Apare în 1 şi 15 a fiecărei luni. Preţul unui esemplar 50 bani. P. T. DOMNULE! începând cu 1 Iulie nou 1902, un grup [al tinerime! universitare din Budapesta, cu concursul unui comitet redacţional, injghiebat din tineri de seamă, va eda o revistă literară numită „Luceafărul11, careva apărea în 1 şi 15 a fiecărei luni. Credem a umplea un gol de tot simţit, căci până acuma tinerimea română a fost lipsită de-o revistă, în jurul căreia să se grupeze to.ate elementele tinere, cari răsleţe colaborau în ziar.e'le noa^.tr’â cotidiane şi în cele două reviste literare, ce. le avem în patrie. E firească apariţia acestei reviste şi cauzată de-o lipsă în adevăr simţită. Nu mai âmintim nimic despre simţul de asociare pe toate terenele şi despre faptul, că tinerimea tuturor naţiunilor culte îşi are organul său literar, —ne-a îndemnat însă la scoaterea revistei împrejurarea, că până şi colegii noştri saşi, — o mână de oameni, — îşi au de mult revista lor academică. Cultura şi cunoştinţele P. T. D-Voastră ne dispensează de ori-ce stăruinţă asupra insemnătăţii, ce o are revista. Cu o cale Vă aducem la cunoştinţă, că numărăm între colaboratorii noştri pe cei mai distinşi tineri cu peană şi reputaţie literară stabilită, ear pe de altă parte ne e asigurat sprijinul celor mai distinşi oameni ai vieţii noastre intelectuale şi culturale. Din venitul, ce vom reali za, să vor remunera colaboratorii şi o sumă va fi destinată ca premii pentru producte literare-artistice de valoare. Ca scopul acesta nobil: gruparea puterilor tinere literare şi darea unui impuls spre o înaintare mai spornică a literaturei româneşti, să fie ajuns şi vieaţa revistei asigurată, vă rugăm în special şi pe P. T. D-Voastră, ca să ne oferiţi sprijinul moral prin lăţirea ideii în cercuri cât mai largi şi mai ales să nu ne lipsiţi de aj utoriul material, abonând revista „Luceafărul.11 Budapesta, Iuniu 1902. Redacţia şi Administraţia „LUCEAFERUL.11 NB. Acei P. T. Domni, cari n’au intenţia să aboneze revista, sunt rugaţi a ne-o retrimite cât mai în grabă. WWW.daCOromnnica rn f? Nrul 1. Budapesta, 1 Iulie n. 1902. Anul I. REVISTĂ LITERARĂ APARE: 1 şi 15 n fiecârcî luni, după stil nou. Preţul unul esemplar 50 bani. VI. m REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: STRADA VOROSMARTV 60a IMiOtîRAM. ABONAMENTUL: Pe 1 an 10 cor., pe jumătate de an 5 cor. Pentru străinătate 1 an 15 franci. MOTTO: Eu nu-s decăt un singur glas din satul Pierdut în noapte ... Eu nti-s decât un sol, — cu sunt drumeţul Grăbit, — şi noaptea înapoi mă cerc . .. Sunt flacăra, pe care-o poartă vântul, Dar trebuc să vie cântăreţul I El va slăvi măreaţa înviere: Veniţi cu toţii să vestim cuvântul 1... ST. O. 10SIF. Un grup de colegi mi-au încredinţat conducerea revistei, care cu numărul de faţă întră în vieaţă. Nu aş fi luat asupra-mî sarcina asta, dacă nu eram convins, că în definitiv colegii mei luptă pentru realisarea unui vechîu ideal al tineri mei: o revistă literară a tinerimei academice. Ideea a frământat ani de-arendul cercurile tinerimei; ici-colo vedeai de-schizendu-să din chaos conturele începutului, fără însă de a trece vre-odată pragul realisării. Şi nu e mirare. Reslăţiţî cum suntem pe la universităţile din monarchie şi străinătate, prea eram streini unii de alţii, ca să ne putem grupa în jurul unei idei, fără discuţii lungi şi plictisitoare. A fost deci indispensabil, ca din massa neorganisată şi risipită a tinerimei, un grup să ia iniţiativa, convins fiind că ceialalţî îi vor urma cu siguranţă. Ne adresăm deci vouă, în primul plan, iubiţi colegi universitari! Primiţi revista cu entusiasmul, cu care noi i-am dat naştere; consideraţi-o de a voastră. Consideraţi-o drept „campo WWWda al tinerimii, unde se va sintetiza tot ce avem mai bun şi mai frumos. Micile daraveri şi miserii zilnice să rămână la o parte, în vederea idealului dătător de lumină, în care şi tinerimea trebue să aibă partea ei: cultura naţională. Aceleaşi ne sunt bătăile inimeî, aceleaşi frământările minţii; acelaş ogor ne aşteaptă, ca aqji-mâne, umăr la umăr să tragem mai departe brazda strămoşească... In al doilea plan ne adresăm publicului cetitor, fără al cărui sprijin, ori-cât de entusiastă ar fi mişcarea noastră, ea trebue să peară. Ca să tăcem despre avântul literar al tinerimei academice străine, amintim numai cele câteva reviste ale universitarilor unguri, cari sunt foarte bine primite de publicul lor. Revista noastră, ca organ al tinerimii are menirea de a ne presenta publicului mai de aproape, de a stabili apoi o legătură mai strînsă între public şi tinerime. Interesul viu, cu care publicul nostru urmăreşte toate mişcările tinerimei, ne e garanţă, că şi de astă dată ne va sprijini, în urmărirea unei ţinte ideale, care în urma urmei a noastră a tuturora este. Ne va succede? Vom avea atunci mângâierea înfiinţării unui organ, în jurul căruia şirele r^U CaLotinerirneî noastre să vor strînge *2 . . _ ___ LUCEAFăftUL Nrui i( mi tot mai aproape şi mai aproape; vom avea un stimul de nobilă emulare pe teren literar. Şi odată Intraţi în valurile vieţii publice, când nămolul prozei va cerca să năbuşească în noi resturile de idealism, revista tinerimii va fi cea mal scumpă lectură pentru noi. Aici ne vom regăsi pe noî înşine; căldura şi entu-siasmul nostru de azi e căldura şi entu-siasmul tinerimii de mâne: „Auch ich war ein Jungling mit lockigem Haar“... Nu ne va succede? O ilusie mal puţin. Şi cum, Doamne, să-ţl pară aşa de reu după ea, când ilusiî sunt aşa de multe în creerul unul tîner! Şi totuş — noî am regreta mal mult ca de obicei risipirea acestei ilusiî. Vedem şi simţim jur de jur mişcându-se totul. O nouă suflare de vieaţă trece de-alungul ogorului părăginit al culturii noastre naţionale, care nu poate să nu fie priincioasă şi literaturii. Să fie aceasta o reculegere, o în-trămare reală înspre bine, ori numai o alucinare a creeruluî tîner, o amăgire optică, o Fata-Morgana?... Al. Ciura. RAPSODIE. (Fără rimă). ar . . . Ear gândul ăst păgân îmi paşte mintea. Ascultă-I tu cu degetul pe buză: Când ochiT iST stau aţintiţi aşupră-ml Şi-şî tremură ispita lor albastră Cu dor prelung, cu dulcea lor sfială, Frumoaso I — Pe buza ta păcatul când zimbeşte, Ucizător al minţii înţelepte, Stăpân tiran al vrerilor păgâne, Femeel — Şi braţul tău molatec când cuprinde O undă doar din rîul tău de aur, Atunci, — — Să'ncremeneştl în marmură cioplită. De pe îngustul lumilor tărem, Călătorire-ar pestriţe popoare De piedestalul chipului de peatră In nopţi de Mal să-şî razime genunchii, fir pribegi pe negrele-1 corăbii Apusu ’ntreg şi 'ntreaga Miază-noapte, Şi-ar preamări în templu sfânt de fildeş Minciuna Cea mal frumoaşă-a vremii călătoare, înmărmurită ’n marmură de Păros. Robit de clipa dulcelui păcat Din tronul sfânt al Domnului din ceriurl, In miez de noapte-un bulgăr a furat Şi te-a ’ntrupat cu daltă de argint Pe tine"I .... L'ar asculta pe gânduri dus norodul, L'ar săruta pe tămpla Iul căruntă. ♦ * învăluit în ceaţa nopţii sure M'aş furişa în templul tuturora, Şi sărutându-ţî ochii reci de marmur Şi braţul tău şi buza ta şi fruntea, Te-aş sfărîma cu pumnul încleştat Şi-aş rîde — — — Prelung — — Vă()end sdrobit odorul tuturora I In zori de zi ar omorî norodul (Jn biet nebun, ce blastămă şi plânge Şi-apoî rîzănd îşi istoveşte braţul . . . Din bulgării nătângi al pietril moarte Şdrobitul chip ar vrea să-l reînvie I . . Nebunul .... Copilul pal al lumilor albastre, Când şi-a închis pe-o veclnicie ochii Zimbea .... OTHMAR. Un împărat cu pletele cărunte Inebunind cântare-ar pe ghitară: „Un serafim cu ochii mari şi limpezi Nrul 1, 1S02. LUCEAFfiRUL 3 FEMEILE IN ISTORIE. „Dacă nasul Cleopatrcî ar fi fost mat mic, aspectul lumii ar fi altul." PASCAL. zdrăngănitul de arme, galopările furibunde ale glotaşilor călăreţi, bubuiturile de tunuri şi necurmatele vărsări de sânge, — atunci de sigur Am aşezat în fruntea teseî noastre un ci- va trebui să eschidem rolul femeii din sfera tat de mare valoare, dar căruia ne vom lua aceasta inficiată de miros de sânge proaspăt, îndrăsneala a nu-î da nici crezement, nici vre-o de bestialitate. — Dar nu aceasta este adevărata importanţă deosebită. Pascal filosoful, de sigur istorie. învăţaţii de samă de mult au început var fi fost prins în mreaja' vre-uneî „frumoase1* a-şl îndrepta scrutătoarele lor priviri spre un cu nasul mare, când eşind din ogaşa adencă a filosofăriî sale şi-a permis a emite o astfel de nebasată aserţiune. Pentru-că într’adevăr ar fi un semn trist, dacă un nas de femee ar putea da direcţie unei lumi întregi. E grozav deisbitor contrastul. Povestaşii iscusiţi ai apuselor vremuri ne spun despre Cleopatra numai, că a fost atât de şireată, încâtascunsăîn-tr’o perină a putut să străbată până în odaia de durmit a lui Caesar şi aci l’a cuprins pe acesta în rociul el, din care însă Caesar s’a ştiut scoate, dar Antoniu ba. Mal spun povestaşii şi alte lucruri tăinuite de perina din chestiune. Dar nu ni scopul a ne ocupa aci de Cleopatra, nici de mărturiile, ce ni le-ar putea face perina, prin a cărei ocrotire Cleopatra a pescuit pe Caesar, ci în locul acesta avem de gândea ne ocupa cu o întrebare de ordin serios, ciTlîntrebarea: Ce rol are femeea în istorie? sau care este în genere misiunea istorică şi culturală a femeii? Aici trebue să lămurim mal întâi noţiunea JOANA D’ARC. alt teren al istoriei, care să pare a fi cu mult mal bogat şi cu mult mal vrednic de atenţiunea omului de ştiinţă, ca şi a celui de rend, fiind-că e în strînsă legătură cu vieaţa noastră comună, fi-ind-că miroasă bine şi nu ne înspăimântă prin necontenite alarme. Acest nou teren al istoriei e istoria culturală, in al cărei ram cu tot dreptul ne putem ocupa de întrebarea ficsa-tă mal sus. Pentru a da corect răspuns la această delicată întrebare, nu va fi destul a porni din punctul reclamat de politeţă, nici din acelaal timbratei burlăciî, ci va trebui să căutăm felul, cum s’a pronunţat în diferite timpuri*) starea socială a femeii şi ce in-fluinţe directive a avut asupra vieţii interne sociale, sau asupra gândirii şi traiului cutărul timp, sau cutărul popor? Trebue să lămurim dela început, că femeea, ca individ, nici odată în tot cursul istoriei nu s’a putut afirma astfel, ca individualitatea el să o imprime ca timbru caracteristic al unei epoce întregi. Istoria ne arată şi femei mari istoriei. Dacă sub istorie vom înţeleg(WWWlid§COrom§nic§40avem de gând să facem mal târziu. 4 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 19C2. şi demne de stima generală, dar nu ni-le pre-sintă nici odată pe acestea ca conduse de o puternică individualitate, de o adevărată vo-caţiune de a crea epocă în desvoltarea civili-saţieî omeneşti. Pentru atarî lucruri, cari pe lângă (genialitate) facultatea internă recerută mal reclamă şi stăruinţă de fer, nu e făcută o femee, ci un bărbat, dar şi acesta rar de tot. Au însă şi femeile ca complex, ca mulţime, un rol nespus de însemnat nu numai asupra moravurilor unul popor, ci chiar şi asupra felului de cugetare al oamenilor mari din anumite epoce. Pentru sprijinirea acestei aserţiuni va fi destul, poate, să ne provocăm la filosofia francesă din sec. XVIII., care n’a fost altceva, decât efemeiarea filosofiel lui Locke şi Hume, căci într’adevăr originalitate în idei nu să caută la encicoplediştil francezi, ci să admiră la ei mal mult numai claritatea gândirii, uşurinţa în espunere şi forma atrăgătoare a felului lor de filosofare, care indică oare-cum, că întreaga lor filosofie s’a făurit în salonul cutărel Mme de X. sau Y. Adevărata chemare a femeii şi adevăratul el rol istoric însă nu să poate reasuma numai într’aceea, că dă inspiraţie poeţilor şi une-orî filosofilor, ori că ştie aranja saloane splendide pentru primirea şi amăgirea oaspeţilor, Femeea are în istorie un rol cu mult mal însemnat. Depinde numai dela felul, cum voeşte şi cum ştie ea a şi-l împlini. Meniţiunea femeii este, ca prin muncă liniştită şi stăruitoare să croiască viitorul popoarelor. Activitatea unei femei nu să mărgineşte la vatra strimtă a unei căsuţe modeste, în care ni-să presintă ca deşteaptă chivernisitoare, ca o mamă bună şi ca soţie iubitoare, — ci prin aceste trei calităţi principale fiinţa el nebăgată în samă de mersul lumii ÎI împrumută neamului întreg tăria morală a esistenţil, şi lucră cu sîrguinţa albiniî la zidirea viitorului. De aceea e atât de hotă-rîtoare şi a fost totdeauna influinţa mamei asupra oamenilor mari. Acesta e lucru în de obşte recunoscut. Şi în vechime să zicea de multe ori despre un om vrednic: „Acesta e ficiorul mamei sale“, prin ceea-ce să spunea destul de hotărît, că vrednicia lui e a să datori mal mult mamei, decât tatălui. Dar să nu mergem la cel vechi, pentru a căuta esemple, ci să le căutăm în graiul nostru, căci le vom afla. Despre un om mare, despre un om de cinste, despre un om vrednic, Românul zice: „De, că bune pântece l-au purtat." * * * Când societatea unor anumite timpuri nise presintă în stricăciune morală, atunci ca pricină a stricăciunii de regulă tot femeea să aminteşte. Şi într’asta iar avem să recunoaştem un lucru foarte natural, căci d. e. în societatea romană din timpul cesarisiWWW,daco cea franceză din timpul lui Ludovic [al XV — cine a sădit sămânţa stricăciune!, cine a pregătit calea unei Mesaline sau a unei Pompa-dour, care nu e altceva decât o Mesalină „în ediţie revidată şi augmentată?" Rămâne dar stabilirea adevărului, când şi în ce chip va corăspunde femeea^misiunil sale istorice? Răspunsul e foarte simplu. Numai până atunci va fi femeea la înălţimea chemării sale, până când rămâne femee. îndată ce-şî desbracă calităţile sale de femee, disposiţiile congenitale firii sale muereştî, îndată ce tinde la supremaţie, la stăpânire estinsă: din momentul acela înceată de a mai fi femee şi mal curând sau mai târziu trebue să urmeze catastrofa, care nimiceşte tot ce e nenatural, fals, mincinos, forţat. După legea firii rolul istoric al femeii nu să poate să fie acela: de a conduce, de a stăpâni, ci de a să lăsa condusă, de a fi com-plimentarul activităţii bărbăteşti, dar prin supunere trebue să-şî ştie esercia femeea supremaţia sa asupra inimii şi pe calea aceasta să ştie da direcţie timpurilor, moravurilor. Spre ceea-ce tind în timpul de faţă femi-niştii şi cu el o mare ceată femeească, e cu totul contrar legilor firii, pentru-că — dacă ne e permis a folosi o foarte veche şi ades usată comparaţie — să asemănăm femeea cu floarea şi pe bărbat cu bradul. — Vă învoiţi? Oare cineva aştepta dela brad să ne desfăteze în joc de colori, sau în fascinătoare mirosuri? Şi iarăş: cine va aştepta ca gingaşa floricică să resiste nemilosului îngheţ de iarnă, precum poate să resiste trufaşul brad? E destul de clară antitesa şi foarte vădită justeţa comparaţiei. Şi chiar de s’ar părea nepotrivită conclusia, totuş vom afla în istorie argumente de o neîndoiasă elocuenţă pentru adevărul, că femeea în istorie numai ca femee, în cercul modest al familiei, a putut avea o influinţă binefăcătoare asupra desvoltării omenimu. Unde femeea a fost preaslăvită şi pusă alăturea cu Dcjeu de cătră cavalerii evului mediu (Qottesdienst und Frauendienst...) acolo nu aflăm caractere femeeştl, cari să merite a fi puse în rând cu caracterul Lucreţieî, care prin ascuţişul pumnalului îşi apără cinstea femeească şi castitatea vieţii sale familiare, sau cu acela al Corneliei, care nu are alt tesaur în lume, decît pe cel doi fii al săi ş. a. — Şi totdeauna ne pare nenatural, când o femee să ridică preste fire; nu ne place d. e. Volumnia, mama lui Coriolan, când pentru patrie îşi suprimă sentimentul de mamă, nu putem lăuda Spartanele, cari desbrăcate de orî-ce sentimentalism, îşi trimiteau feciorii în luptă — la sigura peire — fără lacrimi, cu vorbe aspre: ori să învingă, ori să moară. Tot astfel nu ne putem împăca cu Mama lui Ştefan cel Mare, când zice: Du-te la oştire, pentru ţară mori!... Şi de câte ori vom, vedea pe vre-o prizărită pagină a istoriei, WtPÎCfrBPerească stăpânire, mai totdeauna cu Nrul 1, 1902. luceafErul 5 siguranţă putem conchide, că aceea e plină de păcate (exemple: Cleopatra în Egipet, Roxane în Macedonia, Mesalina şi Agripina în Roma, Caterina Medici, Pompadour şi Du Bary în Franţa, Johana în Neapol etc. etc.) Pentru-că nici nu se poate altfel. La stăpânire se cere putere şi pentru putere nu e femeea creată, ci partea ei şi terenul ei de validitare este sentimentul cin- stit : acela, pe care blândul Virgil îl formulează în 2 rânduri, puncndu-1 pentru toate timpurile ca cea mai sfântă meniţiune a ori-căreî femei: Să ţină cu cinste Casa bărbatului seu şi să-şi crească'n virtute copiii. I. Lupaş, st. fii. A L L 0 N S!... — Coconiţelor. — Şi să nu fi pesimist domnule şef-redactor, şi să nu-ţî închipui, că revista noastră ti’o să fie bine primită din partea publicului. Zeu, nu! Eu din parte-mi îţi prorocesc o reuşită, dar o reuşită, domnule, mâ’nţelegi d-ta . . . Ce ? Vrei să zici cu gestul d-tale, că esa-gerez ? Vrei să-mi spui pentru a nouâ-zeci şi noua oară — că nu e de ajuns să fi tiner şi entusiast pentru a scoate o revistă ? Vrei să mă capacitezî iarăş pe tema, că publicul iţi cere din capul locului „condeie ilustre, “ „reputaţii bine-stabilite", că n’are să sprijinească neşte începători de tagma noastră. Ai? Bine, dom'le şef, dar colegii noştî unguri nu redactează şi ei vre-o doue-trei reviste ? Crezi d-ta, că noi suntem mai proşti ? Adicâtilea cum ? De unde ştii d-ta ce e înmagazinat în căpăţina mea ? ... De unde ştii, domnule ? ... Al să vezi numai, când m’oi pune eu să scriu odată! Mi se pare, că me iei în zeflemea cu zim-betul d-tale de neîncredere, d-le redactor! Vrei să zici, că de ce n’am scris şi până acum ? Bine, me rog, de unde ştii d-ta, că n’am să scriu de aci înainte ? De unde ştii domnule! Şi de unde îţi iei, me rog, aerele astea de * neîncredere faţă de publicul cetitor ? Ştii, că eşti nedrept? Ştii, că nedreptatea asta se resfrânge mai ales asupra unor gingaşe capete de darnicele, cari în urma urmei ar merita mai multă încredere, domnule redactor! Zici, că la noi nu se ceteşte ? Vrei se înţelegi aici şi pe coconiţe ? Atunci să-mi dai voie să-ţi contrazic! Coconiţele noastre cetesc. Şi încă mult. începând cu „Amor şi dincolo de mormânt“ şi sfârşind cu „Mormânt şi dincolo de amor,u ele cetesc tot ce apare la noi. Şi numai pe noi să nu ne cetească ? Te înşeli, domnule; ele ne cetesc, ne sunt prietene, scurt: se interesează de noi. Milton spune undeva, că femeea e frumseţa greşită a creaţiunii. Să nu-i crezi lui Milton. Greşit a fosi capul lui, căci a fost orb. Eu insă, care din darul lui Dumnezeu văd aşa de limpede, te asigurez, că femeea nu e o frumseţe greşită, ci o greşală frumoasă, aşa de frumoasă, domnule şef-redactor, încât de dragul frumseţii ei se zguduie tronurile domnitorilor şi temeliile împărăţiilor se cutremură . .. Bag de samă, că încep a-mi pierde sărita, de aceea beau un păhar de apă, să me calmez. Zeu, nu e glumă cu drăgălaşele noastre coconiţe. Speranţa mea, speranţa isbândei noastre, în mare parte dela ele depinde. Căci ce folos, că d-ta umbli cu capul pe sus; ce folos că eu scriu aşa de cu spirit — uti figura docet — dacă d-şoara căsei nu va insista pe lângă noi, d-ta rămâi iot cu capul pe sus, eu rămân tot aşa de spiritual, dar revista noastră moare de foame. Domnul căsei va lua revista în mână, Va resfoi-o cu oare-care mirare, pe urmă o aruncă : „Ce se mai ocoşesc şi tinerii ăştia să scoată foi? Vadă-şî de studiu mai bine! “ D-şoara dă cu ochii de revistă: „Ce foaie ii aceea, toată dragă?11 O ia, o resfoiesce, începe să cetească. — Tată dragă, s’o abonăm! — De ce să mai dăm bani, sunt foi destule! Dar ea se ştie ruga aşa de frumos .. . aşa de frumos . . . încât bătrânul rămâne nehotărît; pe urmă cedează. Şi aşa dacă bătrânii ne refusă, vin coconiţele şi ne încurajiază şi ne îndeamnă să mergem înainte. Nu fi deci pesimist, dle şef-redactor, încrede-te şi d-ta măcar odată în ochii frumoşi ai coconiţelor: Allons enfants!. . . Pribeag. www.dacQFomanica.ro •yvmow SINWO NON Nrul 1, 1902. LUCEAFfiRUL 7 a mijlocul articolului bă-rânul redactor să opri fără voie, şi aruncă condeiul. O voce tainică îî spunea, că merge prea departe cu elogiile, că e răpit şi el de curent. Abia la o lună după moartea tînărului scriitor, lumea îl ridicase în al treilea cer. Toate ziarele se întreceau întru a-î publica date biografice cât maî amănunţite, scene din vieaţa „regretatului autor"; volumul lui de versuri şi proză — singurul volum ce a văzut lumina — să epuisâ în câteva săptămâni; prietinii porniră colectă, să-î ridice monument . . . Bătrânul entusiat era sufletul acestei postume glorii de autor. Ii creştea inima, văzând că în sferşit publicul încă recunoaşte talentul descoperit de el. Şi dacă recunoaşterea asta a întârziat puţin, e natural să fie cu atât mai intensivă, cu cât publicul de odată cu slăvirea bietului scriitor îşi ispăşeşte indolenţa de maî nainte. Eată pentru ce şi-a pus în cumpănă autoritatea, dând astfel entusiasmuluî efemer al publicului gravitatea şi solemnitatea cuvenită. Odată valul însufleţirii pornit, el creştea mereu în intensitate, ameninţând a lua proporţii esagerate. Oare nu a mers prea departe cu elogiile? Oare nu a ridicat prea sus talentul fraged al scriitorului? Nu cumva e o sugestie emanată din dragostea şi mila ce morţii lasă în urma lor? Să fie într’adevăr moartea un merit? Petitru ce a trebuit să moară maî întâi şi numai după aceea să i să ofere cununa de lauri? Şi oare poetul însuş, nepretenţios cum era, nu s’ar ruşina de atâtea elogii, când le-ar ceti în ceea-laltă lume? Îşi aduse aminte de sara când i-a strîns mâna cu căldură şi i-a zis: „A, d-ta eşti poetul ?“ Şi, maî târziu, când i-a cerut poza, să i-o publice în revistă, cum s’a încurcat bietul tînăr, cum să scuza, că nu are, că poate e prea de timpuriu, în sferşit, poate mai târziu . . . De sigur i-să face nedreptate bietului tînăr! Şi el, care pornise curentul, avea datorinţa să-l restringă în alvia-î potrivită, să nu permită ridicarea poetului la o înălţime, pe care nu o merita, şi de unde el cel dîntâiu ar fi dorit să să scoboare. Receti încă odată manuscrisul, corectă ici-colo câteva pasagii prea elogioase şi rămase cu condeiul în mână, fără să mai poată scrie un şir măcar. Cât de ritmic îî eşiau de sub condei ideile în elanul însufleţirii — şi acum duşul rece al resonuluî îl opintea şi el simţia mâhnirea unui vis frumos, care să risipeşte . . . De-odată uşa să deschide grabnic. Ripor-terul întră gâfâind: — D-le redactor, d-le redactor, ceva nou ... — Ce-i? — Ceva minunat ... ai să rămâi încântat . . . — Bine, omule, da ce-î? Riporterul să uită în jur, ca şi când ar căuta să evite priviri necompetente şi începu cu glas misterios: — Date nouă, domnule redactor, sensaţio-nale! Idealul, despre care scriea poetul nostru nu e numai ficţiune . . . există în realitate . .. O cunoşti chiar d-ta ... îşi scrieau des . . . dacă d-ta ai fi aşa de bun să-i ceri scrisorile, cred că d-şoara are să ţi-le dea cu plăcere . . . Să le dăm în publicitate ... Ce triumf ar fi asta pentru noi, ce năcaz pe cei-alalţi! Bătrânul rămase zăpăcit. Riporterul avea dreptate. Scrisorile de dragoste ale tinărului scriitor aveau să facă adevărată revoluţie în lumea literară. • Şi încă în sara aceea să duse Ia — ea. II. — A, d-le redactor, cui să-î atribuim onoarea ? — Coconiţeî, necondiţionat, răspunse bătrânul cu politeţă. Şi el o măsură cu privirea. O văzuse de atâtea ori şi nici odată nu i s’a părut aşa de desăvârşită, ca azi. Nimbul poetului mort în-tr’auria din ceealaltă lume chipul iubitei. . . Din vorbă în vorbă, bătrânul aminti de poet. — Ai cetit ce să scrie de ei, d-şoară? Cum îţi place ? — Frumos, frumos, dar par-că nu e destul de real. Oh, d-voastră l’aţî cunoscut numai din scrieri, precând . . . Ea să opri. — Precând d-ta d-şoară — continuă .redactorul — l’aî cunoscut maî bine decât noi, şi ne-aî deobliga foarte mult, dacă şi noauă ne-ai împărtăşi câte ceva . . . Ea rămase pierdută pe gânduri. — L’am cunoscut ... dar nu pot spune www.dacQFomanica.ro 8 LUCEAFfiRUL Nrul 1, 1902. nimic ... eu nu ştiu scrie aşa frumos ca d-voastră. Pe o clipă rămaseră singuri. Bătrânul îi luă mâna: — D-şoară dragă, eu ştiu cât de mult te-a iubit fie-iertatul. Ştiu şi aceea, că îţi scriea des. îmi închipuesc cât de frumos îţi va fi scris . . . Tocmai de aceea, te rog, dă-ne şi noauă ceva să publicăm . . . — N’am nici o scrisoare dela el . — Ştiu că ai, d-şoară dragă. Nu sunt indiscret, şi nu îţi cer decât câteva din ele. Ar fi păcat să nu le cunoască şi publicul .. . căci în urma urmei nu uita, d-şoară dragă, că el este al nostru al tuturora. D-ta eşti cea mai fericită, fără îndoieală; dar şi noi avem drept la ceea-ce el a scris. Doamna căseî să reîntoarse; discuţia trecu în cadrele de şablon. La despărţire, bătrânul află prilej să o mai roage încă odată: — Până mâne sară, te rog frumos, alege ce poţi să ne dai. . . El te-a iubit aşa de mult, d-şoară dragă, poate l-ai iubit puţin şi d-ta... III. Trecuse de mult miezul nopţii şi fata nu dormia încă. Cuvintele bătrânului redactor o tulburaseră cu desăvârşire. De unde ştiea, că are scrisori dela el? Taina visurilor ei de fecioară, lacrimile vărsate în ascuns — toate aceste aveau să fie trimbiţate în faţa lumii. Şi — la ce bun ? Ziarele vor aduce bucăţi din scrisorile lui de dragoste, vor publica în amănunte plictisitoare dragostea lor; vor face marfă de tîrg din visurile cele mai curate. Nu, n’avea să le dea nimerui! Scoase de sub încuietoare scrisorile lui, şi rînd pe rînd îşi împrospăta clipele dulci ale dragostei lor apuse pe vecie. Zimbia cu lacrimile în ochi, când îşi aducea aminte de supărările lor, de împăcările, în cari el făţăria atât de perfect indiferenţă. Îşi aduse aminte cât de mult l’a năcăjit, când i-a scris pentru prima oară: „Iubitul meu nemuritor." Cât de frumos i-a răspuns el atunci. Caută scrisoarea şi ceteşte încă odată şirele, pe cari le ştiea pe din afară. „îmi pomeneşti de glorie, draga mea. Ştiu „că vrei să me superi, dar de astădată nu ţi-a „succes. Ştii tu ce e gloria, draga mea? Un poet „o aseamănă unei femei pururea frumoase, care „a mângâiat fruntea atâtor muritori, şi va mân-„găia încă atât de multe. La sînul ei s’au dezmierdat atâţia favoriţi, ca să desmierde apoi „pe alţii şi iarăş pe alţii . . . Acei ce i-au cu- noscut odată farmecile, nu mai au nimic cu „lumea comună.. Aceştia sunt geniiî şi talentele „de elită. Eu, ... am simţit poate adierea arinilor ei, dar n’am dorit alte braţe decât /ale „tale ... Mi-am imaginat farmecul fascinător „al puterii ei, dar nu l’aş fi schimbat nici odată „cu farmecul privirii tale de muritoare ... De „aceea gloria rămână pe sama altora; eu sunt „cel mult o vibrare ce tremură o clipă, un „acord din marea simfonie a valurilor lumii, un „vis ce să risipeşte înainte de voe: un foileton.“ Lacrimile o podidiră. Nici odată nu i-au plăcut aşa de mult şirele lui, ca tocmai azi, când era ispitită, sădea în lume taina dulce a dragostei lor. II vedea desluşit, zimbindu-i ironic, şi spunendu-î vorbele, ce de atâtea ori i le spunea în vieaţă: — Dacă mă iubeşti, nu e trebuinţă să-ţi faci reclam. De sigur, n’avea să dea scrisorile nimăruî, ci o să le ascundă şi mai cu grije. De-odată rămase pe gânduri. De unde ştiea oare redactorul de scrisori? De unde îi spunea aşa de hotărît, că nu numai ea are drept la ele? Nu cumva le-a dat de urmă? Nu cumva să va pomeni în o bună dimineaţă, că nu le mai are — şi le-a vedea numai publicate? Tremura în tot trupul. De-odată cu o mişcare hotărîtă, adună toate scrisorile şi — le aruncă în foc. Inima i-să stingea de durere, dar în aceeaş vreme simţia o mângâiere sferşitoare, ştiind că aduce o jertfă amintirii poetului, iubirii lui . . . Şi când nu mai rămase decât cenuşa, avu un zimbet de supremă mândrie: — O să vezi d-ta, d-Ie redactor, că publicul n’are nici un drept la scrisorile astea. O să vezi, că el nu a fost al tuturora, ci numai al meu . . . IV. Când în sara următoare, veni redactorul, ea îl primi rece şi abătută. — Ţi-am spus eri, domnule redactor, că nu am nimic dela el, şi ţi-o spun şi azi. Zădarnică a fost însistinţa bătrânului redactor; ea rămase rece şi neînduplecată. Abia după ce el să duse, simţi că i-să umezesc ochii şi isbucni într’un plâns sgo-motos . . . Privirea îi rămase aţintită asupra portretului lui — singura amintire ce-i mai rămase. Şi chipul lui o privia senin şi mângăitor din cadru, ca şi când ar fi voit să-î zică din ceealaltă lume: — Bine ai făcut, dragă, bine ai făcut! Simin. Nrul 1, 1902. LUCEAFfiRUL 9 PELA CEÎ CE NU NţAl SUNT. Scrisori de-ale lui Aron Pumnul. Cine a cetit cu atenţiune seria de foiţe, publicate de dl Dr. Elie Dăianu în „Tribuna" sub titlul „Eminescu în Blaj“, — îşi va aduce aminte de-o notiţă a dluî Dăianu asupra unor scrisori ale lui Pumnul adresate unui iurist din Sibiiu în anii 1864-65, şi cari scrisori — zice dsa — au fost publicate de dl Aurel C. Domşa în „Familia" din 1889, numeriî 29 şi 30, unde dl Domşa se ocupă de biografia lui Pumnul. Scrisorile acestea — să află în posesiunea mea şi sunt 7 la număr — le-a scris Aron Pumnul tatălui meu Paul Bănuţiu, fost subjude reg. în Cohalm, pe-atunci încă iurist la academia din Sibiiu. — Ca întreaga generaţie de studenţi din vremea aceea, aşa şi tatăl meu să lupta — să vede — cu multe neajunsuri în decursul studiilor. Dorul lui de-a se pricopsi şi de-a fi folositor neamului, l’a îndemnat să recurgă în dreapta şi în stânga după vre-un ajutor. Ştiind că compatriotul său Aron Pumnul (originar din Cuciulata, comună apropiată de Cohalm) e profesor in Cernăuţ, îi scrie o scrisoare, în care îl roagă să-î facă vre-o colectă, sau să-i câştige în genere vre-un ajutor. Şi omul acesta — suflet mare ce era — cu risicul de a-şi pierde cariera şi reputaţia sa îl ajuta mereu. începând dela prima şi până la ultima epistolă, te surprinde tonul părintesc şi plin de dragoste, în care îi scrie. Conţin scrisorile afară de asta şi date istorice în tot caşul vrednice de cunoscut. Biografia scrisă de dl Domşa în „Familia" din 1889 mă dispensează de ori-ce comentare a epistolelor. Dsa citează foarte mult din ele, în întregime însă, după cât ştiu, nu s’au publicat. Le redau fidel şi-n ortografie autografă.* I. Cernaeutî 23 martiu c. n. 1863. Fiîule Baennute! Am primit scrisoarea, ce mî-aî trimes’o. M’am bucurat, cae se aflae si de’n paertile noastre vreun jurist: dea ceriul ca sae se înmul-teascae! îm! pare raeîi cae nu-tî pot face culeptae. Aicî în Bucovina a face culepte în-seamnae atîta cît a cere baerbat dela vaeduvae si ea-î duce dorul! Eu mae aflu tot bdlnav de cinci anni de dille, coardele inimei dic doftorii cae s’ar fi învîrtosiat: Doftorii si doftoriile mî-au îngitit si îmi îngit încae tot ce am, cît am raemas la sapae de lemn! . Aicî îtî trimet 10 fl. dar sae credi cae nu de’n priso-sintîae! De va da ceriul sae-mi easae cura bine, sae mae în-saenaetosîedu : te voîu ajută. * Pentru sunetul ă în original e întrebuinţat seninul ă-s moarde -^)i geacei, ţe’accd se sdiaţe ^)\âadu\ murmur de isior. ^rci o pasere au câadă •. — C\^a didesdera driaris de soarde gresie ^adaicud fecior. ^)ar ua aor ţe cer răsare ^)\-a\\u gresie e\ aăiadă, . ii2ia'a resd>o\u câad ţriad duşmaaud.