IIÂ 4 IUNIU 1883 SEMESTRUL I LUMINA PRIN LUPTĂ" „LUPTA PENTRU LUMINA" LIBERTATE DE IDEI CONTROL DE STIL REVISTA LITERARA A_nul al IN7. No. 6 Pag. 231.—Vaporul Morței, 322 .—Vis de Mai 323 .—Subt frunze 324 . —Crezul meu 324 —Stuful de liliac 325 . —Nuntă de zăpadă 325 .—Notiță literară. . 326 . — Grăurel.—Basmu 328.-Foaia de hârtie, nuvelă 331. ’ ’ 334. 340. 350. 355.-Dacă, 355. — Stanțe 358.-La S. 359.—Unda 359.—Blestem 360._ Surîsr amar 360.—Nuit H’orage 362.—Croyez-Moi 363.—Sonnet 364 .-Poezii dupe I. Turgenyeff................... 365 . — Mișcare literară în ziarele politice...... 367 .—Curs de literatură dramatică (După Girardin) . 369 .—Nuvele fără oameni. . ...................... 370 .—Nenorocirile unui chinez (după J. Verne). . . . 383.—Bibliografie................................. poezie de D-nul Al. 11 A. Macedonski n n » n n Luiza, nuvelă................................ ■Blond sau brun, camedie într’un act O ochire asupra istoriei filosofîei. . . Ruine și priveliști Dobrogene .... 41 poezie.................................... n........................... ............................ n........................... n n n n ii ii » ii n 1) n n » n » n n a Redacțiune f Pantazi Ghica. D-nul Th. M. Stoenescu D. C. Teleor. Ștefan Velescu Christodul I. Suliotis. Const. P. Scheleti. I. N. laneovescu. Th. M. Stoenescu G. N. Lachovari Ulise Cariadi Al. Slăniceanu N. Hagiescu S. le Metayer Luis Chardon Leon Câmpianu Al. A. Macedonski Th. M. Stoennscu AL A. Macedonski Stelyan Grozea. . Luciliu. n n n n V n n n u n n Eedacțiunea și Administrațiunea: Strada Oolței No. 50. BUCUREȘTI 14, TIPOGRAFIA ȘTEFAN MIHĂLESCU STRADA COVACI, 14 1883 Prețul 2 Lei. www.digibuc.ro Anunciurile Administrafiunel Domnii abonați, care âncă nu’șl ari achitat abonamentele, îi rugăm să albă bună-voință a ne trimite micele sume ce ne datoresc, prin mandat pos- tai; căci aceste mici sume adunate la un loc, fac pentru noi o sumă de mii de franci.— Domnii președinți de prin Județe sunt rugați să observe dacă ah ecspi- rat cotizațiunile membrilor, pentru a se grăbi să le încaseze din noii. Domnii care primesc revista de mai mult timp și âncă nu atî achitat costul abonamentelor, sunt rugați a’l achita, sau să ne înapoieze toate nume- rile priimite. Persoanele, cărora s’a trimis liste de abonamente la această revistă, sunt ru- gați a ne respunde de primirea lor și a ne da vr’un rezultat, dacă e posibil. Facem rugăciune la toți' acei Domni sare nu și-ah achitat abonamentele de mai mulți ani, să le achite mai curând; căci ănsășl D-lor le va veni greh, străngăndu-se o sumă mai mare. Domnii președinți de prin județe sunt iarăși rugați a ne incunoștiința despre mersul comitetelor D-lor; căci acum fiind finele semestrului I-iu al anului curent, va trebui să facem darea de seamă cuvenită la această epocă. Rugăm pe Domnii abonați din Tărgu-Jiului T-Vestei și Bârlad să ’șl a- chite abonamentele, de oare ce aceste orașe surit care ari întârziat mal mult și ari grămădit sume mal mari la datorie. www.digibuc.ro ANUL IV. No. 6. „LUMINA PRIN LUPTĂ* LUPTA PENTRU LUMINĂ" NTROL DE STIL ^BATo/? ----ee- 188 3. IUNIE LIBERTATE DE IDEI 'meniul: Pe șease luni 10 lei; pe un an 20 lei. — Administrația și Redacția: Strada ColțeI,.No. 50. PREȘEDINTE DE ONOARE AL CIETAȚEILITERATORUL D-nul V. A. URECHIĂ DIRECTOR AL REVISTEI si VICEPREȘEDINTE AL SOCIETĂȚEI D-nul AL. A. MACEDONSKI SCRISORILE efrnncate se refuză PRIM REDACTOR AL REVISTEI ADMINISTRATOR AL SOCIETATEI ȘI CASIER GENERAL D-nul TH. M. STOENESCU PENTRU ABONAMENTE banii se trimit’nainte VAPORUL MORTII 1 Intre nori și între apă se ducea fără ’ncetare Rătăcit din ori ce cale, subt trăznitul lui catart ; Valurile, dând năvală și zmucindu’l tot mai tare, II făceați să șovăiască peste pântecul cel spart. Vântul, ce’șl trecea prin funii colosala simfonie, Alerga săpând prăpăstii în adâncul guraliv, Și punea in atmosferă nota lui de ironie, Urletele’! de sălbatic, cântecu’i nemilostiv. Noaptea neagră de pe valuri, îl vedea ca o nălucă Punct ma! negru pe cerneala orizontului rătund, Fără om ca să’l dea suflet, fără minte să’l conducă, Printre unda lătrătoare de la creștet pân’ la fund. Călătorii și matrozii putrezeați pe puntea rece, Frunți albastre, buze vineți, pumni închiși și ochi sticliți; Toți muriseră de-a răndul: cinci și șase, opt și zece Și zăceați mormane groaznici, verde-galben mucezițl. 21 www.digibuc.ro LITERATORUL Fulgerele câte-o dată, albăstrind de răutate Spintecati în lung văzduhul sub tăiușul lor de foc, Și ’n zig-zagurî ce iati văzul prin culori amestecate Să stingeau șuierătoare într’al valurilor joc. Câte-un chip ieșea atuncea pentr’o clipă în lumină Când de om trăit pe mare subt un vănt argăsitor, Când de tenăr cu păr galben și cu buze de vergină Inghiețate mai ’nainte de-a ’și cănta poema lor. Și prin noaptea zgomotoasă să ducea vaporul morții • Când pe-un pântec, când pe altul, aplecând al săti schielet... Dimineața ’ncremenită sta în cer pe pragul porții Și muia cu lacrăml negre nuanțatul ei buchiet! Al. A. Macedonski. VIS DE MAIU ■ Spre munte merg Și zbor ș’alerg, Cu gândul, Și trec prin văi Pe tainici căi De-a răndul! Prin rîpe-adâncî, Pe ’nalte stânci, Prin sate, De grab zidesc Să locuiesc Palate. Dar tot cu zor Le și dobor, Și ’n urmă, Ca Stan ori Bran, Mă fac cioban De turmă; Iar subt alun M’apuc să sun Din bucium: Inalții munți Din tălpi la frunți Ii zbucium! îndrăgostesc De ’nnebunesc Pe Rada! Și flori, panglici, l-aduc de-aici Cu lada! www.digibuc.ro Literatorul întinerit MS văd uimit In ciuturi: Am păr bălaitt, E zi de Maiti, Sunt fluturi! Adese iar Un armăsar, In pripă Mialeg pe plac Și ’n pulpe ’l fac De țipă! Iar cănd spre-amurg Din cer să scurg Lumine, Să fugă ’l las Fără popas Cu mine! Căci să tot zbor Un tainic dor M’apucă, Ne încetat, Uitând, uitat, Nălucă! Al. A. Macedonski. SUBT FRUNZE Grădina este plină de taina fericirii Și nu e fir de Iarbă de-alt fir, nealăturat; E Maiti, când nu e frunză să n’aiba al iubirii Instinct nedescifrat. * Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată, Garoafa rîde ’n soare cu roșul ei mănunchiil, Iar vița se ridică pe mer, amorezată De verdele săti trunchiu. Rolchițele, în brațe, subțiri dar încordate, Strîng vișinul și creacă cu creacă ’l cuceresc ; Cireșele allăturl subt frunze ’nperechiate Roșesc și se iubesc ! Din totul se înalță un cântec către soare, De dragoste nespusă, de dulci îmbrățișări, 0 falnică poemă în strofe arzătoare, In tainice oftări ! Ascultă ! E grădina întreagă ce unește Simțirea'! colosală cu cântecul din noi Și cerul din adâncu’i de aur ne privește Zimbindu-ne prin fol ! Al. A. Macedonski. www.digibuc.ro 324 LITERATORUL Credeți lumea cum vă place s’o vedeți saîî cum puteți... Eu în fie-care creier văd o mie de stiglețl! Credeți sfânta poezie înfundată printre raze... El o caut printre stele, dar o aflu pe obraze! Credețivă fie-care oameni mari și oameni buni... Eu văd toată omenirea întocmită din nebuni ! Credeți că ’n cutare faptă stau virtuțile depline, Eu cred faptele convenții poreclite reu și bine! Credeți în știința celor care zic și se deszic, Crezul med va fi că ’ntruna nimini n’a știut nimic ! Al. A. Macedonski. STUFUL DE LILIAC Geneva Era o zi senină ca fruntea de fecioară, Ce nu e turburată de-ai patimelor nori, 6 zi în care șoapte de ângerl să coboară Și vin pe-o adiere să cânte printre flori. Subțiri ca o dantelă ieșeafl mereu din apă Fantastici nori de aburi ocoale dând pe lac, Și prins de-o rece stâncă pe care ventu-o sapă Gemea mușcat de vânturi un stuf de liliac. Plăpândele lui ramuri, de-abia înmugurite, Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit, Nainte de-a ’și da rodul mureafi învenețite, Când ea veni să șeadă subt stuful oropsit; Atunci acele ramuri de-o-dată înfloriră Ș’o ploaie de flori mândre vărsară peste noi... O! Doamne acele ore ce repede pieriră: Azi stuful este veșted și nu mai suntem doi: Al. A. Macedonski. www.digibuc.ro LITERATORUL 325 Nuntă de zăpadă.(1) Ei ișl deteseră ’ntelnire Să ’șl spule ’ntreaga lor iubire La colțul unui crâng, In care crăcile-aplecate, De-o grea ninsoare încărcate Să vaită și plâng. Și ’n loc ca mierla să le cântă, Venea pe vent se ’i înspăimânte Un jalnic glas de ciori; Iar urlete din depărtare Punea ’ntr’a nopții albă zare Spăimâie și fiori. Zăpada strălucea la lună Și s’așezară ca să ’șl spună, Subt farmec și mister, Un șir de-atâtea blânde șoapte Pen’ adormiră ’n alba noapte Cu oîchii către cer. Si când ninsoarea viscolită Veni cu ’ncetul se ’I înghită, Scutiți de griji ș’amar Purtati, înbrățișați a lene Pe fie-care fir din gene Un alb mărgăritar! Al. A. Macedonski. NOTITE LITERARE 5 Printre manuscriptele numeroase ale regretatului nostru amic, Pantazi Crhika, care a fost și unul dintre redactorii „Literatorului", se află și diferite bucăți mai mici, dintre care, suntem astă-zi în plăcuta pozițiune, de a pu- blica bazmul intitulat Grâurel, operă postumă ce nu a văzut âncă lumina. Cititorii noștri!, vor simți fără îndoială o vie plăcere, de a ’șl reaminti de Pantazi Ghika, scriitorul neobosit și plin de talent care în toate scrierile sale a știut să pună o scîntele luminoasă a inteliginței sale superioare. Pe cât aflăm, văduva iubitului om de condeiti care nu mai este, Doamna Cămilă Crhika, pregătește tipărirea operilor sale. Nu încape îndoială că dacă va voi să le dea în editură, acel care se va însărcina cu imprimarea lor, va aduce și un însemnat servicii! literaturii și va face și o bună afacere. (') In această poezie strecurăndu-se în numeral trecut o greșeală însemnătore o reproducem din nod www.digibuc.ro 326 LITERATORUL GRĂUREL — Basmu — Grâurel, fiul pârsle al unei văduve sărmane, sărăcită prin nenorocirile războa- ielor, este un băiat crescut în cea mai mare neștiință despre ale bătăliilor ; maică- sa depărta de densul orl-ce semne voinicești. Dar într’o zi, alergând dupe un flu- ture, copilul se depărtă de casă, și, tot gonind fluturașul, întâlni soldați de-ai craiu- lui Sparge-Lagăr ; el intră în vorbă cu dânșii, află că se petrec fapte mari de vi- tejie, și că tatăl săiî era un oștean vestit care a murit într’o luptă cu un tătar. Din ziua aceia el nu mai visa de cât fapte vitejești, lupte și bătălii; și acele visuri îi aprinseră capul atât de mult într’o noapto, în cât plecă de la maică-sa și se duse să găsească pe craiul Sparge-Lagăr ca să intre ’n oaste. Pe drum, văzu un chioșc pe care ’l luă drept o biserică, și la ușă găsi o iac- nie de căprioară și o vadră de vin; mâncă toată căprioara, bău tot vinul, și ieși spre a’șl urma calea. El găsește în sflcșit pe craiul Sparge-Lagăr, dar supărat foarte : un uriaș ră- pise sabia craiului, dând veste în lume că nici un viteaz războinic nu’Lo va mai putea lua înapoi. Grâurel ensă, urmărește pe uriaș și ’i-Ia îndărăt sabia. Craiul îi dă atunci o comoară de bani, îl face căpetănie de oaste și ’I dăruie- ște o hârșie cusută cu fir, zăbale de aur, și pinteni cu petre nestemate. Dar Grău- rel începe a rămânea întristat, căci el îșl aduce aminte de maică-sa, și’l învinge do- rul de a se întoarce la densa, dar nu mai știe drumul ; cu toate acestea, el pleacă și lasă ageru’I armăsar să’l ducă ’n voia lui D-zeu. Umblând așa ’ncotro ’l-o duce norocul, Grâurel intră ’ntr’un palat mare, de părea că coprinde sfertul pământului ! Acolo găsește un bătrân bolnav, culcat pe un pat de rubin ; un slujitor intră aducând o suliță, de pe care curge o picătură de sânge ; și fata bătrânului, frumoasă ca o zînă, vine și ea, aducând o cupă de au- curat, de te puteai vedea prin el ca printr’o oglindă. Grâurel ar fi voit să întrebe de ce pătimea bătrânul, ce era sulița și cupa ? dar nu cuteza. A doua zi, când ieși din palat, un alt slujitor îi spuse că bătrânul pătimaș era craiul Spaima-Fiarelor și că era rănit la călcâiâ ; tot de o dată, slujitorul îl mustră că de ce nu a cercetat pe bătrân asupra ranel sale. Grâurel ensă, îșl urmează calea și nu se oprește de cât în câmpia mărgăritărelului ; acolo, pe când adormea, o fată frumoasă, fata craiului Spaima-Fiarelor, îmbrăcată ’n negre, i se arată plângând- și ’l mustră că din nepăsarea lui tată-său este pe moarte. — Rana de la călcâiiî s’a făcut nevindecată, pentru că tu nu ’l-ai cercetat de sănătate, ’i zise ea. Grâurel voește să’șl dreagă greșala, să ’ntoarce pe unde-a venit și caută să găsească palatul, dar nu’l mal poate afla ; străbate locurile pe unde ’I pare că a fost, și nu poate nemeri; o putere nevăzută ’l rătăcea mereu nouă zile și nouă nopți. In astă cale necontenită, a zecea zi, Grâurel dete din întâmplare peste un pust- nic, și se spovedește lui. Sfintul, îi spune că toate rătăcirile lui vin că n’ascultat www.digibuc.ro LITERATORUL 327 pe malcă-sa, îl învață rugăciuni, îi dă să facă metănii, și ’] pune să postească. Grau- re], spălat de păcate, postește, se ’nchină la slinta cruce, se ’mpărlășește, și ’I se pare că simte o viață nouă. Atunci, pleacă să caute palatul, dar mulțime de ispite cearcă a’I se împotrivi în cale. Zina florilor îl chiamă în palatul ei și voiește să’I oprească, dar el scapă și fuge ; îșT leagă calul de un stâlp de aur pe care ’l găsește în valea durerel, ia o potecuță pe unde abia poate trece cu piciorul, și în sfîrșit ajunge la palatul fer- mecat. Acolo cercetează pe bătrân de starea sa, și unchfașul îl spune că sulița este aceia cu care a fost împuns Ilristos, Iar cupa, acela în care s’a strîns sfintul sînge. Sulița face pe om ne’nvins și omoară orî-ce dușman fie cât de puternic ; cupa dă toate fericirile, vindecă toate relele și ’nviază chiar morții. După suliță și cupă, un slujitor aduce o sabie frântă, iar craiul Spaima-Fiare- lor o dă lui Grâurel. — Vezi, nepoate, dacă poți să’I împreunezi bucățile, îl zice el. Grâurel Ia sabia, împreunează bucățile, și ea se drege la loc. Atunci craiul îl spune că era scris că cel mal bun la D-zeîi și tot într’o vre- me mal viteaz s’o dreagă; că el a cercat, dar că D-zeîi ’l-a pedepsit de a șefi cre- zut prea mult, făcăndu’l să se rănească la călcâiu. Mă voiă vindeca, urmă craiul, în ziua când va muri volnicul Sfărâmă-petre, care a frânt sabia și a ucis pe fratele meu. Grâurel petrece noaptea rugându-se la D-zeîi și făcând mătănii. A doua zi se duse la Sfărâmă-petre, îl chlemă la luptă, îl omorî cu sulița ne- învinsă, și ’l aduse craiului care se vindecă îndată. Spaima-Fiarelor dede pe fiică-sa de soție lui Grâurel, se coborî din domnie și urcă pe ginere-săîi pe scaun, și ’I dărui sulița și cupa. Grâurel luă pe malcă-sa cu el și zidi o biserică, o fântână șî o mănăstire, în care bătrânii bolnavi și nevolnici găseau adăpost. El avu cu fata craiului o sută de băieți. Se zice că Grâurel și cei o sută de copil ai săi trăiesc și astă-zl și domnesc peste o sută de țări. Pantazi Ghika. www.digibuc.ro 328 LITERATORUL NUVELA Să intrăm ! ... Dar unde ? In vre-un palat măreț, unde stă întinsă pe un divan vre-o prințesă moleșită de o viață trândavă sau de greutatea unor patimi misterioase? In vre-un buduar elegant, în care amorul intră pe ușe și ese pe fereastră ? In cabinetul vre-unul ministru, unde favoarea stă pe scaun, iar dreptatea dupe ușă ? In vre un local public unde intri sănătos și eși cu creierul bolnav ?... Nu! Să lăsăm pe curteni să pătrunză în palatul prințesei, pe Don-JuanI să escladeze ferestrele buduarului elegant, pe favoriți să șează pe scaunul ca- binetului ministerial, iar noi, iubite cititor, să intrăm într’o căsuță, într’o simplă căsuță, în care nu sunt nici mobile de palisandru, nici bronzării, nici candelabre, nici cea mal mică urmă de lues și de bogăție. Și iată, de la ușă chiar, ni s’ar părea că mizeria o să ne iasă întru în- tâmpinare. Mizeria, această mumă vitregă a suferinzilor, pare c’ar vrea să ne oprească de a intra în locuința ei, ca și cum s’ar teme să nu descoperim vr’o crimă sau vr’un mister ascuns de cine știe câți ani. Casa, într’adevăr, e vlechle, atât de vlechle, că printre cărămizele rămase fără tencuială, mușchiul a încolțit, precum încolțesc firele de mustață pe o buză dupe care a pierit surîsul și farmecul copilăriei. Streașină e aplecată așa de jos, încât pare că ar zice o dată cu mizeria: „nu intrațl!“ Cu toate acestea să intrăm! Ce ne pasă! Crimă sau mister, nu e nici o ființă viă, care să ne o- prească, și păreți! gol, chiar de-ar fi văzut multe, nu se vor teme că’I vom sili să ne spue aceia ce numai lor le-a fost dat să știe. Vezi, nu e nimeni... Tăcere... singurătate... mizerie! Un pat, din care numai scândurile au mal rămas, două scaune de paie, aruncate în neregulă și o masă de brad compun mobilierul acestui cuib rui- nat. Transparentele de pânză cenușie sunt atât de rupte, c’abia mal pot opri razele soarelui de a nu pătrunde înnăuntru. Pe masă e o sticluță, un con- deih și o foaie de hârtie. De sigur, că un om a locuit altă dată aici. Cerneala evaporată din sticluță ne-ar dovedi-o, condeiul ruginit e âncă un martor; iar foaia de hârtie ne-o spune îndestul. Dar cum ? Nici o literă pe foaia de hărtiă ? nici o picătura de cerneală, nici un semn, prin care am putea recunoaște mâna de care a fost atinsă ? Nimic !... Hărtia este albă și nici timpul, nici vântul n’a clintit’o dupe masa pe care stă de-atâta timp. Privită mai de-aproape, pe densa abia se zăresc câte-va pete gălbui, despre a căror origină nu ne-am putea da seama. www.digibuc.ro LITERAROTUL 329 Fi-vor ele restul unor lacrimi arzătoare, ce au rămas .spre-a ne vorbi de o poemă, pe care cine-va a cugetat’o și n’a scris’o ? Iată într’adevăr un mister. Dar cum să’l descoperim ? Nu e nimeni, care să ni'l spuie. Chiar cei mai nedespărțițl tovarăși al ruinelor nu se văd prin aceste locuri. Cucuveaua nu ’și intinde aripele pe coperișul casei, văntul îșl urmează drumul fără a intra prin crăpăturile zidului, nu se vede nici o urmă viețuitoare, natura întreagă pare că sfințește acest locaș, căci șoarecii și in- sectele ce se văd în mare număr prin curtea pustie, n’au pătruns nici o dată înăuntrul odăii. Numai soarele cutează a ’șl trimite razele prin perdelele rupte, ca și cum ar vrea să mângâie ființa care altă dată va fi locuit aci. E o întreagă poemă priveliștea ce ni se înfățișează, poemă înscrisă pe foaia de hărtiă cu o cerneală invizibilă și pe care o poți citi cu mintea, fără a vedea cu ochii un singur cuvânt. A ! Cine știe dacă amărăciunea acelui suflet nu a fost prea mare, pentru a încăpea pe o singură foaie de hârtie! Oare dac’ar fi scris, ar fi putut să ne spue aceia ce inima lui simțea; iar nescriind nimic, nu a făcut mai mult de cât ar fi scris o poemă întreagă ? .. Da!.. Lacrimile ce ah rămas pe acea foaie, ne vorbesc într’o limbă, pe care numai acel ce-a suferit o poate înțelege. Și ele sunt lacrimi izvorâte dintr’o imensă suferință. Lacrimi de bucurie nu pot fi ; căci mizeria a rămas âncă spre a ne scoate din ori-ce îndoială. Voi, care ați iubit și iubirea v’a fost ingrată; voi care ați suferit în tot-d’a-una și nu v’ațl bucurat un singur moment; voi care ați adunat în suflet dezgustul și amărăciunea,—spuneți,—când o putere neînvinsă v’a silit să vă așezați înaintea unei foi de hârtie, nu este așa că tocmai când durerea vă era mal mare, atunci n’ați putut scoate nici un cuvânt ? Nu este așa, că nu e disperare mal cumplită de cât a suferi și a nu avea îndestulă putere a scoate accentele, care să vorbească lumel și să ’l zmulgă lacrimi de în- duioșare ? Nu este așa, că dacă ați scrie pe hârtie tot ce inima simte, ați afla o alinare, știind că s’ar găsi vr’o ființă care să vă compătimească ?. ■ Și, când ori ce speranță dispare, nu vă mal remâne nici o mângâere ?... O ! da !., remâne una: aceia de a fi suferit și de a vedea curgând câte-va lacrimi pe o foaie de hârtie, lacrimi, ce dacă remăn, vorbesc mal mult de- cât cea mal nesfîrșită poemă. Lacrimile pe care le văzurăm ati rămas, și cât de jalnic vorbesc, a- lăturea cu masa de brad învechită, cu scaunele aruncate în neregulă, cu transparentele găurite, prin care timpul a intrat spre a mucezi pereții, spre www.digibuc.ro 330 LITERATORUL a rugini condeiul și a scoate din sti -luță cea din urmă picătură de cerneală. Vorbiți, voi lacrimi, care ați izvorît dintr’o inimă șfășiară de durere, vorbiți și spuneți-ne, cine v’a lăsat ne-șterse, când timpul și nenorocirea au distrus tot împrejurul vostru ? Oare n’ați așteptat în destul, fără ca nimeni să vă înțeleagă ?... Poate că inima mea va fi tot atât de simțitoare ca a celuia, care v’a menit să vorbiți cuî-va. Vorbiți-mi mie !... Și iată, — lacrmiile vorbesc. Cristian era poet; Cristina era iubita lui. Amândoi locuiau în acea căsuță. Erau fericiți, nu pentru că soarta le zîmbise vre-o dată, dar pentru că se iubeau. Mizeria le plăcea foarte mult: numai printr’ănsa puteau să cu- noască daca într’adevăr să iubesc unul pe altul. Poezia, Mizeria, iată averea lui Cristian, iată ceia ce Cristina iubea într’ănsul. Și nici o dată n’aîî fost nemulțumiți acești copii ai nenorocire!; căci omul, fie cât de sărac, găsește un codru de păine cu care să ’și hrănească zilele, mai ales atunci, când nu dorește prelungirea lor, de cât spre a merge mai departe pe ari- pile simțireî, câtre o lume ideală, ce singură-i zîmbește. Trăiau și se iu- beau din ce în ce mai mult. — Veni ănsă un timp, cănd nici codrul de pâine nu mai sosea să preînolască mizerabila îmbrăcăminte a sufletului. Foamea pentru ea, — disperarea pentru dănsul, iată ce-I aștepta la înălțimea visurilor către care se urcaseră cu atâta abnegare. Și ce ?.. Când o bucată de păine este de ajuns spre a susține fericirea a două inimi, pănă și ea să le lipsească cu atâta neîndurare ?.. Da 1 Bucata de păine adese ori cere umilință, cere muncă cu brațele, — și Cristian era poet, era poet nenorocitul! într’o seară veni acasă, neaducend nimic, obosit și cu lacrimile pe ochi. Nu mâncaseră de două zile. Cristina ’l privi lung și înțelese că și în acea noapte trebuiau să sufere de foame. Ea ’l luă de mână și ’i zise : — Sărută-mă!... Buzele lui uscate îi atinseră obrazul; iar ea, cu un ton mângâios, urmă : -- Iți mulțumesc!.. 'Ml e destul atâta ! Cine ’i-ar fi văzut și nu s’ar fi înduioșat până în adâncul sufletului ? Care www.digibuc.ro LITERATORUL 331 om, cel mai sărac, nu ’și ar fi vândut ultima zdreanță, spre a le procura o bucățică de pâine ? Cu toate acestea, el o căutase toată ziua : plecase cu scrierile lui, — cu lacrimile lui,— ca să le vânză; dar se întorcea tot < u ele, căci nimeni nu voise să i le cumpere. — Ati dreptate, zise el, scrierile mele n’au nici un merit; poeziile nu servesc la nimic... Să vedem, poate voiu scrie ce-va mai bun I Și cu pasul hotârît, se duse de se așeză la masă, în fața unei foi de hârtie, ca și cum ar fi voit să pue pe dânsa tot ce nu s’a șimțit și nu s’a scris de niminî Christina, ’l privea : el era lângă dânsa; foamea n’o mal tortura, îl era- destul să’I vază. Trecu o oră, trecu noaptea jumătate și lacrimile curgeați din ochii lui pe pagina albă ce se înmuia și se îngălbenea la fie ce picătură. De-atunci nu se mal știe nimic despre dânșii. Numai lacrimile lor ah rămas neșterse pe foaia de hârtie. Th. M. Stoenescu. L UJ[Z A Ședeam în aceleași case și, dacă nume înșel, aveam mai aceașl etate; ea pă rea ensă că e cu doui sau trei ani mal mare ca mine. Femeile, spre marea lor neplăcere, se trec maî repede ca bărbații. Luiza avea 12 ani și părea a fi de 15, prin urmare o fată bună de măritat. Privind’o de aproape ânsă, vedeai o copilă nedezvoltată, anemică, slabă și fără putere. Roichia el cea sărăcă, pe care o purta câte un an întreg, ghietele fără tocuri, pălăria din cap, cu un fason ce data de mulțl ani, o făceau și mal nebăgata în seamă. Avea perul galben și’l purta în cea mal mare neregulă ; rolchile pe ea, erau tot d’auna rupte; nu cosea un singur nasture dacă se rupea. Adese ori, câte un deget de la picior eșea la aerul liber prin pielea ruptă a ghle telor; tot d’auna i se vedeau ciorapii rupțl sau cu petice. La prima vedere îți părea așa cum o descrisesem, dar, privind’o bine și ul- tându-te în fundul albăstruiul ochilor el, studiând toate liniuțile ce ’I desemnau figura, toate amestecurile de culori palide, albe și toate ridicăturile și scufundaturile din fața el, prevedeal, — dacă nu vedeai, — o viitoare figură a unei frumoase, care cu greu ânsă va scăpa de ftisia produsă prin anemie. www.digitrac.ro 332 LITERATORUL Era ceva drăcesc în fizionomia el, ceva pe care ’l luai la prima vedere drept rât, dar ce în realitate era un frumos ciudat; un frumos ce se dezvoltă pe fie care zi până ajunge un cap de operă. Am cunoscut pictori cari în fie ce an îșl modificau portretele ce le aveau în galeria lor ; și în fie-ce an le adăugau noul umbre, noul tonuri, noul lumini, așa că peste patru sau cinci ani nu mal cunoștea! portretul pe care ’l vezuseși odată în- tr’un fel. Tot așa era și figura Luizel: un artist ascuns îi modela fără încetare trăsurile feței, și ea, fără să știe, se pomenea în fie*ce dimineață cu noui daruri. Cu toate astea era tot stângace și ne îngrijită ; se părea că simțurile frumo- sului întârziaseră în sufletul acelei fete. Am cunoscut’o la etatea la care vă vorbii, fiind-că locuiam în aceiași casă. O priveam în tot d’auna cu multă temere, prevedeam ceva. In fie-ce zi citeam în figura el nou! schimbări, o studiam ca un fizionomist, spre a vedea dacă faptele ei se schimbă odată cu figura. Ochii, i se făcea din zi în zi mal mari și nu știu ce umbre neînțelese încongiurau pleopele, umbre pe cari numai pictorii îndemânatici și geniali le cunosc și le egzecută. Pe lângă asta, albastrul ochilor lua din zi în zi niște nuanțe fermecătoare, iar genele se încrețeau ca și sprâncenele. Era în totul fi- gurei un milion de tonuri, un milion de umbre, un milion de farmece. Mi-aduc aminte că într’o zi trebuia să’șl cumpere haine, era mare, nu mai mergea cu rochiele vechi și rupte. Muma sa era mal săracă de cât îșl poate cine-va închipui; era figura sărăciei personificată, trăia cu o pensie lunară cu care n’ar fi putut trăi nici un câine. Lucrul mâinelor lor le producea și mai puțin. Frumusețea ce se dezvolta în Luiza era o fericire pentru stomac și o nefe- ricire pentru viidutea lor. Așteptau ele ceva... căci se păreau că așteaptă; da; —dar așteptau ce-va teri- bil, și de aceia nici nu vorbeau și ar fi voit chiar nici să nu se poată gândi. Se părea că știu că fatalitatea e ca un trăznet, ce cade când trebue să cază și așteptau numai ca viitorul să intoarcă foile grele de plumb ale fatalității și odată întoarse să rămâe așa pentru un timp oare-care. Să ne întoarcem la hainele cele noul ce voia să’șl cumpere. Un rând de haine nu e lucru mare chiar pentru săraci, dar pentrn muma Luizel care nu găsise de lucru o lună întreagă, atât ea cât și fata; pentru bătrâna neputincioasă care era silită să crească pe lângă Luiza și pe un alt băiat de cinci ani, un rend de haine era aproape imposibilul. Dar trebuia cu toate acestea, și biata bătrână și-a vândut pensia pentru șiase luni, unind la toate acestea economiele ei toate. A îmbrăcat’o, a făcut’o frumosă și a îmbrăcat’o pentru a o da lumii gătită- Trențăroasă n’ar fi fost de cât o lată de stradă, frumoasă dar ordinară; o frumusețe de rând; ar fi fost întinsă de mânică de către servitori și lucrători. Gătită ensă, poate vorbi cu eaori-cine, și orl-cine poate umbla chiar alături cu ea. www.digibuc.ro LITERATORUL 333 Aii trecut câte-va luni de atunci; într’o dimineață m’am deșteptat în sunetu unei tobe, am alergat să văz ce este. Muma Luizel contractase împrumuturi spre a nu muri de foame ; i se vindea cu toba tot ce avea în odaie, tot, tot! Luiza plângea într’un colț, fratele seu cel mic plângea, muma sa privea la toți cu ochii unei femei căreia i s’a luaf totul și nu vede lumea de cât cu ochii mar- tirilor și ai disperaților. Eram mai inulți țolegi care populam acea casa; am fost cu toții atăt de îndu- ioșați că ne am lipsit de întreagă noastră pensiune lunară pentru a scăpa atâția ne- norociți. Sermana betrână! cum plângea de recunoștință. Luiza își ascundea ochii în mâini. Frumoși ochi ! Două pietre scumpe ce fără a bate toba la ușa casei ar fi fost in stare să aducă avuția in nauntru. O! bine făcea de ’și ’i ascundea! Lumea i-ar fi mînjit prea de timpuriu cu pri- virea sa rîzetoare și scîrboasă. Ce credeți? că mărgăritarele n’ar dori mai bine se rămăie in fundul mării în mijlocul întunericului de căt să stea la gîtul unei femei de uliță, unei femei murdare? Am fugit, ne am mutat chiar, cu toții, din acele case, ne am dus departe in altă parte a orașului; au trecut mulți ani de atunci. Numai știam nimic nici de Lu- iza nici de familia ei. într’o zi ensă —era o zi ploioasă —treceam împreună cu prietinul ineu, poetul Emil, pe calea Plevnei și furăm intrerupți din convorbirea noastră de zgomotul ce făcea pe stradă un strălucit echipagiu. In nauntru, o femeie frumoasă, foarte elegantă sta trintită pe pernele de atlas albastru picior peste picior Era Luiza ! Pe capra trăsurei, se afla pe lângă vizitiu, un lacheu, ca de opt sau noue ani, îmbrăcat în haine cu gâitanuri, cu galoane de fir la mâini și la șapcă, cu nasturi de alamă mari. Era fratele ei!.. Ne am oprit in loc și amficsat’o; ea s’a uitat la noi și a strâmbat din gură. A întors fața în partea cea 1-altă. Ne am uitat la ea, am dat din cap și în loc de salut, trăsura ei ne-a stropit cu noroiiî de sus pănă jos. Era atăta noroi pe un t e trecea ea!... D. C. Teleor www.digjbuc.ro â34 LITERATORUL BLOND SAU BRUN Comedie într’un act Reprezintată pentru prima dată pe Theatrul Național din București la 3 Maiu 1883. Leonidas Sitaridis, grânar și banchier................. Sevastița, soția sa.................................... Doctorul Cimentescu.................................... D-nu Lache, secretar al lui Sitaridis.................. Un servitor............................................ D-nu St. Julian. D-ra A. Velner. D-nu C. Notara. „ A. Catopol. „ V. Alexandrescu. Scena se petrece în București. Un salon cu mobile de matase foarte elegante, covor, în fund tablouri cu rame bogate ensă su- biectele comune și de gust ordinar, tablourile trebue să facă contrast cu eleganta mobilierului, în fund vase cu flori: în fund uși și ferestre cu draperii bogate, la dreapta, planul al 2-lea, o dlta fereastra deschisa, tot la dreapta pe planul l-iu, canapea, fotoliun, scaune de fantasie; în fund împrejurul un<ă mese mici^pe cari se afla albuniun etc. La planul al 2-lea uși laterale tot cu draperii, la stânga a- celași plan un biurou improvizat pe care se afla cartoane pentru corespondenta, mai multe jurnale in fata pe o măsuță mică o sticlă cu apa de Vichy și un pahar pe o tăviță de argint. (Urmare și fine). SCENA VI-a. Aceiași, Sevastița. Sevastița Ha ! Ha ! Ha! (intră rîzend cu mare zgomot. După ce vede pe doctor) Bună ziua doctore!... Ha Ha ! Ha!... Cimentescu Bună ziua doamnă... dar ce este?... Sevastița (rîzend) Ha! Ha! Ha!... Nici nu vă puteți închipui! Sitaridis Ma țe este, ma chăre amie ? Sevastița Inchipuițivă ! Ha! Ha! Ha !... Sitaridis Stio țe este : Sevasti a prinzito Ia Lambropulos... Sevastița Da... și... ha! ha! ha!... Sitaridis (rîzînd cu mare poftă) Ha! Ha! Ha! Ze comprend... Lambropulos iar a puso mesa la caffe o peștișor vio di Constantinopoli ? Cimentescu Atât mal bine... rîdeți cât vă place... aceasta e sănătos... pe mine me așteaptă bolnavii. Sitaridis Ze regrette, docteur, che nu vrei se afli riso Sevastiți. Cimentescu care zși luase deja pălăria din fund, după ce a sărutat mâna Sevas- stiței și a strîns pe aceia a lui Sitaridis ese repede) îmi veți spune mâine-. www.digibuc.ro LITERATORUL 3Sâ SCENA Vil-a Sitariclis, Sevastița, Sevastița Ah! nu mal pot... Sitaridis Mais ze vous en prie, ma chăre, rido che ego... ma nu stio de țe. Sevastița Ha! Ha! Ha! mal bine să’țl spun... Inchipuește’țl: Lambropulo.. Ha! Ha! Ha! a dat o palmă lemeil sale. Sitaridis (surprins) Ba!... La Ariti?... Pas posible !... Un evghenis se fațe ațesta fapta... Sevastița Da, un evghenis... O palmă grozavă... Crez că i s’a umflat obrazul !... Inchipuește’țl, dragă.. O copilărie!.. Lambropulos voia ca lampa după masă să stea la dreapta... din cauza ochiului... știi, are un ochiți mai mic. Sitaridis Rematica ! știu ! Sevastița Ariti.., voia să stea lampa la stânga... din cauza toartelor de briliant ca să le pol vedea eu mai bine.—In sfîrșit, fie-care din el schimba lampa când la dreapta când la stânga... Sitaridis Conosco ; Ariti este puțin incapaținata. Sevastița In cele din urmă... Ariti in răutatea ei pune lampa., ha! ha ! ha !.. în- chipulește’țl... pune lampa drept în mijlocul farturiei cu ciulama pe care tocmai atunci o pusese sofragiul la masă!... Atunci Lambropulos lu- rios.... trage o palmă femeii sale. Dar ce palmă!, .ha! ha! ha!... Nu mal pot!... Uite dragă... pare că văd pe bietul om plin de ciu- lama pe obraz cătând a se șterge cu șervetul și pe Ariti... roșie... roșie ca un rac. Sitaridis (cu o estremă mirare) Ba! Ba ! Ba ! Sevastița Am ris... (oprindu-^e repede din escesul veselii) dar cu toate acestea, sunt indignată... Lambropulos e un sălbatec! nu mai vreau să’I văd... rupem orl-ce relații cu densul.... Un om care bate o femee este un lașiu!... Sitaridis ‘ (fără intenție) Da, chite odata. Sevastița Cum câte odată?... Poți zice : Tot-d’a-una !... Omul care bate o femee e tot-d’a-una un lașiu, un mișel. Sitaridis A moins daca nu a fosto scoso din țuțunia. Sevastița Cum? al avea curagiul să aperi pe Lambropulos ? Sitaridis Nu, nu zico ma chăre numai une-orl sinto țircomstanțe... Sevastița (Sec.) Hîm ! mal bine al face să spui drept că ’l aprobi. Sitaridis (cu mânie) Ego? Un evgenis... Ego Leonida Sitaridis... Ba... je ne dis pas... mais... Sevastița Nu ? Atunci ce înțelegi prin țircomstanțe ? ! Sitaridis (suîrzend cu naivitate) A! A! Sevastița!... Ego!... Sevastița Atunci, pentru ce rîzl ? Sitaridis (tot rîzend ușor) ze ris! Ma rido soro draga... rido cum a riso și d-ta! Lambropulos (rîzend) Ha! Ha! Vraiment Sotirachi est un farceur • www.digibuc.ro 836 LITERATORUL Sevastița Farceur? Brutalitatea Ini Sotirache o numiți o farsă ?.. Oh! bărbații... Oh!... toți sunteți ca unul... toți vS susțineți... Cine știe,— poate că al fi în stare să’l imitezl. Sitaridis {Protestând cu indignare) Ego ?.,. Sevastița O! da, da, sunt sigură, daca nu-țl ar lipsi... Sitaridis Țe ? Sevastița Curagiu. Sitaridis Ma țe vorbești, ma chăre amie!... Sevastița Adevărat, eu nu sunt agasantă ca Ariti, dar... Sitaridis (care nu mai rîde serios și calm) NițI nu este vorba de comparat... (cu maliție surîzend din nou) Ma și dimiata... țe plațe nițel să ta- chinezi. Sevastita Eiî ? !... Cum ? Sitaridis (c'un ton ca și cum ar retracta ceia ce a zis) Oh ! Oh! se zițem.... se zițem que je n’ai rien dit... Sevastița (sec) Nici de cum... Vorbește... e de prisos a face pe șiretul—A! îmi plațe să tachinez!? Ași vrea se aud probele ce al putea da despre aceia ce susții?... Sitaridis (cu blândețe) Miis ma bieți gentille chatte chârie... nu mal departe... Chiar astă-zl la dezone nu me al susținuto chelulianos de la theatro Naționali este blondo? Sevastița Negreșit... și așa e... este blond. Sitaridis (tot cu multă blândețe) Ma... țe juro... je te zure que este bruno. Sevastița (cu precipitare) Și eu ânce odată iți zic : e blond! Sitaridis (cam contrariat dar cedând) Fie... așa este ! Sevastița A! te cunosc eu... Aceasta e o concesie ironică... Da, negreșit... al aerul de a ceda, dar în fond nu vrei să recunoști că am dreptate. Sitaridis {pacient silindu-s'e puțin a surîde) Mais... oui... țedezo. Nu preden- derisesco che am dreptate! en fin z’ai tort ma chăre amie ! Sevastița Așa... numai în vertul limbel !... Ah! un alt bărbat mal puțin încă- pățînat de cât d-ta... ar fi zis-pur și simplu : Nevastă, așa este, ’țl cer ertare, am susținut reii că Iulian este brun. Sitaridis (începând a pierde răbdarea] Da, da, vous avez raison ! — (cătând a se stăpâni) Dar ma chăre amie se ne oprimo ați, je vous en suplie... Dimiata vrei ca lulianos să fie blondo... Conțedo... atunțl este blondo. {După o tăcere) Daca dimiata poftești... pote se fie și verde. Sevastița fcu mânie) Verde! A! ascultă Leonida... îmi vorbești ca la o copilă... Sitaridis (protestând) Ma... Sevastița Ce nu cum-va sunt nebună? Daca este așa.... {repede) EI bine nu, voiu susține până la moarte că e blond. Sitaridis (cam supărat) Da, da, este blondo... daca poftește albinos. Es-tu contente ?!... www.digibuc.ro LITERATORUL 337 Sevastița A! aceasta 6 o dovadă că nici nu l’al văzut... alt-fel ai fi recunoscut ca și mine fapasând cuvintele din urmă.) că este cu adevărat blond Sitaridis (supărat) Ma, sacr... Mais ma chăre țe-am ziso de 20 de ori et ze le repete encore... li cunosc pe lulianos, am vorbito cu el. Sevastița A ! va să zică umbli prin culise... A ! poate cu scop de a face curte actrițelor!... Sitaridis (scandalizat) Ah! Ah!... Daca ințepem, ma chăre sur ce chapitre unde ajungemo?.. (dorind a fi lăsat în pace) Ascultă Sevastlmu... mal bine se tațemo. Sevastița (iritată) Nu, nu tac. Vreau să știu unde și când al cunoscut pe Iulian ? (Sitaridis iritat asemenea se preumblă prin casă trozninduși dege- tile și căutând a se stăpâni). Ar fi mal bine să’ml respunzl de cât să’ți frâng! degetile, parcă al fi la teatru!... Sitaridis (cercând a se liniști) Țe am mal spuso, et ze le repăte encore che ’l-am intilnito in drepto de Fialcovsky intrase chind ploa... Alors nu slio cum l’am calcato pe pițiori și m’am intorso si’I am ziso: Ah ! par- don cher monsieur ! Sevastița Mă mir ce cautal la Fialcovsky d-ta... Nu aveți clubul d-voastră... Oe căuta! acolo ? Sitaridis Ma... pour l’amour de dieu înțelege... mergeamo la cufetarie se porun- țește țeva indubitablementl... Nu stio țe... ma... asa este. Sevastița Hei 1 și d-ta într’o clipă numai, ai văzut și te-al putut convinge că este brun? (plângând) Ah! cât sunt de nenorocită!... (cade pe un fotoliu). Sitaridis (cu ochii în cer și cu pumnii închiși) Oh !... (vrea să vorbească și se retine, apoi se preumblă prin casă foarte precipitat). Sevastița (ridicându-se repede) Ce îți arăți albul ochilor și te plimbi prin casă ca un cocor!... Respunde ! Sitaridis Mais sacre... (reținându-se) Et que voulez-vous ca se respundo? Sevastița Să’ml răspunzi că am dreptate. Sitaridis (supărat) Ma... țe-am spuSo de 20 de ori che ai dreptate. Sevastița (iritată) Da, dar felul cum ai ziso este o luare în rîs ! Sitaridis (luâud tonul liniștit) Asculta ma chăre Sevasti... Leonida al dimitale... Oh ! sinto bolnavo... ze te demande grâce... Se nu mai vorbim de a- țesta chestiune. Sevastița Vezi bine, e ușor să zici că ești bolnav ca să scapi de orl-ce esplica- ție... Dar eii? gândești că eii nu sunt bolnavă ?.. De o oră de când mă torturezi... m’ai ofticat... Ah!... ești un... monstru!... Sitaridis (simțind că perde răbdarea) A! a!... vezi... ze vous căde la place... (merge spre camera de alături, pe când e gata să încue ușia cu cheia pe care vrea să întoarcă în partea sa, Sevastița se repede și smucește cheia). Sevastița Poftim. (Sitaridis a dispărut). 22 www.digibuc.ro 338 LITERATORUL Sitaridis Sevastița Sitaridis Sevastița Sitaridis Sevastita A Sitaridis Sevastița Sitaridis Sevastita » Sitaridis Sevastița SCENA VUI-a. Sevastița, singură.. Așa! Poftim... încue-te In salon... parcă ești un copil... (strigând la ușiă) Leonida ! Leonida o să răcești.—A! știi că nu’ml plac comediile... Ce sunt fleacurile acestea ? Vino, sau te închiz acolo; Ce! vina mea este daca am dreptate? Ș’apol în sf'irșit ce’mi pasă mie daca Iulian al d-tale J® fi brun sau blond!... (Sitaridis, nereușind a se încuia în salonul de alături revine). SCENA IX-a Sevastița, Sitaridis. (cu un ton rugător) Ma chere bichette... ze vous en prie ! Sinto bob navo... nu me ecsaspereza ! Ce’țl fac eu?... Dar... ași fi numai curioasă să știu... De oare-ce este blond... ce interes al să susții că este brun? (cu lacrimi în voce) Ma fiind ca mărturisesc© che este blondo... laseme in pațe soro draga... Sinto bolnavo !... Nu al sufleto?... Doctore me da apa de Vichy che dimiata me dai... (cu disperare) otrava!... (vrea să fugă pe ușa din fund.) (Punându-se în fund în dreptul ușii cu măinile încrucișate) (Nu, nu... stai d-le. Ai putea fi cel puțin—Uite ești... De ce nu-mi res- punzi ca lumea... Uite ești de... rîs!... De riso ? Ego!.... (cătând a se calma, cu ton rugător) Sevastița!... Sacr!... (se oprește brusc). Pentru că domnul....—nu știu de ce zice că este bolnav, crede că nu mal este dator a. fi politicos măcar!.,, (urmând prin casă pe Sitari- dis care fuge de densa). Ș’apol știi d-ta că nu pot suferi pe oamenii în- căpăținați... Ilim!.. Uite, frumos mai ești!., pare că ai fi calul de Ja trăsură cănd îșl rumegă zăbala! (cătând a fi liniștit, dar care începe a ferbe de manie) Sevastița!... Așa... vezi... așa. îmi plac oamenii iar nu., ipocriții! Așa ! Așa!... (Sitaridis strângând pumnii ridică ochii în plafon) Bine... acum a- rată’țl albul ochilor... Helin ești d-ta d-le? (cu amărăciune) Din nenoroțire sinto Rumuno! Vorbește... Ci supărăte măcar!... Vorbește în chestiune... (Sitaridis își încrucișează mâinile și stă nemișcat stăpâninduși mânia) De... vorbește... zi.... zi cel puțin un cuvânt!... Ah!... (cu o liniște reu prefăcută) Le silence est d’or! (plângând în parocsizmul mâniei) Mai dasnădăjduit!... Ești ipocrit... pismașiu !... Da, da... (plângând mai tare) Mai fericită e Ariti cu sălbaticul el... Lambropulos cel puțin se mânie... Sotirachenu e ipo- www.digibuc.ro LITERATORUL 339 crit!... {schimbând tonul). El e un adevărat palicari... un adevărat descendinte al vechilor eroi din Helada. . pe când d-ta ești... Sitaridis (care a început a fi aprins, mușcânduși brațul cu mânie) Sevasti !... Oh ! Sevastița ze vous en prie... (ridicând vocea cu putere) ze vous en prie, nu me atingo la naționalitate... Ego sinto alto che alto!.... Lambropulos? (cu dispreț) Lambropulos... EI bine lo declarez... ze le declare... Sotirachi nu este evghenis!... Nu.... Meauzi cheramu nu me deznadojduește !... Sevastița El este un om ! Sitaridis {cercând încă a se calma cu vocea năbușită) Sevastița... nu me duțe la disperasle ! Ințepo se me perdo răbdarea, nu, ze n’ai plus depatien- Sevastița Piei! Cum? Ce vrei să zici?... Sitaridis (începând a ferbe de mânie) Atita zico !... {rugător) Sevasti-mu ce! sinto bolnavo... mo propodesti... (plângând) moperzi.. nu al simțire... Sevastița Vezi bine ? — {disprețuitoare) Of!... Sitaridis {rugător cu o mânie concentrată) Perdo ipomoni nu vezi?... Sinto ev- ghenia ; Ma... D-zeu se lereste ! ! ! Sevastița Aide d-le. Ce aștepți? te am înțeles! Sitaridis (care se luptă în mod suprem a’și stăpâni mânia) Ințeleze !... Ah Laseme în pațe {sombru) Simto che me vine sinzele la capo!... (fuge la biurou). Sevastița aleargă după densul și se oprește în partea o- pusă a biuroului după care Sitaridis s’a refugiat) Asta am vrut să știu... Lambropulos a făcut bine dea dat o palmă femei sale!... a făcut biue !... Imitează’l! Cearcă de?... Nu cum-va îți închipuieștl că sunt o mortăciune ca Ariti ? Oh! Oh!... (lovind cu pumnii în biurou, Dar cutează a mă amenința!... Cutează... de!... Sitaridis {disperat) Laseme bre!... pour l’amour de Dieu !... Sevastița Ah! palicari... nu ești destul de curagios ca să al lașitatea de a lovi o femee!.... Vezi aceste unghii?... Uite! Te-așI sfâșia ca o le- oaică!... Oh!... Sitaridis (abia stăpân pe densul) Baga de sama Sevasti.... Oh !.... baga de sama... mal atinso cu dezitd1 la obrazo ! (o ține de mâni). Sevastița (Luptându-se casă scape) Lasă-mă îți zic!... Lasă-mi mînile sau țip!... Sitaridis (După ce a vezut că Ser>astița și-a zmuls mâinile) AtunțI, nu me ecsaspereza... Ținete muinile !... Ținete muinile! ! ! Sevastița (Nervoasă în ultimul grad) Ah! vrei să mă omori?.... Vrei să su- grumi o femee ca Otelo pentru ca Iulian e blond!... Dar, încearcă!., încearcă de !... Sitaridis (Cu o espresiune de turburare) Oh! aghie Athanasi!... (se susține de de un fotoliu pe care ’și crispează mâinile). Sevastita (cu mâinile încrucișate) Ah! monstru selbatic!... Ești dintre acel cari bat femeile... Cutează a începe cu mine femeia ta!... Lovește de!.... Ce aștepți ? Lovește I (Sitaridis urmărit sare peste canapea și fuge www.digibuc.ro 340 LITERATORUL în partea opusa, urmărindu’l încă). Iți spuneam eu că nu vel cuteza a me lovi !..- Sitai'idis (aprins) Nu me nebunește je vous en prie... tați!... tați!.... Sevastița Acum că ai chemat in, ajutor toți sfinții din Helada... Eu tot susțiu că Iulian e blond... blond! Sitaridis (același joc) Sevasti... tați... che nu mai respundo de mine ! ! ! Sevastița E blond lașule... E blond! Sitaridis (egzasperat) Lasso !.. m’a ziso lasso... la mine... Leonidas Sitaridas!! Lasso !... Ah !... Aghie Athanesie !... Sevastița Blond lașule.., blond Curcauule ! Sitaridis (ca nebun) Curcanis! ego!... (dându’i o palmă1 Na!... Scosse ! !! Sevastița Moment de imărmurire, Sitaridis încremenit de fapta sa brutală cade pe un scaun în partea opusă canapelii. Sevatița prin como- țiunea palmei a ajuns la o criză bine-făcetoare ; ea cade pe canapea plângend) Ah!... Sitaridis (vine umilit lîngă dînsa, cu lacremile în ochi abia cutează a îna- inta apoi cade in genuchi) Sevastimu ! Zoimu!... te țere mii de er- tațune... grăce !... Anghelachimu iobito !... grâcel... Sevastița După ce ’și a sters lacrimile, calmă și dulce la vorbă) Nu... Leo- nidal... Eu te rog să mă erți... te-am făcut să’ți eși din fire.... Ved acum... înțeleg!... și un ânger și-ar fi perbut răbdarea ! (ridicănduse repede și ducendul in mijlocul scenil) Ah 1 uite.... acuma me deș- tept eh! Vezi dragă... Confundam pe Iulian cu Amelia de la theatru național, ea este blondă! Sitaridis ' (înbrățișând'o) La fata aeri... Zoimu!... pardonez moi!... Tablou (Cortina cade) Ștefan Velescu. O ochire asupra istoriei filosofici în anticitate, în Orient despre cele ce se petrec între Tigru și Eufrat, în India ș China, știința socială nu era cunoscută; acolo domniati trebuințele zilnice. Primele societăți apar în or ce loc subt o putere monarhică absolută, unde voința unui superior era o lege. Acolo religiunoa, și sistemul social mai că nu egzistad ance, căcî omul era îndatorat numai ca să asculte de altul. Prima religiune a fost Panteismul. Omul simțea puterea unui creator, admira diferi- tele! lucruri maiestoase ale naturei și le credea de zeități, precum: Luna, Soarele, etc. Civilizațiunea din anticitate a apărut cu oare care ’nsemnătate la Babiloneni și la Asirieni, și în urmă, la Egipteni. Egiptenii ati fost poporul care a dat civilizațiunea Euro- pei. Scrieri de la Egipteni asupra dreptului individual al omului nu egzistă. EI se ocu- www.digibuc.ro LITERATORUL 341 pau foarte mult cu științele) matematice, de aceia ati apărut ca primii oameni cari s’ati ocupat cu știința. Este evident că, la Babiloneni, Asirieni și Egipteni, nu trebuie să căutăm știința socială, căci oțnenirea era apăsată de diferitele evenimente ce aii făcut-o a sta pe loc; ensă spiritul omului nici o dată n’a putut sta pe loc, și necontenitele rezbele aii dat naș- tere la emigrațiuni, ca deosebitele colonii ce s’att stabilit prin diferite localități, și au. adus cu ele știința Iar în urmă s’ati localizat, precum în Fenicia, Cartagina și Grecia. Grecia a început a se manifesta ’n lume ca posedând mai multe cunoștințe și lăsând pe Egipteni cu mult mai 'în urmă. Aci începe dezvoltarea omului și privirea lui ca indi, vjd, precum și organizare socială, dupe care s’ati înființat republicele grece, și în special republica Atenei. Aci omul se silește a’și dezvolta dreptul, său de cetățeanu, și lucrează -pentru a desființa principiul mbnarhiei, căci nu poate egzistă formă de republică când ce- tățenii n’ati drepturi egale ’n societate. Tot aci vine și fllosofia pentru prima oară ca să se ocupe a determina care supt drepturile omului în societate. Se zice că ’n Grecia gășim flilosofla, literatura și artele proprii, fără ca ceva să fie ’mprumutat de la alt popor. Aceasta e o ecsagerațiune a sentimentului național, căci Grecii le-au primit și ei de la Egipteni, Este inposibilu a, se crede că un popor a putut să in- venteze totuL Influența Egiptului asupra Greciei se poate compara cu influența arabă a- supra dezvoltării cugetării creștine în evul fle mijloc. A fost ecsagerată de Roth*) și ne- gată de Zeller**). La Greci apare omul pentru prima oară cu drepturile sale sociale de cetățean. De aci ’nainte omul începe a se socoti ca ființă ’n lume, și drepturile lui inCep a fi obiectul ocu- pațiupilor filosofilor de pe atynci. Dupe cum se vede, dreptul nu decurge de cât din or- ganisațiunea socială, și în acele timpuri, dreptul omului în parte, adică al individului, era aproape necopușcut. Dreptul natural al omului era confundat cu datoriile de societate și de religiune. Nici Seneca, și nici unul din acei filosofi, afară de Cicerone, n’ati cunoscut dreptul natural înparte, ci ’l-auj confudat cu dreptul societății. Numai Platon și Aristotel, ^și’n urmă ^toiciaqii, aii fost singurii, filosofi, cari s’ati. o.'upat în treacăt și foarte puțin fie dreptul natural. Platon, în cartea «de republica, X, 61Ș.“se ’ntreabă ’n ce constă justiția? El zice că jpsțiția provine fie la providență, și că providența a pus-o în inima omului pe lângă celelalte sentimente. Apoi mai adaogă că este o virtute respectul dreptului altuia în relațiunile dintre oamepi. Justiția, dupe Platon, egzistă atunci când omul se conduce, față cu ceilalți oameni, de ideia justiției, adică dând fie cărui lucru cea ce este al săti. El mai zice că„ justiția este lanțul ce leagă toate virtuțile ce se cer de la oameni". Din cele ce vedem, Platon are o ideie confuză, nu are o ideie precisă, dupe cUm vedem că apare mai târziii la ju- riscopsulții Romani. Platon ne învață că omul, în viața lui, să nu treacă nici o dată de la o ecstremi- tate la alta, ci tot de-a una să meargă pe calea de mijloc. Justiția, distribuindu-se cu a- ) Nu împărtășim în acest punct parerea autorului ci perzistam a crede dimpreună cu Gro- tius si alți filosofi mari că proprietatea este o creațiune a legii iar nici de cum un drept natural. (Nota lledactiunei.) www.digibuc.ro LITERATORUL 347 glă, Locke susținea revoluțiunea Opera sa principală, este Essay Concerning human 'itn- derstanding. Această scriere are în particular de obiect natura și forțele spiritului, precum și originea și limitele conștiinței umane. Descartes a admis idei înnăscute. Locke com- bate această teorie și găsește, pentru conștiința umană, două izvoare : Sensațiunea și re- flecsiunea. El presupune că la început sufletul nostru este o tabula rasa, fără nici o idee. Primele noastre idei ne vin d n ecsperiență sensibilă; cele l’alte, chiar cele mal abstracte ca infinitul, spațiul, justul, se produc în noi prin reflecsiunea sufletului nostru, aplicată la ideile ce a primit prin simțuri (Cart. II, Cap. 1) *). Aceste operațiuni sunt: percepțiunea, memoria, comparațiunea, discernământul, corn- pozițiunnea, și abstacțiunea, toate facultăți care despart sati care combină elemente, derivând mai întâi din sensațiune. Făcând totul să vie din ecsperiență, și din puntul de vedere empiric, el demonstră egzi-tența lui D zeii și nemurirea sufletului. El cere două condițium pentru formațiunea unei judecăți: 1. Să egziste o comparațiune între două idei; 2 că în urma acestei comparațiunl să aibă loc percepțiunea unui raport oara care intre aceste două idei- Defectul cel mare al acestei teorii este de a presupune că toate judecățile sunt comparative, pe când se petrec în noi judecăți primitive, ce nu sunt de loc precedate de o comparațiune. Locke este un scriitor distins și asupra dreptului public. Prin tratatul său despre gu- vernământ, pune principiile sale pe o bază mal adevărată, când combate pe Hobbes. Lo- cke, prin, scrierile sale, a dat o mare impulsiune filosofiel secolu'ul XVII și la 1688 a fost egzilat de regele Jacques al II, și tocmai cu revenirea la tron a dinastiei d’Orange a fost reintegrat la loc. Loike tratează mai întâi starea naturală, adică cea primitivă, când oamenii trăiai! liberi în natură, și apoi tratează despre contractul social și, tocmai în urmă, vine a des cri dreptul naturăl, tras din aceste idei. Hobbes zice că unde nu este societate, acolo este starșa naturală, pe când Locke concepe starea naturală nu numai când omul tră- iește fără societate, ci și în societățile libere. Dupe aceasta, Locke definește, că starea naturală este acolo unde oamenii sunt in- depedențl, adică liberi". Această stare de libertate nu trebue să fie privită ca stare săl- batică, ci din contra că starea naturală este acela în care oamenii se conduc dupe preș- cripțiunile naturei. Oamenii ar fi fericiți în stare naturală, pentru că nu ar avea a suferi atâtea instituții și societăți politice ; dar, această fericire n’a putut continua între oameni, din cauza perversității lor. J. J. Rousseau a adăogat la aceasta că, mal târziii, corner- ciul, industria și dorința de a domina, aîTfăcut pe oameni de a se constitui în societate. Dupe Locke, starea naturală a oamenilor este acela care face ca oamenii să se con- ducă numai de rațiunea lor. El zice că suveranitatea monarhilor nu este bazată pe drep- tul divin, dupe cum a zis Hobbes, ci pe voința poporului care’I-a ales și care se lasă a fi guvernat de el. Tratatul lui Locke, deși parțial ensă pentru dreptul public a fost ') Teoria d-lul Macedonski că poetul nu se naște, ci ca or ce om e susceptibil a deveni poet, se afla dar întemeiata pe filosofia lui Locke, și acel cari o combat ar trebui să citlasea mal întâi pe acest filosof. De asemema, câți-va voira să facă spirit pentru-că d-sa, într’un capitol filosofic, acorda materiei o simțire proprie și considera pământul în întregul lui ca un animal. Și în aceasta privința d-sa nu facea de cât să urmeze pe Copernic. (Nota Redactiimel.) www.digibuc.ro 348 LITERATORUL un tratat rațional. înainte de densul, numai Aristotel s’a ocupat într’un mod rațional de dreptul public. Locke a luat ideile sale chiar din starea naturală, și apoi a constituit so- cietatea politică. Societatea politică, adaogă Locke, s’a instituit numai pentru ca prin instituțiunile el să pedepsească toate actele nedrepte și ce sunt contra dreptului rațonal. Dupe el drepturile egzista înaintea societății, adică în natura rațională a omului- El susține că în oiTcare om este sădit principiul conservării dupe dreptul seu natural, și^ând acest drept este încălcat, atunci societatea, pentru conservarea sa, trebuie să pedepsiască pe delicuent. Locke a studiat cestiunea proprietății cu multă conștiință, și ideia sa este cea ade- verată ;el zice, în contra lui Hobbes, că fundamentul ocupațiunei nu este suficient pentru proprietate, asemenea, că nici legea'nu poate să’și producă efectul el, pentru că legiuitoru ar împărți proprietatea între oameni dupe capriciul seu. Locke admite că proprietatea este bazată pe munca omului." El, dacă a tratat cestiunea proprietății, cu atâta erudițiune, cauza a fost că era contimporan Revoluțiuoei Angle, care-a căutat să dobândească două lucruri: proprietatea și libertatea. Locke dar, zice că acela ce se produce prin munca omului, este proprietatea lui, și că această proprietate este legitimă și mcontestată, de oaro ce este rezultatul muncei; și dreptul n’are alt scop decât a garanta proprietatea, iar legile Civile vin a asigura proprietatea muncei omului. J. J. Rosseau, Montesqmeu și toți publiciștii secolului XVIII, ah tratat tot astfel cestiunea proprietății. Suveranitatea, națională dupe Locke, rezidă în consimțimcntul poporului. Dupe Hobbes dreptul suveranităței rezidă în capul Statului; pe când pentru Locke, această suverani tate rezidă în popor, care o delegă suveranului pentru un scop oare care. Poporul poate să ’și retragă mandatul când' va crede necesar. Aci se vede că Locke proclamă principiul insurecțiunei. Monarhul ensă trebuie să fie supus legilor, și să nu se considere mal pre- sus de ele, căci atunci s’ar admite că în starea naturală și cetățenii aii drept de a se pune mai presus de legi și a lucra contra monarhului. Pentru Locke, cea mal bună formă de guvern este aceia care s’a făcut cu consimți montul poporului. El admite, ca rațională și ca cea mai bună, forma monarhică parlamen- tară, dupe cum o proclamase parlamentul Angliei dupe revoluțiune. D.eptul politic tre- bue să se bazeze pe dreptul natural, și trebue să respecte ace.te drepturi naturale, na putend să violeze ceia ce este dator a apăra. 5. Leibnitz. (1646 — 1716.) născut în Lipsea. A îmbrățișat toate ramurile cunoștin- ților umane; el cultiva în acelaș timp poezja, elocința, istoria, jurisprudența, matemati- cele, filosofia și teologia, dar cu deosibire s'a distins ca matematic și ca filosof. Leibnitz ține de școala cartesiană prin metoada sa, prin tendințele generale ale fi- losofiei sale și prin mai multe părți ale doctrinei sale; dar cu toate acostea, el a conbă tut cartesianismul îu mai multe punte foarte importante. Leibnitz a fost cel dintâi care a observat, în școala cartesiană, predominența ideiei de substanță asupra acelei a cauzei; dupe el, substanțele simple sati monade, principii a ori-ce lucruri, fiind forțe, sunt esen- țialmente active și, prin urmare, noțiunea substanței implică în ele aceia de cauză, pe când, pentru Descartes, noțiunea substanței nu prezintă decât un caracter pasiv. Principalele concep- țiuni filosofice ale lui Leibnitz derivă din o sorginte comună, teoria lui ăemonade. „Substan- ța, zice el, este o ființă capabilă de acțiune, ea este simplă sau conpusă. Substanța sim- www.digibuc.ro Literatorul 349 piă este aceia care n’are părți. Substanța compusă este o adunătură de substanțe simple, sau de monade- Compusele, sau corpurile, sunt multitudini, și substanțele simple: viața, sufletele, spiritele, sunt unități. Și trebuie să egziste substanțe simple pretutindeni, fiind- că, fără simplele, nu ar egzistă compusele, și prin urmare, toată natura este plină db via- ță." (Principes de la nature et de la grâce fondes en raison). Și în Monadologia sa (4, 5,6.) dupe ce zice că nu egzistă nici un mod prin care monadele nu pot începe! satt sfîr- și naturalmente, fiind-că nu poate să egziste în ele nici compozițiune, nici disolUțiu- ne, el adaogă: „Așa se poate zice că monadele nu ar putea începe nici dfîrși de cât o-da- tă, adică că ele n’ar putea începe de cât prin creațiune, și sfîrșî prin anilațiune, în loc: că ceiea ce este compus începe saii sfîrșește prin părți." în fond, pentru Leibnitz, nu egzistă substanțe reale de cât monadele; căci tot ce nu este simplu, deci monadă, nu .poate fi de cât un compus de monade ; compozițiuiiea nu este o substanță, dar o simplă relațiune. D-zett este ființa simplă primitivă, monada prin ecscelență, monada infinită, ființele create sunt monade secundare satt produse, peritoare satt limitate, care se disting unele de altele prin gradul și calitatea fenomenelor lor, ca- monade f&ră percpețiune (corpuri inerte), monade cu conștiință obscură de percepțiunile lor (sufletele animalelor), monade cu conștiință clară (sufletul raționabil satt spiritul). Fie-care monadă este dotată de o facultate internă de a reprezenta universul întreg dupe punctul seu de vedere respectiv, și regulat dă el pe același plan ca universul. Nu egzistă acțiune imediată între substanțele simple, nu egzistă de cât o conecsiune ideală, o armonie stabilită de D-zett de la îneeputu lucrurilor, (armonie prestabilită). Leibnitz susține ca Descartes egzistențla ideilor înnăscute. El îșl împrumută o macsi mă celebră a școalei empirice, și a transformaț’o astfel: Nihil est in intellectu quodnon prius fuerit in sensu, nisi ipse intelectus. El nu neagă intervențiunea necesară a sensi- bilității, dar neagă că inteligența vine de la simțuri; dacă inteligența nu vine de la sim- țuri, ea este dar o facultate originală, ea are dar o dezvoltare ce’i este proprie, și ea crează noțiuni ce’I aparțin. Leibnitz a criticat pe Puffendorf zicând: Parum jurisconsultus, minimephilosophus. Leibnitz a zis că nu egzistă nici un tratat de drept natural, de și ’l-ar fi putut avea de la Grotius. Prima erdare ce impută lui Puffendorf este că a restrâns dreptul natural nu- mai la viața omului, pe când trebuia să se întinză și să se ocupe și despre ceia ce se petrece în viața viitoare. Dar aci, se vede că Leibnitz confundă dreptul natural cu filosofia religioasă, căci numai ea se ocupă cu recompense pentru faptele bune, și pedepse pentru cele rele, în viața viitoare; pe când dreptul natural ne arată cum trebuie să fie drepturile și datoriile omului, trăind îu lume, ne având a se ocupa de Gestiunile nemurire! sufletului. Leibnitz s’a întins prea mult cu tratarea dreptului natural, în cauze care se refer numai la filo- sofia religioasă sau teologia morală. Leibnitz mal face observațiun'f și asupra scrierilor lui Grotius și Tomasiub. El ziCecă" știința dreptului natural consistă în binqle celor ce voiesc a'l observa*, adică că dreptul natural trebuie să îmbrățișeze toate cele ce prescrie morala și religiunea, îmbrățișând tot ceia ce este în binele său și în binele celorlalți oanleni; căci fie care om, având vo- ința justă, nu trebuie a viola pe cei lalți oameni. Așa dar Leibnitz zice că „cauza efici- entă a dreptului natural este rațiunea eternă pusă de Providență în spiritul nostru.“ www.digibuc.ro 350 LITERATORUL Opiniunile lui Leibnitz asupra lui Puffendorf sunt mal toate eronate, fiind câ el nu face nici o distincțiune, în tratarea dreptului natural, ds religiune. în cât privește ensă idela că dreptul natural îșl are sorgintea în rațiunea omului, această idele este justă’ Influența lui Leibnitz, asupra filosofiei germane, a fost imensă : afăcut-o să incline către idealizm, care s’a produs subt doue forme : idealizmul rațional și idealizmul mistic. 6. Chr. Wolf, născut la Breslaâ în 1679, a fost principalul discipul, și continuato- rul lui Leibnitz. Prin scrierile sale elementa-e, el a dat în Germania o împulsiune nouă învățământului- Wolf a modificat pe Leibnitz mal mult în formă de cât în fond. Meritul săti consistă cu deosibire în înlănțuirea ce a știut să dea tuturor ideilor sale. Doctrina lui Wolf este acela a prefectibilității Fă tot ce poate să’ți facă mai per- fectă stare ta. și a semeniilor t&i. Aceasta este principul seu fundamental, prima lege na- turală, la care este supusă or ce ființă raționabilă; și ea trebuie s’o urmeze dacă nu renunță la rațiune. Doctrina lui Wolf a fost in general urmată în Germania, pâuă la venirea filosofiei lui Kant. (Va urma) Christodul I. Suliotis Ruine, locuri însemnate și priveliști dobrogene. i. (Colnicul orelor). Dintre cele opt colnice, pe poalele cărora Tulcea ’și răsfață cu mândrie grădinele, casele, și moschei ele sale, se ridică spre nord colnicul IIora-Tepe. înălțimea lui domină orașul din josul Dunărei și coama ’i se răvarsă ’n- tr’Un mod brusc în apele fluviului, ca un părete de stâncă 'nalt de 60 de metri. Creștetul său, ascuțit ca un hogeag monstru, pare a fl plantat în ma- lurile apei. Pe vârfurile lui Hora-Tepe se aflau o mulțime de ruine, rămășițe vorbi- toare de timpurile puterel .Romane. Pe la 1851 se vedeatt âncă urmele unor zidării, eșite din păment ca la un metru și jumătate. Martori oculari, și cari trăiesc și până astăzi, adeveresc faptul *). Se găsește pe colnic pietre antice cioplite, fărâmături de oale, cărămizi legionare, monede vechi,etc. Tot aci s’a găsit și dezgropat o peatră mare, care reprezintă două figuri: un om pe jumătate învelit stând într’un divan, iar altul lângă el, în picioare. Cio- plitura petrei este foarte bine izbutită cât și consevată, dar n’are nici o ins- ’) Friedrich Weickum, la comisiunea europeană Danubiana. G. Genoff, fost președ. al cons. jud. Tulcea. Hagi Calfa Constantin, inginer turc, și alții. www.digitNic.ro Literatorul 351 cripțiune. Comunitatea greacă din Tulcea, a luat-o ’i-a pus o inscripțiune gre- cească subt desemnul aflat pe ea și a așezat-o la frontispiciul bisercei sale. De la 1859 încoace,* toate ruinele, toate zidăriele și toate pietrele, ati fost ridicate de către poporațiune și mal ales de către colonia lipovană, ce se stabilise în jurul lui Hora-Tepe. Toate casele și ogrăzile lipovenilor de aci sunt zidite și Împrejmuite cu pietrele și cărămizile acestor ruine. O parte mare din această piatră a fost ecsploa- tată și vândută de el pe alocurea, mai cu seamă la zidirea bisericei Evan- gheliste grece din oraș. Mai tot terenul lui Hora-Tepe coprinde un Gonglomerat-Pelsen, o ameste- cătură de mai multe soiuri de petre. întreagă poporațiunea actuală a ora- șului scoate piatra necesară la zidirea caselor din sinurile lui Hora-Tepe. Cea dintâi carieră de piatră, deschisă în acest colnic, a fost a Comisiunei Du- nărene, pentru lucrările navigațiunei pe Dunăre. Nu ’ncape ’ndoială că pe acest colnic, a fost o-dată o cetățue romană, o castra statică, o avant-gradă ’naintată a castrelor Tro?smis (Iglița) și Novi- odunum (Isaccea), înșirate de-a lungul Dunărei, in Moessiea inferioară sati Scythia. Chiar astă-zi, în afară de toate urmele antice ce s’au găsit pe ea, nu- mele ’l denotă anticitatea romană. Cuvântu Hora însemnează ore, ceasuri, și este curat roman; iar Tepe ’nsemnează colnic, deal, dâmb, și este turc. Pozițiunea lui este foarte nemerită pentru supraveghere. Și în adevăr că, dupe creștetul lui adică tocmai din centrul Găsiră stative, se poate distinge, spre Vest, vestitul tumulus Sultan-Tepe, de lângă Isaccea (Noviodunum); spre Nord-Vest, se vede Satul-Noti, cartalul și gura cetalulul Ismail; spre nord lalpugul, Ismailul și o mare parte din Basarabiea ; spre Est. se vede până ’n cetalul Sfântului Gheorghe, la nouă chilometri pe cursul Dunărei. Asemenia, și tot la aceași distanță, se vede foarte bine vechea fortăreță Prislava, zi- dită pe amîndouă malurile Dunărei, colnicul Bes-Tep, de lângă Mahmudia, și Pârlita-, spre sud, sunt lacul și bălțile Nalbantului, ce vin până la poalele sale. Din acestă ’ndepărtată și minunată priveliște, ce înconjoară colnicul Hora-Tepe, se poate deduce destul de lesne folosul ce trăgeati legionarii ro- mani pentru a supraveghia atacul popoarelor dușmane de care erau încon- jurați.—La cea mai mică mișcare de răzvrătire, de atacuri surprinzătoare, din partea Sciților, a Dacilor, a Geților, etc., legionarii din Castra Hora-Tepe trebulati să dea de veste forțelor armate din Noviodunum, Troesmis, și chiar celor de la Torni. Tot din aceste înălțimi se ’nștiința și colonia orașului de pericolele ce o puteati amenința. www.digibuc.ro LITERATORUL 852 Se poate de asemeni ca, din castra stativa, să se fi dat de știre, atât co- loniei cât și călătorilor pe Dunăre, și ceasurile zilei fie prin sunete de clopot fie altfel; de unde poate că ’i-a și rămas numele de Colnicul-orelor, Deși mai toate ruinile aflate aci s’afi ecsploatat și s’au distrus cu desă- vârșire, totuși suntem încredințați că, dacă s’ar face săpături sistematice, s’ar putea âncă descoperi multe antichități ascunse în păment. Dar dacă Hora-Tepe fu odinioară un punt strategic și de observare a coloniilor romane în Moesia inferioară; dacă, în vreme, a adăpostit legiunile Romei, care aduse cultura și legea pe pămăntul Daciei și al Scițiel; apoi astă-zi, dupe șeapte-spre-zece secole, renumele și faima lui se mai mărește âncă, în fața generațiunilor viitoare, prin a doua descălecare a Românilor in Moesia inferioară, ca urmași al fiilor Romei. La 16 Oetombre 1879, Altețea Sa Regală Carol I intră cu triumf in orașul Tulcea. Orașul era ’mpodobit cu arcuri de izbândă și toți orășenii eșiră întru întîm- pinarea Alteței Sale. Primirea ce se făcu Suveranului României fu una din cele mai călduroase și mai bine-voitoare ce vre-o dată Tulcenii ati fost făcut cul-va! Spre semn de vecmică amintire a acestei zile norocite, poporul Tulcel, prin reprezentanții sei, luă inițiativa de a să ridica un monument comemo- rativ în apropierea orașului. IIora-Tepe fu ales între toate cele lalte colnice ale Tulcel, și Altețea Sa puse prima peatră a edificiului pe ruinile antice de pe înălțimele colnicului bătrân. II. CAMPI A CERNEL Măcelul celor 70 de tulceni. Lra pe timpul când armatele împărăției nordului se retrăgeafl din Mol- dova și Dobrogea, către Sevastopol pentru ca să dea pept cu armatele eu- ropene. Un corp de armată turcă, subt comanda lui Ismail-Pașa, înaintase deja în urma Rușilor, cari se retrăgeau din Dobrogia și ajunsese până la linia Isac cea-Cocoș. Avant-garda acestui corp, compusă din 3000 de oameni cavale- rie, sosi în câmpia Cerne!. Cu ocaziunea intrărei armatei rusești în Dobrogia, tineretul Tulcel, în aprinderea’! cea mare de a’șl răzbuna contra stăpânire! păgâne și a da ajutor la liberarea și indepedența Bulgariei, luase armele și formase un corp de vo- luntari de 70 de inși. www.digibuc.ro LITERATORUL 353 între acești tineri se deosibea mai cu seamă Pericles Teodoroff (Havezoff) care căpătase gradul de ofițer și comanda unei secții de voluntari ruși, mă- rită prin căți va cazaci. Ismail-Pașa, în fruntea celor 3000 de călăreți, apropiindu-se de Cerna ’n spre ’nserate, întâlni corpul de voluntari tulceni, cu voluntarii lui Perlele Teodoroff și cazacii. Și fiind că noaptea era aproape de a se întinde, fu ne- voit a poposi ’n apropierea Cernel și trimise știre voluntarilor și celorlalți a se retrage și a se depărta de oștire. Aceștia se supuseră și începură re- tragerea. Volontarii Tulceni ânsă aveai! capete tinere și inimi aprinse EI de la început când luară armele, se considerară ca sacrificați pentru răzbunarea patriei lor îngenuchiate, și acum spumau de mânie, vâzându-se siliți a se retrage și privind pe dușmanul lor secular eșind învingător. Deci, mal bine moartea, de cât retagerea! EI se sfătuiră ’mpreună să ’nșele așteptările turcilor, să se facă că se retrag, dar în realitate să se retragă ’ntr’o vale vecină, de unde apoi în pu- terea nopți, s. dea năvală și s’atace și să zdrobească lagărul turcilor. El se legară cu jurământ și afurisenie cumplită Să moară până la unul. Și cum hotărîră așa și făcură. Pericle Teodoroff cu ai săi s’a retras departe, Cazacii-de asemenea se retraseră și se depărtară de cavaleria turcă, numai cei 70 se ascunseră ’ntr’o vale adâncă. Ismail-Pașa, care nu șuguia în război, sati că n’a crezut în încredință- rile lor de retragere, sad că vre-un trădător ’I a descoperit planul lor, po- runci cavaleriei de a înconjura valea adâncă și a o străbate în lung și ’n lat că să se încredințeze ca toți s’aii retras. Deci cei 70 TuleenJ. fură încon- jurați și somați a se preda. Noaptea era aproape să vie și-abia o licărire palidă a serei făcea ca pădurile să apară ca niște pete negre pe câmpiile tăcute. Din adâncul văii încep atunci a scăpăra fulgere scînteletoare, care erai! urmate de detunături dese și bmorîtoare. Câți-va călăreți turci cad morțl și răniți pe coamele colnicelor, Iar Ismail-Pașa, pe o movilă de pământ, încruntând sprânceana’! neagră, porunci să treacă prin tăiușul săbiei tot ce vor găsi în adâncul văii. începu un măcel îngrozitor. Cel 70, fură trecuți prin tăiuș de sabie! Și când zlorile veniră să se râverse asupra câmpiilor, 70 de cadavre ză- ceai! nemișcate. 23 www.digibuc.ro 3a4 LITERATORUL Locuitorii clin Cerna merseră ’n răvărsatul ziorilor ca să verse lacrimi de milă ’n fața atâtor morți zăcând fără morminte! Bulgarul Zeinos avu norocul să descopere printre cadavre un volontar rănit, care’i cerea ajutor și scăpare. îl ridică și’l duse în sat, unde se luară toate măsurile pentru a'i lega rănile și a’l aduce la viață. Plângând de durere pentru perderea tovarășilor sei de arme și de re- cunoștință pentru mântuitorul vieței lui, volontarul se sculă pe jumătate în patu’î de suferință ca să ’mbrățișeze pe cei din casă. Ensă de-odată, un serjent din oștirea lui Ismail-Pașa se repezi în mijlocul lor și scoțându-și sabia, o înfipse toată’n peptul nenorocitului rănit! Lumea se’ndepărtă ’nmărmurită de spaimă și de groază, iar sângerosul turc îșl șterse hangerul de sânge și porni să dea seamă lui Ismail-Pașa de îndeplinirea poruncii primite. Ismail-Pașa intră triumfător în Cerna, unde, femei, copii, moșnegi și bărbați zdraveni ca ștejarul, îngenuchind înaintea Pașei, sărutat! pământul pe unde călcati copitele calului săti. Și, dupe ce’l primiră, ’i cerură voia să’n- groape cadavrele de pe valea adâncă din câmpia Cernei. Dar Ismail-Pașa^ ’ncruntând sprânceana, le răspunse : Nici o dată!... Nici-o dată!... Și nimeni nu’ndrăzni să s’apropie de cadavrele ce zăceați părăsite pe câmpia pustie !! Niă-o dată!... și cadravele deveneati hoituri, și lupii, câinii și corbii se luptat! pe rămășițele lor, și nimeni n’a’ndrăznit să s’apropie de ele pen- tru-a le’nmormânta!! Nicl-o dată!... și hoiturile se prefăcură ’n oase, și nimeni nu s’apropie de ele spre a le culege și’nmormânta!! Nicî-o datai... Și astă-zi chiar, când nici oase n’ati mai rămas, nimeni nu merge să puie-o cruce pe țărâna celor 70 de măcelăriți de pe câmpia Cernei!! Și toți erați copiii mândrii și voinici, ai Tulcei! Constantin P. Scheletti. www.digibuc.ro LITERATORUL 355 Dacă niște biete slove Pe un petic de hârtie Aii putut să-mi re-aducă Iarăși dulcea veselie; Aă putut să ’nsenineze Traiul med posomorit, Și din suflet să’mi gonească Jalea negrului urît; .. . Mă întreb: ce ar fi atuncea Cănd la scumpele-țl picioare Ași putea să staii, iar mâna-țl AlUă și tremurătoare S’o sărut, s’o strâng la sînu ml înfocat și plin de dor ! Mă întreb ce-ar fi atuncea ? O ! atunci, ar fi să .. . mor. Ion N. lancovescu. STANȚE. E noapte, — împrejuru ml e liniște adâncă Și gânditor, statt singur, ca vulturul pe-o stâncă, Privind căt poate ochiul și mintea a vedea. Prin creier mi s’adună o ’ntreagă amintire De fericiri, de visuri, de lacrimi, de iubire Și ele vin s’ațâțe pe rănd gândirea mea. De-o parte tinerețea o Văd cum se usucă Și simt că inspirarea cu ea o să se ducă, Răpindu-ml dupe buze cuvintele ce scritt Și ’n locul lor în mine lăsând, ca prin deșerte, Cenușa bătrănețel cu zile lungi, inerte, Cu vânturi, cu furtune în sufletul pustiii. www.digibuc.ro 366 LITERATORUL De-o parte văd a lumel cădere ’ngrozitoare; Cum vițiul, desfrâul, sub forme-atrăgătoare, Domnește pretutindeni, ca demn stăpănitor; Iar meritul, virtutea și tot ce este mare S’apleacă ’n tot-d’auna sub tristă apăsare, Aflând la ori ce faptă un n d apăsător. Mal văd de altă parte mărirea ’mpodobită Cu ranguri, cu putere, cu purpură-aurită, Cu tronuri sprijinite de orbi lingușitori; Privesc cum nedreptatea e mare ’mpărăteasă, La ori ce sfătuire, având o curte-aleasă De vulpi schimbate ’n oameni, de hoți, de trădători. Mizeria în urma ’mi-apare îmbrăcată în zdrențe, ce atârnă pe-o umbră descărnată, Ș’o ved cum ține ’n brațe bărbați, copii, femei, Străngându-I cu’nsetare la sînu-I gol și rece, Prin care nici o rază de mulțumiri nu trece, — Zdrobind și cutezarea și sufletul în ei. Privesc apoi orgia cu buze ’nvinețite, Cu rîsete murdare, cu strigăte-ascuțite, Cu corpul în ruină, cu părul despletit, Având înscris pe frunte cuvântul: degradare, Pe fata-I obosită: desfrâii, nerușinare, Târând în urmă-I pasul de pulbere ’nsoțit. Mai văd apoi femela, în veci înșelătoare, Ce soțul îșl trimite s’alerge dupe soare Si ea la întuneric îi răsădește flori. * a In fine, prin frunzișe ’mi-apare o perechie De-amorezațI, ce ’n taină îșl spun povestea vechie De-amor, de jurăminte, de cânturi, de fiori. E noapte, și sunt singur; dar am pe lângă mine O lume ce ’mi vorbește de rău ca și de bine Și ași putea cu dânsa urâtul să ’mi omor. Ași vrea să fac dintr’ânsa o lungă poezie, Din care să reiasă durere, bucurie, Sarcazm, înduioșare, dispreț, dezgust, amor... www.digibuc.ro LITERATORUL 3 57 Dar astfel mi s’ar spune c’aspir la o poemă, Când alții mai ’nainte a inimel problemă Voind ca s’o deslege, s’ati amăgit mereti. Ce ’ml pasă!... N’am in suflet o astfel de-aspirare Și n’am iluziunea să ’mi fac un nume mare, Când știti ce este lumea, când știti ce sunt și eti De cuget câte odată, durerea nu mă lasă Să tac,— ci mă îndeamnă să mă așez la masă Și să ’nnegresc hârtia cu tot ce-am cugetat. Atâta mulțumire îmi e de-ajuns pe luma! Iar gloria de este să porți d’abia un nume, E glorie mai dulce, când poți să fii uitat. O singură dorință mă face câte-odată Să șerifi,—crezând că poate vre-o inimă ’ntristată, Cu care ’n tot d’auna să sufer, să vorbesc, Va ști să mă ’nțeleagă, spre-a’mi da o mângăere, Atunci când nu’mî rămâne speranță, nici putere... Și să’mi zîmbească poate, știind că o iubesc. O inimă când este de suferinți pătrunsă, Nu poate disperarea s’o ție ’n veci ascunsă, Ci plânge, — safi când are o inimă de-amic, II spune tot ce simte și tot ce-o torturează... O vorbă, o privire durerea-I ușurează Și focul disperărel devine-atuncl mai mic. O lacrimă de câte dureri nu-I adăpată! .. Și cât înviorează o inimă uscată!... Ea stinge și topește al inimei pojar. O inimă amică de câte ori ne scapă De rău, și ’n loc de fiere cu mângăerl ne-adapă, Când soarta ne trimite surîsul el amar! De lacrimi, de prieteni avui destulă parte, Dar azi dezgustul lumel de dânșii mă desparte Și singur voi de-acunaa să sufer și să plâng. Iubesc singurătatea, cu liniștca-I adâncă, De oare ce cu densa mai pot să cuget âncă Si larga mea durere în cânturi s’o restrâng, www.digibuc.ro 358 LITERATORUL Ce ’ml pasă,, dacă lumea va vrea să mă ’nțeleagă! Nimic de azi ’nainte cu dânsa nu mă leagă! Când știi că se mal află prin ea ceva iubit, La care ’țl-este gândul răpit fără ’ncetare, Dorești să-I dai de urmă, la ori ce depărtare: Dar, când n’aștepțl nimica, de lume ești scârbit. Odată cunoscusem o singură ființă... lubind’o, îi dădusem întreaga mea credință, Dar ea mă condamnase să sufer si mai mult. Și eîî ce ’n tot d’auna trăii în amăgire, Lovit în tot d’auna și ’n visuri și ’n iubire, Rămâiti să plâng în pace și singur să m’ascult!... Th. M. Stoenescu. D. G-. N. Lahovari, ne trimete una din poeziile sale de tinerețe și ne cauzează o adevbiata surprindere plăcută, de a vedea cu câtă dibăcie și farmec poetic știa să mânuiască limba Româna de și nu s& ocupa de poezie de cât ca amator. Mulțl pretinși poeți, ar fi mendril de a subscrie chiar astă-zl, versuri atât de corecte și de bine simțite. De-ar fi ca să răsune pe lira mea iubită Un cântec, să esprime aceea ce doresc, Atuncea viața-mi tristă s’ar stinge fericită C’al ști că te iubesc! Căci eii nu am pe lume mai dulce fericire De cât v£z6nd surîsul pe chipu-ți ângeresc Ș’atuncia, cine știe? mi-ai da poate-o zîmbire C’al ști că te iubesc! Dar val, sunt numai visuri, și nu e cu putință Să fie împlinite pe lume cât trăiesc; La ce dar îmi slujește zadarnica voință Să știi că te iubesc? Sept. 1855. G. Lahovari. www.digitjuc.ro LITERATORUL 359 (Imitație dupe Lamartine) Undă, limpede, voioasă, Ce din coasta unei stânci, Țîznești albă, spumegoasă, Și te-afunzl în văi adânci, Sfincsul înverzit de muschlurl Nu mai zvîrle-acum din nări Coloratele mănunchiuri De-ale zilei sărutări; N’al drept templu, n'ai drept umbră Decât fagul malestos, Ce ’șl ridică fruntea sumbră, Despoiat și friguros. Aud stropu ’n armonie, Ce căzend, răsună ’n plin, Ca o voce ’n melodie, întreruptă de-un suspin. Năluciri din tinerețe L’astă voce se deștept : E un vis de betrânețe Ce se luptă ’n al meii pept. O 1 De căte ori, fântână, Murmurul ’ți-am ascultat, R.-Sărat. __________ In frumoase nopți cu lună, Mulțumit sati întristat. Căte șcene petrecute, Pe-al teu zgomot nu s’ati dus !.. Cate șoapte dulci, plăcute Al tetî murmur ’mi-a adus ! Și mal vid acuma âncă, Cum veneam și altă dată Să te-ascult cum cazi din stâncă Repede și cadențată. Pe-al teii țerm corpu-mi se plimbă,. .. Astăzi nu mai sunt ca eri,... Lebăda chiar fulgi ’șl schimbă, Frunza cade ’n adieri. Me-I vedea poate ’n curend Aplecat, cu păru-albit Și din fagul teu rupând Vre un beț de sprijinit. Căt o fi să mal trăesc, Curgi durere ’n pieptul meii ... Am trăit, acum sfîrșesc, Curgi, o ! undă, curgi mereu!.. ___ Ulyso Cariadl. BLESTEM Am rătăcit in umbra credinței de iubire, Când, strens la sinu-țl fraget, pe ceruri te jurai Că viața ta întreagă va fi ca o zîmbire, Dar azi,... înșelăciune! Văd inimă că n’al!.. AI spulberat iluzii și vise fericite; Al adăpat cu fiere amoru ’ml infocat!.. www.digibuc.ro 360 LITERATORUL Destule jurăminte! Pe buze ’nvinețite Nu poate să egziste un jurământ curat! Să pice dar durerea-ml pe inima-ți tirană, Să mori dupâ iubire, iubită să nu fii; Să porțl in suflet vecinie a amăgirel rană! Să fii o vie moartă și-o moartă intre vil!.. Slănic. AL Slănieeanu. SURÎS AMAR Domnișoarei M. Gr. De-al suspinat vr’o dată, de știi ce este dorul Ce-aprinde și consumă un suflet simțitor, Cănd cugete frumoase, abia născând, iau zborul Și pier, lăsând surîsul amar in urma lor, - Aruncă o privire pe fruntea-ml vestejită... Vezi câtă-amărâciune s’ascunde ’n al meti glas ; Cum ochii mei trădează o inimă ’nnegrită De fumul cugetărel, ce singur ’ml a râmași.. N. Hagiescu. NUIT D’O RAGE îl Mr. Ttollinat I Un cimetiere ancien, morne et noye dans l’ombre, Se detache au milieu de la nuit triste et sombre. La lune fait blemir sous ses rayons tremblants Les tombeaux desoles, couverts de marbres blancs. Bientot le ciel se couvre, un enorme nuage S’approche, avant-coureur d’un violent orage; Le vent du nord s’eleve et mugit, furieux, Troublant la paix des morts froids et silencieux. Et Ies arbres ployes, tordus par la rafale, Gemissent sourdement sous la trombe infernale; Puis l’on entend le cri lugubre des hiboux Fuyant epouvantes la tempete en courroux ; Puis un eclair, soudain, perce la nuit profonde, www.digitNic.ro LITERATORUL 361 L’ouragan se dechaine et le tonnerre gronde! Un homme, en ce moment, penetre au champ de morts Et s’avance avec peine, au prix de miile efforts; II est jeune, ses traits sont contractes, livides; Ses yeux, comme egares, ont des lueurs rapides, Sa marche est saccadee, un tremblement nerveux L’agite et sur son front fait dresser ses cheveux. Errant comme un fantome â travers la tempete, II se lieurte aux tombeaux, aux croix; rien ne l’arrete, II cherclie dans la nuit un point mysterieux, Et, sondant l’ombre epaisse, avance ăudacieux. Tout d’un coup, son regard perțoit dans les tenebres, Au coeur d’un bosquet d’ifs et de cypres funebres, Une tombe de marbre; — alors, un long sanglot Souleve sa poitrine, il pleure, mais bientot, II se transforme et plein d’une sombre energie, Essuie avec sa main, sa paupiere rougie. Le vent mugit toujours, il commence â pleuvoir Et des eclairs, parfois dechirent le ciel noir. II La tombe est fraichement recouverte de terre Et le nom d’une femme est ecrit sur la pierre. L’homme s’est approche, dans un voisin buisson II a pris une beche et, saisi d’un frisson, Apres avoir leve la lourde et froide dalie, II se met â creuser la fosse sdpulcrale. — La beche mord la terre et le trou s’agrandit; Sondain, contre un corps dur la beche rebondit, Et le bois d’un cercueil apparait dans la fosse ; Quand il l’a degage, l’homme vers lui le hausse A l’aide d’une corde, ensuite lentement Le pose au pied d’un arbre et pousse un râlement. Le cercueil este moisi par les intempcries : II en sort une odeur âcre de chairs pourries. Le jeune homme, abîme dans sa grande douleur, S’agenouille et murmure ; Ici gît mon bonheur ! „O chere fiancee, â mon amour ravie, „Pourquoi Dieu t’a-t-il prise en me laissant la vie ? „Pourquoi nous separer et pourquoi ces tombeaux „N’ont-ils pas place aussi pour mon coeur en lambeaux 1 „Oh ! je veux te revoir et je veux sur ta Idvre, „Prendre un dernier baișer, pour appaiser ma fievre ! www.digibuc.ro 362 LITERATORUL II ouvre Ie cercueil, puis, saisi de terreur, Regarde et pousse un cri, cri terrible d’horreur! La morte dans sa bj.ere affreusement tordue, A pousse le couvercle avec sa main mordue 1 Ses membres convulses montrent par quel effort La malheureuse a du lutter contre la mort Lorsque, sortant soudain d’un somtneil lethargique, Elle a du se trouver dans la biere hermetique ! ! En ce moment la foudre eclate avec fracas, Et le tonnerre gronde avec un bruit de glas! III Vivante Stre enterree ! effroyable torture ! Se reveiller vivante et dans la sepulture! — Le jeune homme, eperdu, regarda flxement La morte, dont Ies chairs pourrissaient lentement, Dont Ies traits grimagants, Ies yeux hors de l’orbite, S’offraient aux vers rongeurs, que tout cadavre invite ; Puis, s’arrachant soudain ă ce spectacle affreux, II se mit â courir dans un sentier pierreux. Ruisselant d’eau, meutri, la demarche incertaine, II va droit devant luiL courant ă perdre haleine; Puis, entendant le cri d’un enorme hibou, II eclate de rire . . . helas I il etait fou ! Bucarest 4/i6 Mai 1883. Stephane Le M6tayer. CRO YEZ-MOI iPeii-oles l'aites sur une melodie de Asclier. Croyez-moi lorsqu’au ciel l’etoile Etincelle comme un clou d’or. Croyez-moi quand l’aube et son voile Tient le monde qui dort encor. Oh I Croyez-moi quand je vous jure Que c’est bien vous que j’osk aimer. Croyezmoi, je vous en conjure Oh! vous que je ne puis nommer Oui croyez-moi, oui croyez-moi. www.digibuc.ro LITRAETORUL 363 i Oroyez moi quand dans la nature Tout parle d’amour et de foi. Ecoutez l’oiseau qui murmure Son doux chant vous dit: Croyez-moi. Oui croyez-moi, c’est vous-ma belle A qui j’ai donne mon amour. Tout vous dit d’etre moins rebelle Et de me croire â votre tour. Oh! croyez-moi, oui croyez-moi. Pourquoi cette crainte et ce doute, Pourquoi ne me croyez-vous pas ? Oh! gracieuse enfant, ecoute L’aveu que je te fais tout bas. Si tu savais combien je faime Ta voix me dirait: Je te crois. Et l’amour dans un saint poeme Alors reunirait nos voix. Oh croyez moi, oui erodez moi! Lonis Chardon. s © w w Les arbres sous le givre elevent leur ramure Conime de fins coraux au soleil scintillarffs Et sous les rayons d’or frappant les toits brillants La viile s’eveillait dans sa froide parure Les eglises, debout sous leurs ornements blancs, Du choeur laissaient monter un suave murmure. Les fideles chantaint Noel, et l’hymne pure S’elanțait vers le c!el en miile sons tremblants. Alors dans mon esprit je vis d’autres portiques, J’entendis resonner aussi d’autres cantiques Qui doucement vibraient emus, harmonieux. Et je vis se dresser, comme dans un mirage, Le temple seculaire au dessus du village Ou bambin sans souei, je fis mes premiers jeux. 25 Decembre 1882. Louis Chardon. www.digibuc.ro 364 LITERATORUL DUPE POETUL RUS IVAN TURGENYEFF. I. Petrecerea ființei supreme. 0 dată ființa supremă făcu în palatu-I de azur o petrecere mare. Toate virtuțile fură invitate. Dar numai virtuțile femenine... nici un bărbat... numai femei. Veniseră multe, —mari și mici. Virtuțile mai mici erau plăcute și mai a- mabile ca cele mari; dar toate păreau foarte mulțumite; convorbeau foarte prietenește, cum se cuvine printre rude apropiate și cunoscute. Dar, ființa supremă, văzu două doamne, care păreau a nu se cunoaște. Stăpânul casei luă de mănă pe una din aceste doamne șl o duse la cea l’altă. Binefacerea!, zise el, prezintănd pe cea dintâiti. Recunoștința!., adăugă el, arătând pe cea de-a doua. Ambele virtuți se miraîî foarte mult.—De la crearea lumei și până atunci, se întelniseră pentru prima oară. II. Trandafirul. Era în ultimele zile ale lui August. —Toamna se apropia. Soarele dispăruse subt orizont. O ploae repede curgea, —fără fulgere și tunete,—de-asupra împrejurime!. Grădina, din fața casei strălucea și aburea de focul soarelui ce apu- nea și de șiroaele ploaei. Ea ședea în salon, la masă, și se uita, — adâncită în meditare,—prin ușa întredeschisă, —se uita în grădină. EU știam ce se petrece în inima ei, știam că cedase, în acest moment, după o luptă scurtă, dar dureroasă, simțirilor ce nu putu să le mai învingă. De o dată se sculă, se duse iute în grădină și dispăru. Trecu un ceas... trecu âncă unul, —ea nu se mai întoarse. Mă sculaltî, ieși! din casă șl mă îndreptau! către aleia, prin care se du- sese și ea, dupe cum eram încredințat. împrejur era întuneric; noaptea se coborise.. Pe nisipul umed al drumu- www.digibuc.ro LITERATORUL 365 lui văzulti un obiect, cam rotund, ce strălucia roșiatic prin întunericul ce a- coperea totul. MS aplecam. Era un trandafir de-abia înflorit. De vr’un ceas îl văzusem la pieptul ei. Ridicaiu încetinel floarea de jos și o puseih pe masă, înaintea scaunului ei, dupe ce reintraiu în odae. In fine, și ea se întoarse. Cu pasul elastic, merse prin odaie și se așeză la masă. Fața ei devenise mal palidă dar mai vie; ochii ei, ce păreați micșorați rătăceați prin odaie, repede și cu o nedomirire senină. De asta dată, văzu trandafirul. II luă în mănă, privi foițele mânjite și zburlite, se uită la mine, —și lacrimile străluciati în ochii el, cari incetaseră de-a mai rătăci prin odaie. De ce plângi ?.. o Întrebai ti. Plăng pentru acest trandafir! Uităte cum s’a făcut.... îmi veni în gănd să vorbesc melancolic: Lacrimele D-tale vor spăla praful dupe foi, ziseiu eti cu un ton ecspresiv. Lacrimile nu pot spăla nimica; ele ard numai, îmi respunse ea îndrep. tânduse către cămin și aruncă floarea în flăcările murinde. Focul arde mai bine de căt lacrimile! strigă ea cam îndrăzneață și o- chii ei frumoși și strălucitori de lacrimi, rîdeati cutezători și fericiți. Atunci înțelegeam — și ea era arsă. Viena Leon Câiiipiami. Mișcarea literara în ziarele politice. In 1877, când se făgăduia de spirite îndărătnice, activitatea literară și talentul tinerimii, am ridicat vocea, și de la Tribuna Ateneului, am adus nu meroase dovezi împotriva unor asemenea afirmări, Iar în mijlocul aplauselor unanime, am arătat puternica mișcare literară ce să produsese prin ziare- le politice de câți-va ani. Mi-a fost dat ast-fel, să îndreptățesc pe de 0 par- te, tinerimea, Iar pe de alta, se dezmormentez adevărate mărgăritare poetice, de prin diferite ziare politice, unicul lor refugiu pe acel timp: Nu este ensă, mai puțin adevărat că dacă publicațiunile politice au a- vut acest merit, ele au avut și demeritul de a publica fără control, fără www.digibuc.ro 366 LITERATORUL gust și fără dișcernăment, critici absurde, versuri comune, defăimări cât și laude ieftine. Ne propunem astăzi, deșchizend în „Literatorul" această rubrică, să con- trolăm din timp în timp, amestecul ziarelor politice în literatură, punând în evidență ori-ce bucăți de versuri sau de proză ce ar merita o asemenea o- noare, cât și lovind în laudele Ieftine ce să datt unora și altora spre marele dezgust al celor care știu să prețuiască o scriere la dreapta el valoare Știm că confrații noștril vor ține puțină socoteală de acest control, en». să rre propunem a’I face atât de ridicoli, reproducând laudele dumnealor față în față cu scrierile lăudate, în cât vor fi siliți cu timpul, spre a nu se dis- credita cu desăvirșire, să’șl înfrâneze întru cât-va ecspresiunile de „distinse merite literare" cu care sunt atât de liberale. Tot astfel vom urma și cu defăimările în stil surugiesc aduse oameni lor de merit ce nu le convin și drept ori-ce răspuns, vom reproduce în josul acelor defăimări, bucăți sau fragmente din scrierile celor sfășiați. Rubrica noastră, va deveni ast-fel, ca un dosar al timpului, de un fo- los necontestabil pentru cei care vor studia în viitorime, mersul literar din zilele noastre câci vor găsi la un loc, mici capete de operă în proză sad versuri colecționate din ziarele de zi și scăpate ast-fel de uitare, cât și, în- treaga fotografie a limbagiului pasionat, a falșificării gustului și adevărului, de către acei cari voesc a se da ca reprezentați al bunului gust și al nepăr- tinirii. De o cam dată, începem prin a reproduce din Vocea Doljului (No. 26) ce apare în Craiova, o minunată poezie a unui tânăr, care printre multe altele ce sunt slabe, nemerește din vreme în vreme și unele, ce merită în adevăr să fie citite și încurajate. Craiova, patria lui Nicoleanu, pare doritoare de a se încerca să pună din nou în lumină, un favorit al Muzelor, demn de ea. Iată mica poezie despre care vorbirăm. Numele autorului ei, este acela de: Traian Demetrescu. Ploaie din senin Era natura zîmbitoare, Și cerul pur și lin; Dar de o dată să pornește O ploaie din senin. * www.digibuc.ro LITERATORUL 367 Ades, când dorul mai mă lasă, Când sunt mai liniștit, Simțesc curg6ndu-mi lacrămi calde Pe chipul veștejit. Este de prisos a mai felicita pe autor. Versurile sale îi vin singure în- tru laduă. Al. A. Macedonski CURS DE LITERATURA DRAMATICA (Dupe Seint-ldarc-Girardin.) Lupta omului in contra pericolului (Urmare și fine). Un renumit romancier englez, Daniel Foe, pare a se fi inspirat din Ilomere in descripțiunea fortunei, ce aruncă pe Robinson in insula sa. Egzistă chiar, intre naufragiul lui Ulyse și acela al lui Robinson, oare care trăsuri asemuitoare, pe care nici întâmplarea nu le poate ecsplica. Vasul lui Robinson nu se aseamănă cu vasul lui Ulyse, dupe cum marina modernă nu se aseamănă cu marina primelor navigatori, și marinarii de astăzi ar rîde poate de furtuna ce făcea pe Ulyse se tremure. Dar, curând sau mai târziu, vine un moment in care toate furtunele se aseamănă, in care omul, fie pe o barcă, fie pe un vas cu trei catarte se vede față in față cu marea și nu are alt mijloc de scăpare de cât acela pe care ’l găsește in propriul seu curaj. In acest moment suprem, este o asemănare ciudată intre naufragiul lui Ulyse și acela al lui Robin- son ; descrierea este aceiaș, emoțiunile de asemeni. Ca și Ulyse, Robinson este aruncat către țerm de furia mărei, și, temându-se ca nu cum-va reflucsul să’l terască in ’napoi, se agăță, ca și Ulyse, de o stâncă, până ce ’șl va putea readuna puterile. Daniel Foc n’a uitat de a depinge bucuria nespusă, ce simte Robinson, când, așezat pe verdeața țermulul, se vede scăpat de furia valurilor, și această bucurie reamintește bucuria lui Ulyse, când eși pe țermul inverzit. Dar aci egzistă o deo- sebire intre geniul celor vechi și spiritul celor moderni. Cei vechi caută a zugrăvi, moderni caută a ecsplica; cei vechi se adresează imaginațiunei, moderni se adre- sează judecățel. Ast fel, când Ilomere vrea se ne dea o idee despre bucuria lui Ulyse, el nu caută a ne eplicsca diferitele sentimente care ’l frământă inima: el ia afecțiunea cea mai dulce și cea mai sfântă, afecțiunea filială ; și chiar această a- fecțiune o Ia in momentul celei mal curate și celei mal vil bucurii, ca o bucurie ce o simte un copil vezcnd pe tatăl seu scăpat de moarte. Poetul se ferește de a ne ecsplica această mare bucurie și tocmai prin aceasta ne dă o justă idee despre marea bucurie a lui Ulyse. Daniel Foii, din contra, caută a defini bucuria lui Ro- binson, comparând’o cu acea a unul condamnat la moarte căruia ’i se dă ertare. Comparațiunea poetului antic deșteaptă in imaginațiune idela divină a bucuriei; acea a romanțierului modern ne face se vedem un fel de sensațiune materială. www.digitjuc.ro 368 LITERATORUL Curagiul de care este inspirat omul in contra pericolului este mare, fie el pro- venit din iubire pentru viață, fie din credința ce o are omul intr’o putere supremă. Să luăm in mijlocul celei mal teribile catastrofe, — foc sau furtună, — să luăm unul din sentimentele inimei omenești, fie curagiul provenit din iubirea de viață, fie ore- dința in Dumnezeu, fie devotarea ce simte pentru un altul amenințat de pericol, fie onoarea, respectul legei, etc; se punem acest sentiment alăturea cu efectele materiale ale catastrofei: aceste efecte, ori cât de spăimântătoare și de curioase ar fi, nu ne atrag atențiunea; sentimentul uman care este pus in joc le eclipsează in- tr’un moment, și natura materială ’și pierde mărinimia in fața naturel morale. In 1825, izbucnise un foc mare, in mijlocul mărel, pe vasul numit Kent al companiei indiane. Căpitanul, văzând neputința de a stinge focul, care peste puțin avea să pătrunză in erbărie, porunci se dea drumul apel in vas. Apa intră din oate părțile și impedică înaintarea focului; dar, acum era un alt pericol, căci va- sul putea din moment in moment să se cufunde in mare. «Atunci, zice autorul care povestește această întâmplare, începu o scenă îngrozitoare, ce nu se poate descri. Puntea era acoperită de șease sau șeapte sute de oameni, din câre mare parte eși- seră despolațl și căutau prin mulțime câte un tată, un bărbat, un copil. Unii iși așteptau sfârșitul cu o pocăință tăcută sau cu o nesimțire stupidă ; alții se arun- cati in toată furoarea disperărel.... Femeile și copil căutati scăpare in odăile de sus ale vasului și acolo se rugati și citeau sfânta scriptură. Printre ele două surori, cu o prezență de spirit admirabilă, aleseră psalmii care conveneati mai bine aces- tui moment de pericol, și cu voce tare citeau versetele acelor psalmi, pe când cel care le înconjurai! plângeau și se rugau cu o venerațiune adâncă. In mijlocul acestui pericol, căpitanul porunci unui matelot să se urce in văr- ul catartului, ca să vază dacă este vre un vas prin apropriere, spre al putea chema intr’ajutor. Intr’adever, matelotul zări unul, înștiința pe căpitan, și glasuri de bu- curie începură să izbucnească din toate părțile. Vasul ce se zărea, era un vas en- glez, care veni in ajutorul celui ce era aproape să se inece. Acum începu o nouă scenă. Trecerea dintr’un vas intr’altul era neputincioasă, din cauza furtunei; tre- buaia mult timp până să se reușească trecerea, și vasul Kent era aproape să se cufunde. Toți erati gata să năvălească in vasul de scăpare, dar, cu tot pericolul, sentimentul onoarel fu păstrat chiar in fața morțel. Căpitanul păzi disciplina cu o răceală și cu o putere ecstra-ordinară. Trecură intăl femeile și copiii, apoi mate- loțil, in urmă ofițerii, și aceia care purtau ranguri mai înalte erau ecspuși mai mult pericolului; cu toate acestea, el trecură rind pe rînd, iar căpitanul remise cel din urmă. Și aci, putem vedea că furtuna și focul aii o putere mal mică de cât tăria și sentimentul omului ; in acest moment chiar omul este mai nobil de cât element tele care stati aproape se ’l sfărâme. Iată dar lupta omului in contra pericolului, iată sentimentele care ’l pun mai pre sus de ori ce putere și prin care luptă pentru un singur scop : pentru con- servarea vieței. Th. M. Stoenescu. www.digjbuc.ro LITERATORUL 369 NUVELE FĂRĂ OAMENI. II. Cai’tea de poezii. Culegerea de versuri era tipărită in limba engleză și coprindea traduceri din poeziile lui Musset, poezii de-ale lui Shakspeare și Lord Byron. Numai olchil ce aă văzut lucsuasa ediție a unei antologii Române, tipărită in englezește de Stanley1), pot să’și facă o idele de frumusețea, bogăția și îngrijirea unei cărți de versuri ca cea despre care este vorba. Ca și Antologia lui Stanley, fie-ce pagină era de o nuanță deosebită, așa că ele formau o scară de culori, în care, de la albastru, roșu, galben și verde, se co- bora, printr’o serie gradată de nuanțe, până la cele mal searbăde tonuri. Când se ajungea la alb, simfonia culorilor reîncepea spre a se urca treptat pe aceiași scară muzicală și a cânta pe aceleași tonuri de nuanțe. Pe lângă aceasta, fruntea fie-cărel fol era împodobită cu flori și cu himere, tipărite tot în culori, de la care, scăpa împrejurul versurilor un întreg amestec de frunze ce șerpuiau în cerc, și le încadrau în câte un fel de medalion artistic. Veneau apoi, începuturile fie-cărel poezii, ilustrate cu aquarele, ce înfățișau șcene din operile celor trei mari cugetători: Musset, Byron, Shakspeare ! Și cum zăcea cartea pe o mescloară, razele soarelui se jucad pe marginele scoarțelor legate în catifea roșie, și pe dunga poleită a fețelor; iar vântul ce pă- trundea prin geamurile deschise, le făceați adesea ca să’și schimbe locul, să alunece de-a lungul acelei dungi, însuflețind cu aurul lor viu, aurul mort întins asupra el, sau să flutureze pe câte una din aquarelele din fruntea paginelor ce să răsfolad 1 Schinteile ce scăpărau atuncea, erau armonioase și formau un cântec de aur irizat cu roșul viu al rubinului, cu verdele strălucitor al zmaraldulul și cu flacăra cerească a safirulul.- Și dupe capriciul vântului ce întorcea foile cu o mână nevăzută apărea une ori câte una dintre acele aquarele, înfățișând: Aci pe Romeo în tricoul sâii de matase vânătă, cu inelele unui per atât de negru în cât bătea în albastra și cu chipul său de adolescent pasionat; aci pe Lara, înfășurat într’o manta neagră și cu toate în- tunecimile misticizmulul pe frunte. Alte ori iar, era Rolla ce'șl areta redengota sa modernă și chipul săd sarcastic și dulce .• Lucifer și Azrael personificați într’o singură figură! Și modulat de soare, cântecul ce aluneca pe dunga poleită a cărții părea că *) Stanley a tipărit, sunt acum vre-o 28 de am, o minunată antologie română. Cola ce este de mirare, este că Stanley, traduce între alte poezii și „Oglinda" dupe Cezar Boleac, poezie ce este luata literă cu literă de către Boleac, dintr’o poezie a lui Lebrun. (Vezi operile sale complecte). Nota aut. 24 www.digibuc.ro 370 LITERATORUL încoronează cu armonia lui de culori pe un fund pe aur, simțirile și gravurile din carte, mângâiând cu razele lui, versurile întocmite din niște șiruri de puncte, rotunde și negre ca niște mărgăritare negre ! Iar dacă vântul mișca perdelele mal cu putere, paginile vibrau atuncea, întor- cându-se una câte una, și un auz inspirat putea deosebi în vibrarea lor un scurt re- fren de nume : Musset, Byron, Shakspeare ! Și miozotisurile delicate cusute cu matase albastră pe panglica ce servea de semn cărții, păreau că pun și ele peste acel refren, simbolica lor neuitare : Musset, Byron, Shakspeare ! Și acel refren, era celebrat și de fețele de hârtie velină, și de vântul ce mișca rețeaua albă a perdelelor, și de soarele cu aurul seu viu pe poleiala moartă a cărții și de miozotisurile delicate cusute cu matase albastră pe panglica ce ’I servea ^rept semn. Așa că poemele dinăuntrul ei, erau mai pe jos poate, de cântecul fără voce al razelor cu felurite nuanțe, al hârtiei veline și al miozotișilor de matase albastră ca caliciurî împestrițate de mici puncte galbene ! Și în acel moment, poate că nu se afla atomă să nu cânte. Iar din toate vibrările țîznea : Musset, Byron, Shakspeare ! Al. A. Macedonski. Nenorocirile unul Chinez în China. (Urmare) Capitolul XIX Ce nu se termină bine. Aparatul căpitanului Boyton consistă ’ntr’un vestmânt de cauciuc, conținând pantalonul, jacheta și gluga. Și, fiindcă sânt de cauciuc, sunt impermeabile ; dar numai cât privește apa, pe când, dacă al înnotă mal mult timp cu ele, n’ar mai fi impermeabile și pentru frig. Așa dar vestmintele acestea sunt făcute din două stofe, una lângă alta, și intre care poți, să însufli aer. Aerul însuflal între ele servește la două lucruri: 1° să ție aparatul plutitor la fața apei; 2° prin ființa lui între amîndouă stofele, să împiedice atingerea de-a dreptul cu apa în care înnoțl, și prin urmare să te ferească de ori ce răceală. Și deci, or ce om, îmbrăcat ast fel, ar putea să stea în apă cât va pofti. Nici nu ’ncape îndoială că unirea părților vestmântului între ele se făcea ast- www.digibuc.ro LITERATORUL 371 fel ca să nu lase a străbate în ’năuntru nici pic de apă. Pantalonul, al cărui craci erați înfundați în formă de încălțăminte cu pingele tari, se prindea de un colan de metal, ce era larg numai atât cât să nu împiedice mișcările mijlocului; de el se mai prindea și jacheta, ce la gât se încopca de un guler tare, de care se ținea și gluga. Din față nu se mal vedea decât nasul, ochii și gura, pentru că gluga, înfășurând capul, se lipea ermetic pe frunte, pe obraz și pe bărbie. La jachetă erau mal multe tuburi de cauciuc, ce serveau la introducerea aerului, și a regula această introducere dupe gradul de densitate -ce-al 'fi voit să obții. Deci puteai să te scufunzi până la gât, sau numai până la mijloc, or să stal orizontal. In sfîrșit, libertate complectă de acțiune și de mișcări, siguranță garan- tată și absolută. Astfel este aparatul, cu care ’ndrăznețul seu născocitor a avut o mulțime de succese, și al cărui folos practic s’a vezut în deosebite întîmplărl de mare. Dar nu era complect numai cu atâta, ci mal avea câte-va amărunte: Un sac impermeabil, conținând câte-va trebuincioase de ale bucătăriei, și care se atârna de gât ; țin bas- ton tare, ce se ficsa ’ntr’o teacă aflată pe talpa piciorului și pe care se întindea o pânză mică ; și o lopățică ușoară, ce, dupe ’mprejurări, servea și de vâslă și de cârmă. Kin-Fo, Creg-Fry și Sun, astfel îmbrăca ți, pluteau acum pe fața valurilor. Sun, împins de unul din agențl, se lăsa ’n voia ’mtîmplăril și câteșl patru, în câte- va vâsliturl, se depărtară de navă. Și fiind că noaptea era prea ’ntunecoasă puteau să fugă fără grije. Dacă Yin căpitanul sau vre-unul din matrozi s’ar fi urcat pe punte n’ar fi putut să ’I ză- rească. De altfel, nimeni nu ’șl ar fi putut închipui că el ar fi părăsit vasul în felul acesta. Destrăbălați!, închiși in fundul năvel, tocmai tărziu de tot vor afla a- ceasta. „La somnul a doilea", a zis unul din morțil prefâcuțl, adică, către miezul nopții. Deci Kin-Fo și însoțitorii lui aveau câte va ceasuri liniștite de fugit, și ast- fel socoteau că vor fi cu o milă departe de Sam-Yep. In adever o „adiere ușoară" începu să încrețească oglinda valurilor, dar era âncă așa de ușoară că nu trebuia să se bizuiască decât numai în .vâslă pentru a se depărta de cel din corabie. In câte-va minute, Kin-Fo, Creg și Fry se obicinuiseră așa de bine cu apara- tul lor, că ’l mânulaiî instinctiv, fără a sta la îndoială nici asupra mișcării ce tre- buie să facă, nici asupra pozițiunel ce trebuie să Ia în apă.Chiar și Sun ’șl-a mal venit puțin în fire, și găsea că e mal în apele lui așa decât în corabie. Reul de mare ’I încetase de-o dată. Și constata cu oare care mulțumire că e mal bine să fii scufundat pe jumătate ’n apă și valurile el să te.legene ușor, de cât să înduri zguduirile nesuferite ale corăbiei. Dar, deși nu mal era bolnav, frica nu’l lăsa ’n pace. Se gândea că rechinii nu se culcaseră ânce și, fără voe, ’șl îndoia picioarele, ca și cănd ar fi fost aproape de a fi înhățat!. .. Dar de sigur că, în împrejurarea de față, o parte din neliniștea bietului Sun îșl avea și ea locul ei! Ast-fel mergeau Kin-Fo și însoțitorii sel, mânați de soarta cea rea ce I ducea www.digibuc.ro 372 LITERATORUL din rSu în rău. Când vâsleau, ședeau orizontal. Dacă rămâneau pe loc, ședeau vertical. Peste un ceas erau în susul vântului cu o jumătate de milă departe de navă. Atunci se opriră, se sprijiniră ’n lopețl, așezate pe lat, și ținură sfat, avend ânsă în grije să vorbească cât se poate de încet. — Al dracului căpitan ! zise Creg, pentru a intra ’n vorbă. — Netrebnicul de Lao-Shen ! respunse Fry. — Ce, vă mirați? zise Kin Fo ca un om pe care nu’l surprinde nimic. — Da ! răspunse Creg, pentru că nu ’mi pot închipui cum au putut ști ticăloșii cela că suntem tocmai in corabia asta 1 — In adevăr, e lucru de mirare, zise Fry. — Ce ne pasă ! zise Kin-Fo. Cu toate ca au știut, noi tot am scăpat! — Am scăpat! respunse Creg. Nu! căt vom fi în apropiere de Sam-Yep, pericolul nu va fi înlăturat! — Atunci, ce să facem ? întrebă Kin-Fo. — Să ne odihnim puțin, răspunse Fry, și pe urmă să ne depărtăm ca, fă- cându-se zio, să nu fim zăriți. Și insuflând aer în aparatul său, se ridică de-asupra apei până la brîu. Trase sacul de la spate pe pept, îl deșchise, scoase o sticlă, un pahar pe care ’l umplu cu rachiu ’ntăritor și ’l dete clientului său. Kin-Fo nu așteptă rugăciuni și’l sorbi până ’n fund. Pe urmă băură și Fry- Creg, și nici Sun nu fu uitat. — Merge bine ?... îl întrebă Creg. — Foarte bine ! răspunse el după ce bău. Dar dac’ar fi și ceva de mâncare... — Mâine ’n răvărsatul zorilor o să mâncăm ceva și o să bem câte-va pahare de cealu. — Rece 1 strigă Sun cu dezgust. — Cald ! răspunse Creg. — O să Iaci foc ? — O să fac foc. — AtunCÎ de ce să mal așteptăm până mâine ? — Ce, or vrei ca focul să te dea de gol câtre căpitanul Yin și tovarășii lui ? — Nu ! Nu ! Nu ! — Deci, pe mâine ! Cum se vede vorbeau ca și a- casă la el. Numai ondulațiunea ușoară a mării le da o mișcare de sus în jos care te-ar fi făcut să rîzl. Se ridicau și se lăsau u- nul dupe altul, întocmai ca ciocanele clavirului atins de mâna unul pianist. — A ’nceput să bată vântul, zise Kin-Fo. — Să plecăm, ziseră Fry-Creg. Și se pregăteau să așeze bastoanele în tecile de la tălpi, pentru ca să ’ntinză pânzele, când Sun dete-un țipăt de groază. — N’o să taci, dobitocule ! îl zise stăpânul său. Ce, vrei să ne dai de gol ? — Dar ’mi se pare c’am văzut !....... — Ce ? www.digibuc.ro LITERATORUL 373 — O namilă mare.... ce s’apropia !... Vre-un rechin!... — ’Ți s’a părut, Sun! zise Creg, dupe ce s’a uitat cu băgare de seamă pe toată întinderea apei. — Dar.... parc’am și simțit !.... — Taci, fricosule ! zise Kin-Fo, apucându-’l cu mâna de umăr. Te opresc de a mai striga chiar dacă ai simți că te-a apucat ceva de picior, căci dacă nu.... — Căci dacă nu, adăogă Fry, un tăluș de cuțit în aparat și te trimitem să strigi în bună voie în fundul mărei ! Bietul Sun ! Se vede că ancă nu l’a părăsit nenorocirea ! II era frică, și ancă o frică groaznică, dar nu ’ndrăznea să zică nici pis. Dacă nu’I părea rău pân’acum de corabie, de răul de mare și de călătorii din fundul corăbiei, apoi nici nu era departe. După cum constatase Kin-Fo, vântul începuse să adieze; dar era numai o adi- ere din cele nebunatice, ce, foarte adesea, încetează cum resare soarele. Cu toate astea, trebuiau să se folosească de ea și ast-fel să se depărteze cât se va putea de Sam-Yep. Tovarășii lui Lao-Shen, ne mai găsind pe Kin-Fo în odaie, nici vorbă că pu să ’nceapă a’l căuta, și dacă ’l-ar vedea, le va fi. lesne să’l ajungă cu luntrea. Deci, cu ori-ce preț, trebuia ca la răvărsatul ziorilbr să fie departe. Vântul adia din spre Est. Or în ce loc ar fi fost aruncată corabia de către furtună, sau în golful Loao-Tong, sau în golful Pă-Tchă-Li sau chiar în Marea Galbenă, era bine să meargă spre ost, căci erau siguri că merg către mal. Pe a- cofo putea să întâlnească vre-unul din bastimententele de comerciu ce se duc la gu- rile rîului Pei-ho. Tot pe acolo, luntrile de pescari cutreerau ziua și noaptea apele malurilor. Norocul de a fi scăpați creștea din ce în ce. Dacă, din contra, ar fi bă- tut vântul de la Ost, și dacă corabia ar fi fost împinsă mai la sud de țărmurile Coreei, Kin-Fo și însoțitorii n’ar fi avut nici o speranță de scăpare. Numai apă ar fi avut înaintea lor, și chiar dacă ar fi ajuns pe țărmii Japoniei, ajungeau în stare de cadavre, plutitoare în hainele lor nescufundătoare de cauciuc. Dar, cum am zis, adierea trebuia să înceteze cu răsărirea soarelui, și deci, tre- buiai! să se folosească de ea pentru ca să iasă căt mai Iute din cercul de vedere al corăbiei. Era cam pe la ceasurile zece din seară. Luna trebuia să răsară cu puțin mai ’naintea miezului nopții. Așa dar graba era trebuincioasă. — La pânze ! ziseră Fry-Creg. Lucrul era lesne. Talpa piciorului drep de la fie-care aparat avea că te o scoabă ’n care se băga unul din căpătâiele bastonului ce servea de catart. Kin-Fo, Sun, și agenții se lăsară mal întâi pe spate; pe urmă aduseră picio- rul pe piept, încovoind genuchiul, și înfipseră bastonul în teacă, după ce mai întâi ’l așezară la vârf coarda pânzei. De îndită ce1și luară pozițiunea orizontală, bastonul, făcând un unghiu drept cu linia corpului, se ridică vertical. — Sus! ziseră Fry-Creg. Și fie-care, trăgând coarda cu mâna dreaptă, ridică, în vârful catartulul unghiul superior al pânzei, tăiată ’n triunghiu. www.digibuc.ro 374 LITERATORUL Coarda o legară de brâul de metal, și unghiul liber al pânzei îl țineau în mână ; vântul, umfllând căteșl patru pânzele, printr’o zguduire ușoară, împinse flota cea mică de scafandre. Acești «oamenl-bărci» nu meritau mai bine numele de scafandre de cât lucră- torii subt-marini, cărora fără cuvânt li se dă acest nume ? Dupe zece minute, fie-care din ei mânuia cu siguranță și lesniciune. Pluteau fără să se depărteze unul de altul. De alt-fel și marea le venea ’ntr’ajutor, pentru că ondulațiqnea’I era liniștită într’o întindere foarte mare. Numai de vre-o două sau trei ori, neîndemânaticul Sun, uitând recomandațiu- nile date de Creg-Fry, voi să’ntoarcă capul și înghiți de vre-o câte-va ori din apa amară, din care pricină îl veni de vre-o două-trel ori greață, dar nu avu de cât numai atât. Ceia ce’l neliniștea ensă mai mult era teama de a nu întâlni vre-un cârd de squall feroci ! Dar ’l-aiî făcut să’nțeleagă că era mal ferit stând orizontal de cât vertical. Și’n adevăr, rechinul, din cauza gurel, trebuie să se răstoarne pen- tru ca să înhațe prada, și această mișcare ’I este cam anevoioasă când prada plu- tește orizontal. Și afară de asta, s’a observat că aceste animale lacome se aruncă mal mult asupra corpurilor nemișcătoare, pe când in fața celor mișcătoare se cam codescv Deci Sun trebuia să caute a se mișca ’ntr’una și închipuiți-vă cum trebuia să se mișce. Scafandrele ’nnotară ast-fel aproape un ceas. Tocmai cât le trebuia. Dacă ar fi înnotat mal puțin, nu s’ar fi depărtat repede de corabie, Iar dacă ar fi înnotat 'mal mult, ar fi obosit atât de întinderea pânzei cât și de loviturile neîncetate ale valurilor. Creg-Fry porunciră să se oprească. Pânzele fură slăbite și flotila se opri. — Să ne odihnim cinci minute, dacă vrei, domnule, zise Creg lui Kin-Fo. ■— Bucuros. Toți luară pozițiunea verticală, afară de Sun, care rămase lungit «prin pru- dență» și nu înceta de a se mișca într’una. — Mai poftești un pahar cu rachiu? zise Fry. — Cu plăcere răspunse Kin-Fo. De-o cam dată nu le trebuia de cât numai câteva ’nghițituri de rachiu întări- tor, fiind că nu le era foame, căci au mâncat cu un ceas mai ’nainte de a părăsi corabia. Cât pentru încălzit, nu le țrebula. Stratul de aer pus între corpul lor și apă ’I ferla de orl-ce răceală. Dar corabia se mal vedea? Creg și Fry se întoarseră. Fry scoase din sac un ochlan de noapte și se uită spre Est. Nimic, de cât noapte ’ntunecoasă și fără stele, dar care se va lumina de lună, ce trebuia să se ivească ’n curând. — Corabia este departe! zise Fry. — Pungașii ceia trebuie că dorm âncă, și astfel, nu vor putea să se folosească de acest vânt! zise Creg. — Plecăm ? întrebă Kin-Fo, întinzend pânza. www.digibuc.ro LITERATORUL 375 Și plecară ’nainte, ’mpinșl de același vânt ce se mai mărise puțin. Mergeafi spre Ost. Astfel, luna ridicându-se de la Est, nu’I va lovi ’n față; dar va lumina orizontul opus pe care el trebuia să ’l observe cu de-amăruntul. Poate că în loc să fie ca o linie circul? ră,-limitată lin numai de cer și apă, acest orizont va prezenta un profil neregulat, și atunci scafandrele nu vor sta la îndoia- lă. Orizontul acela va fi țărmii Imperiului Ceresc și, în or ce parte ar fi eșit, mântuirea lor era sigură. Malul era mic și valurile nu’I băteau cu furie mare. Deci puteau să Iasă pe uscat fără pericol. Ajunși pe păment, vor vedea ce mai e de făcut. Către un-spre-zece și trei sferturi, începu să se arate puțină lumină către ze- nit. Luna eșla din apă cam la un sfert. Nimeni din el nu ’șl întoarse capul. Ventul îi ducea repede. Darsimțirăcă în- cetul cu încetul spațiul începea a se lumina. Toate stelele apărură de o dată. Ventul mătura brUma și scafandrele ’l sim- țeau cum lăsa brazde ’n urma lui, care brazde le vâjăla pe la urechi. Luna, din roșu-arămiu trecu în alb-argintiu, și ’ntr’o clipă lumină cerul întreg. De-o dată Creg începu să ’njure, c’o ’njurătură foarte liberă și americană : — Corabia! zise el. Toți se opriră. — Jos pânzele 1 strigă Fry. într’o clipă luară pânzele, și scoaseră bastoanele. Și ridicându-se vertical pri- viră înapoi. Nici o milă nu’I despărția de Sam-Yep ce se desena în negru pe orizontu luminat și toate pânzele ’i erau întinse. Nici vorbă că era ea l Căpitanul Yin, fără îndoială, a observat fuga lui Kin- Fo și nu ’șl putea închipui cum să fi plecat. Dar or și cum, s’a pus să ’l urmărească, însoțit de tovarășii lui din fundu- corăbiel, și în mai puțin de un sfert de ceas Kin-Fo, Sun, Creg și Fry erau să cază ’n mâinile lor ! Dar oare cei din corabie ’i vor fi văzut pe el ? Poate că nu ! — Capetele jos ! zise Creg sperând în acest șiretlic. Și tuburile aparatelor lăsară să Iasă puțin aer afară, și cele patru scafandre se cufundară astfel că numai capul să le rămâie afară. Acum trebuiau numai să aștepte fără să se mișce. Corabia venea repede. Pânzele ’i superioare desenau două umbre late pe apa lucitoare. După cinci minute, nu mal era departe decât de-o jumătate de milă. Corăbi erii furnicau printre funii. Căpitanul ținea cârma. Mânuia pentru ca să ajungă pe fugari, sau numai pentru ca să se ție in bă- taia vântului ? Nu se știa. De-o dată se auziră niște țipete. O droaie de oameni apăru pe puntea coră- biei. Țipetele se măriră. Se încinsese de sigur o luptă intre morții prefăcuti, scăpați din fundul năvel și intre echipajul el, www.digibuc.ro 376 LITERATORUL Dar de ce se băteaă ? Adunătura aceea de pungași, corăbieri și pirați, nu era in înțelegere ? Kin-Fo și însoțitorii lui auzau foarte bine, pe de o parte strigăte ’nspăimân- tătoare, și pe de alta țipete de durere șfdesperare, care ’ncetară’n câte-va minute. Pe urmă, o tremurătură a apei împrejurul corăbiei, făcea să se înțeleagă că in apă se aruncau corpuriz Nu! Căpitanul Yin și echipajul lui nu erați vorbiți cu bandiții lui Lao-Shen! Bieții oameni, din contră, au fost surprinși și măcelăriți. Pungașii, cari se ascun- seseră in navă, — fără îndoială că cu ajutorul încărcătorilor din Takou, — n'avu- seră alt plan de cât să puie mâna pe navă in socoteala Tai-pingului, și nu bănuiați că Kin-Fo ar fi fost in ea! Ast fel dar, dacă ’l-ar vedea, dacă ’l-ar prinde, nici el, nici Fry-Creg, nici Sun, n’ati să se aștepte la milă din partea acelor destrăbălați. Corabia ’nainta mereu. II ajunse; dar din norocire, umbra pânzelor el II acoperi. Se cufundară puțin. Când eșiră afară, corabia ’I trecu fără să ’I vază și fugea lăsând in urmă’I o brazdă mare și adâncă. In această brazdă plutea un cadavru. Mișcarea apel îl apiopia din ce in ce de scafandre. Era corpul căpitanului cu un pumnal înfipt in șold. Crețurile hainei lui largi il țineau la suprafață. Pe urmă, se cufundă și pieri in adâncimile mărei. Astfel pieri veselul Yin, căpitanul corăbiei Sam-Yep! Dupe zece minute, corabia se pierdu spre ost, și Kin-Fo, Fry-Creg și Sun, râmaseră singuri pe fața mărei. CAPITOLUL XX Aparatul căpitanului Boyton. Dupe trei ceasuri aurora începu să apară. îndată se făcu zio și putură să vază marea în toată ’ntinderea ei. Corabia nu se mai vedea. II întrecuse repede. Cu toate că și el urmau tot aceiași cale, ânsă Sa.m-Yep acuma trebuia să fie la mai mult de trei leghe în jo- sul vântului. Deci nu se mai temeaiî de cei din ea, Dar, de și pericolul acesta era înlăturat, situațiunea nu se îmbunase. In adever, marea era cu totul pustie. Nici un vas, nici o luntre de pescuit. Nici urmă de pământ, nici la nord nici la est. Eraă in golful Pâ-Tchâ-Li saiî în marea Galbenă? Nesiguranță. Dar vântul tot mai bătea câte puțin și astfel trebuiai! să se folosească de el. Și fiind că mergeau tot spre ost, erați siguri că vor da de pământ. Hotărîră să ridice pânzele, dar dupâ ce vor mânca mai întâi. Stomacul îȘI cerea tainul, și zece ceasuri de înnoi, in starea aceia, il făcea mai poruncitor. — Să mâncăm, zise Creg. www.digibuc.ro LITERAROTUL 377 — Cu ’ndestulare ! adăogă Fry. Kin-Fo făcu semn că se ’nvolește, și Sun clănțăni din fălci, semn care nu te lăsa ’n îndoială. In momentul acela, flămândul nu se gândea că va putea fi mân- cat pe loc, din contra. Se deschise sacul impermeabil. Fry scoase câteva mâncări de calitate bună, pâine, conserve, câte-va trebuincioase de masă, în sfârșit tot ce trebuia să astâm- pere foamea și setea. Din cele o sută de mâncări obicinuite la masa unul chinez, lipseau nouăzeci și patru, dar, cela ce era putea, să sature in destul patru oaspeți ca ei, și, pe urmă, nici nu era loc de făcut nazuri. Mâncară cu poftă. In sac erau merinde pentru două zile. Astfel, peste două zile sau că vor fi pe uscat, saă că nu vor mai avea ce să mănânce. — Dar avem nădejde bună, zise Creg. — Și de ce aveți nădejde bună ? întrebă Kin-Fo cam cu un fel de batjocoră. —• Pentru că ne zîmbește norocul, răspunse Fry. — Ah ! așa credeți ? — Fără ’ndolală, răspunse Creg. Pericolul cel mal mare era corabia, și-am scăpat de ea. — Domnule, de când avem cinstea să fim însoțitorii d-tale, zise Fry, nici o dată n’ai fost mai sigur ca ’n acest loc! — Nici un Tai-ping din lume.... zise Creg. — N’ar putea să te atingă.... zise Fry. — Și, pentru un om care.... adăogă Creg. — Cântărește două sute de mii de dolari..., urmă Fry. — D-ta plutești de minune 1 termină Creg. Kin-Fo zîmbi, — Dacă plutesc, pl tesc mulțumită numai D-voastră, domnilor ! Fără ajutoru- vă, acum aș fi unde e bietul căpitan Yin ! — Și noi de-asemenl 1 ziseră Fry-Creg. — Dar pe mine unde mă lăsati ! strigă Sun, trecând, cu oare-care greutate, o 'mbucătură de pâine din gură în esofag. — Or și cum, reluă Kin-Fo, eu știu ceia ce vă datoresc ! — Nu ne datorezi nimic, zise Fry, pentru că ești clientul Centenariei....... — Societate de asigurare pe viață..... — Capital de garanție : două-zeci de milioane de dolari..... — Și noi avem speranța....... — Că această societate nu va f vea nimic a ’țl mai datora. Kin-Fo era foarte mișcai de devotamentul agenților, or care ’i-ar fi fost mo- bilul, și ast-fel nu le ascunse nici el sentimentele ce le avea pentru ei. — O să mai vorbim de asta, răspunse el, după ce Lao Shen îmi va da scri- soarea de care Wang s’a lepădat așa de ușor ! Creg și Fry se priviră și începură să zîmbească ușor. Desigur că același idele le veni la amândoi de-o dată. — Sun? zise Kin-Fo. www.digibuc.ro 378 LITERATORUL — Domnule ? — Ceaiul ? — îndată ! respunse Fry. Si Fry avu dreptate să răspunză, căci Sun ar fi răspuns că a face ceaiu în con- dițiunile acelea ar fi fost cu totul cu neputință. Dar a crede că ambii agenți ar fi fost încurcați pentru un lucru așa de mic, ar fi să nu’l cunoști. Decî Fry scoase din sac un instrument mic, ce este nelipsit de la aparatul căpitanului Boyton, și ce poate să servească și de felinar noaptea, și de mangal pe frig, și de vatră dacă vrei să obții vre-o băutură caldă. Acel instrument e foarte simplu : o țeavă de ținci pana la șease degete, u- nită cu un recipient metalic, ce poartă sus și jos câte o canea, totul așezat pe o placă de plută, ca termometrele plutitoare întrebuințate în stabilimentele de băl. Ast- fel era acest aparat. Fry ’l puse pe fața apei care era cu totul liniștită. Cu o mână deșchise caneaua de deasupra și cu cealaltă pe cea de desubt, ce era în partea cufundată ’n apă. De-odată se arătă la căpătâi o flacără frumoasă, respândid o căldură destul de mări ci că. — Iată vatra ! zise Fry. Sun nu se domirea. — Cum frate ! facî foc din apă? strigă el. — Apă și fosfură de calce ! respunse Creg. Și’n adevăr, construcțiunea lui era ast-fel că trăgea folos din proprietatea ciu- dată a fosforului de calce, ce e un compus al fosforului și ce în contact cu apa produce idrogen fosforat. idrogenul fosforat, la rîndul lui, arde spontaneu în aer și nici vântul, nici ploaia, nici marea, nu pot să’l stingă. Din cauza aceasta azi este în- trebuințat ca luminător al vaselor de scăpare de naufragiu perfecționate. Acel vase, căzând în apă, o pun în contact cu fosfura de calce și de-odată se naște o fla- căre lungă, ce permite, atât omului căzut în mare ca să le găsească noaptea cât și corăbierilor ca să’î vie ’ntrajutor J). Pe când ardea idrogenul la vârful tubului, Creg ținea de-asupra flăcărei o tin girică plină cu apă dulce, pe care o scosese dintr’un butoiaș din sac. In câte-va minute, apa începu să fearbă. Creg o vărsă ’ntr’un ceainic, în care era un ceai ecscelent, și, de astă dată, Kin-Fo și Sun fură nevoițl să’l bea ameri- cănește și fără ca să se supere ’ntru nimic. Și cu acest ceai isprăviră prânzul, luat pe suprafața mărei, la «atâtea grade» de latitudine și «atâtea» de longitudine. Le lipsea numai un sectant și un crono- metru, cu care ’n câte-va secunde, puteau să cunoască locul în care se aflau. h D. Seyfert și D. Silas, arhivar al ambasadei franceze din Viena, sunt inventatorii acestui vas de scăpare, întrebuințat la toate năvile de rezbel. www.digibuc.ro LITERATORUL 879 Aceste instrumente vor complecta ’ntr’o zi sacul aparatelor lui Boyton, și atunci naufragiațil nu vor mal avea neplăcerea de-a se retăci pe Ocean. Kin-Fo și compania, după ce se odihniră bine, întinseră pânzele, și’șl începură calea spre Ost, cale plăcut întreruptă de prânzul dimineței. Adierea mal ținu âncă vre-o două-spre-zece ceasuri, și ast-fel călătoriră bine și ’ntruna, în josul vântului. De-abla din când în când trebuia să cârmească cu lo- pățica. Duși lin și molatic, în pozițiune orizontală, începu a le veni somn. De aci necesitatea de a se ’mprotivi somnului, ce nu prea era la locul lui în împreju- rarea de față. Creg și Fry, pentru a nu fi ispitiți să adoarmă, îșl aprinseră țigările și fumau, cum fac scăldătorii-dandy în basinul școalei de înnotat. Dar, de vre-o căte-va ori, fură spereiați de săriturile câtor-va pești de mare, cari ’nnebuneau pe bietul Sun. Din fericire nu erau de cât marsuini. Acești «clowni» ai mării veneau numai pentru ța să vază ce erau acele ființe ciudate, ce’notau în elementul lor și care, deși tot manifere ca și el, cu toate acestea, nu păreau nici de cum a fi înnotătoare ! Priveliște ciudată! Marsuinil se apropiau cu cârdul; treceiî ca săgețile, nuan- țând, cu coloarea lor de zmarald, straturile apei; săreau cu câte cinci până la șease picioare de-asupra valurilor; făceau un fel de sărituri pericoloase, ce dovedeau cât de puternici și mlădioșl le erau mușchii. Ah 1 de-ar fi putut scafandrele să des- pice apa cu iuțeala acestor marsuini, sigur că de mult ar fi fost pe uscat 1 Mal că le-ar fi venit să se agațe de vre-unul din ei ca să’i ducă repede. Dar ce tumbe, ce scufundări! Mai bine se lăsau în voia vântului, ce cțe și’I ducea mai încet, cu toate astea era cu mult mai practic. Către prânz vântul se micșoră de-o dată și termină prin suflări caprițioase, ce de-abla umflau pânzele și mai în același timp le și lăsa să cază lăbărțate. Căpătâiul pânzei nu mai întindea mâna care’l ținea. Vântul nu mai vâjia pe lângă scafandre. — O complicațiune... zise Creg. — Gravă! respunse Fry. Se opriră. Scoaseră catartele, strânseră pânzele și fie-care, așezându-se în po- zițiunea verticală, cercetă orizontul. Marea era tot pustie. Nici o pânză nu se vedea, nici un fum de vapor nu mânjea cerul. Soarele arzător băuse toți aburii și par’c’a rărit curentele atmosferice. Temperatura ar fi părut caldă, chiar pentru cel cari nu eraiî îmbrăcațl cu haine de cauciuc îndoite ! Fry-Creg, cât de siguri să fi zis că sunt asupra deznodământului acestei în- tîmplări, în împrejurarea de față erau cu toate astea foarte neliniștiți. Și ’n adevăr, nu puteau să prețulască nici de cum cam cât drum au făcut în scurgere de vre-o șease-spre-zece ceasuri. Dar ce era și mal de neînțeles era că nimic, nici corabie de negoț, nici barcă de pescuit, nu dovedia vecinătatea țărmului. Din fericire, Kin-Fo, Creg și Fry, nu erau din aceia cari se desnădăjduiesc mai ’nainte de ceasul peirei, dacă cum-va acest ceas ar veni pentru ei. Mai aveau www.digibuc.ro 380 LITERATORUL merinde ance pentru o zi și pe lângă asta nu era nici un semn că timpul are să se schimbe ’n rău ! — La lopeți 1 zise Kin-Fo. Și, când pe spate, când pe burtă, scafandrele ’și luară calea către ost. Nu mergeau repede. Mânuirea 'cu lopețile ostenea ’ndată brațele, ce nu erau deprinse la aceasta. Adesea trebuia să se oprească și să aștepte pe Sun, care ro- mânea 'n urmă și’șl începea tânguirile. Stăpânu-seti îl chema, îl certa, îl amenința; dar el, ne mai având nici o grije de coada ce’î mai rămăsese, îl lăsa să’I zică ce-o vrea. De alt -fel temerea de a rămâne singur ii ajungea "pentru ca să’I facă a nu rămânea prea departe. Cam pe ]a ceasurile două, văzură niște păsări. Erau ghelanzi. Dar acele repezi zburătoare se duc pejnare departe de țărmuri, deci nu puteau să tragă de aici încre- dințarea că erau aproape de uscat. Ensă tot luară aceste păsări ca un semn bun. Peste un ceas, se încurcară ’ntr’o rețea de plante marine, din care cu mare greutate eșiră. Se încurcau în ele ca peștii în năvod. Trebui, pentru ca să scape, să scoată cuțitele și să taie ’n dreapta și ’n stânga. Pe lângă că au perdut o jumătate de ceas, mai pierdură și din puteri pe care le-ar fi întrebuințat în altă parte mai cu folos. La ceasurile patru, se opriră Iarăși, de astă dată foarte osteniți. S’a ridicat un vântuleț răcoros, dar bătea ’n spre sud. Intlmplare foarte neliniștitoare. In adevăr nu puteau să meargă cu vântul în coaste, și ast-fel nu ’ntindeau pânzele pentru că dacă le-ar fi ’ntins ar fi avut neplăcerea de a se întoarce o bucată bună înapoi, pe drumul ce făcuseră. Și afară de asta, marea începuse să se turbure și începură să’I lovească niște valuri mari, ce ’I puneau într’o încurcătură și mai mare. Ast-fel dar, steteră cam mult pe loc. Și timpul acesta de stare pe loc, îl între- buințară nu numai pentru ca să se odihnească, dar și pentru ca să prinză putere, atacând din noii merindele. Prânzul acesta nu fu vesel ca cel dintâi. Peste câte-va ceasuri era să se facă-noapte. Vântul era friguros... Ce să facă? Kin-Fo, sprijinit de lopată, cu sprâncenile posomorite, mai mult supărat de cât neliniștit de prigonirile soartei, nu vorbea de loc. Sun gemea ’ntr’una și stră- nuta ca un om amenințat de trohnă. Creg și Fry în gândul lor simțeau că însoțitorii lor îl întrebau, dar nu știau ce să răspunză ! In sfîrșit o întîmplare din cele mai fericite le înlezni răspunsul. Pe la cinci fără ceva, Creg și Fry, întinzând în același timp mâinile spre sud, strigară : — Pânze 1 In adevăr, la trei mile ’n josul vântului, se vedea un vas, ce ’și întinsese toate pânzele. Și urmând a ține drumul pe care mergea acum cu vântul în spate, trebuia fără ’ndolală să treacă puțin mai departe de locul unde se opriseră Kin-Fo și însoțitorii. Deci, el n’aveau alt ceva de făcut de cât să tale drumul vasului, ducându-se de-a curmezișul in întâmpinarea lui. www.digibuc.ro LITERATORUL 881 Și mânuiră în spre partea aceia. Puterile le reveneau. Acum când, cum am zice, norocul le era în mână, nu’l vor mal lăsa să le scape. Direcțiunea vântului nu le mai permitea să ’ntrebuințeze pânzele; dar lopețile erau în de-ajuns, pentru că drumul eră scurt. Vasul se mărea din ce în ce mal repede. Era o barcă de pescari și arătarea el îi înștiință că nu sunt departe de țărm, pentru că pescarii chinezi es foarte rar din apele țărmurene pentru a se primejdui in largul mării. — Iute! Iute! strigau Creg-Fry, vâslind cu putere. Nu mal era nevoie să îmboldească silința aprigă a însoțitorilor lor. Kin-Fo, lungit pe apă, aluneca ca un vapor. Cât despre Sun, nici nu mal e vorbă! Era înaintea tutulor, așa de frică ’l era să mai rămâle ’n urmă! Le trebuia să facă aproape o jumătate de milă pentru ca să intre în apele bărcii. De altmintrelea, era încă zio și dacă nu puteau să se apropie atât cât să fie văzuțl, apoi puteau să strige ca să fie auziți. Dar pescarii, văzând că animalele acelea marine așa de ciudate, le vorbesc, n’o s’o tulească la fugă? atunci lucrul era să fie grav. Or cum ar fi, nu trebuia să plarză nici un minut. Și ast-fel brațele se ’nco- volau, lopețile loveau repede creștetul valurilor, drumul se scurta Iute, când Sun, tot-d’a-una înainte, scoase de-o dată un țipăt de groază: — Un rechin ! un rechin ! De astă nu se ’nșela. La o depărtare de aproape două-zecî de picioare, se vedeau eșind din apă doue ridicăturl. Eraiî vârfurile aripelor unui animal vorace particular acelor mări, rechinul-tigru, nume bine nemerit. — La cuțite! ziseră Fry și Creg. Erau singurele arme pe care le aveau la el, arme, poate, neîndestulătoare! Bine înțeles că Sun s’a oprit de-o dată și că venea ’napol cu mare Iuțeală. Rechinul ii văzuse și venea spre el. Corpul lui enorm ăpăru o clipă în stră- vezul apelor învărgat și ’mpestrițat în verde. Era de la 16 până la 18 picioare în lungime. Un monstru! De-odată se repezi asupra lui Kin-Fo, întorcendu-se pe jumătate ca să’l înhațe. Kin-Fo nu’șl perdu cumpătu. Când era să’l atingă rechinul îșl apăsă lopata pe spatele lui și se depărtă repede. Creg-Fry se apropiară, gata de atac și de apărare. Rechinul se afundă o clipă și eși, cu gura căscată, un fel de foarfecă, cu pa- tru rânduri de dinți. Kin-Fo voi să reînolască mijlocul cu care reușise mal 'nainte; dar lopata’! in- tîlni fălcile animalului care o talară scurt. Rechinul, răsturnat pe o coastă, se aruncă asupra prăzii. De-odată țîșniră valuri de sânge și marea se vopsi în roșu. Creg și Fry loviseră rechinul cu lovituri de cuțit repetate, și, or cât de groasă ’l-ar fi fost pelea, cuțitele lor americane cu tăiușurl lungi ajunseră a’l spinteca. Monstrul deschise gura și-o închise cu un zgomot spăimăntător, pe când cu www.digibuc.ro LITERATORUL coada bătea groaznic apa mărei. Fry căpătă o lovitură de coadă, ce’l izbi ’n coaste și’l repezi la zece pași departe. ________ Fry i strigă Creg cu accentul celei mai mari dureri, ca și cum ar fi fost ensuși lovitul. __ Ura! respunse Fry, venind Iarăși la luptă. Nu era rănit. Haina de cauciuc a nimicit tăria loviturel. Atacară din nou rechinul și cu mai multă furie. El se sucea și se răsucea. Kin-Fo ’I Înfundă ’n ochiu căpătâiul rupt al lopeței, și, cu pericolul de a fi stră- puns In două, se încerca să’I ție nemișcat, pe când Fry și Creg căutau să’I lovească ’n imină. E de crezut că au înnemerit-o, căci monstrul, după ce s’a dezbătut pentru cea din urmă oară, se cufundă în mijlocul nnui val de sânge. — Ura! Ura! Ura! strigară ’npreună Fry-Creg, ridicând cuțitele. — Mulțumesc, le zise Kin-Fo. — N’ai pentru ce ! răspunse Creg. Ce! Să lăsăm noi peștelui ăstuia un du- micat de două sute de mii de dolari ! — Nici o dată ! adăogă Fry. Dar Sun ? Unde era Sun ? Astă dată era înainte și foarte aproape de barcă. Fricosul fugise, și cu fuga era s’o pățească. Pescarii îl văzură, dar nu’și închipueau că subt învelișul unui câine de mare să fie un om. Deci se pregătiau să’I pescuiască, cum ar fi făcut cu un delfin sau cu o focă. Astfel, cănd animalul închipuit fu la îndemână, aruncară ’n el o funie cu cârlig. Cârligul îl atinse de-asupra colanului hainei și, alunecând, ’i-o rupse de la spate până ’n creștet. Greutatea corpului, de la mijloc în sus, ne mai fiind susținută, ’l trase cu ca- pul în jos și cu picioare in aer. Kin-Fo, Creg-Fry, sosind, avură buna idee de a vorbi pescarilor în limba cu- rat chinezească. Spaima pescarilor! Foce să vorbească! îșl întindeau pânzele pentru ca să fugă mai iute.... Dar Kin-Fo ’I asigură, le spuse ce erau, el și însoțitorii lui, adică oameni, Chinezi ca și el! Peste puțin cele trei mamifere terestre fură în barcă. Rămăsese Sun. II traseră cu o prăjină, îl scoaseră capul din apă și un pes- car îl apucă de coadă și ’l ridică.... Dar rămase cu coada ’n mână și nenorocitul mai făcu o bale. Atunci îl legară cu o funie și, cu mare anevoință, ’l scoaseră în barcă. De-abia dete drumul apel de mare pe care o înghițise și Kin-Fo se apropie de el și’l întrebă cu un ton aspru: — Așa dar, coada ’ți-a fost falsă? — Alt-fel, respunse Sun, crezi D-ta că eă, care știam obiceiurile D-tale, aș fi intrat vre o-dată în serviciul D-tale! www.digibuc.ro Literatorul S8ă Și aceasta o zise așa de caraghios, că toți începură a ride. Pescarii erau din Fou-Ning. La mai puțin de doue leghe se afla portul, unde vrea să se ducă Kin-Fo. Chiar in seara aceia, către ceasurile opt, Kin-Fo și însoțitorii, intrau in Fou- Ning, și, dezbrăcându-se de aparatele căpitanului Boyton, câte-și patru deveniră fi- ințe omenești. (Sfîrșitul în No. viitor) Stelian Grozea. BIBLIOGRAFIE Urechiă (V. Â.). — Opere Complete : „Didactică." (volumul 1.—1858 — 1867. Seria D. Edițiunea a doua), a ieșit de subt presă formând un volum de 500 pagini. Acest nou volum din operile d-lui Urechiă, este foarte interesant căci este ca un fel de fotografie a epocel in cea-ce privește mersul și dezvoltarea cultijrel intelec- tuale. Documentele oficiale ce conține sunt adevărate titluri de glorie pentru iluștrul autor și tot într’o vreme cel mai bun răspuns ce s’ar putea da defăimătorilor pitici ai naltei personalități ce a luptat o viață întreagă pentru instrucțiune și literatură. Volumul în cestiune va rămânea ca un prețios dosar, în care oamenii viitorului vor putea să cerceteze în ce stare se afla instrucțiunea publică în România între anii 1858—1867, la ce persecutări eraiî ecspuși cei care luptau pentru dezvoltarea ei și cine au fost acei cărora viitorimea Românească leva datora temelia ei intelectuală. Negoiescu (Cristu S.) Profesor la liceul din Ploiești : Retorica, a ieșit de a- semenea de subt presă și este o lucrare folositoare și conștiincioasă. Nu putem de cât s’o recomandăm călduros câci umple un gol ce era viu simțit în literatura noastră Scrisă cu metodă, stil, talent și într’o limbă curentă, ar fi de dorit ca Retorica d-lui Negoiescu să se adopteze de Minister și să se introducă în școalele publice. Fe- licităm pe d. Negoiescu că prin asemenea lucrări serioase intră în răndul profeso- rilor de distincțiune carii ca d. Străjan din Craiova, înavuțesc literatura didactică intr’un mod strălucit. Falco yanu (Hălăue): Pensdes. Acesta este titlu unei serii de cugetări frumoa- se și pline de filosofie scrise și tipărite în limba Franceză de Doamna Ilelena Fal- coyanu. Din această carte, pe care am citit’o cu plăcere și ce are darul să ferme- ce prin resemnarea și filosofia sănătoasă dar melancolică ce conține, rezultă că, au- toarea a suferit mult și că prin urmare cunoaște lumea mult. Admirăm in cartea Doamnei Fălcoianu, cugetările înțelepte și puternice www.digibuc.ro 384 LITERATORUL și mal în tot d’auna bine ecsprimate, și simțim o deosebită plăcere s’o reco- mandăm persoanelor din societate care se interesează se citească cărți bine scrise. Prețul ei este modest și ’și-o poate procura ori cine de la toate librăriile din țară. Binele Public: Numărul literar de Duminica.— Tresărim de bucurie văzând că Binele public a luat inițiativa de a produce un curent literar și în ziaristica politică, instituind pentru Dumineci un număr care să se ocupe specialmente de literatură. Binele public, urmează în această privință pe marele ziar francez Figaro, și dovedește că se află subt conducerea unor bărbați inteligenți și tineri, care, ca prietenii și colaboratorii noștrii, N. Ține și D. C. Teleor, își dau seama, că un ziar politic trebue să reprezinte toate ramurile activității intelectuale. EI nu pun, prin urmare, literatura la dosar, ci doresc s’o vadă înălțându-se la rangul de a patra putere în Stat. Cele din urmă două numere literare ce au apărut pănă acuma, coprind scrieri pline de talent de-ale d-nilor, Ține, Dem. C. Teleor și alții. Toate felicitările noastre redactorilor Binelui Public, urându-le stăruință pe o cale grea la început dar ce mai târziu va fi rodnică în rezultate mari. Luciliu. www.digibuc.ro pJ AFECȚIUNI REUMATISMALeJCi MALADII REBELE ALE PIELEI. UMFLALURI, SCROFULE, VIȚIUL SÂNGELUI și toate accidentele provenite din Maladiele contagioase, recente sau vechi, și care au fost rebele la ori ce alt tratament. Se -vindecă sigur și radical prin SIHOFULi DEFURATIF **.1 doctorului GIBERT aprobat de Academia de Medicină din Paris. Afecțiunile reumatismale și mal ales maladiile de piele și vițiul sângelui se manifesta tot d’auna sub forme atât de neplăcute și sunt une ori atât de rebele, încât, de mult timp, s’a cautat un remediu capabil de a le vindeca repede. La început s’au întrebuințat niște mijloace empirice, pe atât de absurde pe cat și de pe- riculoase. Puțin cate puțin au fost înlocuite prin întrebuințarea medicamentelor simple sau a vegetalelor. Bolnavul absorbea man cantități de licuide neplăcute, și daca se produceau efecte favorabile, aceasta se datora, mal ales regimului sever și prelungit la care era supus bolnavul și care nu reușea de cât une ori, mulțumită constituțiunel puternice a bolnavului. Toate aceste remedii au fost puțin câte puțin înlocuite prin preparațiuni concentrate și mal raționale, ca de egzemplu: ELIGZIIîE, SECURI DEPURATIVE, etc. dai oaie un posedau tot d’auna proprietățile oe li ae atribneai a^a că astă-aî mal toate an remas în uitare. Chimia modernă, izgonind toate teoriile vechi, a făcut să se dobândească un progres imens, în arta de a vindeca și o făcu sa ajungă repede la gradul de dezvoltarea, Iscare se aflaasta-zi. In 1841, Doctorul Gibert, Membru al Academiei de Medicina din Paris și Medic șef al spi- talului Saint Louis, înlocui, în unire cu D-nul Botygny, farmacist, toate preparațiunile vechi prin siropul depuratif, care poarta astă-zl numele s&u: Sirop Depuratif ioc5Lox*ci>t «.1 cioctorului Gibert Efectele miraculoase ce s’au obținut au fost cpnfirmate din acest timp într’un mod succesiv în Spitalel din Paris și în acele din Londra, New-York. Rio-de-Janiero, etc. Siropul Depuratif al doctorului Gibert, de o compozițiune întotd’auna identică, lesne de luat, se întrebuințează în doze foarte r M. El a devenit astfel cel mal activ și cel mal ico- nomic din depurativele cunoscute. Co + 1 } tuturor temperamentelor de ambele secse și de toate etățile. * . i ,‘gieni’L_______________________________________ DRAGEELE DEPURATlVfcărl ptURATE ALE DOCTORULUI GIBERT conțin într’un mod egzat toate prii atracțictive ale Siropului. Din cauza micului lor volum se pot întrebuința foarte lesne și p „ v c s ■fârYa.^C toresc sau acelora pe care ocupațiur , urilor, mm în Să se vază notițjte prej ii al uL convin mai ales femeilor, persoanelor care călă- lesc să mănânce afara, și acelora care caută un ent ascuns. Tată lângă fle-care flacon. A se feri de contrafacerile “^^“lițiunile numeroase, și să se ceaiă în . c=> acelaș timp că semnăturile tocmai‘e ale alăturatelor persoane tipărite cu c—=5 roșu, și t mbrul guvernulriuW^e N^imprimat cu cerneală albastră pe eti- ’a cheta ct^ș .cărui flacon. Paris, 31, Rue G?u&tery Și issonniere, 2, și în toate pot maciile Ș'wogheriik. 21nun^n:-----—(viitor vom da semnăturile^ aJe ]uJ BouH j pr. Gibert far- www.digibuc.ro MALADIELE PELEI CAPULUI C A D E R E A PERULUI Vindecate repede cu POMMADA DESLAURIERS Dacă toți medicii sunt -de acord asupra neputinței de a face să recrească pâ- rul, ei recunosc totuși că se poate împedeca căderea lui; cădere pricinuită mai tot d’auna, prin afecțiunea cunoscută sub numele de Pellicule, niătreață(Pil?/- riasis al pelei capului). Cei ce sufer de această afecțiune au la rădăcina păi ului nișce mici pete roșii, cari adesea dabia se pot zări și simt uă măncărime care îi silesc a se scă pina. Epidermul se usucă, se crapă și cade sub formă de făină saă de mici solzi albui cari murdăresc perul și adesea chiar hainele. Căte-va unsori cu Pommada Deslauriers vindecă repede această afecțiune care, dacă remâne necăutată se întinde la sprintene și la barbă. Mulți medici povățuesc a face mai ântăiit căte-va loțiuni cu Buxiua Des- lauriers, Itquoare tonică și puțin alcalină, care curăța și îmoaie pelea capului și permite astfel pommadei de a lucra mai repede. La Paris, la Deslauriers, Pharmacian-Chimistllue de Clery, 31 și la toți far- maciștii și parfumorii. Prețul pomadei la Paris : Borcanul 4 fr.', 12 borcan 2 fr. 25 b. — Buxina : flaconul 3 fr. SIROP PECTORAL SI PASTA PECTORALA de VAWELIN. ---------------------------------------------------- Aceste două medicamente sunt întrebuințate 'l0 la începutul secolului în contra diferi- telor inflamațiun ale brand iilor și ale gâtului. (Catarii, Rliuine, Gripe, Răgușeală, Tuse întărească la copii, etc.); și departe de a fi căzut in uitare, ca multe din preparațiunilo de^'celaș fel, ele continua a fi recoman- date cu folos, de către doctori. Siropul lui Vauquelin scutește de tisana (ce? și se ia curat safi în puțină apă. Din cauza gustului sau plăcut și a niicului_-j volum, care ’i da aparența unei bomboane. 7. Pasta Pectorala ‘Vftvica.VLellia. Convine mai ales persoanelor care sunt nevoite a din casa des și pentru mult timp; așa ca aceia care preferă formei licuide a Siropului un A adus uscat, pot lua această pasta, care se topește cu încetul în gură. Ea coristitue d’asemeni un calmant și un expect orant sigur, ușor și plăcut pentru convalescenți, doamnelor și copiilor la eșirea din casa, la preumblare și la țara. Din cauza principiilor emoliente și’ sedative ale a cestor Ingrediente, ea este cea mai folositoare artiștilor, avocatilor, profesorilor si tutulor nersoanelor care vorbesc în public. Pasta luf Vauquelin se ia în doza de ’la una pa a la de o data pentru adulți, și numai de una singura pentru copii. Prețul Siropului, la Paris: Prețul Pastei, la Paris: { Să se ceară pe etichetă timbi ul guvernului francez, Paris.—31, Rue Clery șjAlue Poissonnierre, 2. j Un flacon Cutia 2 1a qxtie 1 3 franci. 1 " „ franci. n 75 bani 25 han1' nărit albastru www.digibuc.ro FARMACOLOGIE întrebuințarea uleiului de ficat de morun. o com- Pentru că nu ne închipuim, cum să ’i treacă cui-va prin gând că acest viei, cu conținutul lui de materii organice mai mult în, dșs ‘ompunere, ar fl mal bun de cât uleiul vierge-paille destul de proaspeți și, prin urmare, bun pentru a fl luat și c din punctul de vedere igieni-, aceasta ar fl o paradocsă im In momentul de a prescri acest ulei, medicul se întreabă: ce ulei se reco- mande? Uleiul de coloarea palului, sad pe cel de coloarea albă, cenușie sad neagră? Fiind-că toate ad fost lăudate, de aci îndoială. Pe de o parte uleiurile închise sunt mal eftine și sunt lăudate tot atăt de bine ca si cele-l-alte specii; dar mirosul lor de pește putrezit, gustul acru și nesuferit, greutatea ce simt bolnavii în digestiune, toate astea fac ca să fie respinsă întrebuințarea lor. Pe de altă parte, dacă uleiurile deschise nu ad a-