8. Budapesta, 15 Octomvre n. 1902. Nrul 8. Budapesta, 15 Octomvre n. 1902. Anul 1."^ REVISTĂ LITERARĂ APARE: In I şi 15 a fiecărei luni, după stil nou. Preţul unul esemplar 50 bani. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: VI., STRADA VOROSMARTY 60a ABONAMENTUL: Pe 1 an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor Pentru străinătate I an 15 franci. MENSA ACADEMICA. Afăm, că cu începutul lui Octomvrie s’a deschis masa universitarilor români din Cluş. Ştirea aceasta ne înveseleşte îndoit, căci ne-a venit pe neaşteptate ca o surpriză. Nu i-au premers fanfarele reclamei, nici discuţiile lungi şi plictisitoare, ci direcţiunea „Economului" a păşit de-adreptul in mediaş res, când de-odată cu lansarea apelului, creează şease locuri de beneficiu pentru 6 universitari. La deschidere directorul „Economului" a espus beneficiaţilor, că-î consideră de „oaspeţi ai obştei româneşti", care din prisosul unuia dintre institutele, care le susţine, i-a întrunit la o masă menită să întăriască legăturile de frăţie şi devotament, faţă de causa poporului nostru. Ne bucurăm din inimă, că obştea românească începe a-şi achita datoria de onoare, ce avea faţă de tinerime. La streini esistă de vreme îndelungată instituţii de acest gen — era timpul suprem, ca obştea românesc! să-şi deschidă în sfirşit ochii şi să înţeleagă, că îşi achită o elementară datorie, când din prisosul ei aruncă un gologan pe seama tinerimii, care să luptă de-opotrivă cu studiile şi cu meseria. Căci fapt netăgăduit e, că cea mai mare parte a universitarilor noştri îndură lipsuri în cea mai frumoasă vîrstă a tinereţelor. Cu ce aspiraţii întră Ia universitate tinerul bacalaureat, cât de apropiată i-să pare ţinta ce o urmăreşte! Nu ştie, bietul, prin câte are să treacă, până va ajunge la capătul cărării... dacă peste tot nu sucumbă înainte de a-1 ajunge! Priveşte atunci în urmă-î şi să înduioşează văzendu-şi risipite ilusiile toate — sufletul Iui virginal de abiturient, entusiasmul ce- lor mai frumoşi ani din vieaţă spulberându-i-să, ca un vis de dimineaţă... Sunt caractere de fier, cari nu să îndoaie sub povara miserieî şi sunt earăş caractere fragile, cari să pleacă şi să îndoaie la cea dintâi suflare rece a luptei pentru trai. Mediul străin ce îl înconjoară, preocupaţi-unea faţă de nevoile zilnice, încetul cu încetul şterg din sufletul lui conturele idealului... Şi cu ce să alege în urmă, când are diploma în bu-sunar? In multe caşuri numai cu convicţia de a-şî face cât mai curend carieră, de a-şi face bani, bani cu ori-ce preţ... E uşor a scrie în articoli de fond, că tinerimea e speranţa viitorului şi că e conştie de datorinţele ei — dacă obştea românească nu ţine cont de miseria, în care să sbate, de huetul luptei pentru esistinţă, care o momeşte dela cel dintâi paş al vieţii de universitar. * * * S’au sistemizat de-o-camdată 6 beneficii — spune apelul „Economului". Subliniem „de-o-camdată", căci legăm mari nădejdi de această subliniere; apelul sperăm să afle echou la toată suflarea românească. Căci nu să mărgineşte la 6 numărul tinerilor noştri lipsiţi de mijloace. înţelegem aici nu numai pe cei absulut neajutoraţi, ci pe stipendiaţi chiar. Căci stipendiile menite pentru universitari — cu escepţia Braşovenilor dela „Sfântul Nicolae" — sunt necondiţionat minimale. Şi nu ştiu cât am mai adăuga lângă cel 6 beneficiaţi, dacă ar fi să ne dăm seama de toţi colegii noştri, cari la universitate, nu iau dejunul „din pricipiu", ear cina o „bliţălesc" a conta prânzului... Şi poate nu esagerăm, www.dacQFomanica.ro 114 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1902. când spunem că nici chiar prânzul nu e tocmai zilnic indispensabil!... O ştie asta generaţia noastră mai veche, dacă memoria nu o înşeală — şi o ştim noi din esperinţă dureros de recentă. Şi dacă o ştim cu toţii, de ce să să oprească obştea românească la primul pas, de ce să nu jertfiască din prisosul ei şi pe sama ti-tinerilor din Budapesta, or dela alte academii, când prin aceasta aduc cea mai curată jertfă pe altarul culturii naţionale ? Tinerii beneficiaţi vor înţelege şi vor apre-ţia după merit însemnătatea instituţiunii, vor fi mândri şi fericiţi a fi „oaspeţii obşteî româneşti". Ear obştea românească va avea mângăe-rea, că oaspeţii ei îşi vor aduce aminte de dragostea ce i-a împrejumit în zile de lipsuri şi vor răsplăti şi ei la rîndul lor cu aceeaş dragoste generaţiei, care va să vină. Ale tale, dintru ale tale! Al. TOAMNĂ. Vel de brumă arginţie Smălţuitu-mi-a grădina, Firelor de tămăiţă Li-se uscă rădăcina. La apus spre Dealu-mare Norii suri îşi poartă plumbul, In livadă trist îşi sună Frunza veştedă porumbul. Şi cum dela Mează-noapte Vine vântul fără milă, De pe vârful şurii noastre Smulge ’n sbor câte-o şindilă. Şi de goana lui păgână Se ’ndoiesc nucii — bătrânii... — Plânge-un pui de ciocârlie Sus pe cumpăna fântânii. Plânsul lui duios să sbate — Tristă, veche psalmodie — Vântul toamnei, vântul toamnei, De-aî şti tu ce-mi spune mie!... Par’că trece risipindu-’mî Stolul drag de albe vise, Clipe dulci, mărunte clipe, Câte firea’mi prilejise... îmi aduc de fine-aminte: Spune-mi tu ce faci acuma, Când atâta plâns e’n aer Şi pe frunze cade bruma?... Octavian. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1902. LUCEAFERUL 115 EMU Z0LA. (1840—1902.) Ziceţi-i munte, ocean, geniu, — or ziceţi-! corupt, precupeţ de literatură, ziceţi ce voiţi, pentru el astăzi e tot una. — A lucrat, a scris, a luptat, — pe urmă s’a stins. Vieaţa lui întreagă a fost plină de surprinderi pentru omenime, moartea Iui earăş surprindere. Că n’a fost om de rînd. A fost pe câmpul literaturii aceeaş, ce a fost Caesar, Napoloen, I., pe câmpul de bătaie. Un erou. S’a născut şi a murit sărac. A muncit înavuţind pe alţii, a luptat pentru adevăr, pentru drept, — dreptul altora. Şi este foarte mic numărul acelora, cari l’au înţeles; mulţi nu l’au înţeles, ear cei mai mulţi l’au înţeles greşit. Nu l’au răsplătit, — nu l’au înţeles, — nu a fost fericit, — nu a trăit vieaţă lungă şi nu şi-a isprăvit chemarea. Păcatul lui a fost prea mare: s’a născut şi a trăit cu 50 de ani mai curend. Da, — cel puţin cu 50 de ani. A fost un suflet bun, iubitor de dreptate şi cu sete de adevăr. De dragul dreptăţii şi-a jertfit totul, s’a jertfit pe sine. In căutarea adevărului a fost neobosit şi când l’a aflat, l’a spus aşa cum era, verde, cum s’ar zice, — neînfrum-seţat. Asta-i ceea-ce i-au imputat duşmanii lui, că să cufundă în noroiu, că scoate de-acolo viţiul, tina morală şi o arată lumii; ear lumea îndrăgeşte păcatul, se cufundă în glod la el, în noroiul arătat de densul. Durere — acusele acestea cuprind mult adevăr. Dar numai în parte. Spun, că scrierile lui ar fi fost stricăcioase mai cu seamă pentru tinerime. Greşit — în parte greşit. Pentru că tinărul care l’a înţeles pe marele apostol, care s’a îngreţoşat de noroiul moral arătat atât de fidel în romanele lui, acela a fost mântuit pentru totdeauna. De atunci înainte a înconjurat noroiul. L’a cunoscut fără să să murdărească, l’a văzut în icoană. Atât voia dânsul; asta a fost ţinta lui, când a scris. Ear’ cei ce nu l’au înţeles? Aceia, necu-noscend noroiul şi altfel ar fi căzut în el. Nu l’ar fi ştiut înconjura, la întâia ocasie ar fi căzut în el; atâta-î deosebirea că l’ar fi cunoscut din intuiţiune proprie. Is ă impută lui Zola, ca şi greşeală literară, — că până când scriitorii de până atunci arătau în scrierile lor: frumosul, idealul, virtutea, curajul — el face contrarul. Alţii preamăresc, — arată lumii morala, — el arată imorala; alţii curajul — el laşitatea; alţii curăţenia — el murdăria; alţii pe omul ideal — el pe animalul cel mal ne-ideal. De fapt, Zola a rupt total cu direcţia literară de până atunci. A creat o direcţie nouă. Idealul în artă l’a înlocuit cu realul. Cam aşa cugeta el: Iată, literatura de până acum îl ridică pe om în sfere înalte; îi umple creerul cu speranţe, cu visuri neajunse. Atunci apoi, când vede adevărul, contrastul dintre lumea visată, şi lumea reală, e atât de mare, încât desperează, să vaetă, îşi pierde dorul de muncă şi de traiu. In felul acesta omul e băiatul, doaica lui literatura — îl poartă cu poveştile prin palate de mărgean, sub ape, în stele, în alte lumi, ear când copilul creşte, creerii lui sunt plini cu deşartele ilusii, visări, a căror inevitabilă reacţiune, desilusia, îi va causa durerea întreită a fericirilor închipuite din copilărie. Când ies apoi din vieaţa închipuită şi dau de primul zăgaz al realităţii, oftează mereu: „Ah! — altfel te-am înţeles eu, vieaţă!" — şi cei mai mulţi îşi dau glonţ, or decad. Nu, — nu mai îmbătăm lumea cu poveşti, cu ilusii, cu minciuni. Trebue arătată băiatului vieaţa aşa cum este, — să vadă realitatea la început, să cunoască boalele, relele omenimeî, ca el să vadă că înspre bine o poate duce, un paş doi, cât de cât, dar înspre rău nu să mai poate. Mai „binea decât „răul", să poate, dar mai rău decât răul, nu! Atunci să va nisui spre bine, la cas contrar însă nu, pentru că va despera. Şi cu acest program Emil Zola s’a pus pe scris. — A scris mult, foarte mult, neoste- EMIL ZOLA. * www.dacQFomanica.ro 116 luceafărul Nrul 8, 1602. nit, mai mult romane luate din vieata comună, reală, arătând cu predilecţie şi consecuenţă viţiul, răul, murdarul, animalul în om. A scris apoi o mulţime de tractate literare, poesiî, articol! de ziare, polemisărî etc. Resultatul l’am văzut. A pus lumea întreagă în uimire; cu puterea talentului, geniului său, şi-a făcut duşmană jumătatea lumea. La apariţia întâielor sale lucrări literare a fost atacat cu înverşunare din partea apărătorilor direcţiei vechi şi a moraliştilor, cari nu l’au înţeles nici atunci şi nu-1 înţeleg nici azi. Şi el s’a apărat în totdeauna, s’a apărat cu desperare şi foc. E nesfârşit numărul răspunsurilor date de el criticilor săi. Renumele şi l’a făcut însă cu romanele sale, cari îndată la apariţie să vindeau ca nici o carte până atunci, şi să traduceau în decurs de câteva luni mal în toate limbile europene. Câte-o singură ediţie să tipăria în 100—150 de mii de esemplare. In total, pentru romane, Zola a primit dela editorul său 6 milioane de franci. Ultima scriere a lui Zola a fost un ciclu de trei romane, institulate: Evangeliile. Din romanele lui mal cunoscute amintesc pe Nana, Germinai, — Stomachul Parisului, Animalul in om, Roma, Amorul, Pământul, Evangeliile, — toate pătrunse de acelaş spirit, arătând boalele sociale şi morale ale omeni-mel, pătrunzend adenc în sufletul omenesc să afle boala, de care sufere şi să o arate celor cari au să o vindece. Din vieata lui nu sunt multe de spus. — Tatăl său a fost inginer priceput. El a construit canalul numit după numele lui: Canalul Zola. Emil Zola ca student în liceu nu a prea escelat, deşi schînteia talentului său să ivise pe atunci încă în el. Ca băiat de 17 ani a scris o dramă, care cetindu-o profesorul său i-a profeţit un viitor mare. La esamenul de maturitate a căzut de două ori din literatura francesă. Nu a putut să-şi continue studiile. A trăit în miserie, fără lucru doi ani, bătend stradele Parisului. Apoi l’au aplicat într’o librărie la împachetarea cărţilor. Aici a început apoi să scrie lucrări mal mici, cu cari a atras atenţiunea cercurilor literare asupră-î. A devenit ziarist şi de aici înainte s’a ocupat numai cu scrisul, scriindu-şl tot odată numele cu litere de foc în istoria literaturii universale. Sfârşitul? — 11 ştim. V. E. Moldovan. BADEA NICULAE. — Schiţă. — Dumineca, după ce soarele s’a ridicat de vr’o câteva suluri de la răsărit şi străluceşte aşa de voios şi plin de vieaţă în nemărginitul senin, vezi trăgendu-să încet spre satul din vale un moşneag adus puţin de spate, cu barba şi cu părul alb ca zăpada, cu gluga pe spate şi cu o bâtă măciucată în mână. Nu vine pe drumul bătut. Ştie el o potecuţă, — de altfel cunoscută şi de alţii, — ce şerpueşte pintre fînaţele înflorite, să perde printre tufişuri de aluni, iese ear la iveală, trece peste o măgură mai mică, şi dă apoi de-adreptul spre o uliţă din capul satului... Dar nu vine în toată Dumineca moşneagul. Spun oamenii mal vechi, că mal nainte vreme badea Niculae, — pe atunci Nicu — socotea că-s prea puţine Duminecile de peste an cu sărbători cu tot, şi de aceea să mai strecura une-orî şi în zilele de lucru în sat. Acum la 4—5 Dumineci de vine odată şi la sărbătorile mal mari. Casa lui nu-î departe de hudiţa, unde da cărarea pe care să obicînuia să vină. Mal mult colibă decât casă. Numai ceva din păreţi şi coperişul era afară din păment. Nevasta i-a murit de mult, copil n’au avut, el era tot pe la ol, cine să grijească de căsuţă? De altfel badiî Niculae nici nu-î prea păsa de halul, în care se găsia casa lui. Când venia în sat să odihnea de cele mal multe ori pe lalţa de dinaintea uşii. Şi nici n’avea vreme să stea atâta. Trebuia să-’şi împlinească trebile ce le avea prin sat, ori când sosia mai de vreme mal mergea şi pe la biserică, apoi după amiazl totdeauna trebuia să plece din bună vreme. Oile trebuiau mulse, şi la stână nu erau numai doi ştrengari de copil, cari, dacă nu era badea Niculae acolo, nu făceau nici o ispravă. Nici nu-I prea plăcea să tândăliască atâta prin sat. Ce l’ar mal şi atrage aici? Doar căsuţa lui pustie? Oamenii de seama Iul s’au stins de mult, ear ceştelalţi nu-1 înţelegeau şi nu-I înţelegea. — în sufletul lui era un gol, pe care numai moartea putea să-l umple: golul ce-1 simţesc toţi bătrânii, când văd că ş’au trăit traiul şi că vieaţa lor nu mai are nici un rost în „lumea asta nouă“. Cel puţin de-ar fi rămas tot lumea cea veche, în care au trăit el, şi să să stingă numai atunci, când vor închide şi el ochii! Nu s’ar simţi aşa de străin! www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1902. luceafErul 117 Dar zădarnic, vremea trece, şi cu ea noî, ear cu noî trece totul, căci dacă trecem noî, ce ne pasă de ce rămâne ?! Pentru noî cari trecem, nu rămâne nimic îndărăpt. Şi badea Niculae să simţea de tot aproape de „trecere" ... Dumineca după amiazî, după-ce să maî stîmpăra puţin căldura dogoritoare, pe acelaş potec, cu bâta măciucată în mână, cu gluga’n spate, badea Niculae merge încet, cu capul în> pământ, maî abătut decât azî-dimineaţă ... De câte-orî venia în sat părea maî voios, şi de-1 întrebai câte ceva îţi răspundea aşa de frumos în graiul lui bătrânesc. — „Ce mai fac oile, bade Niculae, sănătoase ? Cumătrul lup nu maî dă târcoale în jurul stânii?" — „Ba că ţi-aî găsit-o, nene! Poţi să le laşi singure noaptea „la porneală" şi pe cânii să-î închizi pe toţi în stână, şi nu să apropie potaia! Păi, de unde să vie, dacă nu-î? Auzi nene, nici lupi nu maî sunt, — nici lupi." — „Ş’apoî doar ţi-ar plăcea să vie lupul, bade Niculae, să facă pagubă în turmă ?“ — „Pagubă? Hm! Tu nu ştii, nene, cum să fugăresc lupii. De unde să ştii, dacă nici n’aî văzut poate ?“ — „Că n’am văzut, dar am auzit că nu fuge el aşa cu una cu două." — „Nu fuge? He-heî, ba să mai aibă pe-atâtea picioare. Să-l îmbii cu cârlanul cel mai gras şi nu-î trebue." Şi de-1 întâlnia altul şi cu acela sta de vorbă. Un sentiment vag să năştea în el de câte ori să ducea spre sat: da de va afla ear lumea, pc care o ştie el. Când să întorcea înapoi cătră stână însă vedea că ’l înşelase presimţemântul. O, doamne! Maî ’nainte când venia în sat nu răsbia să povestiască oamenilor cum merge rîndul la stână, câte mânzări, câte sterpe, mioare, noatinî sunt, câţi berbeci de prăsilă, câţi de vândut. De este păşune bună, de nu s’a încuibat vr’o boală între oi. Cât lapte dau, când le vor lăsa în doi lapţi, de face lupul pagubă. Toţi oamenii doriau să afle noutăţi despre avutul lor. Şi badea Niculae sta în mijlocul lor, ei roată în jurul lui şi le răspundea la toate întrebările, când aşezat, când glumind, după cum erau şi întrebările. La dorinţa vr’unuia povestea câte-o ispravă de-a jupânului lup, ori cum a căzut vr’o stea cu coadă şi multe altele. Apoi după biserică să adunau ear în jurul lui, maî trăgeau la vr’o crişmă şi aici să-l fi auzit pe badea Niculae cântând din fluer şi din gură. Dar drept c’atunci erau şi oamenii maî harnici şi maî bogaţi. Toţi aveau oile lor în turmă, unii şi peste sută. Atunci ştiau cinsti pe păcurar. Astăzi puţini mai au oi. Şi cei cari au nu le prea duc grijea. Dacă nu l’ar durea inima pe badea Niculae, ar putea sta toată vara turma’ntreagă fără sare. Astăzi nime nu-1 maî întreabă ce-i pe la stână. Numai întrebarea rece: „Când mi-e rîndul la oi?" o maî aude badea Niculae de la oameni. Dar nici nu-s aşa sîrguincioşi astăzi oamenii, când acum ar trebui să fie încă şi mai harnici ca cei de pe vremea lui. Atunci ce de păment aveau, Doamne, cât vedeai cu ochii. Ce locuri de păşune, ce fânaţe! Azi? De 15 ani e comasat pământul, şi aproape jumătate sătenii au ajuns Ia sapă de lemn. A fost la ei o curte domnească, care a căpătat aproape a treia parte din tot pământul. Au avut doi munţi, pe cari de veacuri moşii şi strămoşii lor au crescut oi şi vite, ş’acuin nu maî sunt ai lor... ci-că pentru o veche datorie comunală... Cum să nu i să strîngă inima badii Niculae, şi cum să nu meargă posomorit, cu capul plecat, când îi vin în minte toate acestea! Ajunge la stână pe’nsărat. Pune pe cei doi băeţî să mulgă, dar ei nu să’nvoesc, până ce bătrânul nu scoate de după şerpar pachetele de tăbac ce le-a fost făgăduit. De-ar fi barem aici la stână ca maî de mult! Dar nici oile nu maî dau lapte ca mai ’nainte, multe îs călbejite, altele au stârpit... Nici lupul nu maî vine să dea târcoale în jurul stânii. Şi chiar de-ar maî veni, ce-ar face cu el ? Nu mai sunt ortacii lui cei vechi, cu cari ştia să-l huiduiască şi să glumiască pe socoteala lui... Câte-odată mai zice din fluer, dar nici ăsta nu maî are farmec. Şi cum să aibă, când inima moşneagului nu maî bate ca odată?! * * * ... Ş’aşa la 4—5 săptămâni odată, Dumineca, după ce să înalţă soarele de vr’o câ-te-va suluri de la răsărit, mai poţi vedea şi acuma pe badea Niculae cum vine spre sat, încet cu bâta măciucată în mână, cu gluga pe spate. Dar oare până când? I. Agârbicean. ‘H2ST’ www.dacQFomanica.ro 118 LUCEAFERUL Nrul 8, 1902. APAM S/V|ITH. (Continuare). Tucker prevestitorul luî Smith, constată legătura intimă, ce esista între morală, viaţa economică şi stat. Pe nici unul dintre aceste trei terene, în parte, nu poate esista ordine deplină, dacă nu esistă şi pe celelalte aceaşî ordine. Scoate la iveală cu mult succes însemnătatea muncel şi a divisiuneî acesteia. Aceia, carî nu lucră, nu iau parte la munca economică, sunt în detrimentul claselor muncitoare. Faţă de vechile credinţe, că adecă crescerea populaţiuneî ar fi periculoasă, ia o posiţie contrară. Cere libertate completă pentru activitatea comercială, pentru comerciu în general, căci ca şi Hume, zice, că popoarele sunt avisate de însăşi natura unele la altele. Nu aprobă părerea lui Hume şi nu-’şî poate închipui, ca un popor mai puţin înaintai în cultură economică să poată întrece pe un altul mai bine situat în astă privinţă — deci e nejustificată aserţiunea, că naţiunile mai sărace în mod natural ar fi duşmanii naţiunilor mai bogate. Ferguson, contemporanul Iui Smith, studiază vieaţa economică a popoarelor din punct de vedere istoric; pune mare preţ pe împrejurarea, că omul nu trebue privit şi judecat numai din punct de vedere al bunei stări, ci în acelaşi timp şi din punct de vedere social şi moral. Puterea şi bunăstarea unui popor sunt resultatul moravurilor sale bune; bunăstarea nu stă însă în strâns raport cu fericirea. A economisa e virtute; cu toate aceste însă poate fi un popor econom, dacă e lipsit de basa morală merge sigur • la peire. Bunăstarea, câştigată prin muncă şi diligenţă, e o condiţiune pentru libertate şi independenţă. Asemenea munca şi lupta continuă e o condiţiune pentru esistenţa omului. In această luptă interesele particularilor cu ale totalităţel să armonisează în mod perfect ; ori care clasă socială s’ar îmbogăţi, prin aceasta bunăstarea naţională trebue să înfo-rească. De bunăstarea singuraticilor indivizi deprinde bunăstarea naţională; atribue aceeaşi importanţă atât claselor, cari produc bunuri materiale, cât şi celor carî, nu produc atari bunuri, ci lucră în mod intelectual. Pretinde libertatea în comerciu. Creşterea populaţiuneî e un fapt salutar şi îmbucurător. * * * Până aici ne-am silit a reda în mod cât mai fidel sistemele de economie politică, cari au dominat înainte de prăşirea lui Smith, apoi diversele opiniunî ale cugetătorilor de atunci, întru cât aceste să apropiau mal mult sau mai puţin de aceste sisteme. Am văzut sistemul mercantil, mai mult o politică practică, impusă de împrejurări, decât nu sistem ştiinţific. Când însă căuşele, carî au determinat acest mercantilism îşi perdură actualitatea, sistemul trebui să să prăbuşiască. In locul său îşi luă fiinţă nu alt sistem, anume al phisiocraţilor. Pe când mercantiliştiî căzură în extremitatea de-a crede, că numai comerciul şi industria pot duce o naţiune la bunăstare şi fericire, cestelalţi, phi-ziocraţiî căzură în altă extremitate, jlând prea multă importanţă economiei agricole. Cu toate aceste însă, basaţî pe dreptul natural cereau şi deplină libertate economică. Am văzut apoi cum în Anglia lupta anti-mercantiliştilor fu continuată de nişte bărbaţi cu multă pricepere, în ale căror opiniunî nu arare-ori ne întelnim cu idei sănătoase. Astfel ne întâlnim la Hume cu convingerea, că munca e basa la toate, la Tucker găsim bine apreciate avantagele divisiuneî muncii. Cu un cuvent vedem deja în faşe nişte idei, cari pot servi de basă unei direcţii sănătoase în materie de economie politică. Trebuia numai omul, care să le vadă, care să adune aceste idei răsleţe, pe carî modificându-le cu nouă cugetări, să poată pregăti calea cătră un sistem modern de economie politică. Bărbatul acesta fu Adam Smith, cum am văzut, întemeietorul şi părintele unui nou sistem de economie politică, sistem a cărui caracteristică o formează libertatea individuală, şi concurenţa liberă. In analisarea acestui sistem să trecem acum. IV. Sistemul de economie politică, ce ne-a rămas dela Adam Smith, să cuprinde în ideile, scrise în epocala sa operă Inquiry into the Na-ture and Causes of the Wealth oif Nations, sau pe românoşte, cercetări despre natura şi causa bogăţiei naţiunilor. Aceste cercetări să împart, după natura subiectelor tractate, în cinci părţi, dintre cari cele dintâi trei ar forma tesria eco-economiei politice, în vreme ce cele două ultime să ocupă cu partea practică a acestei ştiinţe. In partea primă să ocupă cu munca şi divisiunea ei, cu producţiunea şi felul de repartisare al acesteia în diversele clase ale populaţiuneî. Munca — după Smith — e factorul cel mai însemnat în producţiunc. Această însemnătate a muncei, puterea ei de-a produce o dovedesce în mod eclatant divisiunea, la care a ajuns. Prin divisiunea muncei producţiunea să înmulţeşte, ceea-ce documentează Smith cii classicul esemplu despre fabricarea acului. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1902. LUCEAFfiRUL 119 Această divisiune a muncei nu să poate face cu acelaşi succes pe toate terenele de activitate omenească; punctul culminant şi-’l atinge numai pe terenul Industrial. In economia agricolă de es. divizisiunea muncei nu găseşte un teren destul de acomodabil. Şi ca să dovedească din nou că divisiunea muncei sporeşte producţiunea, constată, că munca unei ţări lit a învăţa mal multe ocupaţiunl, şi în fine, să economiseşte timp prin întrebuinţarea de maşini. — Divisiunea muncei e un resultat al însuşirilor deosebite, cu cari omul e dotat de la natură. Omul e vecinie avisat Ia ajutorul semenilor săi; oamenii îşi fac unor altora servicii reciproce. Unii cer de la alţii din cele ce au necesitate, şi dau în schimb acelora din cele ce Zina munţilor. agricole mal bogate nu e totdeauna mal productivă ca a unei ţări mal puţin avute. Căuşele, cari contribuesc ca divisiunea muncei să mărească producţiunea sunt a să căuta în următoarele împrejurări: prin divisiunea muncei lucrătorul căpăta o desteritate mal mare în branşa ocupaţiuneî sale, să economiseşte timp prin faptul, că unul şi acelaşi lucrător nu e silit să treacă de la un ram de ocupaţiune la altul şl în felul acesta să fie si- au în abundanţă. In felul acesta să produce schimbul. Practisându-să schimbul pe o scară estinsă, oamenii începură a să aplica la ocupaţiunl, cătră cari se simţiau mai mult atraşi prin ceea-ce şi divisiunea muncei ocupă teren din ce în ce mal vast Astfel schimbul şi divisiunea muncei să condiţionează reciproc. Pe o piaţă mare divisiunea muncei va fi mal estinsă; pe o piaţă mică însă, oamenii nu se vor prea Încumeta a să dedica ocupaţiunilor prea unilate- www.dacoromanica.ro 120 LUCEAFfiRUL Nrul 8, 1902. rale. In fine schimbul şi divisiunea muncei să uşurează în mod însemnat prin perfecţionarea mijloacelor de comunicaţinne. Adevărat, cu cât divisiunea munceî e maî ramificată, cu atât şi schimbul să poate face maî uşor; dar, cu toate aceste, schimbul în natură, întâmpină pedecl destul de grele. Drept aceea pentru înlăturarea acestor pedecî cu vremea lumea economică a căzut în deplin acord, ca să folosească ca mijloc general de schimb banii. Cu introducerea banilor schimbul s’a uşurat în mod enorm şi divisiunea muncei pe unele pieţe a şi ajuns punctul de culminare. Smith atribue cuvântului valoare două însemnătăţi şi anume la un bun oare-care poate fi considerată valoarea usuală, ori poate fi considerată valoarea de schimb. E drept, că valoarea să esprimă în bani, pentru aceea însă banii nu pot forma măsura dreaptă a acestor valori, căci aurul şi argintul sunt supuse fluctuaţiunilor de curs, ci munca a cărei valoare rămâne constantă. Astfel munca represintă valoarea reală a bunurilor, pe când banii numai valoarea nominală. Deosebirea aceasta e foarte însemnată şi necesară de făcut, căci preţul real rămâne totdeauna constant, în vreme ce cel nominal e supus fluctuaţiuneî. In cercetările sale trece apoi Smith la relaţia dintre venitul după muncă, capital şi pământ. La început, în timpurile cele maî vechi, înainte de ce omul să să fi gândit a-şi strânge proprietăţi şi capitale, produsele munceî erau ale muncitorului. După ce însă sistemul de proprietate fu întrodus şi capitalele puse în circu-laţiune, venitul nu mai putea fi întreg al muncitorului, ci o parte trebuia să revină capitalului întrebuinţat, p’o altă parte productivităţei pământului. Astfel deosebim venit după muncă, salar, venit după capital, interese şi venit după pământ, rentă fonciară. Toate aceste măresc valoarea bunurilor produse. Dacă preţul unui bun produs e tocmai aşa de mare ca din el să să acopere toate aceste venite particulare apoi spesele de producţiune, atunci un atare preţ îl numim preţ natural. In piaţă însă un bun poate fi vândut maî scump, sau mai ieftin decât preţul său natural şi astfel obţinem un nou preţ, acela al târgului. Aşa dară preţul târgului poate fi mai mare, mai mic, sau egal cu preţul natural. Acest din urmă e ca un centru, cătră care gravitează cel dintâiu. In fine Smith se ocupă şi cu preţul de monopol, care nu e altceva, decât maximul ce-1 poate ajunge între toate împrejurările un anumit preţ. Salarul deprinde de tocmeală. Lucrătorul nisueşte să ceară şi să capete salar cât mai mare, în vreme ce întreprinzătorul să dee cât mai mic. întreprinzătorii tind ca acest salar, dat muncitorilor, să nu treacă peste starea reală, cu alte cuvinte să nu valoreze mai mult decât munca de fapt angajată. Tendinţa lucrătoriilor însă e contrară. Un salar trebue să fie cel puţin atât de mare, ca din el respectivul lucrător să să poată susţine pe el şi familia sa. Aceasta e salarul minimal, minimul unui salar. Anumite împrejurări ofer deosebite avan-tagii muncitorilor, avantagii, cari contribuesc la mărirea salarelor. Dacă cererea de braţe de muncă e mare, salarul se urcă. Cererea de braţe obvine de regulă, când să sporesc veniturile şi capitalurile unei ţări. De altcum urcarea salarului nu e condiţionată atât de starea actuală înfloritoare a unei naţiuni, cât maî mult de continuul progres, ce se manifestă în viaţa economică a aceleia. Prin urcarea salarului să îmbunătăţeşte starea materială a clasei lucrătorilor, îmbunătăţire, care numai spre binele societăţeî poate fi. Două momente principale hotărăsc salarul: cererea de braţe muncitoare şi scumpetea mijloacelor de existenţă. Urcarea salarului scumpeşte bunurile, dar odată cu aceasta şi forţa de producţiune a munceî să măreşte, căci creşterea capitalului tinde într’a-colo, ca cu muncă cât maî puţină, să să dobândească resultate cât mai mari. înmulţirea, îngrămădirea capitalelor urcă salarul, dar aduce cu sine şi scăderea venitului, astfel dacă o naţiune să desvoltă economiceşte, progresează în bună stare materială, salarul creşte, dar venitul după capital scade. Din contră, dacă capitalul întrebuinţat în producţiune scade, venitul creşte. In fine Smith face deosebire şi împarte venitul după capital în brutto şi netto. Salarul şi venitul după capital în Europa a fost diferit, după cum diferită a fost întrebuinţarea muncei şi a capitalului. Această diferenţă e a se căuta pe de-o parte în diverse împrejurări, în cari s’au exercitat multe dintre profesiunile industriale, pe de altă parte în politica europeană, urmată după vremuri şi împrejurări. Uşurinţa sau greutatea unei ocupaţiunî, caracterul mai mult sau maî puţin onest al aceleia, uşurinţa şi eftinătatea, greutatea şi scumpetea învăţărei unei profesiuni, caracterul statornic sau vremelnic al ocupaţiunilor, încrederea în forţele şi capacitatea de muncă, probabilitatea maî mare sau maî mică în reuşita întreprinderilor, iată atâtea şi atâtea cause, cari au putut şi pot schimba salarul. Să schimba apoi venitul, căci de multe ori să urma o astfel de politică, prin care concurenţa nu era liberă pentru ori şi cine. Să permitea concurenţa cu mult maî puţine persoane, de cât defapt ar fi putut lua parte. La alte ocupaţiunî, din căntră, concurenţa era prea mare. Să împedecaadese-ori circula-rea normală a capitalului şi a munceî. Toate aceste feluri de politică — după Smith — n’au putut fi decât numai nefavorabile şi păgubitoare. In fine maî constată, că salarul numai atunci s’a putut stabili în mod drept şi echi- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1902. LUCEAFfiRUL 121 tabil, când acesta a fost în favorul lucrătorilor; de câte or! însă s’a stabilit în favorul întreprinzătorilor totdeauna s’a urmat în mod greşit şi nejust. Vorbind de renta fonciară, susţine, că aceasta nu depinde numai de productivitatea pământului, ci şi de posiţia acestuia. Altfel stă însă lucrul la mine, isvoarele petrolifere, etc. Rentabilitatea acestora stă în raport pe departe cu bogăţia lor, pe de altă parte cii posiţia geografică. In partea a doua a cercetărilor sale să ocupă Smith cu capitalul. Face deosebire între capital circulabil şi capital fix. Capital circula-bil e acela, care în decursul întrebuinţăreî până revine din nou, îşi schimbă forma şi în şi prin circulaţie aduce folos. Capital fix însă, care să întrebuinţează la ameliorări de terene, la procurarea de maşini, zidiri de instalaţiunî, etc. Nici un capital fix însă nu poate aduce venit fără conlucrarea unui alt capital circulabil. Produsul pământului şi al munceî dintr’un anumit interval de timp şi dintr’o anumită ţară constitue venitul brut al poporului respectiv. Dacă din acest venit substragem spesele şi venitele avute prin conlucrarea capitalului circulabil şi fix obţinem venitul net. Acesta poate fi întrebuinţat direct spre consumaţiune, fără ca prin aceasta capitalul respectivei ţări să se altereze. O parte constitutivă a capitalului circulabil sunt banii; întreţinerea acestora e însă costisitoare, prin ceea-ce scade, detrage mult din venitul după capital. Această consideraţie — deşi banii sunt un escelent mijloc de schimb şi măsurător de valori — a condus la ideea de a se înlocui cu hârtie, care e de tot ieftină şi tot atât de întrebuinţabilă. Astfel au ajuns în circulaţie, prin emisiunea băncilor mari, bancnotele. Avantagele acestui fel de manipulaţiune uşoară şi ieftină a bancnotelor le tractează Smith în o mare parte a acestei cărţi. Dar’ — zice Smith — valoarea bancnotelor emise nu trebue să fie mai mare, ca valoarea acelor bani de metal, cari ar ajunge în circulaţie, dacă ar lipsi aceste bancnote. O bancă, care emite bancnote, va trebui să-’şi mărească stoicul seu de aur şi argint nu numai în raport cu mărimea operaţiunilor sale, ci ceva mai mult încă. O bancă, dacă lucrează înţelepţeşte, nu trebue să avanseze mai mult decât de es. banii, pe cari un comersant şi-’î ţine în cassă ne-fructificaţî pentru a-’şi satisface plătirilor zilnice. Se ocupă apoi cu banca scoţiană, precum şi cu „Bank of England" şi după-ce ana-lisează operaţiunile acestora conclude, că băncile nu prin aceea ar ajuta industria unei ţări, că ar mări capitalul angajat în producţiune, ci că pune în acţiune cea mai mare parte a capitalelor. O emisiune prea mare şi fără causă a monedei de hârtie aduce disagio, dar’ pentru aceea relaţia, raportul între metalele nobile şi bunuri rămâne constantă. Vorbind despre afacerile băncilor de emisiune, zice că emisiunea de bancnote, atunci e normală, când sunt acoperite cu stok metalic, aşa că de-ar fi posibil să se presinte toţi creditorii în unul şi acelaşi timp cu bancnotele lor spre rescumpă-rare, banca să poată satisface imediat. înmulţirea băncilor are de urmare, că cercul lor de activitate li-se restrînge din ce în ce şi astfel căderea în concurs a unei bănci e de mai puţină importanţă pentru publicul mare. In general şi între bănci concurenţa liberă e salutară. Face deosebire între muncă productivă şi neproductivă. Productivă e aceea, care măreşte valoarea bunurilor produse, neproductivă, din contra, care nu măreşte nici o valoare. Productivă e munca industriaşului, neproductivă a advocatului, medicului etc. Totalitatea produselor unei naţiuni, după-ce considerăm forţele productive ale pământului şi produsul capitalului, constitue resultatul munceî productive. In ceea-ce priveşte impulsul la muncă, constată, că acolo unde domneşte capitalul e mai mare diliginţa, acolo unde domneşte venitul diliginţa scade şi comoditatea creşte. In ţara, în care valoarea producţiunei scade, an de an, nu poate să rămână aceeaşi cantitate de bani, din contră banii să sporesc în o ţară, unde producţiunea respective valoarea acesteia creşte. Risipa e duşmanul bunei stări, cruţarea prietenul şi binefăcătorul aceleia. Bunăstarea unei naţiuni mari nu poate fi alterată de risipa unor anumiţi indivizi, dar’ o poate sărăci risipa pe terenul afacerilor publice. Valoarea pro-ducţiuneî unei naţiuni se poate mări sau prin înmulţirea ratelor de muncă productivă, sau prin mărirea capabilităţeî de a produce a muncitorilor existenţi deja. In ambele caşuri e necesitate de nou capital. Aproape fiecare împrumut să face în bani; debitorul foloseşte acest împrumut sau ca capital, sau direct pentru consumaţiune. Debiio-torul foloseşte capitalul, care la rândul său îi aduce venit. O parte din acest venit revine creditorului în formă de interese. Interesele sunt un fel de chirie pentru folosirea capitalului împrumutat. Dacă creşte capitalul destinat a să împrumuta, scade procentul. Dacă legea ar opri interesele, atunci ar creşte uşura, căci creditorul ar căuta să se asigure pe contul debitorului în contra pedepsei, ce eventual îl poate ajunge. (Va urma.) Cp=^^^> www.dacQFomanica.ro 122 LUCEAFERUL Nr>ul 7, 1902. POVEŞTI PEMTRU NINON.*) Zina iubirii. Vezi, Ninon, cum izbeşte în geamuri, ploaia de Decemvrie? Ventul şueră de-alungul coridorului. O seară urîtă, una din serile acele, în cari săracul bate la uşa bogatului... şi bogatul să desmiardă în sala iluminată de candelabre, în vîrtejul delicios al plăcerilor. Lasă-tl acolo micii tăi pantofi de mătasă, vino şi şezi pe genunchiul meu, la gura sobei. Lasă-ţl ju-vaerele strălucitoare — în sara asta vreau să-ţi spun o poveste frumoasă, despre zîne. A fost odată — ştii, tu Ninon — pe vîrful unui munte un castel vechlu, pustiu şi posomorit. Nu avea decât turnuleţe şi şanţuri, şi poduri cu lanţuri; oameni îmbrăcaţi în zale străjuiau zi şi noapte pe ziduri. Şi numai ostaşii erau bine-văzuţî de contele Enguerrand, stăpânul castelului. Să fi văzut, Ninon, pe bătrânul ostaş cum păşia prin coridoarele pustii, să fi ascultat cum vorbia de ameninţător, şi tu ai fi tremurat ca nepoată-sa Odette, o copilă dulce şi sglobie. Văzut-al tu vre-odată, cum dimineaţa, la cele dintâi săruturi ale soarelui mărgărita îmboboceşte între urzici şi buruiene? Astfel a crescut şi Odette între cavalerii cel duri. In jocurile el de copil, când zărea fără veste pe unchiu-său, să opria spăriată şi ochii el să umpleau de lacrimi. Acum că era mare şi frumoasă, suspine ÎI apăsau pieptul şi o spaimă grozavă o cuprindea, când zărea pe domnul Enguerrand. Şedea într’un turn singuratic şi ţesea pân-zăturl fine, rugându-să lui Dumnezeu în clipe de odihnă, în vreme-ce dela geam privirea i-să pierdea pe câmpiile verzi ca smaraldul, sau pe albastrul azur al cerului. Odată urmăria cu privirea doi porumbel, ce sburau în văzduh, când auzi aproape de turn un glas prietinesc. Era un tînăr frumos, care cerea prin un cântec să i să dea intrare în palat. Ea ascultă fără să înţeleagă ce spunea dar vocea lui dulce ÎI încătuşă inima, lacrimile îl curgeau încet peste floarea ce o avea în mână. Castelul rămase zăvorit şi un ostaş înarmat strigă de pe muri: — Depărtează-te, străinule! Aici nu e loc, numai pentru răsboinicî. Odette privia în jos. Floarea umedă de lacrimi îl lunecă din mână şi căzu la picioarele cântăreţului. Acesta îşi înălţă privirea, zări căpşorul blond, apăsă un sărut pe floare Şi plecă, întorcendu-şl privirea la fie-care pas. Când dispăru, Odette căzu în genunchi şi se rugă. Mulţămi Cerului, fără să ştie pentru-ce; era fericită, fără să înţeleagă fericirea, ce o simţia. Noaptea avu un vis frumos. I-să păru că vede floarea ce scăpase. Din petalele ei tremurătoare resări blând chipul unei zine, o zină drăguţă cu aripi de flăcări, cu o coroană de Nu-mă-uita şi cu un văl verde ca smaraldul. — Odette, îî zise ea, eu sînt zina iubirii. Ţi-am trimis pe Loi's, tinărul de azî-dimineaţă, cu vocea lui dulce, şi când te-am văzut plângând, am vrut să-ţi şterg lacrimile. Menirea mea e să împreun în lumea asta pe ceî-ce suspină. Eu cercetez de-opotrivă coliba umilă şi palatul, şi îmi place une-orî să împreun toiagul păstoriţei cu sceptrul împăratului. Eu presar flori în calea favoriţilor mei, îî înfăşur cu torturi scumpe şi strălucitoare, încât inima lor bate mal puternic, în urma mea răsună săruturi şi vorbe de iubire. Nu plânge, mica mea Odette! Sunt zina iubirii, cea mal dulce între zine, şi am venit să-ţi usuc lacrimile. Şi zina să întoarse iarăş în floare, care îşi închise petalele. Tu ştii, Ninon că zina iubirii există. Când Odette îşi deschise ochii, prietinoase raze de soare să jucau în camera el, de-afară răsbătea ciripit de păsărele şi ventul de dimineaţa, parfumat de sărutările florilor, îî mângâia cu dragoste pletele el blonde. Să sculă veselă, petrecu ziua întreagă cântând, gândindu-se într’una la vorbele zineî. Din când în când să uita peste câmpii, şi zimbia fie-căreî paseri, ce sbura pe acolo. Seara să scoborî în sala cea mare a Castelului. La contele Enguerrand era un cavaler, care asculta poveştile cele vechi ale Contelui. Ea îşi luă roata de tors, să aşeză la gura sobei, unde ţirăia greerul, şi fusul eî de fildeş i-să învîrtea repede între degete. In zorul torsului îşi aruncă privirea la cavaler şi zări în mâna lui floarea şi recunoscu pe Lois, şi după glasul lui dulce. Un ţipăt de bucurie îl scăpă. Ca să-şi ascundă obragiî împurpuraţi, să plecă spre foc şi răscoli cărbunii dagoritorî. Limbi de flăcări să ridicară, şi în mijlocul schin-teilor îl apăru chipul zimbitor al zineî iubirii. Ea sbură nevăzută de conte în sală şi să aşeză la spetele celor doi tineri. Şi în vreme-ce bătrânul cavaler povestea despre luptele înfricoşate cu păgânii, le zise dulce: — Iubiţi-vă unul pe altul, copiii mei. Lăsaţi amintirile bătrânilor, lăsaţi-le lor poveştile *) Cu acest titlu a apărut cel dintâi volum al Iul Zola. Un ciclu de poeme în proză, într’un stil, cc nu mal revine la Zola de mal târziu, căpetenia şcoalel naturaliste. Nu e mirare, pe vremea „Poveştilor cătră Nirton“, povestitorul însuş era tinăr! Red. www.dacQFomanica.ro Nrul 8f 1902. LUCEAFfiRUL 123 sărilor de iearnă. In pâlpăitul flăcărilor să să amestece numai sgomotul sărutărilor voastre. Când iubeşti la şai-spre-zece ani, cuvintile sunt de prisos, o singură privire spune mal mult, ca vorbele neputincioase. Iubiţi-vă, copiii mei! Lăsat! poveştile pe sama bătrânilor. . Atunci îşi desfăcu aripioarele, încât contele, care tocmai povestea cum uriaşul Cap-de-fier a fost omorît prin o puternică lovitură de sabie, nu văzu pe Lo'is, care îşi alipi pentru întîia sară buzele de fruntea tremurătoare a OdetteT. www.dacQFomanica.ro 124 luceafErul Nrul 8, 1902. Trebue, Ninon dragă, să-ţî spun şi ţie cum erau aripile zineî iubirii. Străvezii ca roaua şi mici ca aripele albinelor. Totuşi când doi îndrăgostiţi erau în primejdie de a fi văzuţi, creşteau aripele el tot mal mari şi mai mari şi să făceau aşa de dese şi nepătrunse, încât zădărniceau ori-ce privire şi suprimau sgomotul dulce al sărutărilor. Şi mult timp încă spunea bătrânnl Conte povestea lui minunată, şi mult timp Loi's şoptea cuvinte de dragoste blondei Odette. Doamne, Doamne, cât de minunate erau aripele acestea! Să spune, că fetele cele tinere le află din când în când. Toate pricep, cum să să ascundă, cu ajutorul lor, de privirea părinţilor. Adevărat e, Ninon? Când contele şi-a isprăvit povestea cea lungă, zina dispăru în flăcări, Loi's îşi iuă rămas bun şi sărută la despărţire mâna Odettei. Tinera fată adurmi în noaptea aceea atât de fericită, încât visă numai munţi acoperiţi cu flori, asupra cărora schinteiau mii de stele, de-o miie de ori mal strălucitoare decât soarele. Diminea)a să duse în grădină, şi să pierdu în aleia umbroasă. Să întâlni cu un cavaler, să uită la el, dând să treacă înainte, când zări în mâna lui floarea stropită de lacrimile el. Recunoscu pe Loi's de pe voacea lui duce. Purta o armură noauă. O învitâ să şeadă împreună lângă un is-vor. Să uitau unul la altul, miraţi că să pot vedea şi în ziua mare. Pitulicele cântau în iarbă; simţiau că zina iubirii pluteşte în jurul lor. Nu voiesc să-ţî spun toate şoaptele surprinse de betrânil stejari. Era o fericire să vezi cum şopoteau îndrăgostiţii. Atât de mult, atât de mult, încât o pitulice îşi zidi într’aceea cuibul, într’o tufă alături. De-odată să auziră în aleie paşii apăsaţi al contelui Enguerrand. Biata păreche încremeni. Dar apa isvoruluî murmura mal blând şi zina iubirii apăru zimbitoare din undele isvoruluî. Ea îl învălui cu aripile el şi aluneca uşor cu eî pe dinaintea contelui, care să mira că aude glasuri, fără să vadă pe cineva în apropiere. — Eu sunt paza tuturor îndrăgiţilor — zise Zina. Eu sunt care închid ochii şi urechile celor ce nu mal iubesc. Nu-ţî fie frică, păreche frumoasă şi tineră. Aici sunt eu şi veghez asupra voastră. Zina dispăru. , Mă vel întreba ce s’a ales din aceşti do. îndrăgiţi. Prietenă dragă, nu cutez să-ţî spun! Mi-e frică, că nu-mi vel crede, sau că tu pismueştî norocul lor, şi nu mal răspunzi sărutărilor mele. Dar tu eşti atât de curioasă, fată rea ce eşti, încât văz, că trebue să-ţî spun. Ascultă dar, zina i-a apărat până în noapte. Când ea voia să-I despărţiască, eî erau aşa de mâhniţi, încât zina începea să-’î mângâie cu vorbe dulci. Le povestea ceva frumos şi faţa eî strălucea ear ochii i să măriau de bucurie, Şi după ce îl mulcomi, le atinse fruntea cu băţul el vrăjit. Loîs şi Odette să făcură doauă flori. Dar aşa flori frumoase, cum numai din mânile unei zine pot să răsară. Steteau lângă olaltă, aşa de strîns lângă olaltă, încât li să amestecau petalele. Erau flori din poveşti, cari pururea re-mân în floare . . . Ear contele Enguerrand să mângaia — cum să spune — povestind în fie-care seară povestea uriaşului Cap-de-fier, care a fost omorît cu o groaznică lovitură de spadă. Şi acum, Ninon, când vom merge iarăş la câmp, vom căuta vrăjitele flori şi le vom întreba în cari petale să ascunde zina iubirii. Să poate, dragă prietină, că în povestea asta să ascunde o învăţătură. Cum şedem aici la gura sobei ţi-am spus povestea asta, ca să uiţi ploaia de Decemvrie, ce isbeşte în geamuri şi să-ţî inspir în sara asta mal multă dragoste pentru tinărul povestitor. www.dacQFomanica.ro H£l£ne Muntean. DRUM LA DEAL — Melodie poporală de pela Poiana Sibiiulul. — 126 LUCEAFfiRUL Nrul 8, 1902. PELA CEI CE NU MAI SUNT. Aurel P. Bănuţiu.— Scrisori de-ale Iul Aron Pumnul. VII. Acum să-ţî mal scriu şi câte ce-va de cele ce se ating de locul naşterii mele. Aş avea trebuinţă de un fecior de omenie, aşa ca de 16 ani, ca să-mi fie servitor, şi să-I plătesc după cum ne va fi tocmeala. Am scris preotului Ion Pop din Comana-de-jos, care este preot şi în Cuclulata ca să vorbească cu frate-mleu Ghiţă să-mi caute unul la noi în sat; dar nu ştiu ce este, că până acum nu mi-a răspuns nimica. Când te vel duce la Făgăraş, treci prin Cuclulata şi vorbeşte cu frate-mleu Ghiţă despre lucrul acesta, şi dacă ar găsi pe cine-va să-mi scrie cu ce simbrie şi cu ce legătură ar voi să vie ? că aşa să-i scriu dacă pot primi condiţiunile puse, ori nu? Aici îţi trimet două exemplare din broşura mea despre fondul religionar bucovinean, unul în dar ţie, şi altul tot în dar domnului Căpitan Bran de Lemeni, precum este scris cu mâna mea pe a doua pagină a broşureî. Te rog dă acest exemplar domnului Bran, şi cu acea ocaziune te poţi recomanda la densul. Mergând cătră Făgăraş şi pe aiurea, să abaţi prin toate satele pe la preoţii români, şi să-î îndupleci pe fiă-care, să-şi prenumere câte un exemplar din broşura despre fund, adecă să-ţi dea câte 1 fl. 30 cr. v. a., carii să mi-I trimiţi de împreună cu numele şi titula prenu-meratorilor, şi eu după primirea banilor îndată le voi spedui exemplarele prenumărate. Spune-le să citească cu luare aminte, să vadă ce fund măreţ are biserica română din Bucovina, şi cât de bine stau preoţii ei în privinţa materială, apoi să să pregătească pe sinodul viitor să facă propunere bine cugetată ca să înceapă şi el întemeîeciunea unui asemenea fund pentru sine şi pentru urmaşii lor, măcar prin colecte anuale, cât de mici, căci tot vor creşte cu timpul şi se vor înmulţi. Dea ceriul ca să fie zis în-tr’o oară bună, şi să înceapă măreţul lucru. în Pârău am o soră măritată după David Oana. Asprimă-vară ml-a fost scris, că să află în mare lipsă din causa anului rău neroditor şi a boalel de vite, şi a fost zis să-I trimet bani să-şi cumpere bol şi bucate. Mî-a sînge-rat inima, că n’am fost în stare să-î pot tri-mete; pentru că eu am leafa anuală 630 fl. v. a., cum poţi vedea în broşură la pagina 188. Mal mult de jumătate din astă leafă merge numai pe doftorii; afară de aceea fiind-că pentru boala de care pătimesc, nu pot umbla pe jos, sunt nevoit să ţiu un cal şi trăsură, ca să pot umbla la şcoală, şi ţinerea calului îmi mistueşte ceea-Paltă jumătate de leată aşa cât pentru trebuinţele vieţeî şi ţinerea casei nu-mî rămâne nimica, ci aceasta să împlineşte din puţina avere a soţiei. Deci trecând prin Părău te rog abate şi pe la soru-mea Mariea, femeea lui David Oana, şi-I spune împrejurările mele, spunându-î să nu să supere pe mine, nice să-mi ia în nume de rău, dacă n’am putut să-I ajut sărmana în zilele năcazului, că Dumnezeu mi-î martur, că eu încă şi acum mal am datorii de plătit cu carnete mari! Eu nu pot pricepe de unde poate să vie un asemenea lucru, că oamenii nefăcând mai mult obăgie, ne dînd zeciuială din bucatele sale, şi avînd pământurile sale, să ajungă la sărăcie şi la lipsă mal cumplită decât în timpul oba-giel? De ce nu lucră el sîrguincios, căci acum li-î deşchisă calea să să îmbogăţească; că au câmpurile sale, au chîeltuele puţine, aşa dară ce fac, de nu se chivernisesc şi asegurează cu bucate pe mai mulţi ani înainte, ca aşa habar să n’albă de anii neroditori? Eu să fiu sănătos, m’aş îmbogăţi în câţl-va ani, de mi-aş cumpăra moşii de cele mari şi apoi aş face fundaţiunî pentru învăţăcel de cel buni. îmi sîngerează inima că nu pot fi între RomânaşiI făgărăşenl şi cohălmenî, să-I învăţ cum să să cultive şi să să îmbogăţească cu foarte puţin lucru. Eu să fiu în Cuciulata, aş face din pustiul el pământ, şi din rău întrebuinţată pădure, până în zece ani de zile un gimnasiu plinar cu zece fundaţiunî pentru gim-nasiaşti şi cu zece fundaţiunî mari pentru jurişti, şi practicanţi. Acolo zace pământ nelucrat mal mult decât 300 de juguri; pământul se lucra rău, când ar putea produce înzecit mal mult tot cu aceea-şi muncă, nici mătăsăritul, nici pomăritul, nici fînăritul meşteşugit, nici stupăritul nu se cultivă de loc, prin carile de pe un loc de zece jugăre poate avea cine-va cu lucru de 2 luni, un venit anual de 5000 fl. v. a. Voi în răstimpul studielor vă ocupaţi, cum să vede, numai curat cu studiele, pe când eu ştiu, că noi pe timpul nostru, pe lângă studiele obligate am cetit şi am studiat toţi clasicii, toţi filosofii tuturor naţiunilor, şi toţi istoricii şi limbiştil lor; fiind-că este cunoscut, că în şcoală să învaţă numai îndrumarea spre ştiinţă, iar nu ştiinţa însă-şî, aceasta să învaţă numai din studiarea autorilor renumiţi, carii trebuie studiaţi afară de şcoală, Fii bun, filule! şi după ce vel face, ce ţl-am însemnat în astă scrisoare, scrie-mi toate împregîurările şi speriinţele. Fii sănătos şi fericit, îţi doreşte, al tău amic şi părinte, (Fine.) Arane Pumnul. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1902. LUCEAFĂRUL 127 CRONICĂ. Sara de cunoştinţă a studenţilor rom. universitari din loc s’a ţinut Vineri în 3 Oct. n. şi a fost o adevărată petrecanie românească. S’au ţinut vorbiri frumoase din partea multora, dar lucrul de căpetenie a fost aplanarea neînţelegerilor ivite anul trecut în sînul tinerimii, împăcarea partidelor, dacă e să le numim aşa. Dl Candin David şi dl Ioan Lăpedatu au dat mâna de împăcare între aplause şi urări generale. Au fost de faţă vr’o 80 studenţi, între cari şi câţiva oaspeţi. Domnii: C. Popescu, L. Dorn ide, I. Negruţ şi Seb. Stanca ne-au delectat cu violinele, ear corul dlui C. Popescu cu mai multe cântări. Petrecerea a ţinut până cătră 12 oare, când toţi s’au depărtat plini de însufleţire. Şedinţa de încheere a soc. „Petru Maior“ s’a ţinut Luni, 6 Oct. n. a. c. în pre-senţa unul frumos număr de membri. Toate rapoartele s’au primit şi comitetului i s’a dat absoluroriu. Amintim, că în anul trecut au fost înscrişi 98 membrii ordinari şi vr’o 4 extraordinari, cifră, pe care n’a atins-o până acuma numărul membrilor acestei societăţi. Bobârnaci. Toaste. Atâta înflăcărare e plasată în „vorbele festive", din cari să cârpesc toastele, încât de căldura flăcărilor ideile să topesc şi rămâne numai o încurcală de interminabile proposiţii, din al căror labirint nici firul Ariadneî nu te-ar putea scoate teafăr... Ear tu demn de compătimire ascultător, te faci tot urechi Şi din atenta ta ascultare îţi re-sultă în cap o „dulce zăpăceală“, în inimă un „entusiasm juvenil", ear’ în stomac pofte de a mal bea o halbă... Rând pe rând să scoală câte unul, care după-ce ’şi-a potrivit glasul ca de priceasnă, regulându-’şi cravata şi îmbumbân-du-să la roc, începe în acelaş ton, cu acelaş rim avântat şi în aceleaşi „fraze bogate şi bine curgătoare" a da espresie sentimentelor sale de admiraţie, iubire, preţuire şi alte multe afecţiuni sufleteşti. La sfîrşitul toastării sale fiecare cnvântător apare ca un erou de epopee — mărit, sărbătorit şi preaslăvit. Dar’ apoi, când accentuatul toast al vre-unuia ajunge — graţie strămoşului Guttenberg — în vileag ? Oh, atunci respectivul ’şi-a ajuns apogeul măririi. II asigurată nemurirea. Are deci tot dreptul de a să visa la o masă întinsă în sala festivă a Eliseu-luî, benchetuind împreună cu cei-ce prin „meritul lor au lăsat amintire prin veacuri"... Eată calea cea mai scurtă pentru cei-ce doresc nemurirea: Să ţină un toast, pe care apoi însoţit de propriile lor observaţii critice (?) să-’l lase să urmeze în formă de raport în cutare ziar şi li-să va ridica de sigur -monument, care va trăi în veci... Sic itur ad astra... Aşa sunt toastele noastre. Toate-’s frumoase, toate-’s însufleţi-toare şi înflăcărate. Ocasiunile pentru toaste să înneacă într’un vălmăşag asurzitor de glasuri şi să sfîrşeşte cu „Berea trece, sticlele remân“, de cumva nu să avântă şi ele, — tot în urma entusiasmului juvenil, — în regiuni mai înalte... Pîcu Bobârnac. BIBLIOGRAFIE. Istoria pedagogiei (pentru preparandii, ediţia II) de Dr. Petru Pipoş. O lipsă mult simţită în literatura noastră este fără îndoieală studiul pedagogiei, astăzi, când alte popoare au ajuns pe acest teren la o desvoltare cât să poate de înaintată. Conştiinţa lipsei acesteia ne îndreptăţeşte să salutăm cu drag lucrările, ce apar la noi în materia aceasta. Cartea domnului Dr. P. Pipoş umple o lacună în literatura noastră pedagogică. Cărţi de felul acesteia nu prea au nici cei din România, cu atât mai puţin noi; la noi e cea din-tâiu istorie a pedagogiei lucrată cu zel şi pricepere. Intr’un volum relativ mic ne presintă autorul întreg modul de educaţiune al lumii din timpurile cele mai vechi (Chinezi, Indieni) până în zilele noastre, toate vederile şi principiile pedagogice şi aplicarea lor, toate direcţiunile filosofice şi pe cei mai însemnaţi pedagogi ai lumii dimpreună cu principiile profesate de ei. O adevărată enciclopedie a ştiinţei pedagogice, a cărei valoare creşte cu atât mai mult cu cât diagnosa ce o face autorul la sfîrşitul fiecărui sistem de educaţiune clarifică pe deplin atât calităţile cât şi defectele sistemului respectiv. Cu deosebire pentru cei-ce să ocupă cu educaţiunea, pentru învăţători, are o valoare netăgăduită, pentru-că le dă posibilitatea de a să convinge ei înşişi despre direcţiunea cea mai raţională, pe care cu paşi siguri să păşească şi ei, ceea-ce, durere, nu sunt tocmai mulţi până acum în stare a o face. Răului acestuia i-a pus încâtva stavilă domnul Dr. Pipoş prin cartea amintită. Ce priveşte limba acestui op observăm, că este curată, lipsită de multele influinţe străine, pe cari suntem dedaţi a le întâlni la tot pasul. Singură numai intrebuinţarea pronumelui relativ care şi a pasivului cu se, o imitare a lim-beî germane, cred eu, este greşită. Şi anume domnul Dr. Pipoş foloseşte pentru persoana primă atât din singular cât şi plural forma care d. e. „preoţii, care erau învăţaţi...", „locuitorii, care erau liberi..„cântece, care glorificau...", „după resbele, în care Spartanii..." etc. S’ar părea la început, că e greşală de tipar sau de condeiu, dar’ aceeaş e construcţia dela început până la sfîrşiL Limba noastră în privinţa aceasta şi-a determinat destul de clar formele, cu deosebire la acest cuvânt şi în limba www.dacQFomanica.ro 128 LUCEAFfiRUL Nrul 8, 1902. Tendinţa limbeî e ca să-’şî preciseze tot mai mult noţiunile, multele omonime caută să le limpezească şi să le dea distincţia cuvenită, noastră literară încă a prins rădăcini destul de adânci deosebirea dintre care şi cari. d. e. „cer“ (quero şi caelum). Limba a căutat să distingă cele două noţiuni dându-’i lui quaero numirea de cer, ear’ lui caelum ceriu, tot aşa „mijloc", dându-’i accent diferit etc. Tot aşa e şi cu întrebuinţarea foarte caracteristică a pasivului cu să. d. e. Copilul tre-bue se să crească.... (de ce nu: trebuie crescut?) Tinerimea spartană să educa... Cel schilod să arunca (era aruncat). Cei onoraţi să pedepsiau (erau pedepsiţi) etc. E o simplă imitare a limbilor străine, cari durere, au infectat mult limba noastră. Aceste scăderi însă prea puţin alterează valoarea absolută şi folosul moral al lucrării. Ar fi de dorit ca să-’şi afle cetitori nu numai dintre cei pe cari îl interesează mai de aproape, căci „o carte bună e un spirit distins la vatra ori şi cui“. Seb. Stanca. Dr. Iosif Blaga, profesor: Analise psichologice. Lecfiunt de psichologie pentru învăţămentul secundar. Ediţiune ajutorată de fondul „Coresi", Braşov. Tipografia Ciurcu & Comp. 1902. Preţul cor. 2. 50 fii. (3 franci). Să estinde pe 186 pag. format 8° mare. lntr’un număr viitor vom vorbi mal pe larg despre acest manual pedagogic, a cărui lipsă s’a simţit de mult. ILUSTRAŢIILE NOASTRE. Emil Zola, marele romancier frances, a cărui moarte am anunţat-o în numărul trecut. Zina munţilor. Obosit bietul vânător să pune la odichnă şi ’ntr’o clipă-1 fură somnul. Adoarme. . . şi în vis i-apare-o fată tinără, drăguţă: înger, cum nu s’a văzut sub soare. Stă din sbor amorezată şi în mână ţine-o floare. Ochii, rumena guriţă i-s’aprind. L’întreabă dornic: „Vreai să vil cu min’, copile ? Casa ’ml e în poeniţă. Vino, să mi te fac gornic, să’ml păzeşti pădurea ’ntreagă de nemernici şi duşmani. Vom fi pururi la olaltă, îţi va fi vieaţa dragă — şi-om trăi sute de ani. Vino ’n grabă 1“... Vânătorul sbuciumat din somn tresare, vrea s’o prindă pe frumoasa... Dară ea ’şl urmează sborul şi să perde ’n depărtare. Amăgit cade pe-o stâncă, să uită perdut în chaos şi fără să stea pe gânduri sare’n peştera adâncă. — Astfel şi-a găsit re-paos; — acolo' sburase zina. Să joacă. Voiţi comentar la acest drăgălaş tablou ? 1 ll înţelegeţi cu toţii. Să joacă ca nişte copil nevinovaţi, cari să au dragi. Nu ştiu cum să să desmierde mal frumos. Ca să înţelegeţi şi mal bine noima desmerda-tulul, vă destăinuesc, că-s oameni tineri. Că la bătrâneţe să vor mal desmerda, la asta nu stau bun. POŞTA REDACŢIEI. Luţerna. Curioasă dorinţă 1 Nici nu ne spui cine eşti şi ne rogi aşa de frumos^ ca să-ţi spunem, că cine e Nic. Otavă. Nu e nime altul, decât Otavă, scris cu O, ear nu cu o — rudenia d-tale. Să vede, că de aceea ne faci „drăguţi" şi ne rogi să fim „complesanţl". Ca să nu fim reci faţă de „fierbintea rugăciune", îţi răspundem, că din sunetele numelui citat să poate scoate alt nume, pe care-1 vel cunoaşte poate. Te rugăm, ghiceşte-1! Toad ... AI fost sigur, că ne vom ocupa cu poe-siile d-tale în postă?—Vor fi puţini poeţi, cari să s’a-puce să cânte espres luna — şi şi mal puţini, cari să-şi întituleze vr’o poesie: Luna — şi să vorbească de „cerul frumos", de stele, de mândră, etc. D-ta faci escepţie, poate tocmai fiindcă — nu eşfl poet. Dar atât de interesantă e poesia (să-î zicem aşa) asta, încât o dăm la acest loc în întregime: LUNA. Privesc şi eu adese la ceriul cel frumos, La lună şi la stele, la cerul măestos, Şi toate’s drăgălaşe şi toate’s aurii, (! ?) Dar ea [Cine?] e mal frumoasă din sutele de mii. (De ce nu milioanei). Pre ea au puso Domnul să meargă ’nainte, (pe luna?). Eau dat lumină mare, toate cele sfinte A Domnului lăcaşuri, strălucesc in aur Clnd ea esâ din brădet cu fruntea-î de laur. (Bre, bre!!). * * * Aşa e de frumoasă şi puiculiţa mea, E blindă şi c bună, e sflntă ca şi Ea. Ah totul străluceşte, tot e în splendoare Clnd esă puica-afară — sara la răcoare . . . (Unde ?). Din a doua îţi publicăm numai 3 strofe, ca esemplu de frumseţă poetică, stil românesc şi — dragoste ’nfocată: PLÎNGERE. Mult mi-e dor de satul meu, Mult mi-e dor de ea, După mlndra mea. Sunt departe de-al meu sat, Departe de ea, De gurifa sa. Şi’ţi voi săruta cu foc Sînu’tl albişor... Pre el voi să mor. . . După cum observi le-am reprodus fidel. Nici chiar pe eau nu l’am scris i-au. Ochii verzi. Poesia d-tale scrisă în 7 strofe şi dedicată lui D-zeu şi ochilor căprui... a sosit la redacţie, dar nu a putut fi publicată din motiv, că te răsvrăteştl în potriva lui D-zeu, pentru că, nu ţi-a dat ochi căprui să furi inima orl-cul. Cearcă şi te răfueşte cu D-zeu pe altă cale, căci coloanele revistei „Luceafărul" nu sufer vrajbă şi împotrivire. Ear în ce o priveşte pe densa, pe respectiva cu ochi căprui, te rugăm să ne comunici adresa şi noi cu plăcere vom interveni rugând-o, ca să te iubească şi aşa cu ochii verzi... Şef-redactor: Editor $1 redactor resp.: ALEXANDRU CIURA. AUREL PAUL BANUJÎU. „Tipografia Poporul Român" Budapesta, VI. Strada Vorosmarty Nr. 60a. www.dacoromanica.ro n Alifie cu succes = sigur ^ 1 .în contra loviturilor, crepăfilor de piele, precum şi în contra tuturor ranelor învechite să poate căpăta numai dela pregătitorul ei, Emil Geiger BUDAPESTA VII., Str. Akâczfa 47, parter 16. Ludovic Gzirer şi fiul - - Iegător de cărţi, = atelier de passepartous > Budapesta, YH-» JSip-utcza ftr. 15. Esecută desemne de creion, cadre artistice pentru tablouri şi fotografii în grup; tot asemenea se angajiază la fixarea pe pânză a planurilor de construcţii precum şi la orce fel de lucru din această branşe. = 1 borcan mic 1 cor. 1 borcan mare 2 cor. = In provincie să trimite cu rambursă, or pe lângă trimiterea înainte a banilor. Spesele de postă 30 bani. Falsificările sunt urmărite prin lege. Patent maghiar, 23.K0. Modele de desemn şi preţcourante se trimit gratuit. Fotografii se împărtăşesc de preţuri avantagioase. L J ist C ^ Ludovic f ârtos Garol frideric # « ceasornicar • « * Hagenauer BUDAPESTA, Erzsebet-korut 1. Fabrică de decoraţi! bise- 1 •> w £ riceşti. v , *** «• •* Vinde ceasuri de buzunar' Atelier de gravare şi pic¬ de aur şi argint, precum şi tură pe sticlă. = lanfurî şi juvaericale. = Specialitate în tereştrii Garanţă de 6 ani. pentru biserici. Preţurile să plătesc în rate de tot mic!. vBpestâ, VIII. Vig-u. 14. Listă de preturi se trimite in cinste. v* . www.dacoromanica.ro g, TIPOGRAFIA ^ POPORUL ROMÂN T , BlfPAPESTR, STR. VOROSMARTY mr. 60» « ... “ * . | ; r~-------zs---^——» r ' Primeşte tot felul de lucrări, ce cad în branşa acestei măetril şi le esecută cât să poate de ieftin şi ’n stilul cel mai modern. De aci să poate abona (cu 4 cor. Ia an) „Poporul Român" ce apare adată pe săpt., cea mal bună foaie pentru ţăranul nostru. Să trimite şi ’n mai multe esemplare sub o făşie, plătindu-să esemplarul cu 4 filerî.-Venzătpril prinţese 30% rabat. Biblioteca „Poporului Român“ ca şi foaia „Pop. Rom." are - . t-it ■ scopul să deştepte gustul de cetit al ţăranului nostru şi prin asta să-l cultive. Au apărut până acuma nr. 1. Moş Călin, novelă de Dorin. (Supliment un călindar de părete pe 1902); nr. 2. Poesiî poporale, adunate de I. B. Pop, înv. (Supliment parlamentul cel nou); nr. 3—4. Trei istorioare morale de I. Bota, înv. (Supliment podul cel nou de preste Dunăre din Bpesta.) şi nr. 5. Cântece de Romul Bortoşlu. Un număr să estinde pe 32 pagini şi costă 10 cr. Calendarul Poporului Român pe lângă un material bogat şi diferit cuprinde aproape 50 de clişee. Costă numai 40 fii. Vânzătorilor li să dau 10o/o rabat. 1 www.dacQromanica.ro