CONTROL DE STIL Anul ai IV. No. 4 S U M de D-nul AL Ă. Macedonski n 9 9 1 ’ n n n țh. M. Stoenescu n n n L X. hncoiescu n Redacțiunea și Administrațiunea: Strada xmL.-ou. BUCURESTl •Prețul 2 Lei, u> APRILIE 1883 SEMESTRUL I LUPTA PENTRU LUMINA" „LUMINA PRIN LUPTĂ REVISTA LITERARA LIBERTATE DE IDEI Pag. 193. Valțul Rozelor, poezie . 191. La un amic . . „ . . 191. Afinități ....... 195. Distih..........„ . . 195. Sub munți ...... 196. Epigramă ...... Asupra unei gravuri poezie Doue jliințe . . Mort............ Petit Jean . . . Romanță Infinitul meu . . Cugetare 156. 197. 197. 198. 198. 199. 199. 200. Adio................ 200. Dorul meu . . . 201. Carol Scrob . . 20!> Chiparosul . . . de D-nul Th. M. Stoenescu Kastor, Urechii, S. Ie Metayer D. St. Rajiasc Carol Scrob C. P. Seheletli . Th. M. Stoenescu Jlihail Demetresw Al. A. Macedonski Al. (f. Djuvara A'. Țincn Th. M. Stoenescu Stelian Grozea Th. P. Joreghie Th. M. Stoenescu Redacțiune Pag. 202. Tipuri zilnice............. 205. Desmojtenițil Soartel . ... „ 210. Les Jonissances, poezie . . . „ 211, Poetului Macedonski, poezie. . „ 212. Desperarea .... 212. Singur............... 213. Cimitirul (dupe Deino) 216. Chira, nuvelă . . . 226. La Notița Convorbirilor literare 227, Noapte de Martie, poezie . . 231. Ochiul Negru ...» ... 232. Elegie.......................„ ... 231. Nenorocirile unii Chinei'(urmare) 217. Macsime .........................„ 218. Emile Zola, biografie eestrasă . „ 255. Bibliografic...................... 25(i.'»n.-jiJ........................... 14, TIPOGRAFIA ȘTEFAN MIHĂLESCU STRADA COVACI, 14 1883 www.digibuc.ro i Aminciurile Administratiunel Domnii abonați care de Sft Gheorghe 'și-ah schimbat domiciliul, sunt rugat! â ne face cunoscute noile D-lor adrese, căci alt-fel nu suntem respunzătdri de per- derea revistei. Domnii care aii primit Revista cu răgăclunea de-a .se abotia, sunt ru- gați a ne trimite costul abonamentului. Domnii- membri căror le-a ecspirat abonamentul, sunt rugați al preînoi, trimițând costul prțntr’un mandat postai. VolumuRda^oezii al D-lul Tiu M. Stoenescu, având să apare in curând, rsoanele care aii priimit liste d6 abonamente sunt rugate a le înapoia cu zultatele lor înaintea apârîțiunei, căci dupe aparițiune, volumul va costa Iei, iar nu 2 cum s’a fiâjsat numai pentru abon^mentâ. www.digjbuc.ro ĂlfoL ÎV. No. 4 „LUPTA PENTRU LUMINĂ" ----e&---- „LUMINA PRIN LUPTĂ" CONTROL DE STIL LIBERTATE DE IDEI Abonamentul: Pe șease luni 10 lei; pe un an 20 lei.—Administrația și Redacția: Strada Colțel, No. 50. PREȘEDINTE DE ONOARE AL SOCIETAȚEI LITERATORUL D-nul V. A. URECHIĂ DIRECTOR AL REVISTEI si VICEPREȘEDINTE AL SOCIETATEI D-nul AL. A. MACEDONSKI SCRISORILE nefrancate se refuză PRIM REDACTOR AL REVISTEI ADMINISTRATOR AL SOCIETATEI ȘI CASIER GENERAL D-nul TH. M. STOENESCU PENTRU ABONAMENTE baniT se trimit ’nainte VALȚUL ROZELOR Pe marginele unul șanț Creștea un trandafir sălbatic Și ventul serii nebunatic A poftit florile la danț. Intâiu s’a ’nfurișat prin fol Și le-a vorbit cu voce lină f De dorul s&O. le-a spus apoi, Ș’a suspinat,--cum se suspină... Ș’a suspinat-, — cum se suspină ! Petalele de trandafiri Zîmbind prin rouă primăverii, La mângâlerile-adierii Aii tresărit cu dulci simțiri. Păreați năluci de carnaval Cum se mișcai! catifelate, Gătite toate ’n rolchi de bal De ventul serii sărutate, 13 De ventul serii sărutate! www.digibuc.ro 194 LITERATORUL Scăldate ’n razele de sus, Muiate în argintul luneî, S’aii dat în brațele minclunei Și rând pe rând în vânt s’aii dus! Iar vântul dulce le șoptea Luându-le pe fie-care, Ș’un valț nebun le învârtea, Un valț, —din ce în ce mai tare... Un valț, —din ce în ce mal tare! Al. A. Macedonski. La un amic De crezi că nu maî sunt acelaș, amice, poate nu te’nșelî, Dar mi sâ pare de-altă-parte că ești schimbat mai mult ca mine Căci azi mS vezi că sunt ca tine, Că am defecte și greșeli! Al. A. Macedonski. AFINITĂȚI < De ’ntunecimile răstriștel înconjurat de orl-ce parte, Pe când speranțele de mine se rătăciseră departe Lăsându-mă lângă prăpăstii mal negre ca un cuget răă, De-atuncea chiar, zăream în umbră un olchlă iubit că mă privește, Și printre stânci cu raza’I blândă văzând că mă călăuzește, Voiam să știă al cui e olchiul, ș’acum ghicesc c’a fost al tău 1 In zile de descurajare pe când puterile-mi zleite Stau gata să’șl depule arma ca niște biete biruite, Și când luând pumnalul rece pentru-a’I simți tăiușul săă Și când de-o singură mișcare mal atărnaă zilele mele Simțiam asupra-mi o privire gonindu-ml gândurile rele, A cui ș’atuncl era privirea ? A cui, de n’a fost olchîul tău ? www.digibuc.ro Literatorul 195 In nopțile-mi îngrozitoare, de furtunoasă insomnie, Pe când brăzdată mi-era fruntea de-un vânăt fulger de mânie Ce-ar fi putut ca să prefacă chiar pe un ânger în călăii, Ce olchlă privindu-mă în taină oprea de-o-dată această mână Și visele ml de răzbunare le spulberă ca o țărână De nu era acea privire magnetică, tot olchlul tăă ? Nainte chiar de-a ne cunoaște, noi ne-am iubit atrași într’una Precum să simte somnambulul atuncea cănd s’arată luna, Și luna noastră-a fost amorul cea făcut să ne ’ntâlnim A fost secreta simpatie ce în natura somnambulă Târăște una către alta orl-ce suroră moleculă Făcându-le să se iubească, făcându-ne să ne iubim I Ea singură dintre mulțime a vrut ca se ne Ia de mână, Ș’apropiindu ne,—îndată ne-a și vpțbit ca o stăpână; Ea singură ne-a pus în deget inelele ce le simțim, Și ea ce știe ’n veci ce face, și ea ce vecinie nu se ’nșeală, Mi-a pus pe frunte fericire, Iar ție fire de beteală Și ’n amândoul refrenul dulce : „8ă ne iubim 1 Să ne iubim 1“ Al. A. Macedonski DISTIH N’omorI Cu glonțu-adesea ori Cum poți c’o Vorbă se omori! Al. A. Macedonski Subt Munți. 1 Ca fire de păiajen, din ceruri la pământ Coboară de la lună un șir de tainici raze Lucind printre frunzișe, pe câmpuri, pe obraze, Și strălucind pe turnuri cu alb coperământ I In zarea albăstrie s'arată ca năluce De trupuri uriașe, —CarpațiI cel bătrâni.... www.digibuc.ro 196 LITERATORUL Cântându-și veichia doină, vezi Oltul cum se duce Ș’auzl lătrând pe dealuri zăvozii de. la stăm l Ciobanul lângă turmă culcat cu oiqhil ’n sus Pe aripe de vise purtat a fi se lasă... Citești din a lui față că grijă nu’l apasă, Că. dor nu‘1 chinuește,—și doarme, doarme dus1 O! Doamne! Ce frumoasă priveliște’n tot locul, Ce pulbere de aur prin cerul albăstriii, O! Doamne, tu cu stele încinsu-ți-al mijlocul, Și eti cu biete slove mă’ncerc să te descriu ! AL A. Macedonski. ICPKJHAMA Iubești prea mult cățelul ce porți mereii cu tine Se poată să ’țî remâie amor și pentru mine ! AL A. Macedonski. ASUPRA UNEI GRAVURI Subt oichil mei am o gravură dintr’o gazetă ilustrată: Ea ’nfățișează-o mare apă ș’o luntre ’n mijloc zbuciumată, Pe cer sunt nori închiși ce-aleargă întocmai ca niște năluci, Cu formele nedefinite așa precum din zbor le-apuci. In luntre patru oameni mână tăiând talazurile ’n două Ce să zdrobesc spre-a se re’ntoarce înpinse de-o mânie nouă, Iar pe-o saltea culcat de-a lungul îșl dă suflarea între ei Un tânăr ce la capu’I are, privindu-se, două femei. Dar tot ultându-mă la rendu-ml zăresc m tenăr că s’arată Figura mea cea veștejită ca de-o oglindă reflectată... Mizeria și Suferința mi-apar în tristele femei, In nori, furtuna vieții mele, și ’n ori-ce val dușmanii mei. AL ArMacedonskL www.digibuc.ro LITERATORUL 197 DOUE ȘTIINȚE Să trăiești se ’nvață greii’ Se trăiești e o Iștiință... S’o pricepi depui sijință, Ș’ amăgit remâl mereu. Dar ce poate-adesea ori Ca stiintă mal adâncă Să să ’nvețe mal greii ance, Este ca să știi să mori. Al. A. Macedonski. Poetul care să însoară S’a zis că singur să omoară, Eu care dar m’am însurat Mă aflu mort și îngropat! * Dușmanii mei în bună pace Pot de-azl ’nainte să m’atace... Căci dacă-aceasta e să mori, In moarte e un raid de flori! Ca mulți credeam și eu odată Că moartea este ’nfricoșată, Că ^acă mori nu mal trăiești Si ne-trăind că nu iubești! e> • Dar dacă moartea e compusă Din dragostea cea mal nespusă Și dacă ’n groapă strălucesc Ca stele, olchil ce iubesc, Găsesc că moartea e prea bună, Și cum mă aflu mort de-o lună, Din fundul groapel mele cânt, Că e mal bine subt păment! Al. A. Macedonski. www.digibuc.ro 198 LITERATORUL PETIT-JEAN ’) — Fable — Petit-Jean, un beau soir, en se levant de tabler S’en vint â rencontrer un prătre cheminant, Qui lui paria de Dieu, de Jesus et du Diable, Lorsque s’interrompant — Mon cher fils, lui dit-il, si le Diable en personne Te disait: „Donne-moi ton âme et je te donne La fortune d’un roi“, Que lui răpondrais-tu?—Tout bonnement, mon pere, Je prendrais le tresor, et je me tiendrais coi. — Que dis-tu, malheureux? Et Dieu!—Je le revere, Repondit Petit-Jean, d’un air triomphateur: Le Diable aurait mon âme, et, quant â Dieu, mon coeur. • • Que de monde ici-bas, ă Petit Jean semblable, En mâme temps qu’â Dieu donne son âme au Diable! Al. A. Macedonski. ROMANȚĂ Timpilri trecute !... Timpuri trecute La ce vă’ntoarceți să ne-amintiți, C’am fost odată mal fericiți, Și nu rămâneți necunoscute, Necunoscute !... Timpuri trecute !... Timpuri trecute !... Fără voi poate n’am ține minte Cele din urmă scumpe cuvinte, Ci ar rămâne in voi tăcute, In voi tăcute!... *} Această fabulă a fost publicată mal ânteiu in jurnalul „La vie Roumainea. www.digjbuc.ro LITERATORUL 199 Timpuri trecuteI Timpuri trecute l Daca’ți pricepe câtă, mâhnire Deșteaptă ’n suflet o amintire, Nu ne-ațl apare în nopți pierdute In nopți perdute!... Timpuri trecute!... Timpuri trecute’..,. Cum vă re’ntoarceți și ne’ntristați; Dar nici o dată nu ne redați Visele de-aur în voi țesute Prin voi țesute!... Th. M- StoOnescu, INFINITUL MEU I. Cerul, lumea și pământul, Tot într’însul Cugetarea Iși descoperă mormântul... Eti, dorind aceiași soartă Am cătat un infinit Și’ntr'un suflet de femee Infinitul ’mi-am găsit!... Țh. Stcencacu, CUGETARE, Amorul este ca o prizmă Prin care oichlul de amant In ori-ce iarbă vede o floare Și’n ori-ce piatră-un diamant! Th. M. Stoenescu. www.digibuc.ro 200 LITERATORUL M 3 © Pe ceru albastru e lumină Dar este iarnă pe pământ; Iar pe fereastra el senină E scris un dureros cuvânt! Adese ori un dor mă duce Spre casa ’n care locuea; Un freamăt jalnic se produce Si toate îmi vorbesc de ea. • Iar eu, uitând că nu mal âste, Sunt vesel și s’o văd aștept, Pe când a dragostei poveste Se ’nșiră dulce ’n al meu piept.... Dar când fereastra ’mi amintește Cuvântul scris de dânsa chiar : „Adio“ !... vâzul meu citește.... Din veselia mea tresar !... Din ochi-mi simt că lacrimi pică.. Atunci mă reîntorc mâhnit, Și’n inima’ml atât de mică Se naște-un gol,—nemărginit. Iar din durerea mea amară Când mă deștept ca dintr’un vis, E nor pe cer, e vânt afară, „Adio" ’n orl-ce Ioc e scris !... ThJ M. Stoeueaeu DORUL MEU In orl-ce suflet Este-o pornire, In orl-ce cuget Este-o țintire; Orl-ce ființă Are-o credință, Ori ce suspin Are-un destin, OrLce durere Are-o plăcere Și ori-ce chin O mângâere ; Ensă eu poate Vr’un dor de am, E, ca din toate Nimic să n’am, Th. M. Stoenescu. www.digibuc.ro LITERATORUL 201 CAROL SCROB Doream de mult să ved pe Scrob, Ce este-al dragostelor rob, II admiram cu înfocare Dar vream se știi! de e om mare, Sau vr’un pitic pre cum găsești Intre poeții românești, Și cugetam de Scrob că este Un făt frumos din vr’o poveste Cu păr de aur resfirat; Pe-o frunte unde cugetarea, Plăcerea, sau înduioșarea Pe rend, pe rend s’aîî imprimat! Și îmi ziceam c’a lui privire E un etern si dulce Mal Iar dacă-ai vrea s$ vezi un ral: Imbată-te de-a lui zîmbire Ce ursitoar le ’i-a dat In leagănu-i do împărat! Și iar credeam că ’n mană ține O liră ’mpodobită ’n flori In d’amante si ’n rubino * Din care el ne dă comori De cugetară, de-armonie, f^i de sublimă poezie. In fine îmi ziceam prea multe In căt chiar el s’ar fi mirat Dacă-ar-fl stat ca să as.'ulte Tot ce-am simțit, și-am cugetat. Dar l’am văzut, și mi se paie Un om ca toți, —nu ensu maro! Așa cum este omuleț Cu sufletu-i cel îndrăzneț, ^El r&tăcCste-fi ăltă lume De flori, de roze și parfume, Si ne învață ca să tim ! Că v’ața este..... să iubim ! Ion N. lancovcticu CHIPAROSUL Ce mi-ai dat..... Sărmanul Chiparos L... Acuma s’a uscat, Dar tot cum ’mi 'l-al dat îmi pare de frumos 1 Cu drag la piept îl stăng, Si-n lacrima-mi cea caldă: A Adesea el se scaldă, Căci il sărut, și plăng! www.digibuc.ro 202 LITERATORUL De vfintul serii sărutate! Sărmanul Chiparos! Așa căt e de mic, Mi-e singurul amic Măngăetor, duios. II voi purta mereti, In scumpa-țl suvenire De tainică iubire, Cu foc la pieptul meii. Iar cănd o fi să mor, Se va afla uscat Pe sînu-ml înghețat Lipit c’un dulce dor! Ion N. lancovescn. TIPURI ZILNICE Așa cum o cunosc... A învățat în pension.—Ceva mai mult: a trecut prin Școala Centralei, Instruită, — doamne ferește! Știe franțuzească,—o vorbește cu toată lumea,—chiar și cu cei de n’o înțeleg. Cunoaște pe Balsac.—De Paul de Koch nici maî e vorbă, ’l-a studiat, Musset a preocupat’o nopți întregi, mai ales prin Rolla și Namouna, Boia a fost cel din urmă,—a luminat’o cu desăvârșire, De mirare: e și religioasă! Nu-I scapă nici o denie. Colindă toate bisericile. Singură saii cu vre-o intimă. Părinții n’o întreabă nici odată. Pleacă, vine,., e crescută ca în America. Se bucură de 17 ani. Nu e urâtă, și să simte.—Se nltă în oglindă, se crede prea mult: mititică, durdulie. E nebunatică... vanitoasă, fără pereche. Are nevoe de admiratori, Nimic mal ușor!.,, www.digibuc.ro LITERATORUL 203 II caută, îl găsește. — Numărul curtezanilor e măricel: 3 la patrat și apoi la cub. Nu-1 sunt de ajuns; — ii se pare că lumea întreagă trebue s’o admire. — Să vedem.... un mijloc... — A! da!.... o șcenă.... un public.... N’are cunoștințe de artă. Aleargă la conservator. Aci,—artă cu banița. Curtezani cu cârdul; —toți școlari,—sunt mulți; — fug de la școală ș vin la conservator. Ce vreți?... Sunt fete frumoase! A ’nvățat puțină declamație; —se crede artistă, —ingenuitate. Profesorul o incuragează. Colegii o admiră. Unul o iubește,—mal mult ca toți. II face mărturisirea;—ea o primește: are nevoe de un cățeluș. El e fericit; —ăncă un diamant la vanitatea el.... Gluma se schimbă în serios... Colegul e pasionat. —Ce-I pasă !.. îl poartă cu vorba; une-orl îl dă întâlniri, —păcăleală! Situația e gravă: pasionatul e disperat... Ea nu vrea să știe: e prea tănăr, ș’apol n’are bani, — Puneți, amice, pofta la dospeală, nu sânt pentru tine!... Să-I retez drumul, cugetă ea. — Vom vedea! îșl zice el. Dupe 3 luni, e major... Are o moștenire: în bonuri, în proprietăți. — Acum să te văz!.. cugetă el. — Așa da!... îșl zice ea. — Amice, iartă-mă că te-am supărat, mă înșelasem asupra ta... Impru- mută-mă, te rog, cu... — O!... Cu plăcere 1 Pentru d-ta.... — Iți mulțumesc!.... Trece o lună. — Dragă amice, iartă-mă, că nu ’țl-am putut înapoia.... dar, nu te su- peri dacă ’ți voiti cere ăncă..,. — Cu cea mal mare plăcere I... — Iți sunt recunoscătoare!..,, www.digjbuc.ro 204 LITERATORUL — Mal trece o lună,. Același dialog se repetă de mal multe ori. împrumutul e cam mare.... Creditorul oftează; — debitoarea nici gân- dește.., Cel puțin, nici resplată sufletească ? Ași .' Nimic Vorbe seci,—în doi periîntâlniri, păcăleli. Mal este ăncă vreme';—mai are și bonuri. Nenorocire!... Sunt la Casa de depuneri. Mai are proprietăți!.... Păcat!. Na se pot vinde: au daraveri ; — Ce să-î fac!... Nu ’l pot iubi; Nu-1 vina mea!... Ii întoarce spatele... El suferă... Ea s’a dedat cn arta ; s’a produs pe scenă. Nuoi curtezani :—Don Juani, ofițeri, bancheri... Tocmai,— un fecior de bancher. Are bani... Lustruit,— ca un sidef de la Ierusalim. Elegant,—dupb ultimul jurnal. Manierat, —e grec. Deștept,—numai cănd doarme. E și poet,—Byroni... a nu... Pironian! Face versuri;—nu le scrie ; —le recitează, —numai ei. Are toate calitățile. Așa crede ea. Ii primește curtea; îi cedează, sb vinde. Părinții dorm; —ea face aventuri, Se plimbă în caretă, supează la Vila-Regală. Grecul e măndru; ea e în culmea vanitățel. Trec căte-va luni.—Cere cam multe... II înșeală El se plictisește ; —ea e disperată, părăsită. Aleargă la vechiul amic. N’o mal iubește; — ceva mal mult: o disprețuește. Deziluzie!. Revoltă sufletească! Și apoi cădere. Joacă lanșeuh.. alunecă, se coboară din ce în ce mai jos. www.digibuc.ro LITERATORUL 205 Bancherul îl întoarce nasul; un ofițer îl înlocuește; cel din urmă ânsâ în lansett... Are fir la căciulă; dar e un tip, —de idiot... Ecscentricitate femeiască ! Dragoste la el, cât poftești!.. Bani: onoare de militar... Luesul nu poate înceta... Jurnalul de modă se schimbă de doug ori pe lună. Eroina e puțin zdruncinată;—mândria ânsă n’o părăsește. Rîde mult, —și de ori ce. — Lumea, —e nimic pe lângă ea. — Femeile, —sunt toate urâte... — Oameni de merit, —sunt numai cei cu titluri... — Toți cei 1’alți,—sunt niște pigmei... — Avuți.... Aci e coarda subțire.... nu-i dă măna să vorbească.... Ofițerul e ușurel în puhgă, —ea, și mal mult. Iarăși disperare !. Trebuesc bani!... Mijlocul e găsit: dă întâlniri, cam scumpe, în locuri suspecte. Timpul trece;—tinerețea de-asemenl. Decădere; —mizerie. Părinții se deșteaptă ; —dar târziu ;—se rușinează ; —mor!... Lipsă complectă. Pretutindeni dispreț;—dese ori insulte... Ce nenorocire I... Am întălnit’o în Sâmbătă Paștilormi s’a făcut milă de ea.... ’i-am dat un franc;—vechiul amic ’i-ar fi dat mai mult. Th. M. Sioenescu. DesmoștenițiI soartei#) II. § I. ’) Vedî partea Ia în Literatorul No. 1, 1883 sub titlul .copie după natură." E cârpaciu, nimic mal mult decât un biet cârpaciu. Se numește Vasile. Seade toată ziua la coltul unei strade. •* * E îmbrăcat în sdrențe. E betrîn, gârbov, abia putând vedea prin ochelarii cel mult întrebuințați, dați www.digibuc.ro 206 LITERATORUL de cine știe ce inimă miloasă; lucrează necontenit cu mânele-I lungi și osoase. Mal tot timpul el tace. Sacagiul când trece pe acolo strigându-I un «bună ziua moșule», nu răspunde decât prin o mișcare de cap, iar băcanului, care’I aruncă o privire protectoare, se închină cu umilință. Ar zice cine-va că-I o statue. Ați avut prilej să vedeți mai de aproape această ființă, care'șl câștiga pâinea de toate zilele ca val de ea? Priviți cârpaciul. Nimic nu-1 clintește din locul său. E bolnav, înbătrînit săr- manul de chinuri. Mâinile sale tremură pe când coase o gheată. Capul are o mișcare nervoasă continuă. Obrazul lui e trist și sever. Ochii săi, din care se răspândesc raze de o nespusă și tainică durere, sunt înconjurați de cercuri vinete. Și așa de mult s’aii învățat vecini cu prezența lui, în cât li se pare ceva cu totul neobiclnut când nu’l văd la locul săă. Toți copil de prin prejur cunosc pe moș Vasile, dar nu îndrăznesc să se apropie de dânsul; căci fața lui severă le insuflă teamă. De acea când părinții lor voesc să-I sperie n’aă decât a le spune : «Vă dau pe mâna lui moș Vasile.» —Iar când doi ve- cini să ceartă și’șl doresc răii, n’aă decăt a zice : «Să al partea lui moș Vasile.» Atât e de cunoscut cârpaciul. Da, e cunoscut și e luat ca tip al sărăciei și al nenorocire!. Se zice ensă, ca betrînul nu fusese tot-d’auna în starea aceasta sufletească, adică așa trist, și tăcut. Avusese și el odată bucuriele lui. In privința aceasta iată ce se povestește. § 2. Sunt vre-o câțl-va ani, cârpaciul nu era așa singur pe lume, fără de o inimă care să-1 iubească. El avea un băețaș, numit Tache, la care ținea mal mult decât la însăși viața lui. De câte ori Vasile, care nu putuse câștiga îndestul, era silit să rabde de foame f Să uita atunci la Tache cum mânca cu poftă mare și care cu mintea-I copi- lărească nu putea pricepe încercarea la care era supus tatăl șeii. Se uita cârpaciul la băiatul său și’I trecea foamea. El sorbea din ochii copilului tăria... Născut intr’o zi întunecoasă și urîtă care pare-că prevestea de soarta lui, din 0 mamă necunoscută și un astfel de tată, Tache crescu pe stradă, afară, ajutat în dezvoltare de natură și formându-și firea sufletului dupe povețile ei. Ajunsese la vrâsta de 9 ani. Era destul de sănătos, bine făcut, cu un zlmbet vecinie pe buze. Era vesel, bun la inimă, milos, isteț foarte. Iubea, mal presus de toate, pe tatăl săti, apoi cărțile. O ! Dar ’I plăceați mult acestea. Când vre-un prieten care mergea la școală ’I împrumuta vre-o carte, Tache, tot timpul cât n’avea treabă, sta cu ochii ațintiți pe foile imprimate. Cât ar fi vrut să priceapă ce era scris acolo 1 www.digibuc.ro LITERATORUL 207 De altmintrelea ajuta mult pe cârpaciă. Era însărcinat cu ducerea ghe- telor prefăcute la stăpânii lor, precum și une-orl cu primirea plățel. Ce bucuriă avea dânsul când primea bacșiș, cinci parale I Acea zi era fericit 1 Dar ce credeți că facea cu dînsele ? Cumpăra oare acadele de la bragagiu din ulița lui ? Sau poate cumpăra arșice pentru ca să se joace cu prietenii săi?,.. Nu, nimic din toate aceste. Bunul băiat aștepta momentul când tatăl său nu se uita la dânsul și, pe furiș, punea bacșișul său în ciorapul cel vechili, ce servea drept pungă lui moș Vasile. Adesea acesta, seară când făcea socoteala câștigului zilnic, se întreba de unde putea să-I vină un adaos, și pe când se mira, ochii copilului scînteiau de plăcere și un surîs de mulțumire se arăta la colțul gurel sale. într’o zi însă când Tache făcea același fapt bun, tatăl său ’l prinse cu mâna în pretinsa pungă. De o dată un gând îufricoșetor ’i trecu prin minte; îșl închipui, o I n’ar fi putut elnicl o dată, să creadă aceasta, îșl închipui căTache e un fur! Un fur! Băiatul lui un hoț! Ce ? oare soarta nu’șl risese îndestul de dânsul și vroea ncă să’I mai nenorocească cu un ast-fel de copil? Cu ochii înflăcărați, plin de o mânie înspăimântătoare, cu brațul ridicat, în- trebă atunci pe Tache ce căutase la parale. Se aștepta să audă o mărturisire gro- zavă. O singură frântură de speranță mică, mică, mal rămăsese în inima cârpaciului. Copilul îl mărturisi totul. Și cum povestea, bătrânul se însenina, pănă cănd la urmă nu se mal putu reține și întinzând brațele îșl strânse cu tărie la piept băiatul și începu a plânge. Plângea, Vasile, dar de bucurie, plângea precum nu i se întâmplase de cine știe când. Se puse apoi să cânte o arie de joc, pe când Tache sărea rîzând. Soarele, luminător al atâtor nefericiți și mizerabili, pare-că se oprise din calea! strălucitoare și se minuna la vederea lor. Călătorise secoll bătrînul astru, dar nu văzuse de multe ori așa veselie 1 De i-ar fi văzut cine-va atunci, ar fi stat pe loc și ar fi zis; «Ce oameni fe- riciți.»—Da, într’adevăr, erau în acel moment mal fericiți de cât cel mal bogat și puternic om de pe pământ. Nu putea ânsă această stare de lucruri să țină mult timp și era menită să se sfârșească printr’o nenorocire mare. § 3» Moș Vasile, ca ori-care om avea și el o slăbiciune. *J plăcea tutunul, pentru care lucra mal multe ceasuri de cât de obiceiu. Tutunul și băiatul, iată în ce se încheia viața lui. într’o zi Tache auzi pe tatăl său suspinând cu greu și șoptind : Of! Of! t)e aș avea un pachet de tutun d’âla mal bunu, să fumez, să zic și eu că am avut o mulțumire." De atunci un gând nestrămutat se înculbă în mintea copilului . www.digibuc.ro 208 LITERATORUL Din acea zi, micele și rarele bacșișuri ce primea, nu le mai punea în ciorapul cârpaciului, ci Je ștrîngea cu îngrijire într’o cârpă ce o purta câ dînsul tot-dea-una. Și strîngea, strîugea cu o răbdare nespusă. In toate diminețele se uita cu dragoste la tezaurul său, care creștea, dar vai! încet. Ajunse stăpân al unul franc. Un franc! ’I se părea că e omul cel mai avut din lume. Uităndu-se la gologani ’Iîntorcea pe b parte și pe alta, în timp ce se mândrea grdzav. De-ar fi venit atunci să-i vorbească vre un copil, ’I ar fi privit cu dispreț și ’i ar fi zis : Cine ești ? Ce vrei ? AI tu un franc ca mine ?................... Se hotărî în fine, să îndeplinească planul seu, căci ’I era frică se nu pearză bau se cheltuiască banii. într’o zi trimețându’l tatăl seu cu niște cizme, să aTiătu pe po- dul Mogoșoaei. Mergea încet; pare că căuta ceva ; se uita cu îngrijire la toate magazinele, De o dată privirea ’i se abătu asupra unei prăvălii cu jucării. Remase înțepenit pe loc cu ochii holbați. O lume întreagă de bucurii ’I apăru. Ce nu era acolo ! Mingii, păpuși, draci, sfirleze și ânce . . . soldați, da, soldați de plumb. Văzuse de aceștia la Sandu fiiul măcelarului, și ’i remăsese inima la dânșii. Soldați de plumb ! Dorința lui cea mal mare, visul lui, obiectul speranțelor sale ! Și lacrimile începură a ’l podidi. De-o dată ânsă, ca și cum ’șl ar fi adus aminte de datorie, rușinos, întoarse capul și plecă iute înainte. Curănd întră într’o tutungerie, cerend 2 pachete de tutun'. După ce ’i se de- teră le puse în sîn și eși cu grabă. Drumul pănă la colțul stradel X... nu era lung. Tache mergea repede, repede. ’I era frică să nu ghicească vre-un trecător că densul are un tezaur, să se arunce asupră-I și să il ia. Iar când trecu pe dinaintea pră- văliei cu jucării ’i aruncă o privire atăt de triumfătoare și de dispreț, încăt stăpânul ei decă ar fi zărit-o s’ar fi dus iute să se ascunză de rușine. Tache nu merse drept la tatăl său, ci se abătu la locuința lor, o șandrama de lemn care mai avea âncă de chiriași o spălătoreasă cu patru copii. Luâ o cutie de tinichea, dar a unul prieten, bagă pachețelele înăuntru și trecând în dosul casei o îngropă în pământ. După ce netezi bine locul, să nu se bage de seamă, plecă... Mai trebuea o lună și sosea S-tul Vasile........................................ § 4. Se înserase, cănd moș Vasile împreună cu băiatul său părăsi unghierul lui o- bicinuit. Era lume multă pe stradă.—Trăsurile se îndesați. Mergeau ei, găndindu-se fîe-care la ceva deosebit. Bătrînul făcea socoteala paralelor, ce putea pune la o parte din câștigul pe o lună. Tache combina planul surprizei ce va face părintelui săil. In acea zi se va scula dis de dimineață, va pune frumușel pachetele in hainele lui și apoi pe ne- simțite se va culca iarăși. Și închipuindu-și bucuria și mirarea cârpaciului ’I venea să sară de veselie................................................................. www.digibuc.ro LITERATORUL 209 Acest din urmă afundat în socoteli, mergea înainte. De odată auzi un țipet sfâ- șietor, și tresări. Se uită mal întâi în stânga lui sa vază băiatul. Nimeni. Zări a- tunci la căți-va pași o trăsură poprită și lume împrejurul unui corp, ce sta întins pe pământ; se repezi ca fulgerul în partea acea și dete la o parte cu putere mulți- mea ce începea să se ’ndesească. — Ce este, ce este, strigă el. Dar n’așteptă respunsul, căci îndată vezu zăcând la pământ corpul strivit al iubitului seu copil. I se păru că visează. Se aplecă să se asigure. — Tache, râcni nenorocitul, Tache, tu ești? Mulțimea de prin prejur rămăsese înmărmurită. Toți tăceau, toți erau mișcați. — Al d-tale este? întrebă în fine un sergent. — Al meu... abia putu zice Vasile. — Apoi să’I ducem la spital. Dar nu e nădejde. Cât despre D-ta, adaogă sergentul adresându-se birjarului care călcase copilul, avem treabă amândoi... — Tache, respunde-mi, o vorbă, strigă âncă nenorocitul tată. — îndărătul casei.... în pământ... cutie.... caută... Acestea fură cele din urmă cuvinte ale lui... — Bietul om, zise unul din mulțime, arâtând pe Vasile, care căzuse lângă corpul neînsuflețit al copilului. — E tatăl său... zise un altul. — O să înebunească, săracul; — Dar ce e, cine e ? — o s£ moară ! — E cârpaciu, respunse cine-va. — Un cârpaciu!.. zise o voce cu dispreț, un cârpaciu !.......................... .................................................................................. Moș Vasile n’a înebunit nici n’a murit. Pentru ce ? Pentru că soarta hotărîse să'l mai chinuiască ânce cu sarcina vieței. Câte-va apucături ciudate are cârpaciul. De câte ori nu lucrează, scoate niște pachete din un buzunar și se tot uită la dânsele. Nimic și nimeni atunci nu’I poate scoate din contemplațiunea aceasta. Când vede cai, betrînul începe a bolborosi vorbe neînțelese, amenințând cu pumnul, privindu-I cu o ură grozavă. Copii, nu lasă să se apropie de densul. —Când zărește vre-unul, toată inima ’I se revoltă și ar vrea să plângă, dar nenorocitul nu mal poate. Atunci se ivește pe buzele-I vinete un zlmbet așa de îngrozitor încât ți se pare că vezi în el toată ura îngrămădită în sufletul unui om, care n’a avut parte în lume de cât de necazuri și dureri................................................. Cârpaciul n’a înebunit, nici n’a murit. De vreți să’I găsiți, căutați’l în colțul stradei X.... Nestor Urechiă. 14 www.digibuc.ro 210 LITERATORUL LES JOUISSANCES Jouir! tel est le cri qu’aujourd’hui l’on repete Du palais au grenier, de la rue aux salons, Dans notre siecle dtrange, ou tout se vend, s’achete, Ou ceux qui n’ont pas d’or sont foules aux talons. De jour en jour on voit s’abrdger l’existence: L’homme passe en courant, ses traits sont tourmentes. Apres qui donc court-il ?—Apres la jouissance ! II se presse, et fait bien: ses instants sont comptes. Le bonheur, maintenant, est beaucoup plus complexe, Le gout plus complique, Ies besoins sont plus grands; Les appetits, enfin, de l'un et l’autre sexe Se font de plus en plus avides et gourmands. Car les Stres blases, mais l’âme inassouvie, Apres avoir use toutes sensations, Sont encor devores par le dăsir! l’envie! L’Inconnu les enivre avec ses visions. C’est ainsi qu’aujourd’hui l’on epuise bien vite Les rapides plaisirs que la morale absout; C’est ainsi qu’on s’abreuve a l’ivresse illicite Qui depuis le palais s’6tend jusqu’â l’egout. Jouissance du luxe: imprudente faiblesse, Qui fait germer en nous trop de malsains desirs; Vanită qui conduit a 1’extrCme detresse, Et nous rdserve, helas ! ameres repentirs. Jouissance insipide et propre aux âmes viles, Que celle que l’orgueil peut nous faire eprouver; . Satisfaction basse et qui nous rend habiles Aux intrigues sans nom, que l’on voit s’achever. Jouissance du jeu: decadence de l’âme, Fifevre qui pervertit tout sentiment humain, www.digibuc.ro LITERATORUL 211 Et qui ternit l’honneur de son haleine infâme. Aujourd’hui lâchetă, mais crime apres-demain ! Jouissance du vin: passion degradante, Qui fait de la raison un guide hasardeux; Qui rend l’homme pareil â la brute puante Et grave sur les fronts son stigmate hideux! Jouissance ecceurante, odieuse luxure : Noir fleau qui vomit son soufle empoisonne Sur tout ce qui respire au sein de la nature, Inoculant au sang, son deșir effrene! La seule jouissance ă la fois noble et grande, Digne de meriter nos aspirations; La seule ă qiii l’on doive apporter en offrande Ses espoirs, ses desirs et ses ambitions, C’est l’amour! car lui seul vaut la peine de vivre, Lui seul est pur, puissant, ineffable et divin, Lui seul sait nous bercer et lui seul nous enivre, Lui seul nous fait gouter des voluptes sans fin! 3 Avril, 1883. Stephane Le Metayer. POETULUI MACEDONSKI ) îmi place dulcea armonie ce pul în versurile tale, Poete-al inimei, poete, ce știi ce ’nseamnă-a suferi; Poete-al Nopților, cu visuri mângâietoare și fatale, Poet ce te-ai născut pe lume Româna limbă a ’nflori. Amicii tăi, al zis, te’njură, —se ’njură singuri el pe el! Când vorba ta se răspândește ești mal presus de orl-ce ură. ’) Domnul D. St. Rașianu, traducătorul în versuri al Iul Marian Delorme, Emani și alte piese ale Iul Hugo, a adresat D-lul Macedonski, acest omagiu, pe care d-sa coinnnieandu-ni-1, ne-a in sărcinat să. aducem talentatului tenăr, mulțumirile sale cele mal sincere. (Nota Red.) www.digitNic.ro literatorul âiă________________ La tine nu pot ca s’ajungă cuvintele unor pigmei Și viitoarea ta mărire n’o sfărâmă c’o ’njurătură! AI plâns, —și plânsul tău, poete, în pieptul nostru află răsunet, A tale—accente vibrătoare pe toți în inimi ne-a mișcat! Tu știi să’nalți pe cel ce cade lovit amar de-al soarteî tunet Și să apleci pe cel ce fruntea cu falsitate-a yidicat! Când poezia în uitare sta aștepțându’și salvatorul Te-ai arătat și-ai spus mulțime! că Poezia n’a murit! Ai strâns junimea împrejuru’ți și ai fundat „Literatorul,1* Poete, numai viitorul va ști ce țintă-ai urmărit! 1). St. Rașianu. DESPERAREA Speranța prinde ’n suflet adâncă rădăcină Și omul crede ’ntrănsa ca ’n Dumnezeul sfânt, Cu ochii ’și vede moartea, ajunge o ruină Și speră și tot speră pân’ intră în morment. Câte odată însă vre o furtună mare, Furtună fără seamăn, o zmulge într’o zi! Ah! ast-fel de furtună ’mi-a zmuls cu ne ’ndurare Speranța mea din suflet și nu mai poț trăi! Carol Scrob. Ce șoapte, ce mirezme, o, vent, tu ’mi-al adus ? Din care parte-a lumei aicea le-ai depus?.... Și voî, măiestre paseri, din codrul cel frunzos, Ce cântece de jale ați început duios?... O tu zîmbire dulce a zorilor ce vin, Lumină mângâiată de murmur și suspin, www.digibuc.ro LITERATORUL 213 Privește-mâ, stau singur pe dealul depărtat, Cu dorul meii la densa chemând’o ne’ncetat, Și tu, luceafăr mândru al nopții pământene Te stingi sub ale zilei strălucitoare gene Ș’aruncI cu duioșie un ochlu plin de fiori, Asupră-mi ce stau singur, privindu-te cum mori!.., Iar tu, ce-aveai vestmântul și chipul el cel blând, Nălucă strecurată în cer și pe pământ, Dispari cu taina nopții, cu al el luceafăr viu, Te stingi în depărtare pe dealul cenușiu.... Așa eu tot pe dânsa o cat înduioșat, Și-o aflu, dar e umbră ce ’ml scapă ne’ncetat. Constantin P. Schelctti. (Dupe Henri Heine) Veneam de la iubita mea, și mergeam frământat de acele păreri și spaime, ce adese-ori nu ’țî dati pace la miezul nopței. Și fiind că ’ml-era drumul prin cimitir, trecend, mormintele mâ priveați aspru și posomorâte. M6 apropiaiti de mormântul unul lăutar. Era o lună frumoasă. O formă ne- buloasă plutea de-asupra mormântului și murmura; „Fraților, vâ aștept.," Era lăutarul, care eșea din mormântul-săti, mai ’nalt ca cele l’alte. El se așeză pe piatră tumulară, și atinse cu vioiciune coardele unei chitare, cân- tând cu o voce tremurătoare: „Coarde surde și sinistre, știți voi cântecul cel vechiti, cântecul ce altă dată inimile ’nveselea, inimele ’nveselea?.. îngerii îi zic că este o cerească bucurie; demonii îi zic de-asemeni că e râul infernal ; oamenii ’l numesc amor, oamenii ’l numesc amor!...“ D’abia sfârși ultimul cuvânt, când toate mormintele se deschiseră; o mulțime de fantasme eșiră, înconjurară pe lăutar și strigară în cor: „Amor! Amor!.. Puterea ta pe toți aicea ne-a culcat!... De ce ne scoli în miez de noapte?. De ce ne scoli în miez de noapte?.... Și toate-acestea urlaii în depărtare, suspinați și gemeați, zingăneati și murmurați, se întâlneați și se încrucișeati, și ceata nebună fierbea împrejurul lăutarului și lăutarul lovea cu putere coardele chitarei. „Bravo!, Bravo!. Tot nebuni!, Bine ați venit, amici!... M’ați înțeles www.digibuc.ro 214 LITERATORUL că v’am chematTot anul stăm tăcuți în subpământele noastre. Astă-zi să fim veseli!.. Priviți, suntem singuri. Suntem numai de-ai noștri, fraților, numai nebuni și arhinebunl, să ne aruncăm c’o aprindere nebună în nebuna pasiune a amorului. Find-că suntem între noi, și nu e nici un străin, care să ne asculte, să petrecem timpul, povestind fie-care întâmplările lui; fie-care să spue aceia ce ’l-a adus aci, și cum l’a aprins și l’a consumat lunga în- șiruire de dorinți amoroase. “ Apoi în mijlocul grupului, înaintă o formă slabă, ușoară ca ventul și rosti următoarele cuvinte: „Am fost un croitor renumit, cu ac și cu foarfece; eram vestit și mun- citor, cu ac și cu foarfece; dar fiica bălae a maestrului Lmetî, veni cu ac și cu foarfece, de mă pătrunse drept la inimă, cu ac și cu foarfece." Spiritele izbucniră într’un rîs ascuțit. O altă fantomă înaintă cu liniște și zise cu asprime: „Rinaldo Rinaldini, Schinderhannes, Carlo Moor și alți iluștri capi de bandiți, erau egzemplele, pe care le-am urmat. „Eram înamorat, ca fie-care din acești cavaleri de răspântii, și mă îne- buneam dupe o femee, frumoasă și încântătoare! „Suspinam și gemeam; dar fiind că amorul mă lăsase oare cum ușurel, într’o zi băgai mâna în pozunarul vecinului meu. „Poliția îmi găsi pricină, fiindcă încercasem să’mi șterg lacrimile de amor cu batista din pozunarul altuia. „Și dupe vechiul obiceiii al zbirilor, fui binișor luat de ceafă, și aruncat în fundul unei închisori. „Viața întunecoasă nu’ml întunecă ânsă și lumina amorului. Am stat mult timp ast-fel, pănă ce moartea mă scoase dintr’o stare nedemnă pentru un om de neam." Spiritele izbucniră într’un rîs ascuțit. O a treia fantomă înaintă, pudrată și sulemenită: „Am fost un erotî de scenă, și jucam amorezi. Zbieram din toate pu terile mele: Dumnezeul meu!., și suspinam cu mult foc: ah!... „Rolul ce jucam mai bine, era Mortimer; Maria Stuart era așa de fru- moasă !.. Cu toate aceste, de și făceam gesturile cele mai însemnătoare, ea nu voea să mă ’nțeleagă. „într’o seară la finele piesei am strigat așa de tare și de disperat: Mario, o sfântă femee, ia-mi viața '... mcăt am ridicat pumnalul mal repede de căt trebuea și ’mi-am făcut o zgârietură prea adâncă." www.digjbuc.ro LITERATORUL 215 Fantazmele izbucniră într’un hohot și mai ascuțit. O a patra ina- intă, îmbrăcată într* o haină de student: „Profesorul esplica și făcea comentarii, pe când eti dormeam liniștit pe bancă. Ași fi dorit de o mie de ori mai bine, să mă aflu în iatacul fru! moașei fiice a acestui vorbă lungă. Ea ’mi făcuse adese ori semne pe fereastră, floarea florilor, viața sufletului med 1 „Dar viața sufletului meu, floarea florilor, fu culeasă de mâna uscată a unui bogat. Am dat dracului florile frumoase și bogate, și amestecând opium în vinul meti, închinam mereti cu moartea. In sănătatea ta! îmi zise moartea, și ne îmbrățișarăm ca buni prieteni. “ Spiritele izbucniră într’un ris ascuțit. Un al cincilea inaintă, cu șrtean- gul de găt: „Cănd beam cu contele, el îșl măngăia diamantele și pe fiica sa. Ce ’mi pasă, iubite conte, de diamantele tale ! Fiica ta îmi place mai mult ca ori ce!.. „Ei erati bine păziți de uși de fier și de zăvoarele lor, și contele avea- numeroși servitori.. Dar ce ’mi păsa de uși, de zăvoare și de servitori!.. „Atârnai scara cu îndrăzneală și intrai pe fereastra iubitei mele. O voce ’mi strigă: Bravo! tinere!... Dar nu te-ai gândit bine, îmi plac și și mie diamantele. „Astfel vorbi contele, lovindu-mă cu pumnalul, și servitorii mă înconjurară. „Iți jur pe Dumnezeu... pe Dracu! strigai eti, n’am venit să’ți fur dia- mantele • am venit să răpesc pe iubita mea. „Dar vorbele mele fură în zadar; ștreangul îmi fu aruncat de găt, și soarele răsărind, se spăimântă, vâzăndu-mă spânzurat." Spiritele izbucniră intr’un rîs ascuțit. O a șeasea lantomă inaintă, cu o adâncă tăetură in grumaz: „Ca să mai depărtez grijile amorului, plecai la vânătoare; pușca ’mi-era încărcată, pe umăr. Din vârful unui copac, un corb îmi strigă: Prostule!... Prostule!... „Impușcai o porumbiță. O voiti duce iubitei mele, cugetai eti; și mă îndreptai spre dânsa. „Dar ce e acel sgomot?... Ar fi zis cine-va că sunt două turturele, care se joacă prin frunze. înaintez încet, cu pușca încărcată; O doamne - ce văz'?... iubita mea, porumbiță- mea! „Era porumbița mea, Iubita mea; un striăn o ținea în brațe. La ochi, vănătorule, ochește bine!—Streinul căzu scăldat în sângele săti. uPuțin dupe aceia, încătușat și bine păzit, treceam alături cu călăul, www.digibuc.ro 216 LITERATORUL tot prin aceiași pădure. Din vârful copacului, corbul îmi strigă: Prostule !.. Prostule Spiritele izbucniră intr’un rîs ascuțit.... Lăutarul înaintă și el : „O dată cântam un cântec frumos, acum am încetat Când inima in piept e zdrobită, căntecile nu mai aii răsunet!” Rîsul ascuțit al spiritelor se îndoi, și ceata nouroasă plutea în rotogoale. De-o dată, ceasornicul sună unul după miezul nopțeî, și spiritele, urlând, se rostogoliră în mormintele lor. Th. M. Stoenescu. CHIRA —NUVELA— Părintelui Constantin Rozeiu, In semn de venerațiune. (Urmare și fine) IV In caic săriau Si pe cel arap II dau peste cap... Era noapte. Vântul, care începuse de cu ziua âncă, șuera intr’un chip plângător, și se prăbușia prin zidurile caselor, spulberând praful ce întîlnîa în cale-i. Pe când caicul înainta mereîî, despicând valurile rîului, frații Chirei sosiră a casă. — Ce va să zică asta, Dinicule ? zise Șerban văzând poarta deschisă. — Ciudat! respunse cel întrebat înaintând în curte. — Grivei e mort!. .. Ce să fie asta?... întrebă Gruia plecându-se spre câne, care ecspirase otrăvit de turta ce-i o dăduse Cadâr. —Iată un pistol... nu sunt d’ale noastre.. . zise Șerban luând ceva de jos.. . Dar ușa asta? Uitați-vă! aici a fost o luptă!... Ce văz?... Pete de sânge!... Un om lungit! Un turc!... Dar Cliira? Unde-i ea?... Nu înțeleg nimic!... —Ascultă, nene Șerbane, zise Dinicu; azi pe la prânzu cel mic, m’am întors în țJrăila să târgwesc d’ale mâncărei pentru că în pădurea, unde www.digibuc.ro _________________________________LITERATORUL 217 ne ascunsesem de frica poterei, aveam lipsă, precum bine știi... Intrând in oraș, am vrut să trec pe ulița noastră, căci trebuia să merg de vale. Un turc se plimba de colo pănă colo prin dreptul casei noastre, și se uita me- reti prin zaplaz. M’am oprit pe loc. Turcul după ce a băgat de seamă curtea și casa a purces spre țărm. M’am luat după el, ca și cum o șoptire tainică îmi spunea să fac asta. El a intrat într’un caic sosit de curând. Cunosc pe stăpân... Este un arap... ’L-am văzut anu trecut... E un desfrânat, care a fu- rat pe fata lui Penciu bulgarul... Nu’ți aduci aminte?... Deci, de vreme ce o luptă s’a petrecut aici, apoi de bună seamă Chira a fost răpită de caiccii arapului și dusă in caic. .. — Na’ți-o bună! zise Șerban, asta nu e un cuvânt destul de puternic. Cine știe ? poate că Chira o fi plecat ea de bună-voie cu arapul, și în urmă aici s’o fi petrecut o luptă intre alți turci, luptă care n’are nici o legătură cu fugirea Chireî. .. —Ascultă, frate Șerbane, văz bine că te-ai încăpățânat iarăși după obi- ceiul tett. . . Nu-I vreme de pierdut; trebuie să scăpăm pe Chira cu ori ce preț. .. Să alergăm la Dunăre. — Să alergăm. Și cei trei frați, după ce’șl încercară pistoalele și’și puseră in bnu ia- taganele se îndreptară către țărmul rîului. — Când a plecat caicul acesta? — O!... de mult! Sunt vr’o trei ceasuri. Era întuneric... respunse un om care ’și avea coliba pe malul Dunărei, și pe care’l întrebaseră frații. —In ce parte ah apucat ? —In josul rîului. O luntre era legată la mal. EI o deslegară, intrară în ea, și vâsliră cu putere. — A ! Chiro !... gândi în sine Șerban, încruntându-șl sprânceana; de-oi pune mâna pe tine, să știi că ceasul morții tale a sosit. .. A! tu mă mustri ne- contenit... Iml pui înainte pedeapsa lui Dumnezett! Cine știe dacă nu ne vei trăda!... Te pui tot dea-una ’n calea noastră... Vai de steaua ta! Te voiu strivi sub călcâiul meu!... Și Șerban mereii se ’ncrunta, și pe cât se 'ncrunta, pe atât mai tare văslia. Parcă vrea să ajungă ca gândul, spre a’șl sevârși nelegiuirea ce zămislise în sufletul săti cel negru. Vântul încetase puțin. Luna apăruse dintr’un petec de nori și ’șl res- frângea lumina în rîtt, www.digibuc.ro 218 LITERATORUL Dinicu ținea cârma. Gruea trăgea Ia lopețl. — Ce al făcut cu fata, bre Nedini? —Am dus'o în cabina ta, efendi. — S’a desmetecit? —Nu știri, efendi. —Lăsați-o; nu o supărațl... Vedeți de cârmă.—IntindețI bine pânza de la botu dinainte... Pune pe Mustafa să vegheze la cârmă bine, auzi tu, Ne- dim? Etî mă duc să mă culc... Puteți să vă culcați și voi... Când o fi ceva, vestiți-mă. Arapul se coborî într’o altă cabină a caicului și se culcă... Toți dorm... Cârmaciul veghiază... Dar Chira ? Ce face Chira ?... Când Nedim o depusese în cabină, era tot leșinată. Când se desmeteci, și văzu în jurul setî niște lucruri ce’I eratî străine, un țipăt Ieși din pieptul el. — Unde sunt etî? a strigat ea frecându-se la ochi; în urmă, recu- legându-șl mințile, îșl aduse aminte de cei trei turci, de loviturile ce dădese în ușa casei, de pistolul ce descărcase dânsa într’un moment de un sublim curaj. . . Până aci mergeatî toate amintirile sale. De aci încolo o pănză neagră îl acoperea ținerea de minte : nu. mal știe nimic, nu ’și mal aduce aminte de nimic. Se încredință de un lucru numai; că era răpită. Se duse la ușă și vru s’o deschidă. Ușa era bine zăvorită. Se întoarse în cabină, îșl aduse aminte de Nicoară, de frații sel care eratî să soslască acasă; de durerea ce lipsa el va pricinui lui Dinicu... de tot... și mal cu deosebire de iubitul setî, pe care poate nu’l va mal revedea nici o dată. Se puse în genuchl, plânse și se ru gă cu foc. Era pe la unu după miezul nopții. Dacă cârmaciul s’ar fi uitat în acest minut înapoi și ar fi despicat întunericul ce plutea în văzduh, ar fi zărit, la depărtare de o dătătură de puș^ă, un corp negru ce înainta repede pe luciul apel. Dar deja bătrânul Mustafa, cârmaciul caicului, lăsase cârma din mână, și, tolănit pe o cergă de la coada caicului, dormla dus. Caicul mergea în yola lui, mânat de vântul ce’I umfla pânzele, www.digibuc.ro LITERATORUL 219 Pe când in caic liniștea cea mai mai mare domnește, luntrea celor trei frați Înaintează mereu Vâslele se cufundati și leșiau repede din apă. Câr- maciul se ținea bine cu cârma.,. Șerban și Gruia se grăbiati de părea că un bold lăuntric îl imboldea groaznic. într’o jumătate de ceas, luntrea era atât de aproape de caic, că patru vâsliturl puternice fură de ajuns pentru a o lipi de vasul in care frumoasa Chira îșl avea închisoarea, necinstea și poate chiar moartea. — Să nu facem zgomot, șopti Dinicu, lăsând cârma și legând luntrea de ancora caicului. Pune lopețile Încet, Gruio, și pregătește-ți pistoalele. Dar Gruia, nătărău din fire, cum era, făcu un zgomot atât de mare cănd vîrî vâslele în luntre, că bătrânul Mustafa se deșteptă ca o streajă, ce-șl aduce aminte de datoria sa. El era deja in picioare cu un topor in mână: Ensă, când căuta să deosebiască cine fuseseră cel care pricinuiseră zgomotul ce’l zmulsese din brațele cele dulci ale somnului, o detunătură de pistol izbucni.... Un aman! Ieși din gura bătrânului Mustafa... Pe urmă, ca și cum o amețeală-l’ar fi apucat, făcu doul pași nestasornici inainte și ’na- pol, și se prăvăli pe cuverta caicului pentru a nu se mal deștepta de cât la judecata cea de apoi...... Șerban, urmat de Gruia și de Dinicu erau pe cuvertă, și așteptati cu armele ’n mână, înfățișarea echipajului. La auzul detunăturei, toți turcii erau în picioare. Arapul, urmat de dânșii, învârtea în aer o sabie lucitoare și îndoită ca o seceră; el încuraja pe Nediro, pe Cadâr și pe lusuf ca să tabere asupra asediatorilor. ■O luptă se încăeră, luptă în care nu se mal auzla de cât zângănitul Iataganelor, detunătura pistoalelor și răcnetele de mânie ce izbucmau din piepturile luptătorilor. Din când în când, un vuet dureros leșla din gura ră- niților. După un atac de zece minute, coperta caicului înfățișa cea mal înfioră- toare privehște. Un șiroiu de sânge se scurgea de pe povârnișul covertei in apă... Trei sati patru pistoale azvârlite pe jos. Mai încolo, la coada vasului, bătrânul Mustafa, galben ca turta de ceară, lungit, cu mânile întinse, scăl- dat în sânge, neînsuflețit. La rădăcina unul catart, zdravănul Nedim dân- du’șl cea din urmă suflare de viață. Mal într’o parte, Cadâr se ținea de i- nimă, abia suflând, și încercându-se să-și astupe cu mâna sângele ce-I cur- gea dintr’o rană de moarte, www.digibuc.ro 220 LITERATORUL Numai doui luptători mal rămăseser ă din partea turcilor: Arapul, și lusuf. Cei trei frați erați âncă în picioare. Șerban avea un deget lovit de bala unui pistol. Gruia primise o lovitură de sabie la piciorul drept. Dinicu era lovit la umăr de tăișul iataganului lui Nedim. Osman arapul se apără multă vreme âncă, dar într’un târziii, o detu- nătură de pistol se auzi.... Arapul căzu.... căzu pentru a nu se mai trezi. Dinicu îl ochise bine, așa rănit cum se găsla. — Iertați-mă !... iertați-mă, striga lusuf, cazând în genuche înaintea lui Șerban, după ce văzuse că stăpânul săti își dăduse sfârșitul. — Unde-Î fata ce-ați răpit’o blestemaților ? striga Dinicu, punându-se înaintea lui și sguduindu’l ca și cum ar fi făcut cu un copăcel tenăr. — Jos în cabină. — Voi ați răpit’o, sati a venit ea de bună voie ? întreba Șerban în- cruntându-se. — Nu știu nimic, efendi... N’am aflat că este pe caic o fată, de cât după ce ridicasem ancora, și după ce plecasem din Brăila. — Bine!.. Aveți cu voi merinde? întrebă Gruia plesnind in gură limba, ca un om căruia ’i-ar fi foame. — Avem, efendi. Simt în cămara asta. — Bine!.. Ce poruncești, Șerbane? zise Gruia întorc.ându-se spre el. — Trimite’l pe lumea cea-l-altă murmurmurâ el... Am aflat tot ce ne trebuia... Ascultă! stăi! nu trage în el... Ea seama ca să pui în luntre tot ce-i găsi de mâncat și de băut... — Fii pe pace. Și Gruia apucând de piept pe lusuf, îl rezemă de un catart. — Iertare!.... strigă acesta cu lacrimile în ochi și cu mâinile îm- preunate. O detunătură se auzi... lusuf era lovit în frunte. Asta era o mișelie!... dar cei setoși de sânge, cu cât mai multe jertfe fac, cu atât li se dezvâlește în inimă, patima cea crudă a ucidere! de om- Când Șerban și Dinicu pătrunseră în odaia unde se găsla închisă Chira, aceasta plângea și se ruga. La vederea lor, o bucurie mare îi însemnă obrazul. Ea îmbrățișă pe Dinicu, după aceia își întinse brațele către Șerban, dar acesta o împinse www.digibuc.ro LITERATORUL 221 atât de tare, în rât de nu ar fi fost fratele cel mai mic care să o susțină, s’ar fi rostogolit pe scânduri — Pângărit’o!... strigă Șerban cu ochiul posomorit și cu glasul sâu cel aspru... Iți plac arapii!... turcii, hal! Chira se uita la el, mirată de vorbele lui; după aceia la Dinicu ca și cum ar fi vrut să ceare o lămurire! — Șerbane! z'se Dinicu cu mânia ’n față, de vei mai rosti âncâ odată acest cuvânt, nu-i bine de tine! Lasă-1 să urle, Chiro . .. Ești cu mine ... N’aibl grijă. * Dinicu lăsă pe Chira lângă o damigeană cu rom și un sac de pes- mețl, așezați acolo de către Gruia, și care alcătuise cu căte-va minute mai nainte o parte din provizia caicului. Dupâ acela, Dinicu se reîntoarse în vas îpopreună cu frații sSi, și’l dă- dură foc. Dar pe când reintrati în luntre, un strigăt de alarmă se auzi........ dupâ aceia un alt strigăt... Strigătul cel dintâi ti îl dădu Dinicu care alune- case de pe caic în apă și fusese tras de anaforu ce făcea apa la cârmă Strigătul cel d’al doilea era al Chirei care băgase de seamă înaintea ce- lor-l-alțl această întimplare nenorocită. Cel doui frați tălară repede un odgon și se țineați gata să’l întindă lui Dinicu, când acesta ar mal reapare d’asupra apei. Dar Dinicu nu se mal ivi!... Unicul sprijin al Chirei, pierise, jertvă valurilor. Ce era să facă ea, în mijlocul a doui frați, unul crunt, și posomorât și altul nepăsător, nătâng, aproape tâmpit și unealtă oarbă a fratelui celui mal mare Șerban?... Se lăsă în voia lui Dumnezeii, sati mai bine a întîmplărei. Luntrea plecă spre țărmul moldovenesc, și se opri în dreptul acelui punct al malului, unde Șiretul se varsă în Dunăre. Pe când ei se dedeati jos din luntre, abia se lumina de ziuă. O lumină albă se îngâna cu noaptea : era crepusculul dimineții. Caicul mergea încet. Focul fiind pus intr’una din cabinele lui, nu stră- punsese âncâ coperta. Șerban și Gruia, obosiți cum erați, se lungiră pe pă- mânt subt un tufiș, și adormiră.... Chira plângea moartea lui Dinicu, și se ruga Iul Dumnezeii să imblânzlască inima lui Șerban... www.digibuc.ro LITERATORUL V. Care moarte vrei? Moartea luminății Ori întunecată.?... Era seară... Nori groși se ridicati pe cerul albăstriii. Bubuitul tunetu- lui se auzla in depărtare... Subt un tufiș de cătine, pe marginea Șiretului, doul oameni îmbrăcați cu cizme lungi, căciuli țurcănești și ipingele, stăteai lungiți pe câte un znojȘ de fen, și beau rom dintr’o damigeană mare. Mai încolo, lăngă aceștia, Chira ședea în genuche cu mânile împreunate, cu ochii ridicați spre cer, cu lacrimile pe față, cu întristarea în suflet. — Bun rom, mă Gruio, zicea unul din frați; Arapului nu-i plăcea lu- cru prost! Ce zici ? — Ce să zic.., Mai dă’mi să mai trag odată, mă Șerbane. Și frații beau meretî... — Hm!.... făcu Șerban printre dinți, aruncând spre Chira una din acele priviri care o făceai tot-dea-una să tremure... Hm! îmi făcea spaimă mie, ea!.. ea care zicea că Dumnezei o să mă trăsniască pentru fără de legile mele! Ea!... ea care s’a pângărit iubind pe un arap!... ’L-a iubit, ori nu ’l-a iubit, puțin îmi pasă!.. O! dar am să ’ml rezbun crunt împotriva ei!.. Ce ’ml pasă mie! Nu ’mi-e soră bună.... Era cineva care m’ar fi împiedi- cat să ’ml săvârșesc răzbunarea, dar acel cineva nu’mi se va mai pune în cale: Dinicu s’a înecat..Mai rămâne Gruia... dar Gruia e un dobitoc pe care ’l întrebuințez așa cum îmi place...... Ei, da! o voiu strivi sub călcâiul meu ca pe o nucă ! Și dinții lui Șerban scrâșniră crud. Și pumnii lui, se strângeau tare, ca și cum ar fi zdrobit ceva între degete- — Fata asta este o pledecă în treburile mele, urmă el; vinovată ori nu, trebue să mă curăț de ea ! — Chiro, strigă el; ceasul morții tale a sosit; roagâ-te lui Dumnezeu să te ierte de nelegiuirea ta, căci puține minute ai să mai trăeștl.,.. — Nelegiuire!... Ce nelegiure? intrebâ Chira mirată. — Te-ai iubit cu un arap!... AI fugit cu el!., și deci, vrednică ești de moarte.. Vorbă scurtă! —Gruio,—Mă Gruio, zise Șerban, adresându-se către cel lait frate, care bea mereu, du-te și adună cătină, și fă un foc aici înapro- piere de noi. www.digibuc.ro LITERATORUL 223 Gruia plecă fără să zică o vorbă... El șovăia in mersul său. Era beat turtă.... — Ertare, frate!... ertare! se ruga Chira întinzăndușl mânile spre el. — Nu iert nici o dată eu!.. Tot ce pot face pentru tine este să 'țl pun înainte două feluri de morțl. înecarea și arderea de vie.. Alege una din două ! Focul se aprinse., cătinele pârâlati mereu... Nene!.. Nene Șerbane, strigă ea frăngăndușl mânele... Ce ’țl am greșit eu ca să mă pedepsești cu atâta cruzime?... Gândește-te că suntem frați!... cugetă că tata și mama cănd au murit ne-au spus să ne iubim!.. Zici că sunt vinovată L. în ce? Zici că sunt pângărită?... Cum! ce fel? Unde s’a mai auzit că o fată de creștin să se iublască cu un arap ? N’ai văzut casa?... Nu aî priceput că am fost răpită? De unde ai încheiat tu că ași fi fugit de bună voie ? Frate.'... scoate-țl din minte un gând atât de ne gru... fii îndurător.... Eu te am iubit tot deauna; pe tine ca și pe Gruia, pe Gruia ca și pe Dinicu!... Iertare! nu sevârși fapta aceasta, căci sufletul mamei noastre, te-ar blestema!.. sufletul tatălui nostru ar cere pedeapsă de la Dumnezeu sfântul !... Ea se rugă mult așa... Dar Șerban, cu capul sprijinit de mână, cu o- chiul încruntat, cu sprinceana posomorâtă, remase nesimțitor la rugăciunile el, surd la cuvintele el, desprețuitor și împetrit ca o stană de peatră!... — Doamne! murmură ea rădicăndușl ochii către cer, și punăndușl o mănă pe inimă. Doamne! tu știi, numai tu singur știi, de sunt vinovată sau nu!.... In acest minut, cel din urmă poate din viața mea, nu găsesc alt sprijin de căt numai în puterea și în grijia ta dumnezeiască... Caută din cer, cercetează inima mea, și vezi!..-. vezi dacă este pângărită de o dra- goste nelegiuită, după cum mă învinovățește acest frate!... Ea se opri puțin. Se uită duios către fratele său, ca și cum ar fi vrut să descopere în încrețiturile frunții sale o dungă de indoioșare, o rază de speranță. Dar Șerban păstra aceiași nepăsare! Focul pârâla groaznic, ca și cum ar fi vrut să ’i se dea jertfa ce tre- buia să mistulască. Era noapte... Norii se ridicase groși.... Tunetul bubuia necontenit, dar mal apropiat de căt la început. — Gruia, zise Șerban, Chira a fugit de bună voie cu acel arap. Arapul și caiccil săi și-au primit pedeapsa pentru îndrăznlala lor. Un singur vino- vat a mal rămas: neligluita noastră soră; eh am judecat’o vrednică de moarte. Care e părerea ta? www.digibuc.ro 224 LITERATORUL — Fă ce știi tu! respunse el vorbind încurcat și rătăcit ca un om beat. Nu ’ți am jurat că te voiu urma orbește supunăndu-mă ție ? —Așa este. Atunci, —nu rămăne de căt să o mai întrebăm pentru cea din urmă oară, care moarte vreainecarea sau arderea de vie ? — Fraților!.,. Iertare! faceți-vă milă de o soră- care nu este vinovată întru nimic... îmi ziceți să aleg felul morțil!.. Dar cine este acela căruia să-î placă a muri, și a muri fiind nevinovat? Iertare!... Mă rog voă de Iertare!... Și lăcrămi amestecate cu suspine se rostogoliaii șiroae pe alba ei față. Dar Șerban era acelaș!. El se plecă la urechea lui Gruia, ii șopti un cuvânt; pe urmă, ca și cum nJar mal fi voit să vadă cele ce avea să se întîmple, se puse cu fața la pământ, și ’șl astupă urechile. —Fiți blestemați! murmură ea aruncând fie căruia din ei o privire des- prcțuitoare. Gruia, luă pe Chira de mijloc, și apropiăndu-se de flacăra focului, ii făcu un vânt, și o aruncă în mijlocul lui. Atunci o priveliște îngrozitoare se infățișâ... Mai întăiu limbile de foc ii cuprinse hainele pe care i le aprinse căt ai clipi din ochi... Gemete se auziatî Ieșind din mijlocul rugului.... Pe urmă un corp căzu pe cărbunii înflăcărați... Pe urmă, nu se mal auzi nimic, fără numai Sfârîială ce face carnea ce se miștuește de flăcări.... Șerban și Gruia se depărtară de această priveliște înfiorătoare ca și cum îngerul răzbunător al Iul Dumnezeu i-ar fi izgonit cu biciul sâu de foc nes- tins, murmurând la urechia lor osânda-le de moarte... Iar vântul ce sufla tare și se prăbușia prin gropile și moșoroaele de pe câmp, părea că le aduce la ureche vaetele unul glas aproape stins, dar dulce, duios, ^plângător,—gla- sul surorei lor Chira, ce se jelia și grăia: Făceți-vă milă De-o biată copilă !... VI. Și ’n cor aduna Nori îngrozitori, Nori rezbunatori... Era pe la miez de noapte... Cerul se acoperise cu nori groși în toată întinderea sa. Vântul sufla www.digibuc.ro LITERATORUL mereu, dar puțin mai cald de cum era de cu seară. Șerban și Gruia, zdro- biți de osteneală, scurși de puteri, âncă de când cu lupta de pe caic, și munciți în sufletul lor de tablourile înfiorătoare la care fuseseră martori, se hotărîră să rămână acolo peste noapte. Se puseră să doarmă subt un ștejar bătrân în mijlocul câmpiei.... Dormeau duși... Cerul incepu să scapere scîntei. Tunetele bubuiau groaznic. Un fulger, mai luminos de căt cel-l-alte, luci d’asupra copacului, și in urmă, un zgo- mot puternic, zgomot asemenea unei df cunături de tun, se auzi... și după aceia totul intră în tăcere........ A. doua zi dimineață, trecătorii găsiră acel copac spintecat de fulgerul de cu noapte, iar la rădăcina lui, două trupuri de oameni, trupuri desfigu- rate, țepene, învinețite, și fără suflare, erau frații Chirei, Șerban și Gruia!. Ori cât de tainic s’ar fi săvârșit o nelegiuire, egzistă un ochiu, colo sus, care să o vază, și să o pedepsească! Acest ochiti, ochiul lui d-zeft poate, văzuse lacrimile Chirei, și o răzbunase, izbind cu puterea sa pe cel doi frați cruzi... ♦ Trecuse un an de la scenele ce am zugrăvit. Intr’o zi de vară, un tânăr fustaș intra călare pe bariera Brăilei. El a- pucă pe ulița care ducea spre celățuze. Lelițele care ’l vedeau se minunau de aerul falnic ce avea, si de îmbrăcămintea ce purta, — Uite, Nicoară I — Măre ’. da mândru mai șade pe cal. Dar Nicoară, nu se uita nicăerî, nu auzi a nimic din toate aceste laude. Intrând a casă, o vară a sa îl eși in cale și-I spuse că muma lui mu- rise.... El plânse, o plânse mult, dar cu această întristare, o bucurie se a* mesteca: putință d’a se căsători cu Chira, căci mătușa Ioana, muma sa, jurase să nu-I dea bine cuvântare a face pasul ăsta căt va fi cu vieață. — Dumnezeu s’o ierte, a zis el după ce află această știre, și aler- gă repede către casa Chirei. Dar care fu. mirarea sa, când o găsi pustie! el întrebă pe vecini... ni- meni nu știa de sfârșitul cel tragic al Chirei și al fraților ei... toți îi spu- seră că acum un an, trei zile după plecarea lui Nicoară la București, Chira 15 www.digibuc.ro 226 LITERATORUL perise. Se vorbea ca a fost răpită de un arap; că din acea zi cel trei frați periră și ei și se credea că a fost uciși într’o luptă cu potera.... Chira, răpită de un arap!... Ideia asta prinse atâta statornicie în creerul lui Nicoară, în cât o des- perare grozavă se zugrăvi pe fața sa. Simțim6ntul durere! ce’I pricinuise moartea mumei sale, unit cu cel al bucuriei că murind măsa putea să ia pe Chira de soție; apoi vestea cea din urmă că ea fusese răpită de un arap... toate astea se ciocniră între sine, și produseră un zdrobitor efect. El rămase uimit puțin timp; apoi, ca și cum ar fi văzut ceva vrednic de rîs într’un punct al cerului, —pe care ’l privia țintă,—izbucni într’un hohot groaznic... Sermanul Nicoară, îșl perdu mințile. Fine Mihail Denietrescu. LA NOTIȚA DIN CONVORBIRILE LITERARE „Convorbirile literare“ No. 1, anul corent, publică, o mică notiță a d-lul Misir ca răspuns la precedentul med articol intitulat: Polemică. D. Misir, se plânge între altele că’l acuz de a’șl fi scris critica sa în balamucul de la Golia și nota bene înbrăcat cu cămașa de forță. Spre a’l satisface, mențiu balamucul dar retrag cămașa de forță pentru cuvântul că atunci ar fi fost în neputință de a scrie. D. Misir se mai plânge âncă de faptul că „o parte din batjocură o trec și asupra „neamurilor sale cu totul inocente în cauză.“ Rectific : Nu m’am îndoit nici-o dată de nevinovăția neamurilor d-tale, On. d-le Misir. Iată dar, neamurile, cu totul nevinovate. O întrebare ânsă : De ce se superă d. M'sir și Ia drept o batjocură, ipoteza ce am făcut că a născut între boccele de tutun sau între puține cu icre ? Ce ? Dacă lucrul ar fi așa, apoi origina d-sale l’ar ofensa și ar socoti ca o insultă întâmplarea ce l’ar fi făcut să nască fiu de băcan s>u de tutungiu? D. Misir mai adaugă în fine, că pe tărîmul insultelor nu se poate pune (cu alte cuvinte că face critică literară) ! și urmează cu toate aceste să mă insulte, evitând de a intra în discutarea punctelor pe care le-am stabilit în respunsul med din numărul 2. La urmă d. Misir, zice : „D-nul Macedonski părăsește o frumoasă tradiție păstrată în lumea literelor, aceea „că poetul nu se pleacă nici-o dată a polemiza în proză cu criticii săi." Va să zică în această speranță a înșirat d. Misir toate invectivele și năzdrăvăniile ce i-att trecut prin cap ?.. www.digibuc.ro literatorul 227 Et bine, s’a înșelat. Șl pentru că d. Misir vede că a intrat în capcan, bate frumușel în retragere, făgă- duindu-se că nu’mî va mal răspunde sau critica pe viitor. O cred și eti ! Și o cred din doă puncte de vedere: Pentru că vede că am părăsit tradițiile literare (vorbă să fie! — D. Misir și tradiții literare sad cunoștințe de asemenea fel să potrivește ca nuca în perete) ! și l’am pus la locul ce ’i se cuvenea ; Cât și, pentru că revista din Iași abia i-a publicat la ultima pagină cele câte va rânduri ale sale, ce ’mi-ati făcut multă plăcere, căci prin ele, d. Misir, să declară singur învins și cu totul incapabil de a-șl sprijini afirmările sale. Dar dumnealui mai adaugă că critica ce a făcut a rămas necombătută. Așa este în adevăr : Și d. Misir va avea dreptate ori de câte ori îmi va tăia versurile și le va adauga chiar, de la dumnealui. Astfel fiind, d. Misir nu mă va critica pe mine și scrierile mele, ci ânsuși pe d-lui. In ceia-ce privește epitetul de contrabandă cu care d. Misir gratifică scrierile celor de la „Literatorul*, rezultă că noi fiind constitui ți în contrabandă, dumnealor să află întocmiți în monopol. Și toată lumea știe, dimpreună cu chiar d. Misir, că numai atunci se face contra- bandă când monopolul e prost, — iar între monopol și contrabandă n’a fost nicl-o dată de ezitat. Lord-Byron, Musset, Heine, aci fost contrabandiști. Priimim prin urmare epitetul, Iar spre a mângâia pe d. Misir, i’l aplicăm și d-sale sau rudelor d-sale, ensă, — numai în ce privește tutunul! Al. A. Macedonski. NOAPTEA de MARTIE Poetului Th. ȘJei-lbiiuescu —Personne. Je suis seul, c’estl’heure qui aonne. O solitude ! o pauvrette 1 (AAfr. de Musset. Nuit de Mai). — Ași vrea s’o străng în brațe! A’ât e de frumoasă Că’mi plec privirea tristă sub ochiul ei focos, Și căt de albă-I fața—Prin noaptea ’ntunecoasă S’ar zice că lucește un astru luminos ! — Ași vrea s’o străng în brațe ! O sete-adâncă ’n mine Răscoală tot, și patimi și-al tinereții vis; Un glas parcă’ml șoptește: E ea, vine la tine... Și-’așI vrea să mă apiopil, — Și nu știu ce mă ține, www.digibuc.ro 228 LITERATORUL De’mi pare pân’la densa că. este un abis ! Și n’am văzut în viață, trăind în astă lume Nici o femee, care să semene cu ea... Să fie nălucirea din locuri fără nume, Ce vine să deștepte din noîî, inima mea? „Ori cine-ai fi! —de demon sau de Dumnezeire „Trimisă ’n a mea cale, și pentru-a mea peire, „Mă jur să mă’nchin ție și sufletul să ți vând; „Să pot iubi o dată, un ceas, —să pot o noapte Să mă îmbăt de vise, de sărutări, de șoapte.... „Și ’n urmă să’mi iei viața,-cu zorile zburând! „Destul de cănd te caut! Destul de cănd într’una „Te chem și ’n veselie, și ’n ceasuri de ’ntristări! „Destul, de cănd te-așteaptă, în pieptul meu furtuna, „S’arunce pe-a ta buză nebune sărutări! „Destul de cănd suflarea’mi încearcă să topească „Al inimei jeratic, — destul de cănd aștept „O injmă, un suflet, ce poate să iubească, „Ce poate să ’nțeleagă ce arde ’n al meu pept! „Destul de cănd junia’mi, trecând din mână ’n mână, „Și ne’ncetat tărîtă prin tină, prin țărână, „Uscată de restriște și de-al orgiei vânt „Nu mai răspunde astăzi la nici-un 'nalt avânt! „Destul, de cănd e iarnă în trista’mi primăvară. „Destul, de când e noapte în dimineața mea, „Intinde’ți mâna, zmulge durerea mea amară, „Re’nvie’mi iar credința, ce ’n pieptul meu murea ! „N’auzI prin foi cum tainic șoptește vântul serii „De ’mpraștie parfumul ce ’-mbată de amor? „Prin inima’mî aleargă suflarea primăverii, „ — Un ceas de fericire, pe brațul teu să mor! „Și ale noastre buze încet să se ’nsoțească, „Suflarea’mi cea din urmă pe a ta să întâlnească, „Cum inima’mi se-oprește, să simți, în peptul meu; „Murind, să cred atuncea că ’n veci voiu fi al teu ! „Ascultă, ce dulci șoapte, ce sfântă armonie, „Cum totul ne vorbește de vise, de beție.... „Cum se ridică ’n ceruri al inimii avânt; „Ascultă floarea, crângul, ascultă-al serii vânt; „Cum se deșteaptă ’n noapte o tânără simțire, „ Natura e copiinsă, întreagă de iubire ! www.digibuc.ro LITERATORUL 229 „Nu știi că e sădită în inima umană „O tainică simțire, un dor neîmplinit; „Că ’n suflete curate, că ’n inima dușmană, „Se răzvrătește ’ntr’una doiința de: iubit? „Ce poate face ’n lume acel ce nu iubește, „In ceasul luî din urmă, ce amintiri îl vin? „Când tot dispare ’n cale-I, când tot îl părăsește, „Un gol i se arată, e singur.... e strein! „Atunci prin cugetare întreaga viață ’i vine, „Și zile întristate, și ani, și nopți senine, „In ochi-1 se ivesc ; ,_Și înțelege ’n flne că sărutarea caldă „E ’ntreaga fericire, ce viața întreagă scaldă, „E raiu pământesc! „Zadarnic lași în urmă, și glorii și renume; ^De n’al săpat în pîeptu’țl uh chip, un dulce nume,... „Ca barca peste valuri în lume-ai rătăcit; „Nimic nu lasă ’n sînu’ți, vre’o fla'ără, vre-o urmă „De amintiri duioase,— de nu vel fi iubit, „De și nu ai regrete, cănd viața ți se curmă. „Azi vine primăvara și ’ncepe de ’ncolțește „Și frunza și lăstarul, brăndușu ’nbobocește „Și albele’I petale la soare strălucesc „O sevă nouă curge, dănd viață, dând putere, „— E tinerețea mândră.—Pe ceruri, luna piere, „Renvie’ml tinerețea să pot să te iubesc! „Nu simți cum te îmbată și taină și parfume, „Un val de ’mbrățișare se ’ntinde peste lume, „Suflarea tinereții, tot mișcă ’n infinit; „Prin cuiburi se aude o nouă frământare, „In noapte simți în suflet o dulce ’nflorare, „Ce naște din iubit! „In calda ’mbrățișare, cu buzele pe buze, „Poema primăverii ’n noapte să cetim, „Plăcerea și iubirea ne vor sluji de muze „ - Ce este fericirea, în fine, — avem să știm ! „Asculta’mi rugăciunea și vino !.... Aurora „Va ’ntârzia sfioasă, văzendu-ne pe noi; „Visarea tinereții, înlănțuită ’n hora „Plăcerilor voioase, ne chiamă pe-amândoi. „Grăbeștete, căci nimeni în lume n’o să știe www.digibuc.ro 230 LITERATORUL „Că fruntea’țl e pălită de sărutatul meu; „Grăbește-te! căci ziua curând are să vie, „Și timpul care trece, nu’l dă nici Dumnezeii! „ Ascultă’ml rugăciunea și vino! Viața trece. „Un ceas din veclnicie adesea ’l regretăm; „Căci mâine bătrânețea va ’ntinde mâna’I rece, „Târziii, va fi atuncea ca mâine să Iubim ! „O noapte de plăcere! O noapte de ’mbătare! „Prin parfumatul aer nu suflă nici un vânt... „Natura ’ntreagă-așteaptă a noastră ’mbrățișare, „Ce va zbura prin noapte ca cel mal dulce cânt! Dar pentru ce, străină la calda mea chlemare, Statuia nepăsării, cu ochiul pironit Pe ochiul meii, se-oprește și fără de mișcare, Și vise și iluzii, îndată mi-a gonit ? Să fie oare-a nopții fantomă, vre-o nălucă ?... Ași vrea s’o strâng în brațe ! căci poate să se ducă Și să remân tot singur cu jalea mea cea grea. Viziunea. „Ori unde te vei duce, ori ce vei face ’n lume „Stăpână’ți sunt și vlața’țl de mult este a mea; „In ore de veghere, vel plânge l’al meii nume, „Și eti, ’ți voi fi, poete, conducâtoare stea. „In brațele femei, cu sete, prin Iubire „Vei căuta amorul, — ce va zbura mereu; „Căci tot, în a ta cale, va sta în nesimțire, „In lume pentru tine vofil fi eil, Dumnezeii! — „Ori cine-ai fi! —de demon saîi de Dumnezeire Trimisă ’n-a mea cale și pentru —a mea peire, „Mă jur să mă ’nuhin ție, și sufletul să’țl vând; „Să pot iubi odată, un ceas, să pot o noapte „Să mă imbăt de vise, de sărutări, de șoapte... „Și ’n urmă să’ml Iei viața, —cu zorile zburând! Viziunea. „Copile! vino ’n brațe’ml, căci buza mea te-așteaptă! „Tristețea tinereții, cu mine o să’țl treci; „De vrei să’țl vezi Iubita, privește, te deșteaptă... „Sărutul ’ml-e de ghlață, și brațele’mi sunt reci, www.digibuc.ro LITERATORUL 231 — Ce groaznic vis! O frică de moarte me coprinde, Ce foc, îmi arde buza și ’n peptul meii s’aprinde ? întunecoasă noapte ! Ce zgomot cobitor Mă face ca să tremur ? Afară vântul bate, In sufletu’ml, furtuna cu’un zgomot mugitor Gonește cea din urmă cântare de amor! E clasul de veghi ere și plâng Martie, 1883. Singurătate! AL Glt. Djuvara. NOTITA * Piesa admirabilă ce am publicat in primele trei numere ale acestui an, întitulată «Ră- pirea Bucovinei2 este de domnii V. Al. Urechiă, Nicolae Ține și Th. Miller. Această piesă a fost scrisă cu ocaziunea aniversărel Răpirel Bucovinei și era să se reprezinte pe scena Theatrulul Național, ânsă a fost oprită intr’un mod arbitrar. Credem a face o plăcere CetPorilor noștri, numind astă-zl pe autorii el, de oare-ce mulțl aă dorit să-le cunoască numele. OCHIUL NEGRU I într’o splendidă serată când acorduri răpitoare Transportase de plăcere inimi june, simțitoare, O femele odinioară într’un bal am întâlnit, La a căreia Iubire am rămas pe loc uimit. Și privind în ochlu’I negru văzul lacrăml de ’ntristare, Iar pe buzele’I pălite rătăcind zîmbirl amare; Le-am văzut, de si ascunse, le-am văzut si ’mi-aîi trădat Suferința, grea și mută, ce-al el suflet a ’nnecat. O ! în van vrea să’șl ascunză dorul. Eii îl știfi prea bine! Și ’ml-aș da cu bucurie, ml aș da sufletul din mine Ca să pot a sorbi rouă ce în ochlu’I am vezut, Ca să șterg, dupe a el față, umbra dorului el mut; Ca să fac ca ochlu’I negru făr’ de lacrăml să lucească, A el buză întristată radioasă să zimbeasciț www.digibuc.ro 232 LITERATORUL Și, uitând a el restriște și trecutul el de dor, Să desmlerde ’n al ei suflet dulci speranțe ’n viitor. II ’MI-a spus multe ochiul negru, ’ml-a spus multe în tăcere Sl-a versat și ’n al meii suflet a lui tainică durere: ’MI-a spus cum o soartă crudă, un destin amar, cumplit. Ale ei iluzii scumpe fără milă le-a zdrobit!... Sta ascuns pe jumătate subt o pleopă obosită Ațintind lumea din juru’i c’o privire rătăcită; Treceai! toți cu nepăsare ! Raza’I tristă m’a atins, ’MI-a vorbit!... și al meii suflet de Iubire s’a încins. Dar, val, nu e cu putință să privesc decât pe-ascuns A ei față ’nduloșată, al ei ochii! de dor pătruns. Și de-atunci, cu ochiul negru, plâng cu lacrăma'I fierbinte, Dar în pieptul meii se’neacă în delir ori ce cuvinte îngânând a el durere, suspinând pe soarta sa Uăbușesc în mine dorul, făr’ai spune ei ceva. N. ȚINCU. ELEGIE O revedeam adesea, și inima-mi simțea O dulce mângâiere, cănd mă ’ntâlneam cu ea... N’aveam nici o speranță s’o fac să mă iubească Și n’așteptam la densa nici chiar ca să’mi zîmbească. Cănd marmora se schimbă în cruce de mormânt, Deșert îți este plânsul, deșert ori-ce cuvânt! Eram sătul, privind’o, de-atâta răutate, Să mai doresc pe față-I să văd o bunătate ; Eram sătul, de-asemeni, de-atătea suferinți Să pot hrăni în suflet și alte noi dorinți... Dar o priveam, întocmai precum se ’ntămplă-adese^ Văzând câte-o statue, din minte ce nu’ți iese, Să’țl mal întorci privirea din noti ca s’o admiri, De și nu afli ’ntr’ânsa nici suflet, nici s’mțirl, www.digibuc.ro LITERATORUL 233 Ce ’ml pasă, dacă dănsa, —gândeam pe-atuncl în mine,— Rămăne-aceiași floare sălbatică, ’n ruine!... Ce ’ml pasă!.. In iubire nesocotești orl-ce Și nu te ’ntrebl, de suferi, prin cine, sau de ce?... Orbirea te coboară 1'atâta umilință, încât ajungi în nimeni să nu mai pul credință, Decăt în două stele, umbrite între gene Sub cea mai minunată arcadă de sprîncene. De-ar fi căt de departe acele două stele, Iți pare că privirea ’țl-o ’mpreunezl cu ele, Și tocmai când la ceruri ajuns te socotești, Atunci te afli singur și-atâta de departe!.. Atunci, de fericire durerea te desparte Și stelele Iubite de-abla le mal zărești!.. Dar cine poate-ajunge l’atâta fericire, Să ’ml fi rămas și mie să sper l’a sa Iubire!.. Eti, poate prevăzusem destinul meti fatal, Dar vream ca disperarea s’o duc pănă la mal... Șl-aci, nici flori, nici Ierburi prin care să găsească Iubirea-mi obosită vr’un limpede izvor!.. Nimic!.. Decepțiuneă veni să ’ml nimicească Și cele de pe urmă speranțe de amor!. De-atunci, în tot-d’a-una, cănd o ’ntălneam, privirea îmi rămânea asupra-I, cerendu-I fericirea; De-atunci în tot-d’a-una și ’n vis o urmăream Și nopți de nedormire, pe gânduri le pierdeam! Dar inima, de lacrăml devine oțelită; Iubirea, de durere rămâne ’nnăbușită, Și lumea te numește atunci, nepăsător, De și în nepăsare s’ascunde-un trist amor! Atunci, nici dor, nici lacîrml nu pot să’țl readucă Puterea tinerețel, ce-o simți că se usucă, Ci ’ntocmal ca murindul, privind călăul tău, II Ierți, simțind o milă de sufletu-I cel rău! Călăul pentru mine fusese ea, ce ’n lume Știuse-așa de lezne odihna să’ml sugrume. www.digibuc.ro 234 LITERATORUL O! Câtă, mulțumire, nu simți atunci, cănd știi Că mort, mai poți călăul să’l afli printre vii! Și eti, văzând’o âncă, in mine se năștea O dulce mulțumire, cănd mă ’ntâlneam cu ea ! Speranța o pierdusem, s’o fac să mă iubească Și n’așteptam vre-odată nici chiar ca să’ml zîmbească. Cănd marmora se schimbă în cruce de mormânt, Deșert rămâne plânsul, deșert orl-ce cuvânt! Dar nu a fost se vede de-ajuns atăta jale; Căci astă-zl, fără urmă, ’mi-a dispărut din cale, Și dacă dupe-atâta zadarnică trudire, Ce ’mi-a ’nnegrit în față și lume și femei, Eu n’am avut răsplată să am a sa Iubire, De astă-zi nu’mi rămâne nici chiar disprețul el... Th. M. Stoenescu. Nenorocirile unul Chinez în China. *) (Urmare) Capitolul XIII. Cântecul celor cinci veghieri ale Centenariei. Acum puntea, care purta âncă semnele acelui rezbel pe statutele sale schi- lodite, era liberă. Wang, obosind, se trânti de-a curmezișul șoselei. Kin-Fo și cu cei lalți prin- tr’o opintire puternică, se apropiară de el. Două-zecI, pe urmă cincl-spre-zece, și în fine numai zece pași îl mal despărția. Nu mai era de încercat pentru a’l prinde prin vorbe nefolositoare, pe care nu putea sau nu voia să le auză. Trebuia ajuns, apucat, legat la trebuință... Pe urmă va urma răfuiala. Wang, văzând că are să fie prins și fiind că, printr’o încăpățînare nepricepută, părea că nu dorește să se afle față ’n față cu elevul său, Voi să ’și rișce viața pen- tru a scăpa. In adevăr, dintr’o săritură era pe balustrada punțel și de acolo se repezi în Pei-Fo. Kin-Fo se opri puțin și strigă : >) Cu numărul de față traducerea acestui roman va fi continuată de D-nul Stelian Grozea. Not. Red. www.digibuc.ro LITERATORUL 235 — Wang ! Wang ! Pe urmă luându’șl și el o hotărîre : __ U voi avea viu ! strigă aruncându-se și el în fluviu. — Creg? zise Fry. — Fry ? zise Creg. __ Doue-sute de mii de dolari în apă! Și amîndol, sărind balustrada, alergară în ajutorul ruinătorului client al Cen- tenariei. CâțI-va dintre urmăritorii voluntari ii urmară. Era tocmai un joc de clovni. Dar zelul le-a fost de geaba. Kin-Fo, Fry-Cregși cel lalțl, îndemnați de gân- dul că el vor primi recompensa, puteau să răscollască mult și bine prin Pei-ho, Wang nu se mal găsla. Negreșit că luat de curentul apel, filosoful a fost dus departe. Nimeni nu știa să spuie dacă Wang, aruncându-se în apă, a vrut numai să scape de următori sau că din vre-o cauză misterioasă a vrut să’șl curme viața. Două ceasuri în urmă, Kin-Fo, Creg și Fry, desperați, dar bine uscațl și în- tăriți, împreună cu Sun, deșteptat tocmai în toiul somnului și bombănind într’una, apucară calea câtre Pe-King. Capitolul XIV. Patru orașe Intr’unul. Pă-Tche-Li, cea mal septentrională din cele opt-spre-zece provincii ale Chinei, e împărțită în nouă departamete. Capitala unuia din aceste departamente este Chun-Kin-Fo, adică : «oraș din cele dintâi care se supun cerului». Acest oraș e Păking In Păking sunt două orașe deosebite, despărțite cu un bulevard lat și un mur fortificat: unul, care este un paralelogram rectunghiular, e orașul chinezesc ; cel- lalt, aproape un patrat, e orașul tartar, care și el conține doue alte orașe : orașul Galben, IIoang-Tching, și Tsen-Kin-Tching, orașul Roșu sau orașul Interzis. Altă dată această îngrămădire avea peste două milioane de locuitori. Dar emigrațiunea, provocată de ecstrema mizerie, a redus această cifră la cel mult un milion. Locuitorii sunt Tartari și Chinezi, la cari se mai adaogă aproape zece mii de Musulmani, și o oare care cantitate de Mongoli și TibertanI, care compun popu- lațiunea flotantă. Pe o întinderede șease leghe, un mur fortificat nalt și lat de la patruzeci până la cinci zeci de picioare, și apărat, din nouă sute în două sute de metre, de niște turnuri ridicate, înconjoarățorașul tartar cu un frumos loc de preumblare așternut cu peatră și se unește cu patru enorme bastioane de unghiuri, în care se află cor- purile de gardă. Dupe cum se vede, împăratul, Fiul Cerului, e bine păzit. Jn centrul orașului tartar( orașul Galben, pe o întindere de 6G0 ectare, închis cu www.digibuc.ro 236 LITERATORUL opt porțl, conține un munte de cărbune, nalt de trei-sute de picioare, punct culmi- nant al capitalei, un canal, zis «Marea de mijloc,« peste care trece o punte de mar- mură, două mănăstiri de bonzi și Pe'i-tha-sse, bonzerie așezată într’o peninsulă, care pare atârnată de-asupra canalului, Peh-Tang, casa misionarilor catolici, palatul imperial, templul cel mare dedicat străbunilor dinastiei domnitoare, templul spiretelor, templul geniului Vânturilor, templul geniului Trăsnetului, templul inventatorului mătăsel, templul împăratului cerurilor, cele cinci pavilioane ale Șerpilor, mănăstirea «Veciniculul Repaos» etc. Și în centrul acestui patrulater se ascunde orașul Interzis, pe o întindere de opt-zecl de ectare, înconjurat de un șanț canalizat, peste care trec șeapte punți de marmură. Bine înțeles că dinastia domnitoare fiind mantchouă., cea dintâi din aceste trei cetăți este locuită in mare parte de o populațiune de același rasă. Chinezii sunt dațl afară, în orașul anecs. In acest oraș interzis, înconjurat cu muri de cărămidă roșie, încoronați cu olane poleite, intri printr’o poartă din spre Miazăzi, poarta „Curățeniei celei mari" care se deschide numai pentru împărat și împărătese. Aci se află templul străbunilor di- nastiei tartare, care are un acoperiș îndoit de olane multicolore; templurile Che și Tsi, închinate spiritelor cerești și pământești,- palatul «Concordiei suverane» rezer- vat numai pentru ceremoniile de pompă și pentru banchetele oficiale; palatul «Con- cordiei dn mijloc,» unde sunt portretele strămoșilor Fiului Cerului; palatul «Con- cordiei protectoare,» a cărui sală centrală e ocupată de tronul împărătesc; pavilionul Nei-Ko, unde se ține cousiliul cel mare al imperiului, prezidat de prințul Kong, ministru al afacerilor streine și unchiu despre tată cu ultimul suveran; pavilionul «florilor literare,» unde împăratul se duce o dată pe an ca să interpreteze cărțile sfinte; pavilionul Tchouane-Sine-Tiene, în care se fac jertfe în onoarea lui Confuciu; biblioteca imperială; biuroul istoriografilor; Vou-Igne-Tiene, unde se păstrează plă- cile de aramă și de lemn destinate la imprimarea cărților; atelierile în care se lu- crează vestmintele împărătești; palatul „Curățeniei cerești/ loc unde se discută afa- cerile familiei; palatul „Elementului pământesc superior/ unde a fost așezată împă- răteasa cea tânără; palatul „Meditațiunel/ unde se retrage împăratul când e bolnav ; cele trei palaturl unde cresc copil împăratului; templul rudelor moarte; cele patru palaturl ce au fost rezervate văduvei și femeilor lui Ilien-Fong, mort în 1861; Tchou- Sieou- Kong, reședința soțielor împăratului; palatul „Bunătății preferate/ destinat pentru primirile oficiale a damelor curții; palatul „Liniște! generale/ ciudat nume pentru o scoală a copiilor de oficerl superiori; palatul „Purificațiunei și al postului"; palatul „curățeniei lui Jade" locuit de prinții de viță; templul „zeului protector al orașului» ; un templu de arhitectură tibetană; magazinul coroanei; intendența Curțel; Lao-Kong-Tchou, locuința eunucilor, cari în orașul roșq sunt în număr de vre-o cinci mii; și în sfârșit, murii acestui oraș mal coprind și alte palaturl care se urcă la patru-zecl și opt, fără să mal numărăm și pe Tzen Kouang-Ko, pavilionul „Luminel purpurii" așezat pe marginea lacului cetății galbene, unde, în 1873 Iunie 19, fură www.digibuc.ro LITERATORUL 237 admiși în țața împăratului cel cinci miniștri, al Statelor-Unite, al Rusiei, al Olandei, al Engliterei și al Persiei. Ce forum antic a avut vre-o dată o atâta îmbulzială de edidciurl, diferite în forme și îmbogățite cu lucruri prețioase ? Care oraș, care capitală din Statele eu- ropene ar putea oferi atâta nomenclatură ? Și la această enumerațiune, mai trebuie adăogat și Quane-Chăou-Chane, palatul vereî, situat la două leghe departe de Păking. A fost distrus la 18G0, și de-abia se pot regăsi, printre ruine, grădinile lui «cu o lumină perfectă și cu o lumină liniștită», colina «izvorului lui Jade», muntele celor «zece mii de Lungi viețuiri!» Orașul Galben e înconjurat de orașul tartar. Aci sunt legațiunile franceză, ingleză și rusă, spitalul Misiunilor Londrei, misiunile catolice de Est și de Nord, vechile grajduri de elefanți, în care nu se mal află decât unul, și acela chior și centenar. Tot aci se mal găsește turnul Clopotului, cu acoperișul roșu înconjurat de olane verzi, templul lui Confuciu, monăstirea celor o mie de Lama, templul lui Faqua, vechiul observator cu turnul mare, gros și patrat, Yamenul Iezuiților, Ya- menul Literaților, unde se- trec egzamenele literare, și mal sunt și arcurile de triumf de Ost și Est. Pe aci curg marea Nordului și marea Trestielor, care vin din palatul de Vară ca să alimenteze canalul orașului Galben. Se mal văd palaturl în care șed principi de viță, miniștrii financelor, al riturilor, al rezbelului, al lucrărilor publice, al relațiunelor ecsterne; Curtea de Conturi, Tribunalul Astronomic, Academia de Medicină. Totul e amestecat în stradele strimte, pline de pulbere vara, și de apă Iarna, mărginite în mare parte de case mizerabile și mărunțele, printre care se ri- dică câte-un palat al vre-unul dignitar mare, umbrit de arbori frumoși. Pe stradele îmbulzite, nu vezi decât câini rătăcind, cămill mongole încărcate cu cărbuni de pă- mânt, litiere cu patru sau opt purtători, dupe rangul funcționarului, trăsuri, căruțe cu măgari, care, și săraci, carii, dupe D-l Choutză, formează o societate indepen- dentă de cerșire cu șeapte-zecl de mii de dispolați; și în aceste strade acoperite cu un «noroi puturos și negru, zice D-l P. Arene, strade întrerupte de băltoace, în care te afunzi până aproape de genuchl, de multe ori se ’ntîmplă ca vre-un cer- șetor orb să se înnece.» Mal in toate, orașul chinezesc din Păking, care se numește Va'i-Tcheng, se aseamănă cu orașul tartar, dar cu toate astea se distinge de el prin câte-va lucruri. Partea meridională e ocupată de două templurl celebre, templul Cerului și templul Agriculturel, la care se mal adaogă templele zeiței Koanina, al geniului. Pământului, al Purificațiunei, al Șearpelul Negru, al Spiritelor Cerului și ale Pă- mântului, heleștalele cu PeștI-de-aur, mănăstirea Fayouan-sse, piețele, teatrele, etc. Acest paralelogram rectunghlular e împărțit, de la nord la sud, de o arteră importantă, numită Strada-Mare, ce pleacă de la poarta Iloung-Ting la sud și merge spre poarta Tien la nord. De-a curmezișul e tăiat de o altă arteră mal lungă, care tale pe cea dintâi în unghiu drept, și pleacă de la poarta Cha-Coua, la est, spre poarta Couan-Tsu, la ost. Se numește strada Cha-Coua, și la o sută de pași de la punctul de întretăiere a el cu Strada-Mare locuia viitoarea doamnă Kin-Fo. www.digibuc.ro 23â 1ITERATR0UL Este de amintit că, dupe câte-va zile de la primirea scrisorel care’I anunța ruina, tenăra văduvă a primit o a doua care anula pe cea dintâi și care’! spunea că, mai’nainte de ase termina a șeaptea lună, «frățioru’i» se va întoarce la ea. Nu mai e nevoie de-a spune că Lâ-U, de la acea dată, 17 mai, numără în tr’una zilele și ceasurile. Dar Kin-Fo, în timpul călătoriei sale, al cărei itinerar fantazist nu voia să’l arate subt nici un pretecst, nu mai dăduse nici o știre despre el. Lă-ou scrisese la Shang-IIai. Scrisorile’! rămaseră fără răspuns. Deci fie-cine ’și poate închipui în ce’neliniște trebuia să fie, pentru că până la această zi, 19 Iunie, nu a primit nici o scrisoare. Ast-fel, în tot acest timp, tânăra femele nu ’și-a părăsit nici de cum casa din strada Cha-Coua. Aștepta cu neliniște. Neplăcuta Nan nu era făcută ca să ’I în- cânte singurătatea. Din ce în ce devenla mal ciudată și merita să fie dată afară de o sută de ori pe lună. Dar câte ore neterminabile și plictisitoare, mal ’nainte ca Kin-Fo să ajungă la Păking ’. Lă-U le numera și numărătoarea’! părea prea lungă ! Dacă religiunea lui Lao-Tse este cea mai veche din China, dacă doctrina lui Confuciu, promulgată cam pe la același epocă (500 de ani aproape înaintea lui Ilristos.) e urmată de împăratul, de literați, și mandarinii cei mari, budismul sau religiunea lui Fo numără mai mulți credincioși,— aproape trei sute milioane, — pe toată suprafața globului. Budizmul coprinde două secte distincte, dintre care una are de miniștri pe bonzi, îmbrăcați în cenușiu și îmbrobodiți cu roșu, și cea laltă, pe lama, îmbrăcați și îmbrobodiți în galben. Lă-U era budistă din prima sectă. Bonzii o vedeau adesea venind la templul Koan-Ti Miao, consacrat zeiței Koanina. Acolo ea se ruga pentru prietenul seu ș- ardea luminări parfumate, cu fruntea prosternată pe scândurile templului. In acea zi se gândi să revie să mai roage pe zeița Koanina. Avea o presim- țire care ’I spunea că un pericol mare amenința ,pe acela pe care ea ’l aștepta cu atâta nerăbdare. Lă-U chemă pe Nan și ’I porunci să se ducă să caute o trăsură purtată de brațe în piața Btradei-Marl. Nan, dupe urîtu’i obicei, ridică din umeri și plecă să egzecute porunca ce primise. In timpul ăsta, tenăra văduvă, rămâind singură, privla trist aparatul cel mut, care nu’I mai reproducea vocea depărtată a celui care lipsia. «Ah! zicea ea, trebuie ca el să știe, cel puțin, că n’am încetat de a mă gândi la el, și vreaîî ca vocea’ml să’l repete aceasta la întoarcerea lui. Și punând în mișcare sulul fonografic, pronunță, cu voce tare, frazele cele mal plăcute pe care ’i le dictă inima. Nan, intrând repede, întrerupse acest monolog plăcut. Trăsura cerută aștepta pe domna «care ar fi făcut mal bine să stea acasă«. www.digibuc.ro literatorul 239 Le-U n’o auzi. Plecă numai decât, lăsând pe Nan să bolboroslască cât îi va plăcea, și se sui în trăsură dând ordin ca s’o ducă la Koan-Ti-Miao. Drumul ce duce acolo e drept. N’ai de cât să coteștl strada Cha-Coua, la răspântie, și să mergi pe strada-mare până la Tien. Dar trăsura nu putea să umble tot așa de lesne. In adevăr, târgul nu înce- tase âncă pe la acea oră, și tot deauna în acea parte a orașului, care e cea mai populată, îmbulzlala este foarte mare. Pe șosea, baratcile negustorilor din alară fă- ceau din stradă un adevărat bâlci, cu toate strigătele și țipetele lui. Dupe asta ve- nlau oratorii de stradă, cititorii publici, ghicitorii de noroc, fotografii, nerespectoșil caricaturiști al autorității mandarine, care cu toții zberau și ’șl amestecau și el vo- cea lor în învălmășala generală. Ici trecea un mort cu pompă mare, care întrerupea circulațiunea; dincolo o nuntă, poate nu așa de veselă ca convoiul funebru, dar tot atât de învălmășetoare. Dinaintea yamenulul unul magistrat era adunare. Un pă- gubaș bătea «toba plângerilor» pentru a reclama ajutorul justiției. Ingenuchlat pe peatra «Lăou-Ping, un răii-făcător suferia bătaia cu nulelele, păzit de soldați! poli- ției cu boneturl ma.ntchoui, cu moțuri roșii, cu sulițe scurte, și cu două săbii într’o teacă. Mal încolo, câțl-va Chinezi nesupuși erau legați unul de altul prin ajutorul coadelor lor și duși la poliție. Mal departe, un netrebnic, cu mâna stângă și picio- rul drept băgate în cele două găuri ale unei scânduri, mergea șchiopătând ca un animal ne mal văzut. Pe urmă un hoț, închis într’o cutie de lemn, din care nu pu- tea să scoată de cât capul, și lăsat la mila publicului, iar alții purtând pedeapsa ca boii împovărați de greutatea jugului. Toți acești nenorociți căutau neapărat lo- curile cele mal umblate de lume, cu speranța ca să câștige mal mult, speculând mila trecătorilor, în paguba celor-l-alți săraci de toate solurile, ciungi, șchiopi, pa- ralitici, cârduri de orbi conduse de câte un chior, și deosebițil schilogl, adevărați ori prefăcuți, cari furnică prin orașele Imperiului Florilor. Deci, trăsura înainta cu greu. Cu cât se apropia de bulevardul din afară, cu atât îmbulzlala devenla mai mare. In sfârșit ajunse și se opn înăuntrul bastionului, care apără poarta cetății, alături cu templul zeiței Koanina. Lă-U se dete jos din trăsură, intră în templu, mal întâi îngenuchle și pe urmă căzu c i fața la pământ înaintea statuel zeiței. După acela se îndreptă către un aparat religios, numit «moara de rugăciuni.» Era un fel de depănător (rășchitor) care la căpătâiul fie-căreia din cele opt spițe avea niște fășil mici, ornate cu sentințe sfinte. Lângă aparat, un bonz aștepta cu gravitate pe evlavioșl și mai cu seamă prețul evlaviei. Lă-U dete slujbașului lui Buda câți va taeli, destinați a veni in ajutor la cheltuielile cultului; pe urmă apucă cu mâna dreaptă manivela aparatului, și, pu- nându’șl mâna stângă pe inimă, începu să învârtească ușor. Fără îndoială că moara nu se invârtla cu destulă iuțeală pentru ca rugăciunea să fie bine făcută. «Mai iute 1» îi zise bonzul, încorajind’o cu mâna. Și Lă-ou depăna mal tare! www.digibuc.ro 240 LITERATORUL Dupe un sfert de oră de depănare, bonzul încredința că dorințele celei ce se ruga vor fi îndeplinite. Lă-U făcu Iarăși metanii înaintea statuel zeiței Koanina, eși din templu și se sui în trăsură pentru ca să plece acasă. Dar, cum intrară în Strada-Mare, purtătorii trăsurei trebuiră să se dea repede la o parte. Niște soldați îmbrânceau poporul cu obrăznicie. Era ordin ca toate pră- văliile să se închiză. Stradele transversale erau închise cu pânze albastre păzite de către țipai. O parte din stradă era ocupată de un cortegiu numeros, care înainta cu zgomot. Era împăratul Koan-Sin, al cărui nume însemnează «Continuațiune de glorie», și se întorcea în plăcutu’I oraș tartar, a cărui poartă centrală trebuia să se des- chiză înaintea lui. După cele două vedete din cap venla un ploton de ecsploratorl, urmat de al- tul de lăncierl, așezați pe doue rânduri și ducând un baston în bandulieră. Dupe el, o grupă de ofițeri cu ranguri înalte duceau umbrela galbenă cu ven filatoare, împodobită de strigoiul care xeprezentează emblema împăratului, precum ienicele este emblema împărătesei. In urmă se ivi litiera împărătească, cu tronul înalt și îmbrăcat în galben, sus- ținută de șase-spre-zece purtători, cu haine roșii împodobite cu flori albe și loricați cu jilotcl de mătasă pichetată. Escorta era compusă din principi de viță și din dig- nitarl, toți călări pe niște cal îmbrăcțal cu mătase galbenă, semnal nobleței înalte. In litieră ședea răsturnat Fiul Cerului, văr cu împăratul Tong-Tche și nepot al principelui Kong. După litieră vănlau îngrijitorii de căi și purtătorii de schimburi. In urmă în- tregul cortej întră pe poarta Tien, spre marea mulțumire a trecătorilor, negusto- rilor și cerșetorilor, care putură să’și vază Iarăși de treburile lor. Deci și Lă-U putu să ’șl urmeze drumul spre casă, unde ajunse după o lipsă de două ceasuri. Ah ! ce surpriză ’i-a păstrat zeița Koanina 1 In momentul când se dădea jos din trăsură el, o altă trăsură, prăfuită și trasă de doi măgari, se opri la poartă și din ea se coborî Kin-Fo, urmat de Creg-Fy și Sun ! — D-ta! D-ta! strigă Lă-U, neputnâd crede vederile sale 1 — Mica mea surioară! respunde Kin-Fo, mă așteptai?... Lă-U nu’l respunse. II luă de mână și ’l duse în Iatac, în fața aparatului fo- nografic, marturul de încredere al îngrijorărilor el! — N’am încetat nici o dată de a te aștăpta, scumpă inimioară, cusută cu flori de mătase !“ îl zise ea. Și dispedecând sulul, apăsâ pe resort, care ’l puse în mișcare. Kin-Fo auzi atunci o voce blândă repetând tot ce zisese, cu câte-va ceasuri mal înainte, dragălașa Lă-U.' — Vino, frățiorul meu iubit! Vino lângă mine! Inimile noastre să nu www.digibuc.ro Literatorul 241 se mai desparți de-acum înainte ca și stelele Păstorului și a Lirei ! Numai la întoarcerea ta mă gândesc... Aparatul tăcu o secundă... numai o secundă. Pe urmă, începu iar ; de astă- dată ensă cu o voce ascuțită : — N’ajunge să ai numai o stăpână, trebuie să mai îți vie și un stăpân în casă ! Prințul len să’i sugrume pe amândoi ! Vocea era foarte bine cunoscută. Era vocea servitoarei Nan. Nesuferita „zgrib- țoroaică" continuase de vorbit și după ce plecă Lă-U, aparatul funcționând ance, îl înregistră vorbele necugetate de care ea nici habar n’avea ! Slujnice și slugi, feriți-vă de fonografurl. Chiar în ziua aceia, Nan ’șl lua ziua bună, și, pentru a’i face veat pe poartă, nu așteptară nici chiar cele din urmă zile ale lunei a șeaplea. Capitolul XV. O surprindere și pentru Kin-Fo și pentru cititori. Nimic nu mai împedica cununia bogatului Kin-Fo, din Shang-nai, cu plăcuta Lă-U, din Păking. Numai peste șease zile ecspira termenul dat lui Wang pentru ca să’șl îndepliniască făgăduiala; dar bietul filosof a plătit cu viața fuga’I neprice- pută. De-acum înainte nu mai era nici o teamă. Deci, cununia putea să se facă. Ilotărîră ziua de 25 Iunie, zi din care Kin-Fo voise să facă ziua lui de înmor- mântare 1 Numai atunci Lă-U cunoscu tot șiretlicul astei intîmplări. Numai atunci află prin câte pericole,—care de care mai boacăne, — trecu acela care, dupe ce mai întâi n’a voit s’o sărăclască și al doilea s’o lase văduvă, venia ca s’o facă fericită. Dar, aflând de moartea filosofului, nu putu să se ție de a nu plânge. Ea ’l cunoștea și’l iubla. N’a fost el cel dintâi om care cunoștea Iubirea el pentru Kin Fo? — Bietul Wang 1 zise ea. N’o să ne vază cununați 1 — Da ! Bietul Wang! răspunse Kin-Fo, căruia și lui de asemenia T părea rău de tovarășul tinerețel sale, de acela care ’i-a fost prieten două zeci de ani.— Și cu toate astea, adăogă el, m’ar fi omorît dupe cum a și jurat ca s’o facă ! — Nu, nu! zise Lă-U, clătinând din cap. Și poate că pentru ca să nu înde- pliniască această făgăduială înfiorătoare s’a înecat in Pei-ho ! Val! această închipuire, că Wang ar fi voit să se înece pentru ca să scape de însărcinarea de a’șl îndeplini făgăduiala, era foarte de crezut! Și, în a- ceastă privință, Kin-Fo cugeta ca și Lă-U. Deci Wang era plâns de două inimi tinere, din care amintirea lui nu se va mal șterge nici o dată. Nu mal e nevoie de a spune că, în urma întîmplărel de la puntea Palikao, gazetele chinezești încetară de a mai reproduce anunclurile ridicule ale onorabilului William Y. Bidoulph, ast-fel că neplăcuta celebritate a lui Kin-Fo peri tot așa cum a venit. 16 www.digibuc.ro 242 LITERATORUL Dar Creg și Fry, ce-au să se mal facă acum ? Nici vorbă că erau însărcinați să apere interesele Centenariei până la 30 Iunie, adică ance zece zile, dar, ce e drept, Kin-Fo, de acum înainte, nu mai avea nevoie de îngrijirile lor. Mal putea să mat fie temerea că o să’I omoare Wang? Nu, pentru că Wang murise. Puteau el să mal crează că clientul lor are să ridice mâna asupra lui ânsușl? nici asta nu se mal putea. Kin-Fo de acum voia să trăiască, și âncă să trăiască bine și cât s’ar putea de mult. Deci, necontenita supraveghere a lui Fry-Creg nu mai avea de ce să mal fie. Dar, lăsând aste toate la o parte, ăști doi oameni eludați erau oameni de treabă, îngrijirile lor au fost în tot momentul foarte serioase, cu toate că nu se răsfrân- geau de căt asupra clientului Centenariei. Kin-Fo îl rugă deci ca să fie față la cu- nunia lui și ei primiră. — De-almintrelea, zise glumind Fry către Creg, o cununie e mal în tot-d’a-una o sinucidere! — Iți dai viața căutând să ’ți-o păstrezi! răspunse Creg zîmbind plăcut. Nan, chiar în ziua următoare izgonirel el, fusese înlocuită cu o persoană mal cum să cade. Una din mătușele logodnicei lui Kin-Fo, D-na Lutalu, venise ca să’I ție loc de mumă până la cununie. D-na Lutalu, femeia unui mandarin de al patrulea rang, clasa a doua, cu nasturi albaștri, vechlu cititor împărătesc și mem- bru în Academia de Han-LinI, avea toate însușirile fizice și morale cerute pentru îndeplinirea cu demnitate a acestor funcțiuni. Cât despre Kin-Fo, nefiind dintre acei Chinezi cari Iubesc vecinătatea palatu- rilor, voia ca îndată dupe cununie să părăslască Păkingul. Și nu va fi cu adevărat fericit până nu’și va vedea femeia așezată în yamenul lui cel bogat din Shang-IIai. Deci îșl căută niște încăperi, numai pentru cât-va timp și le-a găsit, tocmai, dupe placul iul, la Tiăne-Fou-Tang, «Templul Fericirel Cerești,» otel și birt foarte îndestulător, lângă bulervardul Tiene-Men, între orașul tartar și cel chinezesc. Tot acolo se mutară și Creg-Fry, cari, din obiclnuință, nu se puteau hotărî să se des- parță de clientul lor. Sun, în cât îl privește, ’și-a luat Iarăși slujba lui, bombănind tot-dea-una, dar având grije să se încredințeze mal întâi dacă nu are a face cu vre- un fonograf indiscret. Intîmplarea cu Nan îl făcu să fie mal cu băgare de seamă. Kin-Fo avu plăcerea de-a regăsi la Păking doi amici din Canton, pe negusto- rul Yin-Pang și pe literatul Iloual. Pe de altă parte, cunoștea pe câți-va funcțio- nari și negustori din capitală, carii cu toții găsiră de datoria lor ca să’I ajute in aceste împrejurări mari. Indiferentul de odinioară, elevul impasibil al filosofului Wang, acum, era cu adevărat fericit. Două luni de îngrijorări, de neliniște, de frământări, întreg acest răstimp turburat al egzistențel sale ’l-a ajuns ca să poată prețui acela ce este, ce tre- buie și ce poate să fie fericirea pământească. Da ! înțeleptul filosof avea dreptate 1 De ce nu trăia el acum pentru a constata și de astă-dată superioritatea doctri- nei sale 1 Timpul pe care nu’l întrebuința la pregătirile cununiei Kin-Fo ’și’l petrecea www.digibuc.ro LITERATORUL 243 lângă logodnica lui. Și, de când ’l știa lângă dânsa, Lă-U era fericită. Ce nevoie era ca să gollască toate prăvăliile bogate pentru ca s’o înconjure cu daruri mărețe ? Ea se gândia numai la el, și’șl repeta înțeleptele vorbe ale celebrei Pan-Koel-Pan: «Dacă o femeie are un bărbat dupe inima el, îl are pentru toată viața 1 «Femela trebue să albă un respect fără margini pentru acela al cărui nume ’l poartă și să se observe înfr’una pe ea ânsășl. «Femela trebue să fie într’o casă ca o umbră curată și ca un simplu ecoiî. «Bărbatul este cerul femelei.» Și pregătirile pentru sărbătorirea cununiei, pe care Kin-Fo o voia splendidă' înaintau. Cele trel-zecl de perechi de pantofi brodați, cerute de trusoul unei Chineze erau rânduite în casa din răspântia Cha-Coua. Cofeturi, fructe zaharisite, praline, siropuri, portocale, întreaga cofetărie Sinuyan, stofele de mătase cele mal frumoase, boabele de petre prețioase, aurul lucrat cu mult gust, inelele, brățările, cutiile de unghii, acele de cap, etc., toate nimicurile încântătoare ale meseriei pekineză de petre prețioase se îmbulzlaâ in Iatacul logodnicei. In ciudatul Imperiu de mijloc, o fată, măritându-se, nu aduce nici o zestre ci e chiar cumpărată de rudele bărbatului sau de bărbat ensuși, și, dacă nu are frați, are dreptul să moștenlască numai o parte din averea părintească, ca și cum tatăl el murind ar fi poruncit aceasta înadins. Aceste condițiunl sunt de obicei re- gulate de către niște mijlocitori cari se numesc „mei-jin". și măritișul nu se face decât după ce scot la capăt cu aceste formalități. Atunci prezentează pe logodnică rudelor mirelui. Acesta nu o vede, și nu o va vedea, decăt atunci când ea va sosi în trăsură închisă la casa conjugală. In acest moment, cel care ține cheia trăsurel o dă mirelui. El deschide trăsura. Dacă lo- godnica’I place, îl întinde mâna; dacă nu’I place, închide cu repeziciune poarta și toate legăturile se rup, cu condițiune ca părinții logodnicei să remâle stăpâni pe arvună. Lucruri din aceste nu se puteau întîmpla la cununia lui Kin-Fo. El îșl cu- noștea logodnica și nu avea s’o cumpere de la nimeni. Deci lucrurile se făceau mal repede. Sosi și 25 Iunie. Totul era pregătit. După obiceiu, trei zile de-a rândul, casa în care ședea Lă-U era luminată pe dinăuntru. Trei nopți de-a rândul, d-na Lutalu, care reprezenta familia miresei, a trebuit să nu doarmă nici de cum, — pentru ca să pară că e tristă în momentul cănd mireasa va părăsi casa părintească. Dacă părinții lui Kin-Fo ar fi trăit, și casa lui ar fi fost tot astfel luminată, în semn de doliu, «pentru că însurătoarea fiului se crede a fi privită ca închipuirea morțil tatălui, șî că fiul pare că’I urmează atunci,» zice Ilao-Kiăou-Tchouen. Dar dacă aceste obiceiuri nu’șl aveau locul la cununia a două ființe cu totul stăpâne pe persoanele lor, apoi mal erau altele pe care trebuia să le facă. Astfel dar, nici una din formalitățile astrologice n’a fost lăsată la o parte. 0- www.digibuc.ro 244 LITERATORUL roscopurile, trase dupe toate regulile, arătau o mare potrivire de destinul?! și fire. Epoca anului, mersul lunel, se arătau favorabile. Nici o cununie nu s’a mal în- timplat să se arate cu așa semne îmbucurătoare. Primirea miresei trebuia să se făcă la opt ore seara în otelul „Fericire! Ce- rești", adică mireasa era să fie dusă cu ala! la cașa mirelui. In China, nu se obi- cinuieșle a trece pe la ofițerul civil, nici pe la popă, bonz, lama, sau altul. La șeapte ceasuri, Kin-Fo, însoțit tot de Creg și Fry, cai străluciau ca mărturii unei căsătorii europene, îșl primia prietenii în pragul ușei. Ce asalt de politețe! Aceste persoane nobile fuseseră invitate pe hârtie roșie, cu câte-va linii de slove microscopice: „D-l. Kin-Fo, din Shang-IIaî, salută cu u- milință pe D l... și’l roagă cu mal mare umilință âncă... să asiste la umila sărbă- torire..." etc. Toți veniseră ca să facă onoare mirilor și să se impărtășiască din bogata masă păstrată pentru bărbați, pe când femeile se vor aduna la o altă masă pregătită numai pentru ele. Venise negustorul Yin-Pang și literatul Houal. Pe urmă, câți-va mandarini cari aveau la pălăria-le oficială globulețul roșu, mare cât un ou de porumb', și care arăta că acești mandarini aparțineau celor dintâi trei ordine. Alții, de categorie mal mică, aveau numai nasturii albaștri opaci sau albi opaci. Cea mai mare parte erau funcționari civili, de origină chineză, astfel cum trebuiau să fie prietenii unui Shanghaian, inimic al rasei tartară. Toți, cu haine frumoase, cu rochi scînteietoare, peptănațl ca de serbătoare, făceau uu cortej impunător. Kin-Fo, — ast-fel cerea politețea,— ii aștepta tocmai la intrarea otelului, îndată ce au sosit, îi conduse în salonul de primire, dupe ce ’l-a rugat de căte două ori ca să bine voiască a trece înaintea lui, la fie care ușe ce le-o deschidea servitori imbracați in haine de ocaziune. Kin-Fo îl striga pe „nobilul lor nume", îl întreba despre «nobila lor sănătate», se informa despre «nobilele lor familii». In sfârșit, un observator chiar al mărunțișurilor civilitățil copilărești și oneste n’iir fi o-ăsit nimic care să nu fie la locul lui in atitudinea lui Kin-Fo. O Creg și Fry admirau politețea clientului lor; dar tot de o dată nu’l pierdeau nici de cum din vedere. Aceiași ideie le veni amăndorora de o dată. Dacă, prin imposibilitate, Wang nu s’ar fi înnecat dupe cum se credea?... Dacă s’ar întîmpla să se fi furișat prin- tre invitați?... Al două zeci și patrulea ceas din a două-zecl și cincea zi de Iunie, —ceasul cel din urmă,— nu venise âncă! Tal-pingul nu eTa dezarmat âncă. Dacă, în cel din urmă minut ?.... Nu! Lucrul nu părea adevărat, dar or și cum era cu putință. Deci Creg și Fry, pentru ca să’și împace cugetul, se uita cu băgare de seamă la toată lumea care intra... După toată socoteala, nici o față nu li se păru de bănuit. In acest timp, logodnica plecase de-a-casă, strada Cha-Coua, intr’o trăsură închisă. Deși Kin-Fo nu voise să’și îmbrace costumul de mandarin, pe care tot logod- www.digitNic.ro LITERATORUL •245 nicul are dreptul a'l îmbrăca,—în onoarea instituțiunei căsătoriei pe care legislatorii bătrâni o stimau foarte mult,— Lă-U se conformase regulamentelor înaltei socie- tăți. Strălucia intr’o îmbrăcăminte cu totul roșie, făcută dintr’o ștofă frumoasă de mătase brodată. Fața el, cum am zice, se ascundea dupe un vel cu mărgăritare mă‘ runțele, care păreau că picurează din diadema cea bogată care ’i încingea fruntea cu un cerc frumos de aur. Petrării și flori artificiale îi înstelau părul și coadele ’I negre. Nici vorbă, că lui Kin-Fo ’I va părea și mai încântătoare, când se va co- borî din trăsură pe care T-o va deschide el cu măna lui. Cortejul porni, ocoli răspântia pentru a intra în Strada-Mare și a merge îna- inte pe bulevardul Tiăne-Men. Nici vorbă că, dacă ar fi fost o înmormântare în loc de cununie, cortejul ar fi fost mal măreț, dar, cu toate astea și cel de față me- rita ca trecătorii să se oprlască pentru a ’l privi trecând. Prietenele și tovaiășele miresei urmau după trăsură, ducend cu ele în mare alai feluritele lucruri din trusou. Două zeci de muzicanți mergeau înainte făcând mare gălăgie cu instrumentele lor de alamă, printre care era și gongul sonor. De jur-împrejurul litierei erau o mulțime de masalagil cu masalale și felinare în mii de culori. Mireasa era nevăzută pentru nimeni. Primele priviri, pentru care eticheta o păstra, era ale mirelui el. Astfel mergând, și în mijlocul unei îmbulzeli zgomotoase de popor, cortejul ajunse pe la opt seara la otelul «Fericire! Cerești.» Kin-Fo ședea la poarta otelului bogat împodobită și aștepta sosirea litierei pentru a ’i deschide poarta. După ce ’I va deschide poărta, îl va ajuta miresei să se dea jos și o va conduce în apartamentul rezervat, unde amindol vor saluta ce- rul de patru ori. In: urmă, t®t amîndoi, se vor duce la masa de nuntă. Mireasa ’șl va încovoia de patru ori genuchil înaintea bărbatului el, și el la rândul lui îl va încovoia de două ori înaintea el. Vor răspândi două sau trei picături de vin subt formă de libațiunl. Vor oferi câte-va demâncări spiritelor intermediare, și atunci li se va aduce două cupe pline. Le vor sorbi pe jumătate, și, amestecând restul nu- mai într’una, vor bea unul după altul, și cununia s’a isprăvit! Litiera sosi. Kin-Fo ’i eși înainte. Un cavaler de onoare îl dete cheia. El o luă, deschise ușa, și întinse mâna către frumoasa Lă-U, care era cu totul emoți- onată. Mireasa se coborî ușor și străbătu mulțimea de invitați, cari se aplecară cu respect ridicând mâna în dreptul peptului. In timpul când Lâ-U era să pâșiască pragul porții otelului, se dete un țignal' și de o dată se ridicară în văzduh niște zmeuri luminoase, care legănau printre a- dierea vântului de seară Închipuirile lor multicolore de șerpi, fenici și alte embleme ale căsătoriei. Porumbel eolieni, având legat de coadă câte-un aparat mic sunător, zburară și umplură văzduhul cu o armonie cerească. Săgeți de focuri de artificii, în miiml de fețe, se ridicară șuerând și din mănunchiul lor luminos căzu o ploaie de aur. De-o dată, se auzi un zgomot depărtat pe bulevardul Tiene-Men. Erau niște strigăte printre care se deoseblau sunetele limpezi ale trompetei. In urmă se făcea tăcere și dupe câte-va minute zgomotul iar începea. www.digjtnic.ro 246 LITERATORUL Alarma se apropiă și intră în strada în care se oprise cortejul. Kin-Fo asculta. Prietenii lui, nehotărițl, voiau ca mireasa să intre în otel. Dar îndată strada se umplu de o mișcare neobicinuită. Sunetele trompetei se măriau apropiindu-se. — Ce e asta? întrebă Kin-Fo. Lă-U îșl schimbă fața. O presimțire secretă îi măria bătăile inimei. Mulțimea intră în stradă, înconjurând pe un erold cu uniformă de a imperiu- lui, care erold era escortat de mal mulți țipai. In tăcerea generală, eroldul aruncă numai vorbele următoare, cărora le urmă un murmur surd: «împărăteasa cea văduvă a murit! Interdicțiune ! Interdicțiune!» Kin-Fo Înțelese. întâmplarea aceasta ’l lovia de-a dreptul. Nu putu deci să’și oprlască o mișcare de mânie! Se decretase doliul imperial pentru moartea văduvei împăratului trecut. Pe tot timpul ce ’l va ficsa legea, va fi oprit or și cine de a ’șl rade capul, va fi oprit or și cine de a da serbări publice or reprezentațiuni teatrale, tribunalele vor fi în- chise și or ce lucru privitor la căsătorie va fi de asemenla oprit! Lă-U, întristată dar coragioasă, îșl facea inimă bună pentru ca să nu mai adaoge la supărările logodnicului el, și luând de mână pe scumpul ei Kin-Fo: — Să așteptăm, îl zise cu o voce care se silia să ascunză turburarea de care era zbuciumată. Dupe aceia se urcă iarăși în litieră și se întoarse acasă. Și veseliele încetară, prietinii întristatului Kin-Fo se despărțiră făcendu’I complimente de condoleanță. Nu mai era vorbă să te împotrivești decretului împărătesc de interdicțiune! De sigur, geniul cel rău se ținea întruna dupe urmele bietului Kin-Fo. Ancă o ocaziune dată lui pentru ca să se folosiască de lecțiunile de filosofîe pe care i le-a dat vechiul său profesor ! Kin-Fo rămăsese singur cu Creg și Fry în apartamentul deșert al hotelului „Fe- ricire! Cerești", al cărui nume acum îl părea o batjocoră omorîtoaro. Timpul de in- terdicțiune putea să fie prelungit dupe bunul plac al Fiului Cerului! Și el care ’și făcea socoteală că are să se întoarcă numai de cât la Shang-Haî, pentru ca să’și ducă mireasa în bogatul Iui Yamen și să’șl ducă viața în această stare nouă!.. Cu un ceas în urmă, veni un servitor și’I dete o scrisoare, pe care un om o adusese chiar atunci. Kin-Fo, cum cunoscu scrierea adresei, dete un țipăt. Scrisoarea era de la Wang și lata ce zicea : „Amice, n’am murit, dar, cum vel primi scrisoarea asta, n’am să mal trăiesc! „Mor pentru că n’am curajul să mă țiu de făgăduială; dar, fii liniștit, am re- gulat eu toate. Am dat scrisoarea ta lui Lao-Shen, o căpetenie de Taî-pingI și vechiu tovarăș al meu. El va avea și inima și mâna mal tare de cât mine și va îndeplini infioră- www.digibuc.ro LITERATORUL 247 toarea sarcină pe care m’ai făcut s’o primesc. Deci capitalul asigurat pe capul tău cade asupra lui, ’i ’l-am dăruit eu, și’l va primi când te va omorî!... „Adio! Mor mal ’naintea ta ! Pe curând, prietine ! Adio ! (Va urma.) „ Wang !“ Stelian Grozca. MACSIME Sunt oameni cari se silesc a face bine, pentru a putea mal târziu să facă răii fără a fi pedepsiți. * * * Un om de spirit ar fi foarte încurcat, dacă nu s’ar afla intr’o societate de nerozi. Cei' care se aplică prea mult la lucruri mici, devin de ordinar incapa- bili pentru cele mari. * * * Interesul care orbește pe unii, servă de lumină pentru alții. * * Amanții nu văd defectele iubitelor lor, decât numai atunci, când nu mal sunt încântați de ele. Amorul și prudența sunt în linie opusă: cu cat amorul crește, cu atat prudența se micșorează. Un om care nu iubește pe nimeni, este mal nenorocit decât acela care nu este de nimeni iubit. * * Oamenii de bun simț sunt numai acela pe care ’I găsim de-acelașl idee cu noi. * * Femeile nu plâng perderea unul bărbat, spre-a ne arăta că l-a iubit, ci pentru a părea lumel că sunt demne d’a fi iubite, www.digibuc.ro 2iS LITERATORUL Cum pretindem ca un altul să ne păzească secretul, când noi înșine nu ’l-am putut păzi ?. « Este mai lezne a începe lucruri noi, decât a termina pe cele deja începute. Dușmănia celor slabi este mai puțin periculoasă decât amicia lor. Neîncrederea noastrâTjustifică înșelăciunea altora. * * * O femee onestă este o comoară ascunsă; cine ar găsi-o să se ferească d’a se lăuda cu densa. Th. P. Jercghio. CELEBRITĂȚI CONTIMPORANE TCAIILI l ZOLA 1) I Sunt nume care par a fl destinate celebritățel, care au un sunet frumos și care remân in memorie. Cine poate uita pe Balzac, Musset, Hugo, de-ar fi auzit numai odată aceste nume scurte și armonioase? Dar, din toate nu- mele literare, numele lui Zola, este acela care ți apare mal sunător și ’țl remăne mai repede în memorie. Zola s’a născut la Paris, în 2 Aprilie 1840. Copilăria sa o petrecu la Aix și tocmai în luna Februarie anul 1858 se reîntoarse în Paris. Termină studiul liceal, căzu la bacalauriat, și începu de-atuncllupta teribilă cu viața. Lupta fu crâncenă; și în timp de doi ani, viitorul autor al romanelor Rou- 1). Ecstract dupe o scurta biografie a lui Zola de Guy de Maupassant. Dănd aci căte-va cunoș- tințe despre celebrul scriitor naturalist francez, vom urma astfel cu mai multe celebrități contimpo- rane sub care titlu și apare în Franța o serie de broșuri, cuprinzfend pe scurt biografiele mal tu- tulor autorilor francezi ce s’au ilustrat. www.digibuc.ro LITERATORUL 249 gon-Macquart trăea de azi până mâine, mâncând după întemplare, suferind mult până să dobândească o mizerabilă monedă de cinci bani și vizitând mal des muntele de pietate (i) decăt birturile unde alții se ospătau cu atâta îndestulare. EI începu să scrie versuri: dar slabe, fără formă, fără inspira- țiune. O parte din ele aO fost publicate de un amic al seu, Paul Alexis. El povestește că o Iarnă întreagă a trăit numai cu păine muiată în u- leiu, uleiu de Aix, trimis de părinții sei și ensușl declară filosoficește : «Cănd cine-va are uleiă, nu moare de foame”. Intr’una din primele lui scrieri, întitulată la confesion de Claude, se gă- sesc multe detaliurl personale, care ne pot da o idee egzactă despre viața lui în acel timp. In fine, Zola, intră ca funcționar pe lângă casa Hachette. Din acea zi îșl asigură traiul și încetă de a face versuri pentru a se da cu desăvârșire prozei Astfel, el publică un volum de nuvele intitulat: Ies Contes â Ninon, In- tr’un stil îngrijit, av&nd un farmec real, dar în care d’abia se întrevedea ma- rele talent ce avea să se dezvolte în seria romanelor Rougon-Macquart. Dup& un an, el scrise la Cofession de Claude, ce pare a fi ensășl bio- grafia lui; apoi scrise Therese Raqutn, un frumos roman din care s’a estras o minunată dramă; apoi Madeleine Ferat, roman de-al doilea ordin ,în care autorul vedește multe calități de observațiune. De căt-va timp Zola părăsise casa Hachette și trecu la Figaro. Artico- lele lui făcură zgomot, Salonul șeii resculă întreaga republică a pictorilor, și cu această ocaziune colaboră la mal multe ziare, unde numele setl devenea din ce în ce mal cunoscut, In sfârșit Zola întreprinse opera Macquart^ la care titlu a mal adăogat: Istoria naturală și socială a unei familii sub al doilea imperiu. Iată cum s’aO succedat, până astăzi; diferitele romane ale acestei serii: La Fortune des Rougon^ La Curee, Le Ventre de Paris, La Q-onqcte de Plassans, La Faute de l'abbe mouret, Son Excelence Eugene Rougon, l'Asso- moir, Une page d'amour, Nana și în fine Pot-Bouille. II Zola este, în literatură, un revoluționar, adecă un inamic neîmpăct a tot ce-a egzistat. Ori cine are o inteligență vie, o dorință de innovațiune, ori cine pose- 1). Loc unde se împrumuta bani pe emaneturl. www.digibuc.ro 250 LITERATORUL dă calitățile active ale spiritului, este fără voia lui revoluționar, fiind deja obosit de lucruri prea mult cunoscute. Deprinși cu romantismul, împovărați de capetele-de-operă ale acestei școli, zdruncinați merefl de aventuri lirice, străbatem apoi perioada de intu- siasm, care este perioada de pătrundere a tot ce nu era cunoscut. Dar, căt de fru- moasă ar fi, una și aceiași formă, devine tot d’auna monotonă, mal cu seamă pentru oamenii, cari se ocupă numai cu literatura de dimineață pănă seara și care o aii de meserie. Atunci se naște în noi o streină trebuință de schim- bare; chiar minunile cele mai mari pe care le-am admirat nebunește, nu ne mal fac nici o impresiune, fiind că le-am. cunoscut prea mult. Insfărșit căutăm altceva, s’atl mal bine revenim la altceva., dar acest alt ceva, îl luăm, îl preschimbăm, îl adăogăm, ni’l însușim, și ne închipuim, adese-orl, că ’l-am născocit înșine. Iată pentru ce literile merg din revoluțiune în revoluțiune, din stare în stare, din reminișcență în reminișcență; căci acum nimic nu poate fi noO. Victor Hugo și Emile Zola n’au descoperit nimic. Aceste revoluțiunl se fac mal tot-d’a-una cu mare zgomot, căci publi- cul,--obicinuit cu acela