ANUL I.

Numerul 40 bani

No. 7.

AOiniainentul: pe trei luni l lei, pe șeasc luni S lei.— Anuneiurile: pe pagina !S si 16 linia 50 &

s, Scrisorile nefraneate se rcfasii.	Âdr.iiubtrația Str. Stirltey-Vodă No. 9.

SUMARUL : Aqtiarelă. IV: Copilul <le B. Eloroscu, — Juan, poesie <le D. Zamfirescu. —Curs de
analiză critică, de A. A. Macedonski.— Peseainl, poesie, — Copilăria iul Victor liugo Ce T. M. Stoe-
nescu, — Prietenul meu de'Const. Orăgulinescu.

-rrrr । „ih *11111 m i ■■■■■ nar» -• u—

IV

COPILUL

țUsg^iripitura paserilor s’ji liniștit în tufiș ; copilul are se adoarmă, pe când
mumă-sa ’l caută cu dulceață. De odată, scânteetoare și veselă, steaua de
seară se aridică /le-asupra colinei albăstrue ; copilul încântat întinde brațele
spre densa, și neputend se o prinză, plânge. «Ce nebunie! Va strebate oare acest
astru spațiul spre a se coborî, ca se-ți îndeplinească pofta ? Ast-fel grăește bom-
bonînd rațiunea tatălui, și copilul plânge și mai tare. Dar frageda mumă zice cu
un surîs: „Da, frumosul meu âpgeraș, vei avea steaua. Ca se nu fie vestejită când
te vei deștepta, voit! merge, la ziori se ți-o culeg; dormi și pe leagănul teu o
vei vedea mâine. » -Și în visul seu, copilul posedă frumoasa floare a Cerului.

B. Fior eseu.



www.digibuc.ro
98

LITERATORUL

(XimI	Xea.na.Ti)

Vot, cel ce bateți astă-țjl la ușa betrânețel,
Adolescenți ce-acuma pășiți pragul viețel,
Femei cu pacea ’n cuget, cu cugetul pe buze,
Poeți iubiți de lume și iubitori de muze,
Begați uitați de soartă, regi, cerșetori, tirani,
Câți ați trecut prin vârsta de opt-spre-zece ani,
Avut-ațI voi lungi ceasuri de dulce reverie,
In care nici gândirea, nici inima se știe
La ce cugetă una, la ce alta mal bate,
Ci strânse la o l’altă, se cate, tot se cate
Fantazma mult iubită ce ’n zorile viețel
Venea se ve șoptească legenda tinerețe!
Cu scurtele el ceasuri de dulce fericire,
Cu dor de vitejie, cu visuri de mărire...?
— Ați cunoscut vre unul o palidă femee
Cu ochii mari, selbaticl, cu corpul ca de fee,
Un vis uitat de noapte, o umbră de ființă :
Spăimântătoarea nmbră numită iniloînță ...ț

I

Juan era pe lume cum sunt ades pe cer
Mici nourașl albaștri ce tn albastru pier
Și care sbor prin spațiu ori unde’I duce vântul,
NecunoscuțI de ceruri, necunoscând pământul
Și veseli când o rază din soare se coboară
Se le sărute fața chiar dacă II omoară...
— Mal bine o minută cu raze dulci la stn
De cât eternitatea cu vântul cel betrân! —
El are ochi albaștrii, curați ca și azurul
Dar încadrați de-un cearcăn, ce, desinând conturul
Orbitelor, arată că-ades la luminare
Juan îșl trece vremea ’n adâncă cugetare.
Privirea’I lină doarme la umbră de lungi gene,
Iar corpul seu molatic se odihnește-alenc,
Purtând pe brațe capul în semn de oboseală
Și ’n inimă speranța, ce vecinie îl Inșală.
Juan nu scrie versuri. De și ades privește

www.digibuc.ro
LITERATORUL	99

Spre ceruri, are-un cuget ce nu’l mal părăsește:
De-ar vrea Dumnezeirea s’arunce cu’n cuvânt
In spațiu ânc’un soare și ancă un pământ,
Ar dovedi mulțime! fricoasă, speriată.

Ce nici acum n’ar crede, cum n’a crezut odată,
Că-aci, soarele umblă cu carul seu de foc,
Iar locul cel de jale, pământul, stă pe loc;
Cum Galileu murise strigând „e pur si muove*
Se strige și el astă-zl murind „e non si muove*
Da, suflet are mare. Dar iarăși... — tristă soartă! —
Din neagra ’ntunecime se ’ntinde-o mână moartă
Și umeru’I atinge; un glas spăimântător,
Strident s’aude ’n noapte: „Ești prea cutezător!*
Știți cine e ? E umbra cu ochii speriat!,
E trista îndoință. —. Respunde’ml ce mal câți
Tu, soră bună-a morțil, tu, iasmă fioroasă,
Stupid schelet ce tării în urmă’țf lunga coasă,
Se tal firul speranței deja prea mult scurtat ?
Ce vrei? Juan e tâner, Au iar te-au superat
Mărețele lui visuri, gândirile ce-ascunde?

Ce ceri? Ce vrei? Respunde. „O, nu—umbra’mlrcspunde,—
„Gândește-te tu singur: de s’ar putea a nume,
„Se știe-așa de tâner un om, ce-ar fi pe lume
„De-ar fi în spațiu âncă un soare și-un pământ,
„Atunci, la betrânețe, aproape de moment,
„Ar fi mal mare omul ca ânsu’șl Dumnețleu ;

, Și-accasta nu se poate !»

— A zis... și ’n întuneric

S’a dus...

II

O.. Goethe, umbră măreață de ateu!
Gândirele țișqite din craniul tefl sferic
Au zăpăcit pe lume mulțl creerl, mulțl copil.
Ce, n’ajungeatt acele colori atât de vil
Cu care spuneai lume!, in limba ta Germană,
Cum Rinu’țl cântă ție legenda sa Renană?
Cum, singur dintre oameni, știi seara unde pier
Steluțele aprinse ce se cobor din cer?

Cum numai tu al darul dc-a audi în noajte

www.digibuc.ro
100

LITERATORUL

Spunindu’șî zîna dorul în năbușite șoapte,
Iar codrul ascultând’o cum prins de lungi fiori,
Ișî, scutură sărmanul frumoasele lui flori..?

Ce, n’al ucis cu Werther destul naivi pe lume?
De ce-aî mal scris pe Faust...?

— O... Goetlie! E renume
înscris în cartea viețel cu picături de sânge
Acela ce se smulge din sufletul ce plânge,
Acel ce se adună din strigătul perdut
Al victimei. Tu insu’țî prin tiue-aî cunoscut
Aceasta...

— Supt a lampel lungi raze visătoare,
Juan gândea la lumea cea vecinie muritoare,
La trista destinată a unei frunze’n vânt
Ce-o are ancă omul pe searbădul pământ:
Pribeag de când se naște, aleargă lumea ’ntreagă,
Cătănd, far’ de odihnă, o pasere pribeagă
Pe care-a botezat’o el însu’șî fericire. .;
Și-o cată, o tot cată sermanul în neștire.

Iar dacă rar se ’ntemplă în cale’t s’o ’ntâhiească
îndată vine moartea și huma omenească,
Curând uitându’șl forma, in pulbere dse schimbă
Iar paserea pribeagă prin lume se tot plimba....
, — De ce dacă natura, nedarnică de bine,
„Nc-a împletit viața cu ’n lung șir de suspine,
.Noi oamenii, noi regf, să nu întoarcem firea
.Găsind mijlocul himic de-a scoate nemurirea?
„ Ajunge o licoare, un elicsir, o apă...
.Sorbir.d’o omul tener viața îșl adapă
, Și-apol etern pe lume rămâne fericit.

,De ce nu? — E un secol de când Goethe-a ghicit
.Gândirea mea: Un geniu să scapere-o scâutee
,Și veți vedea pc-a viețeî poetică alee
.Perechi înamorate umblând de sute de-anl....

,De ce nu? — Alchimia mi-e ancă cunoscută...;

.Și deacă din Metale licoarea prefăcută
,Nu poate omenirii da dile mal senine
.Voiu pune sânge, suflet, viața mea din mine!

Dar oare... am eu geniu? —Da, am, îl simt, trăcște...“

www.digibuc.ro
LITERATORUL

101

El bine nu sfârșise, când s’au$i un glas:
„Te ’nșeală egoismul, copile, te orbește....

— Ear vil schiloadă umbră cu desmățatu’ți pas?

Din negurile nopții acum ear te-al Întors

Să’I tal firul speranței din dulci iluzii tors?

Ear vil să ’l superi pacea, să ’l tulburi fericirea?

El va muri sermanul cătându’șl nemurirea...

O știfl! — Dar tu, ce cauți, ce vrei, ce’țl pasă ție
In ce. chip îșl aruncă întinsa’! bogăție?

Pe visurile sale stăpân e fie care

Și cel sărac e âncă mal mult ca or și care!

,— EQ știa prea bine, ’ml țlice tăcuta îndoință:
„De visurile voastre voi n’avețl conștiință,
„Dar da omului aripi sail șoimului gândire
„Și el îți vor aduce sublima nemurire'.

— O..., nu. E bine ’n lume ca or și care om

„Să treacă precum trece un singuratic pom:

„Să crească...; Să se ’mbrace cu-o haină majestoasă...;

«In jura lui să facă o umbră răcoroasă...;

„Să dea lăstari puternici, să ție piept la vent
„Și-apol să se prefacă tot ce-a mal fost, păment.

III

Când lina aiurare a apel din fîntână
Al ventulul glas dulce poetic îl îngâna;
Când luna visătoare, eșind din câte-un nor,
îșl pierde-a sa privire în tainicul isvor;
Când trista suferință, uitând a sa menire,
Lipită de o stâncă române ’n asupire ;
Când dorul, însu’șl dorul, eternul căletor,
Ar vrea se se oprească din svânturatu’I sbor...
Atunci e ora scumpă a celor ce visează,
Acelor ce pe lume pot âncă se mal creaza
In sfânta poezie.

— Juan privea, pe gânduri,
Cum nori prin fața lunel treceau în răndurl, rândul
Sau cum aprinse stele se coborau din cer
Pierind în nesfârșirea eternului eter...

Și-ades, uitând și lume și cer și nemurire,

www.digibuc.ro
102

LITERATORUL

El remănea lungi ceasuri cu găndu-în negăndire,
Simțind cum vine somnul, cu degetele’I fine,
Vrând capul seu pe brațe ușor se i-1 Încline.
Era tăcere.

— Noaptea, cu portul seu cernit
Trecând, privea fanare cu flacăra gălbie,
Ea, cea care nu vede lumina în vecie.

— Fereastra lângă care Juan sta adormit
Se deschidea în stradă.

Mal albe de cât crinul
Rotunde, doue brațe spre dânsul se ’ntindeau
Și doue buze triste, mal triste ca suspinul,
De dor înfiorate, pe frunte’l sărutau.

„Juan...* șoptea o șoaptă încet ca o gândire
„Juan, vrei tu...?„ — El ânse știind că’I este scris
Ca pene și iubirea s’o treacă tot în vis,
Tăcea fiindu’I frică ca blânda nălucire
Se nu dispară ’n noapte.

„Vrei tu...? Eu sunt a ta“
Și buza ’n foc muiată cu foc îl săruta.
El, tremurând, spre dânsa o mână îșl întinde
Ear mâna lui fricoasă de talia’I se prinde...,
Cum, nu era o umbră? Nu. El se încredințează.
Atunci deschide ochii: Să crează!... Să nu crează!...
„Efl..! tu minune albă!... Cin’ te-a trimes pe tine?
„Ce pot să’țl dafl efl ție? Ce-al vrea tu de la mine?
„Cunună împletită din raze de credință...,
„Colan lung de suspine lucrat de suferință..’.

„Sunt triste pentru tine. Vrei tu un suflet mare
„Se te urmeze ’n Irme pe-a traiului cărare..?
„Sail inima’ml nebună vrei ție să ți-o ’nchin
„A nopții visătoare însuflețit suspin...?

„Ce pot se’țl dafl ofl ție destul de demn, de mare..?
„— Tu poți să’ml dai iubire; eu vreau o sărutare..

IV

De câte ori de-atuncea, prinși braț, de braț, ei sbor
Spre noaptea cea trecută, cu cugetele lor!...

www.digibuc.ro
LITERATORUL

103

De câte ori găsindu’I chiar rumenele zori
Nu i-a udat cu rouă ca și pe două flori...
Și câte, câte planuri, pe cosmosul măreț.
Juan n’a scris de-atuncea cu gândul sefl isteț...
Dar trista îndoînță în veci n’a mal venit....
Juan e astăzi mare căci astăzi e iubit!

Duiliu Zamfirescu

Curs de analiză Critică

POEMA LEVANTE SI CALAVRYTA

(Urmare).

Să luăm acum aceste două versuri :

Vin sg vadă jocul apei, sg asculte plânsul mireî,
Să aspire adierea răcoroasă, dulce-a sărel.

Versul ântâiă e poetic, mal ales în al douilea emistih:	asculte plânsul măreț.*

Cine a trăit pe marginea măre!, șciă în adevăr că vocea el e tânguioasă adesea ori ca vo-
cea în care tremură lacrimile nenorocirii.

Versul al duoilea ense, e eu desăvîrșire defectuos: In primul emistih, d. Zamfirescu,
calcă fără necesitatea subiectului, peste cezură : Cezura ar trebui să viă ]a: nSZ aspire
adierea* iar nu la: nSt! aspire adierea răcoroasă.* Cu toate că Victor Hugo calcă în
versurile sale peste cezură, el nu este mal puțin blamabil pentru aceasta. Călcarea cezurii,
transformează adesea versul în proză, versul ne distingându-se din proză numai prin un
număr de silabe, egal inversiune etc ci și prin cezură. Călcarea peste cezură e permisă nu-
mai atunci, când e menită să adauge la frumusețea versului, ca de exemplu în următoarele
ale lui Chenier :

.................Une plaie ardente, envenimăe,

Ne ronge, . . . avec effort je respire . . . et je crois

Chaque fois respirer pour la derniăre fois.’

Aicea, călcarea cezurii, devine de un efect rar, pentru că arată suferința bolnavului
și greutatea ce pune, pentru a putea să articuleze cuvintele.

Nu dar pentru a produce vre un efect, autorul nostru, ’șl-a permis a trece peste a-
ceastă regulă ci uumnl pentru ca“să poate să Jpuie acest vers pe hărtiă, spre a servi de
perechiă celui d’ântliu. Lucrul devine și mal evident, dacă vom mal considera că nu avea
nevoe să mal califice adierea serii zicendu’I ricoroasă și mal zicându’I apoifi și dulce :

« S4 aspire adierea răcoroasă dulce-a sârei

In fine, din seară putea să facă serii, der nu ’I este îngăduita pentru a putea să
rimeze, să închidă pe e de la serii, în ă, și să facă săi el.

www.digibuc.ro
104	LITERATORUL

• Xantiole cu lungi gene, spuneți unde’I Calavryta?

« Unde e stăpâna voastră? Căci, pe Yenus Pandemos,

« Am trecut o noapte ’ntreagă, întrebând cerul frumos

« De nu are, printre Biele, vre o stea rătăcitoare

« Ce-a venit din altă lume, luminând ca și un soare

a Stelele din jurul ei;

« Am cătat'o pe la vânturi; am oprit noaptea din cale

« Intrebând'o de nu are printre spiritele sale

« Sufletul unei femei ;

« Cercetat’am marea lină, vrând sâ șciu dacă în unde,

« Printre albe Nereide, marea finsă-șî n’o ascuude...

« Dâr, nimici — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit

« Ș'au zîmbit/ »

Iu versurile d’ântâiu numele de Zantiote, Calavryta, și mal ales Venus Paudemos
da u multă culoare locală; — versul :

« De nu are printre stele vre o stea rătăcitoare, n

este, pentru ce n’am spune-o, foarte bun, der nu să ridică de-asupra versului obținut cu
înlesnire și care se numesce vers comun. Aceste întrebări făcute stelelor despre vre o
rătăcitoare, au ajuns ca rozele de pe gurițe rimate cu florile de prin cosițe sâu ca acele
vecinice fecioare cu sîn de crin. In poezia franceză, ajunsese de asemenea un timp, în
care poeții, nu mal vorbeau de lună de cât ast-fel :

...................a	Que ta lumiâre est douce

...................«	Quand tu dors sur la mousse ;

« Quand tu trembles, le soir, ă travers Ies rameaux «...

seu:

« Quand tes pâles rayons se bercent sur Ies eaux »

seu:

................................... caressent Ies eaux »

seu în fine :

................................a floltent sur Ies eaux »

Pentru acești poeți, totul era azur seu cer pur;

Pentru versificatorii noștri!, pentru o mulțime de pretinși critici chiar, a sbura prin
stele, a devenit o adevărată maniă : stelele rătăcitoare este suprema lor fericire. Raze
aurii seu aurele, stele și steluțe, cer senin, câmpl verzi, zefiri recoritorl, riurî murmu-
rătoare, vâlcele însmăltate cu flori, acesta este dicționarul dumnealor poetic.

Eu le începusem o satiră. Der fiind-că ar fi se le fac prea multă onoare și n'o me-
rită, me mulțumesc să transcriu aici, pe sărite, câte va strofe din ea. Eată-le :

«Nu pot sâ zbor cu voi pe-o raz â...

Mi-e frică luna să nu cază

Să ne turtească împreună,
Că ’n Iadul cel de grozăviă
Am merge în tovărășiă

Ș'atuncea : Noapte bună !

« Dâr dintr’a mea juniă dusă

In întristarea mea nespusă

Mal am pe ne-asceptate

Ca sâ 'mpletesc âncă ghirlante
Fe fruntea sfintelor amante
Un șir de fol uscate I

www.digibuc.ro
LITERATORII.

105

« Voi preferați în lăcrămioare
Ca într'o bac răcoritoare
Să v'afundațl până la git
Ș'ast—fel din apa lor căldicică
S6 dați afară o cărticică
Bună de leacuri și de urii.

« EI! Ce vreți?... Poate c’avețl dreptate
Si puteți plânge, in libertate,
Dureri pe carii nu le-ați simțit t
Le puteți pune și pe hârtii...

Lumii ce’l pasă?.., Ce'ml pasă miă ?...
Nu vS voiu spune ce-am suferit!

• MarturI zadarnici nu vă voiu face
A suferințil care ’n pept zace,
Adevărata durere, tace!

Și-ascunde fața și plânge 'n umbră:
O sciă numai noaptea cea sumbră
Care-o 'nveleșce ca ’ntr’o manta!
In cât de visuri, vă cer ertare,
Nu pol să umblu pe nori călare
Când pot Ia dânșii a mă uita!

Ca să bat câmpii cum fac nebunii
Nu să mai poate ca să mă ’nvăț...
Alții să umble călări pe băț...
Genul meu este al Rațiunii!

« Rima din urmă mi-aduce-aminte
Cam pus pe tune de trei silabe
De Ia pășune, venind pe labe
Un critic însă mă cam desminle;
Urmeze-șl treaba căi fac batirul,...
De-o vrea pășunea să-și prelungească
NiminI nu are ca să '1 oprească
Și cal de aslă-zî va fi catîrull

« Aici de sigur că este Vreme
Am lua seama și a mă teme
C'am început’o cu foi uscate
Și le pul toate amestecate;
N’am spus nimica despre delire,
Nu este ’n versu-ml nicl-o simțire.
Ba chiar și șchioape, când isprăvesc
Cu foarte multe mă pomenesc,

« Nu e ’ndoială până la ceruri
Nici de-asti-dată nu m'am urcat:
N’am pus enigme de deslegat!
In poeziă nu am mysterurl,...
Tot ce-am scris este raționat!
Proză rimată, curată proză
CE ’n cer aș face stranie poză 1
Calea de mijloc iar n’am ținut
Dacă ’n văzduhuri nu m’am perdut,
S’ar fi fost bine, barim p’o stea
» •

www.digibuc.ro
106

LITERATORUL

Ca sg ’ml iau «borul pânâ Ia ea.
Ș'ajuns acolo, sâ bat în cer
Un cuiu de aur sdu chiar de fer
Ca s£’ml leg sacul și sg m6 leagăn;
Intrând ’nauntru ca într’un leagăn;
S6 vâd pământul stând la picioare
Si dând târcoale pe lângă soare,
Iar între soare și ’ntre pământ
Sâ stau se căni 1

« Vânturi turbate găseam destule
Câte și ’n lume ființe nule?
Raze din stele lezne găseam :
Puteam prea bine se iau un dream I
Praful de aur, ori-cum, nu strică,
Jn cantitate mare sâu mică!
Destul s’ajungă se poleiască
Că treci chiar marfă dobitocească;
Găseam în fine un dram sâu doue
Din Aurora cu buzi de rouii;

Si chiar acele comete antici
Care se plimbă cu cozi gigantici,
Puteau prea bine ea se ’ml dea miâ
Dintr’alor coadă portocaliă
Jlacar un 'pelec se ’ml înfășor
Gândul meu vecinie rătăcitor/

Fireșce că aceste versuri sunt departe cât cerul de la pământ de a se aplica lui
Zamfirescu; ne pare ânsâ râu, că de și uumaî într'un singur vers a căzut și un adevărat
talent ca al sfu în stelele rătăcitoare care fac marele defect al tutulor versurilor noastre
de când Alexandri a dat semnalul acestei duioase astronomii...

«Ca stele trecătoare ce las un întuneric adânc în urma lor!»

Unde euse Zamfirescu devine admirabil este în această parte a versurilor salt 5

■	Am cătat'o pe la vânturi; am oprit noaptea din cale

■	Intrebând’o de nu are printre spiritele sale

« Sufletul unei femei;

« Cercetat’am marea lină, vrând se sciu dacă în unde,

« Printre albe Nereide, marea ânsăși n’o ascunde...

« Dâr, nimic/ — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit

< S’au zîmbit! »

Am cătat'o pe la venturl este hazardat de sigur, der este o monedă poetică care
nu prea a fost pusă în circulația. Prin urmare nu i s’a șters lăsoaia ea stelelor și aure-
lelor ; în schimb ânse : am oprit noaptea din cale intră în domeniul stilului numit su*
blim. Și pentru ce a oprit noaptea din cale îndrăgostitul Levante, dacă nu pentru a o
întreba, tot plin de gândul el, dacă cum-va are printre spiritele sale sufletul uneifemei?,.

Pentru ce cercetează marea lină, dacă nu pentru aceasta? Marea putea s’o ascundă
printre albele sale Nereide...

« Dâr, nimic/ — Cer, noapte, mare, lung la dânsul au privit

« S’au zîmbit/ *

Acest vers e atâta de frumos în cât nu are trebuință de a fi analizat cu de amă-
nuntul !

Poetul să ridică aici la adevărata înălțime a poeziei! Ce bice este zis că cer}noap~

www.digibuc.ro
LITERATORUL	107

te, mare, au privit lung la dansul și drept orl-ce respnns, au zîinbit, Nimic nu este de
prisos și totul este pus la locul sJul

Zantiotele rid toate, iar Tliaîsa le oprește

— Ol... Levante llyacinlhus, eu ți-o spui inlr'un cuvânt

Ești frumos der n’al viața ce’n orl-care grec trăiește..

Tu o cauți printre stele, ea te ’nșală pre pământ! »

Pentru ce n'are viața ce n orl-care grec trăiește? Tocmai penfru ca o caută prin-
tre »tele, pe când ea îl înșală pe păment! Numele eroului poemei este apoiă atât defru-
mos: Levante Hyacinthusl...

In aceste versuri, găsim cam vulgar : cu ți-o spui întrun. cuvânt. Mal găsim âncci
pe într un cuvent, adus acolo și ca umplutură și ca necesitate de rimă.

Aci să opresce despărțirea ântâia a poemei. Cea de a doua inc pe printr’o descrip-
țiune admirabilă, demnă de ori-ce mare artist:

Subt o boltă ’ncondeiată cu lungi litere arabe

Unde aurul se leagă cu granitul African,

Unde stau, eșiți din ziduri sphincșiî dormitând pe labe
Ce port vase de-alabastru, stîlpl cu capiteluri albe,
E întinsă-o masă mare de porfir Egjplian.'

Mii multă maiestate și frumusețe în discripțiune’ml aduc aminte se ficititit de mult
îu Româneșce. E de observat, cuteziuța de expresiunl a poetului și cât de bine îl prinde!..
Ast-fel, de sigur că puțini ar fi zis : Subt o bo<tă ’ncondeiată. Cu toate aceste, înconde-
ierea bolțel, când e vorba de litere, e foarte la locul el și mal are și darul de a ne sur-
prinde prin noutatea întrebuințării.

Versul :

« Unde aurul se leagă cu granitul African, »
este plin de maestate.

Vedeți dupe aceasta cât de natural, es spincșil din ziduri dormitând pe labe ți
purtând vase de-alabastru!...

Slîlpil cu capiteluri albe sunt aduși cam ex-abrupto și nn prea stau în legătură
cn restul. Nu că ar fi trebuit sS lipsească! Din contra; ânsă credem că trebuia pentru că
să nu lipsească trăsura de unire pe care n’o găsim nicăerl, se fii puși schincsil ce es
din ziduri, între aed stîlpl cu capiteluri albe, seu, să fiă puși ori cum ar fi crezut poe-
tul, ânsă să nu fiă azvârliți pe hărtiă ca o umplutură în acest tablou grandios : Intr’un
cuvent, să să simtă necesitatea lor de a figura.

Der dupâ cum sunt puși, au aerul de a fi purtațl în spinare de sphincșiî cel dormi-
tând pe labe o dată cu vesele de albastru despre care ne vorbește.

« Unde stau eșind din ziduri sphincșiî dormitând pe labe

« Ce port vase de-alabastru, stîlpl cu capiteluri albe. »

Ceea ce ne mal displace este că labe rimează cu slabe, cn arabe etc der nu
și cu albe.

Capiteluri este o nouă expresiune introdusă îu limbă și felicităm pe d. Zamfirescu
în privința el: In franțuzesce este Cbapiteaux, der noi, în Româneșce, nu aveam cu ce o
traduce.

Versul :

■ E întinsă-o masă mare de porfir Egyplian »
este foarte potrivit cu tabloul întreg, âitsâ că o masă de porfir e întinsă este o greșală.
Să poate zice : e întinsă o masă de pânză, der de porfir nu.

Luate în total, versurile de mal sus constituesc o descripținne măreață. Cititorul se

www.digibuc.ro
108

literatorul

Domnia Maurilor, orașele Granada, Seviglia și Cordova.

Al. -4. Macedonski.

crede în adever transportat într'unul din acele palaturl fermecate, minune a vechiei arhi-
tecturi arabe ale cărei remășițe umplu ancă Spania și carii au făcut jsS strălucească cu
atâta splendoare subt
(Va urma.)

Legendă.

O! Pescarul era tenor;

El mâna, cu nepăsare,
Barca peste marea ’ntinsa,
Ce mugea îndepărtare.

Printre unde turburate,

Îșl rîdea de valul greii;
Căci în pept avea iubirea

Și în cer pe Dumnedeil!

De o dată isbucnejte

Depărtata vijelie,
Undele ca gânduri negre

Dati năvală în mânie.

Val, pescarul era tener;

Ensă valul era greii:
Dragostea ș’or ce speranță,
Aii remas la Dumnezeii!

Dumnezeă!... Fulgerul cade...

Tunetele vuvuesc...,
Marea se ridică ’n ceruri,
Cerurile o trăsnesc!....

N’ațl vezut oare pe maluri

Vre o luntre sfărâmată,
Care stă, de-atâta vreme,
In nisipuri îngropată?

www.digibuc.ro
LlTEllATOlllL

109

Ziua lengă ea se-oprcște

Obositul călător;

Noaptea tainic e bltută

De un val spumegător!

O legendă povestește,

Că pescarul, pe furtuni,
înșirat oase cu oase,

Umblă ’n ea zile si luni!
«

Th. M. Stoenescu.

I

Ți s’a întâmplat vr’o dată, domnule cititor, se stal ceasuri întregi ]a gura
sobei, neclintit și pe gânduri? Asta i se îmtâmpla mal tot-d’a-una — iarna—-unul
prieten al mcfl. pe care nu’l mal numesc de oare-ce nici nu’I cunoscl; un soiu
de poet, ast-fel poreclit de camaradil lui de scolă cari purtau ghetile lustruite
și perul frizat.

— Adevărul e, că era poet prietenul meii, de și nu făcea versuri; poet prin
inimă și cugetare.

Prietenul meQ era și sărac, așa de sărac chiar că de multe ori nu avea ce
să mănânce; cu toate astea, fotul nu’I lipsea nici o dată din sobă. De ar fi fost
flămând de două țlile, și de ar fi avut un leii numai în buzunar, mal iute l’ar fi
cheltuit pe lemne de cât pe mâncare. Ast-fel l’am cunoscut, într’o zi de iarnă—
iarna grea grozav — pe când locuiam in București, in același otel și pe același
coridor.

Era bolnav bietul băiat — bolnav de sărăcie.

Cumpărasem lemne în dina aceia și le aședam în magazie, gândindu-me la
ncnorocițil cari trăiesc iarna fără foc, când slujnica otelului me puse' în curentul
viețel lui.

— De ieri, a isprăvit lemnele, ’ml zise ea terminându’I biografia și privind
cu rivna la uă sarcină rămase pe pragul magazii. Bictu băiut e și bolnav dupe
ale-l-alte toate.

Lăsal lemnele pentru vecinu meii, și poruncii slujnicil se-I ducă o dată
cu lemnele și un borcan de dulceață bună de trandafiri, ce ’ml trimisese
o mătușe a mea — foarte îndemânatică în asemenea lucruri.

Când intrai acasă pe la medul nopțel, vecinu nu dormea. Focul, singura lui
mângăere, îl însănătoșise: fredona deja prin odac un cântec vechili, ce’l avea tot-
d’a-una in gură.

Adoua-di, abia avusesem vreme se me îmbrac, când îl auzii la uș'ă cerendu

www.digibuc.ro
110

LITERATORUL

ml voe se intre. II deschisei și me găsii față în față cu un tenar, ca de vre o
doue-zecl și cinci de ani. înalt, slab și foarte galben, cu toate astea frumos; una
din acele frumuseți clasici cari reprezintă mal tot-d’a-una o inteligență superioara
și un caracter distins. — Dupe ce me privi câte-va secunde cu ochii Iul albaștri
— în cari i se reflecta bunetatea inimel, — îmi adresa câte-va cuvinte de mul-
țumire pentru serviciul ce-1 făcusem în ajun.

Umplusesem, în dimineața aceia, soba de lemne căci suferisem și cil de frig,
tu vre-o câte-va zile înainte. Soba bubuia ca o mașină cu vapor și părea lacomă
de nutrimentul ce-î refuzasem câte-va vreme. II invitai pe un scaun, în fața fo-
cului, și primi cu cea mal mare plăcere.

— Observ cu mulțumire, că te deosibeștl de cea mai mare parte din tinerii
cari urme'ză în scoalele noastre, îmi țjise el eșind pe ușă, — dupe ce șezusem de
vorbă un ceas și mal bine.

Această din urmă fraza fu trăsura de unire a caracterelor noastre , pecetia
pusă pe contractul prieteșugului ce’l încheiasem încă din ajun. — Ne despărțirăm
dar prieteni, și foarte mulțumiți de întimplarea ce ne pusese inimele în comuni-
care. Zidul, ce ne despărțise până în ajun, se făcu confidentul tainelor noastre —
căci ni se întîmpla de multe ori se vorbim mal toata noaptea, fie-care din odaia
ce ocupam.

lată, în scurt, prin ce întîmplare i-am făcut cunoștința prietenului ăstuia al
meîl, fără nume, care astă-zl locuește într’un cimitir oare-care, alături poate —
și tot atât de odihnit — cu vr’unul din aceia care îl stropiau pe stradă cu tră-
surile lor și care i-ar fi refuzat o bucată de pâne, dacă s’ar fi încercat se le-o
ceară.

M’a costat foarte mult perderea Iul.

Astă-zl chiar, dupe atâta vreme* când mi se intîmplă se stau la gura sobei,
mi-e peste putință se nu me gândesc la el —. ca la singurul prieten al copilăriei
— și se nu-ml simț inima strângându-se de durere.

A murit sărac, dar a murit bine căci a fost îngropat ca tot creștinul, grație
ajutorului ce-am fost în stare sc-1 dail până la locuința Iul din urmă. N’a lăsat
nimic dupe dânsul — nici mamă, nici tata, nici al noulea neam; chiar numele,
ce am pus se i se scrie pe piatra dupe morment, s’a șters. Acum, se odihnește
precum a și trăit: nezărit de nimeni.

Am fost cu dânsul, duo! ani aproape, în cea mal strînsă legătură și am fo-
losit mult; pe lângă că era inteligent, era și instruit. M’a făcut se Înțeleg multe
lucruri pe cari în copilăria mea abia puteam se le zăresc. M’a invețat filozofia
Iul — o filozofie aparte — care se rezumă in curentul atât de simplu și cu toate
astea atât de ne-înțeles de omenire: răbdare.

Și nu știu, zeii, ce ar avea alta de făcut pe păment toți cel aruncați de
întâmplare în mijlocul lume!, fără alt sprijin de cât acela al munco! lor și fără
altă nădejde de cât în Dumnezeu?

Am spus mal sus, că am trăit împreună duol ani. Dupe asta, ne-am des-
părțit. El s’a dus ca intendent la moșia unul proprietar mare, crezând că o se-șl
poată restabili sănătatea respirând aerul curat de țară. Eu, am plecat în streina-
tate, unde, dupe ce am cheltuit eâțl-va bani ce ’ml căzuse in mână, m’am întors
in București mal sărac ca tot-d’a-una. In tot timpul acesta nu ne-am scris o sin-
gură dată.

www.digibuc.ro
LITERATORUL

111

La întoarcerea mea în țară, dupe ce i-am adresat câte-va scrisori la moșia
unde îl știam și dupe ce l’am căutat tot Bucureștul fără se dau de el, mi-am
închipuit că a murit, și ’mî părea foarte reu că nu apucasem se ’l mal ved.
(Va urma)	Cost. Drăgulinescu..

fel Vhteir

Copilăria luî

(Urmare)

Miculu Victor care era să devii! unulă din cel mal mart autorii dramatici,
privia, cu o nespusă plăcere și atențiune, or ce joc de scenă, or ce mimică punea în evi-
dență actorul. Iu fine, D-na Hugo plecă pentru Madrid unde locui cu bărbatul săft în pa-
latul Masserano. — In tot timpul cât micii copil stătură în noua lor locuință, vizitaseră
toate apartamentele palatului. Camera ce le plăcea mal mult era sala unde eraă espuse
tablourile personagelor ilustre alo secolelor trecut1'. — Dar pe când cd alțl copil se jucafi, Vic-
tor se așeza în câte un colț al sălel, privind, ore întregi, tablourile dirț fața lui.—Acestea
aă inspirat poate pe autorul Iul Ernani, și mal ales faimoasa scenă a tablourilor, în care
Don-Ruy-Gomez, refuză, în numele stremoșilor sel, de a preda regelui pe oaspele săC, pe care
deja îl cunoștea că T este rival.

D-l Hugo, se îngriji de educațiunea copiilor s?I: Pe Abel. care era în etate de 12
ani, îl puse între Pagii regelui, dupe cererea lui loseph, caro promitea tatălui, că fiul săă
va ajunge departe. Pe Victor, care avea o mare aplicaținno pentru studii!, și pe Eugeniti
il dete în Colegiul Nobililor, pus sub direcțiunea călugărilor.

Cu începerea anului 1812, afacerile francezilor luară o feță cu totul rea în Spania,
ast-fel că generalul Hugo, crezu mal prudent să ’șl trimită familia în Franța, oprind in
Madrid numai pe Abel.

Victor regăsi casa și grădina din castelul Feuillantines, pe care el le va cănta mal
târziii. D-na Hugo, fu în momentul de a pune pe fiul sSft în colegitt; ea se decise ânsă pen-
trn nn mod de studifi mal liber, în sînul familiei; educație, care do sigur a avut maro
înrîurire asupra modulul de a cugeta al poetului. —D-ua Hugo citea mult, și finind cărțile
Ie dedea și copiilor săi să le citească. De multe ori trimitea pe copil la Bibliotecarul
siiti, pentru ca să ’șl aleagă cărțile dupe placul lor. Totul plăcea gustului acestor mici ci-
titori: proză, versuri, memorii, voiajuri etc. etc.

Ast-fel între altele el citiră pe Rouueau, pe Voltaire și chiar pe Diderot....

Victor și Eugenio îșl petrecea)! orele cultivând grădina , de multe ort chiar udând’o
eu propriile lor mânușițe. Poate de atunci a mal rfm's luî Victov-Hugo plăcarea ce po-
sedă și astă-zî de a cultiva singur grădina sa.

La 21 Decembrie 1813, D-ih Hugo, părăsi Castelul Feuillantines și se mută în strada
Cherche-midi, în fața consiliului do resbel. Noua locuință nu avea caracterul și spațiul
precedentei; dar avea o frumoasă aparență: era un vechii! Hotel din timpul lut Ludovic X V-lea‘

Generalul Hugo, nu reraase mult timp âncă în Spania, dupe depărtarea femei sale.
In urma mal multor espedițitlnl ce făcu cu regele, se întoarse cu fiul sfă Abel în Paris.
Abel ura acum de 15 ani și Victor atinsese pe al trel-spre-zecelea — Mergând adesea cu
părinții lor Ia Teatru, se dosceptă în eî dorința de a avea un teatru la dânșii acasă și a

www.digibuc.ro
112	LITERATORUL

debuta ast-fel pe scenă. Pentru acest scop el îșl aleseră o cameră, care era deșeațtă, ș?
pregătiră scma, Lipsia piesa: Victor Hugo, făcu prima sa operă dramatică, PaZatuKtrt
cântat. In ziua hotărâtă pentru reprcz^ntațiinia la care trebuia se asiste toți amicii ub
butanților, se întâmplă un accident neașteptat. Tatăl, care găsea că studiul ce făcuser*.
până atunci copil sfî nu avea o bază solidă, crezu că sosise timpul de a se gândi la vi-
itorul celor ce ’1 purtau numele. - Generalul, care visa pentru denșil școala Politecuică,
le căută un institut prcprutoriu: găsi unul în strada Sainte-Margueritte, și îl conduse a-
colo, tocmai în ziua când era să se represinte Palatul încântat.

Institutul Cordier, ce tatăl alesese pentru preparațiuuea fiilor săi, era departe de a
fi un palat încântat. Strada Saintc-Margueritte, coprin-ă îut'e închisoarea l'Abbaye și
trecerea Dragonului, de care Victor Hugo era să ’șî aducă aminte îu Mizerabilii, era o
stradă întunecoasă și afumată.

Directorul Institutului, D-l Cordier, era un fost preot, un bătrân cu aspect bizar, pa-
sionat de Jean-Jacques-Ronsseau, de la care adoptase până și costumul armean. •

Cel doi frați nu fură puși la un loc cu c*I alțl elevi; Generalul vrend ca el să trea-
că mal curând cursurile claselor preparatorii, rugase pe Director să-î pue deosebit; astfel
că educațiunea și studiul lor s8 fie cu totul diferite de ale celor alțl școlari.

Peste câte-va zile, ansă, noii pensionari îșl făcură o mulțime de prictnil; astfel că
în scurt timp, veselia succedă întristărel. Apoi ce ’l oprea de a introduce îu institut re-
presentațiunile teatrale, întrerupte așa de iute la denșil acasă ? Idea propusă îutr'o re-
creațiune, fu priimită cu mare entusiasm. Dar acum uu mal era vorba do un simplu joc;
teatrul era să fie mult mal adevărat. Se alese sala cea mal mare, tablele' împreunate for-
mară scena, suporturile lor formară culiseb, lămpile formară rampa și. băucile serviră
parterului. — Reporterul nu fu greă de găsit.— Costumele cele mal ușor de confecționat
eratt cele militare. Cu carton, cu hârtie aurie și argintie se făcură coifuri, ipolete, galoane
decorațiunl, săbii etc. etc.

Un dop de plută ars până la carbonizare, servia pentru facerea mustăților. — Cât
pentru repertorii! erați însărcinați cel doi frați, care aleseră natural subiecte resboinice,
Singura dificultate era distribuțiunea rolelor: Inamicul Francezilor fiind tot d'auna învins,
nimeni nu voia să fie inamicul. — Victor găsi cârligul: hotăra ca fie care să facă pe ina-
mic Ia rendul silii. — El merse chiar penă acolo cu complez’nța, în cât, el autorul, priimi
să joace rolul unul simplu ofițer, numai ca sfi dea exemplu; eusă în general juca rolele
principale.

(va urma,'	Th. 21. Stoenescu.

Typografia Theodor Michaiescu, strada Iiiserica, Eni No. :4-

www.digibuc.ro