Budapesta, 15 August n. 1902. Anul I. Nrul 4. Budapesta, 15 August n. 1902. Anul I. REVISTĂ LITERARĂ APARE: In I şi 15 a fiecărei luni, după stil nou. Preţul unul esemplar 50 bani. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: VI., STRADA VOROSMARTY 60a Pe ABONAMENTUL: I an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor. Pentru străinătate I an 15 franci. ION PĂŢITUL — Snoavă din popor. — Zice, că a fost ce-a fost, că de n’ar fi fost, nu s’ar povesti. . . A fost un om şi omul acela a avut trei feciori, tot! trei venători, ştiţi de aceia, pe care nici când să nu-î întrebi: „Unde mergi?", nici: „De unde viî?“, că te spurcă. Destul că odată, ca şi de alte dăţi s’au dus tustrei feciorii omului la venat, şi cât fu draga de ziuliţă tot hăuliră prin cele hotroape, preste dealuri şi preste văi, prin păduri şi prin lunci, şi nu venară nimic. Drept că le şi eşise în cale cu gol o muiere, când porniră de acasă, şi acela fu semn rău; ba încă o puseră păcatele să-i mai întrebe: „unde mergeţi?" şi acesta fu un semn şi mai rău pentru ei. Destul atâta, că ei toată ziua nu venară nimica, dar nimica chiar! De cătră seară însă fratele cel mai mic nimeri o pasăre şi o jupurli numai decât şi o puse pe jar, ca, hămisiţî de foame cum erau, baremî câte odată să îmbuce unul. Dar când era pasărea friptă rumenă, de vrea să-şi întindă mâna să o iee de pe jar, sbrrr! o pasăre preste ei. Era bag-sama soaţă Ia cea de pe jar şi sburând preste foc lovi cu ciocul pasărea cea friptă şi aceea să ridică în văzduh şi sburâ dimpreună cu cea viie. Feciorul cel mai mic rămase înlemnit şi cu gura căscată, când văzu ce nu mai văzuse: să sboare pasărea friptă! Dar cel mai mare din fraţi zise: „Ce te mai miri atâta, năucule? Ce mai mare lucru este şi acesta, ce-ţî văzură acum ochii? Să auzi tu păţăniile lui Ion Păţitul, ai rămânea în veci cu gura căscată; că ăla apoi ştiu că a păţit, nu şagă! — „Ce-a păţit?" întreabă fratele cel mezin. — „Tu du-te şi-l întreabă, de-ţi e voia să chiar ştii! Numai atâta-i trebui fratelui mezin, că www.da îndată şi luă puşca de-a umăr şi hai la drum. Cei doi mai mari rămaseră uitându-să lung după el; gândeau că el numai glumeşte. Dar, zău, el nu glumi, ci să duse tot după nas, întrebând de Ion Păţitul. Multă vreme nu află nici o veste despre el. Când era însă ziua de Rusale, pe când să cântă slujba mare în toate bisericile, eată că zăreşte pe o coastă un om arând cu un bou roşu şi cu o vacă neagră. Drumeţul nostru merse aţă Ia el. — Bună ziua, bade! — Bun e cel de sus, fătul meu! — Dar cum cutezi D-ta, să ari în o zi sfântă ca ziua de azi, chiar când sunt popii în biserică ? — Aşa vreau; dar tu, dacă eşti aşa de sfânt, de ce umbli acum pe dealuri, şi nu te duci să baţi mătănii la cei sfinţi? — D’apoi uite ce-am păţit cu o pasăre, şi uite ce-au zis fraţii, să nu mă mir că mi-a sburat din mână pasărea friptă gata, ci să mă mir de păţăniile lui Ion Păţitul; şi acum eu mă duc pân’oiu da de urma lui, să-mi spună şi mie păţăniile lui, să am de ce mă pocozi; nu m’ai ştii îndrepta la el ? — Bine ai nimerit, voinice, zise plugarul cătră fecior, hai să şedem pe grindeiul plugului să-ţi spun dar, ce am păţit, că eu sunt Ion Păţitul, şi povestesc la toţi păţăniile mele, că cine a face ca mine, ca mine să pată! Am fost, dragul badiî, singur la părinţi şi mi-a rămas dela dînşil avuţie, cât — nici de grof de eram — nu-mi putea rămânea mai multă. Apoi m’am însurat cu o fată, doară mai avută şi decât mine, vorba celuia: bogatul la bogat trage, dar săracii ce s’or face? Şi cu drăguţa de muiere trăiî bine o leacă de vreme, aşa un an-doî, până ce să îndrăci aromamca.ro • 50 luceafErul Nrul 4, 1902. şi prinse a da în laturi. Atunci prinsei şi eu a o mai desmerda din palme, a o mai şi fugări; destul că traiul cel bun s’a dus şi cu el de odată vedeam cu ochii cum fuge şi binele dela noi. Odată cumpăr dela un fermecător un sbiciu fermecat şi-l pun în cuiu, la căpătâiul patului meu, să-l am la îndemână, când voîu avea lipsă de el. Muerea mea nu ştia farmecul sbi-ciului, şi numai nu plesnia de năcaz, că nu-i ştie puterea. Să lua cu frumuşelul pe lângă mine, ca o mâţă, mai az cu o vorbă-doauă, mal mâne cu alta, până odată — fiind cam şumăn *) îi spun, măgarul de mine, că, eată, cu sbiciul acesta în cine-i da, s’a face ce-î voi tu, numai să gândeşti şi să zici ce să să facă. Atâta a fost de ajuns drăguţei mele de muiere. A doua zi merg la plug cu slugile şi ea rămâne acasă, să ne facă de gustare. Trece vremea gustării, dar dumnia-ei nu mai vine; noroc că ne rămăsese pită, dela prânz, cu ceva merinde uscată, pare că brânză ori slănină, am şi uitat. Seara, când mergem cu plugurile acasă, hămisiţl de foame, ea era după masă, cu drăguţul de după cap şi cii sbiciul ăsta de-a umăr; — trăia zile albe, cu mâncări şi beuturi alese. Eu, intrând în casă, numai atâta mă scap de zic: Unii lucră viile, Alţii beau vinurile! Ear nevasta mea de după masă: pliosc! cu sbiciul în mine strigându-mi: „chi câne!" Şi din minuta aceea câne am fost, un an de zile; nici pe lângă casă nu mă suferia, da după mine cu ce-I cădea în mână, cu de-spicături de lemn, cu pietriî, cu bruşi, şi mă lihăia ca pe câne. Şi câne eram, ca toţi cânii, numai cât eram cu pricepere de om. Văzend cum stă lucrul, mă iau cu limba scoasă, du-te, du-te, mergeam în neştire, doară-doară va da cineva peste mine, să mă omoare, gândind că-s turbat. Dar gândiai că-i făcătură! Nu mă întâlnii cu suflet de om, până eşii Ia munte, unde apropiindu-mă de o turmă de oi — hai cânii ciobanilor după mine. Eu, cu toate că eram mai leşinat de foame, nu mă dădui lor, numai câte una le dam şi tot de-a dura să duceau pe coastă Ia vale. Dacă văzură păcurarii una ca asta, cei mai tineri hai cu bâtele Ia mine, să mă omenească. Un cioban mai bătrân însă le zise: Mă, daţi-i pace, că tot cânii cei mai buni să pierd de stăpâni. Hai să-l ademenim, doară l’om putea prinde şi să-l legăm la noapte în hîţa pe unde vine ursul la oi; că, de-i ceva câne bun — va simţi; de unde nu, l’a mânca ursul pe el mai întâiu şi ne scapă o oaie. — Aşa şi făcură; îmi dădură mămăligă — la care el îi ziceau coleşe — şi eu, leşinat de foame cum eram, prind a mânca fără teamă, după ce le auzisem şi le pricepusem vorbele; apoi pun ei, drag doamne, mâna pe mine şi mă prind şi mă las să mă lege de stâncă, unde m’au hrănit omeneşte cu zăr şi cu mămăligă, şi mă ţin acolo legat până hăt de cătră seară. Atunci mă scot şi mă duc de mă leagă de un cătuş în hîţa ursului. Eu ostenit de cale cum eram, pun capul la păment şi trag un puiuţ de somn, ca un solgăbirău. Când mă deşteptai chiar venia cumătrul urs din staul cu un berbece mare în gură. î-hî! gândesc eu, ăsta-î cumătru, vine să-mi vendă pielea la ciobani; de vor da ciobanii, că berbece nu-I, vai şi amar de capul meu! Tac mulcom, ear când să treacă ursul pe lângă mine, ţup la el în spate, apoi lasă de s’a mai putut mişca! El căzu pe berbece, ear eu cu dinţii încleştaţi • la el după cap l’am călărit până dimineaţa. Mormăia el, nu-î vorbă, şi să svîrcolea, dar eu îmi gândiam: ciobanii m’au săturat, baremi atâta să le fac şi eu, dacă pot, că apoi şi mai bună omenie vor pune pe mine. Alt-cum greu tare nu-mi era de făcut aceea slujbă, că până-ntr’acele de somn mă săturasem. Dimineaţa, când dau ciobanii oile în strungă să le mulgă, văd că berbecele nu-I; cei mai tineri prind a înjura, nu la urs, ci la mine, şi a mă ameninţa, că îndată ce gată cu mulsul, vin la mine şi mă omoară, de ce nu i-am trezit, când am zăpsit că vine ursul. Dar eu îmi gândiam: omorîţî voi pe dracul, să vă ducă! După ce gătară de muls, hai toţi cu ciomagele la mine, ba unul mai spulberat, chiar cu toporul. Dar când să apropiară şi mă văzură în verful grămezii, dând din coadă, în semn de bucurie, îşi făcură numai cruce şi să repeziră toţi după topoară, să omoare pe cumătrul. Eu li-1 ţinui, ear ei mi-1 ospătară până să lăţi ca o broască, rînjindu-şi fălcile colţoase. Berbecele nu era mort, numai cât sângera rău dintr’o rană, cum îl încolţise ursul. Ciobanii să pun şi-l junghie, să nu să mai chinuiască, îl jupoaie de piele şi-l frig tot-totuţ. Las’ de n’am trăit şi eu atunci de carne, ca un popă la ospăţ! Din minuta aceea mă ţineau — nu ca pe un câne, ci ca pe un prietin al lor, pe care-1 au mai drag. Eu încă, mai în toată noaptea le prindeam câte ceva, mai câte un om de omenie, mai câte un lup, mai câte un urs. Nu m’ar fi dat ciobanii pentru cât bine-i în lume! Un an deplin stătui la ei şi eram gras şi frumos. Dar Ia anul mă gândii: fie cum va fi, cânele tot câne rămâne! Mă luai într’o zi şi mă dusei aţă la jupâneasa mea acasă; gândiam că doară-î va fi milă de mine şi m’a face ear om. Dar cum mă zări pe fereastră, luâ sbiciul şi eşind pe uşe afară: pliosc! „Du-te hăram de pupăză ce eşti tu!“ Şi din minuta aceea pupăză am fost un an de zile! Să-mi fac eu cuibul prin cele scorbure din ce-I mai hîd în *) Beut; nici treaz nici beat. WWW. Nrul 4, 1902. LUCEAFfiRUL 51 lume! Îmî doriam moartea, de ruşinea ce mă mânca şi de necazul, la care am ajuns, din ceea ce fusesem; dar moartea fugea de mine, ca dracul de tămâie. într’o zi, stând pe vârful căsii unui om, văd că acela spală grâu, apoi îl întinde pe verincă *) înaintea casei să se uşte şi întră în lăuntru, te miri după ce. Eu mă reped din verful casei şi tot îi împrăştiu grâul prin colb. Când ese omul afară, tot îşi află grâul noroi, că cum fusese ud, să prinsese colbul de el. Gândiam că omul s’a ciudi şi m’a împuşca, de aceea nici nu sburai numai pănă-’n verful casei lui. Dar pace! El să uită la mine, suci din cap şi să puse şi-şi spălă grâul a doaua-oară, apoi îl întinse pe verincă mai aproape de uşa tinziî, întră în tindă şi închise uşa. Eu mă repezii şi-i împrăştiaî grâul eară. Dar el cum văzu, eşi ear afară, îl spălă frumos a treia-oară şi-l întinse ear pe verincă chiar în tindă şi să dete după uşa tinzii, care era deschisă. Eu nu-1 văzui că mă pândeşte, deci mersei şi-î împrăştia! grâul a patra-oară; dar o păţii, că hoţul de om închise repede uşa tinzii şi mă prinse. Las’că atunci mi-a dat la palme preste cap, ba a voit chiar să-mi taie capul. M’a scăpat, însă, un băiat, ce avea, că el atâta s’a scâncit, până m’a dat pe mâna lui. Las’că băiatul acela m’a omenit: mi-a tăiat din aripi şi din coadă, m’a legat cu un fir de aţă de picior şi hai cu mine pe drum, mânându-mă din dărăt cu joarda, ca pe un purcel. Toţi copiii de pe uliţă s’au strâns înj urul meu, toţi voiau să mă aibă, dar mâncare nici unul nu-mi da, numai flişte. Din ce, din ce nu, numai văd că dă pricina între băieţi, şi prinzând la păruială, uitară de mine. Eu atunci sbrr ! ca glonţul mă aiept în sus şi mă pun pe un pom înalt, ear ei rămân cu gura căscată, uitându-să după mine; cel ce mă avuse — plângea, ca Ţiganul, când şi-a pierdut pipa. Eu deslegai cu ciocul aţuca dela picior şi sburai ear la nevasta mea acasă, gândind că doară-doară i-va fi milă de mine; s’a fi săturat de hajmandăul ei şi m’a face ear om, să fim ear cum am mai fost; dar pace! Că ea, cum mă zări pe gard, pocni cu sbiciul după mine şi zise: hîş porumbaşule! — Şi în aceea minută porumb m’am făcut. Am mulţă-mit lui D-zeu, că baremi sunt o pasăre curată ; că Doamne multă greaţă mă mai mâncase, până fui pupăză! Aşa porumb am mai stat un an deplin; mi-am făcut cuibul între alţi porumbi la o curte domnească, acolo mâneam grăunţe cât îmi lua pelea, şi eram mândru şi frumos, cum e zicala, ca un porumb. Pe mulţi ortaci de ai mei i-a tot prins stăpâna şi i-a pus în frigare, dar de mine nu s’a putut apropia. Odată aud pe stăpâna zicând cătră un băiat: să-mi poţi tu prinde porumbul cel sur, mare, că-î mai gras decât eştia! — Eu pricepui ce zice, ear după-ce auzii pe băiat spunând, că m’a prinde de pe culcuş dupăce-a ’nsăra, sbîr 1 şi nu mă oprii până la noi în sat. Acolo mă pusei pe un gard la fereastra *) Lepedeu, învălitoare de pat făcută din cânepă, or lână. www.dacQFomanica.ro Copiii perduţi. 52 luceafErul Nrul 4, 1902. unu! om. Acasă era numai muerea cu un copil ca de 7—8 an! şi făcea mămăligă. Atunci m’a lovit dorul de mămăligă şi după-ce o gătâ şi-o puse pe cârpător — până să duse în cămară să aducă brânză, eu sbor pe fereastră-’n casă şi iau toată mămăliga şi sbor cu ea afară şi o mănânc. După-ce întră mue-rea-’n casă află băieatul plângend, că uite o pasăre mândră a venit şi le-a furat mămăliga. Muerea-1 mulcomi şi să puse să facă altă mămăligă. După ce o gătâ şi pe aceea, o puse ear cu cârpătorul pe masă şi văzendu-mă pe gard, îşi gândi ea ceva, că eşi afară. Eu nu ştiam după ce iese, deci mă repezii să iau şi mămăliga aceea. Dar o păţii; dau să ies, dar nu putui, că muerea pusese un suman în fereastră şi mă prinse bătându-mi penele: „Mi-ai mâncat o mămăligă şi ai vrut să-mi mai mâncî una, dar linge-te pe buze, că acum oîu mânca eu o tocană din tine, că eşti gras, hoţule!“ Acu nu mai scap, gândii în mine, dar copilul plânge: „nu tăia porumbul, mamă, dă-mi-1 mie să mă joc cu el!“ Şi atâta stătu rasnă de mă-sa, până mă dete copilului. Bucuria lui, dar şi a mea, că ştiam eu că dela copil mai lesne scap, decât dela mă-sa. Să jucâ el cu mine, cât se jucâ, prin cea ogradă; eu mă arătaiu blând, vorba ăluia, blând ca porumbul, şi odată sbîr! din mâna lui. El rămase plângend, mumă-sa ’l sfădia că de ce n’a lăsat-o, să facă tocană din mine, ear eu eram sus în slava cerului, şi de acolo mă uitam peste sat. Şi văzui lucruri cunoscute; văzui pe muerea mea eşind din crâşmă moartă de beată cu ştrengarul ei pe după cap, văzui casa mea toată desgrădită, toată spartă şi cu ferestrele cârpite cu hârtie. Atunci eu sbîr! în casă la mine, prin ochii cei sparţi dela fereastră. Casa era goală-goluţă ca la golani, numai sbiciu şi cuiu şi neşte sdrenţe pe pat, de-mi era groază să mă uit la ele. Dar nu pierd vreme, mă reped la sbiciu şi zic: „om să fiu, cum am mai fost 1“ Şi om m’am făcut, cum mă vezi, şi am luat sbiciul în mână şi mi-am aşteptat cumetrii. Ei şi veniră îndată hăulind şi tălălăind, ca beţivii. Mult să mirară, că oare cine le-a deschis uşa? Dar când mă zăriră în pragul uşii cu sbiciul în mână, le sări beţia din cap, de ai fi jurat că vin dela biserică, nu dela crâşmă. Eu pliosc! cu sbiciul în ei şi zic: cia Bourean, ho Surilă! Şi în minuta aceea el să făcu bou breaz, cum îl vezi şi ea vacă sură priană, după cum să vede. Din minuta aceea ar cu ei zi şi noapte până mi-oîu agonisi tot ce avusesem odată şi ce mi-au prădat ei. Acu vezi de ce n’am nici zi de Rusale? Şi în ziua de Paşti am arat, că trebue să ştii, că eu, care eram odată bocotanul satului, azi n’am nimic decât boul ăsta şi vaca asta; eu, care odată nu mă puteam înturna de stoguri şi de clăi pe lângă casă, acu am ajuns prin cumpătul muerii la vorba cântecului: Poţi să sul în pod desculţă, Că nu ti-’mpunge-’n grăunţă, In cămară-I Ca şi-afară, Lângă grajd şi lângă şură Nu-I afla adunătură Cât să ia un pulu In gurăl Acu ţi-am spus, voinice păţănile mele, du-te şi le spune şi tu altora, spune-le să nu-şî arete toţi dinţii la muere, de vreau să-i aibă; şi cine m’a asculta, bine va umbla; cine va face ca mine, ca mine să păţască! Zicend aceste, Ion Păţitul să ridică de pe grindeiu, prinse coarnele plugului în mână, pocni una din sbiciu şi strigă: Ho Surilă, cia Bourean! şi ară, ară, şi doară şi azi ară, de nu cumva-î locul prea moale, după ploiţa de astă noapte. Ear voinicul nostru şi-a luat rămas bun dela Ion Păţitul şi mulţămindu-i de poveste s’a dus aţă acasă. Fraţii l’au întrebat: „Noa, dar dat-aî de Ion Păţitul?" — „Dat!" — „Şi ce ţi-a spus?" — „Mergeţi să vă spună şi voauă, ori aşteptaţi pănă mâne seară, c’acum nu mai pot de somn şi de oboseală!" L Pop Reteganul. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1902. luceafErul 53 SPRE IPEAL. — Conferinţă ţinută cu ocasia seratei literare a tinerimii universitare din Cluj, la 20 Noemvrie 1901. — (Umare şi fine). N’avem ambiţiunea să întrăm în această luptă. *) Nicî nu ar întră în cadrul unei disertaţiuni o asemenea desvoltare, dar nicî greutatea vre-milor nu ne iartă să ne pierdem în astfel de discuţiuni pentru a duce la isbândă te miri ce teorie filosofică. Sunt alte griji cu mult mai cardinale, cari trebue să ne preocupe, pentru a salva ceea-ce biată ne-a rămas, pentru a pune stavilă povoiului, ce vine pentru a deschide alte nouă, largi orisonturî. Şi în sfera acestor griji numai în chip subordinat, sub punctul de privire al intereselor neamului nostru întreg, pot să-şi afle loc dinstincţiunile amintite de: idealism şi realism. Cu alte cuvinte: vom avea să ne dăm seama, care din aceste doauă direcţiuni este mai apropiată de firea noastră, care poate să ne înfluinţeze mai mult pentru o desvoltare uniformă, sigură, puternică — şi aceleia, care ne va oferi mai multe condiţii de vieaţă, ne vom închina fără întârziere, pe aceea o vom invoca de povăţuitor în lupta noastră, sub stindardul ei ne vom înrola cu toţii! Doamnelor şi domnilor! Dacă vom arunca o privire asupra evenimentelor mari, cari s’au succedat în cursul vremii, vom observa, că tot aceeaş schinteie dumne-zeească, tot acelaş idealism curat a fost motorul, care a condus spre progres naia omenirii. Christ, cu ai săi doisprăzece apostoli, cu groaznicele-i chinuri, nu a fost oare cea mai adorabilă întrupare a celui mai sfânt idealism? Dar învăţăturile-i minunate, cari au străbătut prin veacuri şi au cucerit o lume gânditoare, religia creştină, nu este ea însaş sancţiunea idealismului? Dar principiile de libertate şi egalitate, cari născute pe pământul cald al Franciei, au cutreerat ca printr’o putere de farmec ţeară după ţeară şi popor după popor, nu sunt eloquenţa idealismului în cele mai splendide ale sale variaţii? Ca şi o stâncă de granit, săpată adânc în minte, să ridică puternică şi măestoasă, cu fruntea înălţată spre soare, cea mai tinără între surori: naţionalitatea. Inimi mari şi generoase, suflete încălzite şi luminate de facla idealismului curat, o văd crescând în noapte şi inima lor tresare şi în graiu dulce spun popoarălor menirea, ce le aşteaptă! Dante Alighieri sapă cu dalta în scrierile sale, primul, unitatea Italiei! *) Lupta pentru întâietate. Red. Geothe, Schiller cu întreagă pleiada clasicilor germani, sunt primii autori ai unităţii Germaniei ! Ear în principatele române, Alexan-drescu, Eliade, Bolintineanu, Alexandri, Negruzzi, mişcă inimile simţitoare, pentruca Brătianu, Cogălniceanu, Golescil, să pună basă la unirea principatelor şi să dea fiinţă regatului român. Geniul acestor patrioţi de seamă conduce şi astăzi destinele României, care după atâta sbucium şi lupte necurmate, în linişte poate în sfîrşit, să-şi odihnească trupul pe covoarăle Carpaţilor şi să-şi oglinde sufletul pe luciul întins al mării. Numai noi, Românii din Transilvania, cari în vremuri ne-am mai avut şi mângăerile noastre, astăzi pare-că suntem o parodie în progresul universal. Opinia noastră publică este atrofiată de cele mai obscure vederi, cari adăpostesc la umbra lor şi laşitate şi ignoranţă şi patimi. Nici un control de nicăiri, nici un punct de orientare, nici o dungă de lumină ! Drăgălaşii noştri purtători de condeie, dacă nu-şi îmmoaie peana în venin, pentruca să ucidă pe alţii, atunci maimuţăresc pe decadenţii Apusului, or plâng de dureri închipuite. Şi răul cel mai mare în această situaţie de plâns stă în faptul, că boala ia dimensiuni din ce în ce mai mari. Chiar şi în ţeara fraţilor noştri liberi, încep să să uite poveţele înţelepte ale înaintaşilor şi realismul, care a suferit eşech în Franţa, să revarsă şi copleşeşte tot mai mult societatea cultă românească. în faţa acestui rău imens, însuş Eminescu, acest apostol entusiast, rămâne desarmat şi să mulţumeşte cu inregi-strarea dureroasă, că „în lumea de mizerii a visa e un pericol, şi de ai cumva ilusii, eşti pierdut şi eşti ridicol." „Unde ne sunt visătorii — — ?“ să întreabă de altă parte îngrijorat Vlahuţă, eară Naum în versuri lapidare ne arată calea biruinţii prin ideal: „Poetul este sol de bine, El este preotul ales, Ear’ nu un sceptic trist şi rece, Un gânditor neînţeles, Menit zădarnic să desfire înfricoşatele probleme, El e trimisul mângâierii, Când vin momentele supreme 1 “ Mai puternic, mai sănătos şi cu mai multă încredere într’o soarte mai bună, să ridică din mijlocul poporului George Coşbuc, şi inspirat din vieaţa ţărănimii, din această pătură încă nealarmată de sunetul monedei, ne dă nădejdea viitorului. www.dacQFomanica.ro 54 LUCEAFfiRUL Nrul 4, 1902. „O luptă-i vieaţa, deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor." Dacă am înţeles pe Coşbuc în versul acesta, dacă am înţeles, că prin graiul lui ne vorbeşte însuş poporul dela sat, care vrea să trăiască, şi încă în cele mai ideale condiţiunî, atunci avem dreptul să strigăm un puternic veto acelora, cari sub orce formă, caută să ne slăbiască idealismul şi să ne reducă pe panta realismului! Poporul nostru este idealist în toate manifestările lui şi ar fi o crimă să-i slăbim idealismul. Chiar şi în doinele şi în cântecele Iui de jale, prin cari îşi plânge amarul reiese sufletul virginal al poporului, care să tângueşte şi la frunză şi la iarbă, dară nu-şi uită nici de D-zeu, nici de ai săi, nici de codru, nici de vitejii, cari l’au apărat de nevoie. „Jele-I, Doamne, cui i jele, Jele-i, Doamne, codrului, De armele lancului!" Să poate un cuprins mai pitoresc al idealismului, într’o formă aşa de simplă, aşa de atrăgătoare? ' Deci până când poporul nostru, pe lângă toate mizeriile, cari caută să-i înlănţuiască şi inima şi mintea, pe lângă toate ispitele, ce i-să pun stavilă înaintării lui, rămâne idealist în cugetare şi în toate făptuirile lui — nu avem să desperăm ! Din sbuciumul şi din durerile, cari ne copleşesc grămadă să va renaşte străvechia virtute; teoriile false, cari ne înveninează sufletul îşi vor perde terenul de sub picioare şi un nou curent, puternic, va isbi în vechile ruini până le va face una cu pământul, căci D-zeu nu iartă, ca perfidia şi ignoranţa să conducă pe veci destinele omenirii. Ear’ acest popor viguros şi trainic, care şi-a scris numele pe optsprezece veacuri, nu va fi şters de pe paginile istoriei, precum ai şterge colbul de pe cronici. Mai curând, or mai târziu să va naşte geniul, care să-i lumineze mintea, căci vorba lui Vlahuţă: In sbuciumul de lupte şi’-n noaptea asupririi, Renasc sămănătorii eternelor idei!" Aurel Ciato. Vai de mini, soarele-T sus — Şi eu încă-aci cu-ameazul! AzT mi-a flămânzit bărbatul ... ■ Doar. sub salcă s’a fi dus, , Când a stat de-ameaz tot-sătuli Ce să-T fac?... I spui năcazul. Par'că eu aş fi de vină ... Ce-a lăsat grebla 'n grădină ? Ştie binî, că-T rău prilazul. D'apoî de-mT Jrângeam vr’o mână, Cum mi-aşî fi purtat obrazul I ? CU AMEAZUL. Ce să-î spui, ca să-l împac ? Cum să scap din încurcală? — Şi flămând şi singur, bietul, Tot e mult I Dar ce să-T fac I ? 0 să-l iau eu cu încetul, Să-l desmierd, să-T dau năvală Cu ochT dukT, cu vorbe-alese, Cu poveştî de 'mpărătese; 1 ţiu coasa 'n nicovală, II adorm — şi cositura 0 resfir până să scoală. Şi acas’ o să mă 'ntorc Pe’nserat, cu el deodată. Drept, că’n luncă e 'ntreg satul, Dar de merg acas’ să torc, ImT e singurel bărbatul. beT, cum mă doria odată I De nu mă vedea ’ntr’o zi, Noaptea nu putea durmi. Dar şi-acum, că nu sunt fată, Nu s’apucă el de coasă, Când m’a şti nesărutată. Sandu. C=T5LS www.dacQFomanica.ro 56 LUCEAFERUL Nrul 4, 1902. După cuartire. în noaptea dintîî dormi cum poţi, pe la prietini. A doaua zi, des de dimineaţă o iei rasna după cuartire. . Eram doi. Şi cum eram „balicî,“ ne-am şi înglodat la cea dintîi Jidancă, unde am mers. O înfundătură de chilie în catul al treilea. La masă, camerazii mai specialişti în sportul cuartirelor, ne luau în rîs. — Ştiu, că aţi sfeclit-o al dracului. Să daţi voi pentru chilia aia ticăloasă 20 de florenî! Aţi nebunit? Ce trebuinţă era să grăbiţi aşa? Voi nu ştiţi ce plăcere e, să umbli după cuartire. Sper, că dacă vă mai civilisaţi puţin, o lăsaţi dracului pe bătrâna cu cuartir cu tot. Cea mai ieftină distracţie e: să schimbi cuarti-rele cât mai des. în mintea noastră de provinciali nu întră distracţia asta de vagabundaj. Ne părea bine, că ne ştim aşezaţi. Cu betrâna o duceam destul de bine. Chilia o ţinea curată, de altcum nu ne prea onora cu presenţa. Abia arare, când aveam voe de glume, să abătea pe la noi. Atunci arătându-i portretul de pe părete o întrebam: — Cine e nevăstuţa asta frumoasă ? Şi bătrâna clătina din cap cu un zimbet abătut. — Hei, Domnule doctor, uită-te numai bine. Cum nu ne dumeriam încă, ea ne vorbia cu glas lăudăros: — Să sciţi D-voastră că şi eu eram odată în vremea mea. . . . Atunci eu rîdeam de cei de sama D-voastră, azi D-voastră rideţî. . . . Mi-ar plăcea să mai fiu odată; atunci să vă văd. . . . Şi ridea cu resignare. Portretul tinerei femei ne făcea ochi dulci din cadru, fără să învrednicească pe biata bătrână de o privire măcar. Ear bătrena îşi privia chipul din tinereţe cu ochi lacomi, voind par’că a răscoli în sufletul ei stins cenuşa potolitelor flăcări . . . Ochii ei în colori păriau a lua un lustru deosebit: Un lustru de lacrimi. Şi iearăş să deştepta în ea femeea: — Atunci să ne fi cunoscut ... Nu ştiu, zău, cine ar fi rîs . . „ Şi noi rîdeam din tot sufletul, şi portretul tinerei femei rîdea şi el din cadru, fără să-şi dea seama, că bătrâna neputincioasă înclinată spre morment — este el însuş. Când un coleg ne-a văzut odată povestind, a rămas mirat: — Cum puteţi şedea voi la aşa o xantipă? Că de-aş vede-o fără veste, aş gândi că-î o stafie! Mă, muerea trebue să fie înainte de toate frumoasă. Doamna dela noi — şi vă rog să nu rîdeţî, căci nu aveţi motiv — când întră în casă, pare că să luminează totul. Şi chiar când e supărată de nu-mi vorbeşte, îmi cade aşa de bine s’o văd măcar. Tinărul avea dreptate, dacă altfel nu, cel puţin din consideraţii „estetice" . . . dar în sfîrşit, ne obicinuiserăm cu bătrâna. Ce e drept ne amăgia din când în când dorul pribegirii. Cercam atunci vre-un pretext de ceartă, dar bătrâna era mai afabilă şi mai drăguţă ca ori când. Ne ghicia gândurile chiar. — Ce mai umblaţi după pretexte, ne zicea un prietin. îi spuneţi cu 15 zile înainte pur şi simplu: „Doamnă, la prima îţi abzic cuartirul." Şi s’a isprăvit. Am înjghebat noi o motivare oare care şi când să i-o spunem nu ne aflam cu tîrgul. — „Zii tu, mă." — „Ba zii tu“ . . . Şi am fi rămas anul întreg în esitare, dacă bătrâna însaş nu-şi tăia creanga de sub picioare. într’o dimineaţă, când dau să-mi plătesc cafa, n’am bani. — Nu mi-aî luat tu coroana din busunar? Colegul meu să uită la mine serios. — Nu. — Atunci numai bătrâna mi-a putut-o lua. Stăm şi ne dăm seama bine. Cum nu ştieam nici odată, câţi bani avem la noi, cine ştie de nu s’a folosit bătrâna de ocasie. Ne-am pus la pândă. Seara, pe când ne aşternea paturile ne numărăm banii şi îi lăsăm pe masă. Dimineaţa lipsia dela amîndoî câte o sumă mai ne-însămnată. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1902. LUCEAFfiRUL 57 — Aaa — în sfîrşit! Ne ducem veseli la dejun, cetim jurnalele şi când ne întoarcem, fără nici un inconjur, abzicem cuartirul. Zădarnice au fost lacrămile şi rugăminţile — am rămas neclintit!. — La ameaz, colegii ne-au felicitat. — Bine, că vi s’au deschis şi voauă ochii, puteaţi şti, că Jidanca aia vă înşală. Mâne vă duc eu după cuartire. Nu e nevoe să vă pripiţi! * * * Am luat-o mai întîi pe ţărmul Dunării. Cuartirele erau mai rare de cum ne închipuiam. Ne oprim la unul. Un cuartir scund, întunecos şi murdar. Trecem înainte. Am dat apoi de o locuinţă de toată frumseţa, dar era prea mare şi prea scumpă pentru nişte bieţi filosofterî săraci. Am mai dat prin vre-o trei patru şi ne pomenim la ameaz. Aici formularăm proiectul pentru „escursia" de după prânz. Şi earăş ne luăm la vagabondaj, din stradă în stradă. Ce privelişte variată ţi să oferă în câteva ceasuri. Eram scumpi Ia vorbă şi mai ales, scumpi la tîrg. Odată camera era prea mică pentru doi; altă dată prea mare; une-ori prea întunecoasă şi simplă, alte-orî prea scumpă şi prea elegantă. Si nici-odată nu ne potriviam cu tîrgul. Era să ne încurcăm la o Nemţoaică bătrână, de o înfăţişare patriarhală. — Aici e de noi, avem linişte, e curat şi ieftin. Bătrâna ne privia neîncrezătoare preste ochelari. îndeosebi mutra mea inspira serioase îngrigiri. — Mă rog nu sunteţi D-voastră Români? — Ba da. — Atunci, mă scuzaţi ... la Români nu dau chilia. Ne uităm miraţi unul la altul. — Pentru ce, doamnă, dacă e permis.... ? Şi ea luă dintre vravurile de hârtii neşte însemnări vechi. — Pentru-că Românii nu plătesc chiria. Uite d-ta, domnu ăla dela Făgăraş . . şi începu să ne înşire vre-o şepte-opt nume de desertorî, între cari unele foarte bine cunoscute. Cetitorul mă va scuza dacă abstau dela menţionarea lor . . . n’aş vrea să-l supăr preste voia mea. Ear drăgălaşele cetitoare suprime-şi curiosi-tatea, care ar putea avea urmări fatale, în caşul de faţă! Tot ce pot spune e, că între cunoştinţele mele, n’am aflat un singur nume de băiat sărac. Nici măcar unul: băieţii cei săraci îşi plătesc în. totdeauna chiria! Ne oprirăm apoi la o damă în vrîstă, cu o fată frumuşică, de vre-o 17 primăveri. — Ce drăgălaşe erau amândoauă şi cât de mult insistau să rămânem. — Veţi fi ca acasă . . Emma are să vă fie ca o soră . . cum văd, sunteţi şi preoţi . . Emma e aşa de religioasă şi o să vă asculte ca pe nişte fraţi mai mari. . . Toate erau bune şi frumoase, dacă Emma n’ar fi fost aşa de tinără şi de drăguţă. Inspiraţi de geniul mântuitor al esamene-lor, n’am promis nimic positiv cocoanelor. Spuneam, că o să vedem mâne cât de luminoasă va fi chilia, acum e cam întuneric. La despărţire doamna căsii ne strinse mâna cu căldură, ear d-şoara Emma, să înclina cu gestul gingaş al fetelor crescute în claustru: — Laudetur Jesus Christus! La poartă ne lămurirăm. — Ce zici? — Zic să le dăm pace. Unde e aşa d-şoară frumoasă la casă, nu poţi fi stăpân. Şi apoi, de ce să ne încurcăm. . . Singură atmosfera creştinească a locuinţei ne făcea să regretăm despărţirea. Şi de câte-ori întram într’un cuartir nou, cercam cu ochii tablourile, doară regăsim chipul Madonneî cu Fixul în braţe. însărase de-a-binele. Ventul ne isbea zăpada în faţă. Luarăm neşte maroni şi o pornirăm spre casă. în cale ne mai oprirăm la un cuartir. Călăuzul nostru deschise cu cuvintele: — Mă rog, e permis să mâncăm aici castane? . . — Permis, cum nu, poftim. . . Un rîs arginţiu însoţi cuvintele acestea. Erau două cusătorese jidance. Ne aşezarăm pe câte un fotei. Numai acum luarăm seama, ce obosiţi suntem şi ce bine venită e căldura ce o împrăştia cuptorul de marmură din colţ. Povestiam despre câte toate, fără a ne putea înţelege pe deplin în privinţa cuartirului. La despărţire una din ele ne întreabă: — Spuneţi drept, domnilor, aveţi d-voastră trebuinţă de cuartir, ori eraţi numai obosiţi şi aţi dorit să pausaţi şi să vă încălziţi puţin ?.. Şi am durmit şi în noaptea aceea, cum am putut, pe la prietini, ca în ceealaltă zi să începem earăşî pribegirea — da capo. Simin. www.dacQFomanica.ro 58 LUCEAFfiRUL Nrul 4, 1902. FEMEILE ÎN ISTORIE. Posiţia socială a femeii in diferite timpuri. (Urmare şi fine.) I. Lupaş. La isteţul popor al Grecilor vechi chemarea femeii şi a bărbatului era simbolisată printr’un frumos obicelu. Când era bucurie la casa omului, dacă nou-născutul era fetiţă, să acăţa de stâlpul porţii un caer de lână, ear dacă era băiat, să împlânta în poartă un rămurel de dafin, simbolisându-să prin aceasta chemarea amândurora. Femeea elină cinstită nu avea altă chemare în vieaţa sa, decât să nască copii, să-I crească omepeşte şi să-şî toarcă caerul din furcă. Chemarea bărbatului era să lupte: cu sabia, or cu mintea, cş să câştige glorie, cunună de lauri, frunză de dafin. Vieaţa femeii eline era deci retrasă. Afară de soţul său şi de rudeniile mal apropiate nu îi era permis a sta de vorbă cu alţi bărbaţi, nici a părăsi odaia sa fără ca să fie întovărăşită de servitoarele sale, or de altă femee. Să zice, că la prânzuri mari, aflându-să şi bărbaţi ca oaspeţi, femeii nici nu i-să cădea să şadă la masă. — Dar starea aceasta limitată a femeii eline n’a fost dela început tot aşa, ci s’a format numai într'un tâfziu în urma contactului cu popoarele din Orient şi prin influinţa acestora. Şi nici n’a fost Ia toate seminţiile greceşti deopotrivă redus rolul femeii, ci numai la seminţia ionică, tare era mal primitoare de reforme şi influinţe străine. La seminţiile aeolice şi dorice, fiind acestea mal conservative dela fire, femeea şi-a menţinut posiţia socială, de care să bucurase în vechime pe timpul lui Homer, când avea parte însemnată în vieaţa publică. în privinţa culturală femeea elină să mişca într’un cerc foarte strimt; numai puţine ştiau scrie şi ceti. Grecii erau de părere, că pentru fetele lor e destul, dacă învaţă a toarce, a ţese, a să ruga şi a juca. . . Era însă şi la Greci o clasă de femei, cari aveau rol social însemnat, cari să învârteau mal des în societate şi prin contactul cu oameni deştepţi, cu poeţi, filosofi şi bărbaţi de stat îşi însuşiau o cultură înaltă. Aceste femei, cari să amestecau în politică, în filosofie şi în literatură, să numiau hetere şi erau privite ca emancipatele de azi. Istoria ne-a păstrat numele câtorva dintre ele. Astfel cunoaştem pe Aspasia, al cărei nume să aduce în legătură cu Pericle, Socrate, ş. a. şi despre care palavrele istorice spun, că ea ar fi compus memorabila vorbire a lui Pericle, rămânând acestuia numai rolul de a o memorisa şi declama. Una dintre cele mal frumoase hetere, Phryne i-a servit de model lui Praxiteles, când şi-a creat nemurirea prin statua Venerel de Milo. Această Phryne fiind într’un rând acusată, că strică tinerimea prin destrăbălarea el, a fost judecată la moarte, dar în faţa areopagului şi-a desvălit sinul şi prin minunata-I frumseţe a scos din minţi pe judecătorii bătrâni şi a eso-perat anularea sentinţei de moarte. — Chiar şi vestita femee Sappho, cea mal genială dintre câte femei s’au prilegit a scrie versuri, tot din sinul heterelor a eşit şi multe năsdrăvenil să povestesc despre ea, asupra cărora însă a tăcea să cuvine. * Despre femeile, cari şi-au petrecut vieaţa întreagă în căsnicie cinstită, posteritatea nu e în stare a afla amănunte interesante, dar să ştie, că epoca măririi naţionale la Greci a strălucit, când femeea şedea lângă tortul el şi nu să avânta pe prăpăstioasele cărări ale vieţii publice. în genere e un fel de lege istorică, că cu cât să bucură femeea de mai mare libertate, cu atâta starea morală e mal decăzută. Asta ne-o dovedeşte şi istoria internă a celor 2 fruntaşe popoare din vechime: al Grecilor şi al Romanilor. Şi la Romani, pe când să află pe scara de suiş a puterii şi pe când vieaţa lor socială e în floare, femeea nu e într’alt chip- cinstită, decât numai ca mamă. Cea mal mare laudă, ce poate esista pentru o femee romană, dela începutul republicii, e ca să aibă copil cât mai mulţi, să şadă acasă („domiseda“) şi să nu flecărească. Dar mal târziu îmbogăţirea prea repede aduse cu sine şi multă stricăciune în moravuri. Mal ales pe timpul împăraţilor era înspăimântătoare de tot decadenţa morală. Să zice, că atunci femeile romane să măritau, numai pentru ca să fie pe deplin libere. — Şi pe vremea lui Tiberiu ar fi trebuit, ca prin lege să să pună femeilor din societatea înaltă oprelişte de a să înscrie pe lista prostituatelor. Destrăbălarea aceasta a nimicit cu totul vieaţa casnică cinstită şi bătrânii senatori s’ar fi luat de gând de purtarea femeilor. *) în teatre şi la jocurile publice să petreceau cele mal mari obscenităţi. **) Femeile depravate ajunseră la atâta putere, încât prin influinţa lor ridicau la tron împăraţi *) Adunându-să odată la sfat, Metellus Numidicus ar fi cuvântat astfel: „Si sine uxore possemus, Quirites, esse, omnes ea molestia careremus, sed quoniam ita natura tradidit, ut nec cum illis satis commode, nec sine iliis modo vivi possit, saluţi perpetuae potius, quam brevi voluptăţi consulendum." **) Sallustius caracterisează pe o femee: Sempronia, astfel: Magis peteret viros, quam peteretur (Sal. Cat.) www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1902. LUCEAFERUL 59 şi apoi îndrăgind pe alţii tot ele doborau din scaunul domniei pe favoriţii lor de odinioară. E destul să amintim aci pe Marcia, Poppaea Sabina, pe Agripina, Messalina şi pe Tuscina, care a făcut pe filosoful împărat, Marc Aurel, să dea contemplaţiunilor sale un colorit atât de pesimist, care să reasumă în adevărul, că „totul e praf şi cenuşe.“ . . Legământul căsătoriei nu mai avea în timpul acela de totală demoralisare nici o valoare. Chiar şi despre Cicero să zice, că s’ar fi divorţat de Terenţia, prima lui nevastă, numai ca să-şi ia alta cu mai multă zestre. Femeile îşi schimbau bărbaţii şi aceştia femeile după plac, fără nici o remuşcare a cugetului, or dispreţ din partea societăţii. Despre o femee să aminteşte, că schimbase deja 22 bărbaţi şi cel de al 23-lea, la care să afla, o avea pe densa ca pe a 24-a soţie. Schimbări de acestea, ce e drept, să făceau şi la Spartani, dar nu din pricina desfrâuluî, ci din interese înalte de stat. * Ceştinismul ridică femeea din starea degradată, la care o condamnară interesele statului şi utilitarismul erei păgâne. Prin preceptele noauă despre moralitate nimiceşte stricăciunea cea mare, reîntinereşte moravurile şi din femee face încorporarea celor mai adevărate virtuţi femeeşti, idealisează femeea mamă şi femeea fecioară, personificate ambele în preacurata fecioară Maria. Dar până a prinde creştinismul trainici rădăcini, femeile au rămas tot în cele vechi. Numai pe vremea lui Iustinian a căpătat femeea drepturi egale cu ale bărbatului. La popoarele de viţă germană, şi până a nu fi trecut la creştinism, să afla femeea într’o posiţie cu mult mai favorabilă, decât la cele sudice, sau chiar la cele din Orient. Tacitus ne spune despre Germani, că trăiau în monogamie şi numai cei de neam înalt îşi permiteau luxul de a ţinea mai multe femei. *) Zestre da mirele miresei, ear aceasta îi aducea bărbatului numai nişte arme ca cinste. Femeea îşi păzia cu teamă cinstea căsiî sale; dacă comitea *) Prope soli barbarorum singulis uxoribus contenţi sunt, exceptis admodum paucis, qui non libidine, sed ob nobilitatem plurimis nuptis ambiuntur. Dotem non uxor marito, sed uxori maritus offert. (Tac. Germ. 18.) adulteriu, bărbatul o alunga. *) însă dacă bărbatul era necredincios, ei nu i-să permitea să ridice acusă în contra lui. Pe muiere o cinsteau numai sub raportul ei de mamă. (Tacitus accentuează, că să măritau toate ca fecioare: tantum virgines nubunt). Pentru omorîrea unei femei, care era în stare să nască, pedeapsa era de 3 ori mai mare ca pentru omorîrea unei sterpe, or nevârstnice. La Longobarzi cel-ce stringea pe o femee de deget, era pedepsit cu 600 de denari, dacă îi stringea mâna din jos de cot, trebuia să plătească 1200; dela cot în sus: 1400, iar dacă îi atingea peptul pedeapsa să urca la 1800 denari. Orcum ar fi fost însă, atâta stricteţă şi atâta asprime în pedeapsă denotă respectarea cea mai escesivă a castităţii femeeşti şi face impresia unei esageraţiî. Evul mediu preste tot e bogat în esageraţiî dar de altsoiu. Femeea de pe atunci a rămas zugrăvită earăş în doauă tipuri estremiste. Un tip ni-1 dă femeea cu creerul muncit de bigoteria timpului, a cărui supremă rîvnă era să să jertfească pentru credinţă. Fete de împăraţi şi crăiese refusau de a să mărita după prinţi cu vază şi cu viitor şi prefereau palatelor strălucitoare o scundă chiliuţă a cutărui schit. — Era epoca poesiei religioase. Al doilea tip îl aflăm în cocoana prejmuită de mulţimea cavalerilor — „de un roi de pierde vară," cari o divinizau. Va fi fost şi un tip mijlociu între acestea doauă estremităţi: muerea cinstită, care iubindu-şi vatra şi copiii şi rămânând credincioasă bărbatului a slujit totodată şi credinţiî, deşi nu s’a încuiat în mănăstire macerându-şî trupul, şi care n’a făcut nici o sfară în lume. Cum trece însă timpul bogat în romantism, lumea să cuminţeşte şi femeea să apropie tot mai mult de adevărata ei misiune de a cârmuî lumea pe cale indirectă, fiind stăpâna şi doamna inimii şi apărând cinstitele moravuri. Dar tipul femeii estravagante încă n’a perit. Acela e etern. Există în toate timpurile, în toate societăţile, dar nu poate ajunge stăpânitor decât numai în condiţii prielnice, când adecă şi societatea e dispusă spre extravaganţă. Dimpotrivă după cum vedem din istorie, toate timpurile au dat mai multă cinste femeii aceleia, care a ştiut fi „preoteasa căminului eî.“ *) Paucissima in tam numerosa gente adulteria... abscissis crinibus, nudatam, coram propinquis expellit domo maritus ac per omnem vicum verbere agit. (Tac. Germania cap. 19.) www.dacQFomanica.ro 60 LUCEAFfiRUL Nrul 4, 1902. EXCELSIOR. îngeri sbor prin lunci, din aripi Lin pornesc In noapte vent. — Pace picură din slavă Pe pământ. Luna stă s’adoarmă’n cale-şl — îndrăgiţi pe urma el Vin s’o prindă nouraşil , Viorel. — ' w Şi vrăjit răsare cornul, — Visul nopţii ’ntraripat — Creşte’n tremur — sună dulce ’Nfiorat. Valuri, valuri de-armonie Pe cărări de veci s’aştern — Firea toată ’şî cântă dorul Sfânt-etern. Noi robiţi de o simţire Peste vîrfurî pribegim — Şi ’n văpaia de săruturi Ne sfîrşim. — Doar şi stelele prin veacuri Să pătrund de-un tainic dor — Sufletele dragi s’avânt spre Lumea lor. Iară mândrul corn să perde Sfărîmat — duios — mereu — In fiori simţim ce-aproape-I Dumnezeu---------- Melin. 1 - v r;’r- SATUL MEU. , Nenea. încă nu s’a făcut bine ziuă şi satul e în picioare. Din toate părţile strigăt şi alergări. Mai ales muierile grăbesc să mulgă iute, căci ciurdarii pocnesc din bice şi rid de femeile, cari rămân cu vitele. Când a răsărit soarele, în sat sunt numai cei neputincioşi şi domnu notarăş, care sărmanu, e osândit să scrie casele fără horn şi cânii. Vecinul de peste uliţă e la coasă; acasă a lăsat pe bătrânu cu nepoţeiî. Bătrânul e alb ca o oaie, -puţin adus de spinare, cu părul lung şi retezat la gât, cu sprâncenele stufoase şi albe. - Ochii lui vineţi să par a fi fost odată de altă coloare, dar s’au albit şi ei în decursul celor 78 ani, ce bătrânul încă destul de vesel îl poartă pe umeri. De câte ori l’am văzut nici odată nu era singur, ci cu nepoţeiî de mână, or unde să ducea. Mai ales cel mai mic, Alexandru, era crescut de inima lui, ca frunza de creanga arborelui. — Fereşte-te dragul neniî, fugi să nu te calce carul cela, nu fugi aşa tare, să nu cazi — şi Alexandru cum călca într’un mărăcine venea la nen’-său să i-1 scoată, să-i sufle unde l’a înţăpat albina şi iute să vindeca. Seara înainte de ce să culca, să punea la icoana îngerului păzitor şi zicea cu evlavie rugăciunile, pe cari l’a învăţat nen’-său. • — împărate ceresc zbângăitoriule. . . — Nu aşa dragu neniî — mângăitorule. — Ba nu, zicea copilul, badea Niţă aşa o zis că-î bine. Cu badea Niţă, vecinul de peste uliţă, avea nenea multă ceartă. Dela el a învăţat copilul toate mişeliile, să meargă călare tot în sărita, să să sue după cuiburi de cioară, să umble după prune prin grădinile oamenilor, să să bată şi când era badea Niţă în casă nu zicea o rugăciune, Doamne fereşte. — Nu mai zice de-alea i-a zis odată copilului, că-î ruşine. Şi de atuncia, pace bună. Astă earnă nenea şedea pe vatră lângă cuptor şi desfăcea cucuruz. Nepotul aduna cocenii şi îî punea grămadă, făcea casă, coteţ, şură. . . www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1902. LUCEAFfiRUL 61 — Bine-i nene ? Uite, pe aici Intră vacile, pe aici bivolii, pe aici caii. . . Afară sufla crivăţu din toate părţile. Zăpada îngheţa, de să făcea glajă pe Gruiu Albului şi copiii eşiau strigând în fuga mare, cu săniile pe Gruiu. Câte cinci să pun grămadă pe-o sanie şi apoi hi pe-aci la vale pân’ce să răstoarnă în marginea părăuluî unul preste altul. Şi nenea stă afară şi sgribure în frig, strigând şi la unu şi la altu, dar vorbele lui să perd în strigătele subţiri ale copiilor. Dar ştie nenea cum să-i înşele. — Haidaţi să prindem ciclenî. Când aud copiii, toţi aleargă la nenea şi să îmbulzesc peste el din toate părţile; nenea îi bagă în casă, le curăţă o lubeniţă de simburi, le face din ea o clucsă şi să pun cu toţii la pândă, nenea şi copiii. Cicleanu vine încet, sărind de pe o creangă pe cealaltă; toţi tac, chiar şi nenea stă cu pletele albe, ca moş Crăciun. Cicleanu sare pe lubeniţă şi e prins. Copiii să sue în prun, scoboară lubeniţă, o aduc nenii şi el scoate cicleanul. — Mie, mie, mie. . . — Ba mie, zicea nenea pân s’or mai prinde. Şi să începea din nou. EI e tot în mijlocul lor. Nu se pot juca, dacă nu e şi nenea. Când să joacă de-a gaia, el e gaia, când de-a căriga, de-a zala, de-a pituluşu, pita — e şi el în joc şi copiii trag de mânecile lui grămadă. — Mai lasă-i, tată, îi zicea fata, or ai ajuns în mintea lor. El i-ar lăsa, dar nu-1 lasă inima. O bucurie trebue să mai aibă şi rt cât timp e scris să mai petreacă aici. La crâşmă nu merge — i-ar sta şi rău, la biserică merge, dar e numai odată în săptămână, feciorii îi sunt însuraţi, au năcazurile şi bucuriile lor, cari bătrânului i-să par străine. Lui vieaţa i-să pare un vis, ce a trebuit să-l viseze, dar din care nu s’a ales cu nimic. A ajuns la marginea mormântului şi n’ar şti să spună, că oare fost-a vre-o lipsă, ca să trăiască şi el? . . . Astăzi a rămas bătrânul să meargă la sapă, cu maşina. Şi-a pus nepoţelul cel mai mare călare, a luat pe Alexandru de mână şi a plecat încet după maşina de săpat. — Pui-mă şi pe mine călare, nene, să ruga Alexandru, eu să mân caii şi d-ta să ţii de coarne. — Tu nu ştii, dragu nenii, pân’ te-i face mai mare. Alexandru nu lasă şi nenea îl pune călare. George duce calul de dinainte de cap, să nu calce firele. Alexandru strigă din toate puterile la cai şi să uită în toate părţile. ' Nene ce pasăre e aceea, care cântă aşa în aer? — Privighitoare — ai de grijă, să nu cazi. — Dar ăla nu e Nîţa Maroni ? — Nu, nu — hi să meargă. De-odată să opreşte. — Să mă iei nene jos, iute şi nu vorbiţi, iute nene. Şi nenea nu ştie ce-I, îl ia jos. Copilul a văzut un fluture pistriţ, chiar s’a . pus pe un Sângele-voinicului lângă-o răchită, şi să apropie cu pălăria în mână încet, dar George strigă la el şi fluturele sboară. Alexandru plânge şi să lasă jos. Nenea trebue să facă pace. — Noa taci şi hai să-l prindem. Ia-ţi pălăria şi după el. Şi aleargă amândoi după fluturi — nenea şi nepotu. De după grădini să iveşte feciorul cu sapa. — O, Doamne, sunteţi unul ca altul. Unul a trecut, celălalt n’a venit Ia minte. Lasă blăstămatule, că te duc eu la şcoală în oraş, dar o să-ţi scoată ţie domnii aceia răsfăţurile din cap! Cu ăstea ear a pus pe nenea pe gânduri. Nu-1 putea supăra mai tare, ca şi cu aceea, că duce pe Alexandru la şcoală. Ştia el bine, că nu multe zile mai are. Pe Alexandru îl vor duce între străini, cine ştie ce oameni răi şi fără D-zeu. îl vor bate, va umbla plângând, şi vai de loc, printre oameni, ce n’au inimă. Ear el bătrân aici singur singurel, fără un om, în care şi-ar mai afla mângâierea în clipele din urmă, va închide ochii desnădăjduit, că copilul pe care l’a crescut el şi care e o parte din inima lui, e departe. Şi ce liniştit ar adormi pentru vecie, să ştie, că Alexandru e lângă el, că atunci când va sta întins pe laviţă, cu lumina la cap şi toţi ai lui vor căuta prin lăzi, pod şi grajduri, ca să ducă ce va fi rămas după el, să află unul, o inimă nevinovată, căruia nu-î trebue nimic din toate acestea, ci stă lăcrimând la capul lui şi zice: — Nene, nene, cine îmi va mai face cărigi, case de coceni, sănii ? Cu cine voi mai prinde fluturi şi ficleni? O nene, nenea nost, scoală I Şi el va fi fericit şi rece. Tulllus. www.dacQFomanica.ro 62 LUCEAFfiRUL Nrul 4, 1902. la mormântul t£u ... Pe mormântul tău, presărat cu flori Ciripeşte blând o păsărică. O ascult duios, mă cuprind fiori — Vrea să-mi spună ceva şi-I e frică. • Nu visez, o simt: unda vieţii mele O alungă grelele suspine, O împing cu zor gândurile grele — Oare cin’ putea-va s’o aline ? Şi din unde, ’ncet valuri să ridică, Ce isbesc turbate’n luntrea vieţii. Ca furtuna’n şes, sfâşie, despică — Şi din luntre mal rămân păreţi!. Cum, perdut-am eu pe cine-am iubit? Şi puteare-ar oare, ca să peară Adevărul sfânt, care m’a nutrit, Fără ca să-l pot revedea eară? Nălucirea da, poate să dispară, Ea e umbră numai şi minciună — Dar iubirea nu, ea renvie clară, Cum din nori apare blânda lună. * Am privit noi des apa mării line Şi’n adâncul el văzut-am cerul — Precum simt acum oglindată’n mine Toată dragostea ta — adevărul. Semper Sacerdos. PELA CEI CE NU MAI SUNT. Aurel P. B&nuţiu. Scrisori de-ale lui Aron Pumnul.* . V. Cernăuţi, 22 Sept. c. n. 1864. Fiule Bănuţe! Pleacă îndată, împreună cu mine, genunchii înaintea icoanei Maicei Domnului şi-i mulţă-meşte şi tu că mi-a ajutat, să-ţi pot câştiga ştipendiul ştiut şi pe anul viitor 1864/5! Chiar acum am primit dela bravul Ministru scrisoarea oficioasă cu datul: Bucureşti, 27 August 1864. Nr. 41948, în carea mă înştiinţează, că sub Nr. 3600 a însărcinat pe băncariul statului să-mi trimită acel ştipendiu numai decît. Eu m'am temut foarte, că pe anul viitoriu va înceta acel ştipendiu din causa inundaciuni-lor şi a lipsei celei mari provenite de acea inundaciune în finanţele statului. De aceea am scris în zece rinduri pentru acel ştipendiu la toţi cunoscuţii, cari au înrîurinţă la Ministeriu, începând dela Aprile trecut şi până la August trecut, şi necum să fi câştigat ceva, dar nici macar răspuns n’am primit până acum. Dar noroc dela D-zeu şi dela Maica Domnului, că chiar pe când avea să să hotărască asta causă după raportul şi peticiunea ce am făcut cătră acel Ministeriu, să făcu Ministru de învăţământ bravul bărbat: Vasiliu Alesandrescu Urechle, strănepotul vestitului istoric moldav, un veciu amic al meu, şi unul din cei mai renumiţi literatori români. Deci el cu toate scăderile şi neajunsurile din ăst an ale finanţelor statului României, hotărî totuşi ca să facă, ce va face, şi să dea ajutoriu cât de puţin spre renaşterea naţionalităţii române în Bucovina: şi aşa hotărî să dea stipendiul ştiut şi pe anul viitoriu. Drept aceea fiule Bănuţe! îndată ce vei primi această scrisoare frăţască, să-mi trimeţi adeverinţă despre primirea ştipendiului, căci cuitanţa ce mi-aî trimis’o mai’nainte nu este bună, fiindcă ai scris într’ensa datul primirii într’un timp, când încă nici nu să hotărîsă la Ministeriu dăcîunea ştipendiului. De aceea adeverinţa, ce mi-o vei trimite acum să fie fără dată că data o voi pune eu, când va sosi ştipendiul, şi când ţi-1 voi trimite, căci până * Ca să înlesnim cetitul acestor epistole, le transcriem de-aci’ncolo (mal sunt 2) în ortografia revistei, mal ales, pentrucă din fa(a ultimă (zincografată) a acestei epistole să pot vedea toate însuşirile ortografiei lui Pumnul. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1902. LUCEAFĂRUL 63^ în minutul acesta n‘a sosit, dar cred de sigur că până în doauă-trei zile va sosi de bună samă. t Adeverinţa, ce mi-o vei trimite, să sune din cuvînt în cuvînt în chipul următoriu: Adeverinţă. Prin aceasta adeveresc, că am primit astăzi prin D-luî Arm Pumnul, profesorul lite- raturei române la gimnasiul plenar din Cernăuţi, suma de o mie doaui sute (1200) de piaştri, ca ştipendiu pe anul şcolastic 1864/5. Aceasta o adeveresc prin însăşi subscrierea mea proprie. Sibiiu 1864. Idest 1200 piaştri Paul Bănuţu, ascultător de drepturi la Academia din Sibiiu. & C*. 'de OteuLrr&Qf’ 'Sc s/k <-« £ ^0? 71^ <*n A,* ^ '271 yf, Sol ^te ^ c *^E. -^7 v *eZa'' ' 64 LUCEAFfiRUL Nrul 4, 1902. CRONICĂ. Bustul lui Eminescu. în colţul de miazănoapte al Moloveî, în satul Dumbrăveni, mai dăunăzî a fost prea frumoasă sărbătoare. La marginea satului, pe moşia românească a sco-borîtorulul de viţă domnească, Leon Ghika, sub umbra pletoşilor mesteceni din faţa curţii, s’a desvălit bustul Iul Mihail Eminescu, al poetului, care mal mult, ca ceilalţi poeţi al noştri, ne-a cunoscut şi iubit pe toţi „dela Nistru pân’ la Tisa." El şi-a scris poesiile pentru întreg neamul românesc adăpostit pe sub poalele Carpaţilor, vorbindu-ne, într’o limbă dulce, despre păsurile şi idealurile noastre naţionale. El ne-a propoveduit dragostea de neam şi luptă. De aceea el, mal mult ca ceilalţi, e poetul nostru la tuturora, căruia ne închinăm ca unul sfânt proroc naţional. Şi de sigur, dacă serbarea dela Dumbrăveni, n’ar fi avut loc pe-o moşie privată, ar fi avut prilej mal mulţi Români, să’şl manifesteze dragostea, ce-o au pentru cel mal mare poet al neamului lor. * Pe peatra bustului e data naşterii şi morţii: 15 Iunie 1850 — 15 Iunie 1889. şi versurile: „Ne’nteles rămâne gândul „Ce-ti străbate cânturile, „Sboară vecinie, îngânându-1 „Valurile, vînturile." Cu această ocasie sub conducerea artistului nostru bănăţean, Liviu Tempea, corul de plugari a cântat mal multe poesil de-ale lui Eminescu: „Rugămu-ne ’ndurărilor" şi „La Arme," aceasta din urmă a stîrnit un entusiasm ne-sfîrşit. Tot cu această ocasie s’a cântat şi următoarea poesie a poetului nostru ardelean, St. O. Josif: Lui M. Eminescu. ILUSTRAŢIILE NOASTRE. Copiii perduţl. Tata cu doi copil s’a însurat din nou şi şi-a luat o nevastă, care nu-I poate suferi băeţiî, ci cu tot preţul caută să-I peardă. Trimiţându-I în pădure, surioara luâ o straiţă cu cenuşe şi presără drumul, ca să ştie pe unde să să ’ntoarcă acasă. Mal pe urmă insă luând tăriţe, o păţiră, căci un câne le lins? şi astfel perdură drumul spre casă. Acum stau sguliţl şi aşteaptă pe cineva, să-I mântue. Cum vor petrece bieţii copil cea dintâi noapte în pădure? Cu ameazul. Să grăbeşte cu ameazul în luncă, unde coseşte bărbatul. A luat şi grebla, ca să risipiască cositura, să să uşte mal de grabă. Celelalte ni le spune poesia cu acelaş titlu de pe pag. 54. Desemnul i să datoreşte dlul Florian Murâşan, prof. de desemn, absolvent al şcoalel de bele-arte din loc. Portul Româncei e cel de prin părţile Rodnel-vechI. POSTA REPACJIEÎ. G. T., Vlădenl. In numărul proxim. Mal trimite-ne vre-un capitol d. e. cel ce tratează despre telepatie. Salutări 1 Enea. Eşti fericit acum ?... Nu te lăsa, dragul meu, preocupat de simpatii personale. Poate nu sunt aşa bune cum ţi să pari Saul. îmi pare bine, că ţi-am dat de urmă. Aşteptăm. „ComeţiI". Comeţil, dom’le, unde-s ? îmi pari însuţi un cornet: străluceşti (!) şi dispari. Aşteptăm cele promise în curând. Aurel, Ocna-Sibiiulul. Trimite din poemele în proză, ceva bun. S ... na. Ni să pare, că am mal cetit-o unde-va. D-ra Lia. Ne pare bine de revedere. Vesurile trimise sunt nu numai drăguţe, cum spuneam de cele dintâi, ci bune chiar. Le-am da în corpul revistei, dar ţinem să-ţi facem voia, şi să le dăm numai la postă: A fost de mult... şi nu mal pot Să ştiu ce-a fost atunci. Isvoarele ne îngânau Şi fluturii din lunci. A fost de mult — eram copil In satu ’ndepărtat. A fost... sau poate nici n’a fost, Ci numai am visaţi „Luceafăr falnic între genii, „Ce neamul nostru i-a avut, „Mal recunoşti tu Dumbrăvenii, „Pământul sfânt ce te-a născut ? „în colţu-acesta de lumină, „Pe valea mândrului Şiret, „Copilăria ta senină „Urzit-a visuri de poet. „Dar soartea te-a gonit departe „Din ralul tăfl de pe pământ, „Şi valul astei lumi deşarte »Te-a năpădit şi te-a înfrânt Avem deci cuvânt să-ţi spunem pentru a doua oară: înainte! Dorinţa de a-ţl publica versurile numai la postă ne-o esplicăm prea uşor. Ştieal doar, că între multe fleacuri, avem trebuinţă la postă şi de vre-o podoabă 1 Vist. Unele din „maximele" d-tale ar fi bunişoare, dacă ar fi scrise într’o formă mal noauă. Distichonil şi-au trăit traiul I Cătră lume şi oameni. Un subiect prea general... prea de predică. In proză am cetit lucrări mal bune cu semnătura D-v. • Augustin. „Cerşitorul" deşi are părţi bune, nu putem da; e prea copiată după „Noi vrem pământ. Uite strofa ultimă: „în chinuri trupul tăă, sărmanul, „S'a mistuit pân’ ce s’a stins, „Dar ca Isus Nazarineanul „Prin moarte moartea al învinşi „Şi iată astăzi Dumbrăvenii „Te-au regăsit, cum te-au perdut. „Ol geniu falnic între genii „De-apururI falnic renăscut! Când ne va fi dat să prăznuim desvălirea falnicei statul a marelui poet — ridicată în şef-redactor: Edltor s* redactor resP.: inima pământului românesc ? 1 . AL^flNDRU CIURA. AUREL PfiUL BftNUJÎU. www.dacQFomamca.ro Dar vă ferească Dumnezeu, Să nu ’ncep să vă blastem eu: Ca să ajungeţi cerşitorl Flămânzi pe străzi şi goli în ger, Căci nu vi va fi ’ndurător Nici cel din cer. Ceealaltă e drăguţă; va apărea. „Tipografia Poporul Român" Budapesta, VI. Strada Vorosmarly Nr. GOa. O» n Alifie cu succes sigur în contra loviturilor, crepărilor de piele, precum şi în contra, tuturor ranelor învechite să poate căpăta numai dela pregătitorul ei, Emil Geiger BUDAPESTA Vil., Str. Akâczfa 47, parter 16. = 1 borcan mic 1 cor. 1 borcan mare 2 cor. = In provincie să trimite cu rambursă, or pe lângă trimiterea înainte a banilor. Spesele de postă 30 bani. Falsificările sunt urmărite prin lege. Patent maghiar, 23.050. Ludovic Gzirer şi fiul = legător de cărţi, — atelier de passepartous Budapesta, Yjf, 5ip~utcza J(r. 15. Esecută desemne de creion, cadre artistice pentru tablouri şi fotografii în grup; tot asemenea să angajiază la fixarea pe pânză a planurilor de construcţii precum şi Ia orce fel de lucru din această branşe. Modele de desemn şi preţcourante se trimit gratuit. Fotografii se împărtăşesc de preţuri avantagioase. fif 9 Ludovic fartos C Garol frideric * * ceasornicar • • • Kagenauer BUDAPESTA, vErzs6bet-k6rtit 1. Fabrică de decoraţii bise¬ f ;• { > riceşti. 1 Atelier de gravare şi pic¬ Vinde ceasuri de buzunar tură pe sticlă. de aur şi argint, precum şi = lanţuri şi juvaericale. = Specialitate în tereştrii Garanţă de 6 ani. pentru biserici. Preţurile să plătesc în rate de tot mici. Bpesta, VE Vig-u, 14. Listă de preţuri se trimite in cinste. TIPOGRAFIA POPORUL ROMÂN % II ■■ BUDAPESTA, STR. VOROSMARTY ™ 60a Deschisă în 1 Martie n. 1902 şi asortată cu cele mai frumoase caractere şi ornamente primesce spre efeptuire tot felul de lucrări, ce cad în branşa tipografică şi le esecută prompt şi în stil modern pe lângă preţuri convenabile. Avend scopul, ca să ridice arta tipografică românească pe aceeaş treaptă cu cea străină roagă pe P. T. public românesc a să adresa cătră densa cu deplină încredere. De aci să poate procura cea mai bună şi cea mai eftină foaie pentru ţăranul nostru: Poporul Român, ce apare în lunile de earnă de 2 ori pe săptămână şi costă esemplarul 1 cr. Din Aprilie până’n Octombre apare odată pe săptămână în numeri dupli şi costă esemplarul 2 cr. Abonamentul pe 1 an 4 cor. pe Va an 2 cor. Anunţuri să primesc la Administraţia „Pop. Român" (VI. Strada VOrbsmarty 60a) şi să publică pe lângă preţuri moderate. Biblioteca „Poporului Român“ ca şi foaia „Pop. Rom." are scopul să deştepte gustul de cetit al ţăranului nostru şi prin asta să-l cultive. Au apărut până acuma nr. 1. Moş Călin, novelă de Dorin (Supliment un călindar de părete pe 1902); nr. 2. Poesii poporale, adunate de I. B. Pop, înv. (Supliment parlamentul cel nou); nr. 3—4. Trei istorioare morale de I. Bota, înv. (Supliment podul cel nou de preste Dunăre din Bpesta.) Un număr să estinde pe 32 pagini şi costă 10 cr. V V www. ca.ro J /