wmina rw „ Lupta pentru lumină. » ^V.RATOT?^ Revista literară din București Anul n. — rsr o. Ss TT ZMZ A. ZR TT Ij Ud dor nebrtn, poezie......................................... Conservatorul Român din București............................ Romeo și Julieta, tragedie (după Schakespeare) . . . . ■ Voi ee plângeți, poezie...................................... Fata lui Stan Gruia, Nuvelă.................................... Nella, poezie................................................ Stele........................................................ Cobuz. Nuvelă.......................................... Gânduri și suvenir!, poezie. ................................ Curs de declainațiune........................................ O dorință, poezie............................................ Pe albumul domnișoarei Florica Sion.......................... Deșir de voyager, poezie..................................... Chant d’amour, poezie........................................ Amintirea.................................................... de > » » » 2> P-nul Carol Scrob. v T. M. Stoenescu. — Al A. Macedonski. * T. M. Stoenescu. Mihail Demetrescu. DiuliiLZamfifescu. > 1. I. Trutzescu. * Mihail Niculescu N. * C. C. Pleșoianu. „ St. Velescu. s Carol Scrob. , Diuliii Zamfirescu. » Maurice Kohen * Maurice Kohen » C. D. BUCURESCI TYPO-LITOGRAPHIA DOR. P. CUCU, STRADA LIPSCANI Nis* 3. 1881 Prețul Q lei www.digibuc.ro www.digibuc.ro jVJXLJTu II. TSo. 7. „Luptă pentru lumină." „Lumină prin luptă." ^BATO# o Angft— Abonamentul: pe tre luni 5 lei, pe șease luni 10 lei Scrisorile nefrancate se refuză. || Pe an 20 lei. || Administr. Str. Poșta-Veche 6, Episcopie UN DOR NEBUN Când ’mi-aduc de tine-aminte Și de-al nostru scurt-amor Mă coprinde-un dor sălbatec, Dor nebun, omorîtor! Vreai! atunci să zbor la tine, Să te iad Ia sinul med, Să te duc aă nu te afle Niminî, nici chiar Dumnezeu! Dar n’am aripi, n’am putere Și blestem viața mea, Pe acel care ’mi-a dit’o Și nu vrea să ’mi-o mal ia. Dacă-atuncI, prin vre-o minune Lângă mine te-aș zări Fericirea mea cea mare N’aș putea-o suferi ! Ci te-aș strânge-odată ’n brațe, Să murim, și tu și eă, Tu, să scapi de-o soartă tristă, Eă, să scap de dorul med! Carol Scrob. ----------------- www.digibuc.ro LITERATORUL CONSERVATORUL ROMAN DIN BUCUREȘTI Conservatorul de mnzică și declamațiune din București, în urma esamenelor ținute pe anul 1880—1881, a desfășurat, înaintea unui numeros public, produsele elevilor de ambele secse în ziua de 20 Iunie, când, s’aîi și premiat învingătorii, cari att luptat în cursul întregului an pentru a culege apoi într’o zi fructele meritate. Această școală, socotită de mulți ca nefolositoare, este însă una din acele instituțiunî, care infiltrează îu inima unui popor civilizat, gustul ar- istic, din care nasc inspirațiunile cele mai frumoase, simțimântele cele mai poetice, și cele mai sacre glorii morale prin care se poate mendri o națiune. Acum i ani progresele conservato- rului erai! deja înaintate, astă-zi le vedem ajunse la un grad și mai mare, și în scurt timp vo avea artiști prin care să se mândrească conservatorul și națiunea Română. Profesorii acestei scoli împreună cu abilul director, d-1 E. Wachman, ’și-au pus toate silințele and lăsa nimic de dorit întru ceea ce privește inplinirea datoriei în conștiință. Bălile conservatorului nu mai seamănă a cazarme, canalia dată, și, astă-zi sunt salonașe lucsos mobilate și demne de cursurile ce se predau într’ânsele. Onoare d-lui Wachmann care ’și-a în- tat abilitatea și asupra acestui punct. Talente avem; mijloacele nu ne lipsesc, dar ne mai trebue acea impulziune ce se datorește fi- ilor talentați, acea stimă care mărește avântul acelor care se hotăresc a lupta în spinoasa ă numită rtă. lăsam betranilor ruginiți a mai zice, ca muzica și teatrul suut ocupațiuni vane și ridi- ce tea suni idei eronate, care tempesc un popor și ’l țin într’o stare primitivă de bar- oce in ma^iobila'nu se înduioșează la glasul melodios al muzicei satt Ia vibrările atin- ^aE^^^amațiunei ?... Cine a ascultat vre-odată accentele suave ale artei, fără să ’și £na tresărind, la fie-ce ndtă armonioasă, la fle-ce cuveni care interpretă simțimentele ~m dar nepăsarea să se stingă odată cu inimile sleite, care nu gândesc de cât da ma- 4stă țintă degradătoare a genului uman. Să cultivăm industria și științele ; dar culti- u și apfefrf'he rafinăm spiritul; rafinându-ne spiritul, ne ridicăm pe aceiași treaptă cu na- le adevărat civilizate, care att înțeles încă de mult, importanța instituțiunilor frumoase. se Va zice însă, că la noi, toată lumea iubește arta și că prin urmare cele ce scrisei până î nffle prisos. O dâj.\Iubim arta Dar cum o iubim ? Ne place să mergem la teatru satt bunioară, ca în joca ne$ din 20 Iunie, la esainenul conservatorului; ne place să privim, pe prețul de patru f-an isaV gratis, niște ființe care ne desfată urechea și ne mulțumește inima : ș’apoi, credem că-i o mutumirft pentru ei, dacă ne rupem palmele aplaudându’i, și dacă Ia întâlnire îî întim- pinăm cu chintele : Bravo ! Bine ai fost 1!... Amar însă pentru aceia care sunt răsplătiți în ast-fel de moU \ Am cunoscA tifieri cu talent, care într’o zi ar fi devenit artiști de valoare. Ce att devenit ef însă ?... A. \ Acești oameniA au putut trăi cu aplauze și cu bravo. Le-a trebuit hrana de toate zilele, le-att rebuit mijloace pAntr^a studia. Statul n’a voit să ție seamă de talente artistice, oamenii cu dare le mână ’i-aUdespiețurccum se face adese-ori celor devotați artei; foamea ’i-a strâns în ghia- e e-i hidoase.^și ee'să mtf zic.. oameni suntem... att trebuit să ’șl caute esisteuța în alte ocu- pațiuni, pentru ftare nu erwmeniți, și astfel, din oameni de talent, att căzut în cercul oameni- lor ordinari din eftre vohdisDark. fără salase măcar o umbră de esistență. www.digibuc.ro LITERATRRUL 3 Ori cum ar fi ensă, e timpul să sperăm că pe viitor lucrurile vor lua o schimbare favorabilă. Statul și fie-care om în parte, e biue să cugete că precum ori-ce act omenesc este tendința că- tre un ideal 6re-care, asemenea și arta este ținta către un ideal cu mult mai frumos, care hrănește spiritul și ’l înalță la adevărata lui menire. Să revenim ensă la cestiune. Jn ziua de 20 Iunie, producțiunea se deschide prin uvertura din ospelăria portugeză de Cherubini esecutată de orchestra tinerilor eșițî din conservator. Imediat d-l Pantazi Ghica, rostește un cuvent către d-l V. A. Urechiă, ministrul cultelor și instrucțiune! publice. Regret foarte mult că nu pot face un rezumat din discursul d-lui Pan- tazi Ghica : d-sa era în acea zi așa de indispus că n’am putut distinge mai nimic din ceea ce zicea, de și eram destul de aproape. Domnul ministru, luând cuvântul, ’și manifestă bucuria de care se află animat în fața pro- greselor enorme ale conservatorului; cu multă modestie amintește fericirea ce a simțit acum 17 ani, luând parte la fundarea acestei școli, și în fine, enumerând pe scurt fasele prin care a trecut conservatorul în timpul de 17 ani, arată viul interes, ce poartă Majestățile Lor Regele și Regina pentru talentele care se devotează artei. Aceste cuvinte sunt foarte frumoase, venite din partea unu! ministru de instrucțiune pu- blice, care, ca d-l Urechiă, a luptat mult pentru literatură. Nu este ensă mai puțin adevărat că simțim un adânc regret de a vedea că nici d-sa nu intră pe calea faptelor, ci urmează tot vechiul făgaș al vorbelor. Așa de eczemplu, am putea să cităm «a un caz^ ce revine foarte puțin în favoarea d-lui ministru,—faptul că bursele elefilor conservatorului nepre- vezându-se anul acesta în budget, cu toate că, în timpul nefastului ministeriat al d-lui Conta ele fuseseră puse la concurs și obținute pe un termen de trei ani,—totuși d-l actual mi- nistru, ce se afla în pozițiune să ceară saiî un credit suplimentar sau să plătească acele burse din fonduri ce aă o destinațiune ou desăvârșire flotantă în departamentul d-sale, nu a bine voit să se intereseze câtu-și de puțin, în această cestiune, ci a lăsat pe elevii bursieri mu- ritori de foame. Am mai putea să adăogăm și greșitul interes ce d-sa, se arată că poartă literatnrei Ro- mâne, socotind ca literatură numai poeziile cu dedicațiuni către oamenii silei ; — și aceasta chiar în contra propriei sale convincțiuni; căci d-sa cunoaște pe adevărații oameni de li- tere și știe să facă distincțiune între literatură și peticărie. Ar fi în adever de dorit,— fle-ne permis s’o zicem ca paranteză,—ca d-l Urechiă, ce a studiat cu de-amănuutul lite- ratura spaniolă, indignându-se în contra ingratitudine! contimporane, ce lăsa pe Camoens marele poet, în cea mai complectă mizerie,—pe când distincțiunile, onorurile și aurul ploua asupra mediocrităților,—să se ridice de-asupra acelor contimporani ai lui Camoens, și cel puțin, ca ministru, să dea mâna cu meritul, iar nu cu vechiul sistem de decorațiuni ză- păcite, trântite pe pieptul celui d’ântâiă sgârietor de hârtie. Dar să revenim la cestiune. In urma discursului d-lui ministru, încep producțiunile de muzică și declamațiune. Voi vorbi ensă numai întru ceea ce privește declamațiunea, având promisiunea d-lui Mau- rice Kohen, colaboratorul nostru, care ca artist și cunoscător în materie de muzică, va face o dare de seamă mai întinsă asupra produețiunilor muzicale. Nu voi zice dar nimic nici despre concertul in la minore „eczecutat de D-ra Panteli A- lecsandrina, nici de Partenza» și *Angerul dulce» cântate de D-ra M. Zaharopolu. Me voiu opri ensă asupra poeziei lui Bolintineauu, Mihnea și Baba, recitată de d. Cara- costea. www.digibuc.ro 4 LITERATORUL —---------------------- Să vedem cum a fost d-l Caracostea în părțile bune, și cum ar fi trebuit să fie în cele vele?... Să nu uitam înainte de toate, că aceea ce trebue să pretindem unui artist nu putem pre- tinde unui elev; ensă și artistul și elevul sunt datori să ne reproducă o piesă în conștiință, și, atât unul cât și cel alt, să ne ecspue lucrurile așa cum trebuiesc ecspuse dupe gradul pnterei fie-căruia. Deci să nn mi se zică, asupra minuțiozităților ce voiti face, că pretind elevilor ecze- cutări, de care sunt capabili numai artiștii. Elevului se cere o eczecuțiune fidelă ; iar artistului o eczecuțiuue perfectă. D-l Caracostea intră în scenă. Salutul seti, de și trebuia să fie rezultatul unui studii! oare-care, nu trebuia a face ensă pe spectator să vadă că actorul înainte de-a intra în scenă ’și-a studiat mișcările ; cu alte cuvinte, tocmai silința ce ’șî da d-l Caracostea de a saluta bine, punea în evidență un ce forțat și aproape stângacii!. Poezia luî Bolintineanu, întocmită pentru declamațiune, începe ast-fel : Când, lampa sg stinge la negrul mormânt, Atinsă de aripi, suflată, de vânt; Când buba se plânge prin triste suspine, Când răii fac planuri cum au a reține I n barbare lanțuri poporul gemând; Când demon! și spaime pe munți se adunâ De urlă la stele, la nor! și la lună, Intr’una din peșteri în munte rîpos, Un om oare-care intră curagios. In această strofă, gradațiunea de la o idee la alta, ecspresinnea fisionomiei în raport cu situațiunea și în fine armonia gesticulațiunei, sunt principalele mijloace prin care actorul poate dobândi efectele cerute de artă. De și situațiunea, în această strofă, pare a fi oare cum fantastică, tonul narativ este singurul care trebue să predomine; și pentru ca gradațiunea să fie efectivă, nu avem de cât să începem primul vers pe o coardă mai joasă și crescând ast-fel pene la versul: De urlă la stele la nori și la luna, ajungem la tonul cel mai înalt, care așteaptă imediat o concluziune; și într’adever conclu- ziunea rezidează în aceste versuri: Intr’una din peșteri în munte rîpos, Un om oare-care intră curagios. Aci se cere de sine o pauză maî mult sad maî puțin marcată. Ce a făcut ensă d. Caracostea în strofa de care vorbirăm ?,,. Organul șeii vocal fiind din natură puternic, ’și-a început recitațiunea pe un ton ridicat și, în imposibilitatea de al mai urca, a continuat ast-fel într’o monotonie vedită, fapt care ’l-a indus a nu despărți cou- cluziunea de versurile precedente și ast-fel adevărata valoare și frumusețe a strofei aii fost distruse printr’o recitațiune monotonă. Pauza finală a fost iarăși prea puțin marcată. In partea care urmează, autorul a introdus și doue versuri de o ușoară bătae de joc, care plutesc singure printre cele alte versuri. Cu alte cuvinte, în mijlocul strofei serioase și oare cum fantastică, autorul a introdus și doue versuri menite să producă rîsul. Dar ca să scoț1 la iveală acele doue versuri, fără ca cele serioase să ’șî pearză valoarea, este o lucrare foarte dificilă. Apoi de la serios la vesel este o tranzițiune și de la vesel la serios este iarăși o tranzițiune. www.digibuc.ro LITERATORUL 5 Actorul neîngrijind aceste salturi, cade adese-ori în ridicol. E greii într’adever, a scoate in relief aceste doue versuri, Aci s’adun frumoasele Când na mal sunt dorite din următoarea strofa dar studiul elevului trebue să învingă ori-ce greutate. Ast-fel: In peștera Carpaților O oră și mal bine, Vezi templul Pacinaților Ce cade în ruine; Aci sa fac misterele De babe blestemate, Ce scot la morțl arterele Și hârcele uscate, Aci se fierb ji oasele In vase aurite, Aci s’adun frumoasele Când nu mal sunt dorite. In cele patru versuri din mijloc, d-1 Caracostea, a fost admirabil. Pentru ce ?... Când ne spune că, Aoi se fac misterile De babe blestemate, Ce scot la morțl arterele Si hârcele uscate, avea în figura sa un ce sinistru, ochii aveai! aceeași ecspresiune; mâna stângă deschisă și tremurândă ne prezintă o adevărată hârcă uscată; apoi cu mâna dreptă parea că scoate arterile morților din acea hârcă. Totul în fine, era în raport cu cele ce zicea, ne da îu adevăr, o idee justă despre baba, care locuia în peștera Carpaților. Am regretat mult eusă, când d-1 Caracostea în loc să facă tranzițiunea de care vorbi- răm și să ne ecsprime acea ușoară bătae de joc, a nesocotit aceste efecte, înlocuindu-le printr’un simplu rîs, care nu numai că era departe de adevăr, dar avea și aspectul unui rîs ordinar și ridicol. Prin urmare eczecuțiunea admirabilă a primei părți a fost eclipsată prin neîn- grijirea celei de-a doua. Partea care urmează, până la dialogul între Mihnea și baba, de și nu prezintă nimic de ecstra-ordinar, d-1 Caracostea a zis’o cu multă îngrijire și cu toată fidelitatea ecspresiunilor. Ajungend la dialog, pe scenă vedem o singură persoană, păreai! eusă că suut două care vorbesc: Mihnea cu o voce detunătoare și gravă ; Baba cu o voce răgușită și sinistră. Onoare d-lui Caracostea care a știut să dialogeze așa de biue această parte, atât de dificilă. Apoi, ajungend acolo unde baba ’și amintește de fiul săi! ucis de Mihnea, vedeai acea durere maternă, care ’ți rănește inima, acea amerințare, care te face sa te înfiori. In versurile următoare: Pe armă cu-o mână uscată și arsă Intr’una din hârce un sânge ea varsă Și dându-’l Iul Mibuea, îl zise: «să bel!» E sângele fiu-meu! Na... soarbe’l mal tare, E cald și e tânăr, cum vrei tu barbare, Na! soarbe’l, sau eu sorb pe-al tăil de nn vrei! www.digibuc.ro 6 LITERATORUL D-nul Caraeostea reușește, punându’șî toate forțele, a ne reprezintă baba înfiorătoare, cu sângele în mâini, cu ochii aprinși’, cu vocea sufocată și cu pieptul arzând de răzbunare Imediat, d-nul Caraeostea ne face, cu destul succes, o narațiune fantastică a morților care es din niormenturi, a vârcolacilor serei, care zburaii țipând înprejurul lui Mihneă, a șoimanilor cu forme ca o turlă, care călcau din munți în văi și cum în fine, Un glas în mulțime teribil gemu Și ceata infernă îndată tăcu. La tăcerea cetei infernale, baba pronunță asupra luî Mihnea acel blestem oribil, în care se rezumă suferințele nesfîrșite, torturile cele mai sinistre. Actorul în această parte are un câmp destul de larg, pentru a ’și desfășura talentul și studiul șeii. Când zice Să ’țl arză plămânii de-o setă adâncă Și apă, tirane, să nu poți să bei, vocea trebue să aibă acel timbru uscat, care denotă un plămân aprins de sete ; ochii tre- bue să afecte acea satisfacțiune a babei, care ’și privește victima tremurândă și plină de îngrozire, Versul Să plângi, ensă lacrăml să nu poți vărsa, trebue sa aibă acea nuanță de blestem prin care se repește unei ființe cea mai dulce mân- gâere a suferințelor, cel mai scump balsam al inimei : lacrămile. In versul Si toți al tSl moară iar tu să trăestl actorul are ocaziunea a rezuma în emistihul, iar tu să trăeșft, tot ce arta are mai de culminant. A fi blestemat să trăeștî perpetuii intr’un lanț de suferințe necurmate, este ultima ecs- pesiune a mizeriei omenești. Actorul dar, trebue să întrunească în aste puține cuvinte acea lame de suferințe, care numai la închipuirea lor te face să îngheți de groază. In acest blestem, fle-care doue versuri deaotă câte o nouă suferință pentru cel bleste- mat ; fie-care doue versuri ’șî aii coloritul și intențiunea lor diferită ; la fle-care doue ver- suri actorul trebue să eesprime o noue hotălîre, o noue serie de intonațiuni și de gesturi. Strofa întreagă, zisă în armonie și pe o scară crescândă pene la cel din urmă vers, produce un efect de o adevărată valoare artistică. D-nul Caraeostea ne-a probat, în adever, că a studiat această parte ; ensă în obicinuitul șeii ecsces de zel, făcea așa de multe gesturi și mișcări în cât devenea une-orî foarte supărător. Organul șeii vrend să afecte tonul obosit și sufocat al babei, ne făcea să auzim niște ho- răituri răgușite, care nu se maî isprăveau, Si aci ca și la început, d-nul Caraeostea ne- îngrijind flecs^bilitatea vocei, căzuse într’o monotonie obositoare. Fericite intențiunî avea d-l Caraeostea în recitațiunea sa, dar modul cum le interpreta, florile cu care le orna, făceaii din frumos, urît.., și din efect, def ect. Trecând asupra părților puțin importante, ajungem la acea armonie imitativă prin care Bolintineanu imitează cu atâta fidelitate tropotul calului : Mihnea încalecă, calul său tropotă Fuge ca vântul; Urlă pădurile, fășie frunzile Geme pământul; Fug legioanele, sbor cu cavalele, www.digibuc.ro LITERATORUL 7 Luna dispare; Cerul s§ ’ntunecâ, munții sS clatină Mihnea jos sare; Ețe, ețe.. Această parte spre a putea fi de acord cu ideea poetului, trebue zisă mai mult într’un mod mecanic și dupe o regulă ștabilită, singura regulă care conduce la efectul dorit. Astfel: începând cu primul vers, facem o pauza de o bătae la finele emistihului întâii!, și altă pauză de o bătae la finele emistihului al douilea, dacă aci se află vre-unul din semnele punc- tuațiunei, iar daca nu, trecem repede asupra versului al douilea, la finele căruia facem o pauză de doue bătăi. Versul al treilea ’l zicem ca pe cel d’âutâiă, al patrulea ca pe cel de-al doilea și așa mai încolo, formând astfel o perioadă, care să repetă la fie care doue versuri. Recitațiunea trebue să fie cât se va putea de repede și deslușită, producând efectul unor tropăituri de cal. Gradațiunea de la început și până la sfârșit trebue să meargă pe o scară cres- cândă, ca astfel ajungând la frumoasa tranzițiune, prin care autorul transformă acel tabloii in- fernal în zorile zilei care se ivesc, să putem face un scăzământ de voce, pentru a despărți perioadele una de alta și pentru ca finalul, zis pe-o voce mai joasă și cu o întouațiune favora- bilă, să producă efectul terminal, care adese ori încunună opera artistului. D-nul Caracostea n’a cruțat mai nimic din această regulă și efectul șeii din urmă, a fost aproape cel dorit. Onoare d-luî profesor Ștefan Velescu, care a infiltrat așa de bine, în studiul elevilor, regu- lile pe care se bazează recitațiunea acestei poezii. Laude d-lui Caracostea, care a știut să urmeze, în unele părți, cu atâta fidelitate prâceptele profesorului șeii. ------------------------------------------------------------- Să trecem acum asupra unui fragment din Despot-Vodă al d-lui Alecsandri, recitat de d-nul Teodor Manolescu. Actorul 'și începe recitațiunea în momentul când Lăpușneanu, ținând pe D-na Rucsandra de mână, o petrece până la ușe. Aici Lăpușneanu remâne privind în urma femei sale și zice : Muerea 1 tot umere! G biată, ciocârlie Spre tot oe strălucește zburând cu veselie. O inima... «omoară, ș’un cap frumos... dar sec! A ’nduioșat’o Despot cu glasul Iul de Greo, Si toți boerîl, dușmani oblăduire! mele, Sunt prinși de-acest păiangen în desele-1 rățele. (se plimbă turburat) D-nul Manolescu face o frumoasă tranzițiune între situațiunea în care se afla față cu fe- meea sa, și între situațiunea în care remâne, după plecarea ei. Emistihul, Muerea ’i tot muere, e zis cu atâta fidelitate, în cât ridicolul la care sunt predispuse aceste cuvinte, se află cu desăvârșire înlăturat. Nu tot așa ânsă, a fost și în cele două versuri următoare : culoritul lipsea cu desăvârșire, acea nuauță de ușoară bătae de joc, era înlocuită printr’un regret, care nu ’șl avea nici- cum locul. Astfel, când d-nul Manolescu ne spune de capul muerei că o frumos dar sec, ne arată o adâncă părere de reă, ca și cum golul ce se află în creerul femeei ’i ar fi produs o mare nenorocire. In cele din urmă trei versuri, pe figura actorului se citea ura neîmpăcată asupra ace- luia, care nu numai că a subjugat pe toți boerii terei dar care a înduioșat până și pe fe- meea sa. Frumusețea acestei părți constă mai cu seamă în gestul prin care d-nul Mano- www.digibuc.ro 8 LITERATORUL lescu reprezintă desele rețele ale păiangenului, adecă ale lui Despot, gest, care însoțit de ecspresiunea figurei, depinge toată invidia lui Lăpușneanu, toate urzirile luî Despot. Autorul a mai adăogat în urma versurilor de mai sus, ca notiță, că actorul trebue să se plimbe turburat. Nu tot d’auna actorul ensă, este dator să se conducă de notele autorului. ]) Astfel daca d-nul Manolescu, în loc să ție seamă de acea notă, ar fi stat în aceeași tur- burate pe un scaun, cu cotul drept rezimat pe o masă și la cuvintele de Scorpie Grecească ar fi lăsat mâna să cază cu greutate, ca și cum ar voi să sdrobească acea scorpie; dacă ’și ar fi îndreptat ochii spre un punct fics, în loc să’i plimbe de colo până colo; dacă vocea ar fi fost mai seacă și esclamațiunea A! pornită dintr’o inimă mai plină de ură, atunci jocul ar fi fost mult mai admirabil, efectul mult mai mare. Ar fi deci de dorit ca d-nul Manolescu, să discute notițele autorului înainte de a le ad- mite ca bune, și unde va găsi ocaziuni a produce efecte să nu le treacă cu vederea. In versul, Ta vrei, ființă-oloagă născută ’n putrezime, ființă oloagă, este un calificativ puțin nemerit, care adese-ori împiedică pe un actor, dacă nu știe să facă din defectele poetului un efect al șeii. D-nul Manolescu face din acest ca- lificativ un parantez și îi dă intonațiunea unei idei detașate, cu un accent de dispreț, care acoperă în mod fericit greșeala autorului. Asemenea face D-sa și cu ecspresiunea născută 'n putrezime. Când zice: Doar Vod& Lăpușneanu, va ști, prevăzător, Pe-o scorpie ca tine s’o sfarme sub picior! D-nul Manolescu trântește cu piciorul, fără să aibă însă grija ca figura și vocea să fie în destulă armonie cu ceea ce spunea. Intonațiunea era puțin amenințătoare, dar nu era îndestul. Partea în care Lăpușneanu nu memorează vestea ce-î trimisese loan Sigmund Polonul, a fost zisă destul de corect; mai cu seamă versul: Căci Despot avânt uratul râvne ște-a mea putere, în care, la numele de Despot, Lăpușneanu se reînflăcăreză de mânie în contra rivalului șeii. In versul, Ș’alăturea cu tine vei întelni mormântul, actorul încearcă să imite pe Possi. încercarea e lăudabilă, dar foarte dificilă ; fiind că de la sublim la ridicol nu este de cât un singur pas. D-nul Manolescu n’a atins nici una din aceste doue ecstremități; dacă ensă ar mai fi făcut enciS o mică sforțare spre a atinge sublimul, me prind că ar fi căzut în ridicol. Am mai zis’o, un actor înlătură adese ori notițele și punctuațiunile greșite ale autorului: In versurile ; Cam să-1 deschid căpcana ?. Ce cursă să-l întind Pe el cu-ai Iul tovarăși în lațu-ml să-l cuprind ? A! Ce să pierd eu timpul... eto. D-nul Manolescu gânditor, se întreabă, ce căpcană să deschidă inamicului șeii ?... Ajun- gând însă la lunga frasă, Ce cursă să-i întind Pe el cu-ai lui tovarăși în lațu-mi.ză-i cuprind? ca s’o poată mistui mai bine, pune un semn de întrebare în urma emistihului. Ce cursă să-1 întind ? >) Redacțiunea nu împărtășește această opiniune, Nota «Red.» www.digibuc.ro LITERATORUL 9 și versul următor ’l zice pe un ton afirmativ, punând la urmă câte-va reticențe, lăsând să se înțelgeaă efectul resbunărei lui Lăpușneanu. De și aceasta nu este adevărata idee a poetului, totuși, actorul în pericolul de a se îneca cu o frasă prea lungă, a schimbat’o pentru a nu produce o dezarmonie. Trecând apoi la A! ce sfi. ’ml perd eu timpul, D-nul Manolescu face o tranzițiune frumoasă, tranzițiune care devine efectivă prin sco- borârea moderată de voce, printr’o intonație diferită și priutr’o nepăsare, care denotă ne- socotința lui Lăpușneanu pentru aceia, care pot dispare la un singur cuvânt al sett. Când Lăpușneanu chinină pe Toma spre a’l face instrumentul prin care să omoare pe Despot, d-nul Manolescu, trebuia să esprime acea nesocotință, acel dispreț ce are un stă- pânitor tiran pentru o creatură înjosită, cum era Toma ; și astfel, umilința acestuia pe de-o parte, și semeția lui Lăpușneanu pe de alta, ar fi format un frumos contrast între un su- veran crud și între o ființă târâtoare. Lăpușneanu nu devine blând, de cât numai atunci, când ’i destăinuește scopul șeii criminald Refi a făcut dar d-nul Manolescu, când de la început a fost generos către supusul șeii, Din momentul ânsă, când începe a destăinui secretul, jocul de scenă al d-lui Manolescu. devine corect. Modul cum cercetează ușile, pentru a nu fi ascultat de cine-va, grija ce are la fie ce cuvânt, uitându-se prin prejur ca să nu fie surprins ; modul cum destăinuește secretul îngrijirea cu care strecoară in mâna ucigașului șipul cu otravă, sunt într’adever părți care aduc mari merite unui elev. Dacă pe lângă multele calități ale d-lui Manolescu, am enumerat și multe defecte, nu am făcut aceasta cu dorință de a’l blama,—diu contră,—nu am făcut de cât a ’mi manifesta opiniuuile mele în părțile care nu erați bine eczecutate. D-sa, dacă le crede bdne să le admită dar înainte dea le admite, să le discute singur și dacă le găsește nejuste, să ceară sfatul altora, cu un cuvânt să caute a-și îndrepta părțile rele și adăogându-le la cele bune să ’și formeze un tezaur, din care să poată lua la trebuință. Opiniunea mea asupra acestui din urmă punct, e că cel mai bun sfătuitor și conducător este o serioasă și neobosită citire a cărților de arte și litere, o cunoștiuță întinsă despre tot ce este omenesc, cu alte cuvinte, o sănătoasă instrucțiune. -------OÎO------------ In repertoriul conservatorului, d-nul Velescu a introdus și un fragment din frumoasa co- medie a lui Destouches, întitulată La fausse Agnes. Acest fragment a fost eczecutat, la producțiunile din 20 Iunie, de D-ra Ghesmănescu Ana, și de d-nul Leonțian Anton. De oare-ce d-nul Leonțian nu debuta prin rolul șeii, ci da numai replica, nu voi face deta- liuri asupra eczecuțiunei sale, voi zice numai în treacet că era o plăcere să ’l privești jucând, era o distracțiune să ’l vezi făcând fel de fel de comicării, de și era departe de a ne reprezintă pedantul depins așa de bine de autor. D-nul Leonțian este o figură, care numai la vedere te face să pufnești de rîs. D-sa e menit să devie un bun comic; calitățile fisice le posedă, remân numai cele intelectuale să fie dezvoltate în cursul unui studii! serios și neobosit. *) Despre D-ra Ghermănescu nu voi zice ca criticaștrii de gazete politico-literare, că costumul țărănesc îi era splendid și că mărgelele îi ornau cu grațiozitate gâtul. Acestea sunt vorbe cur- tenitoare, care tind a ridiculiza pe acei ce le șerifi. Arta este de criticat, la un actor, iar nu urechile, gâtul safi cine mai știe ce... ]) Red acțiunea crede o& d. Leonțian s’a înamorat prea mult de genul comic creat în teatru de d. Ha- giesou; ceea ce i s’ar putea recomanda mal mult este sâ fie fiul operilor sale. Nota Și fii a mea ! Julieta Și cine ești tu acesl ce ’n noapte Ascuns, viî a surprinde a inimilor șoapte ? Romeo Se știu cum me numește e greu.—Am abdicat La viața mea trecută, la numele purtat!... Urît fiind de tine trecutu ș’al meu nume, Aceea ce’mi remâne e viitoru ’n lume !. Julieta Erai dar tu Romeo Montechio ! Romeo Acum Eu nu mai sunt acela ce zici... Julieta Dar spune-’mi, cum înalta ’mprejmuire o străbătuși ?...—Si care Sunt cugetele tale, fiind ce ești ?—E mare Pericolul, ce astfel, urzi al teu transport... Părinții mei, aicea, de te-ar afla,—ești mort! Romeo Dorințelor din pieptu-mi și cugetelor mele, Amorul le-a dat aripi, și am zburat cu ele Mai sus de-aceste ziduri, știind a nu greși, Că tot ce-amorul poate, cutează-a severși! Părinții tei ?... Ce’mi pasă.., Julieta Delirul te coprinde... Te-ar omorî subt ochii-mi aici de te-ar surprinde ! Romeo Viața mea ’n pericol mi-o pune ochii tei, www.digibuc.ro 26 LITERATORUL Mai mnlt decât mi-ar pune-o vrăjmașii cei mai re!! Părinții tei, aicea, în pace pot se vie, De-ai face-a ta privire mai dulce ca se fie !... Se vie... Prefer moartea de-așiu ști că sunt iubit De cât se duc o viață de-amorul teu lipsit J Julieta Dar eu, pe-o lume ’ntreagă n’ași vrea să te găsească Aicea. Romeo N’avea teamă, c’ar ști se me ’nveleaseă A nopții haină sură, și ’ndata nevezut M’ași face, dulce ânger ! Julieta Si cum de ai putut S’ajungi pene aicea ?... Romeo Aveam de călăuză Amorul, care mi-este și paveza și scuză ! Se vadă, — i-am dat ochii, și ’n schimb de ce i-am dat, Cu geniu’! puternic, atunci, m’a înarmat... Vezi tu,... Eu nu știă arta pilotului dibace Ce treieră-Oceanul de nu’l mai Iasă ’n pace, Dar tu, de-ai fi’n mijlocul ori-căruia, — mereu M’așiîi duce să te caut pe cât aș trăi eh ! Julieta De n’ar fi velul nopții s’ascundă a mea față, Se vezi ai putea lezne subita ei roșață Când cuget Ia secretul din inimă scăpat. . Te-aflai ascuns în umbră și nu te-ai aretat !...• Așifi vrea,., atât de francă să nu fi fost cu tine !... Se pot, ți l’așitt retrage se’l fac se moară ’n mine,.. Se pot... — Me iubești oare ?... O! — Știă, — nu me (’ndoesc) Că tu ’mi vei da îndată respunsul : >Te iubesc «! Si ett, cu bucurie primind aste cuvinte... Romeo Iți jur... Iți jur... Julieta Romeo! Nu face jurăminte!... Tu știi, că dac’ai rîde de-amorul meii cel pur, Cu ele-ori fără ele ai deveni sperjur! www.digibuc.ro LITERATORUL 27 Amor, de este ense, ce ’mi spui că simți,. — mai bine Declară-mi’l c’o vorbă, și eă, voiii crede’n tine! (mica pauză) Tu cugeți poate-acuma că m’am grăbit; — O! da, Prea multă înlesnire am pus de-a me preda, Și n’am făcut paradă de forme și rezervă, Dar ele de te ’ncântă me fac și a lor servă ! Romeo Iți jur, îți jur pe luna cu raze de argint întinse ca lungi fire pe-albastrul labirint, De leagă cer cu lume... Julieta A! Nu’mi jura pe lună Că ea își schimbă fața la fie-care lună l Romeo Pe ce se’ți jur atuncea scump ânger ?... Julieta Pe nimic: Amorul meu e mare și jurământul mic!... De ții la jurăminte, Romeo, — fie ! — Jură !... Dar nu ’mi jura pe lună, pe cer sau pe natură... Amorul este singur etern ca Dumnezeii. Și tu ești Dumnezeul la care me ’nchin eii!... Pe tine, Dumnezeul -vieții mele: Jură! Romeo Pe flacăra ce arde în inima mea pură Iți jur, că nici-o dată, ori-ce de-așiîi îndura, — Aproape, saii departe... Julieta Oprește 1 Nu jura ! Atâta bucurie, izbindu-me de-o dată, De-o dată nu se poate a fi și consacrată, Că’n pripă nu se’nchieie contractul cel mai sfanț Ce pot ca să’ntocmească doi oameni pe păment!... Intoarce-te acasă, prietenul meii dulce Și fie a mea umbră cu tine să se culce .. Adio pentru-aeuma... Romeo Și ce ? Me lași astfel ?... www.digibuc.ro 28 LITERATORUL JULIETA (cu naivitate'! Dar ce voești tu oare se’țl daii mai mult ? Romeo Acel De inime schimb dulce remâne-a se mai face Și ’n flutur, crisalida, pe Ioc se va preface ! Julieta Dar nu ți-am dat’o oare pe-a mea ? — Ca se ți-o iatt Așii! vrea din noii acuma... Romeo De ce ? Julieta Ca să ți-o daii Din noii! — Iubirea care, îmi arde’n piept, nestinsă Ca marea e de-adâncă, — ca ea de necoprinsă! Ori-cât ți-așiii da dintr’eusa și tot mi-ar remânea, Căci ea, e infinită... Romeo 0 ! Julieta mea! Julieta In casă... aud zgomot... Adio! Romeo Nici-odată ! Julieta Atunci, la revedere ! Doica (dinăuntru) Fătuico! Julieta Viii îndată, îndată, Doică! Doica (tot dinăuntru) Vino! Julieta (către Romeo) Așteaptă-me puțin... Me duc și me ’ntorc iară... www.digibuc.ro LITERATORUL 29 Romeo Te ’ntorci? (Julieta intră în casă) O 1 vis divin! O ! noapte fericită!.. — Deștept sânt ensă oare ?... ’Mi-e teamă să nu fie un vis menit să sboare! Real, de mi-ar fi visul prea dulce-ar fi... (cu ecstaz) Visez! Julieta (reapărănd) Și eu ! — In visuri ensă, Romeo me încrez ! Acuma, — înainte de a pleca, — ascultă : Amorul teii, de este amor, iar nu insultă, Romeo, voiii fi gata se’ți jur pe-altarul sfânt Ați fi nedespărțită în viață și ’n morment! Doica (dinăuntru) Dar ce mai faci acolo ?... Julieta (respunzend) îndată ! (către Romeo) Insă, dacă Din mine-ar vrea Romeo un joc nedemn se ’și facă... Doica (dinăuntru) NA vii ?... Julieta îndată Doică! (către Romeo) Atuncea, — me ’ngrozesc ! — Mai bine se’mi-o spuie.., Romeo Nu ; nu ; eîi te iubesc Cu sufletul, cu ochii, cu toată-a mea făptură, Și voiii se fac eternă a noastră legătură .. (schimbând tonul Cunoști pe Laurențiii cumva, saii nu ? Julieta Pe el?,.. Pe bunul nostru puznic ?... Firește. — Confesor îmi e, www.digibuc.ro 30 LITERATORUL Romeo Atuncea mâine, speranță și amor, In sînu’i de părinte voiîi merge a depune... Julieta Voiîi fi și eii acolo. — La câte eusă, — spune? Romeo La nouă. JciLIETA Pene mâine la revedere dar ! (reintră) Romeo O ! da! La revedere, scump ânger tutelar ! Un stol de vise de-aur asupră’ți, se coboare Si ’n inima’ți uimită, odihna ’ntremătoare! (Finele tabloului I) -----0550--------- TABLOUL al II-lea Teatrul înfățișează chilia puzniculuî Ijauhf.nțiu cale intră țhnd un COȘ PLIN CU FLOBI SCENA I. LAURENȚ1U, la urmă ROMEO Laurențiu Pe ceruri, dimineața zîmbind cu ochii suri, Albește ’n fruntea nopții subt umbrele obscuri; Lungi brazde dc lumină se ’nprăștie, .— și norii încep se se roșească la razele-aurorii, Iar noaptea ’ntunecoasă tîrîndu’șî, prin azur, Mantaua semănată cu stele împrejur, Fugind de pasul zilei, într’ensa șovăește întocmai ca și omul ce beat se ’mpleticește !... Aidem!... Mai înainte de-al soarelui ivit, Am timp destul se umplu panerul meu iubit: Mai am de pus într’ânsul, atâtea flori frumoase, Atâtea plante scumpe, ș’atâtea veninoase ! www.digibuc.ro Literatorul 31 Pământul, este muma naturii, și tot el Ii este și mormântul, — și noi, — vedem astfel, Că naște’ n tot d’auna, atâtea felurite Si minunate roade, pe care, le înghite La urmă ! — 01 Si câtă putere pune ’n tot Ce dă din el afară : — In florile ce scot Prin iarbă frunți timide; în buruiana vilă Pe care, subt picioare o calci fără de milă ; In steiul cel de piatră zăcând nesimțitor, Ca și’n metalul mândru la soare lucitor 1 Si’n tot ce dânsul naște, c’o forță decisivă, In germen, a pus bunul și reul de-o pottivă ! 0 ! Da !... — Si nu e ’n lume, un lucru cât de refl Si cât de mizerabil, se n’aibă bunul șeii; Precum, — vedem tot ast-fel, — schimbându-se îndată, Natura unui lucru, spre reii, de e ’ndreptată, Așa că, dacă naște a fi desăvîrșit Devine din potrivă un ce neisprăvit, Si’n loc se ’și împlinească menirea din născare, El intră și urmează pe-a reului cărare!... Adesea, chiar virtutea, se schimbă într’atât, In cât la mulți, devine un vițiu urât, Si vițiul, adesea, prin acte de virtute înnobilat se ’nalța din sferele’! perdute ! (arătând o floare] Dar iată : Este-o floare, — o ved și o respir Pe când s’ascunde-otrava în fragedu’i potir 1 Gustând’o, — te omoară; respir’o, — că suavă Parfumu ’și eczalează păstrând a sa otravă, Si ’n taină cercetând’o, găsești închisă ’n ea Chiar leacul ce e ’n stare puterea să’ți redea, Astfel că Medi cinei procură tot de-o dată Și forța suverană cu care e ’nnarmată 1 Ei bine I De asemeni, în sufletu-omenesc Sunt doui vrăjmași de moarte ce ’n veci se rezboesc : E vorba despre Bine și Re8, — și când apucă De ’nvinge Reni, — oameni și plante se usucă ! (se aude bătând la ușă) Dar cine bate? Romeo (de afară) Tată, deschide. Lauretiu (deschide) Ce ? Ești tu ? Ce vent asa de noapte pe-aicea te bătu? www.digibuc.ro 32 LITERATORUL Romeo Veneam... Laurentiu Ascunzi o taină căci fața ta mi-o spune,... Vre-o turburare-ascunsă, vre-un dor ce te supune, De sigur!... Dar ce grijă, respunde-mi fetul meu, Goni de lângă patu’ți pe somnorosul zeii Abia ’n versat de zio?...—Pe cât știam odată, Vegherea este ’n lume bătrânilor lăsată, Si, unde e veghiere, e grijă și nesomn : In patul tinereții, repaosul e Domn! A nopții ne-odihnă ce ochii ’ți cercuiește, O altă ne-odihnă mai mare ’mi dovedește ! Romeo Si ’n adever, că noaptea întreagă n’am dormit, Dar lipsa mea de-odihnă mai mult m'a odihnit ! Laurentiu (ridicând ochii spre cer) Se ’ți fie slăbiciunea de Dumnezeu ertată!... — Erai cu Rozalina cumva ?... Romeo Ce vorbă, tată !... Te rog, se lași uitărei un nume-așa-fatal ! Laurentiu Prea bine.—Dar azi noapte atunci ? .. Romeo Am fost la bal ! Laukbnțiu La bal ?... Romeo La Capoleti !< Laurenți& Dar ura ?... Romeo Și ce ură, De-amor când îmi șoptește, cer,—suflet, simț—natură ?... A! bunul meii părinte vorbește-mi de amor ! Laurențiu Ecsplică-te... www.digibuc.ro LITERATORUL 33 _ (nrwândU'șt șirul cu entuziasm, îl ia Romeo (mg,na și cade pe un gennchie;) P^ți singur se ’mi fii in ajutor! Laurențiu (cu milă și mirare) Ce patimă ! Romeo (ridicendu-se) Ea ’n doue cuvinte se ecsplică : Am fost Ia Capoleti, iubesc pe a Iui fiică I Amorul mi-este ’n fine de ea împărtășit*. O cred, și ’n mine crede, —■ iubesc și sunt iubit : Când ensă, cum și unde, născu, așa de-o dată, Simțirea care ’mî arde în piept nestrămutată, Si cum înțelegend’o, jurarăm amenduoî, Se nu fim de cât unul prin inima din noi ?... O I Iată o poveste prea lungă, — și firește, Că ea se înțelege dar nu se povestește !... (dupe un moment) Acuma, bun părinte, poți face, dacă vrei, Un raifi de fericire din viața mea ș’a ei : Unește-ne ’npreună la sfintele’ți altare Chiar astăzi —și atuncea .. Laiuentiu Ce-aud ? Și ce schimbare ? Se fie Rozalina de care îmi vorbeai, Uitată,—când tu singur, adesea ori, ziceai Că patima ce ’n suflet îi porțî,—te mistuește ? O!.. Dragostea de tineri e ’n ochiti,—nu locuiește In suflet,—o văd bine acuma !—Ce-ai făcut Cu lungile suspine din timpul ce-a trecut?... La ce ieșeau din pieptu’ți ? - E timp, se zici ca mine, Că poate o femeie se cadă foarte bine Câud vezi cât e bărbatul de slab!..—Știi oare... Romeo știa Că m’ai mustrat adesea de-amorul mefi cel viii : Uitând pe Rozalina te-am ascultat. TiAURENTIU îmi pare Că n’am mustrat în tine de cât a^ea ’ncordare Ce duce la peire. -«Iubește — Ți-e iertat, Ți-am zis, în tot d’auna, dar fii mai cumpătat!» Romeo Mi-ai dat ensă povața s’o uit, www.digibuc.ro 34 LITERATORUL Laurentiu (eu o nuanță de batjocurii) Și tot de-o dată Găsiși de cuviință s’o ’nlocuiești ?... Ei!... Romeo Tată. Te rog, mustrări prea multe nu ’mi face. — O iubesc : Trăiește ’n al meu suflec și ’n sufletu’i trăesc ! Dorim de o potrivă se fim uniți — Și ’n fine Ce crudă Rozalina a fost,—o știi prea bine ! Laurentiu O știă, ș’a fost cu minte căci nu s’a amăgit, Și cuget că acuma destul s’ar fi căit! Apoiu,—mai poate merge, cu una și cu doue, Se judec mai adâncă o dragoste mai noue ? Romeo Iți jur... Laurentiu Incai ești sigur că nu te ’nșeli de loc Crezend ca’i arde ’n suflet acelașiiî dulce foc?.. Romeo Chiar astăzi poți se afli simțirea ei cea vie... Intreab’o singur, tată! Laurentiu Ea, deci, are să vie Aicea ? Romeo Da ; și dupe indemnul ce i-am dat. Laurentiu îmi place-a ta urmare astfel dac’ ai urmat. Romeo Atuncea;—bun părinte, se sper ? . . Laurentiu Fără ’ndoială C’ar naște între doue familii o ’nvoială De pace și iubire,—dar, —ori și cum,— gândesc . . . Romeo (cn ecspanziune) Te rog, nu’ți trage vorba ’napoiii.—Iți mulțumesc ! . . (cu agitație și grăbire) Se nu mai pierdem vreme .. www.digibuc.ro 35 literatorul ——----——■ ■j -■r Laurentiu Acel ce se grăbește O pate ’n tot d’auna : — încet și ’nțelepțește ! SCENA ni Julieta. ACEIAȘI Julieta (de afară.; bătând în ușă,) Deșchide ușa, tată ! Sunt eii ! Laurentiu (răspunzând u’l) Acuma! Romeo (recunoscându’l vocea] Dar E vocea Julieteî! Laurentiu A densei este chiar. (înpingându’l cu precipitare către o cămăruță) Ascunde-te aicea o clipă. (închizând ușa asupră’l) Astfel! (ducându-se spre ușa chiliei și deschizând’o) Iată 1 . . . (Iulieta intră) Erai dar tu copilă ? — Cerescul nostru tată Veghieze asupră’țî : Iulieta Fie ca se te-asc uite.—Eii Mai mult ca ’n tot d’auna me ’ncred în Dumnezeii ! Laurentiu Amin! — Ense, cum oare, copila mea iubită, De vii așa de vreme, și, nu ești însoțită De Doica ta ? Iulieta De-acasă lipsea când m’am cerut De la părinți . . . Laurentiu (zîmbind) Se fie așa ? . . . — De necrezut Cum s’a ’nvețat, șireata, se mintă iară frică I www.digibuc.ro tlTERĂÎORtîL Iulieta Eu? Laurentiu Nu te mai ascunde ! .. . Iulieta Cum ? Laurentiu Lasă ! • • • Iulieta Va se zică Știi tot, ș’a fost pe-aicea frumosul tener ?, .. Laurentiu Da. Iulieta 0 ! Scump Romeo,—sincer ai fost 1 . . . Romeo (dinăuntru) Nu pot rebda Mai mult,—deșchide-’mi ușa părinte 1 Iulieta Ce minune! El dar e âuc’aicea câci vocea lui mi-o spune ? . . . (Zărind pe Romeo care a intrat) Rdmeo 1 Romeo Julieto! (El vor re sg arunce unul în brațele altuia) Laurentiu (interpun§ndu-se) Copii mei iubiți Voi sunteți, o știi! bine, prin dragoste uniți, Dar, bine-cuventarea cerească, ve lipsește, Și dragostea, priutr’ensa, în lume se ’ntărește ; A! Fie deci, ca cerul, de ori și ce căinți Se ve scutească vecinie ! Romeo Ori-câte suferinți Ar fi se me izbească trecând pe-a mea junie, Mai mari ca fericirea-mi de astăzi, —n’au se fie ! Acum,—bunul meu tată,—fii tată pentru noi Și bine-cuventarea ne-o .dă la amenduoî ! In urmă, ensăși moartea înpinsă de-o rea soartă Se vie!—îmi ajunge s’o știîi a mea consoartă 1 www.digibuc.ro LITERATORUL 37 Laurentiu încet ;—înflăcărarea nu duce către bine, Iar mierea cât de dulce, se schimbă, și devine Prin chiar a ei dulceață, la gust, atât de rea, In cât, ți se urește, copilul meii, cu ea 1 Invață-te de-aceia se aibi și cumpătare De vrei s’ajungi departe o’o patimă prea mare ! Acel ce merge iute, remâne-ades în drum, Iar cel care nu pleacă, n’ajunge nici de cum ! Cum vezi, e cumpătarea cerută ’n toate ;—ânsă In inimile voastre, fiind-că este strânsă O dragoste curată și dulce,—me mândresc, Cu bine-cuventarea- mi, se viu s’o consfințesc ! Iulieta De câtă bucurie aceste dulci cuvinte îmi umple al meu suflet, prea bunul meu părinte ! Romeo O ! Scumpă Julieto, de simți, ce simt și eă, Și dacă, poți mai bine s’o spui,—sufletul meii,— Vorbindu-mi de simțirea ce ’n piepturi ne tresare, Atuncea, parfumează cu dulcea ’ți răsuflare Al dimineții aer. - Ecsprimă ’n grabă, tot Ce simți,—ce simt eu ensu’mi, și ce să spui nu pot ! Iulieta Simțirea, de cât vorba cu mult e mai bogată, Și fericirea, tace, când este-adeverată ! E prea sărac acela ce ’și poate număra Tezaurul.—Bogatu, nu ’l poate măsura Nici chiar prin cugetare.—Simțirile-mi intime îmi spnn că mi-este-amorul Ia astfel de 'nălțime, In cât, de la ’nălțimea la care dominăm, A fericirii sumă nu știm s’o calculăm ! Laurentiu Copii mei, voi zmulgeți din pleopele-mi secate Dulci lacrime ce ’n tihnă se scurg înduioșate 1 Veniți, veniți aicea la sinul meu, și fiți De Dumnezeu și oameni în dragoste uniți ! O dragoste c’a voastră înalță, Ar nu roade, Și, e cu ne-putință să n’ aibă bune roade 1 O! Da ! —Eu am credință că voi, copii mei, Veți stinge-a urei faclă zdrobind pumnalul ei! Cu bine-cuventarea-mi de om, acuma,—fie Ca și cerescul tată în sprijin se vă fie! (Tablou) ( Finele tabloului II și actului II) •-------------40?-------. www.digibuc.ro 38 LITERATORUL Voi ce plângeți... Voi ce plângeți tinerețea ca un vis pierdut în noapte, Voi, ce ’n vremuri de durere, v’amintițl copilăria Dulce și nevinovată, eu fantasticele-I șoapte ; Voi ce-ați vrea să mal culegeți, âncâ-o-dată, florăria Unor câmpuri vestejite de-ale traiului nevoi, Plângeți, regretați trecutul... plânsul este pentru voi! — Azi bătrâni, ați fost odată tineri cu gândiri curate Și viața de atuncea, astăzi n’o puteți uita. V’ațI trecut copilăria în p ăcerl nevinovate, Regretați-o, căci e dulce, când aveți ce regreta! V’ațI născut în alte timpuri, când viața legănată In petreceri ne’ntrerupte, nu gândea la viitor ! Ensă, val de cel ce astăzi nasc în lumea desfrânată: Pentru el copilăria este-arupas îngrozitor, Tinerețea este-o luptă între astăzi și ’ntre mâine; Fericirea este-o marfă ce se vinde la bogat; Ești sărac, nu al nici codrul ce s’aruncă unul câine, Ești bogat, ești domn puternic saă puternic împărat! Dacă suferi, ești ridicol; dacă strigi te leagă ’n fiare, Vrând să scapi de suferință ea te ține strâns în ghiare. Dacă rîzl sad n’al simțire ești un om cu suflet rââ; Dacă plângi și rîzl de-o-dată ești nebun sati nătărăii. Desfrânare! Desfrânate ! Fiică-a morțel blestemate, Vițitj ce cutreerl lumea, răii datai și ’nveninat, Tu ești groapa unde-atâtea suflete nevinovate Zac în brațele rușinel ca ’ntr’un iad învlerșunat! A! și cum n’al fi stăpână, când în lumea cea de trudă, Pentru-aceia care sufer, ești liman ce mântuește! Ești mal neagră de cât Jumea, ânsă ținta ’țl-e mal crudă» Căci prin lume omul moare, iar prin tine lângezește! Voi ce plângeți tinerețea ca un vis pierdut în noapte, Voi ce’n vremuri de durere, v’amintițl copilăria, Dulce și nevinovată, cu fantasticele-I șoapte; Voi ee-ațl vrea să mal culegeți, âncâ-o dată, florăria Unor câmpuri vestejite de-ale traiului nevoi. Plângeți, regretați trecutul... plânsul este pentru voi! www.digibuc.ro LITERATORUL 39 ' 1 ■' ■■ — s Ensă noi de ce n'am rîde, când simțirea-I o spoială, Când n’e iuitna ’mpletrită, când mințim ca să trăim; Când la versta tinerețel, omorâți de oboseală, Bancbetăm p e corpul nostru și ursita ne’nrăim ? — Ș’apol eh de ce n’aș rîde, când destinul mă ’mpresoară Cu nebunele-I speranțe ca un șarpe ’nflăcărat; Când îmi place nedreptatea ș’adevărul mă n’fioară, Când ca frații mei de-o verstă sunt un monstru ’nvrerșunat Să ’ml plâng oare tinerețea, când o simț că este rece Ca un suflet de femee cu un cugi t prefăcut ? Când nu am să cer nimica nici chiar timpului ce trece ? Ce să ’ml plângi... Copilăria î... Nici nu știti când a trecut Ensă voi ați fost o dată tineri cu gândiri curate, Și viața de atuncea astăzi n’o puteți uita; V’ațI trecut copilăria în plăceri nevinovate KegretațI-o, căci e dulce, când aveți ce regreta! T. M. Sloenescu. ITata lai Stan <3rraîa NUVELĂ Cine este acea copilă nebună al cărei ochi ațintiți parcă ecsprimă zdrobirea inimei și durerea ?... Ea nu plânge, ensă scoate din pieptu-I lungi suspine, a- desea-ori repețite; ea nu se jelește nimănui, însă tăcerea sa este amorțirea neprecurmatel nenorociri. Nesimțitoare o găsește și frigul și foamea; ventul cel rece al iernel clatină zdrențele ce nu’l acopere veștejitul său sîn de căt cu multă anevoință; desnădăjduirea este întipărită pe obrazul el, 'Ml-aduc aminte de vremea când această ființă era o frui zglobie, fericită și plină de viață. Trecătorul care a umblat de la Brăila la Cotulung, vă va spune că nici o fată nu eraj mal drăgălașe și mal seducătoare de cât Florica, fata lui mărul de pe valea Baldovineștilor. Călătorul obosit, ce se oprea vara sub uin- brarul crâșmei spre a’și stâmpăra setea lângă o crușcă cu vin, remânfea" în- cântat de chipul cu care era primit și servit de densa. Sufletul cel 'tare al Florichel era strein de frica copilărească. Ea s’ar fi dus prin cimitirul sr oasă Tată. Ea era e drumul ce duce mal îndatoritoare, Stan Gruia, crâș- www.digibuc.ro 40 LITERATORUL tulul în timpul celei mal întunecoase nopți, și pe când vântul se prăbușește printre gardurile de cătină ale viilor. De atunci sunt doul ani de zile. * Pe atunci ea iubea. Tânărul ce-I înlănțuise inima, se numea Marin. El erați losrodițl, și hotărâseră în curând ziua cununiei. Florica nădăjduia fericirea, o fericire de toată viața. Logodnicul seu âmă, era un om fățarnic, batjocoritor, având tot-dea-una zîmbetul pe mustață și fruntea încrețită. Adesea ori ea îl voi bea de traiul lor viitor, dar el își avea gândul ațintit într’alte părți, și nu-I respundea de cât prin câte o vorbă seacă și cu o răceală vădită. Acel care cunoșteati pe Marin, spuneai! că nu e om cinstit și că nu e vrednic de Florica. * Trecuse o lună de la logodirea tinerilor. Marin amâna necontenit ziua cu- nuniei. Toamna sosise; culesul viilor începuse. într’o noapte furtunoasă, pe când cerul era învăluit de nouri groși, doul propeietarl de vie se găseați în crâșma lui Stan Gruia, așezați în preajma unul ceaun cu jăiătec, fumându-șl în ticnă lulelele, și ascultând în tăcere suflarea cea șuerătoare a vântului. — Pre legea mea! strigă unul din el; este plăcut lucru d’a auzi zgomotul vijeliei... Iată o frumoasă noapte pentru a da o raită prin cimitir ! — Ba că chiar! respunse cel-l-alt; ar fi pus la o aspră cercare curagiul o- mulul care s’ar ispiti să treacă printre cruci pe o noapte atât de neagră și pe o astfel de vreme. — Eă însumi, reluă cel întâi, îți mărturisesc că aș tremura ca un copil la freamătul frunzelor clătinate d’asupra capului meă, și, de frică, aș crede că zăresc umbra vre unul moșneag ce se rădică din mormântul său și mi se pune în cale... In adevăr acest timp este făcut pentru a deștepta pe morțl din giulgiurile lor... Cu toate astea, mâ prind rămășag că Florica va avea curagiul să meargă în cimitir la această oră. — Te prinzi rămășag, măre, dar vel pierde, — respunse întrevorbitorul seti cu un zîmbet bajocoritor... Te încredințez că Florica va crede că zărește un strigoiă mergând lângă dânsa, și inima el va înceta d’a măi tâcăi dacă ar zări în umbra nopții, chiar numai o capră bălaie. — Si eh îți repet că Florica va merge în cimitir la această oră, și că în schimbul unei ramure din salcâmul ce se înalță singuratec printre morminte Se va face vrednică de darol ce vreaă să-I fac... Un dar foarte scump... un www.digibuc.ro LITERATORUL 41 inel de aur care-I va sluji în ziua cununiei să și-1 schimbe cu Marin al său... Ai?... Ce zici, frumușica mea? Suferi-vel tu ca o astfel de îndoială, să, apase asupra curagiului teii? Florica, căreia i se îndrepta aceste din urmă, cuvinte, surise, și fără a mal sta la cumpănă, se puse numai de cât pe drum. Cerul devenea din ce în ce mal îngrășat de nori, și ventul despicând de-a curmeziș văzduhul, sufla ca cobitoarea pasăre a nopțel. Florica alerga, alerga, și se simțea cuprinsă de frig. * Tânăra fată înaintâ pe o potecă cunoscută ajunse la poarta cimitirului și cu un pas bărbătesc trecu pragul; dar cu toate acestea nici o dată mor- mintele nu-I înfățișaseră o priveliște mal selbatecă de cât atunci; crucile cele negre și moșoroaele gropilor, îngroșat! și mal mult întunericul nopții. Tăcerea acestui locaș al morțil, era întreruptă numai de mugetul șuerător al vântului. Florica mergea, mergea mereti, mergea fără frică, călcând în picioare burue- nile uscate, care trosneau făcând sgomotul unul om ce scrâșnește din dinți... In sfârșit atinse stavila călătoriei sale, și se opri lângă locul unde salcâmul cimitirului îșl întinde ca o umbrelă ramurile sale stufoase. Mâna sa voește să apuce o ramură. Sunetele unul glas depărtat îl lovește urechea... Ea ascultă... Sijșentru ântâia oară o frică tainică o făcu să tresară. FriĂizele salcâmului, clătinate de vânt, tremurai! d’asupra capului săă. Ea ascultă âncă, dar nu mai auzi nimic; ânsă vântul încetă pentru un minut. Spaima prăbușește bătăile inimel tinerel fete, căci niște pași greoi se aud căl- când buruenele cimitirului Sgomotul se apropie. El este repede, și din ce în ce, devine mal lămurit. înghețată de frică, ea se ascunse înapoia unei cruci de piatră. In acest minut luna se ivi limpezită de nori. La această lumină ea zări doi oameni care înainta spre salcâm In mij- locul lor ea mal zări âncă un om, dar care nu mal era de cât un corp ne- însuflețit. Cel doi îl purtati unul de cap și altul de picioare. In acest timp vântul de nord îșl reluă furia sa, suflarea sa repede zmulse de pe cap pălăria unuia din ucigași, și o rostogoli până la picioarele crucel unde era Florica. Ea o vățju și se așteptă cu resemnație a muri. — Blestem 1 strigă între dinți unul din el. — Dar nu-I nimic; tu vel veni din nou și o vel lua; să ne gândim acum la ceia-ce este mal grabnic... zise tovarășul șeii. După aceia el se întoarseră pe unde veniseră. www.digibuc.ro 42 LITERATORUL, Florica se aplecă și luă pălăria. Dar spaima îl înlocui curagiul. Ea fugi de-a curmezișul mormintelor, deschise poarta cimitirului... și în fine sări la crâșmă... Era timp âncă; cel doul proprietari așteptai! reîntoarcerea ei. Pi- cioarele i se încovăiaă... și ea căzu, zdrobită de spaimă și de osteneală, pe pragul crâșmei, nefiind în stare să articuleze nici un cuvânt. * După câte-va minute Floriea se dezmetici, și destăinui înfricoșătoarea crimă la care fusese martoră- Dar pălăria ucigașului, pe care o ținea âncă în mâ- nile sale, îl atrase privirile; ochii îl remaseră ațintiți spre densa eesprimând desnădejdea și rătăcirea mințel; după aceia o aruncă cu oroare pe podeală iz- bucnind într’un rîs cu hohot... Sermana copilă, înnebunise! înnebunise... Pălăria ce aruncase, era pălăria Iul Marin, logodnicul el!,.. Brăila, 1SS1, Martie 17. Mihail Demetrescu. IX el Ia CÂNTEC DE MARE Vino Nella, vin pe mare Vino, Nella, vin. Să’necăm în sărutare Or ce trist suspin. Te voitt duce pâu’la Chio, • Chio, țara ta. Si plutind până la zio Te voiă săruta Vino să cântăm cu vântul Legănațl pe val, Căci ne vom găsi mormântul Ajungând la mal! Vino Nella, vin pe mare, Nella vino, vin, Să’necăm în sărutare Or ce trist suspin ! Ditiliu Zamfirescu. www.digibuc.ro LITERATORUL 43 STELE... Stele vecinie lucitoare De ’ml vorbiți de ochii ei, Oare știți de ce iubire îmi vorbesc aste schintei ? Oare știți că, ’n voi odată, A fost scrisă, soarta mea, Ș’a iubirii dulce rază, C’am citit în a lor stea ?... Norul ens6 v6 coprinde Și pe voi... atât de sus !... Ce?... Apuneți și pe ceruri, Când din lume ați apus ?... 1 1. Trutzescu. BĂPIREA I Stăm pe o bancă la șossea adâncit în cugetare. Soarele începea se resară, iar ceața ce pană atunci încingea atmosfera, dispărea lăsând firmamentul limpede. O ușoară atingere pe spate me scoase diu această cugetare. — Ce faci aci ? me întrebă un amic al meu, — Bine, dragă Stâncene, îi respunseiu. — Ești fericit ca te afli bine, zise Stânceanu, pe care o tuse seacă și obositoare îl incovă- iase. Eu viu regulat, în fie care dimineață ; fac băi de aer curat și de soare. Ce se fac ? dacă n’am mijloace se es afară din București se roecaut. Ah! simț căme călătoresc cu pași repezi... și el începu a clătina din cap cu tristețe. — Te rog, Stăncepe, încetează eu ast-fel de vorbe ! Ce sunt aceste închipuiri ? . . . —Ce închipuiri ? ftizia mea e fapt pipăit. Dacă nu o cunosc eu! care am început se dau e- gzamenele de doctorat in medicină !.. Ah ! ... zise el cu oboseală, am scăpat astă toamnă Ia căderea frunzelor, acum ... adio ! Am trăit două-zeci și șase de anî 1 .. mâine 19 Aprilie 1881 îi împlinesc ! Am suferit destul, amicul meu ; mi s’a părut lumea un ideal, dar nu e decât o banalitate ! . .. Cel puțin pentru mine ! . . . Sunt oameni care trăesc căte două vieți și nici nu știu se definească lumea 1 . . Naturi reci, indiferente, cu corpul de oțel, care dacă nu s’ar roade prin forța timpului, ar fi imortale ! Un om cu părul și barba albă, înalt și robust, îmbrăcat în o haină, ce *i trecea in jos de genuche, și pe cap cu o pălărie moale și cu mărgini largi, veni a ’și aprinde țigarea de la mine. Auzind pe Stânceanu esprimăndu-se ast fel, încruntă sprinceana, apoi cu o voce politicoasă: — Domnii mei, dacă ’mi dați voe ? Și fără a mai pierde un minut, se așeză lăngă mine. www.digibuc.ro 44 LITERATORUL — Frumoasă grădină e asta a lui Chiselef ! zise el. Avem și noi în Moldova, la Bârlad, o grădină frumoasă cum nu se mai poate, dar ce folos că a departe de târg, și aproape pustie. Lumea nu se duce decât numai serbătoarea, și atunci foarte puțin . .. Stînceanu înghițind puțin fum, ce ieșea în valuri cenușii diir gura betrenului nostru în- cepu se tușască cu greutate. — Me iartă, tinere, dar ce ai ? .. nu ți-e bine ? —Sufer de piept. — Vai de mine 1 atât de tener ! ... Și eu am suferit, dar nu de piept; suferinți mari, lungi, ne încercate de ființă omenească. - Sunt în verstă de o sută șapte anî, mă credeți ? Dumnezeu mă face se trăesc. — Ah!. . . am petrecut pe nevastă, pe Licsandru» pe Vlădilă și pe Dădu, tot unul și unul. Scarlat singur mi-a mai remas ; sărmanul! a albit și el ca și mine . . Incai Floarea u'a ajuns decât în al cinci-spre-zecelea an, și a plecat după soră-sa Sultana. Amăndouă se jucau în țarcuri pe malul Bârladului spre Dealul mare, cănd un vânt furtunios le aruncă în apă, de unde n’au maî eșit. . . Vai ! copiii mei ! nu știți nimic Dumneavoastră 1 suferințele sufletului sunt mult mai crîncene decăt ale trupului ! Si bătrânul începu a ofta, netezindu-și alba sa barbă și privind la degetele lui lungi, osoase și brăzdate de vine albaștrii. Patru ore șezurăm pe acea bancă, ascultând cu atențiune biografia betrenului, pe care ’ml propuiu a o împărtăși. In calitatea mea de scriitor îmi este permis, a ține minte cel mai mic detaliu al acestei istorii, și a’l reproduce aci, de și cu niște colori spălăcite. II Omul a cărui poveste începe a se înșira mai la vale se numește Gheorghe Cobuz. El se nascn în satul Serbii din ținutul Tutovei, aproape de orașul Bârlad, situat pe țermul drept al rîului cu acela-’și nume. Tatăl seu, Licsandru Cobuz, dupe ce ’l învățase a citi, însemna și calcula, muri lăsândul cap al familiei sale. Gheorghe s’aplică la agricultură, pe care o cultivă cu inteligență, Nu putu ânsă se facă un progres distins, căci cadrele armatei trebuia se ’l înnumere între rândurile ei. Aci el știu printr’o purtare eczemplară se capete stima camarazilor sei. La 1795 făcea parte din guarda principelui Mihail Suțu, care fu înlocuit priu Calimah. Miron Vlăstar, leat cu densul, era singurul amic, căruia îi destăinuea toate secretele. Gheorghe Cobuz nu ’și căuta cariera sub drapel. El era om onest, cu caracterul măreț și nefățarnic, lucru care îl depărta de onori și înain- tări, mai ales în acea epocă, când țările române erafl ingenuchiate de mizeria invaziunilor streine. Cănd se întoarse le căminul lui părintesc, bucuria bătrânei lui mame fu mare. Ea ’l vedea peste șase ani, în loc de un băiat înalt, subțire și slăbănog, devenit, un tânăr spătos, legat, cu musculatura abundentă și cu o barbă scurtă, neagră, deasă și mătăsoasă ce ’i acoperea obrazul. — Fii bine venit, dulcele meu fiu, zise ea. Tu ești singurul copil ce ’mi a mai lăsat bunul Dumnezeu ! . . . . Costanda ! .. . urmă bă- trâna dupe o secundă clătind din cap, iar lacrămele începură a o podidi. - Știu . . . www.digibuc.ro LîTIÎRAÎORtJL 45 — de s*o fi mal facend sermana ? ! — Dumnezeu a făcut bine chemând’o la densul zise Gheorghe rezemând înaltul și spătosul lui corp de stelpul locuinței sale. — Ah ! esclamă mama lui Gheorghe îngălbenind. — A murit dănd nașcere unui muscal! — Dumnezeul meu ! . . . — Și muscalul răpitor a fost trămis în iad de acest braț puternic, zise Gheorghe arătând pumnul lui colosal. O tăcere mormentală urmă în timp de două minute. — Un an aproape am căutat’o prin toate locurile, pe unde am um blat cu oastea. Imî per- dusem orî ce nădejde d'a o mai revedea, când întorcendu-me într’o zi de la Cozia aproape de Iași, unde fusesem cu Enăchiță Stînceanu care atunci era postelnic, spre a se înțelege cu Italin- schi al Rușilor pentru niște daraveli d'ale domniei, am descoperito într’o casă creștinească, chinuindu-se în durerile nașterii. — Vino în brațele mele, iubitul meu frate, vino se te Strâng la inima mea, căci simț eă mor. Sermana Costanda nu mai era de cât niște oase înșirate. «Zabaroff» urmă ea, dupe ce m’a amăgit ca nn ticălos a plecat lăsăndu-me murind de foame! Ah 1 frate, sunt nevinovată ! m’am luptat din toate puterile mele, cănd acest dușman m’a furat din casa părintească, sburănd cu mine ca un vîrtej pe un cal ca ventul. — Linișteștete, Costando bădiță, îi ziseiii, tu vei fi resbunată. — Dumnezeu, urmă Gheorghe, mi-a scos în cale pe acest pângărit chiar a doua zi. .— Oh ! și mi-ai resbunat Copila ? întrebă bătrena femee. — Cum l’am întâlnit i-am înfipt spanga pănă în mâner în inimă, zise Gheorghe cu un aer sumbru. — Ah ! dar buna mea Costandă .. . — Costanda, întrerupse Cobuz, a doua zi nu mai era decât un corp rece, întins pe masă și acoperit de flori. Creștini cu mila lui Dumnezeu o pregătea pentru călătorie. Murise ! Copilul.... S’a însărcinat o femmee stearpă cu creșterea lui. Acum, mamă, fii măngăiată cel puțin că ’țî remân eu. Și Gheorghe, izbuti prin ingrijirele lui filiale a îndulci zilele mamei sale atât de amărâtă pentru pierderea Costandei. 0 fică adoptivă ’i trebuia mamei lui Gheorghe spre a’i risipi gândurile cele rele în minuțele ei de singurătate. Uța, sora lui Miron Vlăstar, prietenul junelui nostru soldat, fu aleasa de soartă a înlocui pe Costanda. Uța Vlăstar era una din acele tipuri de frumusețe moldovenească care, când arunca căte o privire făcea pe flăcăi se tremure. Mai înainte d’a se înrola în armată, Gheorghe li ținuse discursuri pline de sentiment. Aceasta ’i respunse: — Se me fac mai mare și ne vom lua amândoi. Promisiunea aceasta a fost și un motiv pentru junele soldat d* a'și părăsi cadrele. .— Miron, zise Gheorghe amicului seu cu acea sinceritate atât de caracteristica românu- lui țăran, iubesc pe soră-ta Uța cura o iubești tu, te rog, dă-mi-o de soție . .. Gheorghe vezendu-se unit cu acea pe care o iubea cu tot focul inimei sale, uita toate necazurile ce le îndurase de la nașterea lui pănă atunci. www.digibuc.ro 4ti LITERATORUL —,---J--------------,— Pe lăngă moștenirea ce ’i rămase de la mama lui care murise fericită, Gheorghe știu se devie proprietarul unei bucăți de pământ pe marginea rîuluî Bârlad, unde avea și o vie cu grădină. — Uțico, zise Gheorghe îutr’o seara nevestei sale, sezend amândoi sub un umbrar în mijlocul gradinei, fereștete, draga mea, că iar a început, rușii, tătarii, turcii, se cutreere cu duimu sermana țară a Moldovei; tu ești cam sglobie . . . — Ia lasă-me, Gheorghe, ce cioarele, de șapte ani de când ne-am luat, nu ’mi vorbe- ști decât de ast-fel de lifte spurcate. Nu cumva m’ai teme? O șuerătură slabă s’auzi din partea despre Nord-Est, perzându-se prin zgomotul frun- zișului. Gheorghe ațintă urechea, și ’și îndreptă privirea spre locul unde auzise șuerătură. — Mi s’a părut, zise el. — Mie ’mi-e frică, zise Uța îngrijată trebue se fie aproape miezul nopții; se mergem în casă . . . O voce răgușită, neînțeleasă, întrerupse pe Uța. Gheorghe sculăndu-se în picioare puse raăna pe nn lemn de corn ce ’i servea de bas- ton și plecă să se informeze de acești musafiri neașteptați. ‘ Un minut trecu de la plecarea lui Cobuz și o flacăre izbi vederea nevestei sale, apoi o detunătură de pușcă o făcu se leșine. III — Iacă, mamă, cum se mai uită la noi tătarul cela marele, zise Vlădivilă, copil de pa- tru ani al lui Cobuz. — Valeo ! esclama muma lui cu frică, se luăm mai repede apă și se fugim. N’apucă se ’și umple bine cofele cu apă și Uța fu întâmpinată de un dalhauc a că- rui privire selbatică făcea se tremure și pietrele. Acesta era un tătar cu figura respingătoare, de o mărime formidabilă, cu buzele groase, cu capul mare, părul gros și negru, brațele musculoase și îmbrăcat cu tot luesul timpului. — Al Dumitale este copilul acesta jupâneasă ? întrebă el cu vocea lui aspră. — Al meu, se trăești, bnerule, respunse cu sfială Uța. — Frumușel copil! — Se trăiți, boerule! — De ce ’l lași se umble desculț? — îi place lui, Cucoane! — Sunteți săraci? întrebă tătarul, aruncând o pungă cu bani la picioarele copilului, ca- re se grăbi a o ridica, — Săraci, se trăiți, Măria voastră, respunse Uța oare cum liniștită. — Dumneata singură vii de ieî apa ? n’ai nici o slugă se te ajute? -—Lui Gheorghe îi place se fiu ast fel. El e plugar din mila Domnului și nu pregetă de muncă; eu fac ca și el. — Cum ? Dumneata se ai o muncă atât de înjosită ? Dumneata care ești atât de fru- moasă ! atât de tânără 1 . . . Nevasta lui Gheorghe Cobuz plecă ochii în jos, și o roșață aproape nevăzută îi co- loră obrajii. — N’ar fi mai bine se șezi în casă, pe pat, sau se te plimbi în haine de mătase, îm- podobită cu pietre scumpe, —se ai la îndămănă robi și roabe să te slujească... Hai?—Ce zici ?.. www.digibuc.ro LITERATORUL 47 __. Gheorghe nu poate nici o dată se ’mi dea d’alde astea. ______Și ca lasă ’l pe Gheorghe, e un mojic, Gheorghș e un bădăran, care nu va putea nici o dată se te ție de cât în halul ăsta Vino cu mine în Basarabia, unde am moșii întinse, pa- laturi mărețe, grădini mari și frumoase, droști scumpe, caii cei mai buni și scumpi, robi sute. Vino acolo se le fii stăpână! atât lor cât și mie! Uța nu zicea nimic. Ea sta cu ochii infipți în pământ predoinnită de groază.. Tătarul crezând că discursul lui, va avea un sfârșit bun, o apucă de mâna, și cu vocea mai dulce de cum o avea: — Uța spuseși că te chiamă ? ... Ei bine, Uțo, te iubesc cum nu te-a iubit nimeni. Con- simți și tu se ai cel puțin o privire pentru nenorocirea mea? . . . Uța Cobuz vezendu-se atât de necinstită de îudrăsneala convorbitorului ei, ridică ca- pul cu acea mândrie ce are o femee frumoasă la două zeci și patru de aui, și cu o voce unde ferbea în clocote iritațiunea cea mai grozavă: — Crezut’ai vre o dată spurcatule, se me uit la un păgân, scârbos?! Piei din ’nainte- ’mi, zise ea amenințăndu ’l cu cobilița și smucindu-se cu vehemență din măinele lui tî- rî dupe ea pe micul Vlădilă care începuse se plângă. — Uțo, te rog, un minut! zise tătarul căzând în genuche. — Piei ! ’i strigă Uța din depărtare aruncându ’i punga ce o smulse din mâiuele fiu- lui seu. Necazul, turbarea ce era îd sufletul tătarului în acel minut ’i înverzise fața și ’i ro- șise ochii. — Nu vrei se vii cu mine ? zise el remâind singur; vom vedea. Păgâu! scârbos ! spur- cat! frumos de tot pentru un om care făgăduiește aurul și cu densul toate fericirele. Vei veni fără voe, găinușa mea, Vei cunoaște cine este Taban-Husein-Ben-Burma beiul, din a cărui cale n’au cutezat se fugă hanîme puternice și frumoase că Tatine-Baș-Aglac! . .. Și consultându ’și ornicul: — Nouă ore de dimineață! Avem timp pan’ de seară. Și asupra acestor cuvinte beiul se depărtă. Uța tremura ca o frunză ajungând acasă. — Gheorghe este la câmp, ară își zise ea. Ah ! tătare, tătare ! ’ți plâng de milă. — Ba nu, reluă ea dupe un minut, se nu spui lui Gheorghe. Taban-Husein-Ben-Burma, găsi în satul Serbii pe un individ Cochinopsaris, care pen- tru trei sute de lire se însoțească pe credinciosul Demir-Teli a fura noaptea pe Uța Cobuz. Cochinopsaris s’ armă c’o pușcă ruginită ce o avea spânzurată într’un cuiîi, și insoțit. de Demir-Teli pătrunse seara pe la ora zece în livedea lui Gheorghe Cobuz. Aci el se ascunse într’un tufiș, așteptând pe Gheorghe. Demir-Teli cu iataganul în mână sta îu dosul unui arbore pândind ori-ce mișcare a celor dupe terața de sub umbrar. Dupe o oră aproape, Cochinopsaris impacientat de lunga ședere a lui Gheorghe scoase o șuerătură ușoară, apoi vorbi însoțitorului seu, și când Cobuz ’i apăru înainte, îl luă la ochiu și făcu foc. Cobuz căzu ca un buștean pe pământ, iar Uța leșinată era în puterea ucigașului. IV Bucuria lui Cochinopsaris fu mare, vezeiid pe Uța in neputință d’a chema adjutor. www.digibuc.ro 48 LITERATORUL El o apuca în brațe spre a fugi. Un fior însă ’i străbătu inima privind un obraz atăi de "fraged și un piept atât de frumos, în care erau ascunse mii de tezaure și un corp atât de delicat. — Ah ! zise el, dacă știeam că ești un înger nu me încurcam cu tătarul, chiar pentru prețul capului meu. Sunt mai frumos, îmi pare, de cât densul ! și asasinul îșî netezea mustața lui sbârlită. — Aide, Demir-Efendi, zise el adresăndu-se acestuia, ajută ’mi. — Buiurum! respunse acesta apucând pe nevasta lui George de brațele eî albe ca laptele. Convoiul nu înaintă maî mult de două zeci pași și o lovitură teribilă sdrobi craniul lui Demir-Teli, care căzu jos ca nn bolovan și din cap îi țișni torente de sănge amestecate cu creerî. Gheorghe Cobuz îl adormise pentru a nu se maî scula. Apoi repezindu-se asupra celui d’al doilea ’l apucă cu anghiele de gât, pe care ’i le infipse pănă în rădăcină, iar cu dinții îi rupse urechele. Cănd îl slăbi căzu jos fără a scoate nn accent. Cochinopsaris nu maî era decât un corp inert. Gheorghe slăbit de pierderea sângeluî ce ’i curge în abondență din piept, și de emoțiunele ce încercase, se rostogoli fără cunoștință alăturî de corpul nevestei sale, și al asassinilor seî. Cochinopsaris avusese un fior rece căud țintise în capul luî Gheorghe Cobuz. Aceasta ’l fă- cuse se ’î tremure mâna, și alicele se se oprească în piept. Soldatul fiind îmbrăcat cu un mintean de postav gros scăpă de moarte. Sculăndu-se în sus, zărise micul grup ce se depărta pe țermul Bârladului. — Uțo, strigă el, și repede ca vântul sburare spre densa. Aci Demir-Teli și Cochinopsaris îșî găsiră mormântul. V O jumătate de oră trecu. Gheorghe și Uța ședeau întinși pe păment. In acest moment Uța fu deșteptată de lătrătură unui câine, ce lingea sângele de prin prejur. — Corbici! chemă ea pe câine, apoî aducăndu ’și aminte de cele petrecute, privi în juru’î, vezu treî cadavre și se înfioră. — Corbicî, unde ’i Gheorghe ? Câinele se îndrepta spre stăpânul seu urlând. — Gheorghe ! strigă Uța înspăimântată ; trăeștî ? întrebă ea, scuturându ’l cu violență Vezend că nu dă nicî un semn de viață se repezi la rîu, de unde aduse apă, și ’l stropi. Acesta ’și reveni în sine peste cinci minute. — Ah I Gheorghe l iubitul meu, ești scăpat ? Te-am crezut mort! . . . — Da, eram se fiu, mulțămită indrăgostirelor tale, zise acesta încruntând sprîncenele. — Oh! îțî jur ! . . . — ‘Hoțul jură și fură»! Aide acasă. Zise el sculându-se cu greutate în picioare. IV Beiul Taban-Husein-Ben-Burma, era un prinț tătăresc, care, nu de mult, ocupase în arma- tele turceștî ranguri însemnate. www.digibuc.ro LITERATORUL 49 El fusese pașă al Nicopoleî, comandase armatele sultanatul Selîm JII; dedu mai multe bătălii sângeroase, mai toate cu succes, și e arătat de chronican sub numele de Buluc- Pașa Buluc-Pașa bătu împreună cu Aidin-Pașa armata lui Pasvantoglu, arse Craiova, și în unire cu Hasan-Pașa se aruncă cu toată furia lui barbară asupra populațiunei rurale, profanând temple, ucigând bătrînî și copii, prădând averi, arzând case și prostitulnd fe- mei. Ajută pe pașa de la Rușava a coprinde Cladova și făcând ,prăzi însemnate pentru seama sa, fu denunțat de Muruz sultanului, care îl destitui. Desprețuit de sultan și fără nici o speranță d’ași mai redobândi gradul, Taban-Huseiu- Ben-Burma se retrase în Basarabia, unde ’și cumpără domenuri nemărginite. Etatea lui nu era mai mare de patru zeci și opt de ani și cu toate acestea ’și perdnse acele gusturi marțiale atăt de dezvoltate la popoarele barbare. El ducea o viață dezmățată cum obicinuesc bogății musulmani. In desele sale călătorii prin Moldova pentru aprovisionarea seraiului seif, zări într’o zi pe Uța Cobuz și inima lui se molipsi de acel caprițiîf atât de întărătător conrupților. El era deprins ca ori ce ființă se ’i se supună, și vezend rezistența Uței se aprinse și mai mult de ambițiune. Voia cu ori ce preț se o aibă în puterea sa. Cochinopsaris se oferi a ’i o aduce la dispozițiune. Cocbiuopsaris nu se mai întorcea. Neliniștit de lunga lui lipsă Taban plecă a’i întempina. Acolo el găsi numai cadavrele lor. Vezend că planul luj fusese dejucat prin stângăcia complicilor sei, care plătise cu viață un pas reă făcut, se înfuriă un moment și puțin fusese a se repezi în ca=a lui Gheorghe, spre a ’l tăia în bucăți. Dar cugetând la greutățile ce era se întâmpine întrebuințând acest plau, Taban se decise pentru un altul. A. doua zi la opt ore de dimineață el ședea pe marginea unei luntre ce ajtepta pe țermul Bârladului lăngă grădina lui Cobuz. — Uța va veni la apă, ’și zise el, s’o aștept. Nu se înșelă. Nevasta lui Gheorghe, scobora vadul la rîfi cu cofele de cobiliță, mai în acela ’și timp. La vederea tătarului făcu un pas înapoi înfiorându-se. — Nu te teme, Uțo, zise Taban cu blândețe. Sunt cel mai urît om dupe pământ, o ved bine, dar nu mănîuc pe nimeni. Apropie te. și fii liniștită, am se ’ți vorbesc. —r Nu vreatl s’aud nimiâ de la un păgîn ucigaș, . . . fugi,!.. zise Uța cu curagiă. — Ești prea crudă !. . . _ Crudă ! . . Sermauul Gheorghe ! nu știtt dacă va scăpa cu zile de împușcătura gre- cului crâșmar. . . El, cel mai bun om, care n’a făcut nimărui nici un reiî . . .. Și efi . . . eiî blestem soarta că m’a lăsat pe lume ... să ațâț moartea celui mai scump dintre oa- meni I . • • — Gheorghe va muri curând satl mai terziîî, buna mea femee, dacă te încăpățînezi atât. — O știu !. . , zise Uța plângând. Lacrimele ei erați sincere și beiul tătar fu un moment mișcat. — Oh.! nu mai plânge, Uțo, nu va păți nimic dacă tu vei fi bună pentru mine. — Iți mulțumesc, că vrei se me omori ! zise ea, fără se știe ce zice. — Uțo, iubita mea, zise tătarul. www.digibuc.ro U tlTERATORttt Viața mea este a ta ! ... fa ce voești cu densa ! . . . Ține acest cuțit, zise el dându’tuu iatagan, lovește în mine fără sfială ... Ce ’mî fiPos ște această viață amărîtă fără tine, pe care te iubesc cu toată căldura inimei mele ! Ce ’tnî folosește averea, regimentele de servitori, palaturele mele aurite, nemărginitele grădini, ca cele din Edem, dacă nu te aii pe tine stăpână, pe tine, pentru care m’aș bate chiar cu Alah. Nevasta lui Cobuz nu zicea nimic. 0 cugetare ciudată ’i umbrea fruntea. Gheorghe ’i făcuse o mustrare aspră, ba în asprimea fire! sale chiar, o bătuse; Obijnuință foarte deasă în toate țările pretinse civilizate. Acest lucru mâhni pe Uța. Un minut ea căută o resbunare. Cugetarea o adusese la ideea d’a asculta pe Beiu. Dar aducendu ’și aminte că Gheorghe care o iubea, cu toată asprimea caracterului seti, se înfiora. Copii săi, Licsaudru și Vlădilă, atât de gingași, atât de scumpi inimii sale, se ’i pără- sească, era una din crimele cele mai mari și aceasta n’ar împăca conștiința sa. Așa dar Uța în fața acestor două inprejurărî se hotărî cu energie pentru cea din urmă. — O! nici o dată ! zise ea. Apoi fără a mai pierde timp o apucă în brațele lui, și începu să fugă. Uța scoase un țipet desperat sbătanduse în brațele hrăpitorului. Acest țipet ascuțit și resunător ajunse pănă la urechea lui Gheorghe. El sări din pat, și alergă spre țermul rîului. Cu ochii rătăciți, cu fața palidă, cu pumnii strânși de disperare o căuta în toate părțile. Un răsunet de jale izbi auzul lui Gheorghe- Intorcendu’și privirea îu partea despre miazăzi vezu o coloană de praf că se înălța învertindu-se în atmosferă. In mijlocul ei zări pe Uța, sbătându-se cu desperarea morții în brațele unui om cu talia de gigant, ce cutriera spațiul pe un cal negru ea corbul. — Uțo ! Dumnezeul meu ! te-am perdut! Și Gheorghe pronunțând aceste cuvinte avea un acceut teribil. Nebuu de durere se repezi pe urmele fugarului, strigând din toată forța plămâ- nilor sei. Nădușeala curgea dupe el, și praful ce ăe ridica ’i îneca respirațiunea. Credea sărmanul om că ’l putea ajunge. Un sfert de oră alergă el ca un nebun împedecându-se mai la fie care pas, și căzend cu fața în țărână, pe care o mușca în zbucimările desperărei; sângele începu a curge în șiroae pe gură, și pe nas. Rănile i se deslegase și o hemoragie se porni. Taban sburâ ca veutul ducând pe Uța leșinată, iar sărmanul soldat zăcea în mijlocul drumului astupat de praf, scăldat îu sânge și fără cunoștință. 2. CORBICI. Trecuseră șapte săptămâni de la ultimele evenimente povestite în capitolul precedent, Ghe- orghe Cobuz calare pe un armăsar roib, care avea reputațiunea unui ducipal, trecea Prutul în not însoțit de credinciosul seS Corbici. www.digibuc.ro ElTfiRATORUt — Am căutat-o iu zadar ! zise el cu sufletul amărît, dar . ... se vede că a înghițit’o pă- mântul. Cum ajnnse pe țermul drept al rîuluî se întâlni cu un om. i—• Bună zioa, măi bade ; Pot găsi ceva de mâncare prin prejur ? — Până la Scopușenî nu cred, respunse omul. Dar pentru ce nu aî venit p’ acolo ? — Am trecut prin Bălăhureștî crezând a veni mai d’a drept. — Și n’aî prâuzit acolo ? —■ Se ’î mănînce cîoarele de Bălăhureștî, bade; Pare că uu ar fi țara Moldovei ! n’am găsit nimic, și afară de asta me grăbeam. — Da, de unde ești ? — De la Sîrbî, respunse Gheorghe Cobuz. Și el începu a povesti necunoscutului trista luî istorie. — A! stăî ! Zise necunoscutul, puneud degetul pe frunte. Nu este ocheșică nevasta Dumitale ? cu părul negru și lung, ochii tot negrii și mari, cu ge- ne lungi, nas coroetic, gura mititică, și la stat puțin mai naltă decât mijlocie ? — Da ! da ! tocmai ea ! zise Gheorghe apucâud pe convorbitorul șeii de mâuă. — Hrăpitorul nu este un tătar înalt și spătos ; un rumân cât toate zilele și urât ca naiba ? i — Nu ’l cunosc, zise Gheorghe cugetând, nu 1’ am veznt. —■ Hei ! făcu omul clătinând din cap. De va fi aceea care spun eil, cam greii ! Tătarul e bogat, bogat putred și puternic ! nu știu zeii cum o vei scoate din ghiarele luî! — Dar îa ’mî spune te rog, unde se află ? Mor de nerăbdare. — Dar aî avut o nevastă răpitoare, vericule, drept se ’țî spun ! — Lasă, frate, și respunde’mî odată ! strigă Gheorghe necăjit. — O ! o ! nu te înfuria, cu dușmanul acela o se aî de furcă ! — Da dă ’l dracului ! unde se găsește ea ! . ., — Eî bine, stăî ! .. . știi la Guzeștî ? — In valea Tohotinuluî ? — Tocmai. — Eî ? . . . — Pândește p’ acolo, că dai de ea. Păzeștete bine de tătar .... — Da de-ar fi Aghiuță ! îl mănînc de viii ! zise Gheorghe pregătiudu-se de plecare. — Dar maî stăî, prietene, stai se ’mbucăm ceva. — Nu ’mî maî arde de foame, zbor la densa ! — Eî stai ! nu așa ! zise omul. Dute maîîntâiii pe la Furcenî, întreabă de moș Trohin Ca- racudă ; acesta îțî va da un om care te va întovărăși în târgul Orheuluî, auzitu-maî ? Aci o se găsești pe Radu Burueană ; el e prieten bun cu vechilul moșielor tătarului și cu pristavul ogrăzeî ; ba chiar și cu tătarul se cunoaște ; dăî un semn pe care se ’l cunoască ne- vasta ca se știe că ești prin preajmă și atunci îțî dă ea leacul. Dumneata însă nu te arăta. — Să ’i daă pe Corbicî, câinele meii. — Nu ; câinele ’șî cunoaște stăpâna, strici tot. Ea se plimbă prin bătătură, maî ales căud â cineva d’aî noștri. - Sermana mea Uță! esclamă Gheorghe. — Așa, prietene, pleacă sănătos, și izbândă bună ! (Va urma) ----------------------- www.digibuc.ro 52 LITERATORUL Gîndurî și suvenir! (mamei mele) Abia țiu minte, mamă.,... și parcă fuse Ieri... Ce repede trecură acele adieri De vent primăvăratec.., eram trei copilași, In ochii tăi de mamă, frumoși și drăgălași! La mănăstirea care pe-o muche să arată, Cu turla el măreață de trăsnet sfărâmată Mergeai cu noi, adesea, și ne rugam ferbinte Ca să ne dea din ceruri: noroc, viață, minte ! Așa ne învățaseșî, și noi, așa ziceam, Iar după rugăciune a-casă pe ’ntoarcem, Zglobii ca fluturașil ie primăvara zboară Și plimbă poezia pe-o aripă ușoară ! Crescură mari copil... și ’l ai trimes în lume Să’șl caute norocul, să’șl caute un nume... Le surîdea în viață un viitor ferice, Zicend la orl-ce faptă: „tot ăst-fel mama zice.“ Dar glasul sec al vremel ș’al omenire! glas, Cu mult mal sec, ne zise: la ori și care pas, „Veți plânge pe ruina vre-unul vis pierdut „Și visul cel din urmă va fi un pumn de lut! P’o groapă solitară, azi vîntul ernel bate.. E-a fiului tăh groapă, e groapa unul frate! Credința ta te ’ndeamnă să spe l în revedere, Eh sunt sărac și d’astă Supremă mângâiere! Abia țih minte, mamă... și par'că fuse Ieri Ce repede trecură acele adieri De vînt primăvăratec... eram trei copilași, In ochii tăi de mamă, frumoși și drăgălași! Nimic nu’i pasă lumel de suferințl streine... Ast cântec care sboară, cu dragoste la tine, Va face să surîdă pe toți cel desgustațl; Dar tu, gîndind cu lacrăml la timpii depărtați, Vel strânge cu iubire, la sînul tăh de mamă, www.digibuc.ro LITERATORUL 53 Ast petec de hârtie: a dorului mahramă... StrSvăzătoare ăst-fel, că dacă ’l învelesc Un dor cu mult mai aprig printr’însa eu zăresc! Cât timp acea suflare de nimeni înțeleasă Va mal mișca țărîna, cu măestrie aleasă Ce-alcătuește forma ființei omenești, Vor tot sufla în mine furtune sufletești 1 Când tu, al fi de față la surda sguduire Ce mișcă al med suflet ș’a mea închipuire. Copilul de-altă dată ți s’ar părea bătrân... Țiind c’o mână fruntea, cu cea-l-altă la sin, El se gîndește... valuri de lume se arată... E o mulțime oarbă și ’n veci interesată... Și numai câte-o dată un chip frumos... iubit Mal vine să mângîie pe cel nefericit! Abia țiti minte, mamă,.. și par’că fuse erl... Ce repede trecură acele adieri De vânt primăvăratec... eram trei copilași In ochii tâl de mamă, frumoși și drăgălași! Or-cîte suferințe ar trece peste mine, De mi-ar pieri credința în ce’l frumos și bine, Eh n’o să uit, o mamă, iubirea’mi pentru ea! Și dacă vre o dată simțirea n’ar putea Să mal pătrundă ’n mine, să știi c’a el privire ’Mi-a liîat ori-ce speranță și gtnd de fericire! Din ziua când la glasu’l nu voiti mal tremura, Pustiu ’șî va întinde nemărginirea sa In toata-a mea fîiință... Funebra mea cântare Va fi, în valea vleței, eterna râsunare A celora ce soartă le-a zis: nefericiți; Și, tocmai ca un fulger din norii grămădiți, Ea va veni în față’ml la glasul suvenirel, Ca să dispară iarăși în lumea nesimțirei ’.... Mă duce-adesea gîndul la timpul fericit, Cînd rătăceam pe țărmul izvorului iubit, Pe văile smălțate cu flori și iarbă verde. Și sub un cer de farmec simțirea mea să perde... www.digibuc.ro 54 LITERATORUL ——--------------- Curs de declamațiune Iluziunea teatrală consistă îu acel concurs al aparințelor, ce pot servi a în- șela pe spectator zice Aristippe; eată și definițiunea ce o dă Dorat in opul sătî intitulat Declamațiunea : „Le personage seul nous plait et nous dtonne. „Tout le charme est dătruit si l’on voit la personne.* Personagiul singur ne place și ne face a ne mira; ori-ce iluziune piere dacă arn^ vedea persoana; ast-fel se esprimă Dorat, și negreșit ca un spirit obser- vator ca al săti, nici n’ar fi putut vedea și înțelege alt-fel acest punct; așa dar, iluziunea teatrală, trebue să ne facă in adevăr a nu vedea alt înaintea noastră, de cât personagiul ce voim a reprezintă, iară nu persoana însăși: Culmea in artă este aceia de a cumpăni și a susține iluziunea teatrală, ast- fel în cât spectatorele să creadă că actorul recitează, reproduce, însuși cu- getările sale, să crează că actorul creează aceea ce zice, și pentru a a- tinge această țintă, urmează naturalmente ca el să fie dotat de natură, de o simțibilitate interioară, de o simțibilitate profundă, care să poată produce ecs- • ploziunl din acele care să facă a dispare cea mai mică umbră a unei lucrări de cugetare rece; indată ce inima actorului nu se poate supune cu înlesniră unor asemenea impresiunl, atunci iluziunea nu va putea fi nici o dată com- plectă. — S’ar putea vedea cu cea mal mare înleznire diferința ce ar egzista între două artiste. Presupunem pe cea d’âutâiă că prin consiliu și oare-care silință ajunge a fi plăcută in multe scene, cea de a doua ânsă pentru că posedă acea inlesnire de a’și supune inima unor asemenea impresiunl, dacă are fericirea de a nu trece peste acel juste ce quil faut, termen pe care l’am putea eesprima prin cuvântul „tocmai cât trebue*, ne mișcă până la lăcriml, ne atinge su- fletul și inima până la frenezie. Să luăm de eczemplu pe regretata Matilda Pascaly și pe D na Stavrescu. Cu toate acestea, fără ca noi să facem aci cri- tica acestor două actrițe dintr’un alt punct de vedere de căt din acela al www.digibuc.ro LITERATORUL 55 eczecuțiunel teatrale, trebue să mal adăogăm că, cu cât cea d’ânteiu nu ne va putea atinge nici odată până la lacrăml, asemenea și acea de a doua, a- dese ori ne poate face să nu vedem într'însa de cât reprezentându-se o eroină ce nu eezistă și nici n’a eczistat; o inimă Iarăși prea mult impresionabilă poate cădea în ecsagerare saă mal bine, dupe cum zice Dorat, am vedea într’insa per- soana eară nu personagiul. De eczemplu: D-na Ștavrescu in actul al V-lea din Domnița Ruxandra, n’a reprezintat’ personagiul, pe când în actul al IV-lea din Comediana n’a repre- sintat persoana, căci fraza „o artistă d-ta“ era zisă cu acea intonare ce ar fi putut eși din cugetarea intimă a actriței, adică a persoanei, eară nici de cum cu aceea ce era cuviincioasă, neapărată personagiului. D-na Pascaly asemenea, in scenele cele mal importante din Doamna cu ca- melii nu ne reproducea de loc personagiul, și cu toate acestea, această artistă era una dintre acelea care a strălucit cu succes în multe piese, însă lipsa, de o natură fericită ca aceia a D-nel Ștavrescu, așa în cât cădea in asemenea erori. Scenele în care se cere o energie susținută, poate impune spectatorilor, ’l poate sili de a fi atențl, ânsă îndată ce artistul ar crede că printr’un joc vio- lent ar putea întreține iluziunea teatrală, s’ar amăgi; căci energia în jocul artistului se poate vedea și într’un cuvânt pronunțat fără strigăt, și într’o privire și în cel mal mic gest. Iluziunea teatrală se poate vedea într’un joc e- nergic și susținut mal cu osebire, numai atunci când actorul reprezintă un personagiu care se fie neîncetat în acțiune; trebue chiar prin jocul energic, să înțelegem aceasta. Mijlocul cel mal bun de a produce și de a intreține ilu- ziunea, este acela de a se sili ca personagiul ce actorul voește a reproduce să semene cu caracterul aceluia ce voește a imita; el cată a se identifica, așa zicând cu personagiul ce reprezintă; trebue a ’șl apropria cugetările auto- rului și pentru aceasta cată să ’șl egzerseze facultățile și organele sale, pentru ca să poată încerca indată și după voința sa, toate durerile de care inima umană poate fi susceptibilă. M6 grăbesc ânsă a adăoga, sati mai bine, a mai repeta încă o dată, că ceea ce am voit să ecsplic mai sus prin comparațiunea ce am fâcut între cele două artiste române, este că în artele de imitațiune, între care intră și arta scenică, asemănarea numai, pur și simplu, este de ajuns, și nu numai că nu se cere pe scenă realitatea, dar chiar nu trebue ca prefăcătoria să fie prea mult aproape de realitate, pentru a încredința pe ori-cine despre aceasța, a- duc un egzemplu, prin care cred că voiiî putea convinge că adeverul real, de ne putem exprima ast-fel, poate distruge iluziunea. Să presupunem că D-nu X......................actor comic, are un rol de bețiv și că spre a reuși mal bine sd prezintă pe scenă după ce a băut, publicul www.digibuc.ro 56 LITERATORUL dara ar fi prevenit, pentru aceasta, nu numai că nu ar simți nici o plăcere a ve- dea pe actor în acel rol, dar încă ar fi indignat de aceasta; daca n’ar fi prevenit, ar găsi pe actor peste măsură ecsagerat și indecinte. In amândouă aceste două ca- zuri publicul ar fi în dreptul săă: întâii! pentru că sunt în viața reală situațiuni șij persoane pre< hidoase și pe care arta pură nu le alege de cât numai atunci când le poate înfrumuseța, și al douilea pentru că aceia ce trebue să facă admi- rațiunea publicului, nu este un om beat în realitate ci acea imitațiune sublimă a acestei stări fizice, îng'ijite, înfrumusețate, sau mal bine zis, alese și reproduse cu fidelitate în toate amănuntele sale. Natura, zice Aristippe. are o infinitate de amănunte cari ar fi adevărate, rari ar face chiar imitațiunea mal verisimilă» și cari trebuesc depărtate tocmai pentru acest cuvânt, pentru că sunt lipsite de frumusețe, de interes și decență, lucru ce -este cu totul departe de aceea ce căutăm noi pentru scenă; acolo în genere pre- ferim a reproduce o natură curioasă, și interesantă ; — lucru ce negreșit nu pu- tem afla în actorul beat cu tot dinadinsul, de care vorbirăm mai sus. Secretul artei teatrale nu este și nu poate fi altul de cât acela de a putea a- măgi pe spe^tatore prin aparințe, eară nu de a pune pe scenă însuși natura. Ni- meni nu mei ge la teatru pentru a se înspăimânta, sau a se întrista cu tot dina- dinsul, ci pentru a admira pe altistul ce imitează natura, într’un cuvânt, când suntem spectatori, mergem la teatru pentru a fi înșelați însă nu astfel în cât să uităm imitațiunea. Ce p'ăcere am simți oare, daca eșind din teatru, am avea în adevăr a deplânge moartea Ofeliei ? Această reflecțiune ne arată pâuă la ce punct se pot stabili nu- anțele adeverului în iluziunea teatrală. Vorbind de imitațiune nu Înțeleg de loc că trebue să imităm pe cutare saii cu- tare actor, aceasta s’ar numi a’l contraface, a împrumuta manierile sale; prin i- mitațiune înțeleg imitațiunea naturel studiind-o în genere în toți oamenii. Mania d’a imita pe a torl, șterge, face să dispară cu totul, caracterile distincte de care este naturalmente înzestrat fie-care individ. Imitațiunea într’un mod servil distruge ori-ce adevărat talent; cu toate aces- tea, din nenorocire, imitațiunea servilă este mult mal comună în teatru de cât în- cele-l’alte arte; actorul ce începe prin admirațiunea sa pentru efectele jocului unul- talent mare, îndată ce a observat că modelul său a fost aplaudat în cutare sa.ii cu- tare pasagiu ori stațiune, vrea la rândul sătt să producă și el același efect, atunci adună, saii mal bine caută, a imita într’un mod servil Intonările și ges’turile ac- torului aplaudat, crezând că prin aceasta va proba tot atât talent ca și creatorul unul rol. Această greșală perde multe talente destinate a reuși prin ele ânsele, daca s’ar fi ferit de acea imitațiune servilă. Toată munca lor este dar numai aceea d’a as- culta și sunt foarte încântați de dânșii când memoria lor e fidelă și’I face să rețină www.digibuc.ro LITERATORUL 57 și se reproducă Intonările ce a auzit. Insă imitând astfel nu fac alt de cât a lua defectele actorului de talent pe care îlimitează, fac aceea ce se1 numește în termin de teatru, parodia acelui actor, contra fațj,.. și a contraface, în cazul acesta, este a deveni ridicol. Aristippe zice : că însuși uzul de a se ține spectacolele dramatice la lumina ar- tificială a lampelor este un început de imitațiune. Rezumând dară susținem, că imita țiuriea servilă vatămă și strică efectul dramatic; imitațiunea servilă este contrariă' regulelor declamațiunei și cu totul opusă armoniei frumosului ce se pretinde iluziunei teatrale. Mal ’nainte de a termina țin. a arăta și diversele circumstanțe ce pot vătăma iluziunea sati a o distruge chiar la teatru. Unit actori, de și conduc foarte bine caracterul unui rol, prin mici inconvenien- te în aparență, ensă foarte mari în realitate, distrug cu totul iluziunea. De eczemplu: Etel-vood în mijlocul imputărilor sarcastice ce fa ce amantei sale perfide, ’și tre- ce degetul prin păr ca să ’și așeze buclele; această mișcare, este ea oare în armo- nie cu caracterul cavaleresc al eroului dramei lui Dumas ? S’ati observat asemenea, de multe ori, că timpul ce pun cel mai mulțl actori pentru a scrie sati a ceti cu ochii o scrisoare, este atât de răii calculat și atât de mic, în cât iluziunea este cu totul peidută. Mulțl actori asemenea, se presupunem că citesc noaptea o scrisoare pe scenă, ânsă de și nu este luminare sau veri o lampă pe masă, citesc totuși, uitând că scena se petrece noaptea și că nu poate eine-va citi o scrisoare pe întuneric, această gre- șeală, mai cu seamă, nu este atât a actorului pre cât a administrațiunei sati a re- gisorului care nu trebue să uite că actorul are a citi în cutare sati cutare scenă. Actrițele mai tot d’auna, nu observă cât se poate perde iluziunea teatrală prin acel obiceitiurâtd’a-și așeza rochia de câte ori se scoală de pe un scaun, fie scena ori cât de dramatică. Mulțl actori în rolele de amant, dupe ce au căzut în genunche din’aintea objec- tulul amorului lor, apoi rădicându-se ’șl șterg pantalonii în genunche, mișcare ce strică cu totul iluziunea teatrală. Afară de acestea s’ar mai putea enumera multe asemenea inconveniente; ânsă inteligența declamatorului o dată prevenită ’l va dirige și va ști a se feri de dânsele. Autorii pieselor, foarte adese ori, prin unele pasage, constrâng pe actori a strica cu totul iluziunea teatrală. De egzemplu : pun un personagii să zică de cel-l’alt. De ce pălești? Ai reușit!.....Perii ți se zbârlesc? și altele. Intemplându-se ca actorul să nu poată păli, roși sati să nu i se sbârlească pârul, cu tot talentul sâti> iluziunea este perdntă. (Va urma). St. Velescu. www.digibuc.ro LITERATORUL 58 O DORINȚĂ Ah! de ce nu sunt în stare Orizonul sâ ’l întind, Ou vederea, toată lumea într’o clipă s’o cuprind! ? Și când nu va fi cu mine, Să. o văd ’naintea mea, Ochii mei să fie vecinie, Ca și gândul, tot la ea! Ca să știiî dacă nu ’mparte Și la altul pe pământ Vre-o scântee din iubirea Oe mi-a dat prin jurământ! Carol Scrob -OOO In albumul d-beI FLORICA SIOÎST Oa mormântul care doarme supt al florilor parfum Dorm aceste triste versuri în acest frumos album. Ochii cari-or vrea să vadă scrisul de pe piatra mea Nici odată să nu’șl spue dorul care’l vor avea. Căci de și mormântul dorme, și de șisunt un mormânt Câte-o dată chiar mormântul are suflet pe pământ. Diuliu Zamfirescu. ------------------------------- www.digibuc.ro LITERATORUL 59 In numărul nostru trecut am publicat duoă poezii de Alexandri traduse cu atâta fericire în limba franceză, de către D. Maurice Cohen; crezend că fa- cem plăcere lectorilor noștri! mal dăm astăzi încă duoă, adică: „Deșir de vo- yager “ (Dor de călătorie) și „ Chant d'amour" (doina iubire!) Amândouă aceste poezii ca și precedentele au fost publicate în colecțiunea de melodii române ale d-lul Cohen intitulată „La lyre roumaine“ și editată în Paris de către A. Okelly editeur 11 foubourg Poissonni'ere. Deșir de voyager Cheveux d’or, vei te parure, Le riant et doux printemps A l’appel de la nature, Nous arrive dans Ies champs ! A sa suite il nous amâne Un briliant et gai soleil Et des fleurs pour que la plaine Soit charmee ă son reveil, Tout sourit et tout rayonne, Le coeur semble s’alleger Le ruisseau qui fuit me donne Le dăsir de voyager. Donnez moi vite des ailes Car jentends un cri joyeux; C’est le cri des hirondelles Qui s’envolent vers Ies cieux. Ainsi qu’elles dans l’espace Je voudrais franchir Ies mers, Avânt que le temps ne passe Parcourir tout l’univers! Pour contenter mon envie, Je ferais un long chemin, Pour que ce deșir m’oublie Mon chemin serait sans fin! www.digjbuc.ro 60 LITERATORUL Chant d’amour La saison d’dtd se passe, EHe fuit et sur sa trace Tourbillonent dans l’espace Et Ies feuilles et Ies fleurs. Elles quittent notre terre, Tout deviendra solitaire! Deux fleurs seules, o ma chere Restent pour charmer nos coeurs. L’une est fleur de la prairie, L’autre, de neige patrie; L’une est rose ^panouie, L’autre est une fleur de lys. Chaque fleur dont je raffole, D^veloppe sa corolle; L’une au nid de Ia parole, L’autre dans le paradis ! Chere enfant, douce colombe, Une etoile du ciel tombe Et me dit que dans la tombe Me conduira ton amour! Malgre ce triste presage, Și tu me laissais, je gage, Embrasser sur ton visage Ces fleurs neea en un jour, Chaque fleur dont je rafolle, Developpant sa corolle: L’une au nid de la parole, L’autre dans le paradis, Je vivrais belle maîtresse Pour pouvoir t’aimer sans cesse Que la fleur meure ou renaisse Dans mon noble et doux pays! ----------------- www.digibuc.ro literatorul 61 Sunt zile când se risipesc toate vanitățile de cari suntem impovorațl, când ne vedem în oglinda adevărului — în care ne privim foarte rar — în toată goliciunea; când nădejdea chiar — cel mal bun prieten al omului — se învă- luie în giulgiu, când în sfârșit, ni se urăște cu viața; zile de amărăciune și durere în care moartea ni se pare cea mal frumoasă închipuire din lume și o iubim. Ast-fel eram într’o seară de Maiti — seară delicioasă; și pe când toată lumea eșia să respire aerul plăcut al primă-vereî, intram acasă trist și abătut, fugind de zgomotul ce mă urmărea și care îmi îndoia întristarea. Mi se paralizase simțurile cu desăvârșire, inima ’ml abia bătea, și o sudoara rece și abundentă îmi slăbise puterile îutr’atât în cât abia mă mal puteam ține pe picioare. După ce zăcusem un ceas aproape, lungit în pat, fără să pot adormi aprinseiâ machinalmente lumânarea și începuiiî să răscolesc a lene cărțile după masa mea de lucru, pentru ca să petrec noaptea. E grozavă insomniă. Răscolind, deteiîî peste un volum mic, legat cu scoarțe roșii și tăiat la col- țuri, cu care eram atât de puțin familiarizat în cât curiozitatea mă împinse să’l deschid. Pe partea din năuntru a scoarței întâia era scris, sus, „Suvenir amicului meu* ; după fraza asta urma imediat două mâni desinate, cari se strângeai! cu putere; mal jos, scris cu litere mari „Nu me uita* și iscălit Alecsandru. Pe scoarța a doua era scris cu condeiul inmuiat în sânge „Astă-zi 5 Maiu 186... am dat această carte amicului meu C ... . spre aducere aminte a zi- lei în care ne-am legat frați de cruce.* Abia apucasem să citesc cel din urmă cuvânt și simțiiu două lacrimi furi- șindu-se pe obraji, care căzând apoi pe scoarță, o închiseiiî cu multă precau- țiune pentru ca să se conserve într’ânsa, alături cu iluziile copilăriei și ro- dul ecsperiențel mele. Câte amintiri nu ’ml deștepta de odată micul volum ce’l aveam din’nainte și câte cugetări adânci asupra e zistențel ființei noastre! Cu câtă rîvnă nu pri- veam prețiosul dar al lui Alecsandru—în care el ’și depusese inima odată cu fraza pe care o scrisese cu sângele lui — și cât de singur mă simțiiă când, privind în juru’ml, socotiiă pereții reci și înmărmm’ițl al camerei mal milostivi și mal mișcați de durerea mea de cât restul omenirel! „Aduți aminte* era cea din urmă frază scrisă pe scoarța a doua, dupe care urma câte-va semne cunoscute numai de noi amândoi și cari însemnai jurămân- tul ce’l făcusem ca să ne ajutăm până la sfârșitul viețel. „Aduți aminte* și eh îl uitasem deja de mult, bietul băiat, căci tristele în- cercări prin cari trecusem, nu’mi mal da vreme nici sâ cuget nici să doresc, www.digibuc.ro 62 LITERATORUL Val! odată, intrațt în vîrtejul viețel, simțim dărămându-se toate simțimântele curate, cu care ne e înpodobită copilăria, și în locul lor — atunci când sufle- tul rezistă miasmelor otrăvitoare al unei ecsperiențe egoiste — se strecoară durerile; apoi, încetul cu încetul, ne sfârșim plângând pe ruinele vârstei cu care jiu ne mal putem întâlni. Dacă din întâmplare ne încercăm vre-o dată se refacem aceia ce vremea a dărâmat, ne simțim obosiți, și moartea — care ne rânjește în față cu un rîs drăcesc — ne arată sdrențele cu care e îmbră- cată și cari nu sunt de cât părți din sufletul nostru, și ne șoptesce în taină cuvântul ce veacurile transmit veacurilor viitoare: „Aduțl aminte" Da ; îmi aduc aminte ca de ziua de ieri, de și e mult de atunci. Alecsandru, dintre toți camarazii de copilărie, mâ iubea foarte mult și îmi făcea cele mai mari servicii, pentru care îl plăteam tot d’auna cu nerecu- noștința. Asta se întâmplă adesea-orl. Când era vorba să mâ apere, găsea argumente mal presus de inteligența lui, și val de acela care ar fi îndrăznit sâ mâ defaime. Brav și înzestrat cu o putere foarte mare în comparație cu vârsta’l fragedă, ar fl fost în stare sâ-șl sacrifice viața pentru ca sâ apere pe a mea. De altminteri, modest și supds; mal tot-d’auna trist și gânditor, ca și când ar fi trăit într’o lume ce ’șî o crease. Bun camarad, milostiv și bine-voitor cu toții; mie ’ml era prie- ten devotat. După ce îmi închipuiiu toate scenele din copilărie, când eram fericit fără să știîi și fără sâ caut fericirea, și după ce lăsaiă lacrimele să curgă în voia lor — căci mâ simțeam înăbușit — mâ gândiiu la moarte — singurul adă- post al suferinței — și vârându-mt capul între perne remăseiti în amorțire. Dacă moartea e odihna, de veclnicie, atunci mal bine moartea de cât o viață neliniștită. Dupâ cât-va timp, auziiu o ciocnitijră ușoară la ușe; apoi ea se deschise ; în- torcând capul, zăriu o umbră pe prag. Aprinseiă lumânarea și... — Sunt eă, dragul meu prieten, sunt Alecsandru; nu mâ mal cunoști ? —• Ba da, ÎI respunseiă cam mirat și strângându’l mâna cu putere, ca să mâ încredințez de eram într’adevâr în fața unul om saă unei năluci. — Atunci, te miri poate unde mâ vezi format? E cam de mult de când nu ne-am vâzut; am început să îmbătrânim. Apoi, lipindu-se de mine, îmi usca sudoarea după frunte cu suflarea-I rece, și simțiiu un fior de moarte în tot corpul. — Mi-a fost dat să te revâd, urmă el cu o voce stinsă, în care abia mal deosibeam accentele dulci și simpatice ale lui Alecsandru. Ml-a fost dat să-ți strâng mâna, înainte de a ne despărți pentru tot d’auna, căci trebue să știi că plec într’o călătorie lungă. www.digibuc.ro LITERATORUL 63 ÎI f&cuiti un semn prin care îl arâtam părerea mea de râti, la cate el îmi res- punse cu un surîs înfiorător; aproape surîsu] omului care se sfârșește. MS coprinse groaza și căutaiă să mâ depărtez, dar el mâ ținea strâns de mână. N’am vreme de perdut, îmi zise după câtă-va Vreme; iațl iute pălăria și vino cu mine. MS lăsaih să fiiî tîrât până în stradă. La poartă ne aștepta o trăsură lucsoasă cu doi cal negri ca corbul; ne ur- carăm într'însa și vizitiul porni. într’o clipă străbăturăm tot percursul de la Filaret și până la Șosea. Vremea era foarte frumoasă; Cerul înstelat și aerul parfumat de mirosul florilor de câmp. Vântul abia adia, transmițendu-ne me- lodia nopțel, în care se amesteca și sunetele lugubre ale unul cadran din a- propiere, Respiraiti mal în liniște, și privind pe Alecsandru. — Unde mâ duci, îl ziseiiî căznindu-mâ să scot mâna mea dintr’a lui. Mi-e foame, îmi respunse el cu un aer gânditor și strângându-ml mâna și mal tare; o să cinăm la Hevăstrăti. N’am mâncat de multă vreme împreună. Țl-am spns că plec, și vroitî ca să-ți aduci aminte de mine.— La Herestreti, masa era deja pusă. CâțI-va chelneri ne primiră la poarta grădinel, și ne conduseră apoi până la locul ospâțulul. Nu-mi era foame, dar gustam din bucate în silă ca să nu supăr pe Alecsandru, care mânca întocmai ca un flămând. După masă, mâ luă la braț, și după ce ne plimbarăm câte-va minute, fără să scoatem o vorbă, ne urcarăm îu trăsură. — La cimitir, strigă Alecsandru, vizitiului care dete drumul cailor. Nu ; nu la cimitir, îl rugai ti eu sculându-mâ în picioare și gata sâ sar din trăsura care părea că zboară. — Albi răbdare, îmi zise Alecsandru, așezendu-mă la loc. Nu’ți fie frică cu mine ; știi bine cât te iubesc și de câte ori mi-am periclitat viața pentru tine. Vroitî sâ mâ întovărășești până ]a barieră; acolo te las. Când sfârși cel din urmă cuvânt, intram pe poarta Cimitirului; o umbră în formă de femeie deschisese porțile. Nu mi se întâmplase âncă sâ vizitez tăcutul lăcaș al morților pe la mezul nopțel, și vâ spuiă drept că cu toată nepăsarea mea începusem sfi mă îngri- jesc. Monotonia lui îmi aduse aminte că mal respir; că eșind de acolo o sâ întâlnesc viața; că cele d’antâiă raze de soare o sâ-ml încălzească și sâ ’ml puie în mișcare sângele; că o să iubesc poate. Grija mi se mări și mai mult când auziiti la spatele meti sunetul cheilor portarului... Eram închis, poate pentru tot d’a-una, și silit sâ urmez pe Alecsandru ori Unde ar fi voit sâ mâ ducă. www.digibuc.ro 61 tîTflRAfrOfrtrti Privind aleea pe care intrasem, și care se perdea In întuneric, mă cuprinse spaima, și rezemându-mă de brațul camaradului meii murmuraiti o rugăciune, pe care o repetam regulat dimineața și seara când eram copil. Dacă ar fi vis, cugetaiă în cele din urmă ; visul e trecător. Ți-e frică, îmi zise atunci Alecsandru care părea foarte liniștit. — Da, mi-e frică, îi șoptiifi, verându-mă într’ânsul. Ideia ta ’mî pare atât de stranie încât dacă nu te-ăș cunoaște bine m’aș crede târât în vre-o cursă. — N’ai teamă, îmi răspunse; ești cu mine. Cunosc locurile astea ca și cum le-aș stăpâni. Liniștea și odihna domnesc aci în cea maî deplină armonie și sunt prietenul lor. Vorbind astfel, ne oprirăm lengă un monument, în dreapta aleet. Alecsan- dru se zmulse de la brațul meu, și deschizând o ușe mică intră îunăuntru, de unde nu mal eși de cât sunetele unul glas aproape stins: Aduți aminte’, apoi ușa se închise cu sgomot și... Când mă deșteptaiti, stăpâna de casă unde locuiam îmi freca mâinile cu oțet, privindu-mă cu îngrijire. De când căzusem în delir, nu se mal mișcase de la capul meii. — Dar Alecsandru? o întrebaiu. — Alecsandru... îngână biata femee căutând să ’mî răspundă ceva. Alec- sandru..., te-am auzit chemăndu’l în nenumărate rânduri; am trimes să ’l caute Mulțumit cu răspunsul ăsta, așezaiii din nou capul pe pernă, cănd aruncăn- du-ml ochii pe masa de lucru zăriiti volumul roșiu. Alecsandru murise de mult sărmanul. De atunci, când sosește luna lui Maiti și cănd adierea vântului de seară șoptește în taină omului amintirile cele mal dulci, un cântec trist și mono- ton al cărui refren este „Adîtți aminte* mă urmărește peste tot loCul. 1881, Iulie 7. C. Drăgulinescu. www.digibuc.ro