ANUL I. 40 bani Numeral No. 22. —“ Duminecă, î!3 Iulin 1SSO «-— Abonamentul: pe trei luni 4 lei, pe șease luni 8 lei.— Anunciuri le: pe pagina 15 și 16 linia 50 b Scrisorile nefrancato se refusă. Administrația Strada Stirbey-Voda, 9. SUMARUL: Fără titlu, poesie de C. C. Bacalbașa — O istorie fără început și făiă sfîrșit de Pantazi Ghica—Typurî dispărute VIII: Căpitanul de Poștie de Al. A Nacedonschi—Către Natalia Nina, Scrisoarea II, de Duiliu Zamfirescu—Despre tărie—Cei doul amici, poveste populară rusă, traducere— Balade de Henri Murger, VI Roza și Mărgărita, traducere — Corul în tragedie de B. Florescu. In nnmerul trecut am introdus între colaboratorii noștri!- pe d. Dumbrăveapu, a cărui poeziă: sAm iubit*, reaminteșce epoca cea bună a lui Bolintineanu. S tem fericiți în numerul acesta de a pune subt ochit cititorilor, o altă poeziă, d-lul Bacalbașa în care reînviază genul lui Niculeanu. Eat’o: Ea e intitulată... .Fără titlu’. ■-W I crude ca se’l ducă care ’n toamnă se usucă câmpul cel întins, uferința când sdrobește orl-ce rază de credință L^S/Și când sufletul remâne abătut, fărâT voința, Omul e lăsat în voia soartel Precum vântul poartă frunza Ș’o ’nvertește pribegită peste II Azi și eu sunt tot ca frunza, dar ca ultimă scăpare Căutai și eu femeia, ș’o găsii, din întâmplare, Banchetând, rizend cu hohot și în cupa’I aurită Vinul se turna ’n torente, șițea,— goală, — despletită,... O bachantă! — Mi-a fost scârbă și desgustul m’a coprins! www.digibuc.ro 338 LITERATORUL III Dă-te ’n brațele plăcerii, îl ziseifl, fii blestemată^— Și ca semenele’țl toate de păcate încărcată, Rîzl voioasă, bea și cântă într’a nopților orgie; Pene nu ’țl vel pleca fruntea gârbovă de infamie, Pân’ atuncea trage danțul peste-al inimel mormânt! IV Trage danțul, 5 Bachantă, trage danțul cât de tare Căci încep se se zărească ale Iadului hotare^. Se n’al somn, se n’al odihnă și in valuri de plăcere Se’țl tîreșcl a lene corpul, fură chin, fără durere, Se te duci în neștiință cum se duce frunza ’n vânt! V Și se fugi, se fugi de mine, se te duci departe ’n lume, Ca se nu ’țl mal dau de urmă, ca se nu ’țl mal șciu de nume; Se me lași se’ml treacă viața fără zgomot, — liniștită,— Fără scop, — fără plăcere, — fără dor, — fără ispită, Și se me tîresc în lume, far’ se rid și far se plâng! VI Și de ce așifl plânge oare și de ciue oare-a’șl rîde?... Azi de-așiti plânge ca victimă, mâine așiil lovi ca gîde!... Ș’apoifl, omul care zace în lamente și suspine Tocmai el nu vrea se creadă în durerile străine! Să ’ml înec dar suferința, — ironia se mi-o ’nfrâug! vn Oh! Și crudă’I deșteptarea pentru omul ânce june Ce credea, privind la lume în credințele’! nebune, Că un far este femeia și că stă fără ’ncetare Sentinelă credincioasă pe-ale amorului hotare Și din preajma’! înflorită că dispare ort-ce reu. vin Suferința, când s’abate peste omul ce iubește, Pentru ce femeia vine și mal crud in el lovește?... Pentru ce ? — Dar mintea tace revoltată ca o sclavă... Inima femeii este cuib d’amor și de otravă Și ea ’n lume ne â mamă și ne este și caleu! C, C. Bacalbașa. • www.digibuc.ro LITERATORUL 339 O ISTORIE FARA INCEPDT SI FARA SFARS1T 9 9 Nimic mal ușor decât a face o mică scriere; se cere autorului pentru aceasta numai câte-va cugetări risipite, o mică epizodă, un suris, — cum ar fi zis Alexandru Dumas tată’l, — aruncat pe hârtiă. Aceste spuse, acum intrăm în materiă: Eram așezați cu Bolintineanu la redacțiunea ziarului Dîmbovița, și seara dupe ce săvârșiam materia numerulul de a doua zi, Bolintineanu fiind un causeur, pe- treceam adese-orl șețjând de vorbă. Bine-voiască cititori, mal cu seamă dd-nil membri al Academiei, se’ml spue cum ar traduce cuvintele causeur, causerie, pentru care, eu unul, nu am găsit ecspresiunl equivalente, și voitt priimi acea traducere chiar dacă onorați nemuri- tori, ar face traducțiunea în general și cu ortografia cu care scria Buona dema- neția ca se (Jică bună dimineața și basilira, ca se țjică biserica. Intr’o seară vorbeam cu Bolintineanu despre poeți și oameni de litere; și’l întrebam: Ce este la noi in țară, un poet, un om de litere? Iată ce'respundea el: — ,Un poet, un om de litere, este o persoană care simte și cugetă, filosof din instinct, și care ia simțirile sale, propriile știe impresiunl, și le așeză pe hărtiă. Am surîs cu incredulitate despre definițiunea lui, dar el urmă: — .înțeleg surîsul teu, îți imagini că spre a fi om de litere trebueșce se albi instrucțiune, așa este; însă în general omul începe întâiu a seri, — mal cu< seamă poetul, — ș’apol învață carte; eu, îți merturisesc că cu cât am învățat mal mult, cu cât am citit mal mult, cu atât m’am convins că omul nașce poet, și că filosofia este în instinctul omului; că poesia și filosofia sunt, ca se me ex- prim ast-fel, sunt proprietăți naturali ale acelor cari au primit acest dar de la Dumnezeu 1 Acea ce dobândescl prin instrucțiune este cunoștința regulilor, siste- mele, măestria. Neaperat V. Alexandri nu ar fi geniul strelucit al poesiel Ro- mâne, marele maestru al versificațiunel dacă nu ar fi ’nvețat carte multă, dar nu este mal puțin adeverat că ’n timpi fabuloși, înainte de Homer, au existat poeți, rapsozi, cari cântau propriile lor inspirațiunl fără să ne spue istoria că era un sistem stabilit, reguli determinate pentru poesiă. In filosofiă avem diferite școli, precum școala lui Platon, școala lui Epicur șalt, dar înainte de Platon, de Epicur, erau filosofi mari cari ca Numa Pompiliu nu numai au dotat statul lor cu ins- tituțiunl utile și mărețe, dar încă au deșchis popoarelor calea luminel și a pro- gresului, cu toate aceste nici o dată istoria nu a spus că Numa Pompiliu era un om instruit. In scrierea unul om, paginile sunt povestiri ale simțiri, cugetări, episode di nropria lui viață; existența unei persoane nu se calculă dupe numerul anilor ce . www.digibuc.ro 340 LITERATORCL usat materialmente; ea se calculă moralmente numai dupe momentele in care a simțit și a cugetat. A seri, este a spune fericirile sau suferințele sale, gân- dirile ce ’l a inspirat cutare circumstanță, evenimentele care au făcut lumină in sufletul seu. Bolintineanu era o natură cu totul distinsă, el era mal mult inimă de cât spirit, și de aceia susținea într’o zi câte un paradocs ce ’l dicta fertilitatea sim- țirilor lui, dar care a doua zi făcându’I alte impresiunl, îl inspira raționamente cu totul contrarii. Astă dată însă poetul avea cuvânt în cea ce se petrece în mare parte în lumea literilor noastre. La noi începuse un reu, o boală care s’a intins și a cărei contagiune s’a lățit și se lățesce în mod considerabil, și ioarte primejdios. O sumă de tineri, adolescenți cari abia au săvârșit clasele primare aruncă în public câte un colosal volum de poesil, ori se face ziarist, când nu face și una și alta de-odată, și cu o pretențiune și o ostentațiune fără margini. O sumă de tineri adolescenți cari sunt cuprinși de scribo- maniă ca de friguri intermintente, pun, per fas et nefas, verzi și uscate moș pe groș pe hârtia în critici svepeieate, în general AristofanescI, fără a avea însă cu- noștințele și meritele lui Aristofan, cărui nu s’ar fi putut zice ,La critique est aisee, mais l’art est difficile. V. Alexandri, mai ele poet, strelucirea literilor Române, găsesce critici apel- pisițl cari descoper câte doue-zecl și opt erori de concepțiune, de versificațiune în Despot Vodă și opera omului de geniu este sfîșiată fără cruțare. Dar un vers ca acesta: «Aș lua noroitt in mână, se’l arunc în Dumnezeii !• Găseșce în societățile de admirațiune mutuală, aplaude frenetice, și admira- tori lăuduroșl de se te ferească Dumnezeul,în cariei aruncă glodul unor inspira- țiunl abjecte. Un poet din zilele noastre îmi zicea odată: —■ Nimic mal facil de cât de a face versuri la noi, mesura pe picioare este mult mal ușoară, cesura șe simte de sine prin cadența naturală prin armonia limbel, hiatul nu este interzis, și rima supusă numai la sonanța terminărel cu- vântului nu obligă la reguli abstracte, riguroase, stricte, care formează in alte limbi cea mal mare dificultate în facerea versurilor, fără a mal pune că cea mal mare parte din poeții noștril nu pestrează regula rimelor masculine și femenine, și le ’ncurcă dupe cum vine gustul muzei capricioase. Și nu mal vorbim de acel poeți carii nu cunosc de cât un vocabular ca 7a ușa cortului și a căror vervă trivială inspirată de o mnsă reu educată, se ecsaltă in expresiunl injurioase ; acel au dreptul la.................... . . . bene mereu ti. Dar se revenim la Bolintineanu. Când aveam acea conversațiune cu el, era o frumoasă și senină noapte de vară, și ferestrele erau deschise, www.digibuc.ro LITERATORUL 341 Bolintineanu săvârșise teoria lui când auzirăm în stradă mijâetul unei rochi, și doue lovituri discrete la giam. Bolintineanu se repezi la fereastră, eu me re- trăseiu într’un colț; vezuiu,— omul este curios din natură, și adese ori cântările sale străbat în misterele cele mal adânci, —- o umbră, doue capete ce se ’mpre- unau, doue mâini ce se strângeau, și auziu sgomotul ușor a unor șoapte care es- măna cu freamătul frunzelor adiate de vânt, armonia unei sărutări îndelungă și pasionată, și umbra dispăru. Dupe ce șezu câte-va momente urmând’o din ochi până ce nu o mal zări, el se’ntoarse spre mine. — „Iată ce este poesia, amicul meu,— zise poetul, — o strângere de mână, un surîs, o serutare a ființei iubită! Crezi tu că am necesitate se șciu carte, spre a cânta cu accente delirante fericirea unul asemenea moment ? Am se fac o odă la Venera iubitoare, se treacă la nemurire! Atunci am înțeles; teoriile lui Bolintineanu se numeau, amorul. Despre acea umbră nu mal șciu nimic, nu am mal auzit nimic. Insă fiind* că domniile voastre șcițl ce este amorul și ce poate, sfârșesc aci dorindu-ve să- nătate și veselie. Pantazi Ghika. Despre tărie. Am publicat articolul amicului nostru P. Ghika ast-fel cum ni l’a trimis, și suntem fericiți și mândri de colaborațiunea D-sale. Să ne permită ânse amicul nostru să-I arătăm o divergință literară între noi și D-sa. E cestiunea de strofa d-lul Șerbănescu: In durerea mea păgână De-aș avea putere eu Aș lua pământu'n mână Ș’aș svârli ’n Dumnezeu. E posibil ca amicul nostru d. Șerbănescu să fi scris ântâiu versul cum vedem în articolul de mal sus, și nu ne îndoim că școala de la Iași a putut vedea vr’o frumusețe în acest noroiu. Dar d. Șerbănescu, grație gustului seu natural a pro- dus ceva de o rară frumusețe: nu cunosc mal tare expresie a durerel de cât a- ceasta: a lua globul și a strivi pe Creatorul nedibaciu care a lăsat durerea p\ pămâut, e ceva grandios, care nu se poate compara ca tărie, de cât cu ultime strofă din cântecul lui Hora și Cloșca. M’am suit la munte ’n zori Ș’am prins fulgeru din nori, Și de sus, din înălțime, L’am isbit în Ungurime, Trageți hora ca să joc La lumina celui foc Nu cunosc nimic, în nici o literatură, mal plin de tărie de cât aceste doue strofe românești. B. Florescu. www.digibuc.ro 342 LITERATORUL vin (Jăpitaiinl de Postă Noaptea era fără stele. Eram duol în careta dusă, de trei su- rugii și coboram coasta de la Greci. Copacii să arătau și piereau ca nișce năluci pe creasta dealului. De o dată văzurăm urcând o nămaiă de trăsură: Felinarele el licăreau ca nișce cărbuni roșii. Surugii hăiră ca să dea mal la o parte trăsura care urca, Dar ea venea drept spre noi, că boieri erau și într’ânsa! Careta noastră era ușoară și nesigură ca timpul nou. Ca vremea vechie era de grea și de zontuită trăsura ce venea din potrivă: Ciocnirea nu să putea înlătura: Prăpastia era alături. Tocmai când credeam pri- mejdia mal sigură, o roată t sbură țăndărită de la vechia hărăbaie care căzu pe pântece și să opri. Trecurăm pe lângă ea în fuga cailor și peste un sfert de ceas ne pomenirăm sosiți în curtea poștiei. Niște grajduri' întocmite din nuiele și o cășcioară văruită, cu prispa de pământ, erau tot coprinsul acelei împrejmuiri. Căpitanul de poștă cum auzi clopotele de la cal, ieși în prag, ne deschise ușa caretii scoțându-șl șapca lui cu cozoroc verde și începu să ne facă obișnuitele temenell. Ne pofti înăuntru să ne odihnim și nu ne căirăm că ne-am dat jos: Nu erau multe lucruri în odaie, dar curățeniă mare: Două paturi cu scoarțe țărăneșcr; scaune de brad vopsite cafeniu; pe masă albituri lucrate cu iglița; sfeznice de a- lamă lustruite bine; în păreți, portrete cu pervazuri negre, înfăți- șând omorîrea lui Mihaiti-Viteazu la Turda; iar pe ferestre, un un șir de tărtăcuțe și de gutui. Mal erau pe una din ferestre și două coșulețe lucrate din cuișoare și înșirate pe ață, din care, ieșeau flori făcute din lânuri de toate fețele; iar alături cu ele se mal aflau și câte-va ouă roșii și încondeiate, alese tot printre ale gogonețe și păstrate de pe la cine sciă ce Pașcl! Căpitanul de poștă era un om bătren: De subt antereul în care era îmbrăcat după portul de atunci, să arăta un taclit vărgat cu albastru albastru pe fund portocaliu. El avea nevastă și copil și de trei-zecl de ani era căpitan de poștă: Leafă avea mică, da bacșișuri avea mari: Că în vremea aia să dau bacșișuri fără să să ceară și în zilele de astă-zl să cer cu neobrăzare și cu neo- brăzare să bagă în pungă. www.digibuc.ro LITERATORUL 343 Avea căpitanul, măre, și o fată, frumoasă ca ziua albă. Tava cu dulceață ori cu cafele ea o aducea. Să putea zice că nu era bietul căpitan de vină în privința bacșișului, ci tava cea verde, cu flori lucrate în sidefuri: Că pe tavă cădeau icusaril ori rilele,l) iar nu în mâna lui! Dacă trăgea și el cu coada ochiului, asta nu e treaba nimă- rul: N’avea dreptul să se uite și el la sidefurile tăvii?... Bietul căpitan de poștă, când eram duol într’o caretă dusă de trei surugii, unde e se vadă drumul de fer de acuma și să să plimbe într ’ânsul, în taclitul lui cel portocaliu vărgat cu albastru și cu șapca lui cu cozoroc verde în. cap! Unde e să vadă casele de poștă prefăcute îe stații, mobilate cu canapele de pluș roșu, cu mese de marmoră, cu candelabre de gaz aeriform, și ’n păreți cu portrete înfățișând congresul de la Berlin și câte alte bazaconii de felul acesta ! Că i-ar plăcea și lui lucrurile astea toate și și-ar schimba bucuros antereul său pe pardesiu ă la Gambetta, dar când ar veni vorba la traiul cel din toate zilele, la toate dăjdiile de plătit, s’ar întoarce repede, repede, în căsuța lui de poștă subt povîrni- șul coastei de la Greci, între paturile lui cu scoarțe țărănescl și între ferestrile lui cu tărtăcuțe și cu gutui pe ele, punându-șl iar în cap, șapca lui cu cozoroc verde, și, în taclitul lui eu dungi al- bastre pe fund portocaliu, ar așcepta vesel, careta dusă de trei surugii ca să ’I deschidă portița și ca să strige de iznoavă dă- nacilor călări pe deșelate: „Bine-ațî venit băieți că de mult nu ne-am văzut!“ Aî. A. Macedonski. SCRISOAREA II Doamna mea, Voiu începe prin a yfi spune că, o nebună suflare de vent, mi-a adus iară’șî în minte o schîntee din trecutul foc al trecutei mele fericiri, și că mi-am simțit iară’șl gândul fugind către o lume pe care nu o poate cu- noaște de cât dânsul. Știți, doamnă, că, pe când intram în Târgu-Ocnel, însera. Soarele co« 1) Corupții! din lire. www.digibuc.ro 344 LITERATORUL borâtor rămăsese pe coama munților, ca șt cum nu ar fi voit să mal vadă alt-ceva, de cât acele pleșuve piscuri de sare ce se înălțau ca nisce vechi ruinl alături de tăcutul orășel al Ocnelor. Vă aduceți aminte de surdul glas al apel ce, scăpând din roatele herăstrăului din vale, mormăia nițel câte nițel până ajungea să moară de tot între maluri prelungi și prundate. Cugetam atunci, și am cugetat de atunci, că această lege a sgomotulul se aplică și viețel noastre; că și noi tct ast-fel facem sgomot când suntem alături de isvor; sau când scăpăm din roatele vre unul herăstrău omenesc, și că, cu cât ne depărtăm mal mult pe prundul anilor, cu atâta glasul nostru se perde, până ajungem sg dăm în mare, adică în mormânt. — Iertați-mi, doamnă, aceste triste reflecțiunl; — dar acea melancolie firească, de la care adesea ați căutat să mă distragețl, unită cu o experiență, adesea prea convigătoare de oameni și de lucruri, m’a făcut să ’mî cernesc oare cum ideele de astă- zi și să nu mal trăesc de cât în gând. Am ajuns să ’mî aleg din lumea tre- cutelor mele impresiunl —întocmai cum se alege din scrisorile doamnei de Sevignâ— ântâiti pe cele mal frumoase, pe cele mal vil; apoi am trecut Ia cele mal obișnuite, până am ajuns să’ml număr foile de prin cărți, și să găsesc în toate viața unei lumi trecute de bucurii și fericire. Și aceasta e atât de adevărat, doamnă, e atât de adevărat că cele mal mici lucruri iau o importanță mare când sunt petrecute în niște circumstanțe deosebite, în cât, astă-