—- I>am.s înecă, 30 BJZartiîî 18SO «-—- Abonamentul: pe trei luni 4 lei, pe șease luni 8 lei.— Anunciurile: pe pagina 15 și 46 linia 50 Scrisorile nefrancate se reftisu. Administrația Str. Stirbey-Vodă No. 9. SUMARUL : — Accente Intime, poesie de A. A. JIacedonski, — Apoilo și Mercur — Timon Povețe către scriitorii tineri — Revista thealrală de B. Florescu, — Bătrânul de C. C. Pleșoianu — Nălucire de T. M. Sioenescu. — Dorința de loan N. Polychroniade. — Nopțile Romane de Contele A- Verri, traducere de Petru Opran. n zilele aceste când inima expiră, Când egoizmu ’n aer ca molimă planează, Când florile simțirii din pepturi se retează, | Când bunul traiii e ținta la care se aspiră, 1 Când ori-cc este nobil ne lasă reci și muți, Când fruntea ’și-o ridică toți oamenii căzuțî, De ce nu e putință s’adormi pe ne-asccptate Și tocmai peste-un secol, ne’mbătrenit d’etate Se te deșcepțl prin farmec la viață și lumină Călcând într'un nou secol pe-a vechiului ruină! Nu plâng pe-osoartăcrudăce ’n vecime urmăreșce: O inimă ce simte o dată s6 zdrobeșce!... De mic Fatalitatea în cartea ei m’a ’nscris Și trec prin astă lume cum trece un proscris, Der plâng că nu Sporul cc’n oîchi seoglindeșce Prin oichiul Omenirii la iuimo transmis! 1) Iată o poesie pe care de dond ori ne-a refusai’o d. Macedonski, fiind că esle, cu drept cuvânt, în contra poesii intime de care s'a făcut atât abus. l-am luat’o din hârtii și o publicăm, cliiar de s‘ar supdra. Voim să arâtăm că genul intim și personal nu poate trăi crin lăcrimioare ci numai cu Însufle- țirea unui sentiment superior. www.digibuc.ro 162 LITERATORUL De câte ori tn taină creând o lume ’ntreagă Dîs'-'ț 90 reală, rup lanțul ce mă l->agă Și pentru b.ue zile mă simt că sunt născut: Familii, țări, fruntarii, Ie șcerg prin cugetare Și ridicând pe tronn’l familia cea mare In patriă comună văd globul prefăcut! Simțiri mici și înguste din epocile noastre Destule generații în scutecele voastre Le-ați înfășat și ele tot prunce an rămas: Al secolului nostru cu secolul din urmă Voi sunteți compromisul spre-a face un nou pas;.. Făcutn-l-ați?. răspundeți, căci secolul să curmă Și celă-l-alt de-acuma ridică al său glas! Ah! Inima de lacremi mi-o simt atât de pliuă;.. In locu-vă, răspunsul, sunt ele care ’l dau! Mai mult ca tot dauna povara ne înclină Și se refuză pâine acelor care u’ a! Mai mult ca tot d’auna pământi -::cesta mare Nu poate să hrănească pe toți câți a născut, Mai mult ca tot d’auna, nimic e-o cugetare Ș’o frunză e poetul de crivățe bătut! Săracul și bogatul n’au loc l’aceiași masă Ș'aceiaș atmosferă pe univers apasă, Schimbarea nu există de cât în proceduri; De sunt zîmbiri pe buze în suflete sunt uri; Disprețul covîrșeșce pe-acela ce nu șciă Că lumea e o casă de joc de stosăriă In care să despoaie prin ori și ce mijloc Și că să ’ngăduieșce să ribi prin pozunare Cărți bine măsluite spre-a face bancul mare Destul să nu te prindă vr'un altul mai escroc! Eu nu visasem lumea de sigur precum este Și când mă deșcept astă-zi ș’o văd fără de veste îmi vine câteodată să m*5 ascund, să fug, Său singur, fără milă, smintit, să mă distrug, Să nu mal văd lumina din cerul plin de soare, Și haina vieții ’n sdrențe so lapăd la picioare! Sărmeni copii ce ancă la sîr de scumpe mume ZîmbițI acestui soare, neșciu.oifr Je lume, Voi carî-avețl un suflet umplut de bunătate Și care-avețl să pierdeți acea nrginitaf* De cngete-aurite din inimi inocente, Ne ’ntelogătorl ancă dc-aceste lungi lamvnte www.digibuc.ro LITERATORUL i6i Cu frunți mult mii senine c'al cerului azur, Cu suflete curate ca focul cel mal pur, De e ș’a voastră soartă ca să intrațl ca mine In cercul unul haos de inimi în ruine, închideți olchil voftril;... Muriți; nu mal intrațl; Venițî curați în lume ieșițî din ea curați 1 Ct?... Plânsul mă îneacă și nu mal am putere Să ’năbușese în mine accentul de durere Când mumele m'ascnltă e’o tristă ’ncremenire Privindu-’șl copilașii cu inima ’n privire! Ce?.. Dragile ființe să moară?.. Inapoitt! Mori tu, poete searbăd cu drojdii amărîte Din care porneșel lumii neîmpăcat războiti! Să mor!.. Zilele mele sunt astă-zî hotărîte,... Nenorocite mume, e prea târziu să mor! Der dac’acea femeie ce ’n pântecile sale, In zilele! frumoase de glorii triumfale Când supunea destinul c’un zîmbet răpitor, Ursită-a fost să poarte pe bietul visător, 0! dac’acea femeie ar fi putut să șcie Ce soartă pregătindu-’șl îmi pregăteșce mie, Nu ar fi fost mal bine cu mâini no'ndurătoare Să mă omoare ’ndată ș'apoifi să se omoare! Societate crudă, acuzătoare vecinie, Sunt mnlțî care lumina cerând'o l’al tău sfeșnic S’au ars, ș'ale lor inimi ca nișce urne sfinte Păstrează-abiâ cenușa din mii de simțiminte, Sunt mulțl care ’n mijlocu-țl ’șl-aduseră junețea Ca să ’țl împrospăteze cu densa bătrânețea; Tu, absorbind de grabă prinoasele pe rând Te-al folosit de ele și i-al privit căzând Și ’n loc ca să ’ntinzl mâna victimelor simțirii AI rîs. — Fatale timpuri! Când plânsul nu excită De cât rîsul ironic seu mila ipocrită, Asnpră-vă: Planeze blestemul Omenii ii! Al. A. Macedonski. 1880 Marte, Bucnrescl. www.digibuc.ro 164 LITERATORUL APOLLO ȘI MERCUR La apusul soarelui, Apollo, divinul păstor, lăsându-șî boii li- beri în pășune, se așezase Ia umbra unul stejar, meditând se vede la versuri. Găsea plăcere în odihnă; molatec el se trânti, a lene, până când cu încetul simți că-1 fură somnul. Atunci sburdalnicul băeat pe care Maia l’a născut, băețoiul care a știut, furând din glumă și ascunzând cu istețime ori ce a vrut, să-șl bată joc și de deil și de Zeițele cerului, băâtul, văzând pe păstorul adormit, începu a rîde de el: „Ce poamă de păstor! ce om bun! el nu știe a se teme de hoți; a uitat de stăpân; ce mutră va face când i va da acesta biciurile ce merită. Uife-1 cum doarme! nu vel rîde când te vel scula. Nemernicule, plăcutului tăQ. somn ’I voiil pune un trist capăt. Țl predic mâhnire la drum. O ce nebun! cât voi rîde când deșteptându-se cu o privire nesigură âncă, va cerceta toată câmpia, și în van ’șl va căuta boi prin pășune. De taurii săi cu coarnele frumoase nici umbră nu va găsi.“ Zise, și se apropiă în- cet de păstorul cel fără grijă. Dâr pe când se uită la cel ce doar- me, recunoasce pe al său frate, și abea ’șl reține rîsul ce-1 apucă. Festa e și mal bună, căci deja se gândește să-l fure chiar tâsca plină de săgeți. Fără a mal sta. băeatul răpește săgețile: un copil fără putere ține în a sea mână armele care fură atât de fatale Niobel; el se grăbește a ascunde repede tauri. Pe când go- nește turma, etă că lovește aerul c’un lung muget o junică din cele răpite. Turma cărei i place să retăcească pe munți aude și repetă acest muget: pădurea resună d’un lung murmur. De o dată păstorul sare drept în picioare; dar în van cercetâsă cu ochii toată cărapia, și chiar pădurele. Nici un bou nu se vede. Dar ca din întâmplare, în umbra unul vechiu ș'ejar, în tufișul cel negru, ză- rește un copilaș. Pe obraz necredința i este scrisă și pe frunte viclenia. înțelege Apollo că este hoțul său. Iute ’șl cată repedele sale săgeți și arcul cel îndoit; abea ’șl poate ține rîsul: va în- fricoșa pe inamic. Săgeți? nici una nu l. Teasca ? o găsește ușoară și goală. Mânia îl coprinde, și plin de supărare, strigă copilului cu o vece amenințătoare: „Tâlharule, acuma iute să ml dai taurii și junicile ce-ml al răpit, și săgețile, de nu, copile, va fi rău de pielea tea.“ Abea vorbi, și copilașul, coprins de mare groază, în- www.digibuc.ro LITERATORUL 165 cepe a se ruga cu o voce tremurândă, căci știe care e puterea fratelui său. I vorbeșce dulce, ’l chiemă al săâ. frate, ’l dă înapoi arcul, taurii și repedele-I săgeți: luând pe copil de ureche, atunci rîse Apollo. B. Florescu. Era o dimineață, de-acelea ce ne lasă, Adese-orI, în suflet frumoase amintiri; Un timp de reverie, când noă nu ne pasă De orele perdute, de tristele gândiri. Pe câmpuri diamante de rouă irizată Luceați formând reflecte cu stelele din cer] Zimbește Aurora, iar soarele se-arată Și stelele și rouă se-aprind, se sting și per!! Iar vremea ’mpovărată de-a lumel idealuri Sbura, pe nesimțite, spre-a veacurilor maluri; Sburam și eti cu dânsa, sburam spre infinit, Pătruns adânc în suflet d’un dor nemărginit. Din firele de iarbă, din foile tăcute, Țîșnesc idei mărețe dar toate ’n ceruri sbor Căci nimeni nu se-oprește printr’aste locuri mute, Sa scoată frumusețea din chiar uritul lor. A! Nimeni nu respunde l’a paserel cântare, La freamătul dumbravel, l’al rîulul murmur: Poetul este-o umbră, un vis, o cugetare, Privirea ’I se ’mpreună cu limpedele-azur!.. Prin aer îșl iatt sborul concerte prelungite: (k_voce le respunde , Opriți-ve sunt etL>“ Un ige-TÎfide prin stâncile-amuțite, O Umbră îmi șoptește: VĂh! Vin pe -&tniil mett|’ Printr’asta feerie, perduta-ml cugetare îmi pare că se ’nalță mal sus de Empireă.... In peptu-ml se îngână o tainică vibrare Iar umbra îmi șoptește: ,Ah! Vin pe sinul metil* www.digibuc.ro 16G LITERATORUL Me ’ncerc s’o iad în brațe, dar umbra pere ’n umbră, Tabloul din ’nainte-ml dispare ’ntr’un abis: Iar ziua se preface în noaptea cea mai sumbră... In van mal cât în juru-mi... In van... Era un vis!.. 1. M. Stoenescu. TIMON0 Sunt unele nume care par neperitoare, și mărindu-se din ce în ce în lumea intelectuală, fac se fie uitat omul care le-a ilustrat. Ce știm de adevăratul Ti- mon ? Mal nimic, dar caracterul acestui Athenian a atras atențiunea lui Plutach, & lui Lucian, a lui Libanius. Strania figură a lui Timon captivase îndestul pe sa- tiricul autor al Dialogurilor Morților pentru ca se mărească în favoarea lui ca- drul ordinar al dialogului seu. Autorul grec a remas ense fidel sobrietății și me- Surel grecești. Shakspeare în Anglia, Boyardot în Francia au pus această figură pe scenă, $i La Bruyăre a introdus’o in caracterele sele. Timon a devenit de atunci unul din synonimele vorbei misantrop, și sub acest nume a publicat, sub domnirea lui Ludovic-Philippfl, D-l de Cormenin faimoasa sea scriere: Le livre des orateurs. Shakspeare a urmat nu pe Lucian ci pe Plutarchtt. Primele încercări ale lui Shakspeare fuseseră Titus Andronicus, Periclcs, Trilogia lui Henric VI, Confusiunele și Răutăcioasa supusă. In Henric VI el se împrumută adesea de la Marlowe, și a fost pentru aceasta atacat de actorul Greene care făcu în contra lui o satiră, în care *1 numește Shake scene (strică scena) al Angliei. In aceste încercări, ma- rele autor engles este de tot supi.s influințel italiană, maniei de a face spirit și de a fugi de natură, marianismulul care de altă parte amenința de a împiedica desvoltarea geniului frances, și fusese introdus în Anglia de Lilly sub numele de eufu- isțn. Tot sub această influință era Shakspeare când a scris sonetele sele, și po- emele Venerea și Adonis, și Lucreția. Dar pe cât înaintă în etate și în conști- ința talentului seu, pe atât Shakspeare se feri din ce în ce mal mult de această școală falșă. S’a observat că de la 1591 pâne la 1601 Shakspeare a scris mat mult comedii, iar că operele sale cele grave sunt posterioare acestei date. Spi- ritul seu pare chiar se fi fost foarte sumbru în acești ani probabil că din causa disgrațiel protectorului seu, Jord^Soiithampton. BlTafunct ftateasă și Coriolan, în «are se pot surpi înde uacTe accente care ar trăda starea spiritului seu și Hamlet (1604), și Tim£A. Dar o altă causă a schimbărel lui Shakspeare, schimbare dato- ri începem analysa capurilor d’operă alle Iul Shakspeare Timon se terminh în numfirul li. In al 13-lea, vom publica o pagină de George Sand despre Hamlet, pe care o vom combate în numărul al 14-lea. impreuni cu uimitorul articol al d-lul Dame despre modul cum a conceput Sal- Vini rolul lui Hamlet. www.digibuc.ro literatorul 1§7 rită în parte și etății 1) fu influința lui Montaigne, a cărui carte, Ies EssaiSjfu tra- dusă pe la 1603 în limba englesă de Italianul Giovanni Florio. Se conservă în Museul britanic esemplarul ce a aparținut lut Shakspeare cu semnătura sea și data de 1603. Această lectură fu eminamente utilă Iul Shakspeare: Montaigne ’l învăță a gândi și Shakspeare fu natuial atras spre antichitate. Plutarchfl, despre care Henric IV țjicea că’I suride ca ceva in veci nou și fraged (d’une fraîche nouveltâ), era adorat de Montaigne. „ Scrierile lui Plutarchfl ’l descoperă îndestul, țjice Mon- taigne, acelui care știe se le guste, și cred că’I cunosc pâne în suflet; ași dori ânse se avem ceva memorii asupra viețel luî.‘ Această admirațiune a Iul Montaigne a trebuit se atragă pe Shakspeare, care cată se fi citit pe Plutarchfl în traducțic. Precum in Hamlet, Othello, Coriolan Shakspeare s’a împrumutat adesea de la Montaigne, tot așa s’a inspirat de Plu- tarchfl, din care atras Coriolan, Antoniu și Cleopatra, Timon, Iulie Cesare. Shaks- peare ânse n’a ghicit nici o dată moravurile romane niel ale Grecilor. D-l Guizot laudă modul cu care e condusă piesa întitulată Timon. Este în adever una din cele mal simple de pe theatrul englez, dar este tot theatrul englez, cu fantesistele sâlc invențiun! și cu caracterul seu de estremă libertate și chiar de licență. Shakspeare introduce în acțiunea dramatică doue persoane pe care le-a tras din Pluiarchfl, pe Apemandus cynicul și pe Alcibiade, și inventează altele, pe Lucius, pe Lucullfl, etc., nume romane pe care ne mirăm se le vedem în Athena. Lucian nu lua pe Timon de cât în a doua jumetate a viețel sâle, atunci când urășce deja genul oment sc. Prîntr’o vedere de geniu, Shakspeare ne arată pe Ti- mon la începutul acțiune! fericit, avut, iubind pe oameni. El mărește ast-fel cadrul seu, și trage ast-fel un efect imens din chiar schimbarea caracterului Iul Timon. Se ne grăbim de a zice că Shakspeare a făcut din Timon mal mult un En- glez de cât un Grec. Fericit, el cheltuește ca un lord. Când vine nenorocirea, oare am seiîTir.hAJdpia^ cejne dă autorul despre eroul seu dacă am numi spleen misanthropia sa. Exagerațiunea siînp monturilor este constantă și între ambii Timon! este aceiași diferință ce există întrfe OEdipe și regele Lear. Numeroșii cliențl care se grămădesc în casa avutului Timon, și căT& HIL-Cfinstitue un obiceiu gre- cesc, ’l fac se semene cu un lord, cu un Wanvick democrat, cu UP.nl din acel nobili venețianî căror Arioste presinta versurile sâle, și marii pictori al Italie! ale lor capurl-d’operă. Intr’adever piesa engleză începe prin curtea ce un poet și un pictor fac favoritului poporului. Se poate compara această scenă cu prima din Le Bourgeois Gentilhomme, și se va recunoasce că dacă Moliâre este mal vesel, autorul englez este mal filosofic prin considerațiunile asupra arte! ce sunt expuse de persoanele în scenă. Dupe aceștia vin senatorii, curtea n complectă; nu lip- sește nici chiar curtesana. Timon intră ca un triumfător, în sgomotul fanfarelor. Este fericit, crezetor, ilusionat; se bucură de fericirea sa și ar vrea se fază toată 1) în 1600, Shakspeare avea 36 de ani. www.digibuc.ro 168 LITERATORUL lumea fericită. ,Aș vrea se împart regate amicilor met* Curioasă dorință în gura unul cetățian athenian, care ânse ne arată bine ideia lui Timon. Masa e pusă și Timon, îmbătat de concertul laudelor, dă la toți daruri: ,Da, esclamă el, am do- rit adesea se fiu mal serac", ca se se poată adică areta devotamentul amicilor sel. Un autor modern, D-l Ponsard, ne arată asemenea în Onoarea și Banii, pe Georgie plin de încredere și de credulitate pâne la începutul piesei, pâne când se vie ruina; atunci amicii ’șl iau sborul, dar Timon și Georgie diferă mult unul de altul: primul, din amorul seu pentru oamenii cade în ura în contra lor, pc când al doilea, în al cărui caracter nu trebue căutate ideile de filantropie și mi- santhropie care compun pe al lui Timon, nu desperă, ci găsesce in muncă mijlo- cul dc a nu avea trebuință de o lume pe care o desprețuește. In mijlocul concertului de laude ce se aridică împrejurul lui Timon, se aude o voce discordantă, acea a cyniculul Apemandus, un fel dc Falstaff gâlcevitor, un nemulțumit sistematic, care neputând resimți simțimintele cele nobile, nici nu le înțelege; pisma ’1 roade, și persoana lui ne inspiră desgust. Mârâitura sa, demnă de dispreț, nu seamenă în nimic cu isbucnirile indignațiunel lui Alcest, care nu sunt alt-ceva de cât exagerațiunea virtuțeî. Apemandus e mândru de virtutea sa și egoist. Se roagă la zel dar numai pentru dânsul. Alcibiade în autorul englez nu este cel istoric. Violând istoria, Shakspeare ’l face serac, și ni’l presintă ca un ostaș semeț și trufaș, îngâmfat de rolul și de gloria sea. El zice senatorilor ; „Ostașii ca și zei nu trebue se sufere se fie ofen- sați.» Acest ton umflat nu este Grec ci Spaniol. Cupidone, conducând coruri, vine se termine serbătoarea, se incunune gloria lui Timon. La actul al duoilea, încep nenorocirile ; o droae de creditori necăjesc pe bunul Flavius, intendentul lui Timon. Flavius caută în van scăpare la amicii lui Timon. Apemandus și nebunul vin se asiste la ruina lui Timon.. Nebunul, persoană care în mysterurl era JftSărtinată se zică spectatorilor ade- verur* me-ori plăcute, adesea amare, și^pe^care Veronesul l’a introdus în Santa- Uină, se găsea la curtea regiloț^pghe în secolul al XVII-lea. Chicot sub Enric III, et sub Pruncise I, Engoulvent și l’Angeli sub Henric IV sunt cel din urmă. T mon află în fine ruina sea, dar nu perde speranța: speră în amicii sel și itează pe servitorul ssu. ,Sunt avut în amici8, și nu vrea se crează că s’a adresat deja în van la dânșii. Trec toți sub ochii noștri, acești falși n al treilea act pe care ’l putem numi chiemarea amicilor. Ventidius a s din închisoare de Timon. De sigur nu va uita această bine-facere. A Lucullus vrșa-se pară om bun la inimă și încearcă se pue ceva monedă i bătrânului Flavius, care o aruncă indignat: ,Nu ești de cât un prostea janl teu.8 Lucius ar veni în ajutorul lui Timon, dar și-a cumperat o mo- n’are pentru moment bani disponibili. Semproniusse superă că nu s’au a^ www.digibuc.ro LITERATORUL 163 dresat ântâiu la el.* Cel ce-mi vatemă onoarea nu va vedea banii mei. — Măria Tea ești un admirabil nemernic.* i respunde servitorul. Autorul ne arată ast-fel o varietate de ipocrițl și virtutea nu este urmată de cât de oamenii din clasa cea mal infimă. B. Florescu. (Va urma) IbMffâin (la zioa aniversara) Bătrân! din pletele-ți albite Es doue vremi deosebite: Pe frunte, iarna mult amară Și ’n sin, frumoasa primăvară; Betrân! tu ai umblat pe drumul Pe care umblu... și din fumul Atâtor visuri și simțiri Ți-au rămas numai suvenirl... Dar e destul in betrânețe Un vis frumos de tinerețe, Care’ț’T șopteșce lin... ușor De focul primului amor. Și când în lupta de Titani VedușI trecând șal-zed de ani, Ferice dacă zici în tine: „Cât am trăit, am făcut bine* C. O, Pleșoianu. Bueureacl 1880 Martie g. www.digibuc.ro 170 LITERATORUL NOPȚILE ROMANE n ’ DE CONTELE ALEXANDRO VERBI PARTEA ANTEIA LA MORMENTUL SOIPIONILOR NOAPTEA ANTEIA PRECTJVENTARE Ocasiunea operei De când am deschis și-am resfoit cărțile celor antici, recuuoscuiil că mărirea stilului lor nu era mal pe jos de a intreprindsHîor Jor și fui pătruns de atâta în cât ’ml remase mintea ațintită la acele secole. Intre națiunile antice 6nse, tea Romană le întrece pe tote, ca un gigante, prin imensitatea operelor s&lle, ș’intre tdte strălucește prin caracterul el eroic, care respiră uă generoasă superbie. Mintea mi’era dar printr’o îndelungată deprindere atât de mult ocupată cu Români în cât îl contemplam in tăcerea singurătății, ca cum ar fi fost pre- sințl. De se întempla ca pentru desfătarea mea, se merg prin pădurile tăcute sâîl dealungul rîulețelor duioase, fără a avea alțl martori at cugetărilor mele de cât zefirul și păserile, mintea mea, cufundată în acele meditațiunl, se asvârlea, ce se zic așa, afară din acest corp către secolele depărtate. Ș’atâta crescu prin studiu această disposițiune în cât mi se aprindea une ori în pept strania și torniențoasa dorință de a vedea vr’una din fantasmele celor a.nticl, și, evocâud’o din abisurile morțiî, de a sta a raționa cu dânsa. Acest dor neastâmpărat resufla și din inima illustrulul Petrarca, când se sforța să treacă peste secolele care ’l despărțeau de cel antici, și să trăească oare<-cum cu dănșil; pentru asta scrise epistole către Ckerone, SenecfU-Liviu și Varrone, epistole ce se citesc în operile selle. Și se narează chiar de Pomponiu Leto, care trăind în Roma avea întinsă erudițiune despre anticitate, că avea obiceiul să privească la ori ce remășiță a primei mă- riri cu un simțimfint atât de mare de dulce admirațiune, in cât une ori fu ve- zut plângând în fața ruinelor, remân&nd nemișcat, și cu mintea cuprinsă de un meditativ extas. Voind eu dară a acorda o dată simțimintelor mele cea mal dulce satisfacțiune ce le lipsea, pomii de la șesurile insubrice către Roma cea au- gustă, obiectul perpetuelor mele preocupațiunl. Ori cine va fi gustat cătușl de puțin din delițiile erudițiunel antice, ’ml va V Critica nu poale assemBna acăstă operă a lui Verri de cât cu opera lui Danie. Deși prozator, Yerri e mare poet istorie erudițiune antica, adânca cunoștință a autorilor, poesie este tot in aceastl operă, și credem că facem un adevărat serviciu publicului român de a publica traducerea d-lul Petru Opran. www.digitnic.ro LITERATORUL 171 fi martor de câte palpitațiunt simte inima, când, scoborând Apeninul, drumul ar puci în jos spre Orașul cel glorios. Ochil-JI sunt ațintiți spre a descoperi creștetele celor șâpte Coline; pieptu-ți aspiră puternic a se avânta intre monumentele cele pre- țioase; pe drum, fie-ce piatră dintr’un edificiu antic dă materie la conjecturi e~ rudite, la imaginațiunl delicidse. îndată ce intrai in calea numită Flaminia, im adusei aminte de mărețul el aspect din antichitate, de la Riminj pane la Oraș, și de numele ce trăește âncă al acelui Consul cădut pentru patrie in bătălia dată în coptra lui Anibal la lacul Trasimen. Si pe când mintea mi-era ocupată cu a- semenea cugetări, care o îmbetase, intrai pe poarta cea augustă, și mi se părea că această maiestoasă intrare ml menținea în inimă acea iluziune plăcută care me făcea să cred că intru în insu-șl orașul cel imens și construit în marmoră al lui August. Delițiile cele estreme, cu cât omul le simte mal mult prin inimă, cu atât pdte mal puțin să le esprime prin graiu. De acea, ’ml place a trece cu tă- cerea peste simțimintele care mi-au inundat pieptul în primele țjile, vedând săntul Tibru,obeliscurile egyptiace, templurile negre ânce de aburi sacrificiurilor, amfiteatru] lui Flaviu care zace la pământ ca un gigante sfâșiat, columnele care ne arată porturile miliției, arcurile triumfale, spațiul Forului, mausoleele, ruinele cele maestoase ale circurilor și ale fermelor, și toate acele rămeșițe ale splendoarel romane, ce umple inima de o dulce mirare. Era acea stagiune în care norii vin se răcorească pământul dupe arșița soa- relui de vară, și cerul, senin și fără nori, părea că strălucește mal limped. Re- înverzeau plantele și iarba cea lângezilă, și prin frăgezimea lor, Irpitau primăvara. Tăcea acuma greerele cel stridinte, și ’n locu-I ciripeau voioase păsările, desfătau. cftkșe^la adierea dulce a^vântulețnhtl și ne mal știind de acele curse prin care la asemenea epocă a anului le atacă plăcerile noastre distrugătoare. Se lăți prin Oraș o veste minunată, că s’ar fi descoperit atunci *) mormintele Scipionilor care mult timp s’au fost căutat în deșert. De acea, lăsând eu la o parte conten.p’q-. țiunea celor-lalte obiecte, me întorsei îndată spre acesta. Monumentele oamenilor iluștri deșteaptă de ordinar în inimă o duioasă întristare, cu mult mal plăcută decât mișcările unei sgomotoase veselii, pentru acel care înclină spre o tăcere meditativă. Velul nopții inumbrind deja aerul, era favorabil liniștii și tăcerii ce conyeneau propusului meu. O căsuță țerănească se înalță deasupra mormintelor Scipioniloi, la care conduce o peșteră suterană ce se asemuește cu vizuina fea- relor. Pe acel drum ângust de și lărgit ajunsei la mormintele familiei celei valo- roase. Unele erau de curând curățite de ruine, iar altele româneau âncă sub dânsele. Ve^ui, amestecate cu pământ și cu petre, albind osemintele cele ilustre la lumina făclel ce strângeam în mână ca o călăuză a păsurilor mei. O întorsei apoi încet în toate părțile, privind cum fusese ofensate de sapă acele remășițe care meritau se fie păstrate în alabastru, și cum devenise ele batjocura plebil și a curioșilor- 1780. www.digibuc.ro 172 LITERATORUL Dar călătorii cel învețațl, care s’au deprins a se întrece în a privi aceste Oraș cu o erudită plăcere, arătară cât de mult prețuiau asemenea remășițe. Mulțl din el le adunau, și le transportau apoi în patria lor depărtată unde le păzeau, ad- miratori al unei familii atât de celebră. Ilustre doamne streine, mișcate de atâta glorie, se scoborau aci, și nu numai că oboseau fragedele lor picioare, înaintând cu greutate prin aceste peșteri, dar cu albele lor mâini adunau acele triste semne ale fragilității omenești. Eu ânse cugetam cu durere cum se aflau sub picioarele mele osemintele acelora care umpleaii și astăzi universul cu al lor renume, cum poate brațul unuia dintr’ânșil, conducător de victorie, seu capul altui-a, se afla aci sfermat, batjocorit, călcat do toți în picere. Sunt aceste morminte de venerat pentru modestia lor, formate fiiind pe când Romanii aspirau a streinei nu prin magnificență, ci prin virtute. Compuse din pia- tră ordinară, sculptate în mod comun, pe dânsele stau numirile și faptele eroilor nu propriu zis săpate, ci însemnate prin ușoare liniamente ce dupe atâtea secoll din întâmplare numai nu s’an stricat. Y Narează acele inscripțiunl în scurte și modeste frase meritele acelei famili de viteji, și sunt numai, în simplicitatea lor, termeni al limbei antice a Lațiulul. Eată, ’ml ziceam în mine, că se ivește iar monumentul lui Caiu Cestiu despre ale cărui întreprinderi atât e de mutăRenumirea încât în deșert le-ai căuta prin cărți. Mormântul, în mândria sea, ne-a transmis numele numai, nu și gloria. Ce plăcere găsescl, o barbară fortună, se turburi această cenușă glorioasă, dupe ce fusese păs- trată atâtea secoll subt ruine? Pe când mintea roi-era cufundată in aceste consi- vântul de noapte pătrunzând de o dată prin intrarea peșterel îm stinse fa la din mână-n.1 cu o suflare de dispreț. Cu toate că prin această batjocură lipsit, par’că -aș fi fost de o dată orbit, de plăcerea ce-mi dădeail aceste obiecte, totnșl nu me întristai, fiind-că pe cât am perdut din vedere, pe atât am rdștigat în cugetare, ce deveni în acea singurătate și în acea tăcere cu mult mal contemplativă. Deja mi se afunda mintea în marea întunecoasă; deja mi se sco- borau gândirile în împărăția cea fără mângâere a morțiî, si dupe vechia lor de- prindere erau setoase de a convorbi cu dușii de pe lume. Când eată că auz un plângeros murmur eșind din adâncime, compus din sunete nearticulate, ce se urmau ânse încet în cadență. Părea freamătul vântului prin văi. Se cutremură tot de o dată pământul sub picioare mele, și aerul întunecos zuzuia ca un roiu de albine. Erau oasele agitate în morminte, și lovinduse înăuntru de păreți răsunau ca niște bețe uscate. Mi se păru că se ridicau nițel în sus copertele coșciugelor, și că apoi cădeau pe marginele mormintelor, pentru că auzeam în acel întuneric un sgomot corespunzător cu un asemenea efect. Atunci fu învinsă în mine de slăbiciunea o- menească a mea generoasă dorință, căci simții trecându-ml prin membre un fior rece. www.digibuc.ro LITERATORUL 173 Ori cine va judeca cu cumpetare nu-mîva putea imputa aceasta, considerând că me aflam supus la o încercare ce trece peste puterile obicinuite ale sufletului nostru. Dupe aceasta domni în aer tăcerea și remase pământul în nemișcare. Strălucea înăuntru mormintelor o fosforică splendoare din care începură a eși oare-care fețe omenești, cu pas încet Apărură apoi brațele cu care țineați dea- supra lor copertele cosciugelor. Apoi vejui toate mormintele deșchi^ându-se, pline de umbre ce ședeatt în elle și arătau numai partea superioară a persoanei lor. A- colo erail prunci și tineri, și acestora apărea numai capul și parte din pept; al- tele erafl imaginele unor bărbați, ș’aceftia se aretau pâne la șolduri. Stăteatt ma- troanele în poză modestă, acoperite cu vvl: unele numai ’l luau nițel de pe fața lor, ridicând marginele cu mâna. Erafl unele frunți tinere, care aveau perul atât de des în cât nu li se vedea nici fața. Aceștia ’l despărțeau cu mâinele pe mij- locul capului; alții ’l aruncați dupe umeri; aceștia aretafl încă prin pleșuvia lor și prin perul lor cărunt că muriseră în ani bătrânețelor, Fetele stinse în primăvara viețel, aveau fețe înflorite, deși întunecate de trista letargie a morțil. Pentru a- ceasta, la început țineau toate acele imagini plopele lor aplecate, ca și apesate de somnul cel etern, ș’apoî ridicându-le cu greutate, întorceau spre mine privirile lor cu o mișcare greoaie. Remăseseră ast-fel ca ne deșteptate ânce bine, când veșlui în adâncimea cea mal depărtată a acestei peșteri strălucind lumina fosfo- rică și tot de o dată apropiindu-se cu un demers maiestos o umbră care semăna cu imaginele consulare, învelită în togă albă. Pe fața el binevoitoare era o dem- nitate dulce: se vedea că era în acea etate ce înclină spre bătrânețe, dar n’a a- juns’o încă; singura el vedere Insufla respectul, deștepta admirațiunea. La apari- țiunea acestuia, toate cele-l-alte eșiră din morminte, și-1 încunjurară cu semne învederate de a-1 onora. Și mal murmurați prin sunete ce păreatt a gemete, și pe care eu nu le pot esprima. Se așezară apoi în giuru-i, în poze de ascultare: acea umbră stete în mijloc, cu autoritate, și eu plin de supunere remăsel rezemat de păretele unul mormânt. Uimirea, respectul nu numai că-ml înfrânau cuvintele pe buze, ci cu mare neliniște ’ml popreau chiar însă-șl respirația. (Va urma) Tradus de Petru Opran. www.digibuc.ro 174 LITERATORUL REVISTA THEATRALA De mult nu am făcut revistă theatrală, fiind că theatrul n’a dat de cât piese seu vechi, sfri rele. Dar avem a felicita adl pe D. Ureche, și o facem cu plăcere. Dar ântâin avem a anunța publicului noutatea că D. Milo nu mal este director de scenă; D-sea și-a dat demisiunea. A fost înlocuit vremelnicește prin D. P. Ve- lescu. Nu știm căușele demisiunel D-luI Millo. Ne mulțumim deci a înregistra faptul. ErI seară, Marți, serata era consacrată D-luI Ureche. S’a jucat „Odă la Elisa”, despre care nu avem nevoe se vorbim, piesa fiind de toți cunoscută, dar care a fost foarte reu interpretată de D-ra A. Popescu. D-sa a recitat rolul seu fără simțire, ca o lecțiune spusă de un școlar pe de rost, și frică rcu spusă. D. Manolescu a făcut rolul bărbatului; d. Frosa Sarandi al slujnicil. D-sa a obținut un succes facil, într’un rol plin de vulgaritate. Dupe „Oda la Elisa” s’a jucat pentru prima oară „Fata bancherului” loca- lisată de D. Ureche. Dăm publicului o nouă probă de hepărtinirea noastră ca critic, căci toții amicii noștri știu că de mal mulțl ani relațiunele ce am avut împreună, D. Ureche și eu nu au fost tocmai amicale; dar literatura nu are patimi; e nedemn criticul care nu ia de lege spusa lui Tacit: sine ira et studio, fără mâ- nie nici părtinire. Adeverul, tot adeverul, nimic decât adeverul, eată care este le- gea criticului. El trebue să aplaude frumosul ori unde ’l găsește. Defectul ce-1 găsim în general în localisațiunl este că de și scenele se petrec în BucureșcT, moravurile sunt cele de la Paris. Dac’am judeca astfel „Fata bancherului“ am găsi că în adever nu există în București asemenea caractere atât de înalte, dar tocmai în acest defect este fru- musețea. Lăsfrid la o parte că un om ca ducele Job este o escepțiune chiar în Francia, mulțumim din inimă d-lul Ureche pentru această localisațiune, căci a făcut mal tnult de cât o piesă românească, a făcut o bună acțiune, făcând se fie aurite pe scena română accente nobile pe care poate maioritatea spectatorilor nu le aude in sânul familii. D. Ureche nu s’a ținut tocmai de textul ducelui Job, de Laya, (care în pa- rentesă este frances, nu spaniol cum unii au fost conduși a crede din causa nu- melui de Estevan.) A suprimat între altele scena în care doarme ducele Job, și acel mic monolog care te face se plângi fără voe. Nu-I vom face o crimă pentru aceasta. Scena somnului e foarte grea de jucat, și piesa cum ne-a dat’o d. Ureche se ține foarte bine. Deci va avea un succes meritat, și va remâne în repertoriu ca o bună piesă. A fost interpretată de D-na A. Romanescu, de D. Manolescu, de D. Christescu și de D. Panu. D-na Romanescu a fost la înălțimea sea, ne-a sa- tisfăcut. I vom face o mică observațiune. La un moment dat, dă din cot, cum fac adesea fetele care nu cunt de lumea marea, și care cred că a se schimonosi este a dobândi grații. D-na Romanescu ne-a probat prin această că observă, dar www.digibuc.ro LITERATORUL 176 credem acest gest de un realism inutil. Aș dori In D-ta, domnule Panu, se nu cauți a-țl face chipul cufărul sâu cufărul om cunoscut. Aceste portrete sunt Ia locul lor in comedia aristofaneascS, nu in ducele Job. Im pare reu se-țl spun că al măcelărit scena din urmă. Tot așa a măcelărit D. Christescu speaciul ce-1 dă fetei ambițioase. In fine d. Manohscu âiAâifl era reu imbîlcat, ș’apol, aceasta a avut poate o Inrîurire asupra jocului d-scale, căci l’am găsit mal slab in astă seară in generalitatea jocului. Nu că a făcut greșeP, dar e ceva mai trist: n’a avut merite, și accentul nu părea eșit din inimă cum trebue intr’un asemenea rol. Prea rece, prea rece. B. Florescu. Un sdre ne ’ncăljeșce, Un aer respirăm, Uă lege ne uneșce, Uă limbă cuvîntăm; Eșci tinără, sunt tinăr, Cu visuri ne hrănim; Un dor avem In suflet, -Der noi ne prigonim! Destul! Viața sb6ră, Și florea se pălejce, Gândește-te mal bine La cel ce te iubeșce. Mândria la o parte! Și mal presus Amorul. Sacrifică țn'esentul, Și scapă viitorul! I6)i N. Polychroniade www.digibuc.ro 176 LITERATORUL POAEȚE Către scriitorii tineri sfc Mat bine se fii un bun negustor decât un scriitor prost. îfs Nu te pune a seri fără a ști bine ce yrel se scrii. Ori ce lucrare a unul bun scriitor, fie un discurs, fie un personagiu dramatic, fie o poesie, se poate rc- suma Intr’o mică frasă abstractă. sfe Nu uita că In literatură coloarea nu e nimic fără desemn. înainte de a ser» fă-țY planul teu ; cerceteasă ideile ce vrei se espui, vețjlY care sunt părțile de des. voltat in raport cu lungimea opereY Întregi; nu pune un cap mare pe un corp mic. Nu căta a avea dreptate când arețY o scriere unui amic, dar alege amici care se știe mal mult decât tine. sjs Idea fie-cărel frase se-țl fie lămurită tn cap. Așa vel ajunge la precisiune î așa vel putea pune termenul precis și nu un altul. Precisiunea este, dupe Voltaire un semn care denotă un bun scriitor. * Cată se-țl formezi, de nu aY priimit’o de la măta, o inimă delicată. Nu ți-o poți forma de cât citind pe uniY autori francesY, M-me de Lafayette, Georges Sand, M-me Emile de Girardin și unele proverbe d’ale Iul Musset. Numai Fran- cezii pot fi educatorii inimii. * Unii rid de ved pe cine-va plângând la o dramă; eu plâng pe acela care nu simte Îndestul pentru a uita a-șl stepeni lacrimile. Pentru acea, un bun critic vede de ddue ori o piesă. La prima represintare, simte piesa; la a doua judecă pe autor și pe actori.. Ori ce poet nu observă gramatica, departe de a fi uu mare poet, probeasă că nu posedă âncă In destul fabricarea versului. A N U N C I U La adresa d-lul Robescu: s’a trimis d-lul Stroescu, strada Silivestru No. 14 ântâifl No. 9; nu l’a primit; apoi numerile 9 și 10; nu le-a priimit. BucurescY typ. Theodor Michaiescu, str. Biserica Eni No. 4. www.digibuc.ro