8* l

ANUL I.

Numerul 40 bani

No. f.

Duminecă, 1<3 Mas-tiu 1SSO -—

Abonamentul: pe trei lunii lei, pe șease luni 8 lei.— Anunciurile: pe pagina 15 și 16 linia tt b
Scrisorile nefrancate se refusă.	Administrația Str. Stlrbey-Yodă No. 9.

- .t™WWV 'r .	I.  -- - — I------------------------ ------------

SUMARUL: Adevgrul și Minciuna, poesie de T. M Stoenescu. — Ce este o carie bună? de B.
Florescu, — Dedicație de Duiliu Zamfirescu. — Tipuri dispărute: V Ciaușul; Curs de analixă critică

Adevărul, subt o sdreanță,
Intr’o zi privia cu dor
Omenirea, peste care

Fuse drept stăpâuitor.

Tineri, chiar bătreni din cale
Se-abăteau, cu nepăsare;

El ca sclav, svărlit uităreî,
Sta sdrobit de întristare.

Din acei ce’l adorară,
Nimeni nu ’șimal amintea
Că stăpânul d’altă dată,
Fără sprijin, rătăcea.

www.digjbuc.ro
130

LITERATORUL

Dar minciuna, îmbrăcată
Cu podoabe strălucite,
II zări cum sta sub lanțul
Veacurilor ne’mblânzite.

— Adevărule, ea ’I zise,
Pentru ce ești gânditor ?...

Al avut un tron, putere...

Azi te văd un cerșetor.—

Adevărul îl respunde:
— Numărat-am zile multe

De când cruda omenire

Nu mal vrea să mă asculte.

Ea ’ml-a uzurpat puterea,
Ți-a dat ție tronul meti,
Ca să faci un iad din lume

Ș’un Demon din Dumneaei!!...

Vrend să cer o locuință
La bogat în van am fost;

Dar săracul avu milă

El ’mi-a dat un adăpost—

— Adevăr! Vorbi minciuna,
Vin aci sub haina mea...

Nu al teamă... vel fi mare !...

Tron... putere ?... Vel avea!

Prin palate strălucite

Lângă mine vel pătrunde ;

Iar la mesele bogate,
Sub minciuni te vel ascunde!..

— Nu!.. Mal bine sărăcia,
îmbrăcat ca cerșetor;

www.digibuc.ro
LITERATORUL

131

Decât oarbă târâtoare
La bogata ’nșelător!

Mergi, planeaz’asupra lamei
Căci te-a vrut stăpânitoare!...

Fii ce ești; rămâi minciună
Neagră și înjositoare!...

In coliba unde plânge
Tot săracul cu amar,

Eh voift sta cu el la masă,
Și vom bea dintr’un pahar!

Th. Uf. Stoenescu.

Ce este o carte bună?

E o frază a lui La Bruyâre care m’a făcut se me gândesc, când am citit
pentru prima oară pe nemuritorul autor al Caracterelor. Această frasă sună așa
Quand une lecture vous âlâve l’esprit, l’ouvrage est bon et fait de main d’ouvrier*
In aceste conversațiunl ce am cu lectorii mei, cred că le va fi util se le dau azi-
rezultatul reflecțiunilor mele asupra acestui subiect.

Cărțile cele bune care fac gloria unei națiuni, nu-I aparțin numai el; ele
sunt comoara omenire!, depositul marelor el gândiri, nobilelor el simțiminte, a
fecundelor el adevăruri, a descoperirilor folositoare, care sunt toată a el avere,
și însă-șl a el viață.

Severe în alegerea lor, generațiunile nu conservă și nu transmit celor urmă-
toare de cât acele cărți care an înveșmântat într’o formă perfectă, într’o haină
trainică și frumoasă idei care merită se fie consacrate.

O carte bună este o carte biue cugetată și bine scrisă. Dacă din întâmplare
o idee falsă, un simțiment mic și înjositor, o invențiune frivolă și rece, atl fost
îmbrăcate într’o formă seducetoare, dacă o carte reu gândită e bine scrisă, ea va
putea remâne in bibliothecl, nu în memoria omenirel; ’șl va duce traiul, nu va
avea viață. O carte bine cugetată și reu scrisă va avea aceiași soartă. Va vegeta
stimată și uitată, nu va avea marele și nobilul destin al acelor cărți care trăesc
prin cugetare și prin artă.

Celor d’ântâiu le lipsește viața. Este absinte sufletul. Omenirea trăește din
idei și din simțiminte. O pasionează lucrurile cele mari, nu vorbele cele frumoase.

www.digibuc.ro
132

LITERATORUL

Trebue ca ea se se simță transportată, aridicată spre ceva mare, pentru ca ea
aplaude și azi, și tot-d’auna.

Celor din urmă, le lipsește arta: cugetarea nu e totul. Când fruct al reflee-
țiunel și al rațiunel numai, ea remâne rece, legată de semnele inerte ce o repre-
sintă, ea nu ne transportă, nu ne mișcă. Trebue ca ea se fie animată de o suflare
mal apdinte, se fie răpită într’un sbor mal înalt și mal repede. Trebue ca ea,
convingând rațiunea, se mal încălzească âncă, și se mal misce simțimântul. Eată
ceea ce dă elocință, ceea ce dă stylulul mărire, pasiune și viață. Sufletul se înalță
jn adever; spiritul concepe mari lucruri; inima se mișcă, la suflarea pasiunilor
celor generoase ; limbagiul urmâză această mișcare; arta găsește trăsurile sele cel©
mari, proporțiunl marî7~uh~mers nobil care desemnează în mod neted, și conduce
la o solidă perfecțiune operile cele mari. Este atunci un raport intim, o strânsă
unire între frumusețea subiectului și frumusețea formei. Una aduce pe cea-l-altă,
și se înveșmântă în ea în mod natural. Talentul ’șl poate, ca în cartea Maximelor,
grămădi artificiurile sâle, ademenirile sâle pentru a face dintr’o carte reu cugetată
o operă plăcută: nu avem o carte bună și care se posede adeverata elocință.
Tot așa rațiunea exactă și inima onestă a unul Arnaud, a unul Nicole pot se le
dicteze o carte sănetoasă, de stimat, rece; dacă elocință nu încălzește nici pe autor
nici pe cititor, dacă cartea remâne reu scrisă, e că sufletul scriitorului nu s’a
înălțat destul de sus, e că cugetarea a remas necomplcctă: n’a scris un magistru,
opera nu este făcută de main d’o uvrier.

LuațI din contra o carte necunoscută âncă; deschideți-o, citiți-o. A învețat
autorul el arta de a seri? Eată ce nu scițl. CunoascețI d-voastrăînși-ve secretele
acestei arte ? Nu le cunoașcețl. Nici nu șcițl dacă e o artă de a seri. Urmați pe
scriitor unde vrea se ve ducă; ve lăsațl orbește în voia lui. Dacă, odată ce ați
închis cartea, ați remas rece, dacă nu ve simțiți sufletul înălțat spre nimic mare,
spre nimic nobil, dacă cartea ce ați citit nu v’a lăsat nici o idee mare în spirit,
nici un nobil simțimânt în inimă, cartea e reu făcută, ea are vr’un defect; poate
nu șcițl care, dar de sigur cartea e imperfectă, necomplectă. Fie lacună în rațio-
nament, fie falșitate în idee, fie micșorime în simțiminte, există o slăbiciune.

O gândire înaltă susține pe un autor, ’l căleuzește, ’l animă. Toate se adună
spre a o hrăni, & o întări, a o lumina. Toate se coordonează; toate sunt la locul
lor, toate vin la timp. Arta se face ea insă-șl pe cât opera înaintează.

Tonul, nuanțele, cerințele fie-cărel părți ale subiectului, toate aceste cestiunl
se resolvă de ele însc-șl. Nu e nimic fals, nimic factițiu în gândire, nimic căutat,
nimic sulemenit în styl. Efectul asupra lectorului e sigur. El este mișcat, capti-
vat, tiansportat. El s’a folosit, a învețat, s’a aridicat mal presus de el însu-șl, se
simte mal bun. O carte ast-fel cugetată, scrisă^Titită, care conduce la această
țintă și o atinge, este o carte bună. Autorul el, dacă nu învețase arta de a face
o carte, a găsit’o, sâu mal bine arta s’a născut din ea însă-șl în gândul lui; fru-
mosul a eșit din adever și el este un. magistru.	B. Florescu.

www.digibuc.ro
LITERATORUL

133

® ®<fiâ®aț5®

Mame! mele

Cum cade ’n primăvară, din merii înfloriți,
Ninsoare de flori albe pe crini îmbobociți,
Aga din pomul grijeî, pe fruntea-țl gânditoare,
De ondulate bucle căzut’a o ninsoare.

O... mamă, știu că ’n lume și eu am fost un mer
Ce-am nins pe a ta frunte, de timpuriu, alb per...
Dar de-așl putea vre-o-dată, sub ramurele mele,
Se te umbresc în tihnă, păzită de-or ce rele,
Am face-atuncl pe lume, eu, cel mal mândru pom,
Tu, cea mal sfântă floare ce-a cunoscut vre-un om»
Am împleti cununa a doue lungi viețe
Uitând de restul lumel, uitați de bătrânețe
Și fericiți am trece de oameni depărtați
Căci fericiți sunt astă-zl acel ce sunt uitați.

Duiliu Zamfirescu,

v

De când cu căile ierate, poștele, caii de poștă, surugii
ciaușiî, olacurile, căruțele, trăsurile cu zonturl, diligențele, și
o mulțime de alte mijloace de căl&torit tot atât de vechi, aupierit
ca și cum n’ar fi fost, întocmai după cum au pierit sfanții, golo-
ganii, paralele, irmilicil, icusaril și rubielele.

S’a dus vremea când cumpăral trei covrigi la o para, și când
ocaua de carne o luai pe o firfirică de trel-spre-zecel

S’a dus vremea când dacă plecai la drum, înhăma! la tră-
sură doul-spre zece cal de poștă, duși de câte trei surugii, cu
pletele în vânt și călări pe deșelate!

Si ’n locul acelor bine cuvântate vremuri, pline de fermecă-
toare poeziă, a venit timpul, timpul nou de asta-zl, întrețesut cu

www.digjbuc.ro
134

LITERATORUL

drumuri de fer și cu toate năpăstiile, ce s’au potopit pe țară,
pentru ca s’o ducă la desmădulare și peire.

— Der ce?... vor zice unii; nu e mal bine acum că nu mal
suntem îmbrăcați în antereie și cu capetele în islice?

— Nu; nu e mal bine, voiu răspunde eu, căci mal bine ar fi
fost să fim tot în antereie și cu ișlicu în cap, de cât în haine
streine, pe drumuri de fer streine și cu sărăciă oarbă ’n
pungă.

Răposatul tată-mefi, (Dumnezeii să’l ierte) uu era tocmai de o
părere cu mine, că de câte ori pleca la drum să supăra groaznic
pe poștă, pe surugii și mal ales pe bieții ciaușl. Mi-oiil aduce a-
minte cât oiu fi de ocara ce trase ciaușulul de la Vadulat.

Plecasem din Bucu.eșcl cu trăsura noastră cu zonturl, mare
cât un hambar și care să despărțea pe mijloc printr’o perdea; și
pentru că trăsura era înhămată cu doul-spre-zece cal, sosirăm
destul de repede la poșta de la Vadulat, der, cu toate acestea,
ziua fiind mică toamna, începuse tocmai să amurgească Când să
aduseră caii ca să’I schimbe, rată-meu chiemă pe ciauș și’l în-
trebă, de ce au scos surugii din grajduri numai opt cal. Șiciau-
șul, pe care mi’l aduc aminte ca acum, un om înalt și chipeș,
ÎI răspunse, că ăl-l-alțl sunt la ciair.

De-or fi fost caii la ciair, ori nu Dumnezeu șciă; dar ciaușul
văzând că nu i să trece cu una, cu două, scoase ca din pământ
âncă patru cal și puse de ’I prinse la trăsură pe lângă
ăl-l-alțl. Surugii să azvârliră apoi în șa, cu bicele în mână,
și gata de plecare, pe când ciaușul, cu căciula cu fund roșu în
mână, ca mal mare al surugiilor, căci ciaușil erai! un fel de vă-
tafi al lor, le da feluri de povețl, ca bună-oară să mâne bine, să
bage de seamă la hopurl și altele multe; dar aceasta, mal mult pen-
tru a face să’l cadă bacșișul obicinuit în căciulă, de cât din grija
ce avea ca să sosim cu bine la poșta următoare.

Așa era dispărutul tip al ciaușulut de poștă, și pare că ’l
văd âncă ’n picioare la portița trăsurii, în ițaril lui de dimiă albă,
cusuțl cu arnice, și cu peptarul lui roșu, ale cărui flori de mă-
tase și de fir străluciau în cele din urmă raze ale soarelui ce a-
pusese de trei sferturi după dealurile care albăstreau în depărtare.

Al. A. ALacedonski.

www.digibuc.ro
LITERATORUL

135

DIMINEAȚA

DEDICATA 3D-LTTI ANTON CARP

E Încă Întuneric, e liniște profundă,
Fiori de nemurire strebat sufletul meu,
Și cerul și pământul în mine se confundă;
In ochi îmi este cerul și ’n piept un Dumnezeu!

Frumoasă e Natura, divină inspirarea!

D’asupra mea sunt stele, în jur înalte stânci,
Și harpa mea ’șl revarsă simțirea și cântarea;

Shurând din frunză ’n frunză, din munți prin văl adânci!

Ingălbinită luna se stinge și albeșce
In fața Auroril cu chip fermecător,
In brazde lungi tot Cerul se ’mbracă, se roșeșce
Iar soarele s’arată în fruntea unul nor.

Lumina se împarte și piere umbra sură,
Stăpânitorul zilei urcându-se mereu,
Măreț ca și destinul privind peste Natură
Străbate drumul vecinie prescris de Dumnezeu!

In fața mea e schitul, asyl de pocăire,
înconjurat de arbori și piscuri de granit,
Dar mal pre sus de ele apare ’n strălucire
Simbolul mântuirel, în raze poleit!

In dreapta este o coastă ce fumegă la soare,
In stânga e un munte cu brazi ascunși în nori,
Spre resărit lumină, iar spre apus splendoare
Și ’n vale e pîrîul ce murmură prin flori.

Frumoasă este, Domne, senina dimineață
Când paserile ’n frunze scot cântece d’amor,
Când vântul le îngână, când rîul cu dulceață
Deșceaptă cu șoptirea’I resunetul sonor;

Când florile deschise la raze de lumină
Spre-a respândi parfumurl, se scutură în vânt,
Când patimele toate în piept mi se alină
Când Totul glorifică pe Dumnezeul sfânt!

www.digibuc.ro


LITERATORUL

O! spune-mi mie-atuncea, O suflete ce ’n taină
Aspiri spre alte sfere, visezi spre alte lumi,
De ’I este Infinitul strălucitoare haină,
De ce se mal stal oare în dor se te consumi?

Pe aripele zilei, cu vântul care sboară

Cu aburii din câmpuri, ce se ridică ’n cer
înalță-te întocmai ca flacăra ușoară,
Ca razele curate ce tremură ’n eter!

Fii tocmai ca și fumul de smirnă și tămâie
Pornit de pe altare închise ’n strimte bolți,
Și ’n urma ta, țerîna, țerînil se remâie:
Strebate prin lumina, lumină se desvolțl!

loan N. Polychroniade.

Sehitul Poeana-Lungl.

Curs de analiză Critică

POEMA LEVANTE SI CAEAVRYTA

(Urmare).

Ca Inspirațiune, poema nu mai cade din acest moment:

„Stăi luntraș! Nu vezi cum superi prin a vîslelor lovire
Maestoasa el odihnă, visul el de fericire..

Nu vezi fruntea el cernită ee măreț i-o încunună
Cu-ale sale roze dalbe vecinie călătoarea lună ?
Nu vezi tu cu ce sfială lunga ’i haină i o scrută
Marea mută?

Frumoase versuri, frumoase idei!.. Se nu supere luntrașul maiestoasa odihnă
a Misolonghel! ‘Urmeze-’șl visul el de fericire!.. Nu vedeți oare că luna îl încoro-
nează fruntea cernită, cu albii el trandafiri?... Nu vedeți oare cu câtă sfială, chiar
marea, serutând lunga el haină, remâne mută în fața unei ast-fel de glorii și u-
nul ast-fel de doliu!...

Ca analytică de versificațiune nu găsim defectuos în versurile citate, de cât
eliziunea: Cu-ale. Ca trecere pe lânge frumosul poetic și ne-vedere a lui, nu re-
marcăm de cât calificativul dalbe dat rozeler pe care luna le pune pe fruntea
cernită a celebrei cetăți! In loc de dalbe care nu prea exprimă mult, admițând
9* exprimă ceva, era mult mal comform cu bunul simț rezultând din chiar su"

www.digibuc.ro
LITERATORUL

137

biectul versului, se se fi pus pur și simplu: roze albe, in loc de: roze dalbe. Albul,
este în adever și coloritul ce convine mat mult rozelor pe carii, luna vecinie
căletoare, le pune pe fruntea acelor ruine, ca nișce poetice flori de doliu.

Albul însemnează jale, de o potrivă ca și negrul. Dar...

„Stal, Opreșce-te... Ascultă..

Nu; și barca cea ușoaiă

De lungi aripi legănată ca un gând pe valuri sboară!*

Cât de admirabilă este această expresiune: De lungi aripi legănată spre a
vorbi de latele lopețl carii poartă acea barcă în liniscea nopții!...

Ea este admirabilă în adever, dar, nu trebue se se ocolească de a numi lucru-
rile pe adeveratul lor nume de cât foarte rar, și, trebuie mult talent pentru a
reuși! Comparațiunea ce urmează este și mal frumoasă; Luntrea:

„Ca un gând pe valuri sboară

Acea barcă este o nălucă! Pe cine poartă într’ânsa?

„Eat’o... vine... Să ’ndreptează spre castelul cel Arab
Unde sir Howards Englezul mal bogat ca un Nabab
Șl’a adus smintitu ’I spleen și răceala Englezească,
Ca la lungi raze de soare calde să ’și le ’călzească,

Cele trei versuri d’ântâiii sunt bine construite afară de hiatul de la:
Și’a adus. Versul de al patrulea de și conținend o foarte frumoasă ideie,
prin construcțiune nu mal e vers ci o curată frază în proză din cauza călcării
cezurii și mal ales din cauza expresiunel calde pusă dupe soare: „Ca la lungi
raze de soare calde se ’și le ’ncălzească." A construi o frază nu e permis nici
în proză, necum în versuri! In proză nu s’ar fi putut zice de cât astfel: , Ca la
lungi și calde raze de soare se și le ’ncălzească.“

In schimb versurile ce urmează sunt cruțate de asemenea defect:

„0! Arhipelagul mândru câți Englezi n’a ’nfeselit

Câte suflete răcite soarele ’i n’a încălzit!8

Mendru este luat în aceste versuri în sensul de frumos ai prin urmare nu
este umplutură. Cu toate aceste, cred că ar fi fost mal poetic a se fi zis: O !
Arhipelagu-albastru. Aceasta Gnsă, este numai o cestiune de gust.

„Eată barca... Eat'o vine. Lanțul el lin se anină

După gîtul unul tigru: Marmură sculptată fină;

Iar din luntrea cea grăbită sprinten sare chiar Levante

De la Zante!8

Nu găsesc nimic de prisos aci afară de lin. Unii vor zice poate că era des-
tul a spune: Eată barca și că: Eat’o vine care îl urmează este o umplutură
Aceia nu cunosc ce este nuanța în artă. Eat’o vine este o nuanță trebuincioasă
pentru ca se arate că barca e aproape de mal, că soseșce, că a sosit. Lanțul fă
șe anină dupe gîtul unui tigru de marmoră sculptată cu finețe. Acel tigru

www.digibuc.ro
138

LITERATORUL

este foarte natural adus pe țerm, în fața fantasticului Castel Arab. El stă pe so-
clul sefl și privește marea ca o sentinelă înaintată. Levante în fine, chiar lopă-
tând Levante sare sprinten din acea barcă care aducea pe Sir Hoowards Engle-
sul. Aceasta este asemenea natural: Barca era a lui Levante. Sir Hoowards intră
Anse în castel, și Levante, nebun de geloziă îl urmează ast-fel:

„El tăcut să furișează printe șalele pierdute
„întrebând lampele stinse, vorbind zidurilor mute,
„Cercetând ușă cu ușă și la ori și ce mișcare
Simțind inima ’i cum bate, sufletul cum ÎI trăsare
Iar în fund, pierdut de lume, el aude ’ncetișor
Un glas tainic ce’i șoptesce: Vino... Ah, mi-e dor, mi-e dori

Renunț se analizez cu deamenuntul asemenea inspirate versuri! Ele esprimă
cu desevîrșire, tot ce a voit poetul se exprime, adică gelozia lui Levante și sta-
rea în care îl aruncase. Cerceta ușă cu ușă, întreba zidurile mute și din timp în
timp, i se părea că aude, pierdut de lume, un glas tainic ce ’I șoptea: „Vino...
ah, mi-e dor, mi-e dor! “ Nu avem de regretat de cât non-sensul care constă din
a da sălilor din castelul Arab calificaticul de pierdute :

„El tăcut se furișează printre tălile perdute.u

Urmând găsim următoarele versuri:

Un pas, ânc’un pas,., și eată'l. Eată Cleftul la intrare...

Pironit de geloziă, rămas mut de întristare
El privesce la Englezul ce sărută în uimire
Mâna el...

Ne oprim un moment. Ce ? Calavryta nu’l iubeșce oare ? H înceală cu un
altul ? Levante o crede căci Levante e Grec. Englezul ânse nu’l sărută mâna de
cât dupe uzul și semnul de curteniă Europenească, câcl, Calavryta, este de sigur,
o damă din lumea mare precum ne lasă poetul să presupunem, dupe castelul în
care o pune se locuiască. Calavryta prin urmare nu’l înceală, ea tot îl iubeșce,
ânse poate oare se creadă aceasta, Levante, el simplul lopătar, el omul din popor,
și, mal ales, el care e Grec în toată puterea cuvântului. Nu, de sigur, și de aceia:

„Pironit de geloziă, r&nas mut de întristare

El priveșce la Englezul ce sSrută în uimire

Mâna el, alba el mână, căreia nebuni s& ’ntrec
Zantioțiî toți sS ’nehine neschimbata lor iubire
Luntrea, armele și capul, tot ce poate da un grec."

A caracteriza mal bine pe Greci, și mal cu seamă pe Grecii din popor nu
se poate; Levante, ca typ, e perfect în toate privințele. Frumos ca o închipuire
a lut Anacreon, gelos ca un Grec, pentru el este o crimă a se depune de un altul
măcar o simplă serutare pe mâna cea iubită, pe mâna pentru care ’și-ar fi dat
el dimpreună cu toți Zantioțiî țj/untrea, armele și capul, tot ce poate se dea
un Greci... Dacă toate versurile ce compun această poemă ar fi fost rele ar fi

www.digibuc.ro
LITERATORUL

139

ajuns partea pe care o citarăm pentru ca se le rcscumpere pe toate! Luat chiar
acest singur vers, și tot ar afirma puternic talentul d-lul Zamfirescu :

„Luntrea, armele și capul, tot ce poata da un Grec.“

Intercalat într’o piesă de theatru, artistul care l’ar recita, chiar dacă ar fi
mediocru, ar fi coperit de aplause și de flori. Frumusețea acestui vers constă din
admirabila gradațiune ce conține. Pentru un Grec, luntrea este foarte scumpă,
dupe luntre, n’are nimic mal scump de cât armele, și dupe arme n’are nimic mal
scump de cât capul. Aceasta este tot ce poate da un Grec ca mal scump pentru
dansul! Când îșl dă cine-va inima, ce vrej se dea mal mult de cât viața ?

„Cum îl vede ea spre dânsul tremurând mâna ’șl întinde;

Calavryta cum îl zăreșce a ghicit gelozia care geme în peptul lui Levante.
„Vin, îl zice cu privirea, Calaviyta e a ta.

Vino, vis trimes de noapte și de buza-'ml ce s’aprinde,
Dor cu ochii ca seninul, vin* lipeșce-țl buzi ta.“

Ast-fel, îl zice Calavryta, cu privirea, spre a’I alina inima. Regretăm 6nse,
că pe lângă poeticul „vis trimes de noapte" s’a anexat oare-cum prozaicul: „fi
buza-mi ce s’aprinde," iar pe lângă: „dor cu oichu ca seninul," cudesevîrșire
prozaicul: „vin lipeșce-ți buza ta." Observăm apoitt, că „ta" nu rimează tot cu
simplul „ta.*

EnsS el, smintit de ură, vechifi pistol din brîu apucă
Și olehește.,. — Un foc roșu trece viu ca o nălucă...
Un corp cade... — 0! pistolul era vechifi dar era bun!

Acesta e sfîrșitul poemei și toată puterea Inspirațiunel sale vibrează în aceste
versuri din urmă. Culminanța întregel poeme stă în aceste patru versuri. Typul
lui Levante se susține pene în sfîrșit. Gelozia a triumfat, smintit de ură apucă
un vechiu pistol din ir iu fi ochiefte... Ne pare că’l vedem în acele momente
supreme... Pe la oichi trece un foc viu ca o nălucă... Un corp cade: Englezul
nu mal este! Câtă frumusețe și ce admirabilă imagine a descărcării pistolului:
, Un foc rofu trece viu ca o nălucă!" Asemenea frumuseți sunt atât de escep-
ționale în cât sunt convins, că nu sunt poeți, orl-cât de mari, cari n’ar fi mândri,
de a le produce!

Der focul a trecut, coprinzend abia spațiul unei secunde și:

„Un corp cade... 0 pistolul era vechifi der era bun!“

Acest vers este de o frumusețe și mal mare care provine de la ruperea ce-
zurii, nu numai permisă der chiar cerută în asemenea situațiune dramatică, de la
opozițiunea care rezultă din faptul că pistolul era vechifi dâr era bun, de la
desemnarea ce aceîași „O! pistolul era vechiu der era bun,» face, cum că
’și-a nemerit ținta și că corpul care a căzut este fără suflare și nu se
va mal ridica, și în fine, toate frumusețile conținute în acest vers, sunt
mărite prin armonia imitativă a detunăturel pistolului ce rezultă din punerea
lui „bun" la sfîrșitul versului, ce urmeză imediat trecerea unui foc rofu

www.digibuc.ro
140

LITERATORUL

și viu ca o nălucă, din versul precedent, care trebuia în adever se fiă pus îna-
intea detunăturii, de oare-ce, ântâiu se vede focul și la urmă se aude sgomotul
produs prin descărcare. Din cele enumerate, orl-cine poate se înțeleagă câtă va-
loare are și trebuie se se puie pe un cuvânt când e pus la locul lui. Efectul ce
poate produce în poeziă un singur cuvent, e incalculabil și numai adeveratele talente simt
aceasta. Cât suntem de fericiți că vedem pe un tâner, având inat în suflet sim-
țimentul frumosului pâne la un asemenea punct! Ce se mal zicem de versul care
urmează și care e cel din urmă ?

„Calavryta plânge ’n umbră... Grecul rîde: E nebun!0

Mal multă conciziune nu se poate și mal frumos sfîrșit de poemă este im-
posibil a se obține. Rima acestui vers formează ca un ecou la cel d’ântâiu: Ecou
de armoniă imitativă al acelei fatale denutăturl și consecință a el!.. Pe când
Calavryta plânge ’n umbră... Grecul rîde: E nebun!

Și acuma, nu ne mal remâne pentru ca se complectăm studiul nostru, de cât
se’I încheiăm prin apreciațiunile generale ce credem că este util se facem.

(va urma sfîrșitul)	Al. A. ALacedonski.

REVISTA TEATRALA

Iha Hluslirui! Tir

T» SALVINI

OMAGIU DIN PARTEA .LITERATORULUI'

Sunt orb, căci strălucirea ’mi-a ’ntunecat vederea,
Sunt mut, căci n’am cuvinte cu ce se te compar;

Sunt plin de inspirare, der ’mi-a perit puterea

Și coarda lyrel mele vibrează în zadar.

Salvini, eșcl teribil ca trăsnetul urgiei

Și blând ca bunătatea Divinului copil;

In tine se confundă sublimul Poesiel

Și moarte și viață, și suflet și argil!

Salvini, pentru inimi, eșcl tocmai ca un soare;
Dar soarele desgheață pământul înghețat,
Când tu desghețl simțirea din inima ce moare
Și omul ce te vede se simte înălțat.

www.digitNic.ro
LITERATORUL

141

Tu dai speranță luptei, — durerel alinare,
Martirului răbdare, — virtutea resplăteșcl,
începi cu simplitate, te urci fără ’ncetare
Și te loveșcl de ceruri, și ’n ceruri ne răpeșcl!

Fiori de suferință și lacrimi de iubire,
Amorul și credința d’o dată respândescl;
Cuprinzi fatalitatea și ’l dai nemărginire,
Te lupți cu simțimentul și crima pedepsesc!.

Salvini, Tragedia prin tine strălucesce,
Rival nu al pe lume In sborul teii măreț,
Simțirea negrăită din tine isbucnesce
Ca lava înfocată din muntele semeț!

Din sfera ta divină, aruncă-țl o privire
Spre Musele Române, uimite ’n fața ta.
Tu, ne-al lăsat In suflet o scumpă suvenire,
O rază imortală ce nu se va uita !

loan Polychroniade.

iii.

Sermane prietene! A trecut ani la mijloc și Încă ’ml aduc aminte, vorbă cu
vorbă, destăinuirea ta. Nu voiu uita în viață ziua aceia; tristă zi, căci moartea
’țf bătea deja la ușă și se poftea la taina noastră.

Par’că fuse ieri. Ce iute trece vremea!

Locuia într’o casă în paiantă aproape de cimitir compusă din două odăițe
strimte și afumate, despărțite printr’o sală mică sau — ca să zic mal bine — o
vatră. Trei scaune de lemn, un pat și câte-va cadre vechi așezate ici cotea prin
crăpăturile pereților, era tot mobilierul.

Intrând pe ușă, un miros greu îmi apăsa respirația; deschiseiu fereastra și
remăsein câtă-va vreme abătut, rezemat de perete. Când me deșteptai din letar-
gia în care căznsem, prietenul meu se și așezase înaintea focului, la vatră, și ’șl
luase poziția obicinuită.

Me apropiasem, pe nesimțite, de dînsul; era absorbit de gânduri. Așezat
pe un scăunel, cu capul rezemat de o mână, cu ochiul fix, privea flacăra ce me

www.digibuc.ro
142

LITERATORUL

dogorea de la ușă. Dupe ce șezu în poziția aceasta, mal bine de un ceas, ișt
întoarse capul spre mine și zărindu-me:

— Am remas același, iml zise el surizînd. ce vrei, dragul meu ; mi-e peste
putință se me desvăț. Acum, ar fi și prea târdiu.

Vorbea, scotocind cu un clește cărbunii; flacăra isbucnise din toate părțile.

Privindu-1, crezuiu un minut că stau de taină cu umbra Iul.

— Am trăit prea mult, murmură, lăsând se’I cadă cleștele din mână; tre-
buia se isprăvesc mal iute ca cel-l-alțl.

Apoi, făeându-ml semn se trag un scăunel lângă vatră, îșl frecă fruntea, ca
cum ar fi voit se ia o hotărîre supremă. —

— Sunt sigur ca al suferit multe, de când nu ne-am vezut, urmă el cletă-
nând capul; lumea îți prepara decepții, la cari nici cu gândul nu gândeai. Te-al
indignat, la început, căci nu te lașa inima se faci alt-fel; încetul cu încetul însă
le-ai considerat ca bine-venite, al căutat se te deprinzl cu ele, și astă-zl ești
om — așa cum trebue se fie un om în lume. Decepția e rana sufletului, rană
ce’l consumă neîncetat; sunt rari, aceia, cari se mal păstreze până la sfârșitul
viețel lor, o parte vie, ne-atinsă. Adesea ori, — pe când trăiam împreună, m’al
vezut întrerupând convorbirile noastre, asupra mizeriei după pământ, și alergând
la foc înaintea căruia remâneam neclintit. Mi-aduc aminte se me fi întrebat a-
tuncl, in nenumerate rîndurl, pentru ce stau ceasuri întregi la gura sobei, și la
ce me gândesc in vremea aceasta. Iți respundeam mal tot-d’a-una foarte vag, sau me
prefăceam că nu te aud. Mărturisesc acum, că eram hotărît se îngrop cu mine secre-
tul nebuniei mele; nebunie dulce, la cate am alergat ori de câte ori lumea me înspăi-
mânta: atmosferă plăcută, în care sufletul — la adăpost de primejdia ce abia o întreve-
zuse — plutea liniștit, ca într’un loc in care ’șl găsise scăparea; adeverată an-
tidotă contra veninului ce se stricoară în ființa noastră, la fie-ce pas ce’l facem
spre mormânt. —

Triîseiu scăunelul lângă vatră, și, fără se scot un cuvânt, ascultaiu taina
prietenului meu. —

La 15 Iulie 186 ... — aveam pe atunci douc-zecî de ani— străbăteam
grădina Cișmegiu, pe la mezul nopțel, dupe ce umblasem o zi întreagă se găsesc
un adepost — căci stăpânul casei unde locuiam, iml închisese odaia. Obosit de
mâncat de doue zile, desgustat de lume și de mine însu-ml, me furișai în insu-
acolo — singur în mijlocul siugurătățel ce me înconjura — me lungii pe
.ud, și, învins de suferință, ridicaiu ochii spre cer, adăpostul tutulor nenorociți-
lor. CâțI-va norișori albi, împedicau din când în când razele lunel se stăbată până
la mine, prin frunzișul arborilor; apoi, dispăreau ca și absorbiți de dinsa. Pri-
vindu-I trecând ast-fel, iml adusei aminte de un minut din copilăria mea, în care
îmi închipuiam că se duc se se culce; îmi păru reu că numai eram copil. Zgo-
motul înăbușit al pustiitățcî, întrerupt câte o dată de cântecul monoton al insec-
telor, îmi paralizase simțurile. Me pătrunsese deja, dulcele fior ce ne coprinde

www.digibuc.ro
LITERATORUL	143

nainte de a intra in somn, când mi se păru că zăream tn depărtare— pe Iac—
o umbră ce se mijea in direcția mea. Cu cât me căsneam se deosibesc mai bine
cu atât ea lua un contur mai pronunțat. In cele din urmă, vezuiu un corp de
femee, in mijlocul unei luntre de construcție extraordinară. De frică vream se me
scol; era prea târziu. Femeea debarcase deja și se apropiase de mine. îmi sim-
țiu atunci fruntea acoperită de o stldoare rece; un suspin adânc eși din peptu-ml
zdrobit de durere; ochii mi se impăejănară, și . ..

O femee înaltă, bine făcută drapată intr’o manta alba ca zapada, îmi făcu
semn cu gestul el măreț, s’o urmez.

Auzisem vorbindu-se că fie-care muritor are un ânger protector; îmi inchi-
puiu că ângerul meu se coborlse pe păment se’ml dea ajutor.

O urmaiu. —

Ne urcarăm în luntrea care staționa la mal; luntrea porni fără se fie mâ-
nată. — Me chinuiam se’ml dau socoteala de cele petrecute, când, îmi simții
gâtul înconjurat de doue brațe ; era femeea. Remăsei uimit de frumusețea el.

— Unde me duci, o întrebai.

Făcu un semn spre orizontul purpuriu.

Pluteam deja pe un ocean; din barcă, se zărea îndepărtare insula către care
aretase. Părea pe la reversatul zorilor. Conduși de un vânt mal dulce ca zefirul,
ajunserăm la țerm, și barca peri printre valuri. Făcusem abia câțl-va pași. Me
gândeam se-I vorbesc; se-I spui cât de mult sufer și se-I cer sfaturi. Pregăteam
o frază, cu care se încep, când me pomenii singur. Dupe ce o căutai in toate
părțile, in zadar, ascunsei capul în mâni și plânsei amar.

— Suferi, îmi zise atunci o voce al cărui timbru ’ml era cunoscut.

Privii oceanul; valurile lui păreau ca niște munți albi, ce se luptau intre
dtnșil. Geamătul zdrobirel lor, resuna in peptu-ml.

— Iți cunosc durerea, repetă vocea. Lumea in care al trăit, e de piatră.
Indurarea, de care ființa ta e plină, n’al întâlnit’o încă în inimele recite ale
muritorilor..

Intorcându-me spre partea de unde pornea sunetele, o lumină dulce ’ml des-
creți fruntea și uscă lacrămile ce-mi curgeau șiroae pe obraji; iu același timp, un
cor de paseri ’ml împlântă veselia in suflet. Ast-fel transformat, me legănam de
dulcele gândiri ce ne conduc la fericire, când zării din nou femeea, care me ră-
pise dintre oameni.

Făcu un semn; o urmaiu.

— Spune, unde me duci? Dacă ești cu adeverat ângerul meu, pentru ce
m’al silit se părăsesc atmosferea în care respiram fericirea ?. —

Tăcută ca o statuă, îșl urma calea pe o potecă parfumată de trandafiri.

— Trebue se visez, îmi vorbeam, urmând’o. E peste putință se calce picior
de om asemenea locuri.

www.digibuc.ro
144

LITERATORUL

Pe când cercetam ast-fel misterul călătoriei mele, ajunsesem deja pe piața
unul palat, construit în marmură — o marmură ce nu mal vezusem încă._____________ In

fața lui, era ridicată statua Veneril. Examinând’o, me întorseiu cu gândul la vre-
mea în care uu popor artist o adora, și facuiu reflecțiunea: că nu mal există
frumusețe de când lumea a încetat se se închine la dînsa.

(Va urma)	C. Drăgulinescu

------------•*—-----------------

Erată

In Hymnul din numerul trecut, autorul modificase pe manuscnpi\^țpdretțrile
13, 14, 15, 16, 17, 18, 19 și 20 din pagina 114 și din eroare/înrs’au trecut
ast-fel modificate. Acele versuri se vor citi der precum urmează:

„Și stelele numărate

Cu lumile nemăsurate

Ce ’n Infinit strălucesc

Și ’ntr’una să ’nlănțuiesc
Formând eterne ghirlante
Ca lacrimi de diamante!

„Unii i-au zis: Rațiune

Iar alții: Iluziune;

Unii ’n materiă ’l pun,
Mulțl după plac îl compun/

La pagina 116 în poezia Anteiul Vent de Toamnă versul I din strofa H-a
se se citească ast-fel:

„Cădeau mereu c’un trist freamăt de jale“....

Țn strofa III-a versul al II-lea, se se citească ast-fel:
„Ca să privim la cer amândoi.“

La pagina 120, rândul 11 în loc de cașuri se se citească cezură. La pagina
126 versul ultim din poezia Ningea se se citească:

„Erau raze și soare.®

Tipografia Th. Michaiescu strada Biserica Eni No. 4.

www.digjbuc.ro