ANUL I. No. 28. —“ I 45 Octombre 1.SSO Abonamentul: pe trei luni i lei, pe sease luni S lei.— Ânuncitirile: pe pagina 13 șt 16 linia 3 Critica și Școala realistă A C A 0 £ । . Critica cere discernământul binelui de rău; nimic mai ușoî^"*- de cât critica, dar nimic mal dificil de cât critica justă și mal cu seamă nepărtinitoare. Sunt critici multe, și bune și rele, în publicațiunile Româ- nescl fie sciințifice fie- literare care au apărut de la 1842, adică de la re’nvierea literaturei noastre până acum, dăr nici un critic Ro- mân nu s’a gândit a spune care sunt condițiunile ce să cere ca se fie o operă bună, utilă, și frumoasă. Spuneam în unul din articoli mei precedenți în Literatorul că la noi, sunt tineri care abia au săvârșit clasa Vll-a lyceală încalecă o mârțoagă de pegas, cu care șchiopătând să urcă în Par- nas, -trânteșce câte-va versuri desmățafe pline de cugetări nelogice fără nici chiar a atinge acel absurd sublim pe care ’l cere amicul meu A. Macedonski de la poet, versuri adese ori cioante și cu rima foarte ne’ngrijită, și ’șl dă el însn’șl brevet de poet mare ; mal sunt alți cari neputendu-le trece prin minte că proza este de multe ori mal dificilă de cât versurile, cred că este de ajuns de a pune câte-va subjecte însocite de mal mulțl sau mal puțini verbi, și urmate de un număr de regime, presărate cu adjectiv! qual.ifi- www.digibuc.ro 434 LITERATORUL cativl sforăitori, ca să fie cine-va un scriitor mare, și să dobân- dească celebritatea în publicitate. Neapărat omul este destinat a produce și nici o ambițiune nu este mal nobilă pentru un tânăr,. de cât aceia de a voi să se ilus- treze și să dobândescă un loc distins în aocietate prin propria sa valoare și prin propriul său merit,, dar pentru a realisa o aseme- nea ambițiune, tânărul nu trebueșce nici o dată să uite că trebu- eșce muncă, studiu, silințl și că nimeni nu poate ajunge la nimic dacă nu va sci mal ’nainte de a face. Mulțl cred că instrucțiunea consistă în pedantism sau în mâ- nuirea paradocselor; dar fie pedantism, fie paradocs eu le prefer ridicululul în care cade ignorența pretențioasă care dă producțiunl proaste și adese ori desgustătoare. Un publicist serios îmi zicea odată: — „Defectul societățel noastre, și aceia ce o va perde pe tărâmul progreselor civilisațiu- nel, este că avem scrietorl ca frunza și ca iarba, voiam să zic că ciulini mulțl, dar cititori puțini, ca florile cele rari." Ca să revenim la subjectul nostru, spuneam că nici odată cri- tici nu s’au gândit a arăta care sunt condițiunile ca în ori ce gen o operă să fie utilă, bună și frumoasă. A face proză nu va să zică a îndruga vorbe late, în fraze sforăitori, și ’n un stil prețios, și pretențios, precum a face ver- suri nu va să zică a înșirui câte va silabe sub care se va pune un alt număr potrivit ori mal mic sau mal mare, cu rime neîngri- jite. In proză ca și în versuri să cere mal ânteiu de toate o cu- getare sănătoasă, rațiune și logică; să cere fraza corectă, termeni nemerițl bine, principii de cuviință, și o expresiune veridică și e- nergică, să cere mal cu sâmă armonia, armonia limbel și armonia stilului cu cugetarea. Se poate face poesiă în proză, și în ori care gen de proză, imaginile pot fi colorate, vil, pătrunzători, termeni distinși, ecs- presiunea în acord cu simțimânful și cu idea ce voeșcl a ecsprima într’un stil ori cât de înflorit. Proza rece, țeapănă, fraza măsurată cu compasul, termeni aleși cu rigoare, idea ecsprimată cu nudita- te, este o proză care nu place nici inimel nici imaginațiunel, ori cât de bună ar fi, căci în proză ca și în poesiă să cere ca fru- mosul să fie neapărat unit cu binele. Poesiă însă în proză nu însemnează Jlarwaudagiii’, acest gen condemnat de mult în Franțda, nu a prins nici odată rădăcină li noi; ori cine l’a ’ncersat a căzut în ridicul,și ca să nu vorbim www.digibuc.ro LITERATORUL 435 de'vil, Tepausaful Laerțiii a văzută criticii? lui discrod ițite t pen; tru că proza lui era emfatică, pretențioasă, poliloja și culorată cu atâtea fețe nepotrivite ’ntre ele' în cât făceau un amalgam de pon- cișărl ce- deveneau eu deseverșire nepricepute pMiă ’n cele din urmă. Tot d’auna în ori ce opeță proza poetică este preferabilă, dar ea trobueșce se evite ecsagciațiunea și ostentații!nea. Iată- de esemplu o cugetare care poate fi poetic exprimată: „Rațiunea este farul care luminează consciinta și, judecata „autorului în calea șciințeî, care este și densa lumina, ădevărulu.1, „faclă sântă ce nu lasă sufletul în întunecimele ignorentei «a „rătăcească în minciună. și aberațiune. Dacă în loc de această frază c’ar zice: „Rațiunea este felinarul cu raze roze și albind lucindeK care „duce în adâncimile consciințel simțibile și susceptibile de con- „cepțiunea prufumuluî îmbătător al florilor gingașe ale adevărului, „splendid ca luceafărul ce străluâeșce pe cerul d’azur, spre a nu „se ciocni de spălmen'ătoarea aberațiune a sufletului în întunerî- „mile valurilor furioase ale oribilei ignoreațe încurcătpare și.în „dedalurile minciunel desgustătoare.“ Ce ar semnifica acest amalgam și care din aceste două deș- crjpțiunl le preferă cititorul cu minte și cu bun gust? Rațiunea este adevărul; pentru a căta adevărul nu trebueșce decât a cerci ta, a ecsamina lucrurile și, a analisa aceia ce este în realitate. Schakespeare este un poet mare, un scriitor celebru, un filo- sof ilustru, pentru că în operile lui tipurile^ simțimîntele, eveni- mentele, sunt reale, au putut să ecsiste, și rațiunea ,um mă le poate lua din înălțimile idealului spre a le analisa, ,și spre a le price- pe. Mulțl scriitori, mulțl poeți, mulțl filosofi au, abordat ca și densul toate' Gestiunile, toate temele, cu o cutez.înțiă bărbată, cu o imagiuațiune vastă și poetică, cu mărire în cugetare, și cu ele- ganță în stil; Byron creând pe Manfred, Goethe Mefistofeles, Uliiteaubriand inventând pe Renâ. Lamartine descriind pe Joce- lyn, au căutat toți adevărul, dar numai Schakespeare la ’nemerif numai el a luat natura via în concepțiunea genului seu sublimii Șl a aiătat’o omenire!, ași cum este. lliada, Odisea, Eneida, Divina Comediă, sunt opere sublime ale imaginațiunei omenesc!, însă sublmul sublimului concepțiunel, operile gigantice în lume sunt Macfieth, ambițiunea personificată www.digibuc.ro 436 cu toate aspîrațiunile, pasiunile și ororile ce ea inspiră; Dthello, gelosia cu furia, ura, și nebunia penă la crimă ce umplu inima omului care iubesce. Un scriitor fie în proză fie în versuri trebueșce să ’mbrățișeze de o dată cu imaginațiunea lui și lumea faptelor și pe aceia a ideilor, și să cate a arăta ’n opera lui, numai un singur lucru, realitatea. Prin realitate nu să înțelege numai aceia ce ecsistă ca tipuri, ca simțimânte, ca evenimente, dar și aceia ar putea să ecsiste, a- ceia ce este în natura lucrurilor, și să poate explica. In ori ce producțiune a spiritului, autorul trebueșce să exprime natura așa cum este, ori care ar fi culorile ce ’t ar da, și efectele el așa cum se produc, ori cu ce imagini ar voi el să le arate. Școala realistă a fost criticată, condamnată, sfeșiată de toți acel cari nu au înțeles’o, și cu toate aceste toți scriitori moderni sunt adepțil el, chiar acel cari o renegă. Școala realistă nu djtează nici din timpi moderni, nici din epoca contimporană; ea este vechiă ca lumea,, pentru că tot ce es*e în natură este real, și pentru că toți filosofi cari au cătat a explica natura au căutat adevărul. Bapsozi și cântăreți timpilor antici, tnrbaduri și poeții evului meziu în doi- nele lor nu erau decât exprimători simțirilor omenescl, și ai lucruri- lor naturel, și prin urmare apostoli scoalel realiste. Omer, Virgiliă, Camoens, Dante, Groethe, Byronu, Lamartine nu au renegat nici o dată natura, și nu au putut ascunde realitatea, și adevărațl apostoli al sciințel el au scrutat misterile el ca să des- copere adevărul. Dacă Epicur era prea realist, Platou nu a negat nici o dată nici natura nici efectele el. Proba cea mal evidentă ca scoală realistă este vechie ca lumea sunt filosofi sciințel dreptului; într’un acord unanim toți au făcut să decurgă dreptul scris din dreptul natural, și au stabilit în fie-care statii regulile dreptului positifă, după tradițiunile dreptului cu- tumiar. In politică toți bărbații de stat au făcut aceia ce n’aft cutezat a seri; Machiavel a fost singurul care cel d’ânteiii a avut curagiul și pu« tem zice cutezanța de a da pe față politica de interes, și de a seri acele precepte înțelepte, pe care a trebuit secole pentru ca duplicitatea di- plomaților să o mărturească însferșit, precum Merternich a fost cel d’ântâiti care a avut curagiul de a da pe față politica de egoism. Penă la Schakespeare toți autori, poeți sau prozatori, au făcut www.digibuc.ro LITERATORUL 437 sciință ori litoral ura realista, fără a cuteza a o spune, până și acea scoală a spiritualismului care ne arată istoria mistică a S-tel Terezii pasionându-s© de Dumnezeu și aruncându se din estază în ecstază spre cer spre a fura .scînteia amorului divin. Școala realistă pleacă de la ideal și ajunge la realitate; probă doctorul Parcelse care căutând piatra filosofală, găsesce mercurul, zincul și antimoniul, și care în cliaosul alchimiei în care se arun- case găsește chimia în fundul abisului. In școala realistă totul să mișcă, si.nte, are o viață și primeșce lumina; faptul și idea să înălță d’odată și sfi ridică la proporțiunl imense ca infinitul; umbrele ultimilor rămășițe de barbariă dispar civilisațiunea se desvoltă puternică și convingătoare, adevărul îm- prășcie luminile lui în lume și sufletul pare întărit prin silințele ce face spre a învinge pasiunile rele, și prej'udiciurile trecutului. Ca christianismul, școala realistă se ’ntinde și domnesce pen- tru că ea cere, omului rațiune, adever, minte și inimă în tot ceia ce produce, într’un cuvent pentru că ea cere ca omul să fie om, adică creator. Chiar în credințele religioase școala realistă a făcut revolu- țiunea el regeneratoare pentru omenire; Luther este fundatorul el, Lammenais marele preot catolic, este maestrul el, și pune nainte acsioma: Credința este acolo unde este adeverul- *■ Școala realistă a luatt de Ia cea romantică eleganța stilului, frumuseția expresiunel, mărirea imaginațiunel, vioiciunea culorilor, gândirea poetică, și le a dat puterea ne’nvinsă a logicei, iinpri- inâudu le sigiliul adevărului. Pentru școala realistă activitatea spiritului, poesia, gloria, sunt acolo de unde sfi poate dobândi certitudinea, și certitudinea nu este de cât resultatul adevărului. Școala realistă nu merge nici o dată până la fetișism, ea pune reserve la omagele ce dă, și conservă dreptul de a discuta credințele. In școala veche a romantismului scriitorul seamănă mat tot d'auna c’uu alchimist nedibaciă care aruncă tal'meș balmeș în a- Iambicul sân metalele cele mal precioase sub pretecst de a le su- blimisa, și care în loc de opera mare ce speră se producă, nu făce de cât fum, și mult fum. In școala relistă totul să ia de autor, totul nașce sub pana lui din natură, și întreaga generațiune de tipuri, de fapte, de www.digibuc.ro 438 LlTERA’foRl’L simțimânte ce descrie, sunt atributul uneîorganisațiunl superidre, așa că totul este naîural într’o operă, concepțiuneu și desvoltarea el, și imaginațiunea nu este ecspusă să se ră'ăcească. Șcdla realistă a găsit adevăratul criteri al realului și alimaginarulul, a definitului și al indefinitului. Am zis mal sus că școala realistă nu este nici modernă nici contimporană; găsim începutul el în Aristophane și Plaut, o re- găsim desvoltată în Moliere și Cotzobue și o vedem perfecționată în Alecsandrn Duinas tată’l și Scribe. Sch.ikspeare este adevăratul fundator al școalel realiste. Victor Hugo este marele maestru al el. In școala realistă s’a găsit natura cum a găsit Americ Vespus o lume nouă, in înfundăturile până atunci necunoscute ale Americel. Ce oare poate fi mal realist de cât nebunia OphelieT, gelosia lui Othello, amarul Desdemoneî, ambițiunea Iul Hamlet ? Dar ce poate fi tot odată mal poetic, mal sublim ca gândirea, mal măreț ca in- spirare a imaginațiuneî, de cât acea nebuniă, acea gelosiă, acel amor, acea ambițiune? In școala realistă gândirea merge in rând cu acțiunea, are cu- tezanțile și splendoarea el, și această scoală a format in sciințl și litoiatură o revoluțiune, a cărei majestate și resultate utile și fru- moasa, nu se pot descri, de cât comparându-le cu resultatele revoluțiunilof regeneratoare cari au produs libertatea și ecsistenția națională a poporelor. Mirabeau era realist și sublim când s'riga în adunarea francesă. Suntem aci prin voința națiunei, și nu vom eși de cât prin puterea baionetelor. Mărirea este realistă; în adevăr ce poate fi mal logic și mal natural dar tot o dată mal recunoscut și incontestabil sublim de cât versul lui Corneille. Ce voiaii se facă contra trei. Se moară! Acea mărire realistă, poetică, sublimă ca suspin de durere al inimel o găsim în acest vers al d-lul Duiliu. Zamfirescu care are, — câte-odată, — admirabile inspirațiunî: O lacrimă'l o lume de tainice dureri! Și ce poate fi mal realist și mal sublim de cât această poetică cugetare a Iul D’Aubigne care spune că Dumnezeu A mis des coeurs de rois aux esprits artisans, ■ Et aux esprits des rois, des coeurs de paysans. In toate aceste ccsemple ce am citat, găsim adevărul poete- sat dar real, în acești apostoli al realismului fără voia lor, d’Aubigue, Corneille, Mirabeau. www.digibuc.ro iirfeiiA^otUL 439 D-l Duiliu Zamfiresu care adoaiă Marivandagiul,- când gân- direa’l să ’nalță și simte aceia ce scrie cu inima, cade în rea- lismul sublim. O lacrimă ’i o lume de tainice dureri! Mal iată o prea frumoasă inspirațiune realistă a d-lul T. M. Stoenescu, ce în adevăr vorbesce și spiritului și inimel: Dar lampa se tot stinge, viața încet dispare; Și ultima’i speranță în repedele’i sbor Șe schimbă în o clipă în vis de ’nfiorare Ce ’n față’i representă trecuta ’ngrozitor. In școala real stă nu ecsistă acel absurd sublim de care vor- bește amicul mc! Macedonski pentru că rațiunea respinge cuge- tări ca Vorbă moartă, ca Poveste marinare! Vizitiii trage trăsura In salon pe canapea. Zăpadă friptă, Și alte cugetări scrâutite de genulu ac< sta. Poesia ecsigie logică și o ecsigie neapărat în mod indispenabilă, ori care să fie ornamentele în carepoetul îșl învelue gândirea. Amicul meii A. Macedonski face o admirabilă satiră a ceia ce francesul numește pruderie. și am putea numi la noi adoptând această ecspresiune de la greQ, țachismete literare, a școalel ro- mantică; în Itbalo: Pudicele cucone, ce noaptea pe ferestre Făr’a roți, la tineri se intre le dă pas, Roșindu-se ca raci, le vez l’a mea poveste; Pedanți noștri asemeni îi ved strâmb înd din nas. Marele maestru, gloria și strălucirea poesiel Române, a a- doptat școala realistă, adopțiune ce nu mărturește, și pe care însă o lasă a se simți, a să vedea in toate scrierile lui, mal cu sâmă în cele din urmă, Dumbrava Roșie și Despot- Vodă, inspirațiunl îii care poetul! a căutat adevărul situațiuniloră și simțimintelor ce descrie, și ’n aceste opere mal cu seamă d-l Vasile Alecsandri a atins culmea sublimului. Poeți de la Bortă rece renegă și resping școala realistă; el preferă pe.... Oprea la basma. Cât pentru noi, mărturim că avem un cult pentru Schaskepere și admirațiune pentru Alfred de Musset și astfel!. că suntem! un partisan călduros al scoalel realistă. Dar, — cititori să vor întreba neapărat, —. cum am sărit de www.digibuc.ro 44o literatorul la critică la școala realistă și de la sărmanul repausatul Laerțiă la Schakespeare și la Alfred de Musset? Pentru că ideile care să ’nlănțuesc în șir, m’au condus de la critica ce datoreasă să ne arate ce trebuește ca să facă o o- peră, bună, utilă, frumoasă, la elementele acele care pot să dea mal multă frumusețe, bunătate și utilitate în producțiunile literare și sciințifice, și ast-fel naturalmente la școala realistă. Ne place idealul frumos, elegant, sublim când ne arată lu- crurile, evenimentele, simțimintele așa cum ecsistă, saO. cum ar putea să ecsiste, și când typurile ce descrie sunt luate după natură. Rafael a copiat madonele lui idealisându-le. Aristul pictor tinde a realisa prin plastică, ca să dea prin aparențl materiale simțimentul frumosului, și idea ce'șl face omul despre perfecțiune; aceasta urmează neapărat să fie ținta scriito- rului crre poate zice și el, ca celebrul maestru : Anch’io son pitore. In literatură ca și în științe, ca șl în arte, lipsa de logică este eqni valență adese ori cu lipsa de bună credință; lumea nu crede pe cel ce se amăgește el însu-șl precum nu crede pe acel care minte ca să a- măgească pe alți; ast-fel simpatia cititorului ca și aprobarea spectato- rului, nu se pote dobândi de cât prin adevărul artistului, sati al autoru- lui, și acest adevăr este logica, este rălitatea, saă ceia ce p6te fi r61itate. Numai adevărul în tipuri, în simțiminte, în evenimente, pote face o operă bună, utilă, și frumoasă. Această condițiune esențială de adevăr nu oprește pe poeții să fie ori cât va voi de fantastic, și să pună în acțiune sim- boluri. Hamlet, Macbeth, al lui Scheakespeare, fundatorul școalel realiste, Namouna și Rolla al lui Alfred de Musset maestrul cel mare al acestei școale, sunt neapărat opere fantastice, cu imagini simbolice, și adese ori cu disertațiunl paradocsale, care întrec pe cele din povestele lui Hofmann, dar nu este mal puțin adevărat că acele personage, imagini, disertațiunl, mintea omului le poate precepe și analisa, și analisa, și că rațiunea spune că ’n ele rea- litatea poate se ecsiste, și adevărul să găsește. Iată ce nu ne au spus critici noștnl penă acum, nici repausatul Laerțiu. nici mari scriitori de la Convorbirile literare, și ce trebuia să ne spue o critică luminătoare și instructivă. Pantazi Ghikot www.digibuc.ro LITERATORUL 441 FRANQOIS COPPEE I>TJJEtERi Dramă într'un act, în versuri Ren ce Să ’ngenuchl?.. Să cer iertare?... Dar la ce’ml mat folosește Rugăciunea, când mustrarea, înainte-I, me oprește?... Dar în pieptu-ml, nu mărirea, ci un nobil simțimânt, M’a făcut să merit astăzi pedepsirea. Iată, sunt Inainte’țT; ce te-oprește? Vezi nu am nici o putere Domnă, aide... dă! .. Lovește!... Fruntea-mi voirt pleca ’n tăcere. Foate-aș fi făcut asemeni, dac’aș fi găsit mijloc; Ș’adineaurI, dacă fața’ml se roșise ca de foc, Cauza nu a fost mânia, ci rușinea sdrobitoare!... £nsă trebue în fine să deviti hotărâtoare. Cată să cunoașteți totul, căci prea mult nedreptățiți Pe-acel om a cărui viața ați voi să resplătițl. Efl voiil apăra virtutea-!!... Ast om nu era capabil De zadarnici jurăminte; astfel, că n’a fost culpabil!... Dar de și cumplita-țl ură, ar străpunge pieptul med, Află, dac’am fost iubită, ’l-am iubit destul și eiî! Borta O’ Iți pare refl, de sigur, d’astfl vorba fericită. II iubeai, cum se iubește!... II iubial!... Dar ești smintită Ca să’ml spui acestea ’n față... mie,... ce ’l-am venerat! Rende 11 iubiam, dar val, iubirea numa ’n lacrămî s’a scăldat. Pentru mine, fu sorginte de dureri îngrozitoare ; Și eram să pierd aproape și viață și onoare!... Ea ’ml cerea să port pe frunte doue triste săpăturii Pata casei conjugale și a slabei creaturi; Trebuia, la miez de noapte, prin pericol, vremi urâte, Prin furtunile de iarnă, prin zăpezi nestrăbătute, Să alerg la întâlnire, ca se ’l ved și să’I vorbesc... Ensă, mult mal rușinată, dimineața iar pornesc Spre ’ndoita ’ml datorie, de soție și de mamă; Când, regretul se re’ntoarce, mintea, inima-mi sfărâmă I Si atunci, de și ’ngrozită, fără voe-ml priimesc Ale soțului săruturi, si copilului zimbesc!».. www.digibuc.ro 442 literatori! Iar dormind, devii! victimă groazei care me muncește, Pronunțând fatalul nume, ce și ’n vis me urmărește 1... Am plătit și plătesc 6ncă, prin dureri supra-omeneștl Dureroasa fericire, de a plânge când iubești!. Borta Cum?... Să plângi, când ești iubită?... Ast’ar fi o nebunie! — Nu mal apăra atâta trista-ml nevinovăție. Inima-ml isvor de lacrăml... oh!... atât a suferit, Că’ml era cu neputință faptul să nu fi ghicit!... Nu me ’nșel mal nici o dată!... Cugetarea-ml turburată, E eoni insă de plăcerea, ce iubirea neertată O resimte... Știri prea bine, cât de negru și plăcut, Trebuia să fie timpul, ce în brațe-! l’al trecut. Pare că ved totul fcncă.. Prin acea ușcioară sumbră Dese ori intrai... și tainic, strecurându-te prin umbră, 11 găseai, când noaptea ’l plină de mistere, nu-1 așa?... De’l zărial scriind la masă, încercai a’țî furișa Pașii, ca să nu te simță, și apoi, cu nerăbdare, Te uitai peste-al lui urne.!, să constațl de e trădare. Dar citind hârtia scrisă, ce sub mână-1 tremura, Si vez&nd cu bucurie, strofele ce ’țî încadra, Un sărut, ur. zbnbet dulce, 11 făcea ca să tresară. Oh*. ’MI ’nchipuesc eh totul... fericiri, viaț’amară, Voluptăți înflăcărate, care spaima ’ngreunâ!... Oh!... Invidie'... Mânie!... Groaznic me voii resbuna!... Rcn6o Aide!... Pentru nsbunare, cată fensă o tortură Mal grozavă de cât asta, care inima-ml îndură!... Ah!... Invidiez!, nici vorbă, soarta mea?... Dar în sfârșit, Stal, ascultă, cum și mie vestea morțcl a scs't. Era seara. Flăcările respândead din sobă ’n casă Dulci lumini seînteetoare.—Soțul med avea pe masă Un ziar, și ’n nerăbdare, ne’ncctat îl răsfoia. La picioare, lângă mine, fiul med îngemehia Să se roage, înainte de a merge ca să doarmă. — Cine-ar fi crezut atuncea, că în piept simțiam o armă, Care izbucnind cu fllacărî Îmi spunea ne ’ndurător, Că ființa scumpă-I moartă?... Ah!... Destin îngrozitor! — Ast-fel, suferiam în taină, când ceasornicul vestește Zece ore,—.cam cu frică, întreb: Ce se mal vorbește, Dragii med, de-acea ființă de poet bolnăvicios? Bietul om, credul în toate și aproape somnoros, Reluă din nod ziarul să-I mal dea o re sfoi re. Ed, bătae cu bătye și svâcnire cu svâcnire www.digibuc.ro Lt'fERAtORUt 443 Număram,—ținând la pcptn-ml mâna ca să nu tresar; Când, prin noaptea liniștită, glasul set! destul de clar, Zise: “Ce păcat!... Poetul, este mort d’aseară encă!..." — Lovitura fu într’ast-fcl c’um remas ca și o stâncă; — Me ’nț.elegY, m’auzY, o! Doamnă ?... In acel moment subtil, Apuc mânile-amftndoue ale bietului copil, Și îl strâng... perdusem mintea!... Iar copilul cu teroare Im! strigă țipând: Dar mamă pentru, ce me stringi?.. me dâre!.. Borta Dc-ai fi suferit maY groaznic de cât cum ’mi-aî povestit. Ce ’mi-ar fi păsat!... Dar timpul pedepsire! te-a isbit... Strigătele de durere, trebuia să tacă ’n fine; Si el âncă vid aproape, 5>ingur, suferind în sine, Tot priwa secreta ușă, ca să vază d’a! sosit; Dar în van, în ziua-aceea poate nici nu te-a! gândit 1 • Rcneo Vfd, că ești neîmpăcată contra mea! Ei bine!... Fie! Sfarmă!... Torturează!... Umple inima-’mi de infamie!... Dar ia seama, ca și mine vel avea un trist sfârșit!... Căc! o ști! destul de bine, cât de mult ed ’l-am iubit!.., Borta Nu’l iubiam și efl, o! Doamnă?... N’am fost ett nenorocită?.. Zece an! de așteptare... Zece an! a fi ursită Să ’ț! strâng! inima ’n durere, și durerea sa ’ndulceșt!. Zece an! n’att fost în stare si me scape!... A!... Gândești Că nu sunt de cât o fiară, și că nu am pietate?... Dar te ’nșelî!... te ’nșelf, o! Doamnă: sunt de-o rară bunătate, Si ’ț! voiil da acum o probă dac’am drept satt am mințit; Vel vedea, cum bunătatea-mi pedepsește îu sfârșit! Efl voiti fi mai generoasă... cată si ’ț! arunci sfiala; Căc! efl fost-am Datoria, Dumneata a! fost greșeala. A!.. lubirea-ți pentru dânsul, zic!, că totul a bravat; Dar și chiar din patul morțe!, efl, ’ți-o jur, ’l aș fi scăpat. Și când suferia sărmanul, o iubire, ’n degradare, Efl aveam întinsă mâna, ce sta gita spre ertare. Pentru fruntea lu! svântată de al morțe! vft.it geros, Efl păstram în piept, azilul dulce, sfânt și amoros!.. Ensă Dumneata, în contra-mi, ’l-a! ținut într’aste locuri, Fără de ambițiune, în fantasticele jocuri ! Poate astă-zY, poezia, glorioasă pe pământ, Nu ar fi avut s’arunce flori pe tristul sil mormânt l Dar ar fi trăit o viață fericită și ușoară Intr’un loc de exaltare, subt uu cer senin de țară. www.digibuc.ro 414 literatorul Unde inima viază, unde gândul transportat, Către culmea fericirel, sboară... sboară ne’ncetat; Unde sfânta Primăvară, nici o dată nu dispare Unde nu e nici o urmă de dureri sad întristare, Unde sufletul îșî face numeroase năluciri, Unde anii sunt de aur, zilele de fericiri!... Oh Sunt toate visuri vane, căci speranța ’mi-a fost seacă! — Și acuma, Doamnă,—iată poarta expiere!,—pleacă!... (Va urma) T. J\I. Stoenescu In c i* i ți ii ii e PENTRU O FONTÂNĂ (Dupe Malherbe) Vezi curgend în albe spume, Trecător, unda mea rsce? Astfel trece tot pe lume: Numai Dumnezeii nu trece! Al. A. Macedonski. REVISTA TEATRALA " DAMEI. ÎIOCHAT Comedie în 5 aste de D. Victorien Sardou, jucată la Comedia Francesă. Duminică 23 s’a deschis Theatrul Național cu Daniel Rochat. Adevărata cestiunece se agita era chiar soarta Theatrulul Român. Intr’adever, de când s’a fundat soc’etitoa ac- tuală, pe basa legei votată de cameră, și sub direcțiunea D-lni loan Ghica, progresele, de și se puteafi constata unele, erau minime și nu justificai! sacrifieiurile ce țira ’șl im- punea. O fericită idee a fost de a trimite pe D-a Rcmanescn și pe D. Manolescn în Paris. Totă lumea simțea în acea seară că acești tineri actori luptaă pentru chiar viitorul theatm- lul. Lumea se desgustase de actorii nostii, de traducțiunile stângace, de rolurile neîmi!- țate, de puneri în scenă scrântite. Societatea cea buna nu mal venea la theatru, și mulți- mea publicului, stricat de unii actori declamatori caro afi ajuns să joace prin grădini, nu aplauda de cât ce era sforăitor. Publicul destinasese pe D-na Romanescu și pe D-nu Manolescu. Cea d’ăntâia, tu Roma t) In numărul îi vom publica un fragment dintr'o fi-umâaă traducere a dcam.'h ^1 avion Delorma lucrată de D. Rășiau, precum ji actul al Il-e din văduva lui Padila. www.digibuc.ro literatorul 445 țnvinsă, spusese eu mult farnrc vjSui tinerel vestele. Pe urmă, în afară de alte roluri, pe care le sărim, se distinse în căpitanul Negru. D-nu Manolescu, pe care ’I cunoscuse ântâiu publicul ca escelinte comic, aspira la roluri dramatice, și meritase aplause unanime in Pribeagul. Cunoscințele d-lor în limba fran- cesă fură încă o rațiune pentru a se alege acești artist! spre a merge a studia sub mar-I magistri! din Francia. Vedeți acum cestiunea cea adevărată din cea seară ? artiști noștri! aii mirat pe artiști! franceș! prin stăruința lor în lucrare, mergând în fie-care Și la consevatorifi, la lecțiunea particulară, la representațiunile din di și seara la theatru. Ni se scriea din Paris că meritaseră landele marilor artiști și prin talentul lor. Era evidente că, dacă artiștii noștri! n’ar fi meritat aceste laude anticipate, dacă șe- derea lor la Paris, de și scurtă, s’ar fi probat fără folos, cestiunea ce era să se pue era chiar a utilității sacrifiților făcute de țară. A8 venit artiști! noștri cu rolurile ce aii găsit în Francia la ordinea ȘileY, pe care le-aii studiat cu profesorii lor; aii venit săȘică publicului: „Eată ce am învățat; judecați cum esprimăm pasiunele; judecați care ne este jocul. Despre tăriea scenică ce am căștigat în adevăr, veț! judeca mal târȘiil în creațiunile originale ce vom face în România, fără nici un studitt cu profesor, numai cu puterile ndstre propil * Eată cestiunea ce aii pus erl actorii publicului nostru: publicul a respuns prin aplause unanime. Așa dar nu comedia lui Sardou s’a judecat Dumuiică. Sardou esteun autor foarte dibacii! care a făcut o piesă foarte frumoasă, dar care, Șic unii, pe cât e mal frumoasă, pe atât e mal mult de condamnat. Ne grăbim de a recunoaște că în orî-ce cas bine a făcut O-.ii Directore al Theatrelor să pue o asemenea piesă. In afară că nu putea face almintrelea, din momentul ce o învățaseră D. Manolescu, și D-na Romanesca sub Delaunay, e bine ca publicul nostru să peanjă gustul melodramelor apelpesite cu care 1’ati. obicinuit direcțiu- nile libere, să vadă piese în care sunt expuse idei mari, în care ideile luptă între dânsele în care apare marea vorbă a datorii. Sardou e un minunat dramaturg. El a mers c’o idee concepută, e adevărat, dar ce talent, și cum a știut de bine să facă să trăească persoa- nele sale. El nu s’a dat înlături de la nici o dificultate. Dacă piesaa fost la început discu- tată la Comediea Francesă, să mărturisim între noi că ar fi fost discutat cel mal su- blim capo d’operă de ar fi venit să pue o asemenea thesă, în momentul discuțiuniî arti- colului 7. Eată analisa piesei: Daniel Rochat, puternicul orator, care, tare de sciința sa athe- istă, se înalță cu atâta olocință, în contra bisericii catolice, ostenit de discursuri, s’a dus să se plimbe in Elveția sub un pseudonim. Acelo întâlnește o tânără americană. Iu- birea se naște în sufletul lor, fără ca Rochat să-șl fi destăinuit numele, și ea îl află în primul act audind un discurs al Iul Rochat. Complimentele ce-I face ea aduc din partea Iu! Rochat destăinuirea amorului șeii. Căsătoriea Se hotărăște, răpind mal ales Daniel ad- mirațiunea fetei și mătușei sale, anglicane convinse, prin lovirile ce dă catholicismulul. Care este decepțiunea lor când vâd că Rochat e atheu, că nu priimeșto consecrațiunea religioasă. Ele aii crezut că el ataca biserica, nu și templul. Lea crede și iubește : deci vrea să readucă peDaniel la credință. Daniel iubește, dar cum să sacrifice credințele pentru care a luptat. E o datorie pentru dânsul: deci, când după săvârșirea căsătoriei civile, isbucnește pe neașteptate cestiunea religioasă, Daniel refusă de a merge la templu, și e silit să pără- sească casa Leei. Ea e nevasta lui depe lege, nu însă depe conștiința el. Ce va face Da- niel? Nu va recurge la lege, la poliție ca să silească pe nevastă sa să’l urmerje, căci fapta nu-I nobilă. Vrea să o convingă prin puterea amorului sâu. Aci încep unii a con- www.digibuc.ro 446 LITERATORUL damna piesa, nu atât pentru că cedează Daniel, și consimt? la căsătoriea religioasă căci’ care e omul, și mat ales _ Român nL-cay. pus între amor și philosophie, ar sacrifica philoso- phiei amorul sffi? Ca un alt personagiii al piesei el e gata să meargă și la biserică, și la templu, și la pagodă, și la Geamie chiar. Dar unde Sardou pare unora să nu fie de bună crediuță e când, dtipe ce face pe Rochat să âpere cu puterea elocinții sale ciusa doctrinelor sale, ’lă face să cedese, snb condiți- unea ca să fie secretă căsătoriea religioasă. Se pune natural D-!ui Sardou întrebarea: Fă- când pe Daniel să c^dese nobil, să priimească căsătoria religioasă, 1‘aY fi făcut să se bon- tradică, ca mulțl oameni; dar Daniel ar fi avut drept scu(ță amorul s60, fericirea sa* Dar nu? D-ta nu’l faci să cedeze nobil Nu dai ast-fel ideilor ce aperi un triumf complect și -frumos. Faci pe Daniel să sacrifice amorului său credința sa, nu însă popularitatea sa. Al avut o idee preconcepută. Al vrut să faci pe Daniel, adică pe athei, meprisabill, și h’ai dreptul să arunci disprețul asupra unei idei philosophici, când știi mai ales că un omti poate fi cinstit ori care ar fi id’ile sale philosophice. Aceasta a fost concepțiunea lui Sar- duu, și această concepțiune e de desprețuit. Sardou a vrut ca Dani"! să fie pedepsit de credințele sale prin disprețul iubitei sale. Eată crima autorului. Disprețul Lei, la alnjul propunerii lui Daniel se naște pe loc prin această vorbă : Reneagă-ți credința dacă vrei, eă proclam pe a mea. Sunt creștină ! Dacă Daniel ar înțelege pe loc eroarea sa, și simți- mântele ce au să se nască în Lea, ar fi scăpat. Dar nu ! el nu sacrifică popularîtitea sa. El ese și cu dânsul se duce amorul din inima Lei. Daniel consimte la căsătoria publică în actul al 5-laa. Dar e prea târdiă, divorțul e singura soluțiune, și vetjlend cât e dâ rece Lea, Daniel însn-și ispune săiscă lească actul de divorț. Concepțiunea rolului lui Daniel ni se pare nouă una din cele mai frumuse și m ai umane creațiuni ale theatrului francez. Nu e o necesitate ca în dramă eroni să fie tot- d’auna impecabil. Daniel, cum io spune. Fargis, și causeadă singur nenorocirea Fargis este moralistul piesei El represintă idea cea mare, cea generoasă D. P. Veleseu nu i-a dat acea bonhomie dulce sub care se ascunde, o adevărată tărie. Da, Fagis are dreptate în i- deă și prin fapte. Când vedem oamenii că D-l Emilede Girardin condamnând ca n°polii tice măsurile luate de D. Ferry în Francia, nu trebue ninrni să fie atât de afirmativ cum vedem pe unii. A se ruga după placul său este un drept inealienabil, ca și a Um- bla, a gândi sati a scii. Fargis are dreptate de a nu impuue nevestei sale credințele Sale. Charley are dreptate când condamnă pe Danul din puuctul de vedere r.l onestității. Cș și ce-1 alți oameni, catholieii aft dreptul de a se bucura ds libertatea conștiinței Da- niel trebue să meargă la templu, sati să renunțe la Lea. Să se fi înțeles bine înainte, o putea, dar ce n’are dreptul să facă este să impună Lei vederii" sale. Greșeala vine de la dânsul. El cade, căci este om, dar nu așa de răii curo pretind unii. Căci nu e ntitaai vorbă de popularitate, când propune Lei călătoria religioasă secretă, ci și de datoriile sale de represiutant El caută să împace datoriea sea către partidul său cu fericirea sa. Măr- turisim eă nu vedem în ce este aci de desprețuit Daniel. Noi suntem de părere că thcatrul trebue să fie d sschis tutulor pieselor frumoase, tutulor ideilor frumoase, chiar dacă nu ne place thesa susținută. Noi cri'ici, din punctul de vedere al idei, vom discuta thesa, și publicul va profita, iar piesa o vom aproba ca frumoasă, chiar condamnând tendința. Dar aci câte lucruriLricite n'a întâlnit Sardou, cate figuri minunate n’a întrnpat, câte vorbe de spirit pe loc aplaudate 1 Publicul nostru e inteliginte, și când sala e goală, am vrea să se caute causa cea adevărată. Publicul, în parentesă, a aplaudat epigrama în contra doctorilor care las pe boinavi pentru a tămădui țeara în Cameră. www.digibuc.ro LITERATORUL 447 Pi in ci pali le tipuil secundare si nt întâifi cele doufi care-șl fac contrasta una d-rulul Bidnche, care e pus de Sardou ca un Mephistopheles.il Ini Daniel, care se târește în ur- ma lui Daniel către posițiunile înalte, și nu-I permite de a fi fericit în dauna interese- lor lui Bidrche, care simt legate de triumful lui Daniel asupra credințelor fem-'i sale» .Apoi, ca contrast, vine Fargis, învățatul tolerent, eare lasă pe nevasta sa să meargă Ia biserică. La noi, unde e mal multă snperstiținne de căt religinne asta nu-I un pericol atât de mare ca în Francia, unde preoții ne însurațl formează o armată care ține pe bărbați prin femei. Apoi Charley, care iubește pe Lea, care se conduce ca un gentleman, ca un genrilhomme care iubind pe Lea, face tot cepâtepentruca sfi o dobândâscă Daniel. E tipul secundar cel mal frumos din piesă. E cel mal engles fot de odată, și ne pare rfifi că la raideur nobilă, e1egantă, si plină de onestitate a unul gentleman engles nu s"a regăsit în jocul actorului. D. Hagiescn’șY făcuse un minunat chip de păstor luterian. Scenele cele mii plăcute din piesă sunt de sigur cele dintre Esther, sora Leii, și Casimir, fratele Ini Fargis. Iulian a fost bine dar miss Esther fd-ra Gavala),'de și bun, trebne se’șl perfecționeze pronunția. Fargis n’a fostînțe’esde d-nu P. Velescn, dar a fost escelinte d. Christescu în d-rul Bidache. Da Stavrescu (Mistress Powers) n’are trebuință de lande. A pronunța numele șefi este a (Jiee că n’a putut fi de cât bine. Am trecut repede asupra rolurilor secundare, grăbit fiind de a vorbi mal iute de d-na Romanescu și d-nul Manolescu. De. când urmăm theatrul, n’am vficjut o piesă mal bine montată, grație numeruselor repetițiunl ee s’afi făcut. Acesta trebue se fie o lecție actorilor, și sfi facă d-lor chiar re- petițiunl generale. Suflerul nu se aținea, rolurile erafi știute și chiar în scene complicate, ea acea a căsătoriei civile, nimic nu șovăea, niminea nu se încurca. Nu putem a nu mul- țumi public d-lul Ion Ghica de grija ce a pus. La repetițiunl d-nul Manolescu ne-a părut mal bine de cât ne așteptam, iar la re- presintare s’a întrecut. De sigur acum că victoria este a d-lor, d-na Romanescu și d-nul Manolescu vor fi superiorii lor înși-le de se poate, căci nu vor mal avea emoțiune, dac’a avnt’o. Numai un moment ne-a părut slab d-nul Manolescu, într’o scenă secundară, când vorbesce cu Charley în actul al 5-lea. E imposibil ea un om care exprimă simțimintele ce exprimă Daniel în acel minut să vorbească iute. Dâr această mică excepțiune făcută, d-nul Manolescu a fost admirabil. Când scrim laude, ne e tot-d’auna frică ca publicul sfi nu creadă că sunt laude eftine. A avut d-1 Manolescu admirabile jocuri de fisionomie, ca în momentul când T este pre- sintat păstorul: jocv.l sfifi a fost plin de foc în momentul declarațiunil. Scena în care pune Gestiunea religioasă, în actul al IH-lea ș’apol marea scenă din actul al IV-lea afi probat cât de consumat actor â devenit. A fost minunat când a (Jis ultimul cuvânt: iscălește! E un artist d-nul Manolescu în acest rol. D-na Romanescu a probat că poate fi mare pe orî-ce scenă. AceașI rochie ca la Paris, și același talent. Aș dori să finesc printr’o sin- gură vorbă •• Admirați unea tace, dar s’ar plânge cititorul. Vom <)ice dar că pe cât e de gingașă în primul act în confusiunea femei care primesce o declarațiune aprupe făcută în public, pe atât e de magnifică în scenele cele mari. Câtă iubire, cât talent când e în bra- țele lui Daniel și-I cere sfi cretjă în D-ijefi, ce groază când se smulge din brațele sele, dicându-I : Mfi pierii, satană! Chiar în momentele liniștite, cum apropriază cuvintelor