend, că şi pentru un puiu de găină te poartă prin temniţe şi hoţu de păgubaş nu mai vine la tine să te îmbie cu bani, dacă-i vei aduce calul, ci pleacă la gendarmerie. Astăzi furăturile să re-strîng la câte-o slănină, câte un sac de grâu, lână, fuioare şi alte lucruri dejositoare pentru un, hoţ de omenie. Intre acest din urmă era şi Cirică. Ca să să scape de el, oamenii l’au ales „boactăr pe felelat". Ori-ce piare, plăteşte. De atunci îţi poţi lăsa creiţaru în uliţă. Noaptea era în slujbă şi — ziua, cum zic, s’a învăţat la mucuri de ţigări şi alte lucruri, în cănţălărie. Domnu notarăş l’a pus pârgariu. — „Noa mai fură" zicea bietul Cirică năcăjit. Gândindu-şi însă, că el numai peste cănţălărie e pus, nu şi peste buzunarul domnului, unde îşi avea criţăraşil şi tăbacul — s’a liniştit. Din ciasul acela tăbac n’a mai cumpărat cât a stat pârgariu. * www.dacQFomanica.ro 142 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. Aceştia trei duceau destinele satului. Adecă vorba vine, mal era cineva — căţeaua vecinului. Trebue să ştiţi, că şi animalul acesta să socotea între personalul din cănţălărie. Şi eată-cum: Era proprietatea vecinului de peste uliţă, dela care îşi avea dreptul de existenţă şi bătăi la fel când, se potrivea. Bătaie mânca, ca să nu-şi uite, că are stăpân. De cost avea să să îngrijească căţeaua însăşi. Să înţelege că la început i-a mers tare bine. A cutreerat şoprurile şi ferdelele vecinilor şi n’a mai lăsat un ou. Până-ce au prins oamenii de veste, n’au mai avut cu ce să-şi pue o clocă. Apoi las’o în pace, de nu-i făceau primiri ca unui ghinărariu. O aşteptau tot cu glonţu în puşcă. Intr’o săptămână ciur i-au făcut pielea. Văzend, că vecinii nu glumesc, a început a mirosi prin alte locuri după câte ceva de dulce. Aşa a ajuns odată în cănţălărie, unde de regulă nu era nimeni, s’a suit pe masa de scris, a mirosit prin glaja cu cerneala, a luat puieţele de-arendul şi unde a aflat ceva bucă-tură, iute i-a făcut sfîrşitul. Cirică a observat, că rostul lucrurilor să schimbă şi a raportat îndată, ca nu cumva să cadă în vină, spunând însă, că şi rachiul de prin glăjuţă tot căţeaua îl bea. Cu căţeaua să începe o nouă eră în istoria cănţălăriei. Când nu era nimeni, căţeaua trebuia să fie în cănţălărie. Nu-ţi mai puteai face o rugare, un păşuş, că nu te puteai apropia de cănţălărie. Sărea la tine, şi-ţi părea bine, când îţi jertfiaî cioarecii şi scăpai cel puţin cu pulpile întregi. Comitetul venea la şedinţe cu furcoaie, sape şi alte instrumente, căci căţeaua era a dracului de colţi. “ Fără aceşti patru, nu-ţi poţi închipui căn-ţălăria noastră. Dintre toţi însă căţeaua să bucura de cele mai multe simpatii, pentru-că să deosebia radical de ceialalţi, anume: îi plăcea ordinea şi nu-i plăcea glaja. Dimineaţa căţeaua era cea dintâi în picioare şi mergea aţă în cănţălărie, unde domnu notarăş durmia cu picioarele aninate pe un scaun, de pe care s’a răsturnat cu capu pe podele şi sta cu gura căscată ca o ştiucă. Scriitorul era răsturnat pe partea ceealaltă. Cum venea căţeaua în cănţălărie, lătra una bună, semn că-î ziuă, să să scoale, la ce notarăşu sărea Oblu în sus şi înainte de a mai da cu apă pe ochi, să ducea la crişmă, să-şi îmbete mintea. -■ — „Trebue s’o îmhăt, că dacă nu, să duce dracului şi eu rămân — nebun". După el eşia scriitorul, apoi venea Cirică, la aparinţă după porunci, şi apoi o mânau înainte. Cu eşirea lor întră căţeaua în cănţălărie. La ameazi earăş să adunau toţi. Căţeaua eşia. Domnu notarăş scotea glaja cu silvoriu, un păhăroîu, o bucată de pâne, le punea pe masă şi începeau disputa. Ba că până în America sunt atâţia kilometri, ba că-s mai puţini, ear’ bietul Cirică sta lângă ei şi să uita cu ochii lacomi la pă-harul plin, făcând şi el cu capul şi afirmativ şi negativ. Căţeaua să uita din prag bătând cu coada, în dreapta şi în stânga. Domnu notarăş umplea păharul, îl punea — înaintea scriito-riului şi gesticulau mai departe. Toţi erau în picioare. Cirică îşi băga mâna pe dedesubtul gesturilor, lua repede păharul, îi da vânt şi-l punea gol pe masă, rîzând şi mestecându-să şi el în dispută, fără a înţelege ceva. Acum nu ştiau care a beut. — Tu ai băut, mă? — Eu nu, — poate tu. Cirică strîngea numai din ochi şi zimbea. Când scoteau darea, de-a dragul să fi fost cu ei. Era bobotează lor. Mergeau toamna, când ferbeau oamenii rachiul cel de prune, apoi dela a zecea gazdă încolo nu mai puteau merge. Numai Cirică mai avea atâta putere, cât să ducă zăloagele pentru dare până la crişmă, unde pentru 3—4 zloţi le lăsau zălog. Dimineaţa le scotea apoi Domnu notarăş... Astăzi n’a mai rămas nimeni dintre toţi aceştia. Toţi dorm sub câte o cruce de lemn putredă, dar’ oamenii le păstrează încă pomenirea. Tullius. ■ www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902, LUCEAF6RUL ( 143 'u HoţiT. www.dacQFomanica.ro 144 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. POVEŞTI PENTRU NINON.*) Emil Zola. ----=--------- Fără Când dimineaţa sosiră lucrătorii în fabrică, o aflară pustie. Maşina cea mare din fundul sălii, cu roatele el nemişcate, pare mută, potenţând în liniştea e'i melancolia; ea, a cărei sgomot necontenit— asemenea unei inimi de uriaş—umplea de vieaţă întreg edificiul. Şeful să coboară din camera lui, vorbeşte lucrătorilor cu faţă posomorită: — Dragii mei, nu mai e lucru.... Coman-dele au încetat.... de nicăirî nu-mi sosesc de cât contra-ordini. In luna asta a lui Decemvrie, la care legam mari speranţe, şi carea în alţi ani era una din cele mai bogate, chiar şi cele mai solide bănci sunt aproape de faliment... trebue să întrerupem munca. Şi i-se făcu milă, când văzu pe muncitori uitându-să unul la altul, fără a cuteza să să împrăştie la locuinţele lor, îngrijaţî de mi-seria ce-î aşteaptă acolo, şi le zice cu voce blândă: — Vă jur, că nu sunt egoist... Posiţia mea este tot atât de critică, poate mai critica de cât a voastră. In 8 zile am pierdut 15 mii de franci, întrerup azi lucrul ca să nu-mi măresc de-sastrul.... Vedeţi doar că vă vorbesc prietineşte şi că nu ascund nimic de voi. Poate că mâne să vină pe capul meu oamenii justiţiei. Şi nu-i aşa, că noi nu purtăm vină? Ne-am luptat din răsputeri. Am vrut să vă ajut să eşiţi din halul miserabil, în cari sunteţi, dar s’a isprăvit, eu sunt ruinat; nu vă mai pot da pâne— Apoi le întinse mâna. Muncitorii i-o strîn-seră în tăcere. Şi rămaseră în locul lui privind cu pumnii încleştaţi la maşina lor, carea de azi încolo n’o să le mai dea pâne. De altă dată în zori de zi s’auzea sgo-motul ei, ciocanele băteau tactul — şi toate acestea par a fi adormit acum sub coperişul prăvuit al falimentului. . Două-zecî, treî-zecî de familii rămân fără pâine. Câte-va femei, cari lucraseră în fabrică, încep a plânge. Bărbaţii vor să apară mai tari, spunând că în Paris nu moare nimeni de foame. Când şeful să depărtează, să retrag şi ei cu inima împietrită, ca dela patul unui mort. Da, moartea era simbolizată în maşina aceea mută, a cărei schelet să ridică îmspăi-mentător în penumbră. *) Dăm în româneşte şi bucata asta, — cea din urmă. — Red. www.dacor lucru. II. Muncitorul e acum pc stradă. De opt zile bate stradele, fără a căpăta unde-va de lucru. A bătut la toate uşile, şi-a oferit braţele şi palmele pentru orî-ce muncă, pe cea mai grea chiar, pentru cea mai omorîtoare. Toate uşile au rămas închise pentru el. Atunci s’a oferit să lucreze pentru jumătate din preţ; dar nici aşa nu l’au primit. Aceasta e lipsa de lucru, grozava lipsă de lucru, clopotul de moarte al muncitorilor. O panică grozavă stăpâneşte toţi ramiî industriei şi banul, banul ce nesimţitor, rămâne în mâna bogaţilor. Muncitorul a făcut cea din urmă sforţare, el să răîntoarce acasă, cu mâna goală, frânt de miserie. Plouă; negura învălue Parisul într’un văl nepătruns. El trece prin ploaie, fără să o simţească,— nu simte decât foamea— şi să opreşte adese-orî, ca să nu ajungă acasă aşa de timpuriu. Rezimat de un parapet de pe ţărmul Senei, să opreşte; valurile curg sgomotoase, resfrân-gendu-se spumegătoare de ţărm. El să pleacă spre ele, vede cursul grăbit al valurilor, aude chemarea lor puternică. Dar să cugetă că ar fi laşitate, şi pleacă înainte. Ploaia încetează. In vitrinele aurarilor strălucesc flăcări de gaz. Dacă ar sparge un geam, şi-ar putea asigura pânea pe ani înainte, cu o singură aruncare de mână.... Restaurantele sunt iluminate, şi vede cum oamenii mănâncă, după perdelele de muselin. Azî-dimineaţă, când nevastă-sa şi fetiţa lui cea micuţă plângea, le-a promis, că de seară are să le aducă pâne. Şi n’a cutezat să să întoarcă acasă până noaptea târziu, căci venia fără să-şi împăinească promisiunea. Şi cum mergea, să întreba cum să între, ce să zică, ca să nu-î supere. Nu puteau să mai rămână fără hrană. El însă ar mai fi răbdat, dar femeia şi mititica erau prea slabe. Un moment să cugetă să cerşească, dar când trecea pe dinainte-i un domn sau vre-o doamnă, şi voia să le întindă mâna, rămânea nemişcat şi vorba i-se opria în gât. Să opreşte pe trotuar, ear privirile oamenilor de omenie să întorc de cătră el, pentru că privirea flămândului făcea asupra lor impresia unui om beat. manica.ro www.dacQFomanica.ro 'r TIPOGRAFIAJ * POPORUL ROMÂN ^ BUDAPESTA, SRT. VORflSMARTy w. 60a « “ » €------U------? r Primeşte tot felul de lucrări, ce cad în branşa acestei măestril şi le esecută cât să poate de ieftin şi ’n stilul cel mal modern. De aci să poate abona (cu 4 cor. la an) „Poporul Român", ce apare adată pe săpt., cea mal bună foaie pentru ţăranul nostru. Să trimite şi ’n mal multe esemplare sub o fâşie, plătindu-să esemplarul cu 4 filerl. Vânzătorii primesc 30% rabat. Biblioteca „Poporului Român“, ca şi foaia „Pop. Rom.“, are scopul să deştepte gustul de cetit al ţăranului nostru şi prin asta să-l cultive. Au apărut până acuma nr. 1. Moş Călin, novelă de Dorin. (Supliment un călindar de părete pe 1902); nr. 2. Poesi! poporale, adunate de I. B. Pop, înv. (Supliment parlamentul cel nou); nr. 3—4. Trei istorioare morale de I. Bota, înv. (Supliment podul cel nou de preste Dunăre din Bpesta.) şi nr. 5. Cântece de Romul Bortoşîu. Un număr să estinde pe 32 pagini şi costă 10 cr. Calendarul Poporului Român pe lângă un material bogat şi diferit cuprinde 72 clişee şi să estinde pe 208 pagini. Costă numai 40 fii. Vânzătorilor li-să dau 10«/o rabat. / www.dacQromanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 145 III. Femeea luî stă în poartă, a lăsat pe micuţa adormită, în cameră. E foarte istovită şi poartă o haină sărăcăcioasă de carton. Ea tremură în vînt şi în ploaie. In cameră nu maî au nimic, căci amanetase tot. Opt zile fără lucru sunt de ajuns, ca să golească o casă. Fără a spune ceva bărbatului şi-a căutat de lucru, dar pentru femei e şi mai puţin lucru ca pentru bărbaţi. Pe acelaş coridor locuesc şi alţi nenorociţi, pe cari îi aude gemend noaptea întreagă. Pe o femeie o văzuse stând într’un colţ de stradă, alta a murit, şi earăş alta a dispărut. Norocul, că ea are un bărbat harnic, care nu bea; ar trăi bine, dacă sistarea lucrului nu i-ar fi adus la sapă de lemn. Credit nu mai are, e datoare pitarului, comerciantului, cofăriţei şi nici nu mai cutează să treacă pe lângă uşile lor. După-amiaz a fost la soru-sa, să-i împrumute 20 de sous-i, dar a aflat-o aşa de lipsită, în cât a început numai a plânge, fără să-i zică o vorbă, şi mult timp au plâns la olaltă: ea şi soru-sa. Când s’a depărtat, a promis că-î va aduce o bucată de pâne, din osteneala bărbatu-său, şi bărbatnl ei nu mai vine, ploaia curge de varsă.... Stă ghemuită sub poartă. Din vreme în vreme iese prin ploaie şi caută impacientă spre colţul uliţil, nu cum-va vine oare din cătrăuva. Când să întorcea earăş sub poartă, îi curgea apa de pe haine. îşi trece mânile prin păr, să şi-l svinte. Invălmăşala trecătorilor o împinge în toate părţile. Să ghemue de tot, ca să nu-i stea nimănui în cale. Bărbaţii privesc la ea — când simte de-o dată o respirare caldă pe grumaz, îi-e foame.... ea poate fi a ori-cui.... Peste uliţă e un pitar — şi ea să cugetă la mititica, ce doarme, când să iveşte bărbatu-său în colţul străzii şi venia pitit pe sub stră-şinî ca un pungaş. îi ese în cale şi să uită la el lung şi îngrijată. — Ei?... Cum stăm? El tîce şi îşi pleacă capul. Ea urcă treptele înaintea lui, palidă ca moartea. IV. Mititica nu doarme, s’a trezit şi priveşte la mucul de lumină, care maî licăria somnuros şi ostenit pe un corn de masă. Ea şade pe marginea unui cufăr, ce ’i servia de pat. Picioruşele goale îi tremură de frig, mânile ei apăsau sdrenţele în cari era învelită. Simţia o arsură în stomach, pe care ar fi voit s’o potolească. Şi visează.... Mititica n’a avut nici când vre-o jucărie-Ea nu poate merge la şcoală, căci n’are ghete, îşi aduce aminte, că mă-sa a luat-o odată cu sine, în liber, în soare, dar e mult de atunci I A trebuit să schimbe cuartierul—şi de atuncia i-să pare, ca şi când un suflu de îngheţ ar împrejmui-o. De atuncia n’a mai fost fericită. A flămânzit într’una—asta nu o putea pricepe— oare toţi oamenii flămânzesc? A încercat să să obicinuiască cu foamea, dar nu isbutea. Gândea că este încă mică şi trebue să fie mare cine-va, ca s’o priceapă. Mama ei, fără îndoială pricepe lucrul ăsta, dar îl ascunde înaintea copiilor. Dacă ar îndrăsni, ar întreba pe mamă-sa, că cine a adus pe oameni în ]ume, ca să flămînzească ? E aşa de murdar la ei, îşi aruncă privirea la geam, de care atârnă o bucată de pânză dintr’o matraţă, la păreţi! goi crepaţi. I-să pare că visează de o chilie caldă şi frumos mobilată ; închide ochii, ca să o vadă mai bine, şi cu genele întredeschise vede cum flacăra luminii creşte ca un soare orbitor — dar vîntul şueră, prin geamul spart răsbate un suflu rece de afară, în cât earăş o năpădeşte tusa. Ochii i-să umplu de lacrimi. De altă-dată îi era frică singură; acum îi e tot una şi nu-î maî pasă. Cum nu mâncase de ieri, credea, că mamă-sa a mers, să cumpere pâne. Gândul acesta o mângâie. Va tăia pânea în bucăţi, pe cari le va mânca încet una după alta; să va juca cu pânea.... Mama întră, tatăl închide uşa. Mititica priveşte surprinsă la mânile lor. Cum nu vede nimic, începe cu glas slab: — Mi-e foame! Mi-e foame 1 Tatăl stă într’un colţ, cu mânile înfipte în per, umerii i-se cutremură de un plâns năbuşit. Mama îşi suprimă lacrimile, se apropie de mititica, să o aşeze earăş în pat. O acopere cu sdrenţele, ce mai erau în casă, îi vorbeşte blând să fie cuminte, şi să doarmă, copila însă, a cărei dinţi clănţăneau de sfîrşală şi care simţia arsura în intestine, îi veni de-odată întrebarea îndrăsneaţă pe buze. îşi încolăceşte braţele după grumazii mu-me-sii şi întreabă duioasă: — Spune mamă . . . oare pentru ce trebue să răbdăm noi foame? www.dacQFomanica.ro 146r LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. DELA CEI-CE NU fvţAi SUNT. Câtc-va ccv.tribuirî la biografia lui Andreiu Mureşianu Prin cele următoare atrag luar:a amintea acelora, cari să vor gândi să scrie o monografie complectă despre poetul Andreiu Mureşianu asupra unor isvoare, cari, după a mea ştiinţă^ până acum au fost trecute cu vederea. In biblioteca Academiei române din Bucureşti, secţia manuscriselor, sub Nr. 999 (corespondenţa lui Bariţiu, Voi. 8, pag. 416—433,) să află 7 scrisori ale poetului, scrise între anii 1838—1861 şi adresate prietinului şi tovarăşului său de muncă, George Bariţiu. Întâia scrisoare e un răspuns la, invitarea lui Bariţiu de-a merge ca învăţător la şcoala poporală de pe lângă Capela Sf. Adormiri din Braşov înfiinţată la 1855x) Eată-o: Admodum Reverende ac CI. Domine Domini mihi colendissime! Aprinsul Domnii Tale zel de a spori în mergerea nainte a naţii române, nu mie, ca unui celui mai mic, ci altora mult îi cunoscut; drept aceea ce ai binevoit în epistola trecută a scrie D. Cipariu, nu alta ci o scântee a aceluiaşi zel a fi să vede: avend d-ta rîvna a-ţî servi un patriot în ţeara aceea, unde înainte de mergerea Domnii Tale, numai a vorbi cu un ţăran unat să vede a fi Sacrilegium. Şi acum, nu a vorbi, ci între denşiî a fi, cu denşii a petrece încă norocite îşi ţin. Pentru buna aducere aminte şi a lui lacob şi a Domniei Tale, de a Vă mulţumi cu cuvinte nu mă simt destoinic, ci va să vi-să răsplătească, când îţi fi invitaţi spre primirea laureî pentru ostenelele, mai ales a Domniei Tale, în cruda a noastră şi încă de a le întări ne harnica naţia. Eu sunt cu totul gata spre a împlini pofta Domnii Tale, încât slabele mele puteri mă vor lăsa; adecă îs hotărît de a veni la D-Voastră şi a ocupa staţiunea de profesor şi, ca să nu fiu nemulţămitor fiu părintelui nostru Archiereu am îndrăsnit a merge la Sibiiu şi a-mi cere apla-cidaţie, care o am şi dobândit sub conditione fidem gr.-catolicam intemerate servandi et dum provocatus fuero terminato cursu redeundi2) ci numai am 2 restante esamine a pune, care eu de aş şti pe ce vreme îi lipsă de mine acolea m’aş sili batăr cu 3—4 zile înainte de Florii a le pune, ca aşa, după scrisoarea d-tale, 9 Cf. Ioan Raţiu, Viaţa şi operile lui Andreiu Mureşanu, Blaj, 1900, pag. 25 sg. 2) Raţiu, op. cit. pag. 28 şi 29. nu numai a mă întelni cu D-ta pe Florii în Sibiiu, ci şi a-ţî fi Reisegefăhrte, de cumva ai binevoi, n’aş înceta. Pentru care pricină şi în-diăznesc a-ţi scrie aceste rendurele, ca să bi-nevoeşti, de cumva este lipsă şi socoteşti că vei fi cu mine content, a-mi rescrie, ca să ştiu cum să-mi întocmesc lucrurile mele spre apucarea de scopul propus. Drept aceea, mă rog, osteneşte pentru mine a-mî scrie: ce profesor să fiu ? cu ce plată? fixum ? aut bene placi-tum? Donus, lignatio...? num adtsiteo utrum-probitionis ibi etiam seinestraliter currant, aut si totum annum durent, sau de cumva e dus predecesorul meu, cine supletueşte în loc; iară mai cu seamă, pe când să viu şi oare, nu voiu putea cu ocasia Domnii Tale dela Sibiiu a merge; de nu, voiu fi silit a-mî togmi ocasie, ci numai să ştiu de ales, pe când şi cum să mă pot întâlni cu D-ta la Sibiiu şi în care zi să plec din Blaşiu, ca să nu ne anulue (anuleze! — nota copietoruluî) — scopul. Vremea, când am de a pune doauă examene până la Paşti e scurtă, ci aceasta nu mă va putea pe mine abate dela scopul meu, numai să ştiu că am să-mi dobândesc gândul meu; aşadar iarăşi îndrăsnesc umilit a mă ruga ca la acestea la toate a-mî răspunde să bine-voeşti; iară mai ales la cele mai de frunte adecă: când să plec, că atunci, dacă va fi putinţă, cu de bună-samă, cătăneşte m’aş sili. Aici toţi sunt sănătoşi, ba şi la Sibiu,— Maga (?) Demetru socotesc că va fi acolo, în Braşov; de cumva a venit acolo, atunci nu-i de lipsă să scriu nimic de Sibiiu — Vlădicu e sănătos, Manfi ţi-să închină de sănătate, ba şi S. D. Budai Bătrânu. In Blaşiu a murit die 10 Martis st. n. Gyula notarăşu şi trage de moarte I. Both caseriu; ceilalţi sunt cu toţii sănătoşi. Cu aceste commendându-mă dragostii Domniî-tale şi aprinsului zel, sărutând pe prietinul lacob, rămân al D-Tale plecat slugă Blaşiu, die 11 Mart. st. n. Andreiu Maroşan, 1838. 4 anni theologus. * Din a doua scrisoare, datată: Braşov, 4 Nov. 1847, trimisă la Şercaia, unde era atunci Bariţiu, reproduc numai partea interesantă. .....iată şi o coală din cartea mea; vei vedea că pe lângă toată silinţa de a face revi-sie bună tot mai rămaseră greşeli. Ceteşte-o, dacă te iartă timpul şi-mi fă reflecţiile ce vei afla după a D-tale înţeleaptă pătrundere însti- www.dacoromanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 147 Iul traducerii, pe cari le voiu primi cu mulţumită şi le voiu păzi cel puţin pentru coaiele viitoare.... E vorba de o coală din cartea lui: „Icoana creşterii rele“ apărută în 1848. *) Restul scrisorilor s’a publicat în „Observatorul" lui Bariţiu din anul 1879 Nr. 47 sg.2) Intre scrisori să mai găseşte şi următorul certificat în copie, cu ajutorul căruia putem stabili timpul, de când până când a fost Mureşan translator în Sibiiu. Hermannstadt, am 9-ten April 1861. Ober Ihr Einschreiten vom 4-ten April um Ausstellung eines Amtszeugnisses tiber Ihren Fleiss und Ihr moralisches Wohlverhalten, er-theilt Ihnen das k. k. Statthalterei-Prăsidium !) Ioan Raţiu, op. cit. pag. 42. 2) In scrisoarea: Sibiiu, 23 Nov. 1854, e vorbă de Cronica lu! Şincal, edată de Alex. Gavra la Buda. La scrisoarea: Sibiiu, 25 Nov. 1855 cf. scrisoarea Iul publicată în „Amicul Familiei" din 1890 Nr. 18. La scrisoarea: Braşov, 29 Mart. 1861 cf. Raţiu, op. cit. pag. 148. Afirmaţia văduvii poetului, c’acest din urmă a tradus Analele lui Tacit, să verifică. Anul 1861 din scrisoarea de mal sus e greşit, în loc de 1862. Vezi textul scrisorii şi nota lui Bariţiu din „Observatorul". La scrisoarea: Sibiiu, 20/8 Maiu 1861 cf. „Gazeta Transilvaniei" din anul 1861 Nr. 38, articolul la Bariţiu „Congresul naţional". hiemit die Bestăttigung, dass Sie sich wă-hrend Ihrer Verwendung als Translator fUr die romănische Sprache bei dem bestandenen k. k. Militar u. Zivil-Gouvernement vom 9-ten Mai 1850 bis 19-ten Mai 1854, sowohl, wie auch wăhrend Ihrer Dienstleistung als k. k. Statthalterei-Konzipist und Translator fiir die rumănische Sprache bei der k. k. Siebenbilr-gischen Statthalterei, wăhrend der Zeit vom 20-ten Mai 1854 bis jetzt, durch einen her-vorragenden, anhaltenden Fleiss und durch ein in ămtlichen und ausser-ămtlichen Beziehung, musterhaftes Verhalten, so wie durch eine tadel-lose Moralităt ausgezeichnet haben. Der Gouvemeur: Lichtenstein. La sfîrşitul manuscrisului mal sus numit e alăturat şi un articol de ziar, întitulat: „Trista pusăciune în carea să află corifeii populilor în timpul de faţă“, articol scris după „D. T. Ztg“, — cum ne-arată nota în parantes dela sfîrşitul lui — şi care, probabil, a fost publicat în „Gazeta Transilvaniei". Ca să putem cunoaşte cu de-amănun-tul toate fasele vieţii bardului nostru prea-slă-vit, ar fi de dorit ca şi particularii, cari sunt în posesiunea scrisorilor de interes, de ale poetului, să le dea publicităţii. Oct. C. Tăslăuanu UN CÂNTEC Cu pleoapele închise Mă las de gânduri dus, Spre luminile de vise, Ce sufletu-ml vrăjise, Apoi s’au dus. Credeam şi eu în stele Şi ’n lumile ce nu-s; Şi gândurile mele Le-au fermecat şl ele Apoi s’au dus. S’a stins din suflet focul, Iubirile-au apus; O clipă le-a fost jocul, Când mi-au vrăjit norocul, Apoi s’au dus. Crezut-am şi în tine Ca ’n îngerii de sus ; Tu ’n nopţile de Maiu, senine, Un ceas al stat cu mine, Apoi ... te-al dus. V. E. Moldovan. www.dacQFomanica.ro 148 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. APAM SMITH. (Continuare.) Capitalul se poate plasa în diferite moduri. Acest plasament însă nu este un fel de rentabil. Astfel e de deosebire, dacă cine-va ’şî plasează capitalul în pământ, în întreprinderi industriale de sine stătătoare, în comerciu en gros, sau în comerciu eu detail. Aceia, al căror capital e plasat în modul acesta, şi el înşişi sunt muncitori productivi. Dacă nu e destul capital de plasat în cele trei ramuri de activitate omenească: agricultură, industrie şi comerciu, atunci în prima linie trebue plasat capitalul în economia agricolă, ca una, care e cea mal productivă. Nici odată, după Smith, statele mari nu şi-au avut destul capital pentru a fi plasat în toate aceste trei ramuri. Comer-ciul cu gros se poate împărţi în comerciu interior, esterior şi de transit. La cel dintâi ambele capitale, ce să întrebuinţează sunt chemate să alimenteze munca productivă, la cel de al doilea numai unul să poate întrebuinţa pentru alimentarea munceî din interiorul ţăreî, la . cel de al treilea nici unul din capitale nu este al ţăreî respective. Din aceste deduce, că comer-ciul extern nu trebue să să bucure de nici un fel de favor faţă de cel interior, cu aţâţ mai puţin cel de transit faţă de cestelalte două. Capitalul, ce prisoseşte penţru circulaţia esternă şi aşa tinde cătră străinătate. In partea a treia a cărţeî sale să ocupă cu desvoltarea bunel stări economice în diverse timpurii şi la diferite popoare. La ori-ce naţiune înfloritoare, lucru firesc, capitalul a fost întreauinţat mal întâi în economia agricolă, apoi în industrie şi numai la urmă în comerciul estern. După căderea imperiului roman, pământul să împărţi între marii proprietari. Majoratul împedecă multă vreme împărţirea şi parcelarea marilor domenii. Feudalismul n’a putut fi de cât numai în detrimentul industriei agricole. E lucru cunoscut, că proprietarii mari nu să decid la ameliorări, îmbunătăţiri de terene ; cu atât mal puţin e de presupus aceasta, când marile domenii nu sunt exploatate de proprietari, ci de arendaşi. Din contră, un sistem de proprietate în mic e favorabil desvoltăreî industriei agricole, căci micii proprietari mal sigur şi mal cu succes să angajază la ameliorarea terenului şi la lucrarea mal intensivă a acestuia. Istoria însă ne e martoră prin câte greutăţi numai s’a putut ajunge la casarea scla-vagiulul şi a colonatuluî, dându-să şi clasei de jos drept de proprietate de păment. In felul acesta vechea politică europeană a fost în detrimentul ameliorăreî şi cultivărel industriei agricole. împovărător a fost şi sistemul dăreî de păment, In ceea-ce priveşte situaţia locuitorilor de oraşe a fost mai priincioasă pentru desvoltarea industriei şi a comerciuluî. Oraşele îşi dobândiră mai curând libertatea; căpătară privilegii şi cu timpul deveniră nu numai libere, ci şi bogate şi puternice. Interesul capetelor încoronate era să să apropie cât mal mult de bur-ghesimea oraşelor, ca astfel să se poată apăra mal lesne de puternica nobilime din acele vremuri. Capitalul din interiorul ţăreî gravita cătră oraşele mal sigure, astfel că unele dintre aceste ajunseră la bogăţii legendare. Dară această desvoltare a oraşelor a favorisat mult şi industria agricolă, prin aceea, că consumau productele acesteia şi că cumpărau pământuri, cari de alt cum ar fi rămas nelucrate. Comerciul şi industria au adus în ţările apusului siguranţa publică şi libertatea individuală. In partea a IV a operei sale să ocupă Smith cu mercantilismul. Ne putem închipui din cele premerse, că opiniunile lui Smith nu pot fi decăt numai diametral opuse acestui sistem. Bogăţie şi bani, eată, în limbă comună, ceea-ce făcu ca sistemul mercantil să devină geneial. Numai aceea ţară e bogată, unde sunt bani mulţi; aşa dară nisuinţa comună trebue să fie să să aducă cât mal mult metal nobil din străinătate. Comersanţiî adese-orî dovedeau incorectitatea acestui sistem prin aşa numita balanţă comercială. Ziceau anume, că da, atuncia • să va înmulţi cantitatea metalului nobil într’o ţară, când valoarea esportulul va fi mal mare ca a importului. Prin aceasta, naţiunile străine vor deveni debitoare şi vor trebui să plătească diferinţa în metal nobil. Posiţia ţărilor cu balanţă comercială pasivă n’o va ajuta împrejurarea, că să opreşte esportul metalelor nobile, ci, din contră, îl va strica, căci plata, datoria trebue să să achite şi acele casse de bancă, de la cari să vor cumpăra cambiile străine, vor căuta odată cu vinderea acestor cambii să-şi asigure şi eventual risic, ce le-ar ajunge prin pedeapsa, cu care să opreşte esportul metalelor nobile. Cu alte cuvinte, un curs nenatural al cambiilor străine poate influinţa păgubitor asupra balanţei comerciale. Aceste aserţiuni numai întru atâta sunt juste, întru cât esportul metalelor nobile, de fapt nu poate fi împedecat, îndată ce e în folosul singuraticilor economii private. Comerciul intern era privit ca un factor auxiliar al celui extern. La toate aceste observă, guvernul era greşit în ceea-ce priveşte modul de procurare a aurului şi argintului, pantru-că şi pe aceste, ca ori şi pe ce alte mărfuri, comerciul liber www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 149 de sine Ie transpoartă. Dacă într’o ţara aurul şi argintul, respective cantitatea acestora, întrece măsura cât e necesar pentru circulaţia internă, guvernul cu nici o modalitate nu mai poate îm-pedeca esportul supraplusului' de aur şi argint. Din contră, dacă într’o ţară când-va, chiar ar fi trebuinţă de metale nobile, aceste să pot procura, căci să oferă destule mijloace spre acest scop, întocmai ca la ori şi ce alte mărfuri. Să pot înlocui metalele nobile cu comer-ciul de schimb, cu darea şi cumpărarea pe prin aceea, că s’ar fi adus mult metal nobil, ci pentru-că ţările americane au format esce-lente debuşeuri pentru productele europene. Crezendu-să, că bogăţia unei ţări constă în aur şi argint şi că metalele nobile într’o ţară, unde lipsesc, numai pe calea comerciulul estern să pot procura, politica mercantilă tindea să împedice cât mai mult importul străin, pe de altă parte să să protejeze şi înlesnească exportul productelor indigene. Importul străin să putea opri în două moduri. Dacă o marfă, Drăguţa mamei. credit; înainte de toate însă cu banii de hârtie, dacă aceştia sunt bine chibzuiţi. Banii numai pentru aceia vor fi puţini, cari nu ştiu să şi-i procure, sau cari nu dispun de credit. Apoi e în interesul bine priceput al comersanţilor, ca datoriile în străinătete să caute să şi-le plătească cu marfă. In fine banii, propriu zis, înlesnesc numai circulaţiunea şi schimbul, pentru-că în comerciul internaţional aceeaş valoare o are şi aurul şi argintul în bare, nebătut în bani. Ar fi o naivitate să să creadă, că importul de aur şi argint îmbogăţesc o ţară. După descoperirea Americei de es. Europa nu s’a îmbogăţit ce să importa din străinătate să producea şi în ţara respectivă, atunci, prin mărirea taxelor de vamă să nisuia să să dee monopol pentru productele indigene. Această procedură e un lucru meşteşugit, căci activitatea industrială a unei ţări nu să poate desvolta peste măsura, până la care o poate ajuta capitalul disponibil. Apoi e lucru firesc, ,că fie-care capitalist caută să-şi plaseze capitalul cât mai aproape de sine, să-l întrebuinţeze pentru sprijinirea activităţeî industriale interne. In fine ori şi cine nisueşte să să mărească venitul naţional. Dacă fabricatele interne să pot pune în circu- www.dacoromanica.ro 150 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. laţie tot atât de ieftin ca cele externe, atunci e zadarnică ori-ce prevenire; dacă nu, atunci resultatul e păgubitor pentru ţara respectivă. Mal bine însă, dacă străinătatea ne provede cu fabricate mai ieftine decât cele indigene, să le procurăm de-acolo, ear în schimb să nisuim a furnisa, a exporta astfel de producte, în a căror fabricaţiune suntem superiori străină-tăţei; căci de multe-ori o ţară întru atâta ne e superioară în cutare sau cutare branşe industrială, încât ori-ce încercare de resistenţă ar fi luptă zadarnică. Mai mult, dacă să protegiază anumite fabricate, dacă să asigură acestora monopol faţă de străinătate, numai industriaşii şi comer-sanţii vor trage folos mai mare. Astfel fiind lucrurile numai în două caşuri e recomandabil a să protegia industria internă faţă de cea externă şi anume dacă vre-o anumită branşe de industrie internă e împovărată cu vre-o dare deosebită, sau dacă e necesară în scopul apă-rărel ţărel. In fine să mai poate admite şi în caşul, când vre-o ţară esternă ne îngreunează exportul cu taxe vamale, în acest cas ca retorsiune şi apoi dacă anumite ramuri industriale într’atâta s’au popularisat încât angajează multe braţe muncitoare, atunci din simţ de umanitate. De multe-ori importul productelor de provenienţa din astfel de ţări, cu cari balanţa comercială era nefavorabilă să îngreuna cu taxe vamale în mod extraordinar. Aceasta ca o urmare a urei şi a antagonismului naţional. O astfel de procedură e de condamnat, căci dacă balanţa comercială cu vre-o ţară ne e nefavorabilă, nu urmează că balanţa comercială generală cu toate ţările, cu cari economiceşte stăm în relaţii, să fie nefavorabilă. Dar apoi chiar şi dacă balanţa comercială generală ne-ar fi nefavorabilă încă tot nu e motiv a îngreuna importul extern. Fabricatele venite din străinătate pot fi transportate din nou în alte ţări, unde vândute să ne aducă un astfel de câştig, care să ne acopere cu prisosinţa cheltuelile avute cu procurarea lor. De aci apoi urmează, că între două ţări, cari fac comerciu între sine cu greu să va putea stabili în partea căreia bate balanţa comercială; căci raportul fidel între datoriile şi pretensiunele reciproce a duorţări e hotărît nu numai de circulaţiunea dintre aceste două, ci adese-ori şi de circulaţiunea acestora cu celelalte ţări, cu cari economiceşte vin în atingere. Mai sunt o mulţime de alte consideraţiuni, în urma cărora balanţa comercială e greu de stabilit precis. Astfel cantitatea banilor dintr’o ţară cu greu să poate determina. In unele state spesele impreunate cu baterea monedelor le supoartă statul, în altele nu. Nu pe toate pieţele să plătesc cambiile în monedă metalică, de multe-ori în bancnote etc. Pe de altă parte importul să să lase liber, căci înteresul mulţimeî e să cumpere diverse fabricate şi articole de la aceia, earl le dau mai eftin. Antagonismele de politică, confesiune etc. dintre două naţiuni, nu formează motiv serios de a să îngreuna relaţiile lor economice. Ne poate fi o naţiune periculoasă în politică, dar pentru aceea folositoare în comerciu. Naţiunile vecine bogate şi puternice pot fi între sine periculoşi concurenţi pe terenul comercial şi industrial, fără că prin aceasta interesele mulţimeî să sufere ; din contră mulţimea câştigă. In urma balanţei comerciale nefavorabile nici o naţiune din Europa n’a sărăcit. Este însă o altă balanţă, din care în adevăr să poate constata progresul sau regresul unei naţiuni în bunăstarea economică şi consumaţiunea anuală a unei naţiuni. Dintre toate instituţiunile mercantiliştilor numai darea de vamă şi retorsiune aflară întru cât-va aprobarea lui Smith, de oare-ce acestea nu nimiciau, ci susţineau divisiunea muncei în societate. Vama de retorsiune îşi are înţeles pentru o ţară, care e cu totului tot străină şi independentă de a noastră şi nici de cum pentru o ţară, în care comersanţiî şi industriaşii noştri au favoruri, ba poate chiar monopol. Premiile de export încă nu sunt totdeauna recomandabile şi aceasta din diferite cause. Premiile de export sunt causa, că de multe-ori fabricanţii vend mai eftin productele lor, de cât i-au costat fabricarea acestora. Prin premiile de export poporul să îngreunează în două privinţe cu dare, anume va trebui să plătească premiul însuş şi în al doilea rend acea creştere de preţ, pe care o ocasionează premiul pe piaţa internă. Nechibzuit este şi premiul de export pentru cereale, premiu care în ultima analisă nu poate avea decât numai consecinţî nefavorabtle pentru naţiune; căci străinătatea poate cumpăra aceste cereale mai eftin, decât poporul indigen. Profit, folos din premiile de export nu pot avea decât numai comersanţiî. Dacă însă peste tot politicianii au inten-ţiuni serioase pentru a desvolta industria, atunci premieze producţiunea şi nu esportul, căci cel puţin, premiile de producţiune numai la un fel de dare obligă populaţiunea. Premiile de export îşi au sens numai în caşul dacă înlocuesc, au caracterul retorsiunilor vamale. Convenţiunile comerciale, zice Smith, de multe ori sunt păgubitoare pentru ţara, care oferă favoruri. Şi ca să demonstreze aceasta, analisează convenţiunea comercială din 1703, încheiată între Anglia şi Portugalia. (Va urma,) www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 151 CĂSĂTORII PE PROBĂ. — Note etnografice. — Curios titlu — dar durere — adevărat. Acest nume l’am dat eu datineî imorale, ce domneşte în partea cea mai mare a comitatului Caraş-Severin, To-rontal, Timiş şi în unele părţi ale comitatului Hunedoara. Ce sunt anume aceste căsătorii de probă? O datină, a cărei rădăcini se întind până pe vremea Turcilor — conform căreia, în părţile acestea conceptul căsătoriei nu-1 cunosc în modul acela moral — precum noi cu toţii îl cunoaştem. In părţile acestea feciorii şi fetele nu aşteaptă vremea — până când cresc şi devin apţi spre a lega căsătorie — ci în etate de 13—14 ani se însoară după toată rendueala, eară fetele se mărită, ca şi cum ar fi deplin desvoltate spre a fi mame şi educătoare. Mult m’am mirat, că despre datina asta imorală aşa de puţini au cunoştinţă. Mult m’a durut inima întotdeuna, vezend cum degenerează acest popor atât de inteligent şi atât de iubitor a tot cesă poate numi frumos. ~ Să vedem acum pre larg în ce stă datina asta. Când copiii sunt încă la şcoală, adecă în etate de 11—12 ani, părinţii încep a-I bălăbăni. La terg, la biserică, la praznic fac alusiunî — şi de şi-au ajuns copiii „vremea“, părinţii încep a tracta causa serios. Rari sunt caşurile, când vin şi copiii întrebaţi, că oare placu-să? Părinţii de comun numai aceea caută, că fata ce zestre are, şi că după moartea vre-unuî neam cât ar mal putea căpăta? După ce au convenit asupra celor materiale, Sâmbătă seara trimit peţitori formali — ca să peţească fata. Bătrânii răspund, că „fie voia lui Dumnezeu" şi hotărăsc ziua nunţii {nu a cununiei). In cele mal multe caşuri fata de 13—14 ani nici idee nu are despre aceea ce se petrece în numele el. Mama însă se îngrijeşte ca fata să fie frumos îmbrăcată — eară feciorul, earăş de 13—14 ani, de ruşine, că vezi se însoară, nici nu cutează să-şî ridice capul în sus. Când aduc fata în chilia unde se sfătuesc bătrânii, părinţii ciocnesc plosca de rachie şi - strigă cătră copil: „Ţucaţi-vă puii taichiî, căci peste vre-o câteva săptămâni vă ţinem nunta". De ruşine nu ştiu ce să facă, fără la poruncă să apropie unul de altul — şi primul sărut s’a întâmplat. Sunt convins că copiii aceştia nici idee nu au despre conceptul căsătoriei, căci să cugetăm numai serios — ce ştie şi ce poate un copil de 13—14 ani? Lucrul cel mal bătător la ochi este, că nunţile acestea nu să ţin în secret — ci le fac cu lăutari, cu asistinţa preotului, învăţătorului şi a întregului sat. Chiar ca pe vremea păgânilor — ca şi cum nu ar fi biserică, ca şi cum nici preoţii nu ar şti, că nuntă fără cununie nu este. Lăutarii cu nuntaşii merg des de dimineaţă la casa mirelui şi acolo încep petrecerea. Părinţii feciorului îî aşteaptă cu răchie caldă îndulcită şi pipărată. încetul cu încetul să astrîng oaspeţii, „goştiî" *) şi fecieril cu flori în pălărie, cuţit în cisme, şi pistoale la brâu. Aici încep a juca şi a chiui. Cam cătră prânz merg toţi „goşti!“ la casa miresei. Până ce ajung acolo tot satul e în picioare. Aici earăş benchetuesc. Apoi peste vre-un ceas toată „nunta" cu mireasa să întoarce la casa mirelui — unde petrecerea durează până în altă zi, eară fata rămâne în casa mirelui şi atunci e scăpată din păr, e măritată. Sărmana fătuţă, care de-abia ştie ce e vieaţa — conform datineî acesteia immorale devine acum nevastă. Cele mal multe nici nu au început să să de-svoalte şi e întrebare, că acestea când să vor desvolta ? *) Dela germânul „Gast“. www.dacQFomanica.ro 152 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. Fata fragedă devine acum ţelul tuturor căsenilor. Nici cum nu să poate simţi bine, căci tot lucrul casnic pe umerii ei slabi să aşează. Soacra sim-ţindu-să cu noră — e convinsă că lucrul din casă trebue să-l isprăvească noru-sa. E firesc că fata e năcăjită, obosită — căci îi lipsesc atât puterile fisice cât şi isteţimea recerută. Sfada între soacră şi noră să începe. Fata mai întâiu plânge — dar’ n’are cui să văeta, că şi şi bărbatu-său e „tinerel şi prost" ca şi ea. La rugarea mamei începe şi bărbatul a o chinui. Părinţii fetei aud despre soartea ei şi-i dau sfatul „să fugă". (Procedura asta e generală — deci şi fuga să ţine de datină.) Fuga să întâmplă de comun seara. Când toată casa doarme — fata îşi astrînge „ţoalele" cele mai de lipsă şi cu ele în cap o ia la sănătoasa. Părinţii primesc fata cu cea mai mare iubire, ba o mângăiă, că îi vor căuta ei un bărbat mai bun, mai de cinste. Fata fugită e acum „văduvoane" — eară bărbatul „văduvoniu". Văduvonii şi văduvoanele gustând vieaţa casnică încep a-şî căuta din nou păreche. Aliarea prin căsătoria de probă să întâmplă foarte uşor, căci bine înţeles, aceia, cărora li-s’a făcut odată nuntă cu nuntaşi, la â doaua şi la celelalte împărechieri nu li-să mai ţin nunţi cu festivităţi şi jocuri. Părinţii convin cu copiii asupra unor modalităţi — şi într’o sară să vorbeşte în sat, că Răchila, or Brânduşa e la Moise sau la Petru — or Petru sa băgat în casă la Răchila. Copiii sunt acum mai cu minte — şi sunt caşuri, că să şi iubesc. Precum însă prietenia copilărească nu ţine mult — aşa nici împărechierea lor. La cea mai mică gâlceavă nevasta fuge... De multe-ori copiii, adecă tinerii, trăesc bine, dar’ alt ficior mai oacheş o chiamă — şi bărbatul să trezeşte fără nevastă. Impărecherea şi schimbarea nevestelor să întâmplă ca un circulus vi-tiosus. Bărbaţii afini trăesc în cea mai bună armonie. „Djivanul" **) între băr- **) Vorba, povestea. baţiî aceia, pe la cari a fost una şi aceeaş fată e de comun despre calităţile fostei neveste, care acum e la altul. Destul, că de multe-ori în decursul unui an o nevastă s’a perondat la 3—4 feciori, eară în decursul mai multor ani şi pe la 8—9 feciori. Fetele, cari s’au căsătorit numai în satul propriu le putem numi fete cinstite — dar’ nu ştiu cnm să le numim pe cele, cari în satul propriu nu-şi mai află bărbat. Nevestele acestea, cari s’au perân-dat aşa mult sunt foarte periculoase în privinţa moralului. Acestea caută a ajunge de comun în împărechiare cu copii de tot tineri. Văduvoanele aceste au datina, că vara rămân bucuros la părinţi, unde nu prea sunt silite la muncă grea — eară earna, când e vorbă ca să mâncî din ce ţi-ai câştigat vara — îşi caută o casă mai bună unde îşi trăesc traiul. Când feciorii şi fetele ajung etatea de 20—22 ani, atunci încep a-şî căuta adăpost sigur pe vieaţă. Pentru feciori anii de cătănie sunt un termin de a începe o vieaţă bună, o vieaţă morală. Insă sărmanii acum sunt deja atât spiritual cât şi corporal slăbiţi şi îmbătrâniţi. Cei mai mulţi prospiţiează rău, cu ochii împăinjiniţi, obosiţi şi cu o nepăsare nespusă faţă de ori-ce lucru mai nobil, cum e şcoala, biserica. Când vine feciorul dela miliţie începe a-’şi căuta soaţă pe vieaţă — pentru-că nevasta, pe care a lăsat-o când s’a dus în cătănie de comun nu e liberă pe când vine acasă. De multe-ori să întâmplă, că cununia să face cu cea, care i-a fost prima nevastă înainte cu vre-o 7—8 ani. De îi place însă vre-una ce e la alt fecior prin întrevenirea vre-unei babe îi dă de ştire, că de va veni la dânsul, e gata a să cununa cu ea. Aceasta auzind de cununie, îndată fuge dela bărbat şi să duce la cel, cu carele să vor cununa pe vieaţă. E interesant, că bărbaţii aceştia, cari după dreptul canonic sunt şogori, trăesc în cea mai bună armonie. Să vede, că acest lucru îl ţin ei foarte natural. Am cunoscut un om, carele era pe www.dacaromamca.ro Nrul 9—10, 1902. luceafErul 153 lângă altele şi căruţaş. Era cununat cu nevastă-sa. Intr’o bună dimineaţă se pomeneşte căruţaşul meu, că nevastă-sa l-a părăsit şi a fugit la judele satului. Săracul om a umblat şi mal departe la casa comunală, fără a avea cea mal mică vorbă cu judele în chestia aceasta. Am auzit, că judele mâne zi merge la oraş. Având şi eu de lucru acolo — ne-am înţeles, să merg şi eu cu densul. Mare mi-a fost mirarea, când văzul că înaintea casei mele se opreşte căruţa omului nostru, aducând la mine pe judele şi pe nevastă-sa. Eu suindu-mă în căruţă — după darina bănăţenească — nevasta se scoală şi îmi dă locul seu mie, şi ea se puse lângă căruţaş, adecă lângă adevăratul el bărbat. Pe drum au vorbit la olaltă în pace — ca doi streini, eară seara ajungând în sat, cărăuşul şi-a dus frumos nevasta acasă la — judele. Veduvoanele acestea ajungând în casa noauă, având esperinţe multe, sunt foarte leneşe şi cu moravuri grozave. Cel mal rău păcat e că după oamenii de rând să iau şi cărturarii. Mulţi preoţi şi învăţători sunt al căror copil şi-au părăsit şcoala şi au rămas acasă de s’au însurat — ca gimnasist de clasa IlI-a, IV-a. Cunosc un sat, în care atât feciorul popii cât şi al dascălului s’a însurat în modul acesta. Tare m’au mâhnit lucrurile acestea slabe. M’am dat în vorbă cu un tare cuminte din sat — carele era şi epitrop la biserică. — Măi Ioane, d’apoi părintele ce zice la nunta fiiulul seu? Or nu vezi d-ta, că asta nu e lucru bun, ca copil aşa tineri să să însoare — acesta e păcat şi-l opresc şi legile dumnezeeştl şi legile ţării. Vezi d-ta ca epitrop al putea spune părintelui — că e ruşine a-şl însura copilul fără cununie d-zeească. Nici vouă pau-rilor*) nu vi-să cade aşa ceva, dar unul părinte? — D’apoî dee, cucoane, ruşine în deal, ruşine în vale — îmi răspunse ţăranul în *) ţăranilor. mod cinic, dar’ vezi, aşa a fost aceasta din moşî-strămoşî. Bine, că voi ziceţi că e păcat — dar’ ştii, totuş e bună datina asta a noastră. Ean’ spune-mî cum să mi-să cunune copilul meu cu cineva, dacă nu o cunoaşte, dacă nu-î află năravul — dar’ dacă o fi vre-o drăcoaică, apoi ce face copilul, cum să o sufere pe toată vieaţa ? Căci doară ştii d-ta, că celor cununaţi nu li-să cade să se despartă. Dar’ aşa vezi, copilul alege până îşi află una după placul lui, până îşi află una lucrătoare şi sprintenă. Aşa apoi una ca asta îşi aşteaptă omeneşte bărbatul, până când vine din cătănie şi apoi să cunună după toată rânduiala. Că şi feciorul părintelui să însoară ca noi pauriî, mie mi-a dat în gând, că nu ar fi lucru bun — numai vezi, e bogată, apoi nu aî ce să le faci, — căci fata aceea numai după copil de dascăl or de popă voia să să mărite. De aci vedem, că poporul ţinea datina aceasta de un lucru foarte natural, şi practic — fără a-î cunoaşte desastrul. De unde îşi trage originea convingerea acesta, ar fi foarte greu de cercetat. Dintre toţi, cari iau parte în căsătoriile acesteia, mal de compătimit sunt bărbaţii aceia, a căror nevastă cununată le moare, după ce a născut mai mulţi copil. Unul ca acesta cu greu să mal poate însura. Un vecin al meu a rămas văduv. Era de 28 ani şi avea un fecior de 14 ani. Era foarte trist şi îngândurat. — Măi George, dar’ ce al mal lucrat astăzi? — D’apol cocoane, înainte de ameazî am făcut un mălai şi am fert zamă de crumpl — eară după ameazi am dat de mâncare la porci. Am început a rîde. — D’apoî cum de tu faci mălai? — Aşa că nu mă pot însura de fel. Umblat-ain şi prin alte sate să-mî aflu nevastă — şi nime nu vine după vădu-vonî. Ar veni de aş împărţi binele *) cu ea. Dar’ aceea n’o pot face, că am copil. Mal aştept vre-un an până s’a însura fe- , .*) averea. www.dacQFomamca.ro 154 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. ciorul şi apoi mă scap şi eu de lucru mueresc. Până aicî ar ţinea partea etnografică a pericluluî acestuia. Eu cred că a ajuns acum vremea, ca noî cărturarii să luăm treaba foarte în serios şi umăr la umăr să ne punem, ca să stîrpim răul, ce sapă chiar rădăcinele vieţii poporului nostru. Eu de mult am început a lucra din toate puterile în contra pericluluî acestuia. Modul cel mal cu efect am cugetat că e, de a atrage atenţiunea forurilor civile asupra lucrului — şi prin aceasta chiar şi atenţiunea forurilor noastre bisericeşti. M’am ridicat peste valurile politicei cotidiane şi am scris despre lucrurile acestea în mal multe fol străine — prin cari articol! mi-am şi ajuns scopul — căci ministeriul de interne s’a interesat de lucru. Astăzi avem o ordinaţiune ministerială, în care ministrul provoacă forurile subalterne, ca să să îngrijească şi cu orl-ce mod să oprească căsătoriile minorenilor. Pentru aceasta am trebuit să sufăr tare mult din partea ziaristicei române. Au trecut şi valurile acestea — dar’ inima mea a fost şi este liniştită, că am lucrat din cea mal sinceră convingere pentru apărarea moralului. Modul, să poate, că în ochii unora nu a fost bine ales. Pe vremea aceea oare în care foaie aş fi putut tracta lucruri de acestea? — căci toate numai cu politica să ocupau şi sunt convins, că riporteriî foilor române nici nu mi-au cetit articolele — fără a fost în aer curentul, că a scris despre noî în fol străine. In Ioc ca să traducă articolele şi să să convingă despre adevărul lor, ziarele s’au mărginit numai la atacuri personale. Numai „Unirea" din Blaj a luat, în parte, treaba în serios căci în nrul 16 din a. d. 1899 scrie: „Ne împlinim deci o datorinţă a atrage luarea aminte a preoţimiî noastre asupra acestui rău, care trebue combătut cu toate armele". Din toată ţara am primit epistole româneşti, ungureşti, nemţeşti, cu date din ce în ce mal triste. Toate afirmau că cele scrise de mine sunt atât de triste şi atât de adevărate. Acum am scris despre căsătoriile de probă în revista noastră. Prin articolele scrise din anii trecuţi am exoperat or-dinaţiunea ministerială — acum la lucru. Rog cu toată căldura inimii foile noastre româneşti, de orl-ce caracter ca să-şî ţină de datorinţă a începe o campanie în contra datineî acesteia. Să căutăm a o opri în orî-ce mod. In coloanele foii „Unirea" mal de un an să discută causa concubinatelor (fireşte Ardelenii nici idee nu au despre forma aceasta a concubinatelor) din punct de vedere religios-moral — ba cu plăcere am cetit şi unele moduri destul de plau-sibile spre a le stîrpi. Chiar şi eu am scris un articlu, în care am recomandat, că concubinatele (căsătoriile copiilor) s’ar putea stîrpi prin buna înţelegere reciprocă a preoţilor de diferite rituri. Poporul nostru zace în o aşa întunecime morală — încât nici atâta nu ştie, că anume căsătoria fără cununie e lucru imoral — căci el văd, că chiar şi feciori de popă şi dascăli să însoară în modul acesta. Poporul nu e de vină, că credinţa lui a ajuns a fi aşa de deşartă — căci preoţii nu predică — eară unde ar predica — poporul nu-1 ascultă şi astfel în inima lui vrăjitorii îşi fac cuib. Dr. Iosit Siegescu. www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfiRUL 155 ESPOSIŢIA INPUSTRIALA PIN SIBIIU. Sociologul băgător de samă al relaţiilor noastre social-economice de astăzi, cu drept ar putea numi ultimul deceniu al istoriei noastre: „Era colectelor şi a înfiinţării reuniunilor de tot soiul". Aşa de multe „hârtii vin de sus“, după creţaril ţăranului nostru şi tot astfel reuniunile de îndoielnică reuşită, la a căror înfiinţare cerem banul ţăranului, sunt de mulţimea buruenil astăzi. Toate ar fi să tindă la îmbunătăţirea stării noastre cultural-economice; unele fac ispravă, altele să destramă lăsând în urmă drept moştenire somnoroasa convicţie: „că noi nu suntem prăsiţi pentru ălea“. E fi refec lucru ca noi — atât de săraci — cele mal multe instituţiunl să ni-le înjghebăm pe temeiul obolului obştesc, numai cât ar fi cu cale, ca spiritul de jertfă să-l aţiţăm mal mult întru spriginul lucrurilor aducătoare de folos; să nu abusăm de clipa însufleţirii ţăranului, ce caută în şerpar după ban, ci să-î dăm satisfacţie reală totdeauna, căci altfel acest sistem să deoache înaintea poporului, care cu încetul începe a să sătura de „fleacuri domneşti" şi dacă te mal prilejeştî vr’odată pe la casa Iul cu astfel de lucruri, dă taga, ear colectantul e nevoit să recurgă la spirituale chiţibuşuri, ca să mai poată scrie pe cineva pe hârtie. E necesar mai departe, ca tot ce azi facem pe sama ţăranului nostru supt până ’n măruntaie de potopul repartiţiilor — cu scop de-aî cisela poleiul cultural prin gâdilirea rudimentarului său simt estetic şi luminarea propriei sale valori — să fie cu ieftină rînduială pus la cale. O mulţime de viflaime ar fi vrednice de cause mai bune, o mulţime de colecte ar putea rămânea afară, ear când mobilisăm şirele mulţime! şi din însufleţirea el pornim la vr’o ispravă, atunci să-î dăm întru încălzirea inimei şi desfătarea ochiului: lucruri monumentale. Astfel au purces, cei ce cu rodnică osteneală au pus la cale esposiţia industrială-agri-colă din Sibiiu, d-niî: D. Comşa şi V. Tordâ-şianu, — aceşti neobosiţi muncitori în via domnului. Au isprăvit lucru monumental şi de folos totodată când au adunat o samă din frumoasele producţiunî ale industriei noastre naţionale. Noi Românii din Ardeal şi Ţeara ungurească, nu avem nici un soiu de musee etc. Asociaţiunea numai de curend a început în direcţia asta unele subţirele acţiuni lăudabile, ear ideea „caselor naţionale" — abia astăzi începe a să desvălui alocurea din conturile piilor dorinţe. Astfel de esposiţiî ne sunt deci totdeauna binevenite, îndeosebi când dau prilej şi poporului, ca pentru preţul de 10 cr. să cerceteze un Ioc, unde face o folositoare şcoală ocasională. La esposiţia din Sibiiu au fost colectate www.dacc obiecte din mai toate părţile Ardealului, — cele mai multe din comunele mărginaşe — şi mai puţine din părţile Bănatului şi Bihorului. Am remarcat îndeosebi mulţimea neîntrecutelor ţăsă-turî şi broderii de casă, cele mai multe lucrate de mâna destoinicelor femei de Ia sate, printre cari posau cam exotic migăloasele cusături „domneşti". Conducătorii au avut şi fericita idee, ca pentru ilustrarea portului naţional, să pregătească păpuşi, cari ne presentau în miniatură îmbrăcămintea femeilor din diferite părţi. Au fost aranjate şi trei odăi ţărăneşti, din trei comune învecinate Sibiiuluî: Avrig, Reşinar şi Selişte, representând toate destul de fidel chipul de Dumineca a casei ţărăneşti cu toate particularităţile locale. Unele lucruri, cari dau să înţelegi, că proprietarul casei s’a cam „dat pe domnie", puteau fi espuse într’alt loc, nu în cele trei despărţăminte, cari erau destinate anume pentru ilustrarea mobiliarului per emi-nentiam sătesc. La aranjarea esposiţieî au ostenit D-şoarele din Sibiiu şi comunele din jur. Un act foarte cuminte a fost faptul, că din mai multe comune mărginaşe, comitetul a adus câte 4 fete şi 2 neveste îmbrăcate în port ţărănesc. Frumos port, frumoase neveste, dar fete şi mal frumoase! Esposiţia a fost deschisă Duminecă în 19 Oct. prin preş. D. Comşa în faţa unui număros public. Sala era ticsită de cercetători, îndeosebi popor, care sub conducerea preoţimeî venia de pretutindeni. Ochiul priceput al nevestelor a avut prilej de desfătare şi multă învăţătură, fiind mai cu samă lucruri femeieşti espuse. Străinii neîncrezători în puterile noastre, au avut cuvinte de admiraţie pentru noi. Sara s’a dat concert în favorul esposiţieî în teatrul orăşenesc, la care au cooperat 5 reuniuni de rnusică: Reuniunea de musică din Si-biiu, Corul seminarului Andreian, Reuniunea din Silişte, sodalii din Sibiiu şi Sebeşul-săsesc. Interesul publicului a fost uimitor şi n’a justificat convingerea vulgară, că Românii sunt greu de mobilisat pentru spriginirea prestaţiunilor de artă. De altfel concertul „bogat şi variat" cât privesc punctele de program, observ, că acestea pe sprânceană alese n’au fost, şi astfel putea şi mai bine succede, dacă nu să cântau mai mult melodii atât de cunoscute, încât de multe-orî fredona conştienţios câte-un ascultător plin de bună voinţă, şi de nu să foloseau unele texte din specia celor, cari prin multa colportare din gură ’n gură şi-au tocit rostul şi puterea espresivă; ear cât priveşte esecutarea punctelor din program, nici aceasta n’a prea cmanica.ro 156 LUCEAFfiRUL Nrul 9—10, 1902. trecut măsura succesului, care ar reclama şi altele afară de oficioasele atribute ale ripor-terului blazat. Reuniunea de musică din Sibiiu, îndeosebi corul de dame — tenorul în general a fost anemic, — s’a achitat conştienţios. Corul din Selişte ne-a captivat dintru început, admirabilele costume selişteneştî într’atâta ne-au răpit văzul, încât numai miopii ar fi doară mai competenţi în judecarea prestării lor musicale — reuşite. E vrednică de laudă însufleţirea caldă a acestui „frumos neam de oameni". După teatru s'a ţinut convenire la restaurantul „Unicum“, cu obicinuitele puncte de forţă: vorbiri mai mult sau mai puţin „ocasionale" etc. Ţin a constata, că m’a uimit însufleţirea, cu care a fost sprijinită această acţiune din partea publicului nostru. Membrii comitetului aranjator s’au dovedit de temeinici cunoscători ai trebuinţelor noastre sociale, când au întocmit această esposiţie, — a cărei încheere a fost Luni în 27 Oct. Astfel de lucruri sunt temeiul propăşire! culturale a unui popor şi ca aşezăminte stabile ar sluji neasămănat mai mult intereselor neamului, decât potopul „seratelor teatralo-declamatico-cantative" — cu program alcătuit după tăierea capului, secundată de cea mai rumenă nepricepere. Aci să bată volantul „videant consules" al scriitorilor noştri dela gazete, — cari fie zis în treacăt ar deveni foarte stimabili, dacă ar părăsi odată naivul cult al frazelor mălăieţe şi tămâieri ex offo, toate puse în slujba unor lucruri fără duh şi folos — arătându-ne cu cinstit şi sănătos spirit critic binele şi răul deopotrivă. Mc. Otavă. Când vântul sec al toamniî împrăştie cu nemiloasa-i suflare podoaha najurii, când pe potece s’aşterne frunzişul veşted al codrului — gânduri triste, gânduri de toamnă îţi întunecă mintea, pentru-că vezi în fiecare frunză îngălbenită o viaţă stinsă şi ţi-să pare că auzi vaete în aer, bocete, glas de înmormântare. Şi te gândeşti la acele finţe tinere plăpânde, cărora morbi pallentes le-a stîns rume-neala din faţă şi focul din pept, lăsându-le inima îngheţată de presimţirea, că pe când frunzele să aştern una câte una pe potec, poate chiar când va cădea ostenită cea din urmă verdeaţă, pe atunci luneca-va în mormântul deschis şi numărul scurt al zilelor sale. Şi câţi sunt de aceştia? Şi cui nu-i e jale de o viaţă apusă înainte de vreme? Înainte de vreme s’au pogorît în mormânt cei 26 de ani ai prietinului nostru Octavian Papp, student în drept. Când e omul de 26 ani s’ar aştepta, ca după o juneţă sbuciumată, după o încordare fără preget pentru pregătirea unui viitor sigur, să să poată bucura de părtăşenia unei vieţi mai senine, mai tichnite, căci pentru eternul întunerec al mormântului, pentru liniştea de veci cine şi-ar mistui întreagă vlaga tinereţelor sale? După orînduiala firească a lucrurilor omeneşti la vîrsta de 26 ani ar avea omul alt lucru de împlinit, care să-î înveselească inima, nu să i-o omoare. Dar’ logodnica prietinului nostru cu îngrozitoarea ei putere a făcut să-î îngheţe pe buză surisul vieţii — alesu-l’a pe dânsul de mire al Morţii. www.daCor O pavida mors! Eternă nefiinţă, linişte eternă! Dar tinărului, — care întreagă viaţa sa nu cunoscuse tichna, care nu voia niciodată să ştie de linişte, pe care temperamentul său sburdalnic îl împintena mereu spre tinereşti avânturi — nu îi trebuia astâmpăr. Lungime de zile i-ar fi trebuit, ca puterea de voinţă, ce sălăşluia în el într’o măsură negrăit de mare, să o poată valora într’un şir de fapte bărbăteşti. — Câtă tărie de duh, câtă pasiune ascundea în peptul său şubred, numai aceia vor putea şti, cari l-au cunoscut mai de aproape. Prietinii lui toţi îi admirau agerimea minţii, curagiul, vioiciunea, sprintenia înfăţişării sale. Toţi să simţiau bine în societatea lui, toţi câţi învăţară a-1 cunoaşte şi a-i preţui calităţile. Faţă de alţii însă era de o fire intransigentă. De aceea cunoscuţii lui îi erau sau prietini' buni, sau dujmani iritaţi. Nespus de sincer, franc resolut, el nu putea suferi nicî-decât pe cei-ce umblau pe căi cotişe. Firea lui escen-trică nu să putea împăca cu nimic din aşa numitele convenienţe. Era un om, căruia cu drept i-să putea da atributul de : „spiritul liber“ ... Viaţa lui scurtă a fost împestriţată de o variaţie a situaţlunilor, prin cari alţii în anii lungi nu ajung a trece. Ca băiat de liceu în clasa VI. i-s’a părut prea monotonă sintaxa latină. Neastîmpăruluî său îi trebuia o viaţă mai sgomotoasă ca cea din liceu şi s’a dus în casarmă, ca să afle cadetul, ceea-ce nu putuse afla gimnasistul. Amintirile din vieaţa de cadet şi peste tot cele din nanica.ro Nrul 9—10, 1902. LUCEAFfeRUL 157 viaţa de militar îl erau până în timpul din urmă cele mal scumpe. Seri întregi de-arândul întreţinea societatea prietinilor săi cu înşirarea acestor amintiri, cu arătarea absurdităţilor vieţii militare, cărora el „spirit liber" fiind în curând a trebuit să le zică: Adio! Şi lucru curios, cu toate că individualitatea lui nu putea fi reglementată după normele rigoroase ale vieţii de casarmă, totuş printr’un contrast de altfel espli-cabil — aceasta îi plăcu lui mai mult. Ca militar îşi însuşi un fel de cugetare suverană, cavalerească, care nu să împăca de fel cu ce era comun, ordinar. Să şi esprima adesea, că un fost oficer bun nu mai poate fi nicî-odată un civil ca lumea. După o vieaţă de casarmă de 6 ani (4 cadet, 2 oficer) reluă iar firul liceului, de unde îl întrerupse. Capacitatea lui îl ajută, ca în decurs de un an să să vadă cu atestatul de maturitate în ordine şi împărtăşit de un mic ajutor (300 fl.) din „Fundaţiunea lui Gozsdu" să urmeze la universitate ascultând studii iuridice. Aci într’un cerc restrîns de prietini îşi regăsi elementul tineresc, pe care îl crezuse perdut dimpreună cu mondirul. In discuţii lungi şi interesante, în conveniri prietineşti la halba de bere, dacă nu era şi Papp între noi, lipsia armonia. Ne dedasem a-1 privi ca pe un oficer gata de-a comanda totdeauna: înainte! Şi ne plăceau reminiscenţele lui din cătănie, pe cari le ştia povesti cu mult haz, adăugând povestirii sale nu şi puţin sarcasm. Ne presenta lumea intelectuală, în care se mişcă elementul militar, foarte îngustă, de tot unilaterală, lipsită de duh sau având niţel spirit, dar şi acesta supus reglementului. In timpul din urmă la mai toate convenirile noastre cânta — cu vocea slabă — un cântec^adus din cătănie: Europa braucht Ruhe Und wenn Europa Ruhe braucht, So braucht Europa Ruhe... „Vedeţi fraţilor, ăştia-s scântei de miliţie"! Şi îi făcea o nespusă plăcere să cânte această insipidă scânteire de spirit — ori poate era un presimţ al liniştei de veci, care nu mult întârziase a veni asupră-î. îmi aduc aminte de un alt prietin tinăr, pe care îl perdurăm anul trecut ofilit tot de aceeaş boală şi care înainte de moarte cu 2 ani, luni de-arendul cânta cu vers tânguios acasă şi la şcoală şi pretu-tindenea, că: „M’am pogorît în mormânt şl n’am aflat decât oase goale...“ Şi mă doare inima, când mă gândesc, că atâţia tineri români să prăpădesc, nevendu-le vremea. Mă cuprind jalnice gândiri în fiecare toamnă, când frunza vestejită îmi prevesteşte anunţuri funebrale, anunţuri despre „pogorîrea în mormânt" a prietinilor de 22—26 ani. Azi unul — mâne, altul.. . Oh, e prea crudă, îprea nemilostivă soartea, când în tinereţe te amăgeşte, arătându-ţî numai ca prin ochian în-tr’o necuprinsă depărtare farmecele vieţii şi dulceaţa traiului senin; şi apoi când să te apropii de ţînta doririlor tale, când să poţi da întrupare vrerilor tale: atunci te smulge, te face să cazi, cum cade nimicit verdele fir de iarbă în faţa nesocotituluî cosaciu, care nu ştie, că în fiecare fir de iarbă a tăiat, a nimicit o vieaţă... * La mormântul prietinului Papp, mutat prea de cu vreme la cele sfinte, îngenunchiând cu suflet întristat rugăm pe stăpânitorul a toate să-i de-a: Odichă lină! L. Din causa unor reforme şi inovaţiuni in tipografie numărul 9 n’a putut apărea la timp, ear numărul acesta duplu a întârziat cu câteva zile. Tipografia cere scuze onoraţilor abonenţl. Administraţia. www.dacQFomanica.ro 158 LUCEAFERUL Nrul 9—10, 1902. CRONICĂ. Societatea „Petru Maior" s’a constituit pe anul administrativ 1902/1903 după cu murmează: A) Comitetul: Preşedinte: Ioan Garoîu, stud. în drept, a. IV. Vicepreşedinte: Ioan Lupaş, stud, phil. a. III. Secretar: Const. Moga, stud. în. drept, a. III. Notari: Constantin Bucşan, stud. în drept, a. I., Avram Imbroane, stud. în drept, a. I. Cassar; Filip Emil Mihaîu stud. phil. a III. Bibliotecar: Zaharie Muntean, stud. în drept, a II. Vicebibliotecar: Ioan Maior, stud. în drept, a. II. Econom: Victor Gael, stud. în drept, a. IV. B) Comisia literară: Preşedinte: Dionisie Stoica, stud. phil. a. IV. Referent: Sebastin Stanca, stud. phil. a. II. Membri: Tit. Liviu Blaga, stud. phil. a. II. Ioan Lapidat, stud. phil. a. IV. Ioan Lupaş, stud. phil. a. III. Costa Nedelcu, stud. phil. a. I. George Tulbure, stud. phil. a. I. C) Corul şi orchestra: Dirigentul corului: Cornel Popescu, stud. phil. a. II. Dirigentul orchestrei: Leonida Domide, stud. med. a. IV. D) Comisia supraveghetoare: Chirion Benda, stud. în drept a. III. Ioan F. Negruţîu, stud. technic a. IV. Dionisie Stoica, stud. phil. a. IV. Conferinţe filosifice. Dl Edwin Bohme, secretarul general al societăţii teosofice din Germania, la invitarea specială a dlui Silviu Suciu, secretar ministerial, al cărui oaspe a şi fost, a ţinut în Octomvrie în Redouta din Buda două conferenţe : una despre «Dos Geheimniss unscrer Entwickelung» (Misterul evoluţiuniî noastre) şi alta despre „Die Religion nicht neben unserem Leben, sondern unser Le-ben selbst Religion“ (Religiunea nu ca o parte a vieţii noastre, ci vieaţa noastră în-saş religiune). Invitaţi au fost bărbaţi şi dame din aristocraţia maghiară, inteligenţa şi studenţimea română, precum şi unele notabilităţi din loc. Prima conferinţă a fost introdusă de dl S. Suciu, care în scurte cuvinte a spus rostul curentului teosofic. Cei de faţă au remas încântaţi de modul cum dl Bdhme (tinăr de abia 25 ani) ştie să vorbiască despre lucruri profunde într’un limbaj de toţi priceput. A fost viu aplaudat. Toţi au rămas frapaţi de unele lucruri, pe cari noul curent filosofic le esplică pe basă cu mult mai logică şi deamnă de credinţă. Se’nţelege, că multe adevăruri subiective de-ale conferenţiarului au rămas nepătrunse de majoritatea, or poate chiar de întreg auditorul. Dl Bohme a sosit în Budapesta în 22 Oct. şi a stat până în 26, când s’a întors la Viena, unde ţinuse mai nainteşi ţinuşi acu in câteva conferinţe, prin cari voeşte să împră'tie între cugetătorii mai profunzi idei, cari nu doară că ar sta în contrazicere cu cele sfinte (Biblia), ci chiar înlesneşte priceperea acestora. Dl BOhme îţi face impresia unui misionar, a unui apostol al luminii. De altcum, vom reveni, poate chiar în procsimul număr, şi ne vom ocupa mai amănunţit cu unele vederi teosofice. Influenţa temperaturii asupra activităţii intelectuale. Asupra acţiunii nervoase maî ales în decursul muncii intelectuale — temperatura precum şi presiunea atmosferică esercitează o influenţă netăgăduită. Basa fisiologică a acestei influenţe e necunoscută încă, dar’ să esplică probabil prin schimbarea che-mică a sângelui, care influinţează în mod hotărît acţiunea singuraticelor celule nervoase. După părerea Englezilor, vântul dela apus causează indisposiţie. Hamlet (act. 111) atribue vântului de vest indisposiţia, ear ventul de Sud îî înseninează gândirea. Diderot simţia, că în vreme de vânturi furtunoase i-se întunecă mintea. E interesantă influenţă căldurii. D. e. Napoleon I. întru atâta iubea căldura, că şi în dricul verii făcea foc în odae. Rousseau în canicule de-svolta o activitate intelectuală mal înteţită şi umbla ziua la ameazl prin soare cu capul descoperit. Mă tem de frig mal tare, ca o gazelă. — Byron-Heine în timp ploios, sau când ningea, înzadar luau condeiul în mână; nu puteau lucra. Activitatea intelectuală e diferită şi după anotimpuri. Mal productivă e în primele zile calde de primăvară şi în cele dintâi zile răcoroase de toamnă. Dacă grupăm operele cele mal de preţ aleculturil omeneşti după timpul crea-ţiunii lor, vom afla, că primăvara s’au produs 539, toamna 485, vara 475 şi iarna numai 368. Cele mal favorabile pentru geniu sunt aşadară primele zile ale anului. www.dacQFomanica.ro Nrul 9—10, 1902. luceaf£rul 159 Motive de inspiraţie artistică. Mozart se Inspira prin cetirea lui Ho-mer, Dante şi Petrarca. Rossini compunea în mijlocul prietenilor, la pocnetul sticlelor de şampanie şi între risete vesele. Sacchini îşi perdea firul cugetării, dacă pisicile nu se aflau pe masa lui de scris. Salteri se inspira mâncând zaharicale. Verdi se inspira citind pasagiî din Shakespeare, Goethe, Ossian şi V. Hugo—Lamartine scrise toate operele sale dimineaţa pe nemâncat, şezend în faţa sobei. Byron când scria, îşi umplea masa cu schelete, cu căpăţinî de morţi, tablouri cu draci şi cu sfinţi. Biirger fluera câte-un cântec de stradă, când compunea, adesea opria vre-un cântăreţ de stradă, să-i cânte până scria. Goethe punea înaintea sa opere de artă plastică. La compunerea Ifigeniei privea necontenit o figură antică de femee spre a vedea, dacă cuvintele, ce punea în gura eroinei sale se potriviau cu trăsăturile feţei acesteia. — Hăndel umbla prin cimitere, când voia să se inspire. Jean Paul îşi concepea ideile preum-blându-se şi bend câte-un păhar de bere. Când scria, îi plăcea foarte mult mirosul florilor. — Cimarosa nu putea scrie, dacă nu se afla în mijlocul unor prietini, cu cari avea o discuţie înfocată asupra artelor. BIBLIOGRAFIE. Iosif Popescu. Petru Cazacul şi alte nuvele, format 8°, 227 pp. a apărut în editura tip. »Trib. Pop.« din Arad. Costă 1 cor. 50 fii. Vom reveni. * Calendarul tPoporul Român« (format 8°, 208 pp. 72 clişee) a apărut în zilele trecute şi costă 40 filerî. Vom reveni. * In editura H. Zeidner, Braşov au apărut: 1. Elemente de fisică de I. Dariu, ediţia IV-a, preţul 60 fii. 2. A doua carte de cetire pentru deprinderea lim-beî maghiare în şcol. popor. rom. de Fr. Koos şi Vasile Goldiş, ed. 111-a preţul 50 fii. 3. l-a Carte a copiilor sau ABCdarul ilustrat pentru clasa I-a primară de St. C. Alecsandru. (Cu o lecţie de model). E o carte nouă aceasta din urmă şi deoarece e menită pentru prima şi cea mal importantă treaptă a edu- caţiuneî mă opresc puţin la ea. După a mea părere această carte e prea puţin corăspnnzătoare principiilor pedagogiei moderne. In ce priveşte sistemul inductiv, care, ştiut este, trebue aplicat aci, autorul nu ne dă ceva nou cu ceea ce s’ar ridica peste manuale de până aci. In partea 1 tractează toate sunetele lijnbel combinate în cuvinte începănd cu cuvântul ic. Autorul caută, ca să ţină o legătură lăsând să urmeze literile nouă pe basa celor deja cunoscute, dar greşeşte, după cum greşesc mal toate manualele noastre de felul acesta, că dă unor libere atenţiune prea mare (c, a), pe când cu altele isprăveşte prea iute (g, v, z, d,). In partea a doua espune literile mari; aci a fost autorul ceva mal norocos întru cât ofere elevului o gradaţiune raţională în ce priveşte posibilitatea de a învăţa cu înlesnire a le scrie. In partea Ill-a sunt câteva ghicitori, poesil şi piese de cetit. In deosebi partea ceasta e foarte slabă şi miroasă foarte mult a influenţă nemţească, ceea-ce o dovedesc multe piese şi limba defectuoasă. Aşa d. e. Casa părintească, mâţa şi cânele, calul şi vrabia, tufa de trandafir etc. toate sunt neromâneşti. Nu are scopul un astfel de manual de a da numai noţiunile cetitului şi scrisului, ceea-ce nici nu o poate face fără de a le lega de noţiunile, ce le are elevul când vine la şcoală. Noţiunile acestea ale elevului însă sunt cele mai curate naţionale, legate de manifestarea individualităţii celei mai pregnante a poporului. Aceste noţiuni trebuesc amplificate şi desvoltate în spiritul moştenit dela neamul şi dela părinţii lui, în spirit românesc. Cum va putea simpatisa deci elevul cu copilul, cu pasărea, cu floarea, pe cari cartea Ie descrie într’un spirit străin de al lui? Trebue să avem în vedere la compunerea astor fel de cărţi şi desvoltarea culturei elevului şi spre scopul acesta limba română ne pune mai mult material la disposiţie din vieaţa poporului nostru, decât ori-ce altă limbă şi nu trebue să alergăm la manuele străine şi de acolo să ticluim câteva frase forţate româneşti, pe cari să le dăm elevului român să le mistue fără să le priceapă şi simtă. Şi de greşala aceasta sufere manualul din vorbă foarte mult. In ce priveşte limba, după cum am zis sufere de foarte multe defecte. Pe de o parte foloseşte autorul la esplicarea noţiunilor de semne şi sunete astfel de cuvinte, pe cari nici un elev din şcoala elementară, tocmai la noi, nu le pricepe d. e. comic, lila, iconia (?) luna la lan, apt, clar, placă, frapsin (?), cadru, insect etc. Cuvintele n’ar avea nimic în sine nepotrivit pentru esplicarea noţiunii, dar în spiritul elevilor produce numai confusie şi în Ioc să-I limpezească îi aduce în nedumerire. Pe de ahă parte e plină cartea de frase străine limbei noastre, ceeace întăreşte şi mai mult aserţiunea, că totul e numai o contaminare din manuale străine (nemţeşti.) d. e. »să furi pe buna noastră stăpână* ; — »să răsti pe ea« ; din muguri săriau frunze verzi afarăi;« îşi (să) gândi;« bibolul să potcoveşte* ; »părinţî, care mă cresc;» etc. Ce vom zice apoi de oamenii, cari ies din şcoala unde învaţă o astei de limbă şi vor începe să scrie într’o astfel de limbă. Tocmai la aceste manuale trebue să avem în vedere delăturarea tuturor in- www.dacoromanica.ro 160 luceafErul Nrul 9—10, 1902. gredienţelor, pentru-că tocmai în etatea aceea fragedă e elevul mal espus a-şî însuşi ce e rău. Tot aşa în »lecţia de itiodel» dela sfîrşitul cărţii autorul cunoaşte numai trei trepte formale, pe când ştiut este, că în pedagogia de astăzi sunt cinci resp. 6 luate în considerare. Ar mal fi multe de amintit, mă mărginesc însă la cele zise şi încheîu cu cuvintele lui Macaulay: «Am scris nu ca să contrazic, ci ca să cumpănesc». Seb. Stanca. ILUSTRAŢIILE NOASTRE. Monumentul regelui Matia a fost inaugurat la Cluj în luna lui Octombre a. c. După cântec. Cu gândul la el a pus degetele pe strune, ca să le facă să dea acorduri de armonie şi tot cu gândul la el, acum, după ce i-au căzut degetele de pe instrument, stă şi să uită luug . . . Parcă-I ceteşti din făţă: «De-ar fi el aci, cât de frumos aş putea cânta ...» Hoţii. Sunt fără de lucru ... de astă primăvară. Au bătut la toate uşile, şi-au oferit braţele pentru orî-ce muncă, fie cât de amară, cât de grea. Şi toate uşile au rămas închise pentru el. Sunt cu iarna ’n prag. Vântul şueră şi-I pătrunde până ’n oase. Mâncarea le e tot: «şepte goale şi una fără pâine» adaose din abundenţă cu «răbdări prăjite.» S’au gândit un moment să cer-şiască, dar privirile tuturora să întorc dela eî, când ÎI văd aşa de speriaţi. Ce le mal remâne? Să gândesc la ocasiunl prielnice. «Gelegenheit macht Diebe.» Pun mâna pe ceva arme — şi... ce-o da soartea! . . . Sinistru să ’ndoeşte ţeava, pentru a înghiţi hapul dătător de moarte pentru orcine s’ar apropia . . . Fiara îşi ese din fire, când pe lângă foame, e torturată şi de ger. Drăguţa mamei. E sărbătoare familiară. Poate ziua onomastică a doamnei. Membrii familiei şi rudeniile mal de-aproape sunt adunaţi în cerc restrîns pentru câte-va ore. Buchetul de flori de pe masă represenlă atât de bine cercul celor adunaţi. Şi din întreg buchetul cel viu, ea ne farmecă mal mult, desmerdând al el odor. In lume nimic nu-î mal scump, decât numele de inamă.j POŞTA REDACŢIEI. I. Durău. E ceva de poesia trimisă, dar în întregime nu atinge măsura de a să putea publica. Strofa primă o publicăm aci, ca să te convingi singur, că nu e destul de rotunzită, destul de închegată. Eată-o: Vântul şueră prin arbori Al Iul cântec învechit, Frunzele cad ofilite De al toamnei trist sfîrşit. E. Ant.-B. Vă rugăm a ne trimite ceva. »Şi dragă-mî eşti» nu spune nimic ce să ne placă şi nouă; dacă-ţl place de ea, fi fericit — noi nşteptăm să ne spui mal mult, ca să ne placă de — poesia D-Tale. »Cântec«-ul, vezi, e mal bine scris. Mal ales strofa primă sună destul de frumos: La ce-aş mal încerca acum, Să spun răsleţe glume — Când dragostea-I făcută scrum ? Azi draga m’ocoleşte ’n drum ... Mi-a fi uitat de nume. Cea din urmă poesie, căreia nici titlu nu i-al dat, nu este de disconsiderat, dar nici de publicat. Strofa din urmă pare mal bună. Eeti-o: Tu mă pironeşti (cu privirea Red.) şăgalnic, Ca şi cum al vrea să-mi zici: Duce-ne-om copil sburdalnic, Dar dori-ne-vom aici. Mal al lipsă de şcoală în poesiî. Când aî timp şi chef, scrie — dar nu te grăbi cu publicatul. Tristul zîmbito. R. Am primit versurile D-Tale şi ne grăbim a te încunoştinţa că »zimbim« şi noi — şi ’ţl «încorporăm» în postă productele. îndeosebi astăzi, când să discută chestia unificării limbel literare, D-ta poţi face carieră. Eată-le: Imposibil să te uit. Viitor senin şi tandru Mi-aşezaî în perspectivă, Tu pe lumea asta ’ntreagă Cea mal dulce respectivă. Dacă mal supus atâtor Mii de vise efemere E că mintel mele ’n toate Tu eşti punctul de vedere. Inzadar aş vrea uitării Să dau farmecele tale, Versurilor mele tu eşti Un vecinie »nexum causale«. Acum s’o «încorporăm» şi pe «aia cu hexametrii», deci: Renitentel. Fie, dar jur pe Madonna preasfântă, că-I altuia jertfă Chipul tău galeş, trăit în veşmântul atâtor sonete, Dorul meu spus în terzime, gozele şi mii madrigale, Astăzi îmbracă-le ’n haina dactilic’a versului clasic. Rogu-mă ţie şi ’n forma de fată cerşindu-ţl iubirea! Dacă şi-acum rămâne-vel tu mută şi rece ca sloiul, Te părăsesc eu pe veci, — cum azi părăsesc hexamentul I Că glumeţ mal eşti D-ta, firea! să fii al ... prozei. Trăiască «punctul de vedere» al fr. moaşei «reni-tente cu ochi albaştri!« îndreptare. In numărul trecut (8) s’a stre.urat o eroare pe pag, 128, coloana I. Cele 3 şire prime trebue trecute cu 2 mal în jos astfel, ca al 4 şi al 5-lea să fie l-mul şi al 2-lea şi prin asta s’a delăturat orî-ce con-turbare de înţeles. Şef«redactor : Editor şi redactor resp.: RLEXflNDRU CIURR. MUREL PfKJL BflNUŢÎtl. „Tipografia Poporul Român" Budapesta, VI. Strada Vorosmarty Nr. 60a. www.dacQromanica.ro