ANUL 1. Numeral 4U bani No. 4. —— I> li ii liiieca, IO I^elM’iLaviii 1SSO ~— Abonamentul: petrei lunii lei, pe șease luni 8 leu— Anunciurile: pe pagina 15 și 16 linia 50 b Scrisorile nefrancate se refusă. Administrația Str. Stirbey-Vodil No. 9. SUMARUL: Levante și Kalavryla, de Duiliu Zamflrescu. — Studii literare Ii : Precisinnea și imaginea; — Revista teatrală, de B. h'lorescu. — Căscioara, poezie de A. A. Jtacedonschi. — Cele duofi etăți de Pericles Păltineanu. — Trădătorul, poesie de Th. Al. Stoenescu vem de introdus astă-zi un nou nume în arena publicității literare; Duiliu Zamflrescu a cărui admirabilă poeziă o dăm mal jos. D. Zam- firescu e tener și nu vom zice despre d-sa că promite. Prin acâstă poeziă face ense ceva mal mult: Se afirmă ca poet într’un mod strălucit. Suntem fericiți că Literatorul este pus astfel în pozițiune de a se înzestra cu una din acele pro- ducțiuni literare ce ne asigură că într’un timp apropiat, o nouă eră se va des_ chide, eră poate mult mal frumoasă de cât aceea pe care a făcut’o se nască ne- uitatul Heliade. ' Bizară coincidență a lucrurilor omenesc!! Un Zamfiresc cade zdrobit de po- vaia decepțiunilor, cenușa lui s’a răcit, și, un alt Zamfiresc, talent mal suav, mal dulce și mal puternic, este aci, gata ca se ’I ia locul, gata se ne farmece auzul în limba armoniei și se ne legene cugetările In murmurul valurilor mării izbindu- se în cadență de clasicile stânci ale Heladel. Fiă ca cel puțin pe acesta, descuragiarea se nu ’l atingă și mizeria se nu viă într’o zi să întunece orizontul vieții sale. Val! Acum că am scris aceste rendurl par’că am voi se le luăm înderet, căci, amarita viață face țara noastră poeților sel, Par’că am regreta acum că in- www.digibuc.ro 50 LITERATORUL troducem pe acest tâner talent. Soarta lui e hotărîtă din acest moment: câți vrăjmași nu ’I vom face, câte inepte incapacități nu ’1 vor insulta; va fi poate silit se urce și el intr’o zi calea calvariulul; îl va fi sete și va inseta, se va az. virli pâine lingăilor și el va muri de foame: El va suferi, toți al lui vor suferi din cauza lui. O ! Poeți! Poeți! De ce nu ve puteți zdrobi mal bine inima și se filțl ca toată lumea. Face-ve-țl lupi ca se trăițl cu lupii. Inima voastră zadarnic bate, sufletul vostru zadarnic se înalță. Niminî nu ascultă cântecile voastre și le ia vântul! Uu Torquato Tasso inebuneșce și ’șl pierde și libertatea chiar; Un Dante more expatriat; Un Gilbert, in spital; un Heliade.... O! der să nu venim la noi 1 Fiă ca o altă epocă se înceapă. Talente avem ; Avea-vom și oameni care se dea cuvenitul avânt literaturii noastre? S’o sperăm, încal pentru copil viitorului, cari ca Duiliu Zamfirescu, sunt plini de inspirațiune, măcar de ne-am mal fauri un vrăjmașii!, măcar de ne-am mal crea un ingrat. In cât despre laudele ce ’I dăm, despre onoarea ce ’I face unica revistă, literară din Capitală, nu se va îngâmfa de ele, dacă va fi, aceea ce poezia de astă-zl, ne dă dreptul a crede că este. Nuipal mediocritățile se în- gâmfează. Niminî nu ar trebui se uite aceasta. La Missolonghi Voi, ce’n fața mea tăcute, mari ruinl de-amintire, Inălțațl ziduri știrbite, triste resturi de mărire Vorbiți, spuneți, ce e timpul, voi carl-ațî purtat pe umeri Veacuri mari ca veclnicia, ani ce nu mal poți să’I numeri! Spune, Zante, unde ’I timpul când Byron, în liniștire, Pe-ale mărel tale valuri dorul sefl și ’I legăna.,.,, Ș’ale vântului suspine când nebuna sa iubire Cu suspine le’ngâna? Missolonghi, unde ’I vremea când pe zidurile tale Surîzînd mureați toți Grecii ca eroii din povesti ? Unde ’s sfintele morminte dupe adormita vale Ce opreați cu-ale lor umbre pe drumeț în a sa cale? Unde ’I Botzaris eroul....? — Missolonghi, unde ești ? www.digibuc.ro LITERATORUL 51 Vântul singur îmi respundc: „tot pe lume’I trecător" Iar pe mare eclio strigă, prins de-un val spumegător: ,E trecător..., e trecător...." I De la Zante care ’șl scaldă portocalii sel în mare împrejur, cât vede ochiul în nemărginita zare, N’a purtat vre-o dată valul, pe-al șed braț legănător, Lopătar mal fără grije, mal frumos de cât Levante De la Zante. Către seară când el cântă, glasul lui tremurător Mână somnul înspre crângul de tufanî de iasomie Unde mii de păsărele sta ti s’addrmă printre flori; Iar pe Grecele frumoase când rîzând el le îmbie Se privească cum in unde m6re-o rază aurie Ce voios se furișază printre lungi gene de nori; Ele vin la țermul mărel, cum albinele ușoare Vin din stupi se se îmbete pe un sin deschis de soare, Vin se vadă jocul apel, se asculte plânsul mărel, Se aspire adierea răcoroasă, dulce-a sărel. , Zantiote cu lungi gene, spuneți unde’I Kalavryta ? , Unde e stăpâna voastră ? Căci, pe Venus Pandemos, „ Am trecut o noapte ’ntreagă întrebând cerul frumos „ De nu are printre stele vre o stea rătăcitoare „ Ce-a venit din altă lume, luminând ca și un soare Stelele din jurul el; , Am cătat’o pe la vânturi; — am oprit noaptea din cale „ Intrebând’o de nu are printre spiritele sale , Sufletul unei femei; „ Cercetat’am marea lină, vrând se șciu dacă în unde, r Printre albe Nereide, marea ânse-șl n’o ascunde... „ Dar, nimic 1 — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit „ Ș’-att zîmbit. ■ Zantiotele rid toate, iar Thalsa le oprește ■— , O.., Levante Hyacinthus, eu ți-o spuitt într’un cuvânt: t Ești frumos, dar n’al viața ce’n or care Grec trăește... , Tu o cauți printre stele, ea te ’nșală pe pământ. “ www.digibuc.ro 52 LITERATORUL II Subt o boltă ’ncondeiată cu lungi litere arabe, Unde aurul se leagă cu granitul African, Unde stau, eșitt din ziduri, sphincșil dormitând pe labe, Ce port vase de-alabastru, stâlpi cu capiteluri albe, E intinsă-o masă mare de porfir Egipțian. Pe sub negrele arcade, mii de candele ușoare Imitând floarea de nufăr, dau lumini scânteetoare, Ale căror slabe raze lin se pierd in neagra noapte, Cum se pierd în depărtare năbușite, tainici șoapte. Prinsă ’n doue mari inele de argint, o fină plasă, Peste care stau întinse draperii lungi de metase, Poartă, legănând pe brațu’I, ca pe-un val tremurător, Corp de tâneță femee, plin de grații, alb, ușor. Seara, de-ar trăi pe lume într’o gingașe făptură, N’ar avea un ochiu mal lânged, o mal rumenită gură, Zîmbetul mal mort pe buze, buza mal tăinuitoare... Tânjitoarea el privire, printre umbre retăcită, Pare-a urmări în zboru’I o vedenie iubită Ce, pe căi nestrăbătute, din nainte’I vecinie fuge, Iar cât doru’I, nici chiar doru’I căletor, n’o mal ajunge. Năpădită-atuncI de lacreml ânse-șl sinul și-l coprinde Vrând în el se stăpânească un necunoscut fior... Sînul ânse n’o ascultă, alba-I față i s’aprinde Și oftând, mai fără voe zice: „ah, mie-dor... mie-dor“ m Dupe capul Kalogria, pe o coastă, ’ntre lagune, Doarme dusă Missolonghi la al măre! glas ușor. Iar legenda el măreață veacul veacului o spune, Unda, vântului ce trece, seara, orelor ce zbor. Stat luntrașiu! Nu vezi cum superi prin a vâslelor lovire Majestoasa el odihnă, visul el de fericire... Nu vezi fruntea el cernită ce măreț i-o încunună Cu-ale sâle roze dalbe vecinie căletoarea lună ? Nu vezi tu cu ce sfială lunga-I haină i-o sărută Marea mută ? www.digibuc.ro LITERATORUL 53 Stat! Oprește-te..., Ascultă. — Nu... Și barca cea ușoară, De lungi aripi legănată, ca un gând pe valuri zboară... Eat’o... Vine... Se ’ndreptează spre castelul cel Arab Unde Sir Hoowards Englesul, mal bogat ca un Nabab, Și-a adus smintitu’l spleen și receala’I englezească Ca la lungi raze de soare calde, se și le ’ncălzească. — O.., Archipelagul mândru, câți Englezi n’a ’nveselit, Câte suflete recite soarele-I n’a încălzit!... Eată barca... Eat’o vine. Lanțul el lin se anină Dupe gâtul unui tigru: marmură sculptată fină; Iar din luntrea cea grăbită sprinten sare chiar Levante De la Zante. El tăcut se furișează printre șalele pierdute întrebând lampele stinse, vorbind zidurilor mute, Cercetând ușe cu ușe și la ori și ce mișcare Simțind inima-I cum bate, sufletul cum îl tresare. Iar în fund, pierdut de lume, el aude ’ncetișor Un glas tainic ce’I șoptește: «vino... ah, mie-dor,mie-dor... Un pas, ânc’un pas... și eată’l! Eată Cleftul la intrare... Pironit de gelosie, remas mut de întristare El privește la Englezul ce sărută în uimire Mâna el, alba el mână, căreia nebuni se ’ntrec ZantioțiI toți se ’nchine neschimbata lor iubire Luntrea, armele și capul, tot ce poate da un Grec! ) Cum îl vede, ea spre dânsul tremurând mâna ’șl întinde; , Vin, ÎI zice cu privirea, Kalavryta e a ta. , Vino, vis trimes de noapte și de buza-mi ce s’aprinde, „ Dor cu ochii ca seninul, vin, lipește-țl buza ta. * Insă el, smintit de ură, vechiii pistol din brâu apucă Și ochește...— Un foc roșu trece viu ca o nălucă... Un corp cade...— O, pistolul, era vechiu dar era bun! Kalavryta plânge ’n umbră... Grecul rîde : e nebun. DuUiu Zamfirescu. ERATA: o greșeală de tipar ne->a făcut să <}icem, în Echourile Nopțeî: D&r ea, aCrutfirf o mit cea ce ar schimba sensul. Trebue: D6r ea, săruturi o mit. www.digibuc.ro 54 LITERATORUL STUDII LITERARE ii JPrecisiixnea si Imaginea începătorilor le este greu se găsească termenul just, precis. Voltaire a zis că cea ce caracteriza pe un scriitor care este mal presus de vulgul scriitorilor, este precisiunea .și imaginea. Putem zice că fără precisiune ni- meni nu merită numele de scriitor. O vorbă u’are două înțelesuri. Dicționarul synonymelor de Guizot nu este alt-ceva de cât arătarea nuanțelor fie-cărel vorbe; ar fi o greșeală spre esemplu de a confunda în limba franceză pleurs cu larmes- Și pentru limba română lucrul este adevărat. Și noi putem zice că nu avem sy- nonyme. Uitând că ortografia se schimbă în fie care secol, Academia și-a perdut timpul în cestiunl de ortografie. Uitând că usul face vorbele, nu autoritatea, A- cademia s’a ocupat cu o operă zadarnică, acea d’a ne crea vorbe. Ca Franciaîn secolul al XVI-lea ea a fost bolnavă de latino-manie. Uitând principiul că estă românească orl-ce vorbă înțeleasă de toți Românii, orl-care ar fi origina el, Aca- demia s’a ocupat cu luptă făcută vorbelor, și vorbele au triumfat. Dar Academia ’șl-a perdut timpul, și în acest timp nu s’a ocupat cu adevărata operă demnă de dânsa, fixarea înțelesului precis al vorbelor, prima condițiune a slyluluî. Și opera Academiei a fost atât de zadarnică în cât vedem un fapt curios petrecându-se pentru unele vorbe : poporul a reținut ambele vorbe, și cea populară de origină slavonă și cea latină introdusă, dar le-a dat nuanțe diferite. Adese ori vorba latină nu și-- pestrat nuanța pentru care fusese introdusă, dându-I poporul o altă nuanță. Un scriitor trebue dar se poseadă înțelesul precis al vorbelor, și să se serve bine de dânsele, punându-le tocmai la locul lor. Dar asta nu-I de cât o cualitate ma- terială. Este un alt fel de precisiune, cu mult mal de căpetenie, precisiunea gândi- rel fără care nu poate fi adeverată precisiune în stil. In zadar un scriitor ’ml va pune termenele la locul lor precis. Dacă gândirea nu-I e sigură, frasa nu va avea nici tărie, nici sănătate. Pentru ca el să ne mișce, pentru ca el se ne impresio- neze, trebue ca gândirea sea, — care în punctul de vedere al rațiunel pure, al filosofici, poate fi falșă său adeverată, aceasta nu este în cestiune, — se fie cel puțin foarte limpede în spiritul seu ; trebue ca el să o cunoască bine, ca mintea sea se o fi pătruns, ca această idee în fine, să-I fi înflăcărat simțibilitatea. S’a observat cu dreptate că puține sunt spiritele, care desteptându-se pentru litere sAu șciințe, se nu fi trecut printr’un period de chaos, în timpul cărui, în capul lor, toate ideile, aruncate clae pe grămadă, fără să fi avut âncă timpul de a se ordona, de a-șl lua locul lor cel adevărat, se ciocnesc și produc o nees- primabilă confusiune. Un asemenea spirit nu poate produce nimic, căci i lip- www.digibuc.ro LITERATORUL 55 sesce vederea justă și limpede a lucrurilor, i lipsește precisiunea. Din contra, în autorii cel mari, orl-ce cestiune se fi tratat el, această qualitate se găsește așa de obicinuit, în cât nu îndrăzneșce cine-va de a-I lauda pentru asta. Această quali- tate, atât de căpetenie pentru un filosof, nu poate lipsi nici celor ce scriu opere de imaginațiune. Un filosoi neprecis este în pericolul de a se înșela, luând vorba drept lucru. Dar deschide-țî pe Racine sâu pe Corneille. In acest din urmă mal ales se vede și mal bine meritul precisiunel. Racine șcie tot-d’uuna cea ce vrea se zică, și e tot-d’auna precis. In Corneille expresiunea e precisă și tare de câte ori înțelege cea ce a scris, dar se zice că i se ’ntâmplă une ori se nu mal în- țeleagă propriele sâle versuri. Neprecisiunea a fost une orlși defectul luILamar- tine, mal ales în Jocelyn. Autorii cel mal precișl siînt acel care au avut mintea cea mal justă, gândirea cea mal puternică, Descartes, Pascal, Bossuet, Fânelon, și mal ales Montesquieu și Voltaire, cu toate că acest din urmă ’ are une ori prea mult spirit pentru a fi precis. Dar nimeni nu’l întrece în precisiune, când nu sa- crifică spiritului căci Voltaire este rațiunea întrupată. Și in autorii căror le lipseșce precisiunea, ca Lamartine, paginele care i-au făcut nemuritori sunt admirabile prin precisiune. Un scriitor care aleargă după spirit, ca unii din contimpuranil noștril, un scriitor care sacrifică rațiunea spiritului și antitesel, care nu caută de cât a place, nu va fi nici odată precis. Simplicitatea este tot-d’auna cea mal mare din qualitățl, și o frumusețe nudă e mal frumoasă de cât o frumusețe înțoțonată, dar trebue se fie cine-va un mare artist pentru a șei a fi simplu fără a fi steril; atunci el n’ar fi precis : obrajele cele slabe nu arată tot-d’auna tăria. Dac’ar fi adeverat aceasta, ori ce elocință ar muri. Dar pe lângă precisiune, ș’impreună cu precisiunea, stylul trebue se aibă imaginea, care sin- gură poate se-1 susție. Pictorul Genovez a zis deja: Luațî zece artiști; puneți-i în fața aceluia-șî arbore. Te I a a zece arbori diferiți. Fie-care în adever va fi reprodus aceleași lini*, dar va fi pus in desemnul sen un simțimânt diferit. Cofl- formarea arborelui, eată precisiunea; simțimântul put u I eată imaginea adică stilul. Și ’n adever imaginea purcede de la simt^M. El o crează, și fie-care spirit vede într’un mod diferit acelea-șl lucru, idee seu fapt. Totul este în toate, s’a zis cu dreptate. Luațî faptul cel mal simplu, un om care trecând pe stradă, alunecă și cade. După diversitatea caracterelor, trecetoril se vor conduce în mod diferit. Unul va ride cu hohot; altul va suride și va trece. Un altul va vedea accidentul fără a se ocupa de dânsul. Un altul nu’l va fi băgat în seamă. Acesta va tremura, iar acela va alerga în ajutor. Transportați această varietate dc ve- deri și de simțiri în literatură, și veți avea o varietate nefinită de opere, și unul va susține cea ce altul va combate. Inima, înflăcărată de gândire, se revarsă în imagini. Ori ce om sub imperiul unei pasiuni vorbește natural prin imagine. Imaginea este absolut necesară poeților, dar credeți oare că poate fi uitată de un prosator ? Stilul lui va fi atunci reproducerea rațiunel pure : va fi stilul lui Bour- www.digibuc.ro 56 LITERATORUL daloue; Dar omul are o inimă, care după spusa lui Pascal, ’șl are și ea rațiunile el, care adesea sunt cele mal puternice. Pentru a mișca inima, trebue ca un autor se lase se-I vorbească tot atât inima cât și mintea. Arta oratorică are doue sco- puri, a convinge, adică a încatena rațiunea prin argumente, și a persuada, adică a câștiga inima prin imagine și simțire. Rațiunea convinge, dar nu e cineva stă- pân pe lectorul seu auditorul seu de cât când l’a prins prin rațiunele inimel, prin imaginele pasiunel. Se adăogăm că un styl cărui lipsește una din aceste doue qualitățl, nu este stylul geniului. Geniul nu este de- cat rațiunea și inima Întrunite și înălțate la cel mal mare grad la care poate atinge slăbiciunea omenească. Numai prin În- trunirea acestor doue puteri ale omului se aridică cineva d’asupra vulgului. Când Bourdaloue vorbește, ml zic că reil fac de nu urmez povețele ce ne dă. Când Fânelon ne depinge virtutea, o găsesc plăcută. Când predică Bossuet, rațiunea mea se dă roabă, inima-mi este prinsă. Nemișcat, cu ochii plini de lacrimi, cu inima chinuită, me urăsc pe mine însu-mî, și răpit de densul, abjur erorile mele. Cel puțin ast-fel simțeau contimpuranil. Bossuet este elocința ânsă-șl, este geniul. Și ce este In Bossuet de cât o mare precisiune, și imagine avute, adică o rațiune tare și o inimă mare? B. Florean. Iu drum e o căscioară închisă, părăsită: Un dafin o umbrește Subt leasa ’I înflorită. Pridvorul el cel verde S’a înegrit de vreme: Pe unde cânta mierla Acuma buha geme. Dar pe ferestre ânce Edera se anină Precum de un gît june O fragedă vergină. Și florile selbaticl Formând mii de festoane Cu degete plăpânde S’agață de obloane! www.digibuc.ro LITERATORUL 57 Iir prispa e ’iivelită De țeseture fine Dar val, covoru-acesta E mușchiul de ruine! Un giam e spart, și vântul Perdeaua când agită IJ pare că ’nauntru O inimă palpită. Dâr inimile care Aci au palpitat In groapă sfărîmate De mult s’au cufundat. Și n’a remas nimica, Nimica ’n urma lor, De cât acest cuib tainic De fericiri ș’amor ! Alexandru A. Macedonsk- % Cernavoda 1879, 7 Mărie. CELE DOUE ETĂȚI Cât sunt de plăcute și fără seamăn acele scurte momente, care separate din totalitatea număratelor ore ce avem de trăit aci pe pământ, compun frumoasa și prima epocă a existenței noastre nu- mită tinerețe! Dânsa, este însmăltata iarbă verde care se desfătează veselă în brațele celor d’ântâiă poetice mângâerl ale primăverel, și care se nutreșce cu nesațiu din delicioasele plăceri pe cari i le oferă natura. Ea, este profumătoarea floare crescută cu blândețe de bine-fă- cătoarea căldură a soarelui, și udată cu răcoritoarea mărgăritărică rouă a cerului. Veselă și semeață, uită îndată furtuna care a iz- bit’o astăzi, și desprețueșce amenințările uraganului de mâine. Ne- prevăzătoare, îșl asvârlă adesea-orl plăcutele el zile în prăpădito- rul vânt al iluziunilor fantastice și al pasiunilor; îsl perde ino- cența în valurile falșelor plăceri, și nemulțumită de cea ce o înconjoară aleargă după imposibil. www.digibuc.ro 58 LITERATORUL Copilă resfățată și sburdalnică, nu ține socoteală de inteligența care trebue s’o conducă; ci, se lasă se fie dominată de poeticele vise ale inimei sale. O! tinerețe, frumoasă epocă fără de asemănare a viețel noastre; ești mult mal frumoasă atunci, când putem să profităm de tine ast-fel după cum vrem. Te admir grațioasă și veselă copilă învestmântată în alba ta haină a nevinovăției și a bărbăției. Te admir, văzându-țl arzătoa- rea dorință, cu care urmărești neîncetat poeticele vise ale puter- nicei tale imaginațiunî, și gloria, pentru ca s’o faci să-ți coroneze și ție candida ta frunte, cu una din strălucitoarele el raze. îmi place să te văz, cum iubeșcl farmecul poeziei și idealul el. Te admir, cum iubești munca onestă, pentru că-dânsa ne face independenți... Te admir cum ajuți pe săraci, și apoi tot ast-fel, cum mândră și mul- țumită de faptele tale, aspiri la desfătătoarele făgăduințe ale feri- cirel tale. Delicioasă și incomparabilă tinerețe!, profită cu scumpă- tate de scurtele și plăcutele tale momente de mulțumire, și nu te amăgi să crezi, că viața constă toată numai în cea ce te înconjoară. Nu-țl prăpădi frăgezimea, și nu-țl perde puterea zadarnic! pentru că gingașele și rumenele floricele ale etățel tale, uscate și căzute, devin într’o ^i, dureroasele tale eterne suferințe, cari chi- nuindu-te amarnic, vor zice tristei tale inime : nesimțitoarei, suferă acum, pentru că ți-al prăpădit zadarnic frăgezimea, vigoarea și frumoasele aspirațiuni, dar vai! atunci e prea târziu. Pășaște dar frumoasă tinerețe, treci majestoasă și încă puternică căci acesta este singurul viitor care te așteaptă, și pe care eter- nitatea îl urmărește. Bătrânețea; dânsa, este ca spicul grâului copt, care îșl curbează fruntea sub neîmblânzita puternică ascuțită coasă a timpului care taie fără milă, în fie-care zi, câte unul din debi- lele firicele de verdeață, cari compun frumosul câmp al viețel noastre. Devin’o acea bătrânețe, care să probeze acelor ce te înconjoară că al gustat toate deliciile primei tale etăți; dar că al petrecut acea sublimă epocă a existenței tale cu demnitate și cumpătate. Arată lumel, acea viguroasă și demnă posițiune a secundei tale etăți, iar nici de cum, acea decadență neplăcută care se vede tot- d’auna la toți aceia cari și-au nesocotit cu dispreț cea mal frumoasă epocă a viețel lor ! Arată $ic, acea rară demnitate atât de trebuincioasă acestei secunde etăți prin care treci: pentru că e venerabil și plăcut de Vă^ut, un bătrân viguros, coronat cu albul lui păr și înzestrat www.digibuc.ro LITERATORUL 59 cu o puternică înțelepciune și prudență pe care ia dato Dum- nezeii, ca resplată a a celei din tâiu etăți pe care a străbătute cu demnitate; căci numai ast-fel, vel fi respectată bătrânețe, or de câte ori te va ântâlni cineva în drumul lui; numai ast-fel Zic, se va înclina ânaintea ta; și’țl va da respectul pe care îl impune mărețul tău aspect. E măreț rolul brătrenețel, densa, e călăuza care ne conduce pe scurtul drum al vieței ce străbatem aci pe păment; și tot ea, este și călăuza care ne p6te arăta calea pe unde să ne putem duce către D zeii.— Ne perdem vigdrea încetul cu încetul, ajungem la slăbiciunea fisică, la neputința naturală care nu se mal p6te vin- deca, și intrăm în starea metamorfozei prin care trece chiar cele mai ne însemnate insecte, starea aceia, care face chiar din cel din urmă verme, un fluturașiu colorat cu cele mal frumdse colori, și care ajutat de micele lui subțirele aripidre, sboră vesel și ne- bunatic prin aer!. Generațiunile de odinidră, respectau fdrte mult pe bătrenii o- norabili și viguroși; cuventul lor, erea lege, povețele lor ascultate cu sfințenie și cinstea cea mal mare le erea acordată.— O! frumdse timpuri, și vecinie regretate obiceiuri; cât bine In- comparabil aduceați voi ccelora cari se conformați cu voi.— Cât de bine și de salutariu, făceau acele perdute generațiunl în hao- sul veacurilor, cât de bine făceau, de respectau, și ascultați pe bătrâni, pentru că numai aceia, cari au. trăit ânaintea ndstră, nu- mai denșil pot să ne serve de exemplu, să ne conducă înțelep- țește și să ne facă demnă de respectat pe generațiunea care trăim acum. O! timp; tu gârbove Saturn, care stal pe monumentalul colos zidit din grămădirea veacurilor!, tu bătrâne, care ne ascunzi în negura timpilor ce guvernezi peripețiile destinului însemnat de D-zeti, și prin care avem să trecem cu toții; îndeamnă prin schim- bările tale care sunt experiența, îndeamnăle pe cele două ființe, adică pe cele două etăți, cari endtă în valurile sbuciumărilor pre- sentulul, ca să ajungă la viitor, la realitate, prin Prudență și prin Curagih. Aratăle prin experiența pe care II vel face s’oînțeleagă prin schimbările timpilor ce guvernezi și care schimbă tdte; spunele că în aceste două principii, constă origina, și distinsul rol al ti- nerețel, și al bătrenețel. Am v&Zut adesea ori bătreni, cari îm spuneați cu multă încre- www.digibuc.ro 60 ___LITERATORUL dere, că dânșii ereaiî urmașii străbunilor Romani, și care î’ml ^Liceali:— „Copile, noi suntem urmașii degenerați al unul neam „puternic, omenirea sa micșorat străbătând veacurile, și origina „neamului nostru s’a perdut într’o vreme de atâtea mii de anl.“ Supus ÎI ascultam cu cel mal mare respect, și nu îndrăzneam ca săi contrazic; dar, cugetam în trăcere și țliceam în mine: „că, „Omenirea nu s’a micșiorat, și că străbate încă cu putere prin „mijlocul timpilor, copil seamănă părinților, ear sângele strămo- șesc s’a transformat cu putere curgând prin vinele urmașilor „lor, care străbat cu bărbăție haosul sbuciumărilor presinte, iz- „bind și trecând cu putere peste îngrozitdrea stâncă, compusă „din ne înblâuzitele suferințe cari se află în vastul drum al exis- „tențelndstre, (jliceam că noi, suntem călătorii care mergem către sfâr- șitul nostru, fără ca să cugetăm câtuși de puțin la vestmentele „viețel pe care le lăsăm agățate pe spinii semănațl în drumul „existenței ndstre. „Ziceam, că limita la care tindem să ajungem, este viitorul este „realitatea. Dar, nu iutam ânsă să $ic, că materia care ne com- „pune corpul, este prea slabă se distruge, și nu pdte să resiste „nici de cum, ca să ajungă vre o dată la acel viitor pe care în- „cepem să’l urmărim chiar din momentul nașterel ndstre; și apoi „tot ast-fel, îm reaminteam, că, corpul să transformă din timp în „timp, dar ca în cele din urmă, sufletul tot ajunge la hotarul a- „celor destine omenești, unde se află Realitatea!; adică, intră în e- „ ta tea aceia puternică și fără sfârșit, numită Epoca neperitoare, E- „ternitateal. Pericles Pâltineanu. într’o noapte ’ngrozitoare, Noapte tristă ’ntunecoasă, Când copacii din pădure Cad de vânturi derâmațf, Și când buha cobitoare, Cu o voce sgomotoasă, Cântă fără se se ’ndure Celor morțel destinați; www.digibuc.ro 61 LITERATORUL Când ninsoarea cade rece, Eespândind în juru-I groază; Când pe câmpuri amorțește 1 Rătăcitul călător; Când vulturul care trece Falnic, căutând să vază Prada și se năpustește Peste ea croncănitor; Și când fearele cumplite, Cu privirile de sânge, Mugind într’a lor turbare, Urlă groaznic către cer... Când natură, flori iubite, Paseri, riurl.... totul plânge, O fantasmă ce apare, Printre arborii ce per, Fuge ca o nălucire, Ca un fulger, ce strebate Tot ce ’n cale întâlnește;.. — Acest monstru ’nfricoșat Svârle din a lui privire Flăcări roșii, veninate, Și turbarea-I pe-atât crește Pe cât fuge ne’ncetat. înaintea lui nici vântul, Nici ninsoarea nu mal cade Și nici buha nu mal cântă; Iar vulturul tot flămând Sboară, părăsind pământul, Fiara crudă care arde De o sete ce o svântă, Se ascunde tremurând. Unde merge, pe-a stă vreme, Umbra care se strecoară Printre crecile uscate De al emel rece vânt ?........ Țara, care ’n urma-I geme Sub sclavia ce-o ’mpresoară, www.digibuc.ro 62 LITERATORUL Stă cu brațele legate, Privind tristă spre mormânt! Ș’astă umbră ’ntunecată Este fiul ce-a vândut, Pe-o monedă blestemată Muma care ’l-a născut. Trădător al țerel tale, Mergi dupe blestemul sett ; Mergi pe-a chinurilor cale, Cazi din refl în spre mal refl ! Fii în veci o- târâtoare Pe pământul ce-al trădat, Fii un spectru de oroare, Vânzător, fii blestemat!.... Th. 21. Stoenescu. REVISTA TEATRALA Nu cunosc mal mare supliciu de cât se stal de la opt pâne la unu și jumetate se asculți o melodramă. Am aretat în numerul trecut ce este o melodramă și cât de puțin acest gen este folositor publicului și artiștilor. Duminecă, theatrul a dat Curcanii, și astă-seară, Jouv, d i Ui' “ta satului. Aceste piese nefiind noul, și biletul nostru nedându-ne intrarea de cât Marția, ne vom mărgini numai în re- prezintarea de Marți, zi in care ni s’a servit, sub numele de Hainele arendășieî melodrama La Closerie des Genets de Frederic Soulie. Piesa nefiind originală, nu ne vom osteni a umple revista noastră cu nararea subiectului. A urmări pe- ripețiile unei melodrame nu este nici util, nici recreativ. Aceste peripeții fac efect pe scenă, nu într’un articol. Dar cea ce probează cât de fals este genul melodramei, este tocmai unele peripeții din Closerie des Genets. D-ra Lucila d’Estâve este acusată de lume și chiar de tatăl seu că ar fi avut un copil. Copilul este al unei fete de țeran, amica www.digibuc.ro LITERATORUL 63 sa. Dar tatăl acestei fete este de față când ea e acusată, și Lucii a pentru a scăpa pe amica sea, se lasă a fi acuzată. Poate mulțî se admire aceasta, dar persever a crede că acest eroism nu e natural. Strigătul adeverat ar fi fost: Nu, nu e al meu. Tată, m’am însărcinat cu dânsnl, spre a scăpa pe mumă-sea. Și când tatal i-ar fi cerut numele; ar fi refuzat acest nume, și aceasta ar fi dat tatalul vinovatei bă- nueala că copilul ar fi al fiicil sele. Acesta era mersul natural. Dar autorul a avut ideia unei scene foarte frumoase, acea de a fi silită Luisa se citească tatălui seu Keruan o scri- soare în care ea mărturisea totul părintelui seu, scrisoare despre conținutul cărei a fost înșelat la începutul piesei Keruan care nu știe se citească. O altă anomalie inspirată tot de dorința de a aduce cu orî-ce chip o frumoasă scenă este venirea d-nel de Beau- val la marquizul de Monteclain, venire care a devenit inutilă prin publicitatea dată de d-na de Beauval căsătoriei sele cu George d’Estâve. Sunt alte multe lu- cruri de zis despre țesătura acestei drame, dar le lăsăm, nemeritând o melodramă atâta osteneli. Nimic nu probează mal bine cât melodrama este un lucru de me- serie nu de artă, de cât tabloul final. Toată lumea caută cu facle pe Luisa caro a dispărut. O ved aruncându-se de pe o sîâncă în apă, ș’apol vine la brațul lui Mon- teclain. Dar ea s’a ucis ! Nu, Luisa nu era Luisa. D-na de Beauval, s’a înecat, George cel însurat nu e însurat și ia pe Luisa; vor fi fericiți și vor avea mnlțl copil. E ridicul. Nu vom reveni asupra celor publicate în contra comitetului apropo de tradu- cerile succesive ale acestei piese. Poate comitetul a avut rațiunile sele : poate că n’a fost bună traducerea primitivă. Ar fi făcut totuși mal bine ss respunză la acuzările ce i s’aîl adus. De altă parte constatăm că bine a făcut traducetorul de nu și-a pus numele, căci nu se poate stil mal plin de galicisme, mal neromânesc, mal ridicul de cât al D-el sele. înainte de a veni la jocul actorilor, se facem doue observări. Anteifl nu vrem a auzi din stal cliemâudu-se figuranțil. Am auzit un „VenițI toți“ care ne-a superat. Apoi nu vrem s’auzim pe suflor. Ce iluziune mal poate remâuea spectatorului care aude pe suflor ? Prima datorie a D-voastră, domnilor și doamnelor, este de a ve ști rolurile, și de și ați știut în- ceputul nu ați știut sfârșitul. Ne-atî plăcut forte mult d-ra Bărsesca în rolul Lucilel și d-nu Mateescu în rolul lui Pornic. D-ra Bărsescu a esecutat mal ales foarte bine scena în care gă- sește în odaea sea pe copilul Luisel. Ce nu ne-a satisfăcut în rolul d-rel Bărsescu este maniera sa de a leșina: primul s^fl strigăt pe aci nu era destul de sfâșie- tor. D. Mateescu era prea bine, dar ca amic ’l povățuim să caute a atrage rîsul mal mult prin accent de cât prin "• st. D. Christnscu a fost de tot bine în rolul lui Monteclain, fiind că era în rolul ce-I convine. In toate e adeverat zisa englesă : puneți omul cel mal bun în locul cel mai bun pentru densul. Căci de-1 veți pune într’un loc care nu-I convine, nu va părea bun. Vom face d-lul Christescu obser- varea că un nobil când este i.is Itat, prima mișcare este mânia. Când generalul d’Estâve ’l insultă, primul gest trcbue s“ fie de mânie; a doua mișcare este se se stăpenâscă. www.digibuc.ro 64 LITERATORUL D-ra A. Popescu (Luiza) n’a fost bine de cât in scena între ea și Lucilaunde plânge bine, poate ânse cam exagerat, și în unele părți din scena în care Luisa ’I spune că este silită a destăinui secretul. In scena cu George a vorbit prea iute. D-ra Popescu care joacă așa de bine țeraucele române nu s’a găsit la largul eljn rolul acestei țerance bretone. A fost cam rece modul cum D. Manolescu a jucat pe George. In situ- ațiunea sa desperată, el seîntreabă prea liniștit: , Ce să fac ? • Jocul figureî a fost excelinte în momentul când Leona publică căsătoria lui cu dânsa. D. P. Velescu (Keruan) a avut multe părți bune, dar, în afară că era răgușit, îu scena în care dă socoteală Luisel de averea sea, nu simțiaî în destul pasiunea concentrată și stăpânită, sad mânia, sad amorul de tată. Prea avea liniștea unui casier care n’are a se teme de Văcărescl. In altă scenă striga așa de tare încât numai putea înălța vorba pentru a striga , îndată “ celor cari ’l chiamă din afară. D. Fraiyalt făcea destul de bine pe Generalul d’Estăve. Vom face aci obser- vațiunea că o intonațiune este falsă când nu-e pusă pe vorba ce trebue. De altă parte, când un om care zice tu unui altui-a, ’I zice o dată: domnule, trebue se simți în acent causa acestei schimbări, fie această causă mănia, ironia, gluma, orl-ce. Este tocmai cașul d-luf Fraivalt. Rolul din care actorul n’a putut se tragă nimic este al Leonel de Beauval, esecutat de D-na Pătrașcu așa în cât nici nu e de criticat. D-na Stavreasca era bolnavă; păcat, căci ar fi știut D-sa ce se facă cu un asemenea rol. D-l Notaiaa jucat bine pe vânătorul din Africa. Dar domnule Gatineaux, dolmanul e de mare ținută, ș’apol soldatul frances ’șl trage pipa iar nu ciubucul. Cea ce am zis de Moștenitorii apare și mat învederat în această piesă. Pub- licul nu se poate interesa la causa care desparte pe Generalul d’Estâve de mar- quisul de Monteclain, și apoi nici D-l Hagiescu nici mal ales publicul nu știu ce este ttn vieux grvgnard, ca Dominic. Ince un tip particular Francii care nu face nici un efect pe scena noastră, și nu va face pâne când n’or gărbovi soldați! ce att fost la Plevna; după restricțiunea făcută, recunoașcem că d-l Hagiescu n’a avut alt defect în dicerea sea de cât că vocea ’I era adesea prea tâneră, și că nu a pus destulă indignațiune în nararea insultei făcută Lucilel. B. Florescu. EPOS TON THAErPA^ON 1) Aflăm că Telegraful a descoperit că în poezia Română mal există ecouri și că ne Va fulgera în curând cu o critică. II prevenim că mal există în adevăr cele din Cucoana Chirița pe carele dăm aci: Chirițoaie Oaie! Amoroasă Roasă.' In franțuzesce de și e recunoscut că Victor Hugo a făcut aceea ce să numeșce un a- devârat tourde force, și de și, vrăjmașii lui, între carii chiar Veuilot, a recunoscut că ati introdus un gen nou, Telegraful, a descoperit și existența a patru, cinci ecouri de Panard. E de prisos să adăugăm că producțiunile efemere și co'idiane nici nu suut numărate în literatură. (i) Ierte-ne Laurian că-i luăm această nostimadă. www.digilrac.ro