ANUUAL VI No. 5. .LUPTA PENTRU LUMiNA" „LUMINA "RIN LUPTA' APARE O DATA PE SEPTAMANA t * CONTROL. DE STIL || D U MIN E 0 A 1.4 FEB RU AR IE-1885. i, LIBERTATE DE IDEI Abonamentul: P,e un an 20 lei; pe 6 luni, 10 lei; pe 3 luni, 5 lei. PREȘEDINTE DE -ONOARE AL SOOIETATEI LITERATORUL Domnul V- A. URECHIĂ 9 BEFHEZINTATA DE COMITETUL CENTRAL AL S0C1ETATE1 SCRISORILE nef ranoate se refuza PRIM KEDACTOB AL REVISTEI ADMINISTRATOR AL SOCIETAREI Șt CASIER CENTRAL D-nul Th. M. STOENESCU ABONAMENTELE se plătesc ’nainte Poemă dramatică en trei acte (DUPE LOREkBYRON) (URMARE) SCENA I Abatele Xfe.sa e, 6nsă totul va trece ’n scurtă vreiîie Și suflelu-țl o nouă speranță-o să rechleme, îșl va urca privirea cu liniște spre cer, A cărui bunătate culpabilii o cer. Și tu ai trebuință de ’nnalta bunătate, Vorbește, — și-o să’țl fie păcatele iertate; Vorbește, — tot ce poate Biserica să’țl dea Va face să te scape de remușcarea grea. www.digibuc.ro ' oo LITERATORUL \---------------—.—■------------------------------— Manfred Un împărat al Romei, când se simți că moare Victimă-a unei rane, pe care ’n închisoare, El finsușl șl-o făcuse, spre-a se vedea scăpat D’a nu fi ’n fața lumel la moarte-egzecufat, păzea, — coprins de milă, Voi să-I șteargă rana cu haina lui umilă. Romanul îl respinse, murind și aruncând Asupra lui privirea-I de împărat, zicând: ot să fiii, Dar pot și eh răspunde, ca dânsul: — prea târziu! Abatele Te ’nșell! Al âncă vreme să te întorci la bine Și să te ’npacl cu cerul prin sufletul din tine. Ce? Nu mai al speranță? Te-aud și mă ’nspâimântl Dar omul ce disperă de ceruri, pe pământ Tot are o credință și-un vis oe urmărește, Și ca 'nnecatul care, cănd valul îl răpește, Se-agață de o frunză crezând că va scăpa, Ca dânsul de iluzii încearcă-a s’adâpa. Manfred Am cunoscut, părinte, iluzife vieței Și ’mi le-aduc aminte din timpul tmerețel. Dar este mult d’atuncea ?i astăzi le-am perdut, Iar gândurile mele în negurâ-aU căzut. Abatele Și pentru ce? Manfred Natura ’ml-a fost deosebită De a lumel ce trăește și mare și ’njositâ. Be cere lingușire, trădare peste tot, Să minți or când, or unde, și-aceia numai pot S’ajiingă la ’nnălțimea puterel mult visate, l’v ale căror urme stint crimele nșirate. www.digibuc.ro LITERATORUL 67 ’Ml-e scârbă-a face parte din neamul Omenesc, De-așI ști că cel mal mare ar fi să mă numesc. Acolo unde ura se schimbă în iubire Și meritul se pleacă subt tristă lingușire, Nu poate să egziste nimica demn și sfânt... Ca leul singuratic și eu în lume sfint. Abatele Și ce te ’ndeamnă oare să fugi atât de lume, Când ea ’țî-a dat viață și-I datoreșlî un nume? Manfred Natura mea cu viata în luptă-a fost mereâ, De și n’aveam ca alții cruzimea ’n pieptul meU'. Cătam mal mult să aflu, Iar nu să fac s’aparâ Un loc în care viata să’șl plângă soarta-amară. M’asemănam cu vântul ce-aleargă rătăcit Și-al cărui foc s’abate de câmpul înverzit, Cu vântul ce se află prin vastele deșerte, Iubind singurătatea pe stâncile inerte, Dezgrădinând nisipul, urcându'l pân' la nori, Și unde nu se află nici arbori și nici flori, Pe ’nunsul lor sălbatec, — sălbatec se desfată; De nimenea nu ’ntreaba și niminea nu'l cată; Dat* tot ce întâlnește usucă ’ntr’un minut, Fără-a lăsa nici urmă pe unde a trecut. Tot ast-fel de sălbatec fu cursul viețeî mele, CaCt n’a cruțat nimica subt păsurile grele Deșertul cât de mare tot nu e ca ’n mormânt... Și-am întâlnit ființe ce astă-fei nu mai sânt. Abatele Val!... E ’n zadar dorința ce-aveam, venind lă tine, Să ’țl reîntorc simțirea și cugetul Ia bine1... Și ești atât de tânâr! Oh! Cum ași vrea sa’țl vin In ajutor! Manfred In lume sunt oameni ce devin Bătrâni din tinerețe și mor cu mult 'nainte De vremea ’n care este viața mal fierbinte. Sunt unii dintre denșil ce ’n fericire mor, Iar alții cad victime nenorOcirel lor, Loviți de boală unii și alții de mâhnire, De griji nenumărate, de patimi, de iub’re , Și-apoi în lumea ’ntinsă a'âtea cauze sunt www.digibuc.ro 68 LITERATORUL Ce pun fără cruțare pe oameni în mormânt. Privește-mâ !.. pe toate le-am încercat, — pe toate !.. Și-o singură pe-un altul ca să’I omoare poate.... Dar eti, luptând cu toate, remas’am neînvins Și viața mea trudită nici astâ-zl nu s’a stins. Abatele Ascultă-mâ Manfred Bătrâne!. Respect menirea-țl sfântă, Dorința ta pioasă și vorbele ce ’ncântă; Dar, crede-mâ, silința îți este in zadar. Nu ’ml acuza purtarea!.. Surîsul med amar Țl-a dovedit, sunt sigur, că e pentru-al tâti bine, Să nu întindem vorba, mal mult ca pentru mine. Adio dar !.. {Manfred ese) Abatele. Tăria și caracterul Iul Nu cred să mal egziste în viața nimenul. 01 Ar fi fost prea nobil și pe atât de mare De-ar fi avut în creier un șir la cugetare. El va pieri, ?i cată să’I scap. Voiti încerca C’o nouA ’ndemanare cu ceru-a ’l împăca, Căci am de datorie să '1 readuc în fire Și ultima sa oră sâ-1 treacă ’n pocăire, be multă ’nțelepciune se cere să uaeă.„ Or cum... dar timpul trece și dânsul,., sâ'l Urmez 1 SCENA H (Un alt apartament) Manfred, Herman Hernian ’Mi-al zis să vid, senlore, când soarele v’apune, Și iatâ’l că sfințește... sunt gata-a mâ supune. Manfred Da 1 Lasă-mâ acuma la dânsul să privesc. {înaintează spre fereastră) O soare!.. stea măreață, spre care-abia ’ndrăznesc Sa ’ml uiidic privirea, — părinte al Naturel Ce dai lumină zilei și viață creaturel, Curai ca și azurul in care te îmbraci, Q iu ce ’ncânțl privirea și inimile ’npacl^ www.digibuc.ro LITERATORUL 69 Ce-al încălzit odată ființe nepătate De cugete sinistre, de crime blestemate, O lume îngerească cu locuința ’n cer Și care cunoscuse adâncul tăă mister, Tu ’ntâiul al dat vestea puterel creatoare Și-ai răsădit în inimi credințele-arzătoare, Te-al arătat puternic pe munții plini de nori, I-at îmbrăcat cu raze de aur și cu flori, Al adunat păstorii voioși, la rugăciune, Sădindu-le în inimi cereasca ’nțelepciune. O zeă, trimis în lume de cel Necunoscut Ca să-I servești drept umbră, nevrănd a fi văzut; 0 soare! Stâlp de care se leagă-atâtea stele, De ce n’al fost tot astfel în gândurile mele Precum te văd acuma de bine făcător 1 0 rege-al primăverel, cu tronul arzător, Și tu al slăbiciune și vremuri de nevoie : Te culci când vine ceasul, te scoli fără de voie Și iarăși tot d’auna același drum urmezi, Având îndatorirea să-omorl și să creezi, întâia mea privire de-amor și de-admirare Fu numai pentru tine la trista mea născare, Iți dati și cea din urmă privire ’n viața mea!.. Adio!.. Căci pe mâine, eă nu te voiu vedea!. Dar adu-țl câte-o dată aminte și de mine Și cugetă că nimeni nu s’a uitat la tine C’o scârbă mal grozavă de traiul omenesc. — S’a dus!.. Dar dupe densul, mă duc să’I urmăresc. (Va urma) TH. M. STOENESCU. VISELE Xn dimineața unei zile, Prin gândul meu frumos, Zăream un cor de dragi copile Vorbindu-ml zgomotos: «Noi suntem visele curate «Ce ne’mpreunl încet, «Când prin cuvinte inspirate «Spui doru-țl de poet. «Dalf când e mută a ta liră. www.digibuc.ro 70 LITERATORUL «Plângând te părăsim. «Și corul nostru se deșiră «Și toate ’n cer suim!» Atunci le-am zis: «Năluci frumoase, «Aș vrei să zbor cu voi!» Și ele ml-ail răspuns voioase: «E sufletu-țl cu noi!» Craiova, 884. Ti'aian Demetrescu. INTRE AMOR SI CĂDERE (Nuvela Sociala) 3)oamna Elena Floreanu nu dormise toată noaptea, și erați cinci ore de dimineață. Singură, în patul sâtt mătăsos, cu capul pierdut între perne și cu ochii ficșlșiîmpăenjenațlse gândea, de sigur, la bărbatul sâtt, care plecase de cu seara, dupe masă, și nu se întorsese nici până ’n acel moment. Fără ’ndoială, cugetările Elenei nu se pot descrie, de oare ce nimenul nu-1 e dat să pătrunză în năuntrul unul suflet; dar dupe fața el obosită, dupe suspinele ce scotea din când în când, dupe lacrimile ce se iveați în dese rânduri sub genele el, se putea vedea cât trebue să fi suferit în noaptea ’ntreagă. D-nul Floreanu, în ajun, cu o răceală obicinuită, plecase de lângă femeia lui, sărutând’o mal mult de politețe de cât de afecțiune, și plecase să’șl peardă noap- tea, — cum se ’ntâmplă multora din arestocrația bucureșteană, — la club, la joc de cărți. Când se lumină bine de ziuă, Elena se sculă pe jumătate în palatul sâO, în- tinse degetele-I albe spre măsuța de lângă pat și sună clopoțelul de cristal ce era pe dânsa. Nu trecu mult și o servitoare intră cu o îngi jiie prefăcută, vrând de sigur să armonizeze cu tristețea stăpânei sale. — A venit domnul, Anico? întrebă Elena fără a se uita la dânsa, căci o vâzuse prin oglindă că era ea — N’a venit, cuconiță. Am așteptat și eQ. toată noaptea cu ochii deschiși. — Bme! zise Elena. Când va veni, să-I spui că sunt cam bolnavă și că voiii să fiii singură până dupâ-amiaza. — Dar cuconiță.... — Atâta să-I spui!.. Du-te-acum 1 Și servitoarea eși. Remâind Iar singură, Elena se dete jos din at și călcând pe covorul www.digibuc.ro LITERATORUL 71 moale și lănos, cu picioarele-I albe și strevăzătoare, se duse la o consolă ce era într’un colț al odăel, trase un sertar, luă un pachețel cu hârtii legat de jur îm- prejur cu o panglică albă și se întoarse în pat, unde intră din noti în plapoma de atlaz albastru ca azurul cerului Cum se întinsese Ia ’ntămplare, cu părul el bălan și cu cămașa-I albă cu dantele în acel culcuș aci alb aci azuros, al fi luat’o drept un ângâr ce plutește cu o parte a corpului într’un strat de nori albi, iar cu alta într’un senin limpede cum este cerul. Ochii el se îndreptară într’un moment în sus, ca și cum ar fi vrut să trimeață privirea până la cer; —un noti șir de lacrimi picară pe obrajii el, și cu o mișcare a mâinel mal mult instinctivă desfăcu panglica ce lega pachețelul, în care nu erați decât scrisori și bilete de toate mărimile. Le desfăcu pe câte una, pe rend, le citi cu o pornire din ce în ce mal vădită, aci plângea, aci zimbea cu un surîs amar, și după ce le citi pe toate, pe cea din urmă o apropiă de buze, o strânse apoi la sîn, o ținu mult timp astfel, și în urmă, legându-le pe toate la loc le puse sub pernă, pronunțând într’un mod rătăcit. — Pe-atuncI mă iubea!.. Ar fi dorit să nu se dezlipească un minut de lângă mine!.. Și acum.... Abia termină această reflecțiune, când servitoarea ceru voe să intre, adu- cendu-I o scrisoare. Elena luă scrisoarea, citi adresa, văzu că-e pentru densa dar nu-I fu de- ajuns atât: — Cine-a adus’o, întrebă pe servitoare, cu oare care indiferență prefăcută. — Vizitiul d-lul Vervani... La început nu voia să mi-o dea, zicând că trebue să-o încredințeze chiar în mâna D-tale ; dar dupe ce l’am făcut să înțeleagă... — Și ce l’al făcut să înțeleagă ? — lartă-mă, cuconiță.. dar știti tot ce se petrece intre D-ta și d-nul Teofil... — Cum? De unde știi?., o întrebă Elena cu îngrijire, apoiopnndu-seîndată, simțind că făcuse Imprudența d’a întreba ca de un ce pozitiv... — Nu te îngriji, cuconiță... De unde-am aflat, trebuia să aflu. — Dar nu suntem de cât trei care știm secretul. D-ta, d-lu Teofil și eti. Dacă nu mi la-I spus d-ta, de sigur că de la dânsul trebuia să ’l aflu. A avut un motiv de-a mi ’l încredința. Ș’apol, de ce te-ai teme?.. Nu ești oare nevinovată?... Câți bărbați nu fac curte femeilor frumoase ca d-ta, dar puține femei care să reziste, precum al rezistat... Ș’apol, d-nul Vervani te iubește ca un nebun... bietul om, și-I răspunzi cu atâta nepăsare!.. Elena privia cu ochii uimiți la îndrăzneață servitoare care de și era cea mal vechie în casă, de și o avusese și la părinți, pe când era âncă fată totuși nu cutezase nici odată să-I vorbească cu un ton atât de familiar www.digibuc.ro 72 LITERATORUL — Ei bine, Anico, îl zise în fine Elena, dacă, d-ul Vervani a făcut copilăria să’ți se spovedească, păstrează-țT confidențele între tine și el... Eti n’am nevoe s£ Ie ascult. Destul că știi c’am râspins tot d’auna declarările lui... Această e destulă garanție pentru mine și pentru bărbatul meti... — Dar scrisoarea ? — apăsă Anica cu oare care ironie. — —• Scrisoarea?., fiind că este de la d-nul Vervani, ia-o, dă-o vizitiului să-o înapoieze stăpânului seil, să-I spue chiar că n’am voit s’o primesc... — Dar, cuconiță.,, s’ar putea supăra., și D-ta știi, toată averea D-veîn mâi- nile lui, — s’ar putea strica înțelegerile între el și d-nul Floreanu, și-atuncl totul e pierdut. — A! Știai și asta, ființă de nimic! îndrăznețul n’a cruțat nici un mijloc, spre a te învăța cum trebue săi susții... Mă miram să iasadin capul teti atâta ju- decată !.. El bine, dă-I scrîsparea înapoi!.. Iar tu gătește-te de plecare, nu te mal țift în casa mea !.. Aceste cuvinte sunară neplăcut în auzul Anichel, și într’o clipâ fața el se schimbă și luă ecspresiunea iubirel și devotamentul ce avea pentru stăpâna s a âncă dă cănd era copilă. — lartă-mă, cuconiță! zise ea, căzând în genuchl lângă densa și sărutându-I mâinile. Am greșit... nu mă izgoni... voitt fi credincioasă ca mal nainte... mal mult âncă, voiu fi mută ca groapa!.. Dacă m’al da afară, ce-al folosi? — dac’așl fi o ticăloasă, poate mal mult ași vorbi ne mal fiind la d-ta !.. dar am greșit și eti, um greșește toată lumea... iartă-mă! — Fie!... zise Elena ne mal putând asculta atatea rugăminte. Te Iert... dar du-te *.. Ia scrisoarea !... Văzându-se Iertată, Anica luă scrisoarea și eși repede ca s’o dea vizitiului iar în schimbarea el sufletească, însoți refuzul scrisorel nu numai de vorbele stăpâni-sel, dar adaogă și de la dânsa altele o mulțime, menite nu numai să des- curajeze, dar chiar să indigneze pe Teofil Vervani. Aceia ce se petrecea în inima Elenei, e lezne de presupus. Căci ea, iubindu-șl bărbatul, cu acea iubire tot-d’a-una demnă și devotată, — dacă nu închisese ușa lui Vervani de la prima lui declarare amoroasă, dacă nu-I înghețase pe buze pri- mul lui cuvânt îndrăzneț, prima lui privire galeșe, dacă nu spu ese în fine băr- batului sâtt desele scene ce avuseseră loc intre ea și curtenitor, — o făcuse tot pentru amorul ce păstra lui Floreanu, pentru interesul și liniștea Iul. Ș apoi, la ce ar fi dat naștere unul scandal zadarnic, când lucrurile nu merseseră nici odată mal departe și când prin ruperea relațiunilor între soțul seu și Vervani toată ave- rea ar fi fost în pericol, fiind ipotecată acestui din urmă, care avusese grijă să stabilească condițiunl foarte pr'ncioase pentru sine. Floreanu era dat r lui Vervani atât cât nu valora poate întreaga lui avere materială: căci bancherul grec știuse să’I îndatoreze nu numai cu împrumuturi www.digibuc.ro LITERATORUL.-. 7 aproape fără procente, dar și cu servicii sufletești, de și ipocrite, dar care pți amăgi pe omul cel mal prevăzător. Bietul Floreanu încrezător orbește în afecțiunea ce-I dovedea prietenul seti,— căci după legătura de afaceri vine și legătura prieteniei, — nu presupunea cătuș de puțin că acel om, ce făcea une ori sacrificii peste măsură, în adâncul sufletulu seti hrănea o dorință cu totul vinovată, aceia de-al seduce femeia, de-a-I lu onoarea în schimbul aurului, pe care numai în aparență ’l dedea sub formă d împrumut. Actele ce se făceau în regulă, întărite de tribunale, trebuiai! să-I ser vească într’o zi ca o armă puternică d’a lovi cu siguranță în bărbatul care-ar 1 cutezat să-I se opuie. Intr’atât înaintase Floreanu cu recunoștința și cu încrederea în Teofil Vei vani, încât nu-I părea nimic neconvenabil, dacă acesta ’l căta în lipsă pe-acasă fiind mal tot d’auna primit de nevasta sa. । E drept că, dacă într’o zi s’ar fi îndoit de prieten, de soție ar fi fost în dep lină siguranță^ căci suma de ani ce trecuseră de la însoțirea lor, în dragostea ș devotamentul cel mal egzemplar, îl era destulă garanție. Ca om, Floreanu nu putea fi fără defecte, și cel mal de căpetenie era patima c jocul de cărți. Și acest defect întrecea în măsură toate calitățile de care era înzestrai Jocul de cărți!... Cea mal teribilă armă a ruinei, cel mal energic vierme vițiulul, care roade și moleșește sufletul, care tâmpește creierul și conduce la să răcie, la mizerie! Or care-ar fi fost gradul la care urcase această patimă în sufletul lui Fio reanu, n’ajunsese âncă în momentul d’a nu se mal putea dezbăra de dânsa. Ci toate acestea, nu întâlnise nimic mal puternic ca voința lui, ca să-I arate răul ci culori vil, să’l lumineze asupra pericolului de care putea fi amenințat și să’l în toarcă dintr'o cale greșită, cel puțin pentru capacitatea și pozițiunea sa socială Poate că femeia lui ar fi putut reuși să’l scape de această patimă; dar, cm poate spune dacă ,n’o avea tocmai pentru densa, dacă nu juca cărți tocmai spre- îndestula cerințele el femeeștl. Or câtă avere ar fi avut, sunt momente în care tot nu e îndestulătoare, ș mal ales în s tuațialul Floreanu, înpovarat de datorii. Jocul de cărți, ca orl-ce vițiu, începe ca distracțiune, apdl caobiceiU, ca ne cesitate, până ce degenerează în patima ceamalspăimantâtoare... Și, fericiți ace care pot fugi de densul de la primul seu pas1 Iată dar principalul, poate chiar singurul defect al lui Floreanu și nu ei: vina lui dacă ’l contractese din contactul cu lumea în care tră a, nu era d ase meni vinovat dacă degenerase din cauza cine știe a căror necesități; dar nu er< nici vina Elenei să’l aștepte până la ziuă, nedormită, suferindă, deziluzinată d primul și poate ultimul săti amor. www.digibuc.ro LITERATORUL Când Floreanu veni acasă, erai! zece ore și jumătate dip zi. Cu ochii un- iați de nedormite, cu mâinele tremurânde, cu pașii nesiguri, intră în cabinetul săti de lucru spre a se mal întrema cât-va de această boală nervoasă și zdrunci- lătoare. Când se uită în oglindă, se văzu palid ca un mort și un moment de re- nușcare îl zgiidui tot corpul. Iar când îșl aduse aminte că pierduse la joc, că jaguba era atât de mare, cât ar fi putut sătrăească cu înbelșugare un an întreg, ie lăsă fără voe pe un scaun, îșl ascunse fața între mâini, apoi căzu cu coatele je masă și cu capul trântit pe ele. Nimeni n’ar fi putut ceti în ochii lui, dar su- ferința cată să-I fi fost grozavă. Din această stare de amorțeală, o mână ușoară ce-I atinse umărul, îl fileu să se deștepte. Era Elena, — care n’avusese răbdare să’șl menție prima hotărîre de a nu’I vedea în acea zi, și care coprinsă de-o durere nedescrisă, îndată ce auzi că se ’ntorsese, veni la dânsul, cu ce scop, — nici ea nu știa. Ar fi voit să rupă odată tăcerea și să-I spue cu cuvinte aspre tot ce suferea pentru densul, să-I arate viața ruinătoare ce ducea, să’l silească în fine la îndrep- tare, șah să se desfacă odată pentru tot-d’a-una. Dar inima el blândă și iertătoare ’și impută aceste hotărîrl ascunse, și ea, Elena, care suferise și plânsese toată noaptea, când îl văzuse în starea proster- nată, când ÎI văzu ochii, fața, mâinele tremurânde, fără a mal zice un cuvânt, căzu pe brațele lui, îl coprinse Cu mâinele peste gât și cu capul pe pieptul lui, plânse, plânse cu suspinele ce sfâșie sufletul, ca un copil la sînul mumei sale. Dupe cât-va, când jalea el se mal ușură puțin, îșl ridică capul, îșl aținti pri- virile în ochii lui d’asemenl umezi, și cu o voce de copil, abia putu să zică: — Iar al jucat!... El nu-I respunse nimic. O privi cu milă, o sărută pe obraz, o strânse la piept și o ținu mult timp ast-fel. De ce oare vițiul se încuibase în inima lui, ce părea destul de nobilă, și de ce nu bătuse la poarta vre unul adevărat nenorocit, care Far fî dorit poate, spre a ’și uita durerile printr’ânsul! Dar el, bărbatul onest, iubit și iubitor, el care recunoștea că făcuse rău, el care era gată să fugă de densul, el care plângea în fine pe când îșl strângea femeia la sin cu înfocaie, de ce să fie victima unei patimi, prin care putea să devie cel mal nenorocit, din cel mal fericit cum avea dreptul să fie ! Dar vițiul nu alege nici locul nici timpul, se oprește acolo unde ’l aruncă întâmplarea, și val de aceia care n’aO putere de a fugi de el!. Amândoi soții erail tot strânși în brațe, tot muți, tot cu lacrimile pe ochii, când li se anunță că dejunul era gata și că trebuiai! să fie serviți. (Va urma.) d’Artanian. www.digibuc.ro LITERATORUL V5 GLASUL ROMANULUI ATaii pângărit și nfau prădat Călăii fără milă, Ce'n sînul meu s'au încuibat Luându-ml tot prin silă. Iar euprivindu-l mi-am tot zis, In jalea mea amară, Căpaate este vre un vis Ce are să dispară; Dar într'o zi, când am văzut Că'n adevăr mă fură, Ca ml vor lua tot ce-am avut, Chiar pâinea de la gură, Le-am dat'o fără să aștept Și fără luptă mare, Călindu-ml inima în piept Cu foc de răzbunare. Și-atunci, am rîs, în loc să plâng, Căci așteptam dreptate Și ziua ’n care să'ml restrâng Averile prădate. Am rîs și risul meu amar 'Mi-a oțetit puterea, Dar fuse rîsul în zadar Și în zadar durerea ! Ml-au prins copila prin ogor, Au necinstit’o ’n silă, Și n'au fugit de crima lor Călăii fără n ilă. Ml-au dus feciorul la război De 'l-aii sec Idat în sânge Și 'l-ai la sat să moară-apol, Ne-avend nici cine ’l plânge. Nevasta dacă 'mi-a pornit Mormântul să-l găsească, & a dus și n'a mal nemerit La vatra părintească. Când m’am văzut că singur sunt, Strein în a mea țară, Că n’am pe nimeni pe păment,— Am devenit o fiară: 'Mi-am ros plămânii singur eu, Am încetat a plânge, Și-am rîs, că știe Dumnezeu De rîsul meu de sânge. Am rîs și rîsul mal amar 'Mi-a oțetit puterea; Dar fuse rîsul în zadar, Cum fuse și durerea.. Rămas sărac, fără copii Și fără de nevastă, Ședeam ca morțil printre vil Privind l'a mea fereastă. Dușmanii ensă ml-aă văz it Mândria strămoșească Și, 'nvidioșl pe-al meu trecut, Au vrut să 'mi-o 'njosească. Din toți mal rămăsesem eu Cu cinstea nepătată; Dar au zvârlit și ’n capul meu Necinstea lor spurcată. Am devenit de nu mal știu Ce sunt pe astă lume, Iar m locașul meu pustiu Mă văd și fără nume, încep să rîd ca un nebun Și tremur de 'ndarjii e, Căci ard de focul să ml răzbun Perduta fericire. www.digibuc.ro Î76 LITERATORUL ¥îz, dar rîsul meu amar M'i-a întrecut puterea, Iar dacă rîsul e ’n zadar, Nu ’ml-e ’n zadar durerea. Mal am o țară ce iubesc Și-o limbă stămoșească, De care ’n umbră plănuesc Să mS dezmoștenească. Dar fie!.. Ceasul va suna Să mS deștept odată, La rSzbunare-a îndemna Mulțimea revoltată. Destul de când mS umilesc Și sufer defăimare, 8oreni Când am putere să ’ngrozesc Și drept la răzbunare! Mi s’a răpit avere, port, Odihnă și iubire, Și dacă ancă nu sunt mort, E semn de nemurire. A! Lângă mine vie mulțl, Cu răcnete de fiară, Femei, bărbați, copii desculți, Dezmoșteniți de țară! Am rîs destul un rîs amar, Și ’ml-am ascuns puterea! Azi nu ’ml-e rîsul în zadar Nici în zadar durerea!. Stan Mojdreanu. y Ca să me facî să sper... Oa să mă faci să sper, Mângâle-mă, când trist suspin, Cu-al buzelor surîs divin,... Și sper! Ca să mă faci să cânt, lubește-mă, când îți șoptesc Cât te-am iubit și te iubesc,... Și cânt! Ca să mă faci să plâng, Nu’ml da speranțe cum doresc, Nu mă iubi cum te iubesc,.. Și plâng ! Craiova, 84. Traian Demetrescu. www.digibuc.ro LITERATORUL 77 (Slinicl. ĂL EI NUME ^ot-d'a-una ’ncerc să set iii, Dar ce fac, nici eii nu șt'u; Căci nimic să scriu nu pot, Ensă văd că peste tot Când citesc, găsesc c’am scris Al ei nume, ce și ’n vis Cu un dor nebun, străin, Pân’ la-al zorilor rubin II șoptesc necontenit Pană cad de obosit • Și scriind așa mereu Al ei nume lângă-al med Văd că nu mai isprăvesc Să’I tot senă și să’I șoptesc AL Slăniceanu DIN LAPON1A (Karasjok — Laponii sedentari) (UBMAXE) Totl Laponii poarta costumul lor național, ce are multa originalitate. Acest costum se compune dintp’o bluză lungă pănă la genuchl de o materie groasă lână, safl albastră, safl roșie, safl neagră, sau chiar verde, brodată pe jos, cu galoane de lână de altă culoare, dar care să se-apropie de culoarea bluzei; gulerul întors, cu o formă ciudată, acoperă mal toata partea superioară a umerilor, iar pe cusături și pe deschizătura din față, poartă galoane și diferite ornamente de aceiași culoare Bluza este strânsă la mijloc de o cingătoare, adese-orl o fâșie de curea, în care se vâră cuț'tul, pe care Laponianil și Norvegianil, tineri safl bătrâni, nu 1 părăsesc nici odată. Pantalonii sunt de obiceiă dintr’o stofa albă-cenușie, str< mțl jos. încălțămintea lor constă în acela ce el numesc Kotnager, un fel de jumâtate-cisme, — de piele unsa cu îngrijire, — foarte moi, destul de largi, fâra tocuri. El umplu aceste cisme cu fin subțire, pregătit într’un mod special, ca să ție mpale la picior. E de prisos a mal spune că ciorapii și papucii sunt un lues necunoscut Laponilor. Cizmele sunt sus strâns legate cu tțn fel de curelute ca să www.digibuc.ro 78 LITERATORUL nu intre apă. In cap el poartă o șeapcă din stofă de lână roșie, albastră saâ galbenă, fie rotundă,’ fie în patra colțuri* Această șeapcă le servește și de pernă. Iarna, ei pun d’asupra aces or vestminte un al doilea costum, bluză și pantaloni, având aceiași formă, dar tăcuți din piele de căprioară, fiind tot-d’a-una cu perii în afară. Komwrii de Iarnă se deosibese de cei de vară, prin acela că nu sunt unși, ci sunt făcuți din piele de căprioară cu per'I in afară, pe când cel-l-alțl sunt de piele de focă saă de obiceiă de piele de vacă fără păr. Când frigul se mărește, ei îmbracă pe de-asupra un fel de palton cu glugă, ce le dă aproape înfățișarea unor urși. Toți poartă vara mănuși de lână, și Iarna de piele de căprioară. Se zice că ei nu poartă cămăși pe de desubt, ci că bluza de lână este de-adreptul pe piele. Cu toate acestea, nu e adevărat. El poartă cămăși de pânză vara, și iarna unii din el înlocuesc aceste cămăși prmtr'un fel de vestă de piele de miel, cu lâna înăuntru. Femeile sunt îmbrăcate ca și bărbații, mal la fel; aceiași bluză, aceiași pantaloni, de lână vara, de piele de căprioară Iarna. Deosebirea cea mare e în șeapca din cap, ce este aci rotundă, aci în formă de cască foarte originală. Fără această șapcă, al putea să te’ntrebl care sunt bărbați, care sunt femei ? Și nedomirirea e cu atât mal întemeiată, cu cât bărbații nu aă de cât prea puțină barbă. Laponii curați sunt fără barbă, și numai acela aă barbă, care sunt corciți cu Finezil. De cum es din leagăn, copil laponi sunt îmbrăcațl ca tatăl și ca mama, ceia ce le dă înfățișarea unor caricaturi foarte mucalite. Căsătoriile între Finezl și Laponi sunt dese dar între Laponi și NorvegianI satt Suedezi sunt râie. Ast-fel, aslă-zl, Laponii de origină curată, cu tipul mongol dezvoltat cu figura ascuțită, atl devenit foarte rari. Se mal găsesc câte-odată printre cei nomazi, negreșit la sudul Laponiel norvegiane și într’o parte aLaponiel rusești, pe țărmurile lacului Enara. Numele de Lup-ni. nu este adevăratul lor nume. Saâ cel puțin, ei nu’I primesc ca al lor. Daca cine-va dintre dânșii e întrebat de ce naționalitate este, nu va respunde nici odată: «Sunt Lapon;» dar, din potrivă, se va grăbi să zică: «Sunt Sabine de naționalilate !» (mon lom sabme las). Frin urmare Sabme este numele rasei lor, și el nu pot suferi să li se zică «Laponi sad Lapp, Ia plural Lappar, cum se zice în limba lor. De unde vine dar acel nume de Laponi, pe care ei îl reneagă ? Se pare că odinioară, pe tot întinsul hotarelor lor, popoarele vec ne, care batjocoreai! slăbiciunea lor și talia cea mică, le deduseră porecla de «Lappar» ce era sinonim cu «fricoși, oameni de nimic stârpituri dis rețuite.» Nu se știe dacă această definiție are vre-un temeiu. Aceia ce e sigur, este că etimologiștil aă sucit'o și-aă învârtit’o în toate felurile și că dupe numeroase discu I, chiar și astă-zi sunt în neînțelegere. In cursul acestui capitol am vorbit de mal multe ori de Laponii nomazi și de Laponii sed ntarl. E poa e nedrept ca între niște oameni de aceiași rasă, de origină comună, locuind aceiași țară, și ne deosibindu-se de cât prin modul lor de viețuire, a se face un fel de clasificare ce-ar si i să se trează că sânt, două rase deosebite. Cu toate acestea, adevăratul Lapon, pentru cel ce fa văzut d’ aproape, este tot-d’a-una cel nomad. Cel sedentar e numai din întămplar. ; nu e de căt nomadul degenerat printr’un caz forțat, dupe cum vom vedea. Și-apoi, nu se poate imagina Laponii alt-fel de cât nomazi și trăind cu căprioarele lor. Laponul n’ar fi deplin fără căprioară, și căprioara n’ar avea însemnătate fără Lapon! www.digibuc.ro LITERATORUL 79 ci formează o dualitate nedespărțită. Și e chiar periculos a-I despărți unul de altul. Ia căprioara Laponului, omul se pierde; ia Laponul căprioarei, animalul moare. In ziua cănd s’ar zmulge una de alta, ambele rase nu vor întârzia a dispare dupe fața pământului. Cel sedentari nu formează câtuși de puțin o rasă deosebită. De ce a devenit ânsă sedentară ? ce deosebire e astă-zl între ea și cea nomadă ? De acestea cătam a mă domeri pe când mă aflam la Karasjok, părându-mi-se chestia destul de interesantă spre a fi dezlegată. Când un Lapon și-a pierdut căprioarele, — și pentru aceasta pot fi destule cauze: boala, întâmplarea, nenorocirea, ruina, etc. nu-I mal remân de cât două căi de apucat: să intre ca servitor la un alt Lapon, saă să se stabilească lângă un lac bogat cu pește, și să devie pescar. Dacă Ia această hotărîre și a găsit un loc care să-I placă, se așează cu locuința stabilă și ’și construește o colibă de lemn cu o vatră, o ușă și o fereasțră. In această locuință destul de potrivită, se găsește cu mult mal bine. Și, fapt curios, această schimbare de egzistență are oare care ■■afluență flsiologică asupra rasei. Numărul copiilor lor crește, configurația trăsurilor se schimbă și se depărtează cât va de tipul primitiv. Ast-fel e, sati cată să fie origina Laponilor sedentari. Mal e de observat că el trec drept mal puțin onești ca cel nomazi. Poate că de aceia fiind-că sunt mal săraci, poate pentru că tinerii Laponi, care se duc în fie ce an la mare să pescuiască, și în contact cu dânșii se conrup. Cu toate acestea, el păstrează o onestitate relativă. Nimeni nu ’și însușește aceia ce nu-l aparține. Dar fondul temperamentului lor este lenea. A mânca mult, a dormi lung, a bea cât de des, și a fi scutit de ori-ce muncă, iată adevărata lor fericire. Dar nu e nevoe de-a merge în Laponia spre a descuiba filosofi de acest soia. Cu toate acestea, e recunoscut că el sunt capabili de lucruri mari, când sunt înfier- bântați. Dar această înfierbințeală le lipsește adese-orl. Se poate cita la activul lor munca aspră și pedepsitoare a luntrașilor care urcă In susul Tanel. Dacă fac o sforțare supta omenească, sunt stimați îndoit și întreit ca valoarea adevărată. Iubirea câștigului, în aceste ocaziunl, ia la dânșii proporțiuni spăimântătoare, la care călătorii prin acele locuri sunt cele dint’ăiu victime. Laponii iubesc banii, și cu toate acestea nu fac lucruri mari spre a-șl-l procura. Prin- cipalul lor venit este acela ce provine din pescuirile de moi un ce fac tinerii la epoca hotărîlă. El vând peștele, și din banii ce încasează cumpără cafea, zahăr, tutun, făină, sare, ele. El nu fac industrie. Unii din el fabrică coșuri, cutii saă borcane, făcute din fibre de rădăcini de arbori O altă specialitate însemnată pentru dânșii, este ața, ce servește la cu- sutul hainelor lor, făcută din tendoane de căprioara, pe care o fabrică în modul următor: Tendoanele uscate la aer, sunt bătute cu un ciocan de lemn, până se subțiază Intr’atâta încât ajunge să se desfacă fir cu fir. Apoi aceste fire sunt așezate paralele unul lângă altul, căpătâi lângă căpătâi și ast-fel, femeia de sigur, le freacă între palme, udându-le cu scuipat din când în când, până ce devin rotunde. In ceia ce privește comerțul, Karasjok nuecsporta de cat lemne, puțină carne de căprioară afumată, brânză, piele și coarne de căprioară Tot ce-I mal trebuește pentru necesitățile sale este importat, bine înțeles că afară de aceia ce-I produce rîurile și tur- mele. Restul: pești de mare sărați, stofe, făină, unt-de-lemn, uleiti, sare și toate uneltele de C» -a, » din afară Bâuturile nu sunt importate. Dar un număr oare care de familii fa- www.digibuc.ro 80 LITERATORUL milii fabrică un fel de bere foarte proastă; pentru care mal aduc de-afară hameiil, orz și maia, Bogățiile minerale ale țârei sunt prea puțin înseninătoare, cel puțin până în ziua de astăzi. Egzistă/er, dar nu se ecstrage și nici nisipul aurifer din Tana și din Karasjok. Cu toate acestea, la Sadegejok, un-spre-zece mile de la Karasjok, guvernul a început de doi ani să ecsploateze nisipul rîulul. Dar rezultatul e slab și-ajunge abia să scoată cheltnelile. Se vorbește într’un mod vag de niște mine de aur descoperite în munții de lângă Sadagejok și a cărora ecsploata- țiune va începe în curând; dar nu se știe până la ce punct poate Afundat acest zgomot: Dar ce lucrători s’ar întrebuința la aceste mine ? Chestiunea pare însemnată, dacă minele în adevăr egzistă. Nici odată Laponii nu se vor deprinde c’o muncă continuă și regulată, și alțl locuitori nu sunt pe-acolo. Ar trebui dar să se stabilească o adevărată colonie. In Laponia, ca și în toată Norvegia, registrele stârel civile sunt ținute de către preoți, aceia ce contribue a da acestora o mare influență asupra întregel populații laponiane, așa de lezne de condus. Căci el sunt, cuta am mal zis’o, ca niște copil în vrîstă. (Va urma) A. KffiCHLIN-SCHWARTZ. DE LA TEATRU jk^eptămâna aceasta s’a reluat pe1 scena Theatrulul National, piesa Copila din Flori, a D-lul Gr. Ventura. Se vede (Insă, ca publicul nu se va mal civiliza, căci dupe o singură reprezentare a acestei piese, ce are multe merite, Direcțiunea e silită să reia reprezentările piesei U&eaeio, de sigur, spre a nu fi în deficit. Cu toate acfestea, Marți se va reprezenta din nod Mândrie și Amor, (MaitrO de Forges) de Georges Ohnet. La 2 Marte se va juca Machbet, celebra tragedie a lui Shakespeare, în beneficiul D-lul Aslan, directorul de scenă al Teatrului Național. Or cât am fi de împotriva obiceiului de a se da beneficii într’un teatru național ■subvenționat de stat,— obiceiil ce a degenerat până și pentru gardiroparl și ușieri, 'de câțbVâanl încoace,— totuși, pentru beneficiul D-lul Aslan s’ar putea găsi cir- cumstanțe atenuante, avend în vedere mal ales munca D-sale,— care, ce e drept, muncește cât zece directori de scenă. II urăm dar izbândă bună; iar dacă, dupe cun suntem informați, d-nia sa va juca rolul UI Machbet la beneficiul său, îl urăm./, ce să-I urăm! — O cădere glorioasă! d’Artanian. www.digibuc.ro