ANUL I. 40 bani Numerul 40 . Nn. U. —« 1 >11111 înecă, _A.jp i’ilie — Abontiinmlul: petrei lunîi lei, pe șease luni S le.".— Anunciurile: pe pagina 15 și 16 linia sug Scrisorile nefraiicate se rcfm.î. Administrația la Tip. Th. Micliaiescu. SUMARUL: 0<*tav, poesie; — Legenda Libertății, nuvela de A. A. Maccdonski,— La gaia, po- esie de l N. Poly hroniadc. — Spes, iil.ima dea. poesie de Carol Serul). — Studii literare IV Despre usul rnytologiei in poesia modernă, —Povestea Cârpaciului, — Balade de Ilenry Murgei- ; | Cele tiej vfeluri ale Măriei licrjia, traduceri,— Revista thealraln de D. Elorescu. Represenlaliunî eslraordinal<^ ACADEM^ (Dup6 Alfred de Mussct) ici ursuzul de călugăr și nici Doctorul cel harnic De ce Marieta moare n’au putut a dovedi ; Este ’n inimă izbită și orl'ce este zadarnic:... Dragostea îl este boala.— Și când stal a te gândi C’ast-fel de fii. ță dragă îșl dă ultimul suspin Cu frumoasele el zile ce nu sunt nici chiar în flore Intre un măgar a cărui m.eseriă e s’omoare Și ’ntre un fățarnic popă ce ’șl dă nume de creștin! Eat’o. Este oare densa renumita desfrenată?... Mal că nu ar recunoasce-o chiar acel ce altă dată Veneau penă mal de-unăzl, tineri și surîzfitorl Ca se’și chrLuiasca ’n sînu’l viața ș’ale lor comori! Este ea cu toate-ac:ste! Ea, a cărei frumusețe Risipi banii atâ’.or ș suflă pe-a lor junețej www.digibuc.ro 210 LITERATORUL Ea, sfruntata Mesalină ce ’n iubire nu credea Ci ’n bătrâni căzuțl și gârbovi p’atâți juni ii prefăcea Cu o singură privire și c’o singură suflare Pentru-a’I omorî pe urmă dupe ’nteia scrutare Val! Și nu mal e speranță, Marietă,—s’a sfirșit! Eată-te dar părăsită chiar de-acel ce te-au iubit! In zadar te uiți în apă ș’oglinzendu-țl a ta față Iți câți frumusețea care, te făcuse-așa semeață ! Aid!! Aleargă-acum pe ulițl, bate pe la orl-ce poartă, Chiamă ți amorezii splendizi, țipă valtă-te și gemi, Marietă! Marietă ! care fu și a ta soartă : Slugile îșT vor trimite sg te ’ntrebe cum te chleml! Doctorul chiar el te lasă înălțând ușor din umeri; Arta ’l e neputincioasă : zile multe n’al s6 rumerl! In cât despre bietul popă, e nerod, ș’abia e’n stare Pentru dou6, trei parale sfi-țî dea veclnica Iertare i Subt umbrișul unei grupe de lămâi ce înfloresc Pe-o sofa ea zace dusă: chinurlie o topesc; Și ca Magdalina ’n tocmai lacrimile’l s£ deșiră Pe când, în delir, pe față, pgrul mândru îșl rfisfiră. Era oare vr’un om mare acel autor ce-a scris Că femeia ’n amăgire e ’mbrăcată ca ’ntr’o haină, Și c’atuncea pe când rîde a plâns toată noaptea ’n taină?.. Dacă vorbele aceste în zadar nu le-a fost zis Și e ast-fel adevărul cum că gura zimbitoare Cât și ochii cel mal veseli ascund lacrimi arzfitoare, Că actorul pe subt masca ce pe scenă ’șl-a luat Pe când rîde,—în p pt are sufletul sfiu sfâșiat, O! ce trebuie să fiă când chiar masca rece, plânge?... Inima nu este plină de cât dacă dă afar! Cât mal este locîntr’ensa dorul tot pe-ascuns sfistrâng-ț. Dorul e cenușă sfântă, inima, vas funerar! Oare poate ca sS fiă suferință mal cumplită De cât cea pe care-o nașce dragostea disprețuită; www.digibuc.ro LITERATORUL Disperare mal grozavă care moare-ascunsă ’n sîn Nedăstăinuită vecinie de și ’n lacrime hrănită ?... Vre o răzbunare ’n lume să’ml aleg de-așifl fi stăpân Pentru-orl-caril din vrăjmașii ce-așiii avea,—nu; nicl-o N’așitt putea să aflu aka într'atât de ’nveninată!... El! și șcițî voi ce e oare d’acest ch’n cumplit să zaci Și cât trebue să suferi numai pentru ca să’l taci, Numai pentru ca vr’o dată să nu lași să să întâmple Ca să izbucnească-afară tot zbătându-se’ntre tâmple! Pe întinsele lagune, cu matase îmbrăcat Leneșul Octav să plimbă în gondola sa culcat Și ’ntr’al muzicelor sunet care ’n valțurl cadențate Să răvarsă,—îșî apleacă genele catifelate Peste ochii săi albaștrii ca ș’al cerului azur ;... Un copil pare-a fi âncă cu făptura’l delicată Ș’abia este ’ntâia oare că în lume să arată Blond și fermecător tocmai ca ș’al dragostelor nuri Marieta îl văzuse trecând ast-fel într’o seară Și’l iubise de atuncea și’l mal revăzuse iară ! Der tăcere .. de o dată, o gondelă, fulgerând Cu fanarul el cel roșu peste marea cenușiă, Lâng’a lui s’opreșce ’n taină ș’o bătrână apărând Ii șopteșce-aceste vorbe cu un glas de duioșiă : __ Ea ar vrea să te mal vadă pentru cea din urmă oare Vino... nu mal este vreme de perdut... Și te-a iubit! — Numă’ncell? Octav răspunse; Este-adevărat că moare?.. Iar zicând, îl lucesc olchil de-o ciudată bucuriă... — Este-adevărat, și are un cias numai de trăit! — Bine! zise-attincea dânsu, du’I acest bilet îndată .. Și îl scrise-aceste vorbe cu stiletuT ascuțit: «Marietă, eu sunt numai, o femeie ca și tine ; ■ Moartea ta mă mulțumeșce căci sunt astfel răzbunată : «Omorîșlp’al meu logodnic; astă-zî mori și tu prin mine; • Și de vrei ca să șeii astă-zl numele adevărat «AI acelei umbre care zi și noapte te-a urmat «Tot hrănindu-’șl răzbunarea într’un pept rece ca ghiața, «Află, lui Petruzo Bâlbi că mi-am fost închinat viața 1879, Buc., Sept. 5 JJ. A. Mace dontk-i www.digibuc.ro 212 literatorul Ort-ce s’ar zice, Sârbii, sunt un popor de viteji; el reamin- tesc pe eroi lui Hotner. Cântecele lor resboinice sunt nișce epopee; Basmele seu legendele lor au farmecul și spiritul miraculos al po- veștilor Orientale. Eată, unul din cele mal renumite basme dintre câte s6 povestesc pe țtrmil Moravei. LEGENDA LIBERTĂȚII La Kraguievaț, trăia o dată un vânător ce se numea lanko Lazareviț. Acel vânător era Regele munților. Cu toate ca n’avea nici o altă avere de cât o căs- cioară înconjurată de câte-va rădăcini de viță, el trăia în îmbelșugare și voioșiă dimpreună cu nevasta și copilul s~u. Mal milțl stupi de albine ce avea, ii țineați casa în tot-d’auna cu o miere proaspătă și îmbălsămată și câțl-va pruni, ameste- cați împrejurul casei printre rădăcincle de viță, ii îmbelșugafl locuința cu cel mal bun rachiu de prune din tot județul. Cât despre cărnuri, pușca si făcea ca masa s?T fiă în tot-d’auna încărcată cu cele mal bune vânaturi. Epurt, căprioare, cerbi, erau proprietatea mândrului vânător, de la un cap al județului la altul, și, când la Belgrad, la Widin, la Pesta și chiar Ia Constantinopol, vre un bogătaș simțea trebuință de a avea o frumoasă blana de vulpe seu de pele de urs, nici unul nu se adresa de cât Iul Lazareviț, vestitul vână.or de la Kraguievaț. Der fericirea este întocmai ca floarea câmpului ce se ofilesce și cade veste- jită în aceiași zi. Intr’o frumoasă noapte de toamnă, Lazareviț, pe când se afla la vânătoare, zări în depărtare un fel de lumină surprinzătoare. Copacii pădurii apăreau luminați unii dupe alții, și unii dape alții dispăreau în umbră, iar lumina înainta mereu. In același timp se auzea sgomotul ce făcea pământul călcat sub picioare precum și freamătul crengilor uscate ce zăceau desfrunzite jos. Iinko-Lazareviț sări de o dată din tufărișul în care sta pitulat, căci, un țap de o mărime gigantică s* ivise pe potecă la vale de partea unde auzise sgomotul. Ochii acelui țap extraordinar păreau că varsă foc și lâna sa mătăsoasă și lungă s'ralucea ca razele soarelui, lanko îșl umplu repede pușca; der, țapul, cu o intime mal mare de cât a trăs- netului se asvârli drept în cale înaintea sa și ’1 resturnă jos. A doua zi, in versatul zorilor, nișce pădurari ce ss duceau Ia priveghiere, găsiră pe bietul vânător întins de-a curmezișul drumului și deja înțepenit de ră- ceala mor ăl. Pădurari făcură o targt de crecl și duseră în oraș corpul nenorocitului vâ- nător al cărui sânge curgea șiroaie din trei răni adânci și largi ce ’I omorîseră. Pe bietul vânător îl îngropară, și totul se sfîrși. Dâr în aeea casă atât de feri- cită ale cărei ziduri lanko Lazareviț le făcuse se resune de atâtea ort de mândre cântece de voioșiă, nu se mal auzi de cât gemetele disperate al unei vcduvl și de cât suspinele unul Orfan ! www.digibuc.io ^LITERATORUL 213 In bucuria seu restriște, anii trec ânse, și târesc cu dânșii bucuriile său în- tristările noastre 1 Stoian, fiul lui lauko, din copil, se făcu bărbat. Cea d’ântâiă dorință ca și cea d’ântâiă patimă a sa fu vânătoarea. Prin vinele lui Stoian nu curgea zadarnic sângele tatălui seul... De mic copil chiar, cea mal mare bucuriă a^sa, era de a privi seu de a pipăi cu manile pușca tatălui seu, atuncea când sta atârnată in cuifl. In ziua ânsă, când el ceru mamei sale de a’I încredința acea armă nepraz- nică și de a’I lăsa se plece la vânătoare, biata femeie începu sâ plângă. Nu, copilul meu, îi zise ea, cu nicl-un preț nu’țl voifl da acestă pușcă. Nu c destul că am remas fără bărbat, vrei oare se remâift și fără tine, fiul mefl ? Stoian tăcu, îmbrățișă pe mumă-sa, der a doua zi, începu se’I facă aceiași rugăciune. De astă-dată isbuti, căci făgăduințele sale de a fi cât se poate de bă- gător de seamă precum și mângâierile sale, făcură pe biata mumă a nu i se mal împotrivi. In versatul zilei, Stoian, beat de bucuriă, desprinse din cuitl pușca și plecă în fuga, prin văl și prin munți, prin crânguri și păduri. Și cât e ziulica de mar e Stoian vână într’una. Când veni ânse noaptea el se puse la pândă în acelaș loaj chiar unde murise tatăl seu. Noaptea era întunecoasă; tânerul vânător, stăpânit de osteneală, se simții» căzând fără voie îutr’un fel de piroteală care este în tot-d’auna prevestitoare a somnu- lui, când, auzi de o dată un mare sgomot ce ’l făcu se tresară și se deschidă ochii mari. El zări atuncea un fel de lumină surprinzătoare.... Copacii pădurii a- păreau luminați unii dupe alții, și unii dupe alții, dispăreau în umbră, iar lumin* înainta mereu. In acelaș timp se auzea sgomotul ce făcea pământul călcat sub^ picioare, precum și freamătul crengilor uscate ce zăceau desfrunzite jos. Fără a sări din tufărișul în care sta pitulat, Stoian îșl umplu pușca... De o dată un țap de o mărime gigantică se ivi pe potecă la vale de partea unde auzise sgomotul- Ochii acelui țap extraordinar păreau că varsă foc și lâna sa mătăsoasă și lungă stiălucea ca razele soarelui. — Ștoiane, Stoianc, strigă el, am omorit pe tatal teu și te voiu omori și pe tine. — Ba nu, respunse tânărul, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, acela care va fi omorît, vel fi tu. El ridică atuncea repede pușca și ochi atât de bine pe țap, în cât el se rostogoli jos fulgerat de un glonț drept în mijlocul frunțel. Stoian se asvîrli atunci asupra țapului și începu se ’l jupoaie. Mal în acelaș moment ânse, o femeie, mare, înaltă, cu perul negru și mlă- dios, cu ochii verzi se arată înaintea lui. Acea femee era ursitoarea pădurilor. — Stoiane, îl zise ea, tu mi-al făcut un mare bine căci m’al scăpat de un vrăjmaș. De azi înainte voiu fi sora ta. Când vel avea trebuință de sprijinul cuiva gândeștete la mine. www.digibuc.ro 214 LITERATORUL Tânerul vânător mulțumi fermecătoarei năluciri fi se întoarse la Kraguievaț, fericit și vesel de vânatul ce aducea cu sine. Ajuns aci el jupui de tot țapul fi T atârnă mătăsoasa pele în fața patului seu. Dar lâna acelei pel lumina toată odaia. Ve- neau toți din toate părțile ca să o vază fi Stoian, ca tatăl seu, fu proclamat rege al m mților!.. Și nu era fi.tl care să nu’I zimbească dulce, ori pe unde trecea. In acele vremuri păgânii erau stăpâni pe Serbia. Itefid, pafă al Belgradului atuncen, era un fost enicer, care poate să fi fost viteaz în vremea lui der care nu mal era acum de cât un bătrân egoist fi groso- lan ce’fl petrecea viața sa, bând, fumând fi dormind. Spre a guverna un popor a căruia limbă o desprețuia fi a căruia religiune fi moravuri le putea suferi fi mal puțin, el avea drept sfetnic, un renegat, venit nu se sciă de unde fi care era unul din acel nelegiuițf fără credință, fără inimă fi fără suflet înavuții:du-se din prăzi si nedreptății!. lacob, (nst-fel se numea acel om de ispravă) avea o frunte scundă fi nifte oîchl de vulpe. Nasul seu era încovrigat ca ciocul unul foim. Un proverb popular zice că un turc face mal multă stricăciune de cât zece lupv. lacob, de fi renegat, nu desmințea acest proverb. Intr’o zi pe când Re?id ve- nise se vâneze prin împrejurimi de Kraguievaț, lacob, ce’l întovărăfa, începu, după obiceiul seu a strânge birul de la locuitori, se înțelege ânse că în folosul seu iar nici de cum într’acela al Pafel. Cată se spunem ânsă, spre a fi drepți, că din aceia ce străngea, da fi o a treia parte stăpânului seu, care, nu da nici o părti- cică Sultanului. Când lacob intră fi în casa lui Stoian, renegatul fu isbit de pelea țapului ce strălucea, atârnată în cuifl, ca razele soarelui. E adevărat că lâna mătăsoasă fi lungă a pelel acelui țap nu era nici de cum lână ci fir de aur curat. Ochii lui lacub schinteiară îndată de cupiditate. •— Băete, zise el tânerulul vânător, âtă o pele minunată! Pafa îți va mul- țumi de sigur, decă te vel duce cu dânsa se i-o hărăzescl în dar. — Pelea acesta e a mea fi nu am de loc poftă s’o dăruiesc niminul. — El bine! vinde-o atunci. Pafa ți-o va cumpera. — Eu n’o am de vânzare, respunse Stoian. — Cumpănefte-țl vorbele, tinere, zise lacub încruntându-se. Mândria e cu- mătră cu nenorocirea fi pafa are mână lungă... Acâstă piele îmi place. Iți porun- cesc se ’ml-o dai. In loc de a respunde ceva, Stoian îfl desprinse pubCa din cuiil fi pofti pe lacub se iasă afară. — lacub se grăbi s’o sceargă, der oprindu-se un moment în prag zise: — Va veni o zi când te vel căi amarnic... Când sosi la casa unde tăbărîse Reșid Pafa îl găsi la masă bând într’un pa-> har de aur vin de Semendria. www.digilnic.ro LITERATORUL 215 — Gustă și tu din vinul ăsta zise el Iul lacub. E minunat. Deca l’ar în- cerca Șeik-ul-Islamul, ar da pentru un singur pahar toate versetele coranului. — Ce e drept, vinul nu e prost, respunse renegatul. Vinul ce ’ml aduc ânse aminte că am beut la Smyrna, nu i se poate asemui! E adeverat că bătrânul Pașă ce stăpânesce Smyrna are acolo o viă al cărei struguri sunt mal buni de cât ori- care alții. — Cât e de fericit, zise Refid ce începuse a se îmbăta. — Și cine te împedică se fii tot atât de fericit ca el, zise lacub. Cunosc chiar in acest județ un om, anume Stoian, care poate prin vrăjile sale se sedească în opt zile o vii tot ca cea de la Smyrna. Der cu toate că ești Pașă, nu cred că ’l vel face se te asculte. — Aide de! zise Reșid înălțând din umeri. Trimite acum îndată la el acasă un ini cer care se ’l spuie că ’I poruncesc se ’ml sedească ’n opt zile o asemenea viă al cărei struguri se fiă copțl in a opta zi, deca nu vrea se ’l se taie capul. — Bine, respunse lacub setos de resbunare... Pelea țapului va fi peste opt zile a mea, adăogă el în gându’L — Când ienicerul aduse Iul Stoian îutristătoarea scire, el se puse pe plâns — Val, mamă, suntem pcrduțl! — Nu ’țl-am spus, zise biata femee că patima ta de vânătoare te va perde cum a perdut pe tatăl teu. Disperat, Stoian eși din casă și să puse se alerge fără țintă prin văi și prin munți. Când sosi ânse în pădurea în care omorîse țapul nepraznic, se întâlni cu o fată ce sta nemișcată în drum. — Frate, îi zise ea, de ce plângi ? — Ce’ți pasă? respunse el cu ochit în jos. Tu nu poți nimic pentru mine. — De unde scit? respunse ea. Vânătorul ridică atunci capul și recunoscu în acea fată pe ursitoarea pă- durilor. El se aruncă plângând în brațele el și ’t povesti necazurile sale. — Nu e nimic! zise ursitoarea; aibl nădejde, frate, căci eu nu te voifl lăsa* Du-te la Pașa și întreabă’l unde vrea se ’l sădesc! via și spune’l se pue se brăz- deze locul. Ia dupe aceea o ramură de busuioc, sădesce-o în cea d’ântâitt brazdă și culcăte liniștit: în a opta zi, via va fi gata și strugurii copțl. (Urmfiză) -AL A. Macedonski. www.digibuc.ro 216 ___LITERATORUL Spes, ultima dea (Dupfc Lorenzo Stoclietli) Am zis inimel mele : «Rgspunde’ml lămurit De ce atâtea chinuri și traiti nesuferit?* Și inima’mî răspunse: «Amorul a murit!» «Daca murit amorul de ce mal speri tu oare?» Ea ’ml-a rCspuns atuncea : «Cine nu speră, moare.» Carol Scrob. STUDII LITERARE IV Despre usul mythologieî în poesia modernă Grecii, sub influința cerului lor cel frumos, climei lor atât de dulce, care deșteaptă în orl-ce suflet mulțumirea, veselia, și fericirea de a trăi, populaseră universul cu Zel. Această națiune înamorată de formă și de fru- musețe, dedese un corp fie-cărul elemem, fie-cărel idei, fie-cărel abstrac- țiuni. Fit virtus Dea, forma Venus, pri.dentia Pallas. Seu pentru a ne servi de frumoasele versuri ale lui Boileau : Tout prend un corp*, nno âme, un esprit, un visage. Chaque vertu devi -nt une divinite : Minerve est la pr.idenco, et Venus la beaute. Ce n’est plus la vapeur qui produit le tonnerre, Cest Jupiter arme potir effrayer la torre; Un orage terrible atix yeux des matelots, Cest Neptnno en courroux qui gourmande Ies flots. Echo n'est plus un son qui dins l'air retentisse, Cest une nymphn en pleurs qui se plaiut de Narcisse. Oil-care lector al lui Omer simte că autorul Iliadel credea în existența zeilor, dar credeau oare într’ersa ce! care urmară lui Omer ? Pare greu de admis că în rugăciunea sa către Venerea, Sappho s6 nu fi făcut de cât un joc de spirit. Sopho.le, ale cărui tr.igedil desta'nuesc un suflet eminamente religios, cată s6 fi citit foarte puțin pe philosophl, a căror urmă apăruse cu toate astea chiar în Prometh-ul lui Es-hyl. Systemele philosophice ante- rioare lui Socrat erau reservate unul mic numfir de discipoli. Mal mult de cât aceste systeme, mysterele ofereați o satisfacțiune aspirațiunelor religioase ale Grecilor, și tot de odată aveau mal ales înrîurire asupra spiritelor dis- www.digibuc.ro -LITER?ToRUL 217 tinse : vulgul, mal simplu, credea în Zeus i) în hoțiile Iul Ermes^ în pute- rea Astartel, și în a lui Eros. Dar unitatea divină, afirmată de Platon și de sectele eșite din învețătura so ratică priimită de toate spiritele înalte, dete polytheismulul o lovire de moarte. Chiar pe timpul lut Platon, mal toate fabulele și legendele mythologice erau tratate de povești băbești. Des- tronațl din Olymp, zeii ’șl pgstrară enstȘ locul lor în poesie. Euripide, atât de filosof altmintrelea, putea s6 facă s6 apară Artemida în Hyppolit, căci se adresa la întregul popor care credea in existința divinei Fecioare. Vir- giliu, Orațiu, Ovidiu nu credeau în zel dar se serveau de dcnșil în versu- rile lor ca de ficțiuni consacrate, și Virgiliu, care trăia î tr’un secol de ele- ganță socială și literară, dete z ilor o maestate necunoscută lui Omer. Ori ce e frumos intră în domeniul artei, și aita n’are a ține seamă de credință. Poeții antici, de vroiau sS facă să vorbească divinitatea, sq,u sC o introducă în poemele lor, erau siliți a se servi de fiumoastle creațiunl ale polytheis- muluî grecesc, nu numai fiind-'ă o abstracțiune ph:losophică nu are nici poesie, nici viață, dar encă pentru a nu î ifrunta credințele mulțime!, pen- tru a nu distrug3, la Roma mal ales, vechile credinți atât de strâns legate cu mărirea patriei și buna ordină în Stat. Ș'apol cum putem oare să ne represintăm divinitatea de cât sub formă omenească ? Anthropomorphism a fost silit sâ facă însu-șl Milton. Creațiun- pentru creațiune, găsim mal multă poesie în legendele grecești, pe care autorii antici le aflau făcute gata. Secolul al XVI-lea, timp de reacțiune în contra acelui evu-meziu, în care religiunea creștină jucase un rol atât de mare în literatură, se înamoră de antichitatea greacă, și transmise acest gust secolului următor. In secolul al XVII-lea, Boileau prescrise în poesie usul mythologiel. și proscrise pe al religiunel creștine. El greșea, dar are o scuză : nu citise pe Milton. In ver- surile ce am citat de Boileau e mal multă poesie de cât în toate bucățile în care poeții secolului al XVII-lea se servă de divinitățile mythologice. Usul my.hologiel la denșil ne lasă reci. Vedem erudițiune, nu vedem simțiment, și în vestitele Stanțe ale lut Malh’rbe către Du Perrier, se trec de obicinuit toate stro.fele în care se aduc esemple trase din mythologie. Acest fapt surprinzător poate fi leșie esplicat. Oamenii secolului al XVII-lea admirau pe cel antici, pe Greci maî cu seamă, mal mult din pu- terea tradițiunel de cât din justa apreciere a simțim^ntulul antic. Mo- the vroia sS dea lui Omer eleganța secolului sCu, și cel care se indignau că cutezase Racine sS pue vorba de câine în versul: Que des chiens ddvorants se disputaient eatre eux, pretindeau că vorba de măgar trebuia sH fie nobilă pe timpul lui Omer, 1) Este ridicol, când vorbim de Greci, sg dfinn zeilor numele latine. Zeus este Joe: Ermes este Mercur, Astarte este Venerea, Eros, Amorul. Tot așa Neptun se numea la Greci Posidon,. Diana Arte- piira, Junone Era, etc. www.digibuc.ro 2j8 LiTERAtORlL căci altmintrelea nu ar fi pus’o, — atât erau de departe de a înțelege sim- plicitatea grecăscă. Noi înțelegem mult mal bine moravurile și simțimintele Grecilor celor antici, nu numai fiind că Andră Chenier, fiul unei dame din Grecia, ni le-a redat în versurile sale, dar encă fiind că cunoaștem litera- turele și moravurile orî'căruî popor, european seu asiatic, antic seu modern. Prin comparaținne, am simțit deosebirea, și ast-fel am înțeles mal bine pe Greci, Dacă persoanele mythologice ne lasă reci în autorii secolului al XVII- lea, causa e că aceste numiri nu deșteptau în spiritul cititorilor de cât idei confuse : poetul credea că era destul sg pue numele divinității; el nu sim- țea ce era polythtismul grecesc. Autorii secolului al XVII-lea înțelegeau poate mal bine de cât noi ce este perfecțiunea artei, dar numai In Andre Chenier încetează zeii de a fi personagiurl de convențiune, și încep a fi tot atât plini de viață ca și în Virgiliu. Gustul cel delicat al acestui poet ’l făcea sg nu aducă vr’un zeu de cât în locul ce-I convine. Precum Virgiliu nu face sg apară pe regele mării de cât dupg ce ne-a descris o furtună, tot așa Chenier r.u ne-arată Nymphele ducend spre mal corpul nenorocitei Myrto, de cât după ce ne-a depins pe tenfira Tarentină cufundată în valu- rile care sunt domeniul Nymphelor. A avea simțimentul mytologiel antice, și a nu se servi de densa de cât acolo unde trebue, este dar prima con- diție pentru ca ea sg poate fi usitată în literatura contimporană. Dar ni se va zice, nu este oare mal bine de a goni de tot acest cor- tegiu de zel î Mal mult îm place sg ved valurile înfuriate decât pe Neptun mâniat, sg aud ventul suflând prin frunziș decât suspinele Nymphelor. — E adevgrat, dar se pot face amendoug și o suvenire mythologică poate ade- sea avea un mare farmec. Cel mal modern din poeți, Musset, vrend a ne vorbi de apa care cade din țeva unei fântâne, o animă, o face sg cânte, și regăsind o suvenire mythologică, face acest vers gingaș: et sur ses pieds d'ivoire La naiade aux yeux verst plenrait en le quittant. Când vrem sg exprimăm furia iubirel, pentru ce sg nu zicem: C’est Venus tout enti&re â sa proie attachee. De și stilul lui Văcărcscu a îmbătrânit mult, conservă encă multă gin- gășie descrierea ce ne face despre acel sburdalnic amor care cătă într’o seară adăpost în odaea poetului. Citiți,—spre a reveni la Musset—citiți începutul Iul Rolla, și veți măr- turisi că usul mythologiel este legitim în poesia contimporană și că rgu am face sg ne privăm de frumuseți plăcute din prea multă iubire pentru systeme. Dar acest us cere oare-care mgsură, oare-care cumpgtare. Ca și Boi» leau n’am putea aproba : www.digibuc.ro LITERATORUL 219 on nn sujet chretien In auteur follement idolatre et pai’en. Un asemetr a autor ar păcăti i tot atât cât și d. Zamfirolu, care in pa- gina cutare ne vorbește de Ihiers și de Gambetta și în cea următoare de conciliabul dracilor seu de sfatul ce se ține in cer. Vai de poeții care merg dupfi tipic! Der eroarea aci e copilărească. Noi suntem și mal greoi. A^i sciința vine în ajutorul poesil. Sciința ne-a deschis orizonturi noul, ne-a destăinuit ce aă fost India, China, Persia, EgyptuJ, Asyria. Cunoaștem moravurile și ideile fie-cărui popor. Nu mal putem der se re servim de mythologia grecească, decât în subiecte grecești, și în afară de aceste su- biecte, arare ori pentru a mări frumusețea unul vers. De altă parte numi- rile Șeilor nu ne apar azi ca simple abstracțiuni; înțelegem poesia lor. De când Ingres a făcut tabloul s£u, nu mal înțelegem le lonhomme Jupin, al lui Lafontaine, ci pe puternicul rege al O'ympulul, pe care Fhidias ’l con- cepe și desperă de a ni 1 arăta (vecjf cartea «Phidias»1’de D. Beule). Vrem a vedea pe Jupiter al lui Virgiliu : Annuit, et totnm nu tu tremefecit Olympum. Amorul poate fi encg gingașul copil cântat de Beranger, dar azi am înțeles toată puterea teribilului Eros. In fine azi n’am mal putea suferi o Venere nepudică seu lascivă; nu mal cunoaștem de cât pe Venerea lui Lu- crețiu, zeița feconditățiî, care supune pe toți și pe toate neînvinsei s61e puteri; „0 mumă a fiilor lui Enr-u, voluptate a oamenilor și a zeilor,— blândă Venere, tu, din bolta constelată, — și marea ce poartă vase, și pământul ce dă bucate — le fecon- dezl; prin tine toate spațiile animale — concep și văd născândn-se lumina soarelui — de tine’â zeiță, de tiue. fug- venturile și norii cerului, — și de apropierea ta : sub picioarele tale pămentul ale sale suave și variate — flori ’țl așterne; ție 'ți rid câmpurile liquide— și cerul împăcat strălucește răspândind lumină „Căci pe loc ce s’a văzut aparința zilelor frumoase, — pe loc ce din norurt adie mal putirnic suflarea creatriță a zefirului, — fintâin păsările cerului pe tine, zeiță, și a ta apropiere vestesc, puterea ta isbindu-le inima, — apoi saltă fenrele prin grasele pfișiunl,— și trec în not rîurile cele repezi : ast-fel subjugată de grația ta, — de ademenirile tale, toată natura animată — t' urmează cu dor ori unde al vrea să o duci. — In fine prin mări, prin munți, priu rîurile neiiifrânate— prin frunziș, locaș al strămoșilor noștri, și prin câmpiile cele verzi, — pătrunzând toate iuimele de blândul tău amor, — faci ca prin do- rință se se continue secolurile prin generațiune. „Deci, fiind că tu singură guvernezi natura, — fiind că fără tine nimic la lumina zilei, — nu se naște, nici nu poate fi ceva vese1, nici plăcut, — pe tine te vroi drept musă, scriind aceste versuri." B. Florescu. I) A cărei traducere o începusem tn «Stindardul». www.digibuc.ro 220 Literatorul TAV G AII A — Nici caii, nici trăsura căci trenul o se plece, — N’aî grijă, eată ceasul: sunt șâpte îără zece. Trăsura e la scară; ca fulgerul me duce Hodorogind pe pietre ca trenul se’l apuce. Hamalii me salută, la gară cum sosesc, Și gata la bacșișuri, prin birjă scotocesc. Vezând că nu’I nimica se strâmbă și fac ifos, Me părăsesc îndată ca pe-un bolnav de tifos. Cum intru, o mulțime de lume se ’mboldesce : Spre casa de bilete, p’un drum se ghemuesce, Si care mat de care da zor ca se primească Biletele d’acolo și locul se-șl găsească! Un neamț trăsnit de bere dă brânci unul soldat, Un ghiont îl dă soldatul și cade leșinat, Dar nimefil nu’I privcsce, bătaia de la gară Remâne neplătită. Bagajele se cară. Iar clopotul — balanga — o dată a sunat, Salonul se deschide și tot e preparat. Cum zâzâesc albine mulțimea isbucnesce Și trenul ca un monstru pe toți îl mistuesce ! Balanga — mal resună Un domn cam somnoros Venit mal către urmă îșî cată furios Un loc, și când se urcă el cade din vagon Rostogolit d’a dura cu nasul de peron ! Rid unii; însă domnul se urcă necăjit: Se vede că vr’un popă în cale ’l-a cșit. Acum totul e gata, și nu se mal aude De cât șoptirl de mume, de fii, de frați, de rude, www.digibuc.ro LITERATORUL 221 Și alt nu se mat vede de cât îmbrățișări, Suspine întrerupte ți calde sărutări. Curg lacrimi mai curate ca rouă cristalină: Bărbații zic adio, femeile suspină ; Zîmbirî pe ici pe colo, se vcd din când in când, Iar clopotul — balanga — s'aude resunând. Un șuer da mașina, — se mișcă ’ncetinel, — Giadat pornesce trenul, batistele din el In aer se agită.. S’a dus s’a dus și ea Dar fără altă vorbă de cât privirea mea Ion N. Polychroniade. ----------------------------- POVESTEA CÂRPACIULUI Poveste ruilaiiesă1’ Era o dată un cârpaciu, care, ostenit de meseria sa, nu se gândea de cat cum sg câștige bani mulțl. Pe. când sta cu ochit în grindă, uita că j u- sese pe laviță un vas cu lapte. Fiind vară, muștele dedeseră cu grămadă năvală la lapte, în cât laptele se făcuse de tot negru pe deasupra. Atun I cârpaciul simțind lucrul se scoală necăjit, întinde mâna cum face cine-va când vrea se prinză muște, și dă de odată, ivlulte scăpară, dar multe ’I râmaseră în mână. Se puse sg le numere : erau cinci sute Ce făcu athncl? Scrise pe o hârtie cu litere mari: «Cu o singură mână, omor cinci sute", lipi hârtia pe o tablă și o puse deasupra prăvăliei. Cată sg scițl că regele pornise pe atunci mare rfisboiu în contra unul rege vecin. Dar fusese în veci bătut, ast-fel că fugind într’o zi trecu pe dinaintea prăvălit! cârpaciu- lui și vâzu tabla. Pe loc chiemă pe acest om, și dânsul, tremurând de frică ca nu cum-va s6 i se ’ntemple ceva, cu toate că se rușina a da ochi cu maiestatea sa, alergă pe loc. ‘— E adevărat că omorî cinci sute cu o mână ? — Da, răspunse omul care sta tremurând pe picioare. — Regele : — Ești destui de voinic ca sS mergi sg dai pept cu dușmanii ? — Cârpi.c ul care de o parte râvnea sg-șl facă stare, iar de alta tremura de fr’că, ’șl z:se : __ Nu Știu care din doug e mal râu de a muri seu de a face și d'aci îna- inte cârpaciul; sg încercăm. — Ș’atur.cl râspunse regelui:— «Da, Măria <) Care sq aseamănă cu un basm al nostru. www.digibuc.ro 222 LITERATORUL Ta, dă-ml un cal, șî voi pune îndată dușmanii pe fugă. — Bine, zise re- gele ; dacă isbuteștl, te voi căsători cu fata mea. — Lucrul se făcu pe loc. Cârpaciul se puse pe cal (și nici nu știa sg se ție călare); ducea cu densul un steag mare pe care era scris: «Cu o si igură mână omor cinci sute.» Iată 1 că pornește in contra dușmanului. V^zend că vine spre detișil acest om, și citind ce sta scris pe steagul cel mire, dușmanul s’a înfricoșat și pe cât înainta cârpaciul pe atât soldațil se retrăgeau, ast-fel că în curend nu mal ramase nici unul. Regele, care urma de departe, vSzei'd că nu mal era mulțime, akrgă și el în ajutorul cârpaciului. Și când toți dușmanii dispărură, înving6tor:I se ’ntoarseră și chiar a doua zi se făcu căsătoria cârpaciului cu fata regelui. Peste noapte, cârpaciul era mulțumit, dar, după ce adormi, visă că era înaintea bedreagulul sCu, trăge .d la sfoară, și ’n somn tot dedea la pumnurl nevestil. A doua zi de dimineață, ea merse plângend sa-1 pârască ia tatăl s£u, care, neștiind ce sg facă, Ie porunci s6 doarmă fie-care înti*o odae. De atunci regii și boeril nu dorm într'o odae cu nevestele lor. Tr. de B. Florescu. ------&S ------- bai;ade de Henry Murgei* I. CELE TREI VELURI ALE MĂRIEI BERTHA Primul văl al Măriei Bertha era de un in mal alb de cât nin- soarea și țesuf din firurl nu mal puțin subțiri de cât cele ce sunt depănate de fusul Fecioarei. Maria Bertha ’l brodase cu propriile sele mănl, și era ornat de o ghirlandă de flori de mătase atât de bine imitate în cât albinele se apropiau de densele. Nu puse de cât o dată vălul său cel alb,— în zioa când pen- tru prima oară să împărtăși. Al douilea văl al Măriei Bertha era de lână neagră. ’L începuse în zioa în care mumă-sea murise și în care ră- măsese singură a casă. Era brodat cu crăci sumbre ca acele ale arborilor ce sunt în cimitirurî, și Maria Bertha ’l muiase cu la- cremile sele. Nu puse de cât odată vălul său cel negru,— în (jlioa când de- veni mireasa lui Christ cel sânt, în mănăstirea Ave-Maria. www.digibuc.ro LITERATORUL 223 Al treilea văl al Măriei Bertha era făcut dintro bucată din azurul ceresc. Era brodat de stele și îmbălsăma aerul ca profu- murile din raid. Angerul seu păzitor i’l dete în zioa în care merse în cer. Traducere de B. Florescu. REVISTA THEATRALA N’am avut spațiu de a da seamă în numărul trecut de „Că- lătoria lui Hagi Nedelcu“ localisare a piesei lui Labiche „Le vo- yage de M. Perrichon.“ Traducătorii, dd. Săulescu și Marescu, sunt doi tineri care au avut bunul simț de a nu pune spiritul lor în locul spiritului lui Labiche. Au intercalat ânsă în mod fericit o scenă luată din „Le bourgeois gentilhomme.“ D. Millo ar fi trebuit să joace rolul lui Hagi Nedelcu. L’ar fi accentuat cel puțin în înțelesul bufon, pe când d. Panu nu-1 face nici serios cum l’a înțeles Labiche, nici bufon. D. Notara (amorezatul) ne-a displăcut de astă dată, și-l rugăm să pue mal multă viață în accentul său. D. Oostescu care făcea pe cel-alt amorezat, a fost bine. D-na Frosa Sarandi n’avea — cum ’I este obiceiul — jocul rolului său. D-ra Bârsescu a avut un rol mic, din care n’avea ce face. D. Sfetescu a împlinit satisfăcător micul rol al lui Postuleanu. Dar triumful serei a f*'st pentru d. Hagiescu, care, într’un rol se- cundar, ’șl-a atras atențiunea sălii, reușind minunat un typ ă parte. Vrem a vedea pe d. Hagiescu în roluri mal importante, pe care succesul său ne este o garanție că va ști a le interpreta într’un mod fericit. B. Florescu. www.digibuc.ro ^4 LITERATORUL Representațiuni estraordinape Avem o noutate bună să anunțăm publicului: D-na Aristița Romanescu și d. Manolesiu sunt trămișl de Maria Sa la Paris spre a studia arta theatrală, în care s au distins în București pi in muncă și n< încetat progres. D-ra A. Bârsescu merge cu aceia-șî țintă în Italia. La 30 Aprilie, d-na Romanescu, la 2 Maiu d-ra Bârsescu vor da re- presentațiuni estra-ordinare cu scopul de a-șf m^ri fondul. Sperăm că pu- blicul va voi sC contribue la aceste representărl, căci ar fi a contribui oare- cum la adevărata fundare a theatruluî. O sperăm cu atât mal mult cu cât piogramul e frumos. — 30 Aprile —Sala Bossd— Repreznitațiunea d-nel A. Romanescu. Acrobatul, 1 act. — D. Wiest, va esecuta Corbul Român și o elrgie pe un violou cu o singură coardă. D. Millo va zice o canțonetă, d. C. Dimitriadi Vara la tară", d. M. Dimitriadi, Accente intime, de Macedonski, și d-na Romanescu, Harpista, de Duiliu Zamfirescu. Spectacol se va termina prin Femeia trebue se-și urmeze bărbatul, 1 act, jucat de d nil Manolescu, Ha- giescu, Costescu și d-nele Romanescu și Pătrașcu. — La 2 MaiU — Sala Bossel.—Representațiunea d rel A. Bârsescu.— Sora hă Jocris, 1 act. jucat de d-nil Mateescu, Notara, Sfetescu, d rele Alessandrescn și Christescu. D. Cairetti va zice Maria de Ruden, romanță; d. C. Notara va zice Christof Columb-, d Millo, Kera Nastasia ; d-ra Bâr- ses-u, Maria Antoineta. D. C Dimitrescu va esecuta un solo de violoncel. Spectacolul se va termina prin Margot contesă, comedie-vodcvil, 1 act, ju- cat de d-nil Notara, Sfetescu, M iteescu, Raș'an. și d rele A. Velner și A. Bârsescu. Bucuresci bp. Tlvolor Michaiescn, str. BLeriea Eni No. 4. www.digibuc.ro