Nrul 5. Budapesta, 1 Septembre n. 1902. Anul I. Nrul 5. Budapesta, 1 Septembre n.^1902. Anul I. REVISTĂ LITERARĂ APARE: In 1 şi 15 a fiecărei luni, după stil nou. Preţul unul csemplar 50 bani. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: VI., STRADA VOROSMARTY 60a Pe ABONAMENTUL: I an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor Pentru străinătate I an 15 franci. BISERICA SATULUI. (Schiţă.) I. Sărmana colină a trecut şi vremea el de mult, tare de mult. Fost-au vremuri, când nici o spărtură nu era în coasta el de lut, când creşteau flori şi iarbă mare pe ea, împodobindu-o ca un veşmânt de prinţ; când să coceau fragile la sinul eî, de veneau flăcăi, fete şi le culegeau, le puneau în pălărie, în cosiţă, mănunchi, mănunchi şi le schimbau între eî pe sărutări. — Tu Leano, eu am strîns mai multe... — Dă-mi-le mie Costane! — Eî, şireato, — fie, ţi le dau, de-mi dai o gură. — Na-o! Crescuseră măcieşi pe coasta de miază-zi; în măcieşi îşi făcuse ştigletele cuib mic, rotund şi moale, ca de puf. In vecini, pe-o creangă de porumbel clocea în cuibul mătăsos jupâneasa priveghetoare, harnică, găzdoaie bună, despre care spuneau gurile rele, că ar trăi bine cu ştigletele spilcuit. Venea pit-palacul, ascuns în iarbă, — făcea câte-o glumă proastă pe socoteala celor din cuib — şi până când să iasă jupâneasa ca să-l înjure cu vorbe grele, ca: „mei perde vară, neruşinatule", până atunci poznaşul de pitpalac o tulea, rîzând, în altă parte. Hm! — atunci a fost vieaţă. Azi, şi beata iarbă ce mai creşte pe apucate ici colo, e călcată de băeţii, cari aleargă la clopote. Din coasta dinspre miază-noapte scot muerile satului lut pentru podmol. Pe cea dela răsărit a sădit dascălul pă-trânjeî, că-î locul lui, iară dincolo a pus preu-teasa napi, şi i-a îngrădit cu spini. Apoi vine grădina bisericii. Vre-o patru cărări bătute bine şi lunecoase pe vreme de ploaie, apoi cruci de lemn, morminte şi pomi uscaţi şi putreziţi. In vârf biserica, gârbovă şi evlavioasă ca o babă . . . Din vraja de atunci acum nu-î nimic. Şi sub povară colina să aşează, să surpă mereu, să urîţeşte. — Din fecioară veselă şi rumănă ce era, s’a făcut babă bătrână. Sărmană colină, demult a trecut şi vremea eî. . . II. Săracii pomi de pe coasta de miazănoapte, din ţintirim, de mult a trecut şi vremea lor. Când s’a isprăvit în numele Domnului zidirea bisericii, a zis popa Dosoftei cătră dascălul Irimie: — Măi Irimie 1 Pune tu altoi pe-aicl că te-or pomeni nepoţii. Şi Irimie, odată, când s’a sfădit cu nevasta, în ciudă, hai, să facă cum a zis popa. A pus trei-zecî şi unul de altoi; mai mult meri, dar şi pruni, că dacă va mânca dăscăliţa, ori popa vre-o prună, să le stea simburele în gât, că de-atâta-s buni. A pus Irimie un corn, că dacă va creşte, îşi va face un toiag ţapăn pentru — bătrâneţe. Dar nu s’a prins, că l-a rupt copiii Gră-nulesii, apoi nici dăscăliţa nu s’a înecat cu sîmbure de prună, că Dzeu a strîns-o de pe lume. După ea nu peste mult s’a dus şi dascălul Irimie, şi popa, şi cantorul Iosiv; iar merii şi prunii creşteau, creşteau, văzând cu ochii. Şi ce mai meri şi ce mai pruni 1 Veniau copiii, când era pe la vecerne, pe la liturghie, veniau voioşi şi rumeni, ca să tragă clopotele. Şi care www.dacQFomanica.ro 66 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1902. cum trecea rupea, câte-o prună şi o ascundea în sîn. Rupeau şi mere, dar numai după Sân-Petru, că dacă n'âncî mărul înainte de Sân-Petru, apoi bate grindina hotarul. Dar nu numai băeţii. Veniau babele chiar, rupeau câte-o prună, o gustau şi strîmbau din nas. Dar pentru aceea gustau şi a doua oară. Câte una era prea puţin coaptă, şi pe aceea o arunca baba în iarbă, lăsând pe ea urma câtorva dinţi ruginiţi, cari s’au clătinat când baba a încolţit pruna. Apoi venia popa cel tenăr: — Ei, ei, babelor, voi sunteţi ca şi copiii. Rupeţî prunele, le încolţiţi şi le aruncaţi în iarbă. Ce vă mai strepeziţi dinţii? — Lasă părinte, — nu îţi pară rău. Dum- nezeu ni le-a dat, păcat numai că ne-a luat dinţii. ’ Rîdea popa cel tînăr şi întră în biserică. Să închina la sfinţi, întâi la Preacurata, apoi la fiul. După aceea la Ioan botezătorul şi pe urmă sfântului mucenic din stânga, purtătorul oştirilor cereşti, care a învins pe deavolul, — sfântul George. Apoi să băga în altar, isprăvea câte ceva şi începea cu „Binecuvântat este...“ Afară sunau clopotele, apoi copiii să coborau la prune. Atunci era vieaţă. Azi, popa cel nou şi tînăr de demult e popa vechîu şi bătrân. Copiii, clopotarii de atunci, astăzi sunt cantori, casnici şi curatori. Şi merii, prunii, Doamne, Doamne, în ce hal au ajuns. Câte-va crăngî verzi pe fie-care şi pe fiecare podoabă căruntă, crăngî uscate. S’au îngroşat, şi-au lăsat burtă, măduva s’a făcut iască, au făcut scorbură şi bureţi. Unul s’a plecat, altul s’a şi răsturnat. Prunele, merele, abea pe verf să mai fac, rarf, rari ca zilele bune. Vine ciocănitoarea, cearcă cu ciocul să afle gol sub scoarţă, şi când a dat de un loc unde sună dogit, bate, bate repede, face o gaură în prun, în măr şi să ’ndoapă de furnici. Apoi sub fie-care au săpat oamenii gropi, şi-au pus sub glie pe ai lor şi eară au astupat gropile. Ar veni copiii să-şi mai strepezească dinţii cu vre-o prună, cu vr’un măr, după Sân-Petru, dar le vine cam greu să mânce de pe morminte. Şi trec zilele, încet, încet, ca nişte babe gîrbove, slăbănoage, când să prind una de cătrinţa celeilalte să sue mai uşor dealul. Din cei trei-zeci şi unul de pomi altoiţi de dascălul Irimie, au mai rămas opt-spre-zece. Săracii altoi, cum a trecut şi vremea lor. IU. Irimie şi curatorul George Nanu, s’au pus la sfat să facă biserică nouă. — Că uite, spunea părintele Dosoffeî, biserica de acum e aproape de hurluit. Dai ce dai şi ne trezim, odată, că ne cade în cap. Pă-reţiî de lemn au putrezit şi prin coperiş ploauă ca afară. Mai alaltăeri să umpluse potirul cu apă de ploaie şi molitvelnicul să jilăvise de nu-1 puteai răsfoi. Ai direge coperişul, dar spuneţi, cine s’ar sui pe el acum? S’ar cutropi, Doamne fereşte! Şi s’au înţeles între ei, au făcut ce au făcut, mai cu bine, mai cu rău, şi într’o vară au făcut biserică nouă, dar nu în vale, ca până acum, fără sus, pe colină, să o vadă toţi creştinii. Tot din lemn, dar mai mărişoară decât mai nainte. Şi dq atunci popa Dosoftei pare-că slujia mai cu poftă, dascălul Irimie ţinea şi el isonu mai cu ifos în strană, şi creştinii veniau mai des şi mai mulţi la biserică. Dar uite cum, popa Dosoftei era atunci de trei-zeci de ani, şi pe când s’a făcut de nouă-zeci şi patru, biserica earăş s’a învechit. — Ar trebui, — dar eu nu mai fac, că nu mai pot, — zicea părintele. Vor face-o cei-ce vin. Şi biserica a rămas tot veche, bătrînă. Veche, bătrînă şi adusă de spate ca un moşneag... Cum stă aşa evlavioasă şi supărată îţi pare un archangel înlemnit de vre-o minune cerească, pe verful colinei. . îşi ţine spre cer turnul mic şi ţuguiat, pare-că ar întinde braţul spre cer aşteptând îndurare. Prin ferestuţele mici şi joase, întră ventul în dragă voie, clătină praporii de lângă strană, sărută barba apostolului Pavel şi iese rizend pe fereasta din faţă. Deasupra altarului îşi făcuseră câte-va vrăbii cuib, ear când a văzut crâsnicul treaba asta, s’a pus cu o prăjină să le alunge şi să strice cuibul. Să văd urmele şi azi, că a picurat ploaie lângă cuib şi strecurându-să în jos a lăsat urme albe de vrăbii, ca varul. S’a pus lelea Stana cu pămătuful să şteargă urmele albe surii, dar prea muiase In apă pămătuful şi a mâzgălit faţa sfântului şi cuviosului George „bogoslov" şi haina lui Io an „zlatavov.“ De atunci beata lelea Stana duce frica iadului şi tremură ca varga când tună şi fulgeră. Da, sărmana bisericuţă, făcută de părintele Dosoftei şi credincioşii de atunci, ajunsese într’un hal, fără hal şi părintele cel nou, Traian Ulpie Sgribu, nu să socotea să direagă nimic. Nu le plăcea babelor lucrul ăsta dar să mân-găiau că: „nu va duce-o părintele Traian cât hău, va veni popă fecioru său Victor, care acum e la işcoli, apoi va face el cu ajutorul lui Dzeu şi a oamenilor o biserică frumoasă, de peatră.“ Sărmana biserică, ce repede a trecut şi vremea ei. S’a pus popa Dosoftei cu dascălul www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1902. LUCEAFfiRUL 67 Aşa era să fie, dar n’a fost aşa. Feciorul Victor al popii Traian Ulpie a fugit cu o „comedie" de care vine pe la tergurî, şi s’a făcut comediaş, că nu-I plăcea şcoala. Nu să mal ştie de el, că s’a dus mai departe de Cluj. Aşa biserica a rămas tot cum a fost, tot gîrbovă, supărată şi evlavioasă. Doar Duchul Sfânt o mal ţine în picioare. Sărmană biserică, cum a trecut şi vremea el! V. E. Moktovan. Pe gânduri. PE DRUMURI- Ca un vis pluteşte luna Peste-a măriî apă clară, — Trec popoarăle de valuri Murmurând un imn de sară. — Cine-ar şti să spună număr, Câte valurT, câte stele, — Sămenate'n pasul vremii Ru un rost, ştiut şi ele. Ostenite stele tremur' Prin a norilor răriştT, — Ca icoanele gândiriî’n Noaptea unor creerl trişti. Numai eu pribeag sunt earăş, Dor m'alungă — suflet greu, —■ Doară ventul mi-e tovarăş, M’aî uitat,-------mă uit şi eu. — Melin. www.dacQFomanica.ro 68 LUCEAFfiRUL Nrul 5, 1902. PERSPECTIVE.* Răposatul Mihăilescu, un bagagiu emina-ment românesc de ştiinţă, a marcat foarte cu îndemânare multe fase şi vestigii fisico-chimice ale dinamicei psichice. «Introducerea la psichofisică» din literă în literă e menţinută în sfera ştiinţelor experimentale. Suntem datori cu un tribut de mare recunoştinţă pentru zelul şi priceperea rară, ce transpiră din toate paginele ei — dar ne întrebăm ce răsunet a avut în cercurile competente ale societăţii noastre, cari să interesează de chestii filosofice cu vrerea sau nevrerea, spontan sau oficial, cu dor de ştiinţă sau cu dor de cariere, profesor sau student? Răspunsul e scurt: Nu a avut nici un răsunet. Foarte puţini să interesează de ea; aproape nimeni nu o studiază, cu atât mai puţin «filosofii absoluţi». Lucrul nu e de mirare, căci ţinta principală să pare că nu mai este perfecţionarea internă, ci cariera externă, la care însă ajunge omul şi tărîş-grăpiş. Cariera oferă apoi autoritatea recerută. Domnul Maiorescu a făcut odată alusia muşcătoare, că la noi nu sunt profesori fiind-că «ştiu mult» ci «ştiu mult» fiind-că sunt profesori. încă odată, nu lucrul ăsta e de mirare. De mirare e, că toată lumea «ne-absolută» şi îndeosebi cea «absolută» discută chestii materialiste, discută chestii spirituale. Când e vorba de idei materialiste, să înarmează până în dinţi cu frase şi negaţiunî şi aleargă la spiritualism; când e vorba de idei spiritualiste, să ţin şi mai proclet în frase, în negări şi aleargă la materialism, fără de a studia şi earăşi a studia, încet, cu răbdare, cu socoteală, ci într’un cas şi în altul alunecând pe priporul închipuirilor zădarnice şi scălămbând adevărul. Materialismul vede puţin cu ochii trupeşti, iar cu cel sufleteşti nu vrea să vază de loc. Fiind vorba de esplicarea unor lucruri, fie-care le esplică şi le analisează cu mijloacele ce-î stau la disposiţie. Materialismul, dispunând numai de mijloace materiale, cearcă fireşte, să esplice totul numai cu mijloace materiale, până şi fenomenele direct spiritualiste. Dar să supunem unei analise resonul pro-cedureî: Metodul marelui Bacon, după lupte continue de peste 300 de ani, a ajuns în fine să cucerească toate ştiinţele umane şi să le pună sub «jurisdicţiunea balanţei, a reactivului, a scalpelului, microscopului, telescopului, şi compasului. Experimentarea a devenit sufletul fiecărei ştiinţe, care tinde la justificarea existenţii Memoriei lui Ican Mureşanu. sale. întrebarea capitală, ce ni-să impune acum, este: «Până unde putem experimenta» ? Res-punsul nu poate fi altul decât următorul: Graniţa rămâne pentru toate timpurile deschisă. Orizonul experienţelor să lărgeşte, dar nu se termină nicăiri. Orî-ce delimitări arbitrare provoacă erori regretabile. In lumina acestor adevăruri observăm imediat partea umbroasă a filosofieî materialiste, sau mai corect, a multor conduşii, ce le deduc materialiştiî din experimentări, atribuindu-le valoarea universală. Sunt conduşii pripite, pe cari experimentarea de mâne poate să le amuţească complect, după-cum fost-a deja soarta multora până în present,— poate să le amuţească, fiind-că limita experienţelor e mobilă, să deplasează treptat şi ceea-ce astă-zi ni să pare imposibil, mâne poate să între în domeniul realităţii. Nu cunoaştem natura internă a puterii şi cu atât mai puţin natura internă a forţei voli-ţionale. Ştiinţele fisice înţeleg sub «forţă» tot ceea-ce produce un lucru, sau e în stare să producă un lucru. Acest «ceea-ce» deocamdată nu-1 pot defini în entitatea sa reală, munca însă ce o îndeplineşte forţa, efectul tangibil şi apreciabil servă ca o măsură pentru intensitatea forţei. O locomotivă în plin avent pe linia deschisă, e o forţă cinetică, o forţă vie, ce să manifestă în momentul dat, mişcă o serie de cupee de greutatea câtor-va mii de tone cu iuţeala de 60 km. pe oară, produce o muncă, un efect mecanic, care învederat determină cantitatea forţei motore, a vaporului expansiv, fiind-că efectul nu poate conţine nici mai mult, nici mai puţin decât originea sa dinamică. Forţa expansivă a vaporului nu o vedem în entitatea sa internă, ci-î observăm numai efectul ca presiune asupra pistonului, respective transmisiunea acestui efect asupra roatelor. Aşa stăm cu toate puterile despre cari avem cunoştinţă. Le cunoaştem numai din efect şi cercăm a influenţa asupra lor în sensul ideilor ce le inducem din manifestarea lor. In psichologiă să constată că toate manifestările forţei psichice decurg prin intermediul organismului trupesc. De aci nu este decât un pas până la admiterea că forţa psichică e una şi aceeaşi cu energia inerentă materiei nervoase din trup. Şi în realitate, materialismul cearcă să esplice toate fenomenele spiritualiste prin * Cuvintele introductive la «Hades», studii de fi-losofie spiritistă. www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1902. luceafErul 69 activitatea cerebruluî, tăgăduind intervenţia oricărei forţe regulatoare inteligente. Va să zică alimente brute, ajung la conştiinţă şi să ridică până la înălţimea concepţiilor unui Pascal, Newton sau Kant! Negând existenţa sufletului nu rămâne, altă cale decât zeificarea creerului. E destul de evident, că de a ajunge până aici nu însemnează a ajunge departe; dar nu mai puţin evident este că procedeul apare foarte curios. Temeinic, ştienţificeşte exact, ba util este procedeul până când studiile să restrîng asupra structurei nervoase a trupului — fiind de importanţă extremă ca sub raportul fisiologic să ne clarificăm pe deplin asupra organismului pămîntesc. Problematic devine, când prin in-ducţiunî pripite şi unilaterale să avântă în regiuni ce nu-1 mai privesc şi unde pe lângă modificarea experimentărilor mai trebue şi judecată. Să admite aproape universalmente, că echivalentul mecanic al fenomenalităţii, e cea mai luminoasă, cea mai măreaţă idee a timpurilor moderne. Ei bine, toată fenomenalitatea vitală îşi găseşte în cerebru sau în organele corespunzătoare din trup echivalentul său mecanic. Ultimul. termin, la care ajunge fisiologia, ar trebui să fie cel precisat în proposiţiile următoare : *). «Cu cât starea materială să complică — obsearvă Herzen în Fisiologia voinţii — cu atât să complică şi starea ei dinamică, pe cuvânt că aceste două stări sunt simultane şi corelative ; una pentru alta sunt causă şi efect... Ori-ce nouă composiţiune materială este înzestrată de nouă proprietăţi, fără ca ele să stea în afară de acea combinaţiune, după cum nici combinaţiunea nu ar fi posibilă fără ca ea să manifeste proprietăţile ce o caracterisează. Şi invers: ori-cărei descompuneri materiale îi urmează fatal o destrămare dinamică». «încetarea echilibrului dinamic a principiilor imediate prin o pedecă ce să opune jocului sau reacţiunilor lor foarte sensibile, să chiamă moarte, iar întoarcerea lor definitivă în grupe atomice statice constitue putrefacţia. Energia lor de constituire se spulberă în univers şi pregăteşte un nou dinamism. «Imortalitatea are deci înţeles întru cât este impersonală. Valuri mereu trecătoare de alcătuiri atomice, dar neperitoare în esenţa lor». Pulberea marelui Caecsar, care ţinea lumea în respect, astupă poate — cugetă Hamlet — ere-pătura vre-unui bordeiu, ca să nu pătrundă în el crivăţul de ghiaţă al ierneî». «Atât e lumea organică în orbita ei adevărată». La atât ar trebui să să restrîngă ştiinţa c) Mihailescu, Introducere la psichofisică, pag. 206-7. materialistă în sensul cel mai strict al cuvântului. Şi atâta ar fi corect, pe cât ar fi vorba de trup, deşi cu «energia ce să spulberă în Univers», pe acelaş temeiu de argumente, am fi îndreptăţiţi să-i pretindem ca să o demonstreze mai de aproape, când, suntem siguri, ar constata-o cu mult mai inteligentă de cum şi-o presupune. Dar absolut neştiinţifice devin doctrinele materialiste când să avîntă în regiuni superioare, în domeniul fenomenelor considerate de supranaturale. . «Fenomene supranaturale» nu au sens, din motiv, că pretutindeni fenomenalitatea e în acord cu legile natureî. Dovadă e însăşi existenţa lor, a fenomenelor! Pentru stabilirea unui raport corect, cată să pornim dela noi înşine şi să recunoaştem creştineşte că multe lucruri şi fapte mai există în cer şi pe pămînt, pe cari noi, oamenii, nu le ştim şi încă nu le putem explica. Va să zică, nu fenomenele sunt supranaturale, ci bieţii de noi, nu vedem, nu cunoaştem legile şi forţele, cari provoacă acele fenomene! Forţe necunoscute! Iată limita, peste care nu să pot avânta materialiştiî îngâmfaţi în ştiinţa lor. Făgăduesc şi întortochează tot ce nu’şi pot esplica; aleargă la magazia ilusiilor şi halucinaţiilor îndată ce-î copleşesc, «fenomenele misterioase». Şcoala lui Pythagoras a enunţat pentru prima oară adevărul că pământul să mişcă. Hypparchos, Ptolomaeus, ba însuşi Platou şi Archimed s’au opus acestei păreri. Ptolomaeus numeşte «ridicolă» toată doctrina despre mişcarea pământului, ba chiar şi prin anii 1800 s’au aflat academicianî francezi, cari au scris cărţi întregi în contra acestei păreri, fără de a vorbi de persecuţiile anterioare, îndreptate contra lui Galilei. Intr’o şedinţă din 11 Martie 1878 a Academiei francese din Paris, fisicianul du Moncel presenta pentru întâia oară fonograful lui Edison. 11 explica în toate detaliile construcţiei şi-l făcu să reproducă o piesă de musică. Atunci iată că sare un savant strigând cătră delegatul lui Edison: — Nemernicule! Nu vom răbda ca un ventriloc să ne scoaţă din minte! Şase luni mai în urmă, acelaş savant îşi ridică vocea în plenul Academiei, declarând că pentru reputaţiunea sa dator să simte aş repeta afirmarea anterioară, că fonograful e o seducere abominabilă. Un ventriloc, un şarlatan, îşi face mendrele seducătoare. «E mai presus de ori-ce posibilitate — zice el — ca prin metale nemernice să să poată imita nobilul organ al vocei umane». După părerea sa, fonograful nu era decât o «înşelare acustică» ... Lavoisier, marele chimist, nu voia să creadă că din vreme în vreme «cad pietri din cer». www.dacQFomanica.ro 70 LUCEAFERUL Nrul 5, 1902. Nu peste mult, Chladiu, renumitul astronom, a dovedit că meteoriţii, aproliţil nu sunt închipuiri fantastice, ci într’adevăr cad din spaţiul ceresc. Exemplele s’ar putea înmulţi la infinit, învăţătura scoasă din ele să resumă în observarea, că de multe-orl «mintea sănătoasă» ... nu spune adevăruri, şi anevoe recunoaşte faptele nouă, silindu-să a le întortochia în toate chipurile posibile, până când e nevoită să capituleze total. La oăcultism încă nu facem excepţie. Resistenţă zădarnică! Ne închidem ochii şi făgăduim existenţa razelor solare. Dar adevărul îşi face el drum, în butul tuturor sforţărilor neoneste. Am ajuns timpurile fericite, când două din ştiinţele naturale cele mal exacte: fisica şi chimia, aruncă o zare de lumină, în imperiul forţelor necunoscute. Medicina a capitulat înaintea hypnotismuluî (după o resistenţă îndărătnică de peste 100 de ani), înaintea sugges-tiunilor, somnambulismulul şi e pe cale de a capitula înaintea telepatiei: tot atâtea căi ducând direct la spiritualism. Spiritualismul consideră cerebrul nu de origine, ci de mediu; nu de intelect, ci de instrument. Să fereşte de obicinuita confusiune a materialiştilor: qui pro quo. Admite din capul locului că pulberea marelui Caesar poate să astupe crepătura vre-unul bordeiu, şi cu carnea unul cadavru uman — după cum obsearvă Shakespeare prin rostul cioclilor dela mormântul Orfeliei— putem prinde peşti, din caii ne ospătăm la un banchet — în cât indirect suntem antropofagi în deplina putere a cuvântului, dar în toate aceste constată un transformism chimic, în care atomii nu au perdut nimic din energia lor, dar pe cari i-a părăsit o energiă inteligentă externă, care i-a ţinut reuniţi în organismul trupesc al lui Caesar, sau în organismul trupesc a fiinţei cutare, care a ajuns eventual de mâncare peştilor. Toată activitatea creerulul o regulează o inteligenţă primordială, care să serveşte de energia chimică elaborată în encefal şi alimentată de nutremânt. Sensurile sunt aşezate în materia odică (suflet); în trup sunt numai nervi şi celulele cerebruluî. Nu trupul simţeşte, nici nervii, nici celulele, ci nervii surprind impresiile externe, incitaţiunile acestora le conduc la centrele nervoase, întocmai cum şirurile de la telegraf conduc un curent la aparatul receptor. Impulsiile sunt percepute, ajung la conştienţa marelui telegrafist, numit suflet, sau (după comunicările spiritiste) perisprit, care dă directiva într.-gulul proces de acţiuni şi reac-ţiunl, punem lu-le în serviciul unul scop, să zicem, a perfecţionării subiective spirituale. Scurt: cerebrul e un laboratoriu de chimie, nu mal încape îndoială, dar rămâne un lucru foarte neştiinţific de a nega existenţa chimistului conducător. O locomotivă are ca principii esenţiale şi irreductibile ale existenţii, masa resistenţă ca materie şi mişcarea ca energie intrensecă, dar am da din umeri auzind pe cine-va făgăduind neted existenţa me-chaniculuî, care regulează şi pune maşina în serviciul unei ordini. * Toate comorile sunt ascunse. Cu cât mal mari, cu atât mal adânci. Trebue să săpăm, să căutăm, să le scoatem din fundul Oceanului. A avea sete de ştiinţă nu însemnează a crede îndată în orî-ce lucruri, precum nici a nega imediat posibilitatea lor, ci a cerceta, a cugeta, a ne feri de extreme: de credulitatea oarbă ca şi de tăgăduirile pripite. * Dacă examinăm clasele civilisate, nu e greu de remarcat că, în sinteză, ele presentă un tablou bizar. Pretutindeni decoraţie, pretutindeni tendinţe de a exprima valoarea internă prin splendoarea externă. Cată însă să respectăm o reservă, pe care nu o respectă moraliştii oficiali. Decoraţiile în haine, fie ele efectul unor porniri conştiente, fie mal des, «efectul unor porniri inconştiente, stau în serviciul propagării speciei şi ca atarl sunt mal favorisate de tineret până pe vremea căsătoriei. Fenomenul îl constatăm la toate speciile de animale. E o lege generală. Omul, sub raportul trupului, e supus aceleaşi legi, nu face excepţie din cercul dinamicei biologice. Dar să ridică sub raportul inteligenţei şi aici vine fasa de condamnat. Pe cât ne îngrijim de cele trupeşti, pe atât ar trebui să ne îngrijim şi de cele intelectuale. Să dăm împăratului ce c al împăratului şi lui D-zeu, ce e al lui D-zeu! Să privim pe cei perde-vară, pe aceia, cari înotând în abundenţă să par adormiţi în-tr’un dolce farniente. Toate ideile, toate preo-cupaţiunile, toate vrerile şi dorinţele le sunt îndreptate asupra trupului. Să îmbracă, să des-bracă şi iar să desbracă. Timpul le trece anevoe. In cafenele, pe promenăzl, pe trotoare le zărim mutrele plictisite şi nu odată le invidiem ... succesele de cochetărie. O, de le-am cunoaşte golul intern, nu am dori schimbul cu el! Să plimbă cu trăsura, călăresc, fac vizite, dau prânzuri splendide, discută toate neamurile de banalităţi şi să culcă doboriţî de plictiseală pentru a să scula la miezul zilei următoare ca să înceapă din nou acelaş şir de plictiseli. La momente dese fac vânătoare după plăceri sen-suale, pentru a introduce variaţie în traiu, scandaluri în public şi boale în trup. In urma unul ast-fel de traiu, creerul îşi www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1902. LUCEAFERUL 71 perde elasticitatea, devine cu totul incapabil de perceperea unor idei mai serioase. Trupul să ramoleşte şi îmbătrâneşte înainte de vreme, iar când moartea bate Ia uşe — ce folos mai aduc averile şi distracţiile multiple? Înfricoşată moarte, căci ajung într’un imperiu cu totul necunoscut, unde pleacă cu aceleaşi idei pe cari le-au avut, sau, mai bine, nu le-au avut în viaţă. In oraşele mari eşti frapat de frumuseţa stradelor, de splendoarea prăvăliilor, de grandoarea palatelor. Pretutindeni ordine, lumină feerică. Verdeaţă pe promenăzî, comori în vitrine, toalete luxoase pe strade: ţi-se pare că lumea e fericită şi toate sunt în armonie. Bisericile cu ale lor turnuri maestoase simbolisează tainic aspiraţiunile minţii şi inimii omeneşti; şcoalele, spitalele, orfelinatele sunt palate în toată puterea cuvântului. Comunica-ţiunea rapidă înlesneşte orî-ce schimbări şi dermutări în mod admirabil. Pretutindeni guvernele sunt preocupate de promovarea instrucţiei publice ridicând şcoli şi biserici; pretutindeni ar fi semne de altruism, ştiinţă şi progres. Numai cât progresul e curios. Simultau cu promovarea instrucţiei publice merge şi o promovare ecscesivă şi teribil de costisitoare a militarismului. — Ştiinţa o forfe-căm,'o limităm, o a „aplicăm" de vreme — ce aproape cu toţii ne frământăm în continuu după „cariere", rang social şi avere: singurele ţinte, despre cari susţinem că ne fac fericiţi, sau cel puţin ne-am obicinuit a le atribui importanţă covîrşitoare în preocupaţiunile intelectuale. In locul altruismului, dominează direct an-titesa lui: egoismul. Pismuim, minţim, calomniem, subminând şi usurpând fericirea altora. Hămişiţi şi lacomi apucăm bucăţica de pâne din gura vecinului, fără de a simţi o remişcare că dînsul râmâne pe drumuri, în gura peireî de foame. Fiinţe nemernice şi ingrate, cari nu ne săturăm, cu cât avem, ci tot la mai mult rîvnim. Cei bogaţi să tem de sărăcie, vecinie să plâng că „nu au de ajuns". Cei săraci nu au nimic decât în majoritatea caşurilor — servilism şi linguşire. Pe cei nici foarte avuţi nici prea săraci ne ţin în câtuşi trufia, aroganţa şi fanfaronada. Nu vedem decât propria noastră „înaintarea sociaiă", nu simţim decât propria noastră durere, nu ne ajutăm decât pe noi înşine sau pe cei linguşitori; nu iubim decât pe ai noştri. Paiul din ochiul altuia îl observăm, bârna din ochiul propriu — nu. Nici nu o prea căutăm. La alţii condamnăm nu odată erori şi scăderi, cari noi le avem în grad cu mult mai mare. De aici să nasc neînţelegeri, certe, lupte, dueluri, resbele. Căci după-cum să află ura în indivizi faţă de indivizi, astfel să află ea şi în familii faţă de familii, în popoară faţă de popoară, naţiuni faţă de naţiuni. Ar înceta zizaniile, ar înceta resbeleie, dacă am fi indulgenţi faţă de alţii, stricţi faţă de noi; dacă nobila pasinue a altruismului ar înblânzi sălbătăcia egoismului. Altruism! Altruism! Forţă magică, dinaintea căreia să topesc legile ca ceara de faţa focului; Vină împărăţia ta! fie voia ta, precum în ceri aşa şi pe pământ Sălăslueşte-te în inimile noastre ; fă-ne mai iubitori, mai răbdători, mai toleranţi, mai iertători. Scapă-ne de minciuni, de pisme, de clevetiri; stinge ura din inimile noastre; pune capăt banditismului şi sentimentelor noastre rapace. Liniştea şi pacea să vor încuiba atunci în societatea umană — făcând să dispară tot alaiul nemernic de legi, jurisprudenţă şi advocatlicuri. Să ne deprindem, a observa,. efectul legilor veclnlce şi bucuros vom abandona sofisteriile ridicole ale egoismului omenesc. Să privim, din cercul restins al bucăţii de humă peste întinsul orizon al cosmului nemărginit: toate să resoalvă în aceiaş linie, predominând pretutindeni numai ideia şi iarşî ideia. Deja bătrânul Parmenid spusese altă-dată că timpul nu „a fost", nici nu „va fi" ci numai „este“. — E un present absolut, căci trecerea zilelor după zile şi anilor după ani nu e decât un fenomen al mişcării planetei noastre. G. Todicâ. www.dacQFomanica.ro 72 LUCEAFfiRUL Nrul 5, 1902. LA ANTICAR. Doch auch die Gotter regieren nicht ewig, Die jungen verdrăngen die alten_ (Heine.) Tăcere. E cald afară, — prin aer pare-că plutesc pânze de paiangenî.. Văsduhul e copleşit de-o lene dulce, misterioasă ... Soarele mijeşte după perdeaua unul nor molatec, ostenit... oboseala naturei mă supune şi pe mine, — şi stau ciasuri întregi perdut în crâmpeie de visuri, cari nu-mî dumeresc mintea, reîntrupându-î chipul vr’unul zimbet uitat, reconstruind câte-o amintire rozalbă.. Şi stau încremenit cu un picior răzimat de masă, cu capul alunecat pe umărul stîng şi pare-că fotelul pluteşte cu mine încet. .. Fumul de ţigară trece greoi pe fereastră... In liniştea clipelor acestora este ceva ce seamănă cu moartea, cu cripta, clipirea genelor de jumătate închise printre rotogoalele de fum, amăgirea asta a minţii: a sensurilor — nu ştiu ce, dar cam aşa îmi închipuesc cu somnul etern, amorţirea vecinică. Şi dacă trăsar pe-o clipă şi-mî dau seama, atunci mă ridic de pe scaun, îmi iau bastonul şi plec. . De câte ori pornesc aşa la drum, totdeauna cam în două locuri mă trezesc: ori în cimiter unde mă pun de descifrez numele, cari încep să să şteargă de pe peatră, ori la — anticar. ' Şi anticarul e cimiter. — Pe poliţe cărţi vrăvuite, aruncate în disordine una peste alta; într’un colţ tabloul Madonei zugrăvit, de cine ştie ce pictor.. /Madona pare unflată la obrazul stîng şi nu ştiu cum îşi ţine mânile, de altfel are vesminte albastre cu vărgl roşii. — Madona... Cărţile sunt împărţite toate nu după titlu, după conţinut, nu--------: după preţ. Eu totdeauna încep dela cele cu-o coroană, nişte nămile de lexicoane, câte-un volum de Brokhausen... Nu-mî plac cărţile ăstea mari; munca care Ie-a plăsmuit prea seamănă a robotă de ziler, autorul pare mal mult cancelist decât savant.. Pe rând mă uit la toate, cetesc fragmente din ele şi treptat ajung până la cele cu 5 cru-cerî şi în fine la cari să vând cu chilogramul.. Versuri, novele scrise cu cel mai acut romantism : »o detunătură cutremură văzduhul. Contele păli, să împleteci şi căzu jos . . Mii de bombe, — esclamă Etienne, — astfel triumfă şi adevărul !u C’am aşa să sfârşea una, — ştiu că pe pagina ultimă erau scrise şi câte-va şire cu creionul, numai atât să mal putea ceti: ......e un măgar...........Etienne..........sărut ...... Agapia Rîureanu, soţie de arendaş... “ Cărţile ăstea rupte, vechi, ce păreau icoa- nele unei lumi răposate, îmi trezau un şir necurmat de idei.. Pare-că-1 văd, pe autor, pe cetitoarea Agapia, pe arândaşu bărbatus’o, — — îl văd pe toţi----------o lume veche, cinstită, naivă, cutusiastă, nătângă, . . . atât de curată în păcatele el... Autorul înădeşte îngândurat iţele poveştii minunate, ochelarii i-au alunecat pe nas la vale, pe masă, lângă el abureşte un păhar de lapte călduţ, doi copil îl desmeardă cu „bună cuviinţă".. El îi ceartă frumos şi scrie mal departe.......Slovele să închiagă în şire, şi- rele să aştern tot mal multe, povestea să încurcă frumos... El zîmbeşte binevoitor copiilor, Ia cel mal mare i dă laptele ce i-a mal rămas, ear pe hârtie: „mii de bombe, scrişni contele ridicându-şî spada, al vostru sunt! “... Câtă naivitate drăguţă în acest pleonasm potrivit pe hârtie cu scrisoare frumoasă, scrisă cu transparent 1 . . Stau în mână cu câte-o carte de-asta cia-suri întregi. Răcoarea păreţilor umezi cu aie-rul prăvos! mă fac să dormitez, să mă perd în visuri.... Mi să desluşesc pare-că de printre vra-vurile de cărţi, răsar de după poliţe în şire lungi toţi autorii cărţilor. Alături defilează în şir lung, logofeţii unei lumi răposate, cântăreţii dragostei cuviincioase, filosofii aspiraţiilor de Omenie--------Vin încet în hainele lor sure, în- cheiaţi la toţi nasturii de la palton, cu mustaţa retezată, cu parapleul subsuoară. .., îşi poartă manuscriptele cu mulţămire şi înpăcare, par atât de conştiî de isprava lor... Unul e puţin mal neglijat. Vine singur. In jurul lui să ghiontesc ceilalţi şi nu-î caută prietenia, spun cu groază, că: „s’ar povesti că omul acesta gustă peste măsură vinul!“ El merge încet şi apăsat; pământul tremură sub trupul lui robust — Mă uit la el, la volumul ce-1 poartă subsuoară, nume necunoscut, un fel de Anacreon de prin secolul al 17-lea, un bohem cinstit şi drăguţ, care stă treaz seara şi după unsprezece ciasuri, cântă pe ghitară un palid sonet, despre „ea“, ori arată într’o poe-sie c’am lungă cu titlul: „De ce-î bun vinul ?“, foloasele acestei beuturl şi la urmă recapitulează : Alinare Şi uitare Ne dă vinul, deci să’l bem! Şi cu acest om, despre care să povestea că „gustă peste măsură vinul, nu mergeau ceilalţi . . Poete 1 — A trecut înainte. Vream să mă duc la el, să-l strîng de mână. Cum m’ar fi privit ceilalţi? www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1902. LUCEAFfiRUL 73 Aşa îmi trec cu toţii pe dinaintea ochilor, dascălii vremilor apuse, zilerii ştiinţei, învăţăceii poesiei, părăginiţi în uitare, cuvântul lor la anticar. Câtă dragoste mă cuprinde de aceşti „oameni", eroii de odinioară, cari azi stau desarmaţi şi cu braţele încrucişate; — azi ar fi ridicoli să-şi mai mişte braţul, arma lor e neputincioasă astăzi. .. Pare-că îl văd pe el, Apollo cum încor-dându-şî muşchii întinde arcul cu faţă mâhi-oasă.. Bietul zău, ce ridicol e în mânia lui şi ce sublim îl cântă Homer pe departe săgetătorul !.. Vă văd pe toţi suflete de poeţi cu lacrimi cinstite în versul vost greoi, cărturari atât de cuminţi în învăţătura voastră cu atâtea greşuri.. Totul e o trecere eternă, o premenire continuă a omului ce-şi schimbă hainele nălăute şi nu le mai spală... Mari aţi fost pe vremuri, azi nu vă mai cunoaştem! Gândul mă poartă departe, descuie zăvorul vremii, mă duce.. . zîmbesc ... Jidovul să apropie de mine : Poftiţi? Da? Sunt ieftine, de tot ieftine? Cumpăr două cărţi, cari îmi cad în mână, nu mă târguiesc cu Ovreiul.. Plec. El zîmbeşte pe sub mustaţă: „l-am înşelat!" îl aud şi mă cuprinde un fel de milă, ori năcaz; mă opresc în drum: Cum numai atât să plătească cărţile astea? Mintea lor întreagă, inima şi-au cheltuit’o pentru ele, aceşti oameni mici, cari n’au monument de bronz în sala Atheneuluî... Ajung acasă. Cetesc cărţile, dela început până ’n capăt. Le înţeleg micile lor miserii, dragostea lor, năcazul; mă însufleţesc versurile lor şchioape, fraza lor largă şi aşa de puţin măiastră.. Cinstea unor vremi apuse pe veci planează asupra scrisei lor.. Ii întrezăresc în aureola gloriei lor de odinioară, şi-mi par nişte zăi ai lumii: vechi pogorîţî de pe piedestal, lipsiţi de putere, reumatici : Isis ori frumoasa Astarte, ori el Zeus stăpânul fulgerelor, — pare-că-1 văd moşneag nevoios cum sgribureşte pe ruinele trenului lui de fildeş ... Srîng nervos cărţile dela anticar. Pe voi vreau să vă desgrop eu din ţărînă, voi slujitori fără de plată ai adevărului, cari aţi luptat luptă neînţeleasă răzimaţî în umbra unui vis tresărit din imaginaţia unui ceteţ al stelelor, încălziţi de raza maşteră a unei păreri.. Voi aţi fost prea proşti, ca să nu vă vărsaţi întreg sufletul în scrisul vostru, noi suntem prea cuminţi, ca să mai ascultăm bătaia ini-meî.. A voastră este împărăţia uitării. . Voi sunteţi copii vitregi ai literaturii, eroii fără nume ai câmpiilor de luptă. Cuvântul vost e ieftin azi. — Voi nu aveţi monument de bronz în sala Atheneuluî, nici coroana de fer clasa II. Mi-e milă de voi, mi-e drag de voi!.. Al vostru voi fi şi eu, făt supus unei vremi înguste. — Mă văd cu voi alături păşind mărunt de după firedele anticarelor cu volumul subsuoară.. Şi voi părea şi eu şi voi şi noi cu toţii atât de cinstiţi şi atât de.. .. ridicoli!.. Si totuşi văd mai multă dragoste în inimile voastre de „oameni mici" ... Şi mă cuprinde un fel dă sentiment de resens, de admiraţie şi ură, când cetesc cuvintele eternului Horaţ, acea obrăznicie genială: Nori omnis moriar! Mă învinge răceala lui de patriciu, dar dragoste inimă la aceşti oameni mici caut, cari n’au monument de bronz în sala Atheneului.. Agog. IN PĂDURE. Frunza stă la sfat cu vântul, Graurii sâ sbeguesc. Mierla îşi începe cântul, Mieii pasc, cânii pândesc. Sub ştejarl nuntesc gândacii. — Stau înmărmuriţi copacii, Crângul e cuprins de jale . . . Ascultaţi cum plânge ’n vale Dragul fluer ciobănesc. Soarele’n apus sâ lasă, Vântul, fruza-au amuţit, Mieluşeii-o iau spre casă — Codru ’ntreg s’a ostoit. Numai fluerul doineşte, Dar şi doina Iul slăbeşte, Pân’ sâ pierde ’n umbra serii. Cum îmi vin în gând puzderii Dintfun basm de mult trăit! Horia. www.dacQFomanica.ro 74 LUCEAFfiRUL Nrul 5, 1902. SATUL MEU Floriile. Asnoapte dormiam de nici să mă fi legănat cineva. Eram încă prin somnul cel bun, când să auzia un glas tânguios de femeie, dar nefiind treaz nu ştiam de visez sau e altceva. Glasul răsuna tot mal tare şi mai tare şi eu tot mai bine îmi deschideam ochii, pân’ ce m’am trezit de tot şi ascultam de cum-va e glas sau mi să pare. Era glas aievea. Venea din dealul deasupra satului, din cimitir. Luceafărul de dimineaţă era răsărit, dar era încă departe până’n zori şi aşa nu m’am sculat. Ascultam. Venea aşa cum vine apa pe munte la vale. Aci era plin, tânguios apoi earăşî să perdea cu gemetul vîntuluî. Nici odată nu m’a cuprins o mai mare durere ca atunci. Îmi aduceam aminte de câte o furtună de vară, când să întuneca ceriul la apus, apoi începea vîntul a şuera şi a geme, ca şi când ş’ar cânta jalea lui necunoscută, aşa mi s’a întunecat tot înaintea ochilor. — Ce-î astă-zî, mă întrebai singur. — Astă-zi e ziua morţilor, răspunsei tremurând. Am stat apoi puţin negândindu-mă la nimic. Mai venea un glas, apoi altu şi rînd pe iînd veneau alte şi alte pe când pe cer pereau stelele una după alta dinaintea zorilor. lelea satului era cufundată în gemetele acelia, care să amesteca acum şi cu vaierul vîntuluî ce începu şi el a sufla tot mai tare şi mai tare. Mi s’a strîns inima. Tot mortul îşi are pe cine-va, care să cânte Ia capul lui, tot mortul a lăsat după sine o mamă, o soră, o nepoată, o mătuşă, că în ziua aceasta, crucea ce prinde muşchiu la capul lui să nu stea singură şi părăsită şi ţărîna în care să putrezeşte trupul lui să fie udată de o lacrimă măcar. Oare am eu morţi? Mulţi, mulţi dar aceia de mult sunt ţărînă. Toţi ş-au luat onorurile cuvenite şi apoi cu ce le-aş putea face? Eu sunt bărbat şi nici nu mă ştiu, nici nu să cuvine să mă cânt. Dar nu mă puteam ascunde dinaintea plânsetelor de loc. Ori cum îmi astupam urechile, ori cum îmi ascundeam capul veneau suspinele şi îmi intrau pe urechi până în adîn-cul inimei, apoi mă strîngeau încet până ce m’am trezit, că plâng şi eu alăturea cu celea din cimiter şi că suspin şi eu alăturea cu ele. — Soro, soto zisei suspinând, numai tu nu ai pe nimeni cine să să cânte la capul tău. Copila îţi este mică, ea încă de-abia bolboroseşte câte un cuvînt, mama e moartă de mult, neamuri nu avem. Şi lacrămile îmi curgeau părău pe obraz la vale. M’am sculat repede, nu mai puteam suferi, m’am îmbrăcat în fugă şi am eşit pe portiţă. Uliţa era pustie şi plânsetele din cimitir stăpâneau satul. M’am dus în cimitir. La crucea ei m’am oprit. Era o cruce de peatră, scobită cu cunoscutele : «Aici odihneşte în Domnul... Pe-o altă cruce din sus de mine, o mamă bătrână, încovoiată de spinare îşi vărsa durerea în versuri de laudă despre fata ei. Nimeni nu îmi avea grija. Toate erau cufundate în durerea inimei lor, spuindu-o în versuri vîntuluî, ce o ducea departe peste văi şi dealuri. Am prins crucea în braţe, mi-am lipit obrazu de ea şi i-ain dat curs liber durerii. Ca un vulcan să pornise de-odată. Când mă strîngea de inimă, mă prindeau ameţeli şi suspinele îmi înecau resuflarea. Mi să ivi tot amarul zilelor mele înaintea ochilor şi groaza singurătăţii şi a traiului pribeag mă stăpâni cu totul. Simţiam cum rînd pe rînd mi să istovesc puterile, mi să răceşte obrazul, mânile, de peatra, de care le-am lipit, ochii mi s’au tulburat şi vederea îmi era răsleaţă — am cercat să mă despart de locul acesta, dar era prea tîrziu, nu mai aveam putere. Mă răcii cu totul. Mi se închise şi ochii, mai aveam puţină căldură la inimă, pân’ ce a supt’o şi pe aceea peatra rece, pe care eram răzimat. Mi s’a întunecat tot înaintea ochilor. Mai auziam şi aşa un timp oarecare plânsetele din jurul meu, pân’ce rînd pe rînd sunau tot mai încet, mai încet şi tăcere s’a făcut totală. Cât voi fi stat aşa, nu ştiu, dar de-odată s’a deschis mormîntul, ca o ladă înaintea mea şi fără voie m’am coborît la vale. Când am călcat pe treapta din urmă, aşa de repede s’a închis pămîntul de-asupra mea, în cât de-abea putui să mai arunc o privire pe bolta instelată a ceriului. Nu vedeam nimic. Intr’un târziu m’a prins cine-va de mână şi m’a tras după sine. Ne-am oprit într’o cameră mare; nu era acolo nici scaun, nici masă, nici pat. Nişte tepşanurî de pămînt erau laviţele din jurul căsei. — Şezi, mi-a zis cel-ce m’a adus, vine îndată, şi a dispărut. M’am uitat împrejur. Era pămînt humos şi numai vîrfurile rădăcinilor stau spânzurate ca şerpii. Lumina şi căldura nu ştiu de unde veneau. www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1902. LUCEAFfiRUL 75 De-odală s’a deschis un părete întreg şi a intrat cine-va. Mi-am întors capul. Aşi fi zis, că e figură de om, dar era cu neputinţă. — Cine eşti tu zisei cuprins de groază. — Eu sunt aceea pe care o plânseşi tu răzimat de cruce. — Ah, şi începu a să învîrti lumea cu mine. — Tu eşti soro? Nu, nu, tu eşti un monstru, tu nu eşti, n’aî fost soră cu mine şi căzui aproape ameţit pe tepşanul de pămînt dela spatele mele. www.dacQFomanica.ro 76 LUCEAFfiRUL Nrul 5, 1902. S’a apropiat de mine şi m’a prins de mână. — Nu te spăria şi tu vei fi ca mine, mi-a zis zîmbind şi când i-am văzut colţii goli şi umerii obrajilor fără carne, roşi de vermii pă-mîntului mi-a trecut fiori până în măduva oaselor. Nimic nu mai era întreg pe ea, carnea era putredă şi spânzura la vale, iar hainele cu care o am îngropat’o erau numai zdrenţe pe ea. Numai păru era negru şi des şi cum îi atîrna ca o coamă pe spate la vale, mi se părea ca şi când ai fi îmbrăcat moartea cu părul unei fecioare. Mi-am acoperit ochii cu mânile şi am plâns, am plâns, pe când ea s’a pus lângă mine şi tăcea. Am stat mult aşa lângă olaltă. — Ce plângi, nebunule, a zis într’un târziu, nu ştii, că asta e soarta tuturor şi a ta tot asta va fi! Şi căldura trupului tău va trece în pămînt, din pămînt în rădăcinile erbilor, de acolo în animale şi oameni şi aşa se învîrte roata lumii. Mă uitam în pămînt şi marea problemă a vieţii şi fireî tuturor mi să învîrtea prin cap. Oare morţi-s cei muriţi şi este oare vre-o legătură între lumea aceasta în care mă mişcăm ca acuma şi între a noastră de sub ceriu. Groaza de mai înainte mă mai părăsi, începu a-mi plăcea în camera aceasta şi aflat-am şi urme de frumuseţa şi drăgălăşia ei de odinioară în figura de-adreapta de lângă mine. Spune-mi draga mea, mai aduceţi tu aminte de noi din lume, de copii tăi de cari te-ai despărţit aşa de duioasă? — Ba. Adecă şi noi aici suntem ca şi voi acolo. Pân’ ce n’a căzut lopata cea dintâiu de pămînt huruind pe sicriu, pân’atuncî trăim tot în cercul vostru, dar cum suntem aici, apoi altă lume, alte legi ne stăpânesc şi podul din lumea noastră şi lumea voastră să ridică pentru totdeauna. — Nu te spăria a zis după o mică tăcere, şi voi sunteţi tot aşa. Plângeţi, vă jăluiţi până suntem întinşi pe laviţă apoi când dă primul firicel de iarbă pe mormîntul nostru, voi vă întoarceţi faţa de acolo, căci aveţi alte dorinţe, alte legi, decât de a vă jălui după noi — înzădar. Aici trăim de alt-cum noi de noi, neamul nostru, sîngele nostru. Voieşti să vezi toată seminţia noastră? — încă nu; voiesc să mai povestesc sin-1 gur cu tine. Ştii dragă, când te-am aflat rece pe laviţă aşa o jele m’a cuprins, de aş fi voit să mor şi eu, dar n’am avut putere să mă despart de viaţă. Evanghelia zice, că iubirea e mai pe sus de toate, eu zic, că viaţa e mai pe sus de toate. Legaţi-vă şi voi aici aşa de viaţă, ca noi dincolo ? — Noi aici nu avem viaţă. Priveşte rădăcinile acestea, ce să întind, ca şerpii prin pâ-mînt, aşa e că prin acestea trăiesc arborii şi erburile în lumea de-afară? Aşa trăiţi şi voi prin noi. Noi suntem aici boanele, sămă^ate în pămînt, cari răsar în lume. Dar înainte de a răsări trebue să putrezască. Tot o viaţă e în tot ce să mişcă, una e mai încurcată, nepă-trunsă încă de mintea omului, altă din contra simplă, dar e cheia, care descuie tainele celeia-lalte. De alt-cum te vei convinge. Iute a dispărut prin păretele de-alăturea. Am rămas singur gândindu-mă la cuvintele soreî. Incurînd eară-şî s’a desfăcut păretele şi mulţime de figuri îngrozitoare au venit în urma ei. Fiorii de mai înainte mă cuprinse din nou şi îmi prinsei ochii cu amîndouă mânile, când am văzut mulţimea cea mare de cadavre. — Aici ne este seminţia noastră. Intr’un tîrziu de abia am cutezat a ridica capul şi tabloul ce mi s’a desfăşurat înaintea ochilor era aşa de îngrozitor de mi să băteau dinţii în gură ca de friguri. Erau cadavre descompuse şi ciunte. Carne nu mai era pe nici una şi oasele multora erau mâncate de tot; mucegaiul rodea la partea încă nefăcută pămînt. Păretele pe care au intrat a dispărut şi spaţiul ce s’a deschis era ticsit de cadavre. — Nu-ţî fie frică a zis sora şi m’a prins de mână, vino să-ţi arăt şi mă trasă după sine. — Aici e nenea şi îmi arăta pe cel dintâiu. Tu nu-1 ştii, nici eu nu l’am cunoscut pân’ ce n’am venit aici. El ne-a legănat şi gugulit dar a murit înainte de ai putea zice cel puţin — nene. — Aici e Tâna, aici mătuşa, aici... şi rînd pe rînd mi-a arătat moşii şi strămoşii despre cari eu de-abia auzisem ici colo, ca şi de nişte persoane legendare, câte ceva şi apoi tot mai necunoscuţi pe când şi figurile erau tot mai neîntregi pân’ce a dispărut şirul cel lung în semi-întunerecul ‘spaţiului. Probleme mari, la cari înzadar m’am ni-suit ani de-arîndul să le înţeleg, mi s’au pre-sentat aici înaintea ochilor. — Mai departe, mai departe zisei eu cuprins de o curiositate, care mă făcea să uit şi locul unde mă aflam. Mersem de-alungul şirului. Figurile erau tot mai neîntregi, tot mai mâncate pân’ce au dispărut în sînul pămîntuliii. — Aici e deci începutul neamului nostru ? — Ba nu, mergi înainte şi te uită bine. Am mai observat nişte umbre, cari aşa cum erau mi să păreau mai mult conturile trupurilor, ce dispăruseră cu desăvîrşire în pămînt. — Simt aceştia umbre sau mi să pare mie? www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1902. LUCEAFfiRUL 77 — Ba simt aievea ceva. Materia aici, trupul s’a întors în ţărîna din care a fost făcut; mai rămâne însă o parte esenţială, care nu poate se piară şi aceasta e forma.* Aici materia a perit şi a rămas forma. Aceata e tot mai perfectă, tot mai perfectă, adecă să curăţă tot mai bine de rămăşiţele materiei, de resturile trupului pân’ce rămân numai liniile desăvîrşite ale formei şi — răsare în lume. înţelegi acum, ce va să zică a moşteni firea, înclinările, necazurile, boalele neamului, ce te-a plăsmuit? — Du-mă îndărăpt, taină să rămână toate acestea înaintea mea şi m’am întors îndărăpt în locul de mai înainte. Am rămas earăşi numai singur cu sora. Aşa mă aflam acum de bine lângă ea. Groaza de mai înainte mi să schimbase într’o adevărată dragoste şi mă îngrozeam de momentul, când va trebui să mă despart de ea. — Tu mi-aî spus dragă tot lucruri, cari nu să ţin de mine. Căldură aş fi voit eu să cetesc din faţa ta, desperare şi groază faţă de locul acesta şi durere faţă de aceia, ce şi acum te deplâng în lume. — Inimă nu mai este, e putredă, a zis încet apoi am tăcut amîndoi. Mă prinse earăşi o frică, că mă voi deştepta. Nu să poate! Cum să o las eu singură în sînul pămîntului, cum să mă depărtez lă-sându-o pradă viermilor, să nu o apăr în contra destinului, de ar trebui să mă iau la luptă cu toate puterile din cer şi pămînt. La reflexiile aceştia mi să păru, ca şi când cineva ar rîde la spatele mele, cu rîsul acela îngrozitor, ce săgetează omul până la oase. — Cine eşti tu, cel ce voeşti să te pui în contra destinului ? şi puţină căldură mi să ivi la inimă. Căldura tot mai tare mi să lăţi în trup şi— m’am deşteptat. In jurul meu era mulţime multă, ce mă freca cu oţet şi apă rece. — Ce vreţi, zisei eu văzînd ochii plânşi ai multora, de ce m’aţî deşteptat din somnul acesta adînc. — Ca să trăieşti îmi răspunse unul. La cuvîntul acesta ear mi să ivi viaţa în mărimea ei. Oare plăteşte-se să ne deşteptăm din aşa un vis, numai ca să trăim.?! Tullius. LITERATURĂ POPORALĂ. Fost-au vremuri când acela cu care de azi înainte ne prindem cu drag tovarăşi de muncă pe ogorul literaturii nu era băgat de nimeni în seamă. Lumea lui cu Feţî-Frumoşi şi Pipăruşî şăgalnici era necunoscută păturii cărturăreşti, care să răsfaţă buiacă pe umerii răbdurii ai prostimii împăcate cu scrisul sorţii. Vremea, Iecuitoarea bătrânelor rele, a făcut pe’ncetul dreptate. Astă-zî, măiestrului izvo-ditor al atâtor minunate frumuseţi i-a mers vestea’n lume; rodul iscoditoarei sale minţi a trecut hotarăle împărăţiei cărturăreşti, ferme-când-o. Şi această cinste, de care să bucură astă-zî „unchiaşul sfătos", n’a căpătat-o aşa, de pomană. In veacurile trecute, vecine cu al nostru, au perit mulţi voinici de seamă, până au putut răpune înfricoşatul bălaur al nedreptăţii, care-i încătuşase pe mândra luîlleană Cosînzeană: Libertatea. Toate noroadele ignorate ale pămîntului s’au luat la harţă cu Măriile Lor stăpânii, cerend să aibă şi ei un rost în treburile împărăţiei hrănite din sudoarea feţei lor. Şi truda lor botezata în bălţi de sânge, n’a fost tocmai de geaba. Au isbutit să dea o altă faţă mersului lucrurilor omeneşti, premenindu-le din cap până în picioare. Cam dela acele vestite rezmeriţe încoace au început cărturarii să îndrăgească ţărănimea proastă, stând, aşa, din când în când, de vorbă cu ea, care, iscusită cum este, a fost în stare să-i farmece. Ast-fel s’a dat peste acea lume nouă de gândiri şi simţeminte, care a îmbogăţit literatura şi a înlesnit aflarea dreptei căi a cercetărilor filologice. Trecutul, limba şi felul de-a simţi şi gândi al neamurilor, cari împânzesc rotogolul pămîn-tului nu să putea cunoaşte, ignorând acest important factor al societăţel omeneşti, poporul. Toţi aceia, cari nu l-au băgat în samă, s’au primejduit mai puţin în ale literaturii, mai mult în ale limbeî. Spre pildă: noi Românii. Dacă fie iertaţii noştriî bunici şi taţi n’ar fi rupt cu poporul, croindu-ne un graiu păsăresc, am mai fi noi, www.dacQFomanica.ro 78 LUCEAFfiRUL Nrul 5, 1902. cărturarii de azi, siliţi să ne batem capul cum să vorbim şi să scrim româneşte? Fără îndoială, nu! Dar unde am fi astă-zl cu limba noastră literară, dacă în amurgitele vremuri de zăpăceală şi rătăcire, nu s’ar fi găsit câţl-va inimoşi şi cu scaun la minte străjer!, cari să apere morţiş visteria graiului nostru din străbuni ? D-zeu mal ştie 1 Şi nici astă-zl nu e lucru de prisos s’a-tragem luarea aminte asupra acestui fapt, find-că sunt încă mulţi de aceia, cari rămân surzi la glasul poporului, care cere, cu drept, un jilţ de sfetnic în divanul limbii şi literaturii. Cele premergătoare, credem, ne’ndreptăţesc să dăm în coloanele revistei noastre un loc de cinste limbii şi literaturii poporane şi să lucrăm, după puterile noastre de începători, clădind pe aceasta trainică temelie. Gândul nostru, când deschidem coloanele de faţă, e s’adunăm în corpul revistei noastre: poveşti, tradiţiuni— mal cu samă — legende, anecdote, proverbe, cântece bătrâneşti, haidu- ceşti, colinde, doine, hore, bocete, descântece, oraţii, ghicitori, etc., obiceiurile poporului, credinţele lui intime, — c’un cuvînt tot ce ne poate fi de folos pentru a-1 cunoaşte aşa după-cum l-a plăsmuit frământările şi înrîuririle de veacuri. Toate cele înşirate mal sus, cât ne vor permite mijloacele technice, vom căuta să le redăm în graiul ţărănesc, servind prin asta filologia românească, care fără cunoaşterea foneticei poporane, cât mal cu de-amăruntul, nu poate deslega definitiv multe din problemele cu cari să îndeletniceşte. Lauda de-a fi făcut noi acest început nu o avem şi nici n’o căutăm. Nădăjduim, însă, că nu ne vom păuna numai cu numele de folclor-iştl, publicând şi răspublicând texte poporane fără nici o noimă, ci vom fi credincioşi poreclei ce-o luăm, muncind cu hărnicie rodnică. Străduinţa noastră, bine ştim, e foarte anevoioasă, dar cu „curajul de-a greşi" la început, înfruntăm isbânda *). Oct. C. Tăslănanu. PELA CEI CE NU MAI SUNT. Aurel P. Bănuţiu. Scrisori de-ale lui Aron Pumnul. Cernăuţi, 23 Iunie 1865. Fiule Paule! Provedinţa s’a îndurat şi ml-a Uşurat sănătatea într’atâta, cât în decursul anului acestuia am putut umbla la şcoală mal fără întrerupere. Acum vi-să gată cursul drepturilor sibiene, de aceea te poftesc să-mi trimeţî copie vidi-mată de pe atestatul ce-1 vel primi, ca să pot face paşii cuviincioşi pentru ştipendul pe anul viitor. De cum-va n’ai mers la Bucureşti încă pănă acuma, apoi în anul acesta să nu mergi de loc, căci să strică causa şti-penduluî. Blăstămaţiî de Bucovineni au aflat nu ştiu de unde dracul, că eu îţi dau ţie un ştipendiu, care este menit pentru Bucovineni, nu pentru Ardeleni, şi a trimes pănă la minis-teriu, şi aşa m’a adus în mare încurcătură. De aceea ar fi bine să nu te arăţi încă la ministeriu în anu acesta, ca nu cumva să te cunoască chiar şi pe vorbă, şi de pe alte împrejurări că eşti ardelean, că atunci strici treaba, şi nu ştiu dacă voi mal putea apoi să ajut cuiva. Eu de-mî va ajuta D-zeu să pot fi sănătos, am de gând să mă duc în vacanţe la Bucureşti, şi să cerc tot chipul ca să să susţină ştipendiile, însă să li să schimbe menţiunea, ca să le pot da ori-căruî Român austriac, carele ar merita. Ba încă îmi voi pune capu ’n pletri ca să pot îndupleca pe ministeriu să întemeeze cinci ştipende pentru scopul acesta, de câte 500 fl. pe an. D-zeu şi maica Domnului şi Diva-Română să ne ajute, că scopul este sfint, mântuitiv şi naţional 1 Eu am pus sub tipar aceea carte interesantă pentru ori-ce Român, titula ei este: Privire repede preste 312 din moşiile aşa numite mănăstireşti, din care s’a format măreţul fond releuginar al bisericei române din Bucovina. făcute după adeverinţe autentice sau urice de Aron Pumnul. Un boier îmi promise-se, că-mi va plăti tiparul; însă acum s’a retras, şi tipograful mă sileşte pe mine să-I plătesc, tipăritura, care să vine la 400 fl. v. a. Dar’ eu de unde păcatele să-I *) Cărturarii noştril, cari d iresc să ne stea întru ajutor în adunarea materialului, sunt rugaţi a să adresa redacţiunil, de unde vor primi cxplicaţiunile de lipsă. www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1902. LUCEAFĂRUL 79 pot plăti ? de aceea mî-ar plăcea de s’ar putea vinde din carte măcar atîtea esemplare, ca să să scoată cheltuiala tiparului, să mă scap de belea. Nu ştiu unde vei fi în vacanţe: în Sibiu, ori la Cohalm ? pe unde te vei afla, fii bun recomândă cartea spre cumpărătură, şi dacă ai avea câţi-va prenumeranţi, trimete-mi-i ca să le trimet cartea, care ştiu că-î va interesa, CRONICĂ. «Societatea pentru crearea unui fond de Teatru român» îşi va ţinea în acest an adunarea generală în zilele de 7 şi 8 Septembre st. n. a.c. în oraşul Bistriţa. Programul festivităţilor, foarte variat şi ales, credem că va atrage multă lume în romanticile văi ale vestiţilor grăniţerî. Adunarea generală ordinară a «Aso-ciaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român» e convocată la Oraviţa pe zilele de 14 şi 15 Septembre 1902 st. n. Julia Haşdeu. Neuess Wiener Journal conţine, în numărul său din 7 Aug. un foileton asupra copiilor geniali. Vorbind despre Mozart, Beethoven, Mendelsohn, Thomas, Chaterton, Elisabeta Kulman, autorul consacră câteva rînduri şi Iuliel Haşdeu. După ce arată geneologia acestei scriitoare, moartă în vrîstă de 19 ani, în ajun de a-şi lua doctoratul în filosofie, autorul spune, că Julia Haşdeu la noauă ani cdtnpunea satire la adresa profesorului ei, iar la 11 ani scria drame şi comedii. Foiletonistul ziarului vienez citează apoi principalele opere ale Juliei Haşdeu. BIBLIOGRAFIE. Biblioteca „Poporului Romă n.“ Mare parte din lumea noastră românească nu e în clar cu rostul şi caracterul unei mişcări româneşti, de aici din Budapesta, legată de polecra „Poporul Român." Unii cred c’au de-a face cu Poporul, care e redactat de câţl-va simbriaşl al guvernului, oameni — s’au mal bine om — cu chip de Iudă şi cu suflet renegat, vrednic de dispreţ. Alţii—de sigur mulţi—auzind de Poporul Român în capitala Ungariei cred că s’au clarificat c’un prudent „Timeo Danaos"___Şi prudenta lor teamă e esplicabilă, fiind-că, astă-zl neamul nostru numai bine nu poate II aştepta din cuibul urmaşilor lui Ârpâd şi Moise. Noi cu Poporul, ducă-să pe pustii, n’avem nici www.dac şi le va plăcea. Ea va eşi cu totul de sub tipar pănă în zece zile, şi va costa esemplarul câte 1 fl. 50 cr. fiind-că stă din 15 coaie, pe hârtie foarte frumoasă. Fiî sănătos fiule! D-zeu să reverse binecuvântarea sa cea cerească asupra ta în toate cererile vieţeî tale! Al tău părinte binevoitor Aron Pumnul. in clin nici în mânecă, şi pentru-ca să se ştie spunem că „Poporul Român" — ca-şi Luceafărul — e înşghebat de nişte tineri, doritori de muncă, cari vor să lucreze cu dragoste şi pricepere pentru luminarea ţărănimii. — Şi e înbucurător s’auzl că munca lor e din belşug răsplătită, având aproape 10 mii de cetitori, în majoritate ţărani. Politică nu face — şi decât politică ca la uşa cortului — îerteni-să expresiunea, dar aşa e — mal bine nimic —, ci să ocupă cu diferite chestiuni, de folos şi interes pentru ţăranul nostru. Şi e bine că să face aşa şi nu alt-cum, fiind-că aceasta e adevărata politică : a pregăti Indirect, pe ţăran pentru ca la momentul dat să-l poţi face să priceapă şi realizeze idealul, pentru întruparea căruia să cheltueşte astă-zl — aşa 'neştire, de multe-orl — atâta energie a coardelor vocale şi să mânjeşte atâta amar de hârtie. * Numita foaie, văzând dragostea de cetit a celor dela ţară, s’a hotărît să scoată şi o Bibliotecă, din care până acuma au apărut cinci numere, despre cari vom vorbi în cele următoare. Dela ’nceput trebue s’o spunem, cu oare care părere de rău, că biblioteca, dacă va scoate şi de aici înainte lucrări de văloarea celor de până acum, nu va fi superioară întru nimic întreprinderilor de acest fel de până acum, din potrivă multora le va fi Inferioară; de pildă, bibliotecel societăţii „Steaua" din Bucureşti s’au a Tribunei din Sibiu etc. Şi nouă ne-ar plăcea să vedem că facem progres pe toate căile. De alt-fel dacă luăm în considerare Inbucurătorul fapt că toate numerile, afară de unul, sunt scrise de învăţători, putem Ierta uşor pe editori de învinuirea de mal sus. Cu aceasta ocasie spunem că ar fi foarte lăudabil, dacă la ast-fel de întreprinderi popolare, învăţătorii noştril ar lua o parte cât mal mare. EI, cari stau într’o zilnică atingere cu poporul, pot să studieze mal bine sufletul ţăranului şi prin urmare el pot, cu puţin talent şi hărnicie, să scrie lucruri, cari să placă, să intereseze pe popor. Scopul ar fi îndoit: s’ar cultiva el înşişi şi ar ridica şi nivelul cultural al ţăranului. Vanitatea, etc., bine’nţeles, trebuesc lăsate la o parte. Din Biblioteca, despre care-I vorba, No. I, cuprinde „Moş Călin, nuvelă de Dorin", care e o istorioară binişor scrisă, tratând un moment din psichologia nomanica.ro 80 luceafErul Nrul 5, 1902. ţăranului nostru: vesel şi viol în tinereţe, povăţuitor şi cumpănit la bătrâneţe; un subiect foarte frumos, dar şl greu, după cum ne dovedeşte cu prisos încercarea D-luI Dorin. No. 2 cuprinde „Poesil poporale (?), adunate de Ioachim B. Pop, învăţător". Scopul lor, nefiind altul, de cât cel de-a fi cetite de popor, nu să pot judeca din alte puncte de vedere. No. 3 şi 4 cuprind „Trei istorioare morale de loan Bota, învăţător". Peste prima: „Părintele fără judecată", trecem, ca şi când n’ar fi, şi ne oprim puţin asupra celor 2 mal bunişoare, din urmă: „Muncitorul din LăzărenI" şi „Floarea Codreanului". Povestirea celei dintâiu e destul de ţărănească, ici colea meşteşugită ; morala nu destul de bine relevată. „Floarea Codreanului" — ne luând în seamă micile greşeli de limbă — e bună şi dacă autorul ar fi puţin mal dibaci la povestire, ar fi foarte bună, fiind-că subiectul e frumos şi instructiv. No. 5 cuprinde „Cântece" de Romul Bortoşiu" (de ce „/«“ ?), cu portretul autorului, pentru ca să nu fie confundat cu Oeorge Bortoşiu, — după cum ne spune Redacţia în „cătră publicul cetitor". Cele 30 poesil, câte cuprinde broşura, în mare parte au subiect naţional. Unele dintre ele ne fac să întrezărim o licărire de talent, care ar fi vrednic să fie cultivat. Reproducem una la’ntîmplare: Dela Plug... Era ’ntr’o vară — şi la plug Un om cu doi juncani în jug Brăzda la brazda de ogor Pe lanul verde de mohor. Şi era cald, lanul petros, Trăgeau juncanii dela os; Stăpânul, om cu suflet mic, Mâna din gură şi din sbic! (?) Ear cându-I vremea pe la prânz, Soseşte-un nor de scleapţi flămânzi, Şi pe juncani roesc din sbor, Ca cum (?) ar fi averea lor!... Şi sug... puterea lor o sug; Şi bieţii bol se sbat în jug, Stăpânul mână din napol... Şi-I cald, şi-I greu, O vai de voi! Am suspinat atunci privind: Cum n’am puterea ca să prind Şi’n pumni să strîng şi să omor Toţi scleapţil bietului popor!... Vrednice de amintit mal sunt „Lupta dela Fântânele, legendă (?) istorică", fabula „Cânele şi măgarul", „Numai Ţepeş să mal fie". D. Bortoş pe lângă părţile bune, are şi părţi slabe, greşeşte adese-orl versificaţia, rima, careia i sacrifică şi limba. Pe lângă puţină trudă, însă, ar putea ajunge să scrie binişor. Biblioteca de alt-fel să presintă în condiţiunl foarte bune şi credem că mulţi, cari au cetit-o, sunt recunoscători editorilor pentru cele câte-va momente de distracţie ce le-a procurat-o. Ca încheere, recomandăm editorilor să fie mal severi în ale limbii, mal cu seamă acum, când vrem s’o „unificăm". _____________ Codru. ILUSTRAŢIILE NOASTRE. A fost odată. O icoană din o mie şi una de nopţi. Frumoasa fată de împărat e prisonieră. Duşmanul i-a tîrît pe toţi al el în lanţuri dinaintea tronului. Când a trecut ea pe dinainte, tiranul s’a cutremurat de frumu-seţa el şi i-a zis: „Aruncă lanţurile, eşti cea mal frumoasă fică a Orientului, fii a mea!" Ea la măsurat o-data cu privirea, şi a trecut înainte fără să-I respundă. Şi el s’a dat jos de pe tron, i-a îmbrăţişat genunchii implorând-o. Ea însă i-a spus: „Nu rege; a ta nu pot fi, când sunt de mult a altuia... el a murit apărân-du-mă, cum oare voi uita eu de scumpul meu mort?" Intr’un colţ al grădinii, ferecată în lanţuri petrece fata de împărat şi visează şi plânge. Numai când chinuitorul el să apropie, ea devine rece şi impasibilă: „Demândă, îţi sunt sclavă". „Nu, Fatme, eu nu vreau să-ţi de-mând, vreau să fii tu stăpână şi eu sclav". Şi sclava îşi recâştiga atunci maiestatea deodată, cu un gest rece îl îndepărtează: „Du-te şi lasa-mă singură!" Cu ochii întredeschişl, privind fără ţintă în gol, viseaza mereu acelaş vis frumos, a cărui realizare nu mal e cu putinţă. . Pe gânduri. Cine ar şti să spună unde să îndreaptă privirea acestor ochi frumoşi? Departe, dincolo de hotarul vieţii de toate zilele, ea vede un chip amăgitor... Nu-şl poate da seama, dacă acel chip e aievea ori numai o plăsmuire a creeruluî el de fecioară. încetul cu încetul să convinge, că chipul acela întrezărit în închipuire îl e drag, că are să-l vadă şi în realitate, că trebue să-l vadă. Frumoaso îngândurată, cine ştie dacă-1 vel vedea!... POŞTA REDACŢIEI Ciprian. Chiar din consideraţie faţă de D-şoara, căreia îl dedici versurile, dă-ne voie să-ţi recomandăm: să nu mai scrii. Ascultă: Pe-a gândurilor aripă neagră Singur şi orfan Pribeag în lumea întreagă Umblam ca un ţigan. In cale — durere — nici o fetiţă N’a eşit am da guriţă. Unde al mal văzut d-ta aşa ţigan pretensiv, sa aştepte ca fetiţele să-I ieasă în cale „cu guriţă" ? Vorba d-tale, fetiţele — durere — nu vin____ S. România. N’am primit scrisoarea, de care pomeneşti. De ce n’al trimis-o recomandată ? Oct. Cine e d-ra Lia? Secret redacţional. De-alt cum, la dreptul vorbind, nici noi nu ştim bine cine e. O afli simpatică? Bine, domnule, nouă ni-o spui? E. V. Degan. Primit. Mulţumite. Comitetul de redacţie. Şef-redactor: RLE&ANDRU CIURfi. Me OCTAVIAN (30GA IOAN LCIPAŞ IOAN MOtiTANI DI0MIS1E STOICfî Editor ţi redactor resp. : AUREL PAUL BANUJTG. m b r i : IOAN LftPăDAT VRSILE E. M0LD0VAN SEBASTIAS) STANCA GEORQE ZRRIR. „Tipografia Poporul RoS^M.uda^-S^AT1??.^0 a Vârâsmarty Nr. (30a. r Alifie cu succes = sigur în contra loviturilor, crepărilor de piele, precum şi în contra tuturor ranelor învechite să poate căpăta numai dela pregătitorul ei, Emil Qeiger . BUDAPESTA Vil., Str. Akâczfa 47, parter 16. = 1 borcan mic 1 cor. 1 borcan mare 2 cor. = In provincie să trimite cu rambursă, or pe lângă trimiterea înainte a banilor. Spesele de postă 30 bani. Falsificările sunt urmărite prin lege. Patent maghiar, 23.050. ----------------------------------> Ludovic Czirer şi fiul - - legător de cărţi, = atelier de passepartous Budapesta, YîJ., £>ip-utcza }tr. 15. Esecută desemne de creion, cadre artistice pentru tablouri şi fotografii în grup; tot asemenea să angajiază la fixarea pe pânză a planurilor de construcţii precum şi la orce fel de lucru din această branşe. Modele de desemn şi preţcourante se trimit gratuit. Fotografii se împărtăşesc de pre-> ţurî avantagioase. __________;_______________________J Ludovic f ârtos ceasornicar BUDAPESTA, Erzs6bet-korut 1. Vinde ceasuri de buzunar de aur şi argint, precum şi = lanţuri şi juvaericale. = Garantă de 6 ani. Preţurile să plătesc în rate de tot micî. Listă de preţuri să trimite in cinste. & BUDAPESTA, STR. VOROSMARTY nr. 60a « »« ■ €-------2-S------> Deschisă în 1 Martie n. 1902 şi asortată cu cele mai frumoase caractere şi ornamente primesce spre efeptuire tot felul de lucrări, ce cad în branşa tipografică şi le esecută prompt şi în stil modern pe lângă preturi convenabile. Având scopul, ca să ridice arta tipografică românească pe aceeaş treaptă cu cea străină roagă pe P. T. public românesc a se adresa cătră densa cu deplină încredere. De aci să poate procura cea mai bună şi cea mai eftină foaie pentru ţăranul nostru: Poporul Român, ce apare în lunile de earnă de 2 ori pe săptămână şi costă esemplarul 1 cr. Din Aprilie până’n Octombre apare odată pe săptămână în numeri dupli şi costă esemplarul 2 cr. Abonamentul pe 1 an 4 cor. pe Vs an 2 cor. Anunţuri să primesc la Administraţia „Pop. Român" (VI. Strada Vbrbsmarty 60a) şi să publică pe lângă preţuri moderate. Biblioteca „Poporului Român“ ca şi foaia „Pop. Rom." are scopul să deştepte gustul de cetit al ţăranului nostru şi prin asta să-l cultive. Au apărut până acuma nr. 1. Moş Călin, novelă de Dorin (Supliment un călindar de părete pe 1902); nr. 2. Poesii poporale, adunate de I. B. Pop, înv. (Supliment parlamentul cel nou); nr. 3—4. Trei istorioare morale de I. Bota, înv. (Supliment podul cel nou de preste Dunăre din Bpesta.) Un număr să estinde pe 32 pagini şi costă 10 cr. V J www. ica.ro