ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI '1OZ ANUL VI IANUARIE — FEBRUARIE 1957 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROM1NE ACADEMIA EBPUBLICII POPULASE EOMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI ANUL VI IANUARIE —FEBRUARIE 1957 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROM ÎN E --------------- COMITETUL DE REDACȚIE:----------------------- Peof. D. MACRE A—redactor responsabil; Acad. M. SADOVEANU; Acad. IORGU IORDAN; Acad. AL. ROSETTI; EUSEBIU CAMILAR, membru corespondent al Academiei R.P.R.; Pbof. G. ISTRATE; V. BREBAN; GH. BULGĂR; MARIA ILIESCU; C. OTOBÎCU; SORIN STATI; ST. TOMA. APARE DE 6 ORI PE AN Redacția revistei LIMBA ROMÎNĂ BUCUREȘTI, Raionul Stalin, Calea Victoriei 194 Institutul de lingvistică, ACADEMIA R.P.R., Telefon 3.85.05 SUMAR VALORIFICAREA MOȘ TENIRII LINGVIS TICE Pag. D. MACREA, Necesitatea unei istorii a lingvisticii......................... 5 J. BYCK, Din istoria filologiei romîne...................................... 11 GRAMATICĂ. ȘI VOCABULAR B. B. BERGEANU, Observații și propuneri privind ,,Gramatica limbii romîne** : siste- mul pronumelui personal și al pronumelor înrudite........................... 19 LIMBĂ ȘI LITERATURĂ C. CRUCERU, Propoziția exclamativă in proza lui I. L. Caragiale............ 36 CULTIVAREA LIMBII L. VA SIL IU, Unele probleme de topică în limba presei actuale 46 k METODICA PREDĂRII LIMBILOR S. BUIUM, Cu privire la predarea recțiunii verbelor în limba rusă........... 53 I. MOI SE, Despre întrebuințarea genitivului și acuzativului după verbe cu negație în limba rusă......................... ................................ 67 CRONICĂ GH. BULGĂR, Conferințele prof. Alf. Lombard (Suedia) la București . . . 75 S. STATI, După o vizită în Republica Cehoslovacă............................ 78 RECENZII Limba romînă (fonetică, vocabular, gramatică), Editura Academiei R.P.R., 1956, p. 278 (M. Iliescu) ........................................................ 81 Un nou manual școlar de gramatică (C. Olobîcu).............................. 84 P. S. OBNORSKI, Die Kultur der russischen Sprache, Halle, 1955, trad. de Christine Patzer (R. Ocheșeanu)....................................................... 89 The New Imperial Reference Dictionary, Georges Newnes Limited 66 — 69, Great Queen Street Lpndon, W.C. 2 (f.a.); The Concise Oxford Dictionary of Current English, Ox- ford, at the Clarendon Press, ed. IV-a, 1954, 1540 ; A World Treasury of Proverbs, Cassel et Company LTD. London 1955 (Valeria Pop) ........................... 91 Note bibliografice.......................................................... 95 CONSULTAȚII Răspuns cititorilor 98 VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISTICE NECESITATEA UNEI ISTORII A LINGVISTICII DE D. MACEEA Dialectica materialistă impune cunoașterea și folosirea pentru dez- voltarea științei a tot ce este rezultat pozitiv în cercetările științifice din trecut. Numai vulgarizatorii concepției marxiste, ignorînd că însăși metoda materialist-dialectică este rezultatul unei lungi dezvoltări istorice, au crezut că pot fi nesocotite tradițiile culturale ale diferitelor popoare. Această atitudine greșită a fost de mult înlăturată. Dezvoltarea culturilor naționale ale popoarelor socialiste se face pe temelia solidă a tradițiilor lor progresiste. Dintre numeroasele ramuri ale științei, lingvistica are în cultura noastră o bogată tradiție, pe care tinerele cadre de lingviști trebuie să o cunoască pentru a putea aprecia drumul pe care ea l-a parcurs, problemele ei dominante în fiecare epocă, greșelile și cuceririle ei de pînă acum. Numeroase probleme care se ridică astăzi în lingvistica și filologia noastră s-au pus și în trecut, formulîndu-se sugestii și ajungîndu-se la rezultate care adeseori sînt confirmate de cercetările noi. Cunoașterea istoricului diferitelor probleme este deci .indispensabilă, fiindcă numai astfel pot fi apreciate în mod just rezultatele obținute în stadiul actual al cercetărilor. ,,Metoda cea mai sigură în problemele științelor sociale, scrie V. I. Lemn, și ceea ce se cere în primul rînd pentru a dobîndi într-adevăr deprin- derea de a aborda în mod just aceste probleme și a nu te pierde în mulțimea amănuntelor sau în enorma diversitate a părerilor care se înfruntă, — ceea ce se cere în primul rînd pentru a aborda aceste probleme din punct de vedere științific, — este să nu uiți conexiunea istorică fundamentală, 5 să privești fiecare problemă din punctul de vedere al modului în care a apărut în istorie un fenomen dat, al etapelor principale pe care le-a parcurs în dezvoltarea lui acest fenomen și să vezi, privind prin prizma acestei dezvoltări, ce a devenit acest fenomen în prezent” x. O orientare științifică în lingvistică este posibilă numai printr-o informare temeinică asupra modului, a timpului și a locului în care au apărut diferitele teorii lingvistice, a legăturii lor cu cerințele sociale și culturale ale epocii. Rolul important pe care-1 are cunoașterea istoricului problemelor face necesară elaborarea unei istorii a lingvisticii, așa cum există pentru multe alte discipline: filozofie, pedagogie, medicină, economie etc. Practica muncii cu studenții și aspiranții, la cursuri ca și la seminarii, ridică nume- roase probleme teoretice și practice legate de nume de lingviști și filologi din trecut și de curente lingvistice. Dacă le sînt cunoscute pozițiile teore- tice de bază ale reprezentanților Școlii ardelene, activitatea și numele lui B. P. Hasdeu, Ovid Densusianu și Sextil Pușcariu, ei au foarte vagi cu- noștințe despre activitatea lui Al. Lambrior, Al. Philippide H. Tiktin, I. Bogdan, I. Bianu, Gr.Tocilescu, M. Gaster, L. Șăineanu, I. A. Candrea, Pericle Papahagi, a lingviștilor dintre cele două războaie mondiale : V. Bo- grea, N. Drăganu, G. Giuglea, C. Diculescu, Th. Capidan, O. Lacea, Al. Procopovici, Ilie Bărbulescu, Tache Papahagi, și nu reușesc să se orien- teze în mod critic asupra rolului avut de revistele noastre de lingvistică: „Archivul” lui Cipariu, „Arhiva” de la Iași, „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, „Dacoromania”, „Grai și suflet”, „Revista fi- lologică”, „Buletinul Al. Philippide”, „Bulletin linguistique”. Aceste lipsuri în pregătirea tinerelor cadre se datoresc absenței de preocupări privitoare la istoria lingvisticii noastre. în afară de „Istoria filologiei romîne” a lui Lazăr Șăineanu, lucrare remarcabilă pentru vremea în care a apărut, dar care se oprește la anul 1892, cercetările în acest domeniu au fost abia de curînd reluate sub forma reconsiderării activității cîtorva dintre lingviștii și filologii noștri din trecut. Deși aceste cercetări au făcut unele progrese, ele sînt încă reduse în raport cu importanța acestei ramuri de cunoștințe. Cercetările de pînă acum s-au mărginit la studiile publicate în revista „Limba romînă”, începînd din 1954. Singura lucrare mai mare de acest fel este cea'a lui I. Rizescu „Contribuția lui H. Tiktin la dezvoltarea lingvisticii romînești”, susținută ca dizertație de aspirantură, în luna noiembrie 1956, la Institutul de lingvistică din București. Curentele și activitatea din lingvistica noastră pot fi însă deplin apreciate numai în strînsă legătură eu școlile ^lingvistice străine de care au fost, în general, influențate. Aceasta impune ca, alături de istoria 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 29, E.S.P.L.P., 1956 p. 457. 6 lingvisticii romîne, tineretul nostru să fie bine orientat și în istoria lingvis- ticii europene și universale. în această direcție, în afară de lucrarea acad, lorgu Iordan ,,Introducere în studiul limbilor romanice”, apărută în 1932, lucrare cu material bogat dar cu pronunțate preferințe ale au- torului pentru curentele idealiste la modă în acea epocă, nu s-au mai făcut la noi alte studii. Lipsa lor este însă adînc simțită de tineretul nos- tru din facultățile de filologie care, întîlnind în lecții și în lecturile lor de specialitate numele lui Lomonosov, Humboldt, Diez, Bopp, Grimm, Schleicher, Vostokov, Brugmann, Ascoli, Grober, F. de Saussure, EL Schuchardt, W. Meyer-Ltibke, A. Meillet, Baudouin de Courtenay, F. F. Fortunatov, Nyrop, Gilli^ron, Kreschmer, Brunot, N. Trubețkoi, Scerba, Bartoli, Sandfeld, nume de curente lingvistice : neogramatic, neolingvist, structuralist etc., dorește o informare amănunțită asupra acestor lingviști și curente și asupra operelor mai de seamă legate de numele lor. Se cunoaște și mai puțin activitatea și numele lingviștilor din țările vecine : Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Bulgaria, în lucrările cărora se găsesc numeroase contribuții privitoare la raporturile limbilor acestor țări cu limba romînă. Cunoașterea istoriei lingvisticii europene și universale ne permite să apreciem ceea ce este original și specific în lingvistica noastră, ceea ce s-a creat la noi sub influențe străine, proporțiile acestor influențe și rolul pe care lingvistica l-a avut în ansamblul manifestărilor culturale. Nu este o curiozitate gratuită cunoașterea evoluției științei despre structura grama- ticală sau istoria elaborării dicționarelor limbilor naționale, ci o necesitate științifică de apreciere a drumului parcurs în diferite țări pentru întocmirea lucrărilor de acest fel și de comparare cu cele ce s-au realizat sau se reali- zează la noi. Una din greșelile istoricilor de pînă acum ai lingvisticii a fost limitarea eîmpului de cercetare aproape exclusiv la lingvistica occidentală. Ei n-au dat importanța cuvenită studiilor lingvistice din lumea greco-romană, din India și China, din evul mediu, iar pentru epoca modernă, celor ruse și sovietice. După aceștia, lingvistica ar fi făcut progrese hotărîtoare numai în Occident, începînd din secolul alXIX-lea, prin descoperirea și aplicarea metodei istorice comparative. Această metodă are o importanță covîr- șitoare în dezvoltarea lingvisticii științifice, dar nu pot fi ignorate stu- diile lingvistice din celelalte părți ale lumii, din evul mediu și din antichitate. Lingvistica are o veche și bogată tradiție în cultura umană. în dome- niul foneticii și al gramaticii s-au făcut, în India, studiEaprofundate încă în secolul al V-lea înaintea erei noastre. Gramatica lui Panini din acea epocă cuprinde o descriere a sistemului fonetic și a structurii gramaticale a limbii sanscrite de care indoeuropeniștii din secolul al XlX-lea s-au servit cu mult folos în cercetările lor. 7 în antichitatea greacă au fost stabilite, pentru întîia oară, părțile vorbirii și au fost studiate cîteva categorii gramaticale : numărul, timpul, modul, diateza, ajungîndu-se la rezultate deplin valabile, și astăzi. învăța- ții de la Atena, Eoma și Alexandria, de acum două mii de ani, au pus bazele gramaticii ca știință, combătînd credința idealistă despre esența supranaturală a ^limbii. Studiile de gramatică din antichitatea greco-romană, deși limitate la limbile greacă și latină, au avut o mare importanță în dezvoltarea științei gramaticale din evul mediu și din epoca modernă. în Grecia antică au fost dezbătute problema originii și a naturii limbii, concordanța categoriilor logice cu cele gramaticale, au avut loc importante discuții între analo- giști care admiteau existența legilor structurii limbii și anomalișoi care negau aceste legi. în aceste discuții s-au manifestat tendințe idealiste și materialiste care continuă să constituie, din antichitate pînă astăzi, obiectul unor vii controverse în domeniul lingvisticii. Știința gramaticală a lumii medievale, dezvoltată de necesitățile scolasticei, s-a bazat în întregime pe cea din antichitate. Schemele gramati- cilor latine și grecești au fost descrise și analizate secole întregi, încît ele au servit, prin caracterul logic al structurii acestor limbi, de model au- toritar pe baza căruia s-au alcătuit primele gramatici descriptive ale diferitelor limbi naționale, fără a se ținea, în general, seama de particula- ritățile specifice ale acestora. Această situație s-a oglindit și în istoria elaborării gramaticii limbii romîne care a fost alcătuită, mai întîi, după modelul gramaticilor slavone și apoi al celor latine. Abia treptat, prin observarea faptelor concrete de limbă, s-au putut alcătui gramatici descrip- tive științifice ale limbilor moderne, emancipate de schema gramaticilor grecești și latine. Desigur, într-o istorie științifică a lingvisticii, diferitele curente și teorii nu pot fi privite ca elaborări spontane ale lingviștilor, ci ca produse istorice condiționate de cultura epocii respective și de cerințele dezvoltării societății. Astfel, apariția gramaticii de laPort-Eoyal, din secolul alXVII-lea, care susținea concordanța deplină între formele gramaticale și cele logice, este explicabilă, pe lîngă influența modelului limbilor latină și greacă, prin stăpînirea, în cultura epocii, a filozofiei raționaliste și prin nevoia de codificare pe care o impuneau limbii cerințele literare ale timpului. Grama- ticile descriptive ale limbilor naționale sînt strîns legate de progresul filo- zofiei empiriste și de începutul științelor experimentale din secolele al XVIII-lea și al XlX-lea. în opoziție cu concepția raționalistă care susținea posibilitatea unei scheme gramaticale universale pe baza celei a limbilor latină și greacă, ale căror categorii gramaticale corespund, în general, cate- goriilor logice, empiriștii au susținut specificul structurii gramaticale a fiecărei limbi, primatul practicii și al uzului. Istorismul din lingvistica seco- 8 lului al XlX-lea este legat de filozofia evoluționistă și de progresul studiilor istorice. Psihologismul în lingvistică a avut ca bază concepțiile asociaționiste si psihofiziologice susținute, la sfîrșitul secolului trecut, de Ebinghausr Wundt și alții. Studierea aspectului social al limbii, începută de F. de Saussure și A. Meillet, a fost o urmare ă cercetărilor sociologice promovate de Auguste Comte, G. Tarde și Durkheim. Concepțiile de astăzi ale seman- ticilor americani și occidentali se explică prin filozofia pragmatistă, agno- stică și nominalistă. Lingvistica materialistă se bazează, în concepția și metodele ei, pe tezele filozofiei marxist-leniniste asupra societății, originii și dezvoltării limbii. Identificarea bazei filozofice a unei concepții lingvistice nu însemnează însă cunoașterea ei integrală. Despre un curent lingvistic nu am spus totul dacă l-am numit idealist, empirist sau psihologist. Unii lingviști au avut concepții teoretice înguste sau eronate, dar fiind riguroși în observarea faptelor de limbă au adus contribuții valoroase la cunoașterea structurii diferitelor limbi. Neogramaticii au adunat pentru aproape toate limbile din lume o mare bogăție de material care servește și astăzi cercetătorilor,, deși concepția lor teoretică nu mai este împărtășită. H. Schuchardt,. W. Meyer-Liibke, A. Meillet, F.F. Fortunatov, O. Densusianu, Sextil Pușcariu și alții au studiat cu un adînc spirit de pătrundere gramatica istorică a diferitelor limbi și aspectul lor contemporan în lucrări impună- toare care, prin vastitatea materialului și prin bogăția observațiilor con- crete, sînt și astăzi de o necontestată utilitate, independent de unele- aspecte idealiste ale concepției lor teoretice despre natura și evoluția limbii. Expunerea critică a apariției și a contribuției fiecărui curent și autor în istoria lingvisticii ne ferește de generalizări sumare, atît de dăunătoare studiilor științifice. ★ Dacă asupra necesității întocmirii unei istorii a lingvisticii nu mai pot exista îndoieli, rămîn totuși de precizat cîteva probleme concrete în legătură cu elaborarea unei asemenea lucrări și cu predarea acestei materii în facul- tățile de filologie. Ea se predă în prezent, după cunoștința noastră, numai în cîteva facultăți de filologie din Uniunea Sovietică, unde au avut loc de curînd1 vii discuții cu privire la problemele practice ridicate de predarea ei. Toți participanții la discuții au subliniat că, prin caracterul ei de studiu introductiv și de orientare generală, istoria lingvisticii trebuie predată în al doilea an de facultate, după cursul de introducere în lingvistică și înainte de cursul de lingvistică generală, deoarece abia după cunoașterea 1 Vezi V. N. larțeva, O kurse „Istoriia iazîkoznaniia” na filologhiceskih fakultetah univer- sitetov, p 104 — 116, nota din partea redacției, „Voprosî iazîkoznaniia”, nr.4/1954,p. 101 —104 A. V. Desnițkaia, Ob universitetskom kurse „Istor.ia iazîkoznaniia”, „Voprosî iazîkoznaniia” nr. 6/1954, p. 90—105 și G. S. Ahvlediani, nr 2/1955. 9 evoluției concepțiilor lingvistice pot fi înțelese mai bine problemele teoretice din cursul de lingvistică generală. Despre predarea propriu-zisă a materiei s-au formulat două puncte de vedere : predarea ei după specialități (roma- nistică, slavistică, germanistică etc.) și predarea într-un curs comun pentru toate specialitățile. Părerea adoptată a fost aceea de a se preda istoria lingvisticii într-un curs general și nu pe specialități. Predarea pe specialități ar îngusta orizontul cunoștințelor generale și ar cere un număr prea mare de specialiști în istoria lingvisticii. S-a ridicat de ase- menea problema lipsei mijloacelor didactice necesare predării acestui curs : monografii, antologii critice etc. Greutățile sînt aceleași și la noi. Pentru a putea fi predat în facultățile noastre de filologie un curs de istoria lingvisticii, e necesar să se alcătuiască, în primul rînd, o antologie critică a gîndirii lingvistice romînești de la cro- nicari pînă astăzi, monografii critice asupra operei lingviștilor noștri mai de seamă, retipărirea lucrărilor lor mai importante devenite rare, organizarea de expoziții a revistelor noastre de lingvistică, a lucrărilor romînești de lingvistică și a lucrărilor lingviștilor străini asupra limbii romîne. Numai în acest fel se va putea ajunge la ținerea unor cursuri corespunzătoare de istoria lingvisticii în facultățile noastre de filologie și la elaborarea unei istorii științifice a lingvisticii. Introducerea în facultățile noastre de filologie a unui asemenea curs și alcătuirea unei istorii științifice a lingvisticii va avea un mare rol în întărirea pregătirii teoretice a viitoarelor cadre de lingviști din țara noastră, în lărgirea cîmpului cercetărilor teoretice, în orientarea justă a cercetărilor noastre de lingvistică și în scoaterea în evidență a bogatei noastre tradiții lingvistice, alături de cea a altor popoare. DIN ISTORIA FILOLOGIEI ROMÎNE1 DE J. BYCK Marele public, ca și mulți oameni de specialitate de la noi, continuă să confunde în mare măsură filologia cu lingvistica. Dacă pentru faza mai veche a istoriei acestor discipline faptul e justificat, fiindcă înainte de a se introduce termenul de lingvistică (franc, linguistique, germ. Sprachwissenschaft, rus. xsbiKosHaHue), filologia era o disciplină care cuprindea un întreg c omplex de preocupări, printre care și studiul limbilor (de unde a luat naștere și termenul de filologie comparată, denumind o ramură a lingvisticii), astăzi domeniul ei e mai restrîns. Cel mai cuprinzător sens al filologiei se datorește preocupărilor vechilor filologi clasici, care, întemeindu-se pe tot ce a rămas scris de la popoarele antichității, urmăreau cunoașterea vieții acestora sub toate aspectele ei. Numeroși savanți consideră și astăzi filologia clasică drept știința antichi- tății clasice : Altertnmswissenschaft, cum îi spun germanii, știința întregii civilizații greco-latine. Această concepție a fost adoptată și de unii romaniști de altădată. Și la unii și la ceilalți învățați, în centrul studiului a stat însă totdeauna limba. Așa se explică de ce filologia a ajuns să-și restrîngă obiectul si să se confunde cu lingvistica.,,Pentru noi, — scria în 1897 O. Densusianu, — obiectul filologiei este de a studia limba unui popor (sau mai multor popoare) și de a înțelege tot ce găsim din această limbă în documente sau auzim în vorbirea de toate zilele”2. Cu treizeci de ani mai tîrziu, LA. Candrea, de acord cu O. Densusianu, dădea și mai precis expresie aceleiași concepții: ..Filologia își propune să studieze și, la nevoie, să reconstituie graiul și evoluțiunile lui”3., 1 Acest articol, care face parte dintr-o serie de studii privitoare la problemele de filologie romînă, a fost compus după notele luate la prelegerea de deschidere a unui curs consacrat acestor probleme. 2 Ov. Densusianu, Obiectul și metoda filologiei, București, 1897, p. 15. 3 LA. Candrea, Iarba fiarelor, Studii de folklor, București, 1928, p. 8. 11 în practică, nici O. Densusianu, nici LA. Candrea nn s-au oprit la acest din urmă sens al filologiei. Astfel O. Densusiann, a cărui catedră se intitula „Filologia romanică cu specială privire la limba romînă”, preda la facultate, cu aceeași pasiune, limba textelor vechi, capitole din istoria literaturii mai vechi sau mai noi, estetica poeziei simboliste franceze sau a trubadurilor, ba chiar probleme de folclor, pentru că, potrivit unei concepții tradiționale, studiul poeziei populare, al datinelor, superstițiilor și credin- țelor poporului intra și el în sfera preocupărilor filologului. Poate că la începuturile manifestărilor noastre științifice acest cumul era necesar și era justificat prin aceea că nu mulți erau cei ce se consacrau acestui grup de discipline. Dar cu timpul fiecare dintr-însele și-a precizat domeniul: una este astăzi istoria literaturii și altceva lingvistica ; filologia este și ea altceva decît estetica literară, iar folclorul s-a desprins și el de fostele lui tovarășe. Nu trebuie să înțelegem prin asta că filologia nu are nimic comun cu istoria literaturii sau cu lingvistica. Dimpotrivă, la fiece pas se descoperă o strînsă legătură între aceste discipline și, mai ales, sîntem convinși că un lingvist trebuie să aibă educație filologică și că nu poate fi cineva bun filolog fără o temeinică pregătire de lingvist. Filologia este una dintre cele mai de preț auxiliare ale istoriei literare și ale lingvisticii. Dar care este obiectul filologiei? Filologia este studiul textelor — nu spunem vechi, pentru că Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu, editîndu-1 pe Caragiale, au făcut și ei operă de filologi —, studiul textelor cu dificultăți: dificultăți de grafie, de datare sau de localizare, de limbă, de stabilire a paternității, de stabilire a filia- țiunii dintre diverse redacțiuni sau copii. Prin urmare, nu vechimea textului cercetat e esențialul pentru un filolog, ci dificultățile pe care le-am amintit și pe care el trebuie să știe să le înlăture. Din întîmplare, și e firesc să fie așa, cele mai vechi texte prezintă și cele mai multe dificultăți, pun cele mai pasionante probleme, și astfel filo- logia se îndreaptă cu preferință spre epocile mai vechi ale scrisului; dar un text mai recent — și după cum l-am amintit pe Caragiale, îl putem cita și pe Eminescu, obiectul recentei ediții a academicianului Perpessicius —, un text mai recent se poat e și el preta la studii filologice dintre cele mai subtile. Confruntarea diverselor ediții, ale diferitelor variante manuscrise, stabilirea textului de bază, iată atîtea operațiuni legate de grija editării unei opere fie mai vechi, fie mai recente. în afară de grija editării textelor, filologul trebuie să aibă însă în vedere și interpretarea lor. Aci se vădesc cunoștințele sale în domeniul isto- riei limbii, ca și în acela al istoriei societății în care apare textul editat. Către cuprinsul textului se îndreaptă aceeași migăloasă cercetare, ca și spre problemele legate de tehnica ediției. 12 Nu se poate tăgădui că bazele științei filologice s-au pus prin contactul cu textele vechi, că metodele precise ale filologilor s-au impus pornind tot de la studiul vechilor scrieri și că cea mai bună ucenicie în ale filologiei se face cercetînd aceleași texte vechi. Lucrul acesta nu trebuie să-1 pierdem din vedere nici noi, cu atît mai mult cu cît una din tendințele cele mai grabnice ale filologiei romîne este pregătirea unei vaste campanii de editare și de studiere a textelor vechi. Dar, mai înainte de a vorbi despre ce avem de făcut, e instructiv să vedem ce s-a făcut pînă astăzi în specialitatea noastră. Fără a pretinde că începuturile filologiei romîne sînt foarte depărtate, putem totuși afirma că ea este una dintre cele mai vechi discipline științi- fice de la noi. Ea s-a impus ca o consecință a concepțiilor școalei ardelene, care, încă de pe vremea lui Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu, loan Budai-Deleanu, se interesa de cărțile noastre vechi, deși nu se ajunsese încă să li se cunoască adevărata semnificație. Cea mai veche manifestare în acest sens este Crestomație sau Analecte literare, din cărțile mai vechi și nouă romînești, tipărite și manuscrise, înce- pînd de la secolul al XVI-lea pînă la al XlX-lea, cu notițe literare, adunate și alese de Timotei Cipariu, carte apărută la Blaj, în 1858. Nu ignorăm faptul că unele ediții de texte mai vechi apar chiar cu cîțiva ani mai înainte. Astfel se publică în 1835, la Iași, Hronicul romano- moldo-vlahilor alcătuit de Domnul Moldaviei Dimitrie Cantemir la anii 1710 ..., ediție îngrijită de G. Seulescu; la București se tipăresc, în 1843, după manuscrisul romînesc din 1654, învățăturile atribuite lui Neagoe Basarab; Arhiva romînească a lui M. Kogălniceanu începe să apară în 1840, la Iași; Letopisețele Moldovei editate de același apar la 1845, 1846 și 1862; Magazin istoric pentru Dacia, sub redacția lui A. Treb. Laurian și N. Bălcescu, vede lumina tiparului, la București, începînd din 1845. Dar edițiile cuprinse în aceste publicații, deși apreciabile din multe puncte de vedere, nu pot fi luate în seamă ca opere filologice. Le lipsește esențialul: exactitatea în reproducere și critica. Iată de ce trebuie să vedem în Timotei Cipariu nu numai pe ,,maestrul ilustru care a inaugurat studiul istoric al limbii romîne”, cum îl califică Lazăr Șăineanu în închinarea ce-i face în fruntea Istoriei filologiei romîne (1892), ci și pe creatorul filologiei romîne propriu-zise. Cipariu nu a mers atît de departe, în timp, cu alegerea textelor, cum o spune în titlu, ci s-a oprit la secolul al XVI-lea și al XVII-lea, și nu a folosit decît tipărituri; dar ceea ce ne-a dat în cele 250 de pagini ale Analec- telor dovedește o conștiinciozitate remarcabilă și bun spirit metodic sur- prinzător. Ca o întregire a acestor Analecte, Cipariu a publicat la 1866 o nouă ediție a studiilor tipărite în Organul luminării între 1847 și 1848, sub titlul 13 de Principii de limbă și de scriptură. Observațiile lingvistice ale lui Cipariu sînt atît de ingenioase și uneori atît de juste, încît au fost luate în conside- rație de toți cei care s-au ocupat cu gramatica și cu istoria limbii romîne. Începînd schițarea istoriei filologiei romîne cu Timotei Cipariu, am fixat și primul moment de strălucire în evoluția acestei discipline. Al doilea moment important corespunde apariției operei lui B.P.Hasdeu. Cu diversele lui ediții de texte și studii, publicate fie în volum, fie prin nume- roasele reviste la care a colaborat sau pe care le-a condus, dar mai ales cu celebrele sale Curente den bătrăni apărute între 1878 și 1881, Hasdeu înalță filologia la o treaptă egală cu aceea pe care această știință se găsea în țările cu o cultură mai înaintată. Atenția sa nu se limitează la textele tipărite; el cercetează mai cu seamă manuscrisele, și nu numai traduceri, cum erau textele bisericești, ci și scrieri originale, documente în care se oglindește nu o limbă artificială, ci limba vorbită. Hasdeu nu se mulțumește, ca Cipariu, cu reproducerea textului chirilic, ci dă și transcrierea — după un sistem pedant, cum i s-a reproșat, dar foarte conștiincios — și însoțește fiecare text cu o descriere diplomatică a manuscrisului, cu comentarii istorice și un mare număr de note lingvistice și de istorie literară. în 1891 apare la Leipzig clasica lucrare a lui M. Gaster, Chrestomatie romînă. Ea marchează o nouă etapă în progresul filologiei romîne. Chresto- matia lui Gaster este o lucrare de înaltă ținută științifică, cuprinzînd nu numai texte, alese din tipărituri și manuscrise dintre secolul al XVI-lea și al XlX-lea, din toate dialectele, ci și o introducere istorică-literară, o schiță de gramatică a limbii acestor texte și un glosar romîn-francez. E cel mai desăvîrșit manual pe care-1 posedă filologia romînă, și dacă astăzi nu mai e utilizat nu ne scuză decît faptul că lucrarea lui Gaster a devenit extrem de rară. Am ajuns acum la faza culminantă a desfășurării ce o expunem; ea corespunde la două date : apariția studiului Monumentele cele mai vechi de limbă romînească, în Noua revistă romînă din 1901, și a fundamentalei lucrări Psaltirea șcheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolul XVI și XVII traduse din slavonește, tipărită în 1916, amîndouă datorite lui I.A. Candrea. Și într-o operă și în cealaltă găsim adunate laolaltă, în mod magistral, toate mijloacele la care apelează un filolog care vrea să stabilească data și locul apariției unei scrieri lipsite de asemenea indicații, originalitatea ei, raporturile ei cu textele înrudite și particularitățile ei lingvistice. Și dacă în cea dintîi se arată pentru întîia oară la noi în ce chip se poate rezolva o problemă de istorie literară cu ajutorul metodelor filologice, cealaltă se impune ca un model de ediție critică, uluitoare prin minuțiozitatea apa- ratului critic și prin bogăția celor două glosare : unul romîn-slav, celă- lalt slav-romîn. 14 Ținem să amintim un reproș pe care i l-au făcut unii critici și pe care Candrea însuși nu pregeta să și-1 facă, — acela că, în editarea vechilor noastre psaltiri, el nu a luat, ca punct de plecare textul unuia dintre manuscrise, ci pe acela reconstituit de dînsul și socotit ca înfățișînd aspectul prototipului pierdut, din care derivă toate copiile cunoscute. E știut că I. A. Candrea a lucrat astfel nu pentru că era convins de eficacitatea procedeului, ci fiindcă sistemul i se impusese de către ,,Comisia istorică a Romîniei”,— sub auspiciile căreia apărea cartea, — la sugestia filologului bizantinist D. Russo. în aceeași vreme se ivesc alți doi mari filologi: Ovid Densusianu și Nicolae Drăganu. Cel dintîi, după ce se afirmase în filologia franceză cu o lucrare capitală : La prise de Cor dres et de Sebile (1896), pe lîngă editarea a două importante manuscrise Viața sfîntului Vasile cel nou (1898) și Manu- scrisul lui Silvestro Amelio (1924) și cîteva studii dintre care amintim aci pe cel privitor la Psaltirea Voronețeană (1898), ne-a dat prima expunere sin- tetică a limbii textelor din secolul al XVI-lea, în al doilea volum din valo- roasa Histoire de la langue roumaine (voi. 1,1901; voi. II, 1914-1938). N. Drăganu s-a făcut cunoscut mai întîi cu editarea a Două manus- cripte vechi : Codicele Todorescu și Codicele Marțian (1914). De atunci el a desfășurat în domeniul filologiei o activitate dintre cele mai rodnice, — revistele Dacoromania și Anuarul institutului de istorie națională de la Cluj erau pline de articolele sale, — impunîndu-se ca un savant înarmat cu cele mai fine instrumente de investigație. Cu A. Rosetti, care are meritul de a fi aplicat metodele geografiei lingvistice la studiul vechilor noastre texte, cu A. Procopovici și cu Ștefan Pașca și J. Byck, care și-au îndreptat privirile mai ales spre secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, se poate însemna ultima etapă a unui drum început acum un veac. Nu trebuie să uităm că o contribuție de preț în studiul și editarea tex- telor noastre vechi o datorăm filologilor de peste hotare. Printre cei mai vechi se impune numele lui V. Grigorovici, descoperitorul cronicii lui Mihail Moxa. Acesta a urmărit izvoarele bizantino-slave ale scrierii și a publicat un fragment dintr-însa (Kazan, 1859), stimulînd astfel cercetă- rile lui B.P. Hasdeu și I. Bogdan. Emile Picot și Mario Roques, pe lîngă cursurile consacrate limbii și literaturii romîne, în special la ,,Școala de limbi orientale de la Paris”, au participat la progresul disciplinei noastre prin lucrări de valoare. Cel din urmă ne-a dat, între altele, clasica ediție a Paliei de la Orăștie (din aceasta a apărut numai primul volum, cuprin- zînd Prefața și Geneza, la 1925). St. Romansky s-a ocupat de învă- țăturile atribuite lui Neagoe Basarab (1902); Bohus Tenora de raportul dintre Codicele Voronețean și modelul lui slav (1914). C. Tagliavini a urmărit istoria vechilor glosare ale limbii romîne și a publicat Lexiconul 15 Marsilian (1930). Hiador Sztripszky, în colaborare cu Gheorghe Alexici, a pus la îndemîna cercetătorilor (1911) cîntecele religioase romînești atri- buite episcopului Pavel Tordași și tipărite cu grafie ungurească între 1570 și 1572. în ultimii ani, savanții L. Gâldi și L. Tamâs au clarificat multe dintre problemele filologice legate de relațiile romîno-maghiare. Filologia romînă a primit un sensibil ajutor și din partea specialiștilor aparținînd altor domenii, ca slaviștii I. Bogdan și I. Bărbulescu, bizantino- logii D. Russo și V. Grecu, istoricii literari N. Cartojan și G. Călinescu, D. Russo, pe lîngă numeroase studii consacrate legăturilor dintre, vechile noastre texte și literatura bizantină, a compus un foarte succint manual, Critica textelor și tehnica edițiilor (1912), destinat unei bune îndrumări a filologilor. Nici dialectele noastre nu au fost total neglijate în cercetările filologice. Textul aromînesc cunoscut sub numele de Codex Dimonie a format obiectul unor ediții și al unor studii elaborate de PaulDachselt (1894), G. Weigand {1897-1899, 1906, 1910) și T. Capidan (1906); pornind pe drumul trasat de J. Thunmann, W.M. Leake, Pr. Miklosich și G. Meyer, Pericle Papahagi a dat în Scriitorii" aromîni în secolul al XVIII-lea : Cavalioti, Ucuta, Daniil (1909) un model de ediție critică. Astăzi, cînd cercetarea limbii romîne se face cu atîta sîrguință, se observă, cu surprindere și cu strîngere de inimă, că pasiunea pentru stu- diile filologice e pe cale să se stingă. Tot mai puțini sînt aceia care li se consacră și tot mai slab este și inte- resul cercurilor largi pentru filologie. Ne gîndim la vremea cînd numai după trei ani de la apariție, o lucrare ca Relațiile Țării Romînești cu Brașovul și cu Țara Ungurească (1902), culegere de documente slavo-romîne prezentată de Ion Bogdan, putea să apară în a doua ediție. Și succese asemănătoare au avut și alte cărți de filo- logie. Așa se explică numărul impresionant de texte și de studii apărute în cursul celor 30 de ani din jurul anului 1900. Seria începe cu lucrarea lui Hasdeu, Cuvente den bătrăni, la 1878; în același an, George Sion editează Divanul lumii de Dimitrie Cantemir ; după un an, Hasdeu dă la lumină al doilea volum din Cuvente den bătrâni, iar G. Bariț tipărește Catechismul calvinesc-, după alți doi ani, la 1881, Hasdeu publică Psaltirea lui Coresi și după 1883 — în cinci ani consecutivi — apar : Istoria ieroglijică de Cantemir, editată de A. I. Odobescu (1883), Pravila de la Govora, editată, probabil, tot de A. I. Odobescu (1884), Codicele Voronețean, editat de I.G. Sbiera (1885), Operele lui Miron Costin publicate de V. A. Urechiă (1886-1888) și Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, cu studiu de Ion Bianu (1887). După alți doi ani (1889), tot Ion Bianu dă frumoasa ediție în facsimile și transcriere a Psaltirii șcheiene. La 1891 apare Chrestomatia lui M. Gaster. 16 Se publică culegeri de documente, ca cele ale luf N. lorga : Doczcmente romînești din arhivele Bistriței. Studii și documente, Colecția Hurmuzaki, cu- legerile lui Gh. Ghibănescu : Burete și izvoade, Ispisoace șizapise-, Documen- tele romînești transcrise de Ion Bianu; texte istorice, ca ediția deja citată din operele lui Miron Costin, scrierea lui Cantemir Hronicul vechimii romano- moldo-vlahilor publicată de Gr. Tocilescu; texte religioase, în afară de cele pomenite mai sus, date în vileag de G. Giuglea (Psaltirea Voronețeană), O. Gălușcă (același text, însoțit de un studiu și un glosar); M. Gaster {Evangheliarul lui Radu de la Mănicești, aflat la British Museum); edițiile Predicilor lui Antim Ivireanul datorite lui I. Bianu și lui C. Erbiceanu; glosare și mici vocabulare: Gr. Crețu, Lexiconul lui Mar darie Cozianul, Anonymus Caransebesiensis (reluare a studiului și ediției întreprinse cu cîțiva ani înainte de către Hasdeu) și Dicționarul latino-romînesc al lui Todor Corbea; texte juridice, ca Pravila de la Govora, amintită mai sus, editată de Academia Romînă și, deosebit, de I. Peretz în „Revista” lui Gr. Tocilescu, Pr^mZaluiVasile Lupu în comparație cu a lui Matei Basarab, cu un studiu amplu și un glosar bogat de S.G. Longinescu; studii, ca cel citat al lui I.A. Candrea despre Monumentele cele mai vechi de limba româ- nească și ale lui O. Densusianu, care au culminat cu Histoire de la langue roumaine, ale lui I. Bogdan și Ilie Bărbulescu despre problemele privitoare la scrierea cu chirilice, al lui losif Popovici despre Palia de la Orăștie, al lui C. Lacea despre limba din Viața și petrecerea svinților de Dosoftei, al lui D. Pușchilă despre Molitvenicul lui Dosoftei1. Se dau la iveală mici manuale, ca cel al lui Al. Philippide : Introducere în istoria limbii și literaturii romîne, cataloage de manuscrise și bibliografii, ca cele publicate sub conducerea lui I. Bianu. Apar reviste consacrate în mare parte filologiei ca Arhiva pentru istorie și filologie a lui T. Cipariu, Revista romînă a lui A. I. Odobescu Columna lui Traian și Arhiva istorică redactate de Hasdeu, Revista pentru istorie, arheologie și filologie a lui Gr. Tocilescu, Tinerimea romînă condusă de același, Arhiva de la Iași, Revista critică-literară a lui Aron Densusianu. Revistele Contemporanul și Convorbiri literare își pun la dispoziție paginile pentru studii de filologie. Pasiunea publicului pentru textele vechi e atît de aprinsă, încît textele existente par să nu mai ajungă și se trece la confecționarea falsurilor. Prin- tre acestea, unul care a stîrnit mai multă vîlvă e vestita cronică a lui Huru, tipărită de Asachi (1856). E vorba de o istorie a romurilor de la anul 274 pînă la 1290, tradusă în romînește la 1495 de Petre Clănău, vel-spătar al 1 Nu am menționat aci toate edițiile cronicilor, fiindcă, deși unele au adus servicii filolo- gilor și lingviștilor, istoricii care le-au pregătit au fost preocupați mai ales de cuprinsul textelor și au neglijat normele filologice. Această scădere caracterizează și cele mai multe dintre edițiile de acte și scrisori vechi. 2 17 lui Ștefan cel Mare, după textul latinesc pe care Huru, mare cancelar al lui Vodă Dragoș pe la 1280, îl copiase după originalul „script din zilebătrîne de Arbpre Campoduxu”. Alt fals, mai vechi, e acela care își găsește loc în Arhiva romî- nească a lui Kogălniceanu la .1840: panegiricul lui Ștefan cel Mare, atribuit lui Vartolomei Măzăreanul, călugăr care trăia în Bucovina în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Spre cinstea filologiei romîne, amîndouă aceste falsuri au fost date în vileag: unul de către Gr. Tocilescu, în Revista pentru istorie? arheologie și filologie din 1885, celălalt de Ovid Densusianu, în revista Viața nouă din 1909. în felul acesta i-a fost dat istoriei filologiei romîne să înregistreze și gustul de mistificare, atît de fecund în alte țări, atît de timid, din fericire, la noi. Spațiul nu ne îngăduie să spunem mai mult despre ceea ce a înseninat filologia romînă în primii ani de activitate și nici să amintim ceea ce s-a lucrat în ultimii ani, pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial.. Ne mărginim să subliniem buna calitate a edițiilor și studiilor închinate unora dintre vechile noastre texte, dar totodată, să observăm sărăcia lucrărilor față de epoca precedentă. Rămîne deci să luăm notă de această scădere și să ne gîndim la ce avem de făcut. Ceea ce se impune este pregătirea tinerilor cercetători în vederea, formării unei noi generații de filologi. Aceștia trebuie să-și însușească cele mai potrivite metode de editare a textelor, de studiere a grafiei și a limbii acestora, de întocmire a glosarelor, pe texte, pe grupe de texte, pe autori și pe epoci. Avem serioase motive să credem că, îh condițiile create astăzi pentru cercetările științifice, filologia romînă, care a cunoscut momente de strălu- cire, își va relua elanul de altădată și-și va reocupa locul de cinste printre disciplinele istorico-sociale. GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR :—* -4 "~ ---/---/-- OBSERVAȚII ȘI PROPUNERI PRIVIND „GRAMATICA LIMBII ROMÎNE” * : SISTEMUL PRONUMELUI PERSONAL Șl AL PRONUMELOR ÎNRUDITE DE B. B. BERCEANU Intr-o recenzie din presă asupra primului volum al ,, Gramaticii limbii romîne”1, acad. Emil Petrovici semnalează că uneori formulările acelei gramatici nu sînt precise și clare și apreciază că formulările prin tablouri sînt cele mai indicate; apoi, exemplifică aceste considerente cu modul de tratare a pronumelui personal, tratare în care nu se accentuează asupra deosebirii dintre întrebuințarea formei accentuate și întrebuin- țarea formei neaccentuate. Articolul de față caută să răspundă la această neprecizare printr-o serie de tablouri, cu care ocazie face unele reconsiderări cu caracter mai general, privind persoana : anume, subliniind că pronumele care prezintă forme diferite de la o persoană la alta2 (pronumele personal, pronumele reflexiv, pronumele posesiv și pronumele de întărire — într-un cuvînt denumite în lucrarea de față pronume de persoană) formează un sistem unitar, sistemul pronumelui de persoană. Pentru ca cititorul să poată cunoaște tratarea din ,,Gramatica limbii romîne” a chestiunilor reconsiderate, am făcut în paranteze tri- miterile corespunzătoare (volumul, paragraful, precedate de prescurtarea c/.); pentru ca să nu mai dezvolt o altă serie de chestiuni îndeajuns de * Academia Republicii Populare Romîne, Gramatica limbii romîne, Ed. Acad. R.P.R., 1954, 2 voi. 1 ,,Contemporanul”, 27 aug. 1954, nr. 412. 2 O altă serie de pronume se referă la toate cele trei persoane, fără a avea însă forme dife- rite de la o persoană la alta : singur (eu singur, tu singur etc.), tot (noi toți, voi toți etc.), care în funcție de relativ (eu, care am fost la Festival,.. .); în sfîrșit, majoritatea rămasă se referă numai la persoana a IlI-a. 19 tratate în „Gramatica limbii romîne”, am făcut — tot în paranteze — o altă serie de trimiteri (volumul, paragraful, precedate de mențiunea dez- voltat în). în ce privește terminologia, am folosit în principiu terminologia din „Gramatica limbii romîne”. Acolo unde am făcut grupări sau distincții ' nefolosite în „Gramatica limbii romîne”, dar pe care le-am socotit nece- sare, am folosit denumiri corespunzătoare, menționînd aceasta de la caz la caz. Iar acolo unde „Gramatica limbii romîne” a dat unui singur termen două înțelesuri, am folosit acel termen pentru un singur înțeles; este cazul termenilor „adjectiv” și „pronume” cărora li s-au dat cînd un sens mai larg, cînd altul mai restrîns [noțiunea la un moment dat numită „adjectiv determinativ” și deci inclusă în înțelesul termenului „adjectiv” și exclusă din înțelesul termenului „pronume” era inclusă în altă parte a lucrării în înțelesul termenului „pronume” (cf. I, § 141; v. și definiția adjectivului și a pronumelui; v. și prezentarea pronumelor)], caz rezolvat în lucrarea de față prin acceptarea consecventă a unui înțeles larg pentru noțiunea de adjectiv (adjectivul determinativ rămîne tot timpul un ad- jectiv, așadar : „pronumele” de întărire însumi etc. va fi numit aici ad- jectiv de întărire : eu însumi am fost, iar nu însumi am fost; îi dau lui* însuși, iar nu (îi) dau însuși etc.), și a unui înțeles restrîns pentru noțiunea de pronume. Voi prezenta pe rînd: formelepronumelui de persoană (morfologia) și echi- valentul lor sintactic, așezarea lor (topica) și acordul de persoană (sintaxa propriu-zisă). I. FORMELE PRONUMELUI DE PERSOANĂ A. PREZENTAREA SEPARATĂ A FIECĂREI PERSOANE O primă serie de tablouri urmăresc să evidențieze că toate pronu- mele de persoană formează un sistem unitar și complet. Tabloul nr. 1 prezintă ansamblul de pronume privind persoana I singular. Pentru persoana I plural și pentru persoana a Il-a — singular și plural — se pot întocmi tablouri similare. Pentru persoana a Il-a adaug că există și un vocativ, identic ca formă cu nominativul (dezvoltat înl, § 165), vocativ căruia vorbirea familiară i-a. dat extindere (ce spui, tut). Față de primele două persoane, persoana a IlI-a prezintă unele diferențe. Astfel, cazurile oblice ale persoanei a IlI-a au două rînduri de forme, una reprezentând aceeași persoană cu subiectul propoziției care o include (el se laudă) — formă denumită reflexivă — și alta, în cele- lalte cazuri (el îl laudă, el o laudă, etc.)1. Din cauza acestor diferențe, 1 în limba romînă veche există formă aparte pentru reflexiv și la persoanele I și a Il-a (dezvoltat în I, § 175). 20 Tabloul nr. 1 Persoana I singular a pronumelui de persoană (cf, § 161—165, § 176—177 și § 179; II, § 112) Se între- buintează Cazul și funcțiunea sintactică ca însoțitor obligator al veibului predicat (numită — la cazurile oblice — forma neac- centuată a pronumelui personal) ca întăritor al formei neaccentaate sau ca pronume neînsotit de verb (forma accentuată a pronumelui personal) ca întăritor al formei accentuate (aujectivul de întărire) masculin j feminin - nominativ-subiect desinența verbală a persoanei I singular1 eu însumi însămi nominativ-predicat X eu genitiv-atribut, obiectul posedat fiind : sing-masc. sing. fem. plur.-masc. plur.-fem. X X X X meu mea, mele mei mele dativ-complement nedrept îmi (mi, mi-, -mi, -mi-) mie acuzativ-complement drept mă (m-, -mă, -m-) pe mine acuzativ-circumstan- țial (prepozițional) X mine (precedat de diferite pre- poziții, inclusiv pe cu sens locativ) 1 De observat că la persoana I singular a indicativului prezent desinența este, în general, zero. reproduc și tabloul persoanei a IlI-a, de această dată singularul și plu- ralul fiind cuprinse într-un tablou unic (v. tabloul nr. 2). La acest tablou este de făcut o rezervă, aceea că genitivul său, sa, săi, sale este restrîns în prezent la singular și numai la numele de persoane, genitivul lui — ei —lor fiind extins în mod corespunzător (dezvoltat în I, § 178). Pentru a se exprima deferenta sau distanța sufletească față de o persoană, forma accentuată a pronumelui personal de persoana a Il-a (tu — voi) sau forma accentuată (nereflexivă) de persoana a IlI-a (el —ea — ei — ele) se înlocuiește cu pronumele de politețe dumneata — dum- neavoastră, respectiv dumnealui — dumneaei — dumnealor (dezvoltate în I, § 172), forma neaccentuată și adjectivul de întărire rămînînd neschimbate. 21 Tabloul nr. 2 Persoana a IlI-a a pronumelui de persoană (cf. I, § 161—165, § 173, § 176-177 și § 179; II, § 113) Se intre* buintează Cazul și funcțiunea sintactică ca însoțitor obligator al verbului-predicat (numită — la cazurile oblice — forma neaccentuată a pronumelui personal) la ambele genuri ca întăritor al tuate sau ca pr ele ’ (forma accentua pers la ambele genuri formei ne onume ne verb .tă a proi șpnal) masculin saccen- însotit mmelui feminin ca întăritor al formei accentuate (adjectivul de întărire) nominativ-subiect: sing. plur. desinența verbală a persoanei a IlI-a sing. desinența verbală a persoanei a IlI-a plur. X X el ei ea ele Fără diferențe față de tabloul precedent, deci însuși, însăși (sing.) și înșiși, înseși (plur.) ; în plus, înșele (sinonim cu înseși). Aceste adjective nu se folosesc în caz că forma accentuată a pronumelui personal e înlocuită cu dînsul sau însul. nominativ-predicat: sing. plur. X X X X el ei ea ele genitiv- . atribut reflexiv, obiectul posedat fiind : sing.-mase, sing.-fem. plur.-masc. plur.:fem. X X X X său sa, sale săi sale X X X X lui X X X ei X X — ei X nereflexiv : sing. plur. X X lor dativ- comple- i ment ] nedrept reflexiv (și, Și-, -Și, ’Și-i sie(și) X —■ lui X [ nereflexiv : 1 1 sing. j plur. îi (i, i-, -l, -i-) le (li,le-, U-,-le, -le-, -li / X lor acuzativ- comple- ( ment drept reflexiv Se (se-, -se, -se-) pe sine X Pe ei Pe ei X Pe ea Pe ele X ea ele nereflexiv : sing. plur. masculin feminin X X îl (l-, -l) le (i-, -i) 0 (-0) le (le-, -le) acuza tiv- circum- stanțial 1 (prepo- zițional) reflexiv X sine X el ei nereflexiv : sing. plur. X X X X 22 Folosirea pronumelor ele persoana a IlI-a ne evidențiază și mai mult că forma accentuată (nereflexivă) a pronumelui personal are o aplicație mult mai restrînsă decît forma reflexivă, forma neaccentuată și adjectivul de întărire. Intr-adevăr, de la caz la caz, forma accentuată (nereflexivă) a pronumelui personal poate fi înlocuită și cu pronumele insul (dezvoltat în I, § 170 — pronumele e folosit numai ca acuzativ-prepozițional), dînsul (dezvoltat în I, § 171 — derivat din acuzativ-prepoziționalul lui insul, dar dezvoltat ca pronume independent, cu toate cazurile), cu orice alt pronume de persoana a IlI-a de aplicație mai mult sau mai puțin restrînsă, și chiar cu un substantiv (ceea ce e firesc, substantivul fiind tot de per- soana a IlI-a); forma reflexivă, forma neaccentuată și adjectivul de întă- rire rămînînd neschimbate, cu unele mici rezerve1. Rezultă că sistemul prezentat aici nu numai că se aplică tuturor pronumelor, dar chiar că formează un cadru pentru întreg sistemul de substantive și pronume (într-un cuvînt denumite în lucrarea de față nume) al limbii romîne. B. OBSERVAȚII PRIVIND TOATE PERSOANELE Principalele caracteristici ale acestei sistematizări a formelor pro- numelui de persoană sînt următoarele : 1) desinența verbală este nominativul formelor neaccentuate (oblice); 2) adjectivul posesiv meu, tău etc. este genitivul (formă accentuată, al) pronumelui personal; 1 Aceste rezerve, numai pentru cazurile oblice (practic : dativ și acuzativ-compleinent drept), sînt : a) forma neaccentuată e facultativă cînd în locul formei accentuate corespunzătoare e un substantiv comun denumind o persoană și totodată așezat după verb (cf. I, § 169) sau pronumele cine în funcțiune interogativă sau exclamativă (cui să(-i) dau? ; pe cinezi) vrei?); b) forma neaccentuată se omite cînd în locul formei accentuate corespunzătoare e un sub- stantiv (comun) denumind un lucru (o plantă sau un animal) și totodată așezat după verb (cf. T, § 169) sau pronumele ce în funcțiune interogativă sau exclamativă (ce vrei?, dar niciodată ce-l vrei?) Dacă — drept urmare a excepțiilor de mai sus — se omite forma neaccentuată a acuzativu- lui, numele care înlocuiește în tablou forma accentuată formează acuzativul fără prepoziția pe și totodată se articulează (cf. I, § 169); se ajunge astfel la trei cazuri : — cazul substantivului propriu — nume de persoană, care urmează regula din tabloul pronumelui (de persoana a IlI-a) : Maria l-a văzut pe Ion, Ion a văzut-o pe Mari a — la acest fel de substantive, lipsite de distincție între forma articulată și forma nearticulată (formal, Ion e totdeauna nearticulat și Maria e totdeauna articulat), nu se pune problema articulării, cum nu se pune nici la pronume ; dacă însă, substantivul propriu are un sens comun, se aplică regula substantivelor comune : Ion a văzut o Mărie (v. mai jos); — cazul substantivului comun denumind persoana poate urma oricare din cele două forme : Maria l-a văzut pe etnici care...) și Maria a văzut om, Maria a văzut un om, Maria a văzut omul; — cazul substantivului comun denumind lucruri, care urmează numai excepția : Maria a văzut revoluție (o revoluție, revoluția). în aceeași ordine de idei, este de observat că pronumele cine formează acuzativul cu pe, în timp ce pronumele ce formează acuzativul fără pe. 23 3) forma accentuată este întărirea formei neaccentuate ■— tot astfel cum adjectivul de întărire este o întărire a formei accentuate — și deci e facultativă. Mă voi opri cîte un moment la fiecare dintre aceste trei caracteristici — atît pentru a le sublinia justețea, cît și pentru a le arăta relativitatea — după care voi face unele considerații generale privind formele pronumelui de persoană. 1. Desinența verbală este nominativul formelor neaccentuate (oblice) La această afirmație, s-ar putea observa că între desinența verbală și jormele neaccentuate (oblice) ale pronumelui personal există deosebiri de formă, cea mai importantă fiind aceea că desinența face parte din forma verbală personală, prezentînd chiar unele variații, mai ales în conjugarea neregulată, în timp ce fiecare din formele neaccentuate (oblice) — varia- bile numai după caz, persoană, număr și gen — este principial unitară,, ușor de deosebit față de verb. Dar această diferență nu înseamnă decît că introducerea lor in limbă s-a făcut la epoci diferite : mai întîi creîndu-se îh limbă desinența și apoi, formele oblice. Ceea ce nu înseamnă că azi ele nu ar putea avea o funcțiune comună, aceea de a însoți în mod obligator verbul. Faptul că "obligativitatea întrebuințării e mai puternică la desinență decît la formele neaccentuate (oblice) se poate de altfel explica prin natura sintactic deosebită a diferitelor cazuri : căci o propoziție — în general —nu poate fi concepută fără un nominativ-subiect, în timp ce poate fi concepută fără un dativ-complement nedrept sau fără un acuzativ- complement drept. Cu toate acestea, între desinența verbală și formele accentuate (oblice) ale pronumelui există asemănări- de formă : — ca și desinența, aceste forme oblice sînt neaccentuate (au numai un accent secundar), formînd — de cele mai multe ori — cu cuvîntul alăturat o unitate fonetică (să-mi aducă, să mi-aducă, adu-mi); e de ob- servat că forma neaccentuată (oblică) așezată în urma verbului formează unitatea fonetică totdeauna cu verbul; anticipînd asupra așezării diferi- telor forme ale pronumelui de persoană (prezentată pe larg mai departe), mai observ aici că — asemenea desinenței — forma neaccentuată oblică se așază în urma verbului ori de cîte ori acestuia îi lipsește desinența, adică la modurile impersonale (aducîndu-mi, adusu-mi) — cu singura excepție a infinitivului (a-mi aduce); — ca și desinența, formelor neaccentuate oblice au ajuns uneori să aibă un înțeles pur formal: pentru desinență e cazul verbelor impersonale 24 (trebuie, plouă, este bine), pentru formele neaccentuate oblice e căzu! verbelor exclusiv reflexive (cu dativul sau cu acuzativul: îmi închipui, mă tem). De asemenea, între cele două -forme neaccentuate (oblice) — dativul și acuzativul(-complement drept) — există deosebiri de formă, fără ca această deosebire să fi atras concluzia că cele două forme fac parte din sisteme diferite; astfel, la forma nereflexivă a persoanei a IlI-a, acuzativul-com- plement drept are forme deosebite pentru cele două genuri (masculinul îl, îi,și femininul o, le), în timp ce dativul îi, le (ca și desinența verbală) are o formă unică pentru toate genurile. Avem azi așadar un sistem de forme neaccentuate unic, format din -cazurile nominativ, dativ și acuzativ-complement drept. Sistemul este și complet, deoarece : — lipsa genitivului nu este decît rezultatul logic al faptului că el nu se aplică la verb, ci la substantiv, cu alte cuvinte, că funcțiunea sin- tactică a unui genitiv este aceea de atribut; — lipsa acuzativului-prepozițional, corespunzător în sintaxă cu com- plementele circumstanțiale, este de asemenea rezultatul logic al faptului că unui verb-predicat i se pot aplica deodată oricîte circumstanțiale, în timp ce nu poate avea decît un singur complement nedrept și tot unul singur drept. 2. Adjectivul posesiv este genitivul pronumelui personal Formele posesive, socotite de obicei ca adjective (și pronume) pose- sive, pot fi socotite cu același temei genitive ale prenumelor personale. Pentru considerarea lor ca adjective posesive, s-ar putea aduce urmă- toarele argumente : — pentru o formă unică de nominativ al pronumelui personal există patru forme de posesive, după genul și numărul obiectului posedat; — aceste patru forme au un început de declinare proprie, respectiv declinarea articulată, concretizată prin aceea ca genitiv-dativul femini- nului singular ale primelor două persoane (mele—tale-noastre-^voastre) nu este identic cu nominativul femininului singular (mea—ta—noastră—voa- stră), ci — prin analogie cu substantivele de aceeași terminație — cu no- minativul femininului plural. Pe de altă parte, în susținerea tezei contrarii, teza noastră (aceea de a le considera genitive ale pronumelor personale), se pot aduce argu- mente cel puțin tot atît de valabile : —acela că pronumele personale eu, tu etc. nu au genitiv la acele persoane, numere și forme (reflexivă, nereflexivă) pentru care există ad- jective posesive și invers : adjectivele posesive nu au forme la acele per- 25 soane, numere etc. la care pronumele personale au genitive; în prima teză am avea așadar două sisteme (pronume personale și adjective posesive) incomplete, în timp ce în teza a doua avem un singur sistem, și unitar, și complet; — acela că formele meu, tău etc. primesc articolul posesiv al, a, ai, ale, tot astfel cum primesc acest articol oricare din genitivele substantivelor sau ale altor pronume (demonstrativ etc.); considerarea formelor meu, tău etc. ca genitive ar simplifica de altfel însăși definiția adjectivului posesiv1. Dar oricare dintre teze s-ar adopta — realitatea limbii este desigur intermediară celor două schematizări extreme — ceea ce este necesar să fie respectat este consecvența în interpretare, și anume : sau considerăm formele posesivului ca genitive ale pronumelui personal și atunci putem spune că posesivul este — o dată cu întregul pronume personal — flexibil după persoană, sau le considerăm — cu ajutorul articolului posesiv —-pro- nume proprii, dar atunci întregul posesiv este — ca toate celelalte pro- nume în afara pronumelui personal — un pronume oarecare de persoană a III-a : eu sînt, dar al meu este. Observația nu se referă la pronumele dumneata-dîbmneavoastră, pronume de politeță de persoana a Il-a, care nu are comun cu posesivul decît originea componentei (tot astfel cum adjectiv-pronumele însumi nu are în prezent nimic comun cu substan- tivul ins și cu dativul posesiv mi). 3. Forma accentuata este întărirea formei neaccentuate După cum rezultă din tablourile de mai sus, constituite pe baza exem- plelor de pronume din „Gramatica limbii romîne”, la cazurile în cart* formei accentuate îi corespunde o formă neaccentuată și pentru propo- zițiile în care verbul se exprimă (există propoziții eliptice în care verbul — și, o dată cu el, forma neaccentuată — se omite), forma accentuată este prezentată ca o întărire (deci, facultativă) a formei neaccentuate. Regula este restrînsă de următoarele excepții : a) forma accentuată nu se întrebuințează ori de cîte ori forma ne- accentuată și-a pierdut înțelesul de pronume personal, astfel: — în cazul dativului etic (dezvoltat în I, § 166); — în cazul dativului posesiv (dezvoltat în I, § 167); — în cazul acuzativului o de valoare neutră (dezvoltat în I, § 168); 1 în locul definiției de la I, § 136, s-ar ajunge astfel la următoarea definiție : articolul po- sesiv este cuvintul care dă funcțiune de nominativ genitivului unui substantiv sau al unui pronume — mai pe scurt: genitivului unui nume — îngăduind asfel întrebuințarea unui genitiv fără nominativul (și în general fără numele) al cărui atribut îl formează. De sigur că și definiția în- locuită și definiția înlocuitoare trebuie să mai observe și folosirea articolului posesiv la formarea numeralului ordinal. 26 — în cazul dativului sau acuzativului reflexiv (cînd forma reflexivă nu se opune unei forme nereflexive, deci cînd e formală); — în cazul acuzativului reflexiv de persoana a III-a (dezvoltat în I, § 925), numai cînd sensul e dinamic (§ 925 c), pasiv (§ 925 e) sau im- personal (§ 925 f); — în cazul pleonasmului w()^, folosit în scopul de a evidenția parti- ciparea emotivă și de sens deosebit a convorbitorilor {eu și tu) la comuni- carea care îl cuprinde : pasămite, {coȘcogeamite, darămite, tocmai-mi-te1; tot astfel în cazul mi ți din formele de felul mi ți-l {mi ți-l lua, mi ți-l trîn- tea), mi ți-o etc.2; se observă că dativul posesiv și pleonasmul mi{)te se folosesc în independență de vreo formă verbală; spre deosebire de forma neaccentuată, sensul formei accentuate nu este susceptibil de deviere — așa fiind, forma accentuată se impune practic ori de cîte ori forma neaccentuată este susceptibilă de un sens derivat; b) forma neaccentuată a dativului se omite (obligatoriu la unele per- soane și facultativ la alte persoane) cînd vine în concurență cu o formă neaccentuată a acuzativului-complement drept, a se vedea chestiunea dezvoltată mai jos (așezarea prenumelor de persoană, folosirea conco- mitentă a dativului și a acuzativului); c) în răspunsul dat la o întrebare, se folosește sau nu forma accentuată după cum întrebarea care-1 provoacă conține sau nu forma accentuată (sau un echivalent al ei: pronume interogativ, substantiv etc.); astfel, la întrebarea : el ți-a da‘. ?.................. ție ți-a dat ?.................. ți-a dat ?...................... cine ți-a dat ?................. răspunsul posibil este : el sau el mi-a dat . . . inie sau mie mi-a dat , . mi-a dat .............. el sau el mi-a dat Gheorghe sau Gheorghe mi-a dat . . . clar niciodată : mi-a dat mi-a dat el mi-a dat sau mie mi-a dat mi-a dat etc. cu alte cuvinte, formularea răspunsului este determinată de for- mularea întrebării (regula are un caracter mai general). După cum se observă, aceste excepții nu schimbă natura diferenței dintre întrebuințarea formei neaccentuate și întrebuințarea formei accen- tuate arătată în tablouri. ^ntîlnit la Creangă, Amintiri, Ed. de stat pentru literatură și artă, Biblioteca pentru toți, p. 40; îl reproduc cu ortografia întîlnită acolo. 2Forma este explicată de acad. lorgu Iordan, în Limba lui Creangă din Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XlX-lea, Ed. Acad. R. P. R., 1956, p. 161. 27. 4. Considerații generale asupra formelor pronumelui de persoană Formele pronumelor de persoană formează un tot logic, unitar și complet, independent de faptul că o formă sau alta dintre ele este mai dezvoltată sau mai restrînsă, independent de faptul că originea etimologică a lor sau că gradul de interdependență fonetică a lor diferă etc. De altfel, gradul neegal de dezvoltare a diferitelor forme ale pronu- melui nu înseamnă atît o lipsă de sistem, cît mai degrabă un sistem eco- nomic, rezultat al unei îndelungate evoluții. De pildă, are importanță ca persoana a IlI-a să aibă forme cît mai variate (pentru că, într-o con- vorbire concretă, există de regulă un singur ,,eu” și un singur „tu”, în timp ce oricînd se poate introduce un nou „el”) — ca urmare, la persoana a IlI-a se exprimă prin forme distincte situația reflexivă de cea nere- flexivă și masculinul de feminin; pe de altă parte, nu sînt necesare distincții prea multe în cadrul formei reflexive sau a adjectivului de întărire, pen- tru că distincțiile sînt deja făcute de nominativul față de care e reflexi- unea sau de pronumele la care e întărirea; tot astfel/ genitivul e mai dezvoltat decît celelalte forme pentru că el e atributul unui alt nume (susceptibil în principiu de gen și de număr) al cărui loc oricînd îl poate lua etc. In același timp, formele de întărire nu complică sistemul, ci îl precizează, ele făcînd distincții care scapă formei de bază. De pildă, la persoana I și a Il-a forma de bază a pronumelui (eu etc.) nu face deosebire de gen, în timp ce adjectivul de întărire o face (eu însumi — eu însămi etc.); la persoana a IlI-a, forma neaccentuată nu face totdeauna deosebire de gen, în timp ce forma accentuată o face; la persoanele I, a Il-a și a IlI-a reflexiv, genitivul pronumelui face deosebire de formă după numărul și genul obiectului posedat (calul său, casa sa, caii săi, casele sale), în timp ce adjectivul de întărire respectiv face deosebire după genul poseso- rului (calul său însuși, calul său însăși) etc. De asemenea, libera folosire a formelor de întărire face sistemul mai maleabil, ea îngăduind să faci sau să nu faci unele distincții. Nu îmi propun să arăt care dintre aceste perfecționări aparțin unei epoci mai vechi — în general comune tuturor limbilor indoeuropene — , care sînt mai noi — comune limbilor neolatine — și care sînt specifice limbii romîne. Ceea ce mă mulțumesc să observ este că de multe ori se fac apropieri nejustificate cu alte limbi; astfel, termenii eu, tu etc. din limba romînă nu corespund termenilor je, tu etc. din limba franceză (decît ca etimologie), ci termenilor moi, toi etc.; în mod corespunzător, desinența verbală din limba romînă, nu corespunde desinenței verbale din limba franceză, ci desinenței plus termenii je, tu etc. 28 II. AȘEZAREA PRONUMELOR DE PERSOANĂ ȘI GRADUL LOR DE DEPENDENȚĂ FAȚĂ DE CUVINTELE VECINE A. AȘEZAREA 1° Desinența verbului (cu funcțiunea de nominativ al formei neaccen- tuate). Desinența verbului (uneori zero) se așază imediat după tema verbului, formînd cu ea o unitate fonetic indisolubilă (laud, lăudăm), denumită formă verbală personală, față de care voi determina așezarea celorlalte părți ale propoziției respective. Dacă verbul e compus din mai multe cuvinte, numai unul din ele, de regulă primul, cuprinde desinența (am vorbit, aș fi zis). Există și forme verbale compuse care au două desinențe (am să scriu); în enunțările de mai jos, voi trata aceste ultime forme verbale ca pe niște fraze (am + să scriu). 2° Formele neaccentuate oblice. Verbul (respectiv forma verbală per- sonală — deci cu desinență — sau forma verbală nepersonală) împreună cu cuvintele: să din conjunctiv, de din optativ, a din infinitiv, nu din negație, mai în sensul de „încă”, „puțin”, „în parte” (cf. I, § 333) și cu formele neaccentuate oblice (dativul și acuzativul-complement drept) ale pronumelui personal se așază — ori de cîte ori se concurează — într-o ordine rigidă și anume : I) sa din conjunctiv, de din optativ sau a din infinitiv; II) nu din negație; III) forma neaccentuată de pronume personal a dativului; IV) forma neaccentuată de pronume personal a acuzativului; V) mai (explicat mai sus) — în loc de mai se mai poate folosi: prea și — arhaic — foarte; uneori se întîlnesc și împreună : prea mai; VI) verbul. Exemple : să nu mi te mai lauzi, (să nu mai mi te lauzi — cu mai înainte de pronume — singura variantă topică folosită, nu se recomandă); nu-i prea mai merge! Dacă verbul e compus și totodată e la formă personală, formele neac- centuate ale pronumelui personal se așază imediat înainte de componenta care conține desinența, iar forma mai se așază înainte de prima componentă fără desinență: de nu l-aș mai fi lăudat !; regula așezării formelor neaccentuate aici enunțată se aplică chiar dacă—în rare cazuri—compo- nenta fără desinență se așază înaintea celei cu desinență: opri-v-ar focul să vă oprească ! Excepții : a) la imperativul pozitiv, gerunziu și participiu(l inflexibil), formele neaccentuate trec după verb: laudă-mi-te !, mai laudă-mi-te!, nemai- lăudindu-mi-te, dar : nu mi te mai lăuda!, a nu mi te mai lăuda -, 20 b) la formele verbale compuse cu auxiliarul am — aș, forma neaccen- tuată de acuzativ o se așază, prin derogare de la regula stabilită, după ultimul cuvînt al formei verbale compuse (ar -fi luat-o, iar nu o ar fi luat). Excepția are loc pentru a se respecta alte două reguli : prima, că o nu se sacrifică într-o eventuală eliziune cu a (cu care începe auxiliarul am — aș); a doua, că forma neaccentuată oblică formează eliziune obligatorie cu formele auxiliarului am —aș. Totuși, regional și în poezie se folosește și regula generală : Și nil a mai crescut — Sau nu o mai am cunoscut (Tudor Arghezi, Flori de mucigai, p. 10). Aceste excepții vizează ordinea, iar nu rigiditatea ei (în cadrul unui mod, unui caz și unei persoane date). între toate aceste cuvinte nu se poate intercala nici un alt cuvînt. Voi denumi în rîndurile următoare întreg acest șir de cuvinte din jurul formei verbale personale — între care se află și forma neaccentuată a pronumelui de persoană — , așezat în ordinea rigidă arătată și care nu îngăduie intercalări, ansamblu predicativ. 3° Formele accentuate. Formele accentuate, singure sau însoțite de adjectivul de întărire (așezat de obicei după forma accentuată și în ime- diata ei vecinătate), se așază fie înainte, fie după ansamblul predicativ (mie însumi să nu mite mai lauzi, să nu mite mai lauzi mie însumi). Spre deosebire de rigiditatea ordinii din ansamblul predicativ, formele accentuate pot fi așezate în orice ordine și pot fi despărțite (de ansamblul predicativ și între ele) de orice alt element, ca : atribut, circumstanțial r interjecție etc.; acest element, cu excepția atributului, se așază între virgule.. B. GRADUL DE DEPEDENȚĂ FONETICĂ Am arătat mai sus că desinența formează totdeauna cu verbul o unitate fonetică indisolubilă și că formele accentuate sînt totdeauna inde- pendente și bine distincte de verb. Rămîne de discutat gradul de dependență fonetică al formelor neaccentuate oblice, grad care variază după așezarea lor și după cuvintele vecine; s-a observat de altfel din tablourile nr. 1 și 2 că formele neaccentuate oblice au — pentru același număr, gen, caz și în general pentru aceeași situație sintactică — mai multe forme. Se deosebesc două situații: 1° aceea în care se folosește pe lîngă verb o singură formă neaccen- tuată oblică (dativ sau acuzativ-complement drept); 2° aceea în care se folosesc pe lîngă verb deodată ambele forme neac- centuate oblice (dativ și acuzativ-complement drept, fiecare dintre ele referindu-se, bineînțeles, la persoane diferite). 1° Folosirea unei singure forme neaccentuate oblice. Sînt în principiu trei forme pentru -fiecare caz : — o formă independentă fonetic față de cuvintele vecine; — o formă avînd unitate fonetică cu cuvîntul dinainte, numită formă enclitică ; 30 — o formă avînd unitate fonetică cu cuvîntul următor, numită formă proclitică. Aceste trei forme sînt prezentate în tabloul nr. 3. Tabloul n r. 3 Formele neaccentuate (oblice) ale pronumelui personal \ Flexiunile (după 'x persoană număr și gen) Persoana I Persoana a Il-a Persoana a lll-a reflex. nereflexivă Formele sing. la plur. la sing, la plur. la la am- bele sing. — ] plur. (după de- X. ambele ambele ambele ambele numere o O pendența fonetică) \ genuri genuri genuri genuri și genuri amt UI că amt a 2 ' | fem ! acuzativ îmi ne Hi vă își îi X X le X X mă ne le vă se X îl 0 X îi le enclitică / dativ. -mi -ne -ti -vă -și -i X -l X -le X X ( acuzativ -mă -ne -te -vă -se X -0 X -i -te r dativ1 proclitică { mi- f ne- \ 1 ni- J Ii- fv-, vă-\ 1 vi- / și- i- X X fle-\ VH X x ( acuzativ m-, mă- ne- le- v-, vă- se- X l- \0- X i- le- 1 Forma din primul rînd se aplică în general; forma oe dedesubt se aplică în fața formelor lui a fi", s sau în e----.• ești etc. Menționez că prezentarea din tablou, făcută prin intermediul orto- grafiei uzuale, este simplificată față de realitatea fonetică deoarece aceeași literă poate însemna deopotrivă : o vocală, o semivocală sau un semn de înmuiere. Asupra întrebuințării uneia sau alteia din forme, se pot formula urmă- toarele reguli: a) forma independentă (fonetic) se poate întrebuința înainte de verb, dar numai dacă acest verb nu începe cu auxiliarul am — aș sau nu este -s ( = sînt) : îmi recitesc manuscrisul] b) forma enclitică e obligatorie cînd urmează verbului (dacă verbul se termină — în actualul stadiu al limbii — în consoană, el păstrează totuși în această situație vechiul u final, pentru a face posibilă uniunea fonetică) : du-mă, rîzîndu-ți ; în măsura în care formei enclitice îi corespunde o formă independentă (fonetic) începînd cu î (îmi, îți, își,îi), ea se poate în- trebuința și cu alte cuvinte, ca : să din conjunctiv, a din infinitiv, nu din negație, diferite conjuncții (că, de, și etc.) etc. : a-mi aduce, să-l înving; c) forma proclitică e obligatorie înainte de o formă auxiliară a lui a avea (am — aș, ai, a — ar, am, ați, au — ar) sau de -s (eu ți-s frate) și e posibilă înainte de altă formă verbală cînd aceasta începe cu o vocală care să îngăduie o sudare (tu mi-ești frate). Uneori sudarea înseamnă contopire a celor două vocale, respectiv crasă (mi-aduce), alteori înseamnă sacrificare fie a vocalei finale a pronumelui, respectiv eliziune 31 (m-aduce, v-aduce), fie a vocalei inițiale a verbului, respectiv afereză (mă-ntoarce, vă-mparte) : de unde cele două forme din tablou pentru acuzativul persoanei I singular (m-, mă-) și pentru dativ-acuzativul persoanei a Il-a plural (v-, vă-). Din aceste reguli rezultă că sînt situații în care se pot întrebuința deopotrivă mai multe forme : să îmi aducă = să-mi aducă = să mi-aducă. în sfîrșit, sudarea mai poate însemna — cazurile ni-, vi-, li- din fața formelor lui a fi — schimbarea vocalei finale, respectiv alternanță : ni-ești prieten, vi-e(ste) foame, li-s dragai). 2° Folosirea concomitentă a dativului si a acuzativului. După cum am amintit mai sus, în cazul folosirii concomitente a ambelor cazuri oblice, se omite forma neaccentuată a dativului, trecîndu-se în schimb în mod obligatoriu forma lui accentuată(ma aduce vouă, vouă mă aduce); forma accentuată a acuzativului își păstreză caracterul facultativ, potrivit re- gulii generale. Prin această simplificare, chestiunea se reduce la cazul de mai sus (folosirea unei singure forme neaccentuate oblice). La unele persoane și numere se poate folosi și forma regulată, cu ambele forme neaccentuate oblice, caz în care dativul în__e și___ă schimbă pe __________________________________________________________e sau_ă în_i (dacă acuzativul nu e -o). întreaga situație a folosirii concomitente a dativului și a acuzativului se poate schematiza, astfel cum s-a făcut în tabloul nr.4. Tabloul nr. 4 Folosirea concomitentă a dativului și a acuzativului (combinarea formelor neaccentuate ale dativului cu cele ale acuzativului) Dativul Acuzativul Peisoana I Persoana a Il-a Persoana a III-a sing. mi plur. ni, ne sing. plur. vi, v (ă) reflexivă Și nereflexivă sing. i plur. li, le _ T f sing. X Persl|plur. x X Pers, f sing. (-)te a Il-a 1 plur. x mi(-)te ni(-)te X i(-) te liț-)te Persoana a iii-a | [ reflexivă (-)se mi(-)se ni(-)se ți(-)se vi(-)se X i^se li(-)se nereflexivă i (mase, -i singx P ° Ifem. -o (mase. -1 [Plur^fem. (-)le mi-l mi-o mi-i mi(-)le ni-l ne-o ni-i ni^le li-l ți-o ți-i HM vi-l v-o vi-i vi(-)le 5 l-Z și-O Și-i și(-)le i-l i-o i-i li-l le-o li-i Legendă. Spațiu barat (x) — nu este posibilă o folosire concomitentă: spațiu alb — este posibilă numai construcția cu o singură formă neaccentuată (cea a acuzativului): spațiu completat—este posibilă, pe lîngă construcția cu o singură formă neaccentuată, și construcția cu ambele forme neaccentuate, construcție cu care e completat spațiul. 32 Formele separate în tablou prin semnul (-) se scriu izolat cînd sînt așezate înaintea verbului (să mi te lauzi); formele separate prin semnul - se scriu izolat cînd sînt așezate înaintea verbului numai dacă acuzati- vul formează unitate fonetică cu forma verbală personală care-i urmează (obligativitatea sau posibilitatea de unire fonetică, ca în cazul folosirii unei singure forme neaccentuate oblice : să mi-l laude, dar să mi l-aducă și să mi-l aducă); ambele forme se scriu totdeauna legate prin liniuță de unire cînd sînt așezate după verb : lăudîndu-mi-te,' lăudîndu-mi-l. De observat că dativul nu se unește niciodată cu cuvîntul dinainte cînd e așezat înain- tea verbului și se unește totdeauna cînd e așezat după verb. Regula se aplică chiar în cazul verbelor exclusiv reflexive; astfel, în cazul verbului îmi închipui cu complement drept, se spune : mi-o în- chipui (pe Maria), dar mă închipui, deși în general dativul îmi este — în cazul acestui verb — obligator. Aplicațiile duc la situații dintre cele mai complexe : lăudatu-mi-te-am, ți-am lăudat-o = lăudatu-ți-o-am (în care o face silabă cu ți, nu cu am) etc. în sfîrșit, folosirea concomitentă a trei forme neacentuate oblice (două dative și un acuzativ) — formele mi ți-l (pe el), mi ți-o, mi ți-i, mi ți-le — nu necesită discuții speciale. III. ACORDUL DE PERSOANĂ Regula logică este aceea a acordului de persoană între forma neaccen- tuată, forma accentuată (cu eventualul adjectiv de întărire) și realitate. Există totuși excepții. A. EXCEPȚII LA REGULA ACORDULUI DINTRE FORMA NEACCENTUATĂ ȘI FORMA ACCENTUATĂ (forma neaccentuată fiind aceea care păstrează acordul cu realitatea) Excepțiile au loc numai la nominativ și se cunosc sub numele de ,,acord al predicatului cu subiectul după înțeles”. Menționez următoarele cazuri : 1) Formele de tipul nepriceputul de mine, nepricepuții de noi . . . (atributele persoanelor I și a Il-a) și de tipul nepricepuții dintre noi. . . (partitivele pluralului persoanelor I și a Il-a) — acest ultim tip, numai pentru cazul în care eu mă includ printre acei nepricepuți dintre noi — sînt folosite cu verbul-predicat fie la persoana a IlI-a (respectiv persoana substantivelor-subiecte nepriceputul-nepricepuții, potrivit regulii generale a acordului de persoană dintre numele-subiect și desinența verbului-pre- dicat), fie la persoana pronumelui personal (respectiv persoana determi- nării — acord de persoană după înțeles). Mai mult, pronumele nehotărît nici unul, nimeni, cineva, care(va), fiecare, oricare se acordă după înțeles, 3 33 chiar fără determinarea de persoană respectivă {dintre noi, dintre voi etc.)r subînțeleasă în aceste cazuri (fiecare am fost la Festival pentru fiecare dintre noi am fost la Festival). Acordul după înțeles este mult folosit în vorbirea populară (care ești acolo care ieși la raportă) Cum e și firesc, aceste neregularități nu sînt admise de „Gramatica limbii romîne”, care recomandă acordul după înțeles numai în forme în- soțite de determinarea persoanei de tipul jumătate (sau alt substantiv reprezentînd o determinare cantitativă) din(tre) noi, condamnîndu-1 în celelalte cazuri, dar tolerînd totuși forme chiar fără determinare de persoană pentru unul (unul nu mai scăpăm ! —se observă că im^Zare — în acest exemplu dat de „Gramatică” — înțelesul lui nici unul), cineva (dacă veniți cineva pe la mine. ..) și fiecare, acesta din urmă numai cu complement distributiv (au—deci și ați—adusfiecarelecîteuncar) (II, § 122 și 126 A). 2) Titulaturile formate dintr-un substantiv însoțit de adjectivul posesiv corespunzător (domnia mea — corespondentul de persoana I al lui dumneata, cu rare aplicații în practică — , excelența voastră etc.) sînt folosite fie cu verbul-predicat la persoana a IlI-a (excelența voastră a fost la Festival, regula generală), fie cu verbul-predicat la persoana adjectivu- lui posesiv (excelența voastră ați fost la Festival); formele contrase dum- neata — dumneavoastră se folosesc numai cu verbul-predicat la persoana a Il-a, de unde și îndreptățirea de a fi considerate pronume personale proprii. De această dată, „Gramatica limbii romîne” pare a opina pentru acordul după înțeles (I, § 172 : și mai țineți minte domniile-voastre. . . dat însă ca exemplu de formă învechită a lui dumneavoastră). 3) în limbajul administrativo-judiciar, substantivul subsemnatul — subsemnații, cu care se începe de obicei o petiție, folosește un verb-predicat de persoana I (Subsemnatul B.B. vă rog...). Lipsa de acord se explică, dacă vom considera propoziția ca formă eliptică în care subsemnati este apoziția (Eu, subsemnatul B.B., vă rog...) — în această ordine de idei, cred că e mai corect să se despartă subsemnatul de verb prin virgulă (Subsemnatul (B.B.), vă rog...). B. EXCEPȚII LA REGULA ACORDULUI DINTRE ÎNTREGUL PRONUME DE PERSOANĂ ȘI REALITATE 1) în lipsa unui corespondent lingvistic pentru omnipersonal, se fo- losește persoana I pentru a include toate trei persoanele (noi poate însemna deopotrivă: pluralul lui eu, dar și „eu și tu”, „eu și el” etc.) și persoana a Il-a pentru a include persoana a Il-a și a IlI-a (voi poate însemna deo- potrivă : pluralul lui tu, dar și „tu și el” etc., niciodată însă „tu și eu”) (I, § 161). Aceasta fiind regula, putem ușor face distincție de înțeles între „impersonalul” exprimat prin persoana I plural și „impersonalul” expri- 34 mat prin persoana a Il-a singular (I, § 235, al. 6, 3—4 și — coroborat cu cele arătate mai jos, 3) — al.4, 2—3). în lipsa unui corespondent lingvistic pentru impersonal, se folosește persoana a IlI-a — reflexivă, pentru verbele personale — (I, § 235, al. 5 și al. 6, 1—2); impersonalul nu este un omniperșonal decît în mod virtual. (Cf. și II, § 114 și 115.) 2) Cel care comunică folosește uneori persoana a IlI-a în locul per- soanei I (I, § 235, al. 4, 1), din diferite cauze : pentru a-și marca situația suverană, principialitatea și caracterul colectiv (Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. emite următorul decret...), pentru a-și marca obiec- tivitatea față de sine însuși (criticul G. Călinescu, în „Istoria literaturii romîne”, vorbind de el însuși ca scriitor, folosește persoana a IlI-a), din emfază sau, pur și simplu, pentru a păstra stilul interlocutorului (Dar Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută, ripostă antiregalistă atribuită lui Caragiale). Cu titlu de curiozitate, dar în același timp pentru a arăta un maxim de depărtare de la regula generală, menționez că, într-un argou răspîndit, cel care comunică se camuflează printr-un nume cu aspect de substantiv propriu, mandea (Mandea a făcut pentru eu am făcut), la origine pronumele personal țigănesc de persoana întîi în dativ (dar fără să se mai respecte nici persoana, nici cazul). 3) Alteori, cel care comunică, pentru a veni în ajutorul interlocuto- rului (de obicei, un copil mic), întrebuințează persoanele nu în raport cu sine, ci în raport cu interlocutorul; în acest sens își găsesc explicația cîteva exemple din „Gramatică”: să-i dea mamițica băiatului zăhărel^ sîntem cuminți (pentru tu ești cuminte), grăbește-te, așteaptăd cu masa și el întîrzie (I, § 235, al. 4, 1—3). 4) în sfîrșit alteori, cel care reproduce vorbirea cuiva poate întrebuința persoanele în raport cu acela : este așa-numita oratio recta. Uneori oratio reda este strecurată incidental într-un text epic ; în acest sens, exemplul din „Gramatică” sîntem cuminți pentru el e cuminte, vezi și aliniatul precedent. LIMBĂ ȘI LITERATURĂ PROPOZIȚIA EXCLAMATIVĂ ÎN PROZA LUI I. L. CARAGIALE*) DE C. CRUCERU Caracterul dramatic al prozei lui I. L. Caragiale a fost subliniat în repetate rînduri de critica noastră literară. G. Ibrăileanu, de pildă, re- ferindu-se la schițele lui Caragiale, la limbajul lor, arăta că : ,,Limbajul, -dialogul este partea esențială a acestor schițe. Mai întîi, pentru că ele sînt foarte dramatice, Caragiale fiind înainte de toate un dramaturg... “L într-adevăr, scrierile în proză ale lui I. L. Caragiale poartă caracterul unei vaste și autentice opere dramatice, în care scena se schimbă de la o creație la alta. Se perindă astfel prin fața ochilor noștri oameni din medii sociale diferite, aparținînd unor anumite regiuni și exercitînd diverse profesii. Felul de a se exprima al eroilor lui I. L. Caragiale constituie prin- cipalul mijloc prin care autorul scoate în relief trăsăturile caracterului lor, creînd, în același timp, tipuri reprezentative pentru anumite pături ale societății noastre de la sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul seco- lului al XX-lea 2. în studiul citat, acad. T. Vianu arată că limba personajelor lui Cara- giale este ,,un mijloc al datării, al localizării, al tipizării și, ca atare, un mijloc al criticii” și că, pentru realizarea acestor funcțiuni, limba folosită de scriitor „ este mai întîi o limbă vorbită”. în procesul redării limbii vor- bite, I. L. Caragiale utilizează o varietate foarte bogată de mijloace3. Unul dintre aceste mijloace, specific limbii vorbite, cu un rol deosebit de însemnat — atît din punctul de vedere al diversității stărilor afective * în cursul acestei lucrări vom avea în vedere nu propoziția exclamativă în general, ici efectele artistice obținute prin repetarea ei. 1 G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura romînească, Iași, 1909, p. 236. 2 Gf. T. Vianu, Aspecte ale limbii și stilului lui I. L. Caragiale, în Studii și conferințe cu prilejul centenarului lui I. L, Caragiale, E. S. P. L. A., p. 155. 3 Vezi enumerarea lor, cu exemple, la T. Vianu, lucr. cit., p. 157-158. 36 pe care le exprimă, cît și din acela al efectului artistic obținut — constă în deasa folosire a propozițiilor exclamative. De altfel, numeroasele propoziții exclamative, care exprimă o întreagă gamă de stări afective, precum și împrejurările în care propozițiile amintite sînt, uneori, folosite de I. L. Caragiale, ridică o nouă problemă : aceea a funcțiunilor stilistice ale acestor propoziții. Printre mijloacele de realizare artistică, proprii artei de prozator a lui I. L. Caragiale, modul de folosire a exclamației, chiar dacă nu ocupă primul loc, nu poate fi trecut cu vederea. în cele ce urmează, vom încerca să analizăm unele aspecte ale proce- deului de folosire a propozițiilor exclamative și să precizăm efectele artis- tice realizate. ★ Succesiunea propozițiilor exclamative este la Caragiale unul dintre mijloacele de realizare a caracterului dramatic al povestirii. Distingem mai multe aspecte. I. Uneori succesiunea propozițiilor exclamative cu valori afective diferite marchează contrastul dintre modul în care vorbitorul ar dori să se desfășoare evenimentele și realitate. Fiecare dintre propozițiile excla- mative din citatul de mai jos este expresia indignării preotului Niță din nuvela ,,Păcat” în fața hazului cu care lumea adunată în jurul lui Mitu boieru —„un mititel măscărici foarte destrăbălat, jigărit, sfrijit și galben” — îi ,,răsplătește” caraghioslîcurile. Iată cum reacționează preotul Niță la vederea acestui dureros tablou : ,,E păcat, domnilor ! gîndiți-vă ! Creștini !... Frumos !... Mare păcat !” (O. I 30)1 Dar să analizăm mai îndeaproape succesiunea exclamațiilor din fragmentul menționat. Relevăm, astfel, amplificarea conținutului afectiv în cursul comuni- cării ; faptul nu se poate stabili, bineînțeles, decît dacă pornim de la ra- portul dintre prima propoziție („E păcat, domnilor !”) și ultima („Mare păcat!”). Trebuie subliniată în acest sens variația intonației acestor propoziții exclamative. întreaga succesiune de exclamații dobîndește un colorit afectiv mai pronunțat datorită tocmai contrastului dintre spectacolul pe care îl oferea realitatea și atitudinea personajului (preotul Niță). Caragiale și-a dat fără îndoială seama că eroul său se afla într-o stare sufletească din ce în ce mai chinuitoare. E tocmai ceea ce-1 determină pe preot, în speranța că va reuși să întrerupă hazul necugetat al mulțimii strînseîn jurul nenorocitului copil, să izbucnească: „E păcat, domni - 1 Citatele trimit la I. L. Caragiale, Opere I, II, ed. Paul Zarifopol, București, 1930. lor!...” etc. Constatarea aceasta se transformă într-un apel desperat, adresat mulțimii („gîndiți-vă !”), urmat de o stăruitoare dojană („Creș- tini!... Frumos!...”) și încheiat printr-o apostrofare plină de indig- nare („Mare păcat!”). Se știe apoi că în propoziția exclamativă, față de cea interogativă, tonul este „coborîtor“ 1; în exemplul citat, aparent cel puțin, — dacă ne referim nu la fiecare propoziție în parte, ci la întreaga comunicare — se constată în partea inițială o urcare a tonului, pentru ca în partea finală să înregistrăm o intonație coborîtoare. De altfel, trebuie să subliniem că intonația celor două propoziții: ,,Creștini!...” și „Frumos !” este foarte apropiată de intonația interogativelor (Creștini sînteți dvs,^,..E -frumos ce faceți 1). Dacă ar fi să redăm schematic această situație, primele două propoziții („E păcat, domnilor ! gîndiți-vă !”) ar marca o ușoară ascensiune, care s-ar accentua pentru următoarele două propoziții (,,Creștini!... Frumos !...”), iar în ultima propoziție („Mare păcat!”) am înregistra o coborîre bruscă a tonului. în aceste două elemente : contrastul de care am amintit și variația intonației exclamațiilor succesive, se află izvorul puternicei forțe expresive a propozițiilor exclamative de care ne ocupăm. II. Alteori, repetarea propozițiilor exclamative (formal diferite) cu aceeași valoare afectivă scoate în relief intenția autorului de a accentua o anumită idee, de a releva o anumită stare sufletească. Iată cuvintele cu care Ileana, din aceeași nuvelă, „Păcat”, îl întîmpină, la un moment dat, pe Mitu învățătorul, fratele ei necunoscut: „Ci vino odată ! gemu ea. De ce mă chinuiești ? Ce vrei?—să mor? Zi tu că vrei să mor.. . Pe sufletul mamii din groapă — s-ajung să mă gunoiesc la garduri pină or fugi și clinii de mine! Să-mi pice carnea putredă de pe oase! să mi se macine oasele pină la măduvă! jigă- niile pămîntului să mi se-ncuibe în coșul pieptului și-n țeasta capului: zi tu că vrei să mor,., acușica, acilea, mor!” (O. I p. 47). întreg acest șir de exclamații e determinat de dorința arzătoare a Ilenei de a-1 convinge pe Mitu că dragostea ei pentru el poate ajunge pînă la sacrificiu și că purtarea lui e nedreaptă. Teama eroinei că s-ar putea să nu fie înțeleasă impune succesiunii propozițiilor exclamative un ritm rapid și, drept urmare, o gradație continuă care lasă să se întrevadă starea desperată a acesteia. Topica fiecărei propoziții exclamative din fragmentul citat este, în linii mari7 aceeași: predicatul pe primul plan (la început); faptul e, de altminteri, caracteristic pentru propozițiile exclamative care exprimă jurăminte, imprecații: accentul logic, în cazul acesta, e atras de predicat. 1 Vezi lorgu Iordan, Limba romînă contemporană, Manual pentru instituțiile de învățămînt superior, 1954, p. 522. 38 Singura schimbare de topică apare în propoziția : „jigăniile pămîntului să mi se-ncuibe în coșul pieptului și-n țeasta capului” ; „abaterea^ are drept consecință lărgirea conținutului afectiv al imprecației și, ca atare, forța de convingere a jurămîntului în ansamblu e mai puternică. III. Efecte stilistice asemănătoare obține scriitorul șfprin folosirea unui alt procedeu : repetarea aceleeași propoziții exclamative. Se ajunge astfel la adîncirea unei anumite stări afective, nu prin înșiruirea succesivă a mai multor propoziții exclamative, așa cum am constatat, ci prin relu- area aceleeași propoziții la intervale diferite în text. Ne vom referi pentru ilustrarea acestor afirmații la un fragment din „Art. 214” (discuția dintre avocat, tînăra Acrivița Popescu și preot, tatăl Acriviței, care vrea cu orice preț s-o „devorțeze” de soțul ei, Lae Popescu) : „Avocatul (care privește cu multă stăruință la tînăra clientă, fără s-asculte îndestul vorbele părintelui) — Damă, care va să zică ? ... damă? Tînăra — Da, domnule, damă... . Verbe care arată supunerea: noAHHHHTbca, noBnnoBaTbca, noABepraTbca KOMy-neMy—h. și antonimele lor : BOspawaTb KOMy-neMy-H. npeKocJioBWTb (cărturăresc) /țoca>KAaTb nepeHHib (familiar) 7. O serie de verbe care arată atitudinea fată de obiectul acțiunii cer dativul cu prepoziția k : OTHOCHTbCH k KOMy-ueMy-H. nO^OJIbUXaTbCH CTpeMWTbca no/țcny>KHBaTbca ocTbiBaib jiacKaTbca oxjia/țeBaTb jiacTUTbca (jiacKaibca, JiacTWTbca mai formează și construcția okoao Koio-uezo- Hu6yAb). Exemple de sistematizare a verbelor care cer cazul genitiv : 1. Verbe ce arată îndepărtarea sau teama de obiectul acțiunii : nsberaTb Koro-Hero-H. CTOpOHWTbCH HyHKa;ieTb npnbaBjiHTb cjiymaTbca 3. Verbe care arată că subiectul tinde spre un scop : w/țaTb Koro-Hero-H. XOTeTb flodHBaibCH 0>KW^aTb TpedOBaTb AOMoraTbca ^0>KW^aTbCH npocwib AOCTuraTb JKax^aTb BbinpaniHBaTb HCKaTb Exemple de verbe legate semantic, care cer acuzativul cu o anumită prepoziție : 1. Acuzativul cu prepoziția Ha este cerut de verbele sinonime: HK/țbi na kofo-hto-h.). Acuzativul pe lîngă verbul cep^WTbCH na kofo-hto-h. atrage după sine un șir întreg de construcții identice cu verbe sinonime : oânwaTbca Ha kofo-hto-h. «noca^oBaib BJiHTbCH rneBaTbCH Ayibca Hero^oBaib (ultimul putînd fi construit și cu prepoziția npomue cu genitivul). Apropiate ca sens de ultimele sînt și verbele : noKymaTbCH, nocaraib na kofo-hto-h. 2. Acuzativul cu prepoziția b se întîlnește în construcțiile de tipul următor : npoHSBecTH b o^Huepbi npoiiTH b ^enyraTbi nocTynnTb b ^bophhkh MeTHTb b mhhhctpbi care arată profesia pe care începe sau dorește să o practice subiectul ac- țiunii și în care acuzativul plural al substantivelor însuflețite are forma nominativului plural. Exemple de grupe de verbe legate prin semantica lor care cer cazul instrumental: 1. Verbe care arată posesia sau conducerea : BJia/țeTb xeM-neM-H. obJiaAaîb ynpaBJiHTb KOMaHAOBaTb Be/^aib saBe^oBaib 2. Verbe care arată interesul țiunii: HHTepecoBaTbCH KeM-ueM-H. JțOpOKHTb yBJieKaTbca nacjia>KAaTbca pyKOBOAHTb pacnop ^naibca BepuiHTb (cărturăresc) BepxoBO^HTb (familiar) SaHHMaTbCH nojibsoBaTbca (uneori exagerat) pentru obiectul ac- precum și verbele apropiate ca BOCXHHjaTbCH BOCTOpFaTbCH npenbmaTbCH jiioboBaTbca iKeCTBOBaTb și expresia: o/țep>KaTb Bepx 8. O serie de verbe care arată lingușirea se construiesc cu instrumen- talul precedat de prepoziția nepea: sancKUBaTb nepe/ț KeM-ueM-H. npecMbiKaTbca paooJiencTBOBaTb yroAHKHaTb (învechit) jiedesMTb KJiaHHTbca ș. a. Verbul „KJiaHHTbca”, cînd nu are sens negativ în context, cere da- tivul fără prepoziție, iar cînd înseamnă a se saluta reciproc se construiește cu instrumentalul precedat de prepoziția c. 9. Următoarele verbe sinonime cer instrumentalul precedat de pre- poziția 3a : cjie/țHTb sa xeM-neM-H. Ha^snpaTb HabjnojțaTb (în sensul a njnnoHUTb studia, acesta cere acuza- roHHTbCH tivul fără prepoziție). Unele exemple pentru cazul prepozițional: 1. O serie de verbe care arată o atitudine negativă, dar pasivă față de obiectul acțiunii, se construiesc cu prepoziționalul precedat de prepo- ziția b : coMHeBaTbca b neM-H. pasouapoBaTbca yCOMHMTbCH oTHaaTbca KOJR6aTbC3 pacKaaibCH noflospeBaTb H3Bepmbca sanoAospnTb ș. a. 59 Apropiate ca sens de această grupă sînt verbele : ynpexHyTb, odBHHHTb b hcm-h. 2. Antonimele grupei precedente formează construcții identice : ybe^wTbca b hcm-h. ysepwTbca (familiar) pasoSparbCH y^ocroBepHTbCH saBepMTb ș. a. 3. Cazul prepozițional cu prepoziția na este cerut de verbele si- nonime : OCHOBblBaibCH Ha KOM-HCM-H. SasHpoBaTbCH dar : onwpaTbca Ha Koro-HTo-H. sh^ctch, 3M>KAyTca (impersonal, poetic). 4. Următoarele verbe apropiate ca sens între ele se construiesc cu prepoziționalul precedat de prepoziția o : saSOTMTbCH 0 KOM-HCM-H. deCnOKOHTbCH nenbCH (cărturăresc) xjionoTaTb (dar și xjionoraTbBa Koro-H.) Teza de mai sus se verifică prin faptul că un verb împrumutat din altă limbă adoptă însușirile sintactice ale verbului sinonim de origine rusă, după cum se poate vedea din exemplul 7 referitor la cazul instru- mental (/țoMHHHpoBaTb) și din exemplul 3 referitor la cazul prepozițional (basnpoBaTbCH), precum și din verbele : npereHAOBaTb na hto-h. după modelul: npuTHsaTb Ha hto-h. în exemplele aduse nu ne-am oprit asupra unor construcții foarte uzuale în limba rusă, cum sînt acuzativul complementului drept (de ex. nnmy nncbMo) sau instrumentalul care denumește instrumentul acțiunii (de ex. nnmy nepoM). Folosirea legăturilor de sinonimie între verbe permite elevilor să rețină și să-și însușească cu destulă ușurință o serie de construcții frecvente în limba rusă, fără să cuprindă însă nici pe departe toate cazurile de rec- țiune verbală (astfel semantica verbelor nu ne explică de ce verbul ocho- BbiBaTbca se construiește cu cazul prepozițional, iar onHpaTbCH cu acuza- tivul). &) în studiul recțiunii verbale mai poate fi folosit un aspect al se- manticii verbelor: omonimia și polisemia lor1. Fiecare verb omonim sau polisemantic dispune de proprietăți sintactice diferite, corespunză- toare diferitelor sensuri pe care le are. 1 înțelegem prin polisemie însușirea cuvîntului de a avea în etapa dată a dezvoltării limbii mai multe înțelesuri, între care, spre deosebire de omonim, se păstrează o legătură semantică mai mult sau mai puțin strînsă. Astfel omonim poate fi considerat substantivul păr, între sensurile căruia („arbore” și „plete” ) nu există nici o legătură semantică, iar cuvînt polisemantic — ceas („oră” și „ceasornic”). 60 Exemple de verbe omonime care pentru fiecare sens al lor dispun de particularități sintactice deosebite : MSMeHHTb noKpoS iui arta (a schimba) saxycHTb rybbi (a mușca) cnpaBUTbca c paboTofi, c npoiHBHHKOM (a o scoate la capăt) — W3MeHWTb ponnHe, jțpyry (a trăda) — 3aKycwTb ueM-HHby^b (a gusta) — cnpaBHTbca o no/țpyre (a se informa) Există un număr mare de verbe polisemantice care cer cazuri dife- rite în funcție de sensul pe care-1 au în contextul respectiv, de pildă : saKJnouaTbca B hcm-h., de ex. : — saKJnonaTbCH hcm-h., de ex. : jțejio saKJnonajiocb b tom imcbMO saRjuouajiocb npMBeTOM (a consta în) (a se încheia cu) — saFunonaibca bo hto-h., de ex. : saoioHaTbCH b TiopbMy (a fi închis) OTOSBaTbCH O KHHre — OTOSBaTbCH Ha 3OB (a-și arăta părerea) (a răspunde) — 0T03BaTbCH na hcm-h., de ex. : OTOSBaTbca Ha cy/țbbe (a se reflecta) npMHaAJie>KaTb KOMy-neMy-H., de ex. : — npnHa^Jie>KaTb k neMy-H., deex. : neapa 3eMJin npHHajpiewaT rocy/țapcTBy k rpynne apTHCTOB (a aparține) THroTeTb k ncicyccTBy (a fi atras de) npunucaTb HecKOJibKO ctpok (a adăuga în scris) HaroBopHTb nenyxy, nenyxK (a vorbi mult) HasHaHHTb 3ace/țaHne (a stabili) ^oroBopnTbCH o noes/țxe (a conveni, a se înțelege) no^ejiaTbCH no/ț lito-h., de ex. : no/ț pebHHecKWH toh (a imita) oâpaTHTb Bo/iy b nap (a transforma) obpaTOTbCH bo hto-h., de ex. : BO^a obpaTHJiacb b nap (a se transforma) x nacojiHTb orypubi, orypuoB (a săra) (a face parte din) — TaroTeTb na/ț kcm-hcm-h., de ex. : HecnacTbH TaroTeioT Hajț hhm (a fi în permanență amenințat) — npHnHcaTb FlyuiKHHy CTHXOTBopenwe (a atribui) — HaroBopHTb na koto-h. (a bîrfi) — Ha3HaHHTb KOMaHAHpOM (a numi) — AoroBopHTbca ^o HejienocTeii (a ajunge la absurd în discuție) — no/menaTbCH k HanajibHHKy (a cîștiga încrederea prin lingușire) — obpaTHTb rjiasa na creny (a îndrepta spre) — odpaTHTbca k Bpany (a se adresa) — obpaTHTbCH k Hayice (a începe să te ocupi) — nacojiHTb KOMy-neMy-H. (familiar) (a crea neplăceri cuiva) 61 OTBec™ ACTeii k babyuiKe (a duce, a conduce) npKBec™ k nobe^e (a duce) noABecra BoKciKH0M ^ejie — snaTb o KHnre — BepHTb noApyre Ha cjiobo — ob'bHBKTb o nanajie sanaTnii — sa/țyMaTbca o by^yineM CKyuaTb I TOCKOBaTb I no sau n0 KOMy-HeMy-H. ș. a. Astfel, pentru studierea construcțiilor verbale rusești, alături de sino- nimie poate fi folosită omonimia și polisemia verbelor, fără a epuiza însă prin aceasta bogăția și varietatea tipurilor de recțiune în limba rusă. B. Pe lîngă factorul semantic pentru sistematizarea construcțiilor ver- bale, profesorul poate folosi și relațiile dintre prefixul verbului și prepo- ziția care unește verbul respectiv cu substantivul dirijat de verb. Aceasta se referă la acele cazuri în care prefixul verbal nu și-a pierdut complet va- loarea lexicală, pe care a avut-o la origine, n-a devenit încă un accesoriu pur gramatical al verbului (cum s-a întîmplat cu verbele : HanncaTb, c/^e- jiaTb etc., în care prefixul are valoare pur gramaticală, dînd verbului sensul de aspect perfectiv). 62 Cîteva exemple în acest sens : O serie de verbe cu prefixul dat de prepoziția b : BdewaTb b KOMHary bOktb rBos^b b cTeny BKJieWTb J1WCT B KHWry BnycTMTb b sa/i BOBjienb b padory BCe^WTb B HOBblK ^OM b TeKCT BKpajiacb omu6iK BToprnyTbca na TeppnTOpnio Bpara Multe verbe cu prefixul npu cer dativul precedat de prepoziția k : npndewaTb k ^OMy npiiojiHBHTb KHKry k rjiasaM npnKOBaTb k CKajie npincpenHTb pynicy k Kopswne npWKOCHyTbca k pywe npnynuTb k BopoBCTBy nojie npwjieraeT k ca/țy k o^e^^e npwcîajia (npoiinjia) rpasb npnynwTb k BopoBCTBy npncJiyuiaTbca k rojiocy Dar unele verbe cu prefixul prepoziție : npuBWTb cbiny (BKyc k MysbiKe) npwsHaTbca jțeBymKe (b jho6bw) npncaraTb orenecTBy (b BepnocTw) npncoe^nHnTbca k obuțeMy MHenmo npnbernyTb k noBbiM MepaM npnBJieHb k paboTe npMBHSaTbCH k jțpysbHM npwroBOpHTb k CMepTHoii Kasnn npnoân^WTb Maccbi k KyjibType npnoâinjrrbCH k nayKe npKMeHMTb K HOBblM yCJIOBWHM npnApaibca k nycTHKaM IipWCnOCObHTbCH K OdCTOHTeJIbCTBaM npu se construiesc cu dativul fără npnKasaTb KOMy-n. (oToimt) npw/țaTb /țoxyMeHTy (saKOHHyto ^opMy} (Beuțb) eMy npwrjiHHyjiacb La alte verbe cu același prefix npu felul recțiunii e determinat de sensul general al cuvîntului : npn^ep>KHBaTbca 3a nepujia (jiecmnubi) npM^epzKWBaTbcn npaBon CTOponbi, TBepflbix ybejKAeHnn npMTBopnTca, npwKKHyTca KeM-neM-H. npMKpwKHyib na Koro-HTo-H. La verbul npnBHecTH, al doilea prefix b s-a dovedit mai puternic decît primul : npnBHecm ajieMeHTbi jmpnsMa b pacciKaTb, aoîitm ao cthhuhh AOJKMTb ao BnynaT AOBecra, AonecTM ao AOMa AobpaTbcn ao cyTH Rena AonycTHTb ao SoJibHoro (dar : AonycTUTb k KOHKypcy) (Comparați însă omonimele verbului AonecTn: AOHecTM o npnbjiwweHHH koto-h. AouecTn na koto-h.). Aceeași construcție o formează verbele reflexive cu prefixul 40, care arată că acțiunea a fost dusă pînă la rezultate extreme, deseori negative : AonrpaTbca ao HenpwHTHocTefl AOKpunaTbCH ao xpunoTbi AoroBopnTbCfl ao r^ynocTew AOKaTBTbCH ao npecTynJiennH AopsaTbCH ao beAbi AOAyMaTbca ao HHTepecHon mmcjim în sfîrșit, prefixul 40 poate da verbului sensul unei acțiuni com- plet încheiate; asemenea verbe cer acuzativul complementului drept: AornaTb TOBapnmeft AoecTb cyn AOAeJiaTb paboTy AonncaTb nwcbMO AomiaTMTb cto pybjieă AonoJiHWTb CKasaHHoe o6uj,wm saMenaHneM în alte cazuri, recțiunea verbelor cu prefixul 40 este determinată de sensul general al verbului, de legăturile lui semantice cu alte verbe : AOBepnTbCH TOBapnmy AobwTbCH ycnexoB AOKynaTb xoMy-H. npocbbaMM AO>KAaTbCH nobeÂbi ș. a. 64 Verbele cu prefixul hg, care arată direcția acțiunii, cer cazul acu- zativ precedat de prepoziția Ha : nanacTb Ha Bpara HacTynarb Ha HenpHHTeJia naâpocHTbCH Ha Bopa HaTpaBHTb codaKy na saSna uadpecTH na snaROMoro uajiereTb na BOB/țyinHoe sarpawAeHHe uapBaTbCH Ha HenpHHiejiH HaBJienb na ceda no^ospenue nanacTb Ha JieHTneB HaTOJiKHyib Ha npaBWjibHoe pemenHe He Mory najiiodoBaTbCH Ha xapTHHy Ha Hero nainjia rpycTb expresia : cjiesbi HaBepay^HCb na rjiasa. (Comparați: HaciOHTb Ha hcm- HHdy/țb; în această expresie verbul nu arată direcția acțiunii și se construiește cu prepoziționalul). Verbele cu același prefix Ha, care arată că acțiunea se manifestă într-o măsură mare, se pot construi deopotrivă cu acuzativul ca și cu geni- tivul fără prepoziție (partitiv) : najiHTb MOJiOKa sau mojioko napydHTb ^poB HaKynHTb KHwr na/țaBaTb no/țapKOB HaroTOBHTb Ton/iHBa HaTepneTbca roJio^y (familiar) Ha/țejiarb rjiynociew HacjiymaTbcfl paccKasoB HaecTbca CJia/țKoro (e posibilă și con- strucția HaecTbca cjia^KHM, în sensul de a mînca pînă te saturi) Verbele Hapa^OBaibCH și na^HBHTbCH se pot construi cu acuzativul precedat de prepoziția Ha (napa/țOBaTbca Ha Koro-HTO-HHdy^b), dar și 3WMy, dar q ne juoSjuo bumbi ; a snaio 3aKOH, dar h ne 3Haio 3aKona. în limba rusă literară veche, după verbele tranzitive la forma negativă se întrebuințează exclusiv genitivul. Faptul acesta se reflectă și în grama- 1 BuHUTeAbHbtu nadeotc npnMOSo donoAHeHun b orpuyaTeAbHbix npedAOweHunx b pyCCKOM XBblKB, „PyCCKHH BeCTHHK“ 1903. 67 ticile vechi cum ar fi, de pildă, gramatica lui M. N. Lomonosov, apărută în 1757. De întrebuințarea genitivului după verbe tranzitive negative în limba rusă literară veche ne dăm seama și din expresiile idiomatice, care se mențin vreme îndelungată în forma lor inițială, fără a fi supuse transfor- mărilor. Exemple : hh srn ne bk^ho (întuneric beznă), hm c/iyxy hh Ayxy o kom-to (nu se aude nimic despre cineva), He AaBaib npoxojțy (a agasa, a plictisi tot timpul cu o rugăminte) manKH ne jiOMaeT (nu se ploconește), ne KasaTb r/ias (a fi scump la vedere), He ^aBaTb cnycxy (a fi exigent, sever), Hor ne cJibimaib no# coâoii (nu-și mai încape în piele de bucurie), He OTBe/țaB ropbKoro, ne ysHaemb c/iaAKoro (cine n-a gustat amarul nu știe ce e zaharul), ne cnpocacb 6po,ny ne cywcH b BO^y (a nu se gîndi la urmări) etc. Același lucru se poate spune și despre expresiile: He odpan^aTb BHHMaHHH (a nu acorda atenție), ne npeAcraBJiHTb rpy^HocTH, HHTepeca (a nu pre- zenta nici o greutate, interes), care se întrebuințează exclusiv cu genitivul. Exemple : Ho h He oSpau^ax ua Hee BHUMaHux, a orei; saxjionoTajica... (TypreneB, „Hacbi“); B npeiKHHe BpeMena paspemeHHe aîoro Bonpoca He npe^cmaBARAO hukqkux sampyaHeHuu (Ca/iTbiKOB LLțe^pHH, „HoMnaAypbi h HoMna/țypmH"). Credem însă că A. M. Peșkovski are dreptate cînd susține că ,,limba vie niciodată n-a putut să înfăptuiască o astfel de întrebuințare exclusivă a genitivului” x. într-adevăr, chiar în secolul al XVIII-lea, D. I. Fonvizin, în operele căruia influența limbii vorbite se resimte mult mai puternic decît la alți scriitori contemporani, admite și întrebuințarea acuzativului cu negație, deși într-o măsură destul de limitată : /la He iHeeu (J\. ^ohbhshh, „He/țopocjib“, p. 78); Bchkhh jKenncb Ha cBoeft neBecre. H uymy He mpony H moto ny>KO0 He mpoHb-me (op. cit., p. 76). Pușkin de asemenea întrebuințează uneori în operele sale acuzativul cu negație : Eme ceMb jieT—h o6evu,aHbelTbi He ucnoAHuiub M0>KeT 6biTb („K. Mame“) He Max^y iopy cepebpa, He snaio saBTpa, hh Bnepa („K. K)AWHy“). în limba rusă contemporană construcțiile negative cu acuzativul capătă o dezvoltare din ce în ce mai mare. întrebuințarea genitivului e obligatorie numai în propozițiunile negative impersonale, printre care un loc de seamă îl ocupă construcțiile cu verbul 6biTb (âbiBaTb): H h to yw ayMaio: Hem. au maxoio paszoBopHoio cGopHUKa Ha pasHbie TeMbi (KynpHH, „Mojiox“, p. II). Aici negația Hem are valoare de prezent indicativ al verbului Gbimb la forma negativă2: M nomajțbi re6e He Gyaem (CajiTbiKOB-IHe^pHH, i A. M. neLUKOBCKHÎi, Pyccnuă cuHTaKcuc 6 HayuHOM oceetqeHUu, MocKBa, 1938. 2 Despre aceasta vorbește și originea ei: provine din „ne ecTb“. 68 „noMnajțypbi w FIoMna^ypmH^); 3a6opy 3T0My He Gbiao koh^ hh BnpaBO hk BJieBO (op. cit., p. 54). Trebuie menționat însă că în construcțiile imper- sonale negative genitivul înlocuiește în cele mai multe cazuri nu acuza- tivul, ci nominativul. E de remarcat că în general în construcțiile negative predomină întrebuințarea genitivului. Această regulă se reflectă însă în mod deosebit în diferite stiluri ale limbii. Cea mai frecventă folosire a acuzativului cu negație se întîlnește în limba vorbită. în limba rusă actuală vorbită se observă tendința de creștere a întrebuințării acuzativului cu negație în dauna genitivului. Astfel în vorbirea zilnică se pot auzi asemenea expresii: Kto He 6pax 6uAem ? Hmo He e^am jho^h, Bana ecT; Bame BbiCTynjieHHe HOKasbiBaeT, hto Bbi 9mom sonpoc He SHaeme. în „Krokodil”, care reflectă într-o măsură remarcabilă limba vorbită, se întîlnește adesea acuzativul cu negație: He SyxeM omKpbiBamb muîtiuhz (KpoKO^HJi,, nr. 29/1954, p. 9); BanHTe, BpbiJib MaiasuH He saneuamaH, (ibidem^ p. 6). Uneori se întîlnesc în aceeași frază și genitivul și acuzativul cu negație ceea ce arată că nu există o regulă categorică de întrebuințare a unui caz sau altul, din care cauză întîlnim deseori ezitări: BeAbx Ha hhx HHKor^a He MeHRAu, rai< we, KaK HWKor.ua He nojMemaAu hoa B 9T0U KOMHaTe w He npoBempuBa.Au Bosayx. (Kynpwn, „Iloe/țWHOK^, p. 197). Deși genitivul și acuzativul cu negație se întrebuințează paralel și e destul de greu de stabilit reguli categorice de întrebuințare a unui caz sau altul, se pot indica totuși anumite situații, cînd întrebuințarea unui caz poate fi preferată celuilalt. 1) Cazul genitiv folosit după verbele tranzitive cu negație a căpătat funcțiunea de a întări ideea de negare : Hy, HOiny ;ț>Kepcw, noroMy hto rnepriemb He 7/ioiy nponoBeaeu JIbBa To/iCToro (PopbKHH, „JKnsHb KriWMa CaMFMHau p. 170)j He aanupaume Bopom, H 3a ^OKTOpOM — CKasa/ia ona BbiberaH na yjiwijy (ibidem^ p. 93). Prin întrebuințarea paralelă a celor două cazuri în construcțiile negative limba rusă și-a îmbogățit mijloacele de exprimare; s-a ajuns la faptul că negația puternică poate fi exprimată nu numai cu ajutorul cuvintelor care întăresc negația, ci și prin folosirea cazului genitiv. 2) Sînt în limba rusă verbe, care la forma negativă, în majoritatea covîrșitoare a cazurilor, cer genitivul. Astfel sînt, de ex. : WMeTb, ^aBam (/țaTb\ TepneTb, BbiHOCWTb: A ny hx ! Tepnemb He Mjzy uHmeHepHbix o6exoB — noMopipwjicw BobpoB (Kynpwn, „Mojiox“, p. 33); H He BbiHouiy npasAHuu- Hbix yAtiu, w Jiro/țew, KOTopbie b ce^bMoii ^enb ne^ejin p^eBaioT Ha ceda HWCTCHbKWe KOCTIOMbI, MaCKW CHaCTJIWBIțeB (PopbKHH, „JKwSHb KjlWMa CaM- rwna“, p. 225); IlosBOAeHux hwkto He Aaem, a tojibko hto ot My>KHWHbi b ,n;oMe HHnero ne npwdyzțeT (JleB Tojictow, „Kpenu.epoBa conara"). 69 Un loc deosebit în această grupă îl ocupă verbul HMeTb care, la forma negativă, cere exclusiv genitivul: HejiOBeK, — 9To MbicJiamnii opran npn- po^bi, Apyioio aHOMeHux oh He uMeem (ropbKHH, „JKnsHb K.iHMa CaMrHHa“, p. 117); A JiFo^n-MacTepa bbuin sabuTH h caMH He umcau seu^eu (JleB Kaccnjib, „LHBaMbpaHHa“, p. 31). Astfel de verbe la forma negativă cer de regulă genitivul, deoarece datorită semnificației lor lexicale sînt capa- bile să exprime o negație accentuată, ca : He ak)6ak> și mepnemb He Moiy, He BblHOLUy. He uMeto este identic ca sens cu y mcm Hem; ambele exprimă o negație absolută care impune întrebuințarea genitivului. He uMeio ține de fapt de stilul operelor de știință, în limba vorbită îi corespunde y mchr Hem 3) Gerunziul negativ, aproape fără excepție, se întrebuințează cu cazul genitiv: Tor/ța Bce-raKH a, He BbinycKan KUHmaAa, cxBaTHJi ee JieBofi pyKoii sa ropjio... fJIeB Tojictoh, „KpeiiițepoBa conara*);... oh npo^ojuxaji, oae- bh^ho hh Ha MHHyry, He mepxx Humu CBoefl mmcjih {ibidem). 3 KJiHKHyji TapxoBa no hmchh, h, hc noAyuuB omBema, xoreji bbijio y/țajiHTbca (Typre- neB, „OyHHH h Eabypnn^). 4) După cum am mai spus, negația puternică cere de obicei cazul genitiv. în limba rusă există mai multe mijloace de a exprima o astfel de negație : a) Trebuie menționată în primul rînd negația dublă, cînd negația este accentuată de particula negativă hu, sau de adverbe și pronume negative formate cu această particulă (He + hh, hhkto, hhhto, HHKaxoH, HHaeii, hh- o^hh, Hnr/țe, HHRy.ua, HHOTKy^a, HHKor/ța. HHMaJio, hhckojibko etc.). Exemple : Ho npocMarpHBaa n/țen snaKOMbie eMy, Kjihm CaMrHH hc hoxoaua hu oahou yAo^Hou ajih Hero... (FopRHH, „JKhshb KJiHMa CaMrHHa“ p. 365);... xaRoft-TO MOJiaaiiHBbiH rocno^HH b cepoM, He o6pai^aBtuuu Ha ceda HUHbeio bhumcihux (Kynpnn, „Mojiox“, p. 11); HoBbie BneaaTJieHHa He BHyuiaAu hm bonee hukokoxo unmepeca, a TOJibxo eiițe CHJibHee yTOM- jihjih hx {ibidem, p. 31); Hu zpoMos, hu moahuu He nocxeAosaxo, HHKOro ne nonpocHJin ocîaBHTb c^ywby... {ibidem, p. 38); Ohh HUKowy He npuHo- cxm noAbBbi — a a Tebe TaK 6yny b/iaro/țapen, bpar! (TypreneB, ,,Hacbi“); Ho /JaBH/ț, xasajiocb, HucKOAbKo He hohumoa moux HdMexoB {ibidem). E de remarcat însă că aceste cuvinte, care întăresc negația, nu întot- deauna impun întrebuințarea genitivului: H HUKoiAa He sa6yAy Bbipa- meHue oTaaaaHoro ywaca, KOTopoe BbicTynnjio b nepByio ceKyHAy Haobonx hx jiHuax, Kor/ța ohh yBHAa/iH Mena (JleB Tojictoh, „KpeăuepoBa coHara“) He cAyiuan hu ÂAuny, hh ee, ropbareHbKaa Bce racnajia ^eren, KaK co- bana iițenar (PopbKHH, „>KH3Hb JOiHMa CaMrHHa“, p. 376). b) Negația puternică poate fi exprimată în rusește și cu ajutorul unor expresii idiomatice formate pe b aza negației duble: hu 70 ^tepma 1 hz (nepTa provine de la uopm, „drac”), hh rpoma ne, hh înmna ne, hh xpena ne, hh c|)HrH ne. Toate sînt sinonime cu HHHero, de ex,: hh nepTa ne c/țejiaji ,,n-am făcut nici pe dracul”, hh rpoma ne nojiynHJi „n-am primit nici o para”, dar sînt mult mai expresive și exprimă o negație mult mai categorică. c) După verbe la forma negativă însoțite de adverbele coBeptueHHo, jaw se folosește de cele mai multe ori cazul genitiv : JIckuhh, cnopbi, mo- uoTbi, Becb xaoTHHecKHÎi myM cotch mojioa&kh, onbaneHHOH wawflOH jkhtb, jțencTBOBaTb, Bce 9io TaK orjiymajio CaMrHHa, hto oh ne chiuia a Aaxe MbicAeii cboux (PopbKHH, „JKnsHb KJiHMa CaMrHHa“, p. 224); IIodojiTaTb c hhm o byAymeM—Hac?ia>KAeHHe. Ho HacToauțero oh coBepmeHHO ne hohh- .MaeT (ibidem, p. 173). d) în operele scriitorilor din secolul al XlX-lea (Pușkin, Gogol, Ne- krasov, Turgheniev etc.), negația puternică este exprimată și prin folosirea verbelor de aspect imperfectiv cu sufixele -îva, -iva. Astfel de verbe subli- niază uneori repetarea acțiunii \ alteori exprimă un trecut îndepărtat. La forma negativă ele întăresc considerabil negația: H He CAbixusaA ot Hee yMHoio caobo, saTO h h nomJiocTH ot nee He cjibixaji; a yMHee ixas s He BujbiBciA (TypreHeB, ,,Hacbi“) ;Co6ctbchho mchh dojibme Bcero HHTepe- coBajia ero dopo/ța: ona dbuia oneHb rjia/țKO BbidpHTa, ho maKux cuhux igeK u noA6opoAKa x ompoAy He BUAbisax (TypreHeB, IlyHHH h BadypHH). e) Cînd verbul la forma negativă e urmat de pronumele negativ HHHero + adjectiv sau participiu, acestea stau întotdeauna în cazul genitiv : 9to SHaHHT, hto b tbocm noBe/țeHHH h He Bumy Huueio xopouieio ‘(PopbKHH, „>KH3Hb KjiHMa CaMrHHa“, p. 177); CaMrHH He saMeuaA b neM Huuezo AuuiHeio, npuAyMUHHozo, HHHero, hto hobbojihjio dbi ^yMaTb: qtot HejioBeK ne TaKOB, KaKHM oh KaweTCH (ibidem, p. 220); Huueio —[genitivul pronumelui negativ Huumo — se întrebuințează așa de des în construc- țiile negative duble, încît aproape că s-a desprins de forma de bază — Huumo — și a devenit de sine stătător. 5) Sînt cuvinte în limba rusă care, cînd urmează unui verb cu negație, xStau aproape exclusiv în cazul genitiv, cum ar fi, de ex., pronumele demon- strative dmo, mo și pronumele relativ umo : Kjihm hoahhji roJiOBy, xoTe/i ua^eTb ohkh h He moi c^eAomb 9moio, pyKH ero MejvieHHO onycTHJincb na Kpaft cTOJia (PopbKHH, „>KH3Hb KJiHMa CaMniHa“, p. 112); Oreu paccKasbi- Baji Jiynme dadymKH h Bcer/ța hto-to Tanoe, uezo MaJibHHK He saMenaA sa codon, He nyBCTBOBaji b cede (ibidem, p. 112); Kjihm nocJiymaJi ero h yme/i He ysHaB mozo, hto xoTeJiocb 3HaTb (ibidem, p. 11). 1 Hepra la origine poate fi acuzativ-genetic, deoarece provine de la un substantiv socotit însuflețit, acum însă nu se mai resimte legătura cu cuvîntul de bază datorită transformărilor fonetice prin care a trecut, și forma e simțită de toată lumea ca un genitiv. 2 B. B. BHHOrpaflOB, PyccKtiu xsbtK, Moscova, 1947, p. 503. 71 Deși extrem de rar, totuși aceste cuvinte se întîlnesc și în cazul acu- zativ : He noHUMarom 9mo, — KOTOpbie Hasa/ț hhthtch, Bnepe,n sa/țHHițeK >KHByT... (PopbKHH, „PaccKassi o repoHx“). 6) De obicei substantivele care desemnează noțiuni abstracte, cînd urmează unui verb la forma negativă, se pun în cazul genitiv 1: Oh ^OJiro- coobpawaji, Kai< nywno naKa3aTb ee, h He HauteA hcbohkh naxasaHu#, KOTopoe ne dbuio 6bi obn^no n eMy (PopbKHH, „>KH3Hb Kjihm3 Carorana" p. 91); a Tar< KaK oh nocTynKOM cbohm flOKasaji, hto ne/țocTOHH HOCHTb hx^ h #a>Ke yeHbi hm He nonuMaern.,. (TypreneB, ,,Hacbi“); Ho BHițe-rybepnaTop ne cAbiuLum smoio BAispe^HOio otrbficHeHux... (Ca/iTbiKOB-IJUe/țpHH, „Hom- na/țypbi h HoMna^ypmHu). 7) Genitivul se folosește și după verbe la forma negativă urmate de un complement care exprimă o cantitate nedeterminată (pas^ejiHTe/ibHO- KOJiHnecTBeHHoe snaueHHe): /(aBbj^OB oîeiț Bce ne exa/i h ^a>Ke nuceM w npucbiAaA (TypreneB, „Hacbi“ ; Oreiț Bce Hanțe yesjKaeT b jiec, na saBO/ț hjih b MocKBy, oh cTaji pacceHHHbiM h y>Ke He npuBosuA K/iHMy no^apKOB (PopbKHH, „>KH3Hb K/iHMa CawrHna“); B 3tot Benep HexaeBa He yumupo- saxa cmuxoe, He npousHocuAa umch nooTOB, He roBopHjia o CBoeM CTpaxe nepe,iț iKHSHbio h CMepTbio... (ibidem, p. 229). în acest caz genitivul subli- niază nu atît faptul că acțiunea nu are loc, cît cantitatea nedefinită; el se traduce în romînește prin acuzativul nearticulat: ne npHBO3HJi no- țțapKOB ,,nu aducea daruri”, ne ițHTHpOBajia cthxob ,,nu cita versuri”. 8) în construcțiile infinitivale negative se întrebuințează aproape exclusiv genitivul: Jliobjiio, He jnobjiio jih, npo to a 3Haio,—OTBenaaa ona : a TOJibKO neMy SbiTb, moio He MUHosamb (TypreneB, „nynnn h Ba6ypnn“) Chht, ne rneBe/iHTca; ^a>Ke AbixaHbx He cAbixamb (TypreneB, ,,Hacbi“); BaM He Buaamb maKux cpameHuu (JlepMOHTOB, ,,BopoAHno“). în astfel de propo- ziții acțiunea este simțită ca imposibilă, din care cauză negația e puter- nică și cere genitivul2. 9) Se întîlnesc cazuri în limba rusă cînd se folosește complementul direct în genitiv, iar negația Hem. este numai subînțeleasă : Hy, oto tm Bbi/țyMaJia ! Hh Tenn KOKeTCTBa I (PopbKHH, „JKnsnb KjiHMa CaMrnna“, p. 167); Oahh ceroAHH yrpoM CKonnajicH, a .npyroH ecjin euțe ne yMep, to BenepoM yMpeT nenpHMeHno... A y Hac Me^uKaMenmoe, hh noMeu^eHun, hu cpeAba- mepoB onbimHbix (Kynpnn, „Mojiox“, p. 33). ★ Se pot indica anumite situații cînd în construcțiile negative acuzativul este preferat genitivului. 1 „PyCCKHW H3bIK R mKCJIi" 1952, nr. 1, p. 90. 2 M. B. J1OMOHOCO3, PoccuăcKaR epaMMciTiiKa, în nojiHoe codpaHue con., t. VII Moscova, 1952, p. 52S. 1) Dacă în genitiv stau substantivele abstracte, acuzativul subliniază caracterul concret al obiectului1 : A Bbi rp'yiuy He xomume ? (JleoHHfl Ah* /țpeeB, „TbMa“, p. 242); Hunero no^odHoro, oh BOBce He yxpax KHumKy ropbKHH, „>KH3Hb KjiHMa CaMrHHa“ [ p. 325); MaTb, octopowho, HTobbi He cmepemb ny^py c meK, npHKJia/țbiBajia ko rjiasaM cbohm MHHHanopHbiH ruia- tohck, ho Kjihm bh^cjt, hto b HJiaTKe hct nyw^bi, rjiasa coBepmeHHo cyxn (ibidem, p. 275). Asemenea construcții cu acuzativul se dezvoltă și-și lărgesc sfera de întrebuințare sub influența limbii vorbite. 2) Tocmai pentru că subliniază caracterul concret al obiectului, acu- zativul se întrebuințează cu nume de ființe sau cu nume proprii: He no- humclio Axuny, — hto ee sacraBHJio ? (ropbKHH, JKnsnb KjiHMa CaMrnna“ p. 250); Kjihm jțaBHO 3Haji, hto MaTb He voSum Auauw, ho TaK peuiHTeJibHO 0Ha BnepBbie roBopHJia o nen (ibidem, p. 167); 3a hto Tbi He Awăuiub moio MOMy? (ibidem). Ar fi greșit însă să se creadă că acuzativul cu negație se întrebuințează numai atunci cînd complementul lui este un substantiv concret. Sînt cazuri cînd și complementul exprimat printr-un substantiv abstract stă în acu- zativ : HeyweJiH oh He noHUMaem bck> HeBoSMOMHOcmb, bck> Hexenocmb- saroBopoB y nac, b Pocchh (TypreneB, „flyHHH h Ba6ypHH“); Q^Hesaxon- hua cbok> MbicAb, nonyBCTBOBaB JierKHH npncTyn npespeHHH k JIh/jhh (ropb- KHH, „>KH3Hb KjiHMa CaMrHHa“, p. 408). 3) Cînd verbul la forma negativă e despărțit de obiect printr-un infinitiv sau prin alte cuvinte, se poate întrebuința atît genitivul, cît și acuzativul. în majoritatea cazurilor însă se preferă acuzativul: KyrysoB He Aa* eu KOHuumb (ppasy (ropbKHH, „}KH3Hb KJiHMa CaMrHHa“, p. 175); ...KaK Mbl MOMWM 6paTbCH 3a npOH3BOACTBO CTaKaHOB, eCJIH Mbl He yMeeM omAuuumb cmaKan ot piOMKH, SyTbuiKH, rpa^HHa, KOJibbi (A. C. MaKapeHKO> „O KOMMyHHCTHHeCKOM BOCHHTaHHH“, p. 79). Cînd între verbul la forma negativă și complement sînt intercalate alte cuvinte, ideea de negație slăbește într-o oarecare măsură, ceea ce face posibilă întrebuințarea acuzativului în astfel de construcții. 4) Acuzativul se mai întrebuințează și atunci cînd complementul stă- înaintea verbului: 3naeTe, ecTb a/țame jțeBHițbi c He/țocraTKaMH: HeAocma- movex hhkto 6bi h He saMemuA, ho /țeBHija caMa npe/țBapHeT (TopbKHH, ,,>KH3Hb KjiHMa CaMTHHa“, p. 250); Oh ^ojiwho 6biTb, ney MHbiii, jțajKe xopo- uiyio meny He mji ce6e Bbi6pam.b, TKena y nero MajieHbKaa, neKpacHBaa n sjiaa (ibidem, p. 26). 5) Acuzativul se folosește, prin excelență, cînd avem de-a face cu o negație slabă, parțială, puțin accentuată : H, Bocâme, moao BHato u nou^Mato Poccuto (ibidem, p. 172); A a — xony h ne xony Kypnuy (ibidem^ 1 „PlJCCKUU R3blK (3 MK0A311, 1952, pr. 1, p. 90. 73 33. 120). Cp.: H Bosce He xouy Kypuubi, Ecjim HaiiiWMM (JjOHapnKaMK «e mo- mm ocBemumb bck> mbMy, TaK noracuM >xe orHH n Bce noJieseM b TbMy (JleoHH/i; An^peeB, „TbMa“, p. 265). Aici acționează aceeași regulă care cere genitivul în construcții cu negație puternică. 6) Cazul acuzativ indică caracterul definit al obiectului, spre deosebire de genitiv, care arată că obiectul e nedefinitx. In acest caz acuzativul se traduce în romînește prin acuzativul articulat, iar genitivul prin acuza- tivul nearticulat : ne flaBaii eMy „nu-i da banii”, ne ^aBaii eMy jenei „nu-i da bani”, a ne e;i Kox6acy „n’am mîncat salamul”, a Heeji KOASacbi ,,n-am mîncat salam”. Regula e valabilă și pentru forma afirmativă. 7) Cînd negația nu se referă direct la complement se întrebuințează exclusiv acuzativul: He ohu nbecy nenamaxu (KpOKOflHJi, nr. 29/1954, p. 7); PeBOMoyuio He jeAaiom c anmpaKmaMU (TopbKwft, „JKnsHb KJiiiMa CaMmHa“, p. 130). He sHaawT jiw oto, hto mm odpeaeHbi b CBoen Bocnw- TaTe^bHoă padoTe hmctb /țe/io wcKJuoanTeJibHO c cuMBOJiaMU, nnane roBopa, hto Mbi 6yjeM Bocnumbisamb He xoMMynucmuHecKyio AUHHocmb^ a KOMMy- HMCTHHecKyio AeKopau,mo jihhhoctw? (A. C. MaKapeHKo, „O KOMMyHHCTw- uecKOM BocnwTaHwn“, p. 80). După cum reiese din acest articol, întrebuințarea genitivului și a acuzativului după verbele la forma negativă nu este cu totul întîmplătoare, deși există situații cînd se pot folosi ambele cazuri. Sînt însă situații cînd folosirea unui caz este preferată celuilalt, pentru că anumite norme stilis- tice cer aceasta. Posibilitatea întrebuințării a două cazuri în construcțiile negative, e drept, face multe dificultăți străinilor care învață limba rusă, dar ea este necesară pentru exprimarea diverselor grade de intensitate a negației, îmbogățind astfel mijloacele de expresie ale acestei limbi. 1 A. A. Petf)OpMaTCKHW, Bacdenue 8 H3biK03 nemție, Moscova, 1955, p. 229. CONFERINȚELE PROFESORULUI ALF LOMBARD LA BUCUREȘTI în luna octombrie 1956, cunoscutul romanist și prieten al țării noastre, profesorul Alt Lombard de la Universitatea din Lund, Suedia, a pretrecut cîteva sâptămîni la noi, ca invitat al Institutului de lingvistică din București. Cu acest prilej , lingvistul suedez a ținut trei co- municări de specialitate și a avut un larg schimb de păreri cu lingviștii romîni, privitor la problemele și realizările lingvisticii'noastre. în ziua de 12 octombrie 1956, profesorul Alf Lombard a vorbit la Institutul de .lingvistică despre limbile scandinave. Oaspetele a fost salutat de către prof.D.Macrea,directorul Institutului, cu aceste cuvinte : în numele Consiliului științific și al tuturor colaboratorilor Institutului de lingvistică al Academiei Republicii Populare Romîne, salut, cu o deosebită bucurie, prezența în mijlocul nostru ■a lingvistului de reputație mondială, Alf Lombard. Activitatea d-sale este binecunoscută fiecăruia dintre noi prin lucrările de o excepțională valoare asupra limbii romîne și de romanistică, care ne sînt de mare folos în munca ce se desfă- șoară astăzi la institutul nostru. Folosesc acest prilej ca să exprim profesorului Alf Lombard admirația noastră pentru origina- litatea studiilor sale asupra limbii romîne și recunoștiința cea mai vie pentru felul în care, prin ■autoritatea sa științifică, menține interesul, în fața lumii științifice din Apus, pentru problemele limbii noastre. Prin activitatea sa, profesorul Lombard continuă tradiția creată de marii romaniști europeni Friederich Diez, Hugo Schuchardt, 'Wilhelm Meyer-Lubke, Gustav Weigand, Kristian Sandfeld, Mario Roques, V. F. Șișmarev, care au studiat cu dragoste limba romînă și au făcut cunoscute în lingvistica mondială caracterul ei latin și specificul dezvoltării sale. Profesorul Alf Lombard nu studiază limba romînă ca o rece îndeletnicire profesională, ci cu pasiunea caldă a savantului devotat din inimă muncii sale, dovedind prin corectitudinea și distincția cu care o vorbește un atașament sufletesc profund față de ea. Prietenia nedezmințită pe care d-sa a arătat-o, de la începutul carierei sale științifice, țării și poporului romîn se explică prin faptul că el cunoaște și iubește elementul cel mai trainic al ființei și istoriei noastre, care este limba noastră. Venind în Romînia, după un răstimp îndelungat, profesorul Lombard are prilejul să constate la institutul nostru că studiul limbii romîne, pe care d-sa o iubește atît de mult, a făcut progrese, prin sprijinul excepțional acordat muncii lingvistice de către statul nostru de democrație populară. Numeroasele lucrări alcătuite de institut și cele pe cale de elaborare sînt o dovadă a nivelului pe care l-a atins lingvistica romînească în cadrul revoluției noastre culturale, în care studiul și 75 cultivarea limbii naționale constituie o sarcină de onoare și de răspundere pentru lingviștii din țara noastră. Bucuriei de a-l saluta pe profesorul Alf Lombard ca prieten al limbii și țării noastre asociez omagiul meritat savantului care reprezintă astăzi în fața noastră știința patriei sale și care ne îm- părtășește, în cadrul comunicării ce va urma, cunoștiințe prețioase asupra limbilor scandinave^ Deoarece aceste limbi sînt încă puțin cunoscute la noi, considerăm inițiativa profesorului Alf Lom- bard de a vorbi despre ele ca o perspectivă luminoasă și rodnică pe care d-sa o deschide în fața ling- viștilor din țara noastră. Mulțumindu-i pentru vizita cu care onorează institutul nostru și pentru comunicarea ce o va ține, îl asigur încăodată de toată dragostea noastră și că-l vom asculta cu multă plăcere. & Prof. Alf Lombard a prezentat apoi o schiță istorică a dezvoltării limbilor scandinave, punînd în lumină tendințele evoluției celor trei limbi: norvegiana, suedeza și daneza. Pentru prima oară un suedez a expus în romînește problemele vechi și contemporane ale limbilor scan- dinave. Dintre aceste trei limbi, suedeza a păstrat mai bine decît daneza, fizionomia vechii limbi nordice. Ea a menținut finalele explozive k, t, p, pe care daneza le-a schimbat în g, d. b. Tradu- cerea Bibliei de către Olaus și Laurentius Petri a avut o mare influență asupra dezvoltării suedezei moderne. în secolele din urmă (după 1700) s-au produs mari schimbări, mai ales în vocabular. Multe cuvinte franceze, introduse în limbă în secolele XVII și XVIII, au fost înlocuite cu elemente din limba veche și din graiul viu. Suedeza actuală are terminațiile pline, armo- nioase. Daneza, în trecut, datorită condițiilor istorice speciale, a avut preponderență și în Nor- vegia, mai ales după unirea acestei țări cu Danemarca în secolul al XlV-lea. Daneza a devenit limbă literară oficială a Norvegiei și continuă și azi să fie acolo limba literaților. Norvegiana e limba poporului și are numeroase dialecte, explicabile prin natura geografică a țării. în veacul trecut s-a pornit un curent de ridicare pe plan literar a norvegienei. Totuși daneza a rămas limba literară a norvegienilor, însă s-au introdus în limba daneză, din graiul viu norvegian, multe elemente populare, dialectale. Așa au procedat și marii scriitori H. Ibsen și B. Bjbrnsom Ca și islandeza, norvegiana a păstrat diftongii vechii limbi nordice și a pierdut anumite grupuri de consoane inițiale, care au fost menținute însă în daneză și suedeză. în încheierea conferinței sale, prof. Alf Lombard a distribuit textul multiplicat al celor trei imnuri naționale (suedez, danez și norvegian), pe care le-a citit și tradus, pentru a ilustra caracteristicile fonetice și gramaticale ale celor trei limbi scandinave. Reproducem, aici textul și traducerea făcută de conferențiar imnului suedez : Du gamla, du fria, du fjăllhbga Nord, du tysta, du glădjerika, skdna, jag hălsar dig, vănaste land uppa jord, din sol, din himmel, dina ăngder grona. Du tronar pa mlnnen fran fornstora dar, da arat ditt namn flog bver jorden, Jag vet att du ar och fbrblir vad du var. Ja, jag vili leva, jag vili do i Norden”. O tu, vechiul, liberul Nord (= Scandinavia) cu munți înalți și acoperiți de zăpadă, tu, liniștite Nord, plin de bucurii, de fru- museți ; te salut, o țară cea mai încîntătoare de pe lume, salut soarele, cerul, plaiurile tale verzi. Tu păstrezi amintiri din trecutele zile Cînd numele tău, slăvit, zbura prin lume. Eu știu că tu ești și vei rămîne ceea ce ai fost ' Da, eu vreau să trăiesc și să mor în Nord. ★ 76 La Academia R.P.R. prof. Alf Lombard a prezentat sintetic concluziile monumentalei sale lucrări, apărută anul trecut, ,, L e verbe r o u m a i n ” (Verbul romînesc) în 2 yol. (1223 pagini), cea mai vastă monografic scrisă pînă azi asupra unui capitol de morfologie romînească. învățatul romanist, după ce a adus un cald omagiu țării și limbii noastre, a subliniat impor- tanța științifică pe care o are pentru romaniști și pentru lingviști în general, cunoașterea și studiul limbii romîne. Studiul asupra verbului romînesc e o parte dintr-o lucrare mai întinsă privitoare la limba noastră, lucrare pe care prof. Alf Lombard o pregătește de mulți ani. în clasificarea morfologică a verbului romînesc, conferențiarul a stabilit cîteva criterii fundamentale : 1. terminațiile — cea mai caracteristică fiind aceea a infinitivului; 2. absența sau prezența sufixului — ez sau —esc la persoana I a prezentului indicativ, de unde verbe cu prezent tare și verbe cu prezent slab ; 3. alternanțele consonantice la fonemul final al radicalului; 4. vocalismul. în unele cazuri mai restrînse, se ține seama și de diversele tipuri de perfect, de difuziunea mai mare sau mai mică în interiorul flexiunii, a consonantismului alterat. Primul și al doilea dintre criteriile enumerate duc la clasificarea verbelor romînești în șase mari cate- gorii : 1. verbe cu infinitivul —a și cu prezentul tare : fura, fur; 2. verbe cu infinitivul în —a cu prezentul slab ; forma, formez ; 3. verbe cu infinitivul în — i (z) și cu prezentul tare : dormim dorm; 4. verbe cu infinitivul în — z (—0 și cu prezentul slab ; iubi, iubesc; 5. verbe cu infini- tivul în —ea : tăcea, tac; 6. verbe cu infinitivul în — e ( — ă) : merge, merg. De asemenea, cele- lalte criterii de clasificare duc la stabilirea de subclase în interiorul celor șase clase mari. ★ în ziua de 20 octombrie 1956, lingvistul suedez a vorbit la Facultatea de filologie, inaugurînd conferințele Cercului de lingvistică pe 1956/57. Tema conferinței a fost: „Constituirea limbii romîne literare”, problemă care a stîrnit un interes deosebit, deoarece ea e de mai mult timp viu discutată la noi, la Academia R.P.R., în facultăți și în publicistica, noastră. Caracteristic pentru limba romînă e faptul că în comparație cu celelalte limbi romanice diferențele dialectale sînt mici. Cu toate acestea limba literară romînă comună s-a desăvîrșit tîrziu, cînd statul unitar a influențat, în măsură considerabilă, dezvoltarea unității limbii ro- mîne. Față de italiană și celelalte limbi romanice, limba noastră ajunge la fixarea ei modernă mult mai tîrziu. Există și azi în vocabular și în gramatică oscilații mari și trăiesc cuvinte latine și slave pentru aceeași noțiune importantă : trăi-viețui, oră-ceas, vreme-timp, prilej-ocazie* ban-mo- nedăetc. în ceea ce privește neologismele se manifestă ezitări și în folosirea accentului: maritim- maritim, bârbar-barbăr, profesor—profesor. în morfologie, pluralul unor substantive e variabil: .bulevarde-bulevarduri, strade-străzi. La formarea cuvintelor există concurență între diversele sufixe : creare-creațiune-creație. Astfel de exemple ne arată că atît vocabularul cît și structura morfologică a limbii romîne prezintă o considerabilă bogăție și particularități distincte care fac din această limbă un interesant obiect de studiu pentru specialiști și mai ales pentru roma- ' niști. ★ Cele trei conferințe ale lingvistului suedez au fost ascultate de un numeros public format din lingviști, scriitori, cercetători, oameni de cultură, studenți, care au fost impresionați de cunoașterea adîncă a problemelor limbii noastre și de distincția cu care conferențiarul vorbește limba romînă. Cei prezenți la conferință și-au manifestat prețuirea și simpatia față de prof. Alf Lombard a cărui muncă științifică pasionată și rodnică contribuie la mai buna cunoaștere a limbii noastre în străinătate. GH. BULGĂR 77 DUPĂ O VIZITĂ ÎN REPUBLICA CEHOSLOVACĂ Răspunzînd invitației mai multor lingviști cehi care se ocupă de problemele limbii romîne^ am vizitat Cehoslovacia timp de trei săptămîni. Această invitație a fost pentru mine un bun prilej de a cunoaște o țară prietenă, cu un trecut istoric și cultural bogat, care se găsește astăzi* în plină dezvoltare. Numele Cehoslovaciei e bine cunoscut, atît datorită multor realizări culturale, apreciate în lumea întreagă, cît și din pricina evenimentelor petrecute acolo în ultimele decenii. în timpul celui de-al doilea război mondial, mai multe țări au dat unor localități numele de Lidice, după satul ceh distrus de naziști. După 1945, anul eliberării, numele unuia dintre eroii luptei îm- potriva fascismului a devenit cunoscut și iubit pretutindeni, numele lui lulius Fuăik. Tineretul lumii cunoaște Fraga, orașul unde a avut loc primul festival al tineretului și studenților. Cele 13 milioane de locuitori ai republicii ocupă un teritoriu de 128 000 km pătrați, format, din regiunile Boemia,Moravia, Silezia și Slovacia. Poziția geografică avantajoasă — la răscrucea drumurilor dintre est și vest, nord și sud — a contribuit din cele mai vechi timpuri la dezvol- tarea economică și culturală a țării. Produsele de export — mașinile-unelte, mașinile textile podurile, macaralele, vapoarele, instalațiile portuare, automobilele, motocicletele — sînt apre- ciate și cerute în Europa, Asia și America. Legăturile culturale, științifice, tehnice cu străină- tatea sînt deosebit de dezvoltate în Cehoslovacia. Am putut constata lucrul acesta din primele* clipe petrecute pe pămîntul republicii prietene, la aeroportul din Praga. Linii aeriene directe: leagă Cehoslovacia de Amsterdam, Berlin, Bruxelles, București, Budapesta, Moscova, Sofia,. Stockholm și Varșovia. Cehoslovacia e o țară cu tradiții culturale puternice. Muzicieni, scriitori și oameni de știință ca Smetana, Dvorâk, Capek, Nemcovâ, Komensky și alții se bucură de un renume mon- dial. Cehii sînt mîndri de valorile culturale ale trecutului. M-a uimit bogăția de cunoș- tințe istorice precise pe care le are orice locuitor al Pragăi în legătură cu turnurile, podurile, teatrele, clădirile mai importante ale orașului. De altfel centrul e aproape în întregime un monu- ment istoric. Castelul Hrad&my. care domină întreg orașul, a fost construit în secolul al Vl-lea. și refăcut în secolul al XVIII-lea. Abia cînd am privit de aici, la apusul soarelui, panorama capitalei, cu scînteierea zecilor de cupole, am înțeles numele ei — Zlata Praha (Praga de aur), în incinta castelului Hraddany se înalță, uriașe, arcadele ogivale și săgețile turnurilor catedralei Sf. Vit, care datează din secolul al XlV-lea. La teatrul Tyl s-au cîntat pentru prima dată’ ope- rele lui Mozart „Nunta lui Figaro” și „Don Juan” (1787). Povestea Teatrului Național din Praga este edificatoare pentru dragostea de cultură a poporului Ceh : clădirea a fost ridicată, prin subscripție publică între anii 1862 și 1881. La două luni de la inaugurare fiind distrusă de un incendiu, în mai puțin de o lună s-au strîns fondurile necesare reconstruirii. Regimul democrat-popular încurajează tradițiile culturale multiseculare și a creat condiții, prielnice pentru un nou avînt. Există astăzi 64 de teatre permanente și 3450 de cinematografe» la fiecare 5 locuitori se numără cîte un aparat de radio, iar în 1953 și-a început emisiunile stația de televiziune Praga. Numărul studenților s-a dublat față de 1936 și jumătate din aceștia sînt. bursieri. Academia Cehă și cea Slovacă, prima creată în 1784 și restructurată în 1952, coordo- nează aproape întreaga muncă științifică din țară. Editura Academiei tipărește circa 200 de lucrări originale anual și scoate 43 de reviste, dintre care unele exclusiv în limbi străine. Edi- tura publică de asemenea 4 reviste de popularizare. Realizările științifice, tehnice și artistice ale Cehoslovaciei au început să fie cunoscute ja noi tot mai bine în ultimii ani. Cărțile scriitorilor Capek, Jirâsek, Nemcovâ sînt apreciate și iubite de cititorii romîni. Acordurile culturale și științifice romîno-cehe s-au dovedit rodnice pentru țara noastră. în ceea ce privește lingvistica, o știință care a ocupat și ocupă un loc de cinste 78 în republica prietenă, colaborarea roinino-cehă, începută numai de cîțiva ani, e în plină dez- voltare. Am cunoscut lingvistica cehă, realizările ei valoroase din trecut și de astăzi, din discu- țiile pe care le-am avut cu specialiști cehi, din vizitele pe care le-am făcut la Academia de Științe,, la Cabinetul de filologie modernă, la Institutul Slav, la diferite catedre ale Facultății de filo- logie din Fraga, în biblioteci și librării. Am răsfoit în cîteva librării publicațiile de lingvistică. Sînt numeroase și au o vechime remarcabilă. „Listy filologici”, de pildă — foaia filologică, consacrată studiilor de ling- vistica cehă și comparată —se găsește în al 81-lea an de existență ; „Na^e reă”(„Limba noastră”> revistă de cultivare a limbii, apare de 40 de ani. Nu sînt mult mai tinere nici „Casopis pro moderni filologii” (,,Revista de filologie modernă”), „Slavia” (publicație consacrată filologiei slave), „Archiv orientâlni”, „Slovo a slovesnost” („Cuvîntul și literatura") — re- vistă de teoria și cultivarea limbii. Eforturile lingviștilor cehi din secolul trecut au ridicat considerabil prestigiul Cehoslovaciei* în lumea științifică. Se știe de asemenea că, între anii 1930 și 1940, lingvistica cehă a ocupat un loc de frunte în Europa. Școala structuralistă pragheză, cu toate lipsurile ei, cu toată orien- tarea greșită în unele privințe, a însemnat un progres pentru știința limbii. Tezele structu- ralismului praghez vor fi discutate și reconsiderate în cadrul secției de lingvistică structurală a Cercului lingvistic de la Fraga, care și-a reluat activitatea în toamna anului 1956. După al doilea război mondial și după stagnarea cauzată de influența marrismului, ling- vistica cehoslovacă se află într-o nouă perioadă de avînt, dominată de efortul de a folosi meto- dele de cercetare ale lingvisticii marxiste. Iată numai cîteva titluri de lucrări consacrate limbii,, cehe : „Gramatica limbii cehe” de Trâvniăek, „Dicționarul etimologic” de Holub și Kopeăn^r ,,Tipologia limbii cehe” de Skalidka, „Gramatica practică a limbii cehe” de Havrânek și Jed- Hcka, „Dicționarul ortografic și morfologic” de Adam, laros și Holub. Activitatea lingviștilor e coordonată de Secția a VIII a a Academiei de Științe, de care- depind : — Institutul oriental, — Institutul slav, — Institutul de limbă cehă (unde se studiază și problemele de lingvistică generală), — Cabinetul de filologie modernă, — Cabinetul de studii clasice, — Cabinetul de documentare filologică, Am cunoscut la Fraga numeroși slaviști, romaniști, balcanologi, clasiciști și orientaliștu printre care mulți cercetători tineri. La catedra de slavistică a Facultății de filologie am discutat despre ultimele lucrări din acest domeniu : Horălek — „Introducere în studiul limbilor slave”,. Horâlek — „Evangheliare și tetraevanghele”, Dostăl — „Studii asupra sistemului aspectului verbal în slava veche”, Dostâl — „Evoluția dualului în limbile slave, în special în polonă/*" Despre filologia romanică în Cehoslovacia am discutat cu asistenta Jifinâ Smrăkovâ, care și-a făcut studiile în Romînia. Astfel am aflat de conferința filologilor moderni, care a avut loc la Liblice, în 1954, unde s-a arătat că sarcina cea mai urgentă este pregătirea de gramatici științifice pentru limbile străine contemporane. Problemele de care se interesează romaniștii cehi sînt următoarele : începuturile limbilor romanice în legătură cu latina vulgară (Kfepnisky), diminutivele în limbile romanice (Studiul lui J. Dvofăk consacrat diminutivelor în latina vul- gară și în spaniolă), ortografia limbii franceze (vezi interesanta carte a regretatului romanist V. Buben „Influența ortografiei asupra pronunțării limbii franceze moderne”). Orientalistică cehă este legată de numele lui B. Hrozny, savant de renunie mon- dial, autorul descifrării hieroglifelor hitite și al unei interesante încercări de descifrare a scrierii liniare B din Creta. La Institutul oriental au fost elaborate gramatici ale limbilor coreeană^ bengaleză și japoneză. La secția de orientalistică a Facultății de filologie din Fraga se studiază un număr impresionant de limbi : hitita, asiriana, toharica, mongola, chineza, japoneza, coreeana^ 70 indiana, vietnameza, birmana, indoneziana, persana, turca, armeana, limbile caucaziene, egip- teana, bantu. Nu este un lucru neobișnuit pe coridoarele acestei facultăți să auzi studenți cehi discutînd cu colegi chinezi, coreeni sau indieni în limba maternă a acestora. Am avut ocazia să asist la o discuție între președintele Sukarno al Indoneziei și niște tineri cehi care stu diaseră limba indoneziana. Discuția a avut loc numai în limba indoneziană, pe care cehii o vorbeau curent. O mențiune specială se cuvine studiilor consacrate limbii romîne. Interesul viu pentru •această limbă continuă tradiția creată de fondatorul studiilor de romanistică din Cehoslovacia J. U. Jarnik. La secția lexicografică a Institutului slav s-a terminat redactarea unui dicționar romîn-ceh și vor începe în curînd lucrările dicționarului ceh-romîn. Ambele lucrări se bazează pe colaborarea dintre lingviștii cehi și romîni. De limba romînă se ocupă îndeosebi lingviștii Krepinsky, Krecan, Wittoch, Benes, Horejsi, Smrckovâ și J. Felix. Lucrarea cunoscutului romanist Krepinsky consacrată influenței slave asupra verbului romînesc este de un mare folos pentru cercetătorii istoriei limbii romîne. Prof. A. Krecan. de la Facultatea de filologie din Fraga, este autorul unui manual de limba romînă pentru studenții cehi, care urmează să fie dat Ia tipar în cursul anului 1957. Ultima parte a manualului cuprinde o expunere succintă a gra- maticii limbii romîne, alcătuită pe baza celor mai noi lucrări de lingvistică apărute în Romînia și cu exemplificări literare bine alese. Tot prof. Krecan pregătește un manual de conversație pentru cehii care călătoresc în Romînia. Tînărul lingvist J. Felix, care a studiat un timp în țara noastră, pregătește un manual de limba cehă pentru romîni. J. Smrckovâ are im interesant studiu despre influența originalului slav asupra traducerii uno^ texte religioase romînești. Cercetătorul V. Horejsi studiază problema mijloacelor analitice și sintetice de ex- primare a cazurilor în limba romînă. precum și problema genului neutru. Aș vrea să închei aceste impresii și informații în legătură cu vizita mea în Republica Ceho- slovacă enumerînd lucrările aflate în curs de elaborare la diferite institute de lingvistică din Fraga : dicționarul manual al limbii cehe, un dicționar normativ, revizuirea regulilor ortogra- fice, un dicționar istoric al limbii cehe ; o serie de dicționare bilingve — polon, bulgar, sîrbo-croat, maghiar, francez, albanez, portughez, suedez. Se continuă publicarea marelui dicționar rus-ceh, din care au apărut pînă acum 3 volume (A—n). A fost dat la tipar un mare dicționar etimologic comparativ al limbilor slave. La aceste lucrări trebuie adăugate numeroase altele, aflate în curs de elaborare la Brno și Bratislava. Cunoașterea activității bogate și interesante a lingviștilor din Republica Cehoslovacă constituie pentru lingviștii romîni un puternic stimulent și ne face să dorim continua strîngere a relațiilor dintre specialiștii din cele două țări. Lucrările cercetătorilor cehi consacrate limbii romîne sînt contribuții prețioase pentru cunoașterea reciprocă și schimbul cultural romîno-ceh. Prietenia, tradițională dintre popoarele noastre își găsește astfel o fericită exprimare în cercetarea pro-’ blemelor de lingvistică. 5. STATI RECENZII LIMBA ROMÎNĂ (fonetică, vocabular, gramatică) Editura Academiei R.P.E. 1956, 578 p. „Limba romînă”, după cum se precizează în „Cuvîntul înainte” este un „mic tratat de limbă romînă ... alcătuit de secția de gramatică a Institutului de lingvistică din București pe baza „Gramaticii limbii romîne” Un două volume, editată de Academia R. P. R. ânl954”, elaborată de același Institut. Spre deosebire de aceasta din urmă, lucrarea prezen- tată aici se adresează unor mase mai largi de 'Cititori. „Ea nu este un manual școlar, dar va putea fi folosită de către elevi și profesori ca auxiliar al manualului, iar de cititorii din afară, în loc de manual”. Lucrarea nu se ocupă exclu- siv de gramatică, ci de „limba romînă în ansamblul ei” ceea ce explică existența unui -capito 1 consacrat noțiunilor generale de lingvis- tică, â altui capitol consacrat noțiunilor de isto- ria limbii romîne și dezvoltarea dată capitolului «care se ocupă de vocabular. în schimb s-a redus considerabil „Fonetica”, renunțîndu-se la toate problemele mai dificile și de strictă specialitate. în partea de gramatică s-a accen- tuat caracterul „descriptiv și normativ al lucrării : s-a renunțat la notele istorice, la formele vechi și regionale, la faptele particu- lare, la explicații nesigure sau litigioase”, însă „Limba romînă” nu este numai o sim- plificare a „Gramaticii limbii romîne”, ci într-o anumită măsură și o îmbunătățire a ei, în așteptarea unei noi ediții. Astfel „s-au co- rectat unele inadvertențe, s-au îmbunătățit unele definiții, s-ău completat și s-au precizat alte fapte cu ajutorul observațiilor primite și al cercetărilor ulterioare, s-a încercat o mai bună sistematizare a expunerii”. în cele ce urmează nu vom insista asupra valorii lucrării; am vrea să facem doar cîteva observații pe marginea ui^or capitole, insistînd mai mult asupra capitolelor care nu figurează în „Gramatica limbii romîne” a Academiei R. P. R. din 1954. „Limba romînă” începe cu „Noțiuni gene- rale de lingvistică” în cadrul cărora se tra- tează pe scurt noțiunile cele mai importante de lingvistică generală, privite din punct de vedere marxist. Se tratează între altele urmă- toarele probleme : legătura dintre istoria limbii și istoria societății, limba și suprastruc- tura, limba și gîndirea, caracterul de sistem al limbii, legile interne de dezvoltare ale limbii, evoluția limbii, limba literară. în legătură cu problema limbii și a supra- structurii și cu paragraful „Limba, bun al întregii comunități”, cred că nu era necesar să se pornească de la erorile lui N. I. Marr. E mai util să se precizeze ce și cum este limba, decît să se explice ce și cum nu este. în schimb rîndurile consacrate „limbii și gîndirii” ar fi putut fi mai dezvoltate și mai explicite. Se afirmă de exemplu că „unitatea ■6 81 dialectică presupune pe de o parte o legătură strînsă între cele două elemente în chestiune ... iar pe de altă parte contradicții între ele prin rezolvarea cărora se obține dezvoltarea, progresul (subliniat de mine, — M. L). Prima parte a acestui adevăr filozofic e exemplificată foarte clar cu fapte de limbă, în schimb ultima parte rămîne neexemplificată și neexplicată. Rămîne nelămurit dacă prin rezolvarea con- tradicțiilor dintre limbă și gîndirc se obține dezvoltarea, progresul. Discutîndu-se caracterul de sistem al limbii se dau și exemple din fonetică. Ar fi fost noate util să se facă trimiteri la capitolul de fonetică pentru noțiunile mai grele sau în orice caz noi pentru unii cititori. Astfel ar fi fost binevenită o trimitere la p. 54, unde se discută mai pe larg ce e un fonem. Gîteodată se strecoară în cadrul unor capi- tole fraze care nu sînt suficient de clare. în capitolul consacrat legilor interne ale limbii se spune : „In sistemul verbal al limbii romîne se constată o evoluție continuă spre ordine si claritate” ca și cum această tendință ar fi specifică numai limbii noastre. Nepotrivit ni se pare subtitlul „Variabi- litatea limbii” pentru paragraful în care se discută trecerea limbii de la limba triburilor la limba popoarelor și de la limba popoarelor la cea a națiunilor. în legătură cu dezvoltarea limbii în general însă, ar fi trebuit să se vor- bească de inegala dezvoltare a părților limbii. O problemă mai spinoasă este aceea a sub- împărțirii sociale a limbii. Se afirmă că : „se folosesc de argouri cei în subordine, pentru a nu fi înțeleși de superiorii, cu care se află în dușmănie. Este cazul, în societatea capita- listă, al soldaților, al elevilor”. Și ceva mai jos : „în societatea socialistă, nemaiexistînd exploatare și categorii asuprite, argourile dispar”. Se pune întrebarea : astăzi la noi și, mai mult, în Uniunea Sovietică elevii nu fo- losesc argou ? în cărțile și în piesele de teatru din lumea elevilor și a studenților, scriitorii și dramaturgii nu folosesc expresii argotice care reflectă aspecte din vorbirea vie a școlarilor? Urmează„Noțiuni de istoria limbii romîne“, capitol indispensabil pentru o bună înțelegere a limbii romîne. Capitolul e foarte interesant și colectivul care l-a întocmit are meritul deo- sebit de a fi știut să aleagă dintr-un noian de fapte pe cele mai importante, necesare pentru înțelegerea evoluției limbii romîne. Deoarece în parte e vorba și de probleme încă nerezol- vate, unele afirmații pot fi discutate. Astfel la p. 25 se spune : „Romanitatea de răsărit rămînînd, prin împărțirea în două a imperiu- lui roman, foarte de timpuriu izolată de cea apuseană, limba romînă a avut condiții să se formeze mai devreme decît celelalte limbi ro- manice.” în primul rînd, romanitatea de răsărit n-a rămas izolată de cea apuseană din cauza împărțirii imperiului, ci din cauza migra țiu - nilor. lar în al doilea rînd faptul că izolarea a contribuit la formarea limbii romîne înain- tea celorlalte limbi romanice nu e explicat și nici argumentat în nici un fel. Tot în capitolul „Noțiuni de istoria limbii romîne” se găsesc cîteva inconsecvențe : unele de terminologie (la p. 29 se vorbește de latina tîrzie, și la aceeași pagină se vorbește de latina preromanică), iar altele de tratare (în unele cazuri se pornește de la faptele din latina tîrzie—ex. Substantivul — , în altele de la latina clasică — ex. Adjectivul — , deși și în cazul al doilea stuația din latina tîrzie explică mai bine faptele din limba romînă). în același capitol consacrat Adjectivului se spune că : „în limba latină adjectivele se grupau în adjective cu trei terminații și cu două terminații”. Afir- mația nu este exactă întrucît existau și ad- jective cu o singură terminație, de tipul lui audax, felix etc. La capitolul „Sintaxă”, se dă ca exemplu de limbă care ar fi putut să influențeze sin- taxa limbii noastre, daco-traca. Afirmația aceasta pare hazardată, din moment ce nici nu cunoaștem sintaxa acestei limbi. Aceasta cu atît mai mult cu cit, pe drept cuvînt, la pg. 25 ni se spune : „Elementele lexicale daco- tracice și ilirice din limba romînă sîntîn general greu de identificat”. Fără îndoială că elemen- tele sintactice sînt șl mai greu de identificat.. Capitolul „Vocabular” a fost mult mărit în comparație cu cel din „Gramatica limbii romîne”. Se tratează și despre sinonime, an- tonime, omonime, sensul propriu și sensul figurant al cuvintelor, arhaisme, neologisme etc., probleme neatinse de gramatica în doua volume. Două observații mărunte în legătură cu omonimele : la p. 41, unde se vorbește de felul în care se poate înlătura omonimia, ar fi fost bine să se pomenească și de posibilitatea dis- pariției unuia dintre termeni. La p. 40 se dă ca exemplu de omonim cuvîntul ochi cu di- feritele sale înțelesuri.Credem că acest exemplu ilustrează mai degrabă polisemia (capacitatea unui cuvînt de a avea mai multe sensuri, p.41). Cuvîntul ac dat ca exemplu de cuvînt cu multe înțelesuri importante (p. 44) este exact în aceeași situație ca și cuvîntul ochi. Acesta din urmă nu îndeplinește nici condițiile cerute de acad. Graur (în lucrarea sa ,,încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne”) pentru a putea fi considerat un caz de omonimie. Diversele sensuri ale cuvîntului în cauză nu „au ajuns să se rupă total unul de altul”. Nici „verigile dezvoltării semantice” nu lipsesc între diferitele sensuri ale cuvîntu- lui în cauză. Sensurile cuvîntului ochi sînt de fapt în marea lor majoritate metaforice. După cum se spune și în fragmentul de prefață, citat de noi mai sus, în „Limba romînă” s-a încercat o mai bună sistematizare a expu- nerii. Trebuie subliniat într-adevăr în mod deosebit faptul că expunerea morfologiei și sintaxei este făcută cu mult spirit pedagogic, cu multă claritate. Numerotarea diverselor puncte care trebuie reținute în cadrul capitole- lor ușurează mult consultarea cărții. (Vezi de exemplu la „Atribut” sau la „Felurile propo- zițiilor după înțeles” etc. Și alegerea mate- rialului din „Gramatica limbii romîne” este bine făcută, iar îndreptările și schimbările ridică valoarea lucrării. Desigur că observații pot fi făcute și aici. în cadrul propoziției atributive, se vorbește între altele și de folosirea pronumelui ce. Afir- mația că „în vorbire pronumele relativ ce nu se mai întrebuințează astăzi decît în anumite construcții fixate” (p. 233) este prea categorică, în vorbirea căutată și în limbajul oficial, ce se folosește încă destul de des., Iar în limba literară contemporană ce nu „se întrebuințează din ce în ce mai rar” cum se spune în ace- eași pagină. Folosirea lui, mai ales lîngă nu- me de ființe, este nerecomandabilă, dar toc- mai în ultima vreme apare surprinzător de des, chiar și în unele publicații oficiale. La unele capitole se observă anumite in- consecvențe. Astfel la „Gradele de comparație, (Gradul superlativ) se vorbește, pe drept cuvînt, de „complementul superlativului” (p. 96), dar acesta nu este tratat nicăieri în cadrul „Complementului”. De asemenea, la prepoziția de se vorbește de un complement de agent care exprimă cauza (p. 172), deși la complementul de agent nu se vorbește de această categorie. în ceea ce privește clasificarea comple- mentelor circumstanțiale, deși este exact ca cea din „Gramatica limbii romîne”, ea ni se pare incompletă și în unele cazuri nejustificată. Astfel la complementul de mod se înglo- bează fără motivare pe lîngă complementul comparativului și complementul consecutiv, deși în cadrul circumstanțialelor, propoziția de mod și propoziția consecutivă sînt tratate separat. Pe de altă parte lipsește cu totul comple- mentul prețului, al materiei, al originii, care apar în cadrul capitolului „Prepoziții”. închei aceste sumare note cu cîteva ob- servații formale : nu cred că titlul „Limba romînă” este cel mai fericit. Se produc con- fuzii cu revista care poartă același nume, ba chiar mai mult, cu manualele de limba romînă. Felul în care sînt date siglele mi se pare incon- secvent și nepractic. Ar fi fost bine să se dea sau numai autorul, făcîndu-se economie de spațiu și renunțînd la o citare riguros știin- țifică, sau sigla întreagă, cum s-a procedat la „Gramatica limbii romîne”. Faptul că se in- dică numele operei din care e dat exemplul, nu înlesnește cu nimic cititorului căutarea lui, dacă nu se indică pagina și ediția. Gu toate lipsurile și lacunele care se pot găsi în micul tratat „Limba romînă” — ca în orice lucrare, de altfel — , cartea este deo- sebit de prețioasă atît pentru specialiști, cît și pentru profesorii și elevii de toate gradele. Fa va contribui în mod activ la cultivarea limbii noastre literare și intr-o măsură în- semnată la culturalizarea maselor. MARIA 1LIESCU 83 Un nou manual școlar de gramalică * Alcătuirea unui manual de gramatică, în special pentru clasele mai mici, nu este o treabă ușoară. Autorul unui astfel de manual are de învins numeroase greutăți, fie legate de faptul că unele probleme de gramatică nu au fost încă suficient studiate și explicate, fie legate de prezentarea noțiunilor gramaticale la un nivel accesibil elevilor cărora le este destinat manualul. în ce privește cea de a doua serie de greutăți, trebuie să menționăm că cea mai mare dificultate o prezintă nu atît explicarea noțiunilor gramaticale, cît definirea lor. Se știe că gramatica unei limbi este o știință destul de complicată, cu foarte multe noțiuni specifice, reguli și definiții. însușirea cunoștin- țelor de gramatică de către elevi depinde în mare măsură de felul cum sînt explicate și de- finite noțiunile gramaticale; iar aceasta, după cum am arătat mai înainte, nu este un lucru ușor. Cu astfel de greutăți au avut de luptat și autoarele manualului de gramatică pentru clasa a V-a, elaborat în anul 1956, asupra căruia vom face cîteva observații1. Desigur, cele mai multe observații asupra acestui manual se vor putea face după folosirea lui în practică cel puțin un an de zile. De aceea, în cele ce urmează, vom face doar cîteva observații, care am dori să fie o invitație pentru pro- fesori de a studia atent acest manual și de a-și spune părerea despre el. Considerăm că orice observație critică va constitui o pro- punere pentru îmbunătățirea lui, și în același timp un ajutor dat profesorilor și elevilor care îl folosesc. Pentru ca observațiile noastre să poată fi urmărite mai ușor ie vom grupa pe probleme. Prima problemă de care ne vom ocupa va fi aceea a definiției noțiunilor gramaticale, a doua : explicarea lor, iar a treia : unele ches- tiuni în legătură cu expunerea materialului și cu tehnoredactarea. * Gramatica limbii iomine, manual pentru clasa a V-a. Ed. de stat didactică și pedagogică, 1956, de Chiosa Clara Georgeta ș: Miciora lonescu Maria Eliza. 1 Vezi și articolul prof. I. Popescu Despre manualul de gramatică pentru clasa a V-a, ,,Scînteia tineretului", 12 oct. 1956, nr. 2314. Trebuie să spunem de la început că atît în privința calității definițiilor, cît și în pri- vința explicării noțiunilor gramaticale, ma- nualul în discuție reprezintă un vădit progres față de vechile manuale. Faptul acesta arată că autoarele lui au cunoștințe temeinice de gramatică și o bogată experiență peda- gogică. Scăderile pe care le-am observat în cursul lecturii manualului, și pe care le voi arăta în rîndurile ce urmează, nu m-au împiedicat să formulez aprecierea de mai sus. în legătură cu capitolul ,,Fonetica”, con- siderăm că definiția dată vocalelor (sunete care ,,se rostesc mai ușor, cu gura deschisă, deoarece aerul care iese din plămîni nu întîl- nește în calea sa nici o piedică”), nu este de natură a-i face pe elevi să înțeleagă deosebirea dintre vocale și consoane. Nici una dintre cele trei caracteristici, indicate în definiție, nu este proprie numai vocalelor. Copiii rostesc cu aceeași ușurință și vocalele și consoanele, iar consoanele c, g, Z, h etc. se rostesc și ele cu gura deschisă. în ce privește ,,piedica”, nu se poate spune că cel puțin vocalele o și u nu întîlnesc o ,,piedică”, pe care o observă și copiii. De altfel, chiar vocalele se clasifică, după par- ticiparea buzelor, în : rotunjite și nerotunjite, iar după locul de articulare a limbii în : ante- rioare, mediale și posterioare, ceea ce înseamnă că rostirea lor se face totuși cu ajutorul buzelor și al limbii. Aceasta face, desigur, necorespun- zătoare definiția dată consoanelor (,,sunete care se rostesc mai greu, deoarece aerul care iese din plămîni întîlnește în calea sa o piedică : limba, dinții sau buzele”). Cred că cel puțin pentru elevii de clasa a V-a, definiția voca- lelor și a consoanelor ar fi bine să rămînă aceea care era în vechile manuale de gramatică. Nici definiția silabei nu pare mai clar formu- lată : ,,sunetul sau grupul de sunete care se rostește cu o singură deschidere de gură”. De aici ar rezulta că există sunete care se rostesc cu mai multe deschideri de gură sau, trecînd peste aceasta, că orice sunet formează silabă — pentru că orice sunet se rostește cu o sin- gură deschidere de gură. Credem că definirea silabei ca ,,unitatea! sonoră alcătuită dintr-o 84 vocală sau dintr-un grup de sunete în care intră neapărat o vocală și care se rostește cu o singură deschidere de gură”1 ar putea fi adap- tată la posibilitățile de înțelegere ale elevilor de clasa a V-a și ar înlătură confuziile ce se pot naște din definiția dată în manual. în ce privește definițiile cuprinse în capi- tolul „Părți de vorbire” (de ce nu „Părțile de vorbire” ?), sîntem de acord cu observațiile prof. I. Popescu, publicate în „Scînteia tine- retului”. Definițiile formulate la începutul acestui capitol pentru părțile de vorbire sînt prea succinte și adesea incomplete. Autoarele se bazează mult pe etc. Astfel, substantivele sînt cuvinte care denumesc ființe, lucruri etc., articolele sînt părticele de vorbire care se alătură unor substantive etc., adjectivele sînt cuvinte care arată însușirile ființelor, lucrurilor etc. ș. a. in. d. Deoarece posibilitatea elevilor de a face o bună analiză morfologică depinde foarte mult de înțelegerea noțiunilor gramaticale din capitolul „Morfologia”, credem că autoarele manualului de gramatică pe care-1 discutăm, cunoscînd, desigur, acest lucru, ar fi trebuit să depună eforturi pentru a defini cît mai precis noțiunile gramaticale cuprinse în acest capitol. Vom analiza cîteva definiții care ni se par ne- corespunzătoare. De exemplu, definiția substantivului ni se pare prea strimtă, chiar pentru a cuprinde exemplele de substantive date în manual. Astfel, substantivele clipă, glas și altele nu se încadrează în nici una dintre categoriile de obiecte fixate pentru substantiv : ființe, plante, lucruri^ materii, acțiuni, fenomene, sentimente, însușiri. Acolo unde autoarele dau explicații, pentru a ieși din această încurcătură recurg la etc. De exemplu : „cuvintele : pîrîu, ciocănel, fereastra, făclioara, peștera, ușa, stelele, ochii, glasul, noaptea, dumbrava etc. sînt nume de lucruri, corpuri cerești, părți ale corpului, împărțiri ale timpului e/c.” în ce privește definiția cazurilor („Formele diferite pe care le ia substantivul potrivit funcțiunii sale în propoziție”) trebuie să arătăm că este inaccesibilă înțelegerii elevilor de clasa a V-a, ale căror cunoștințe despre subiect, 1 Vezi și Limba romînă, Ed. Acad. R.P.R, 1956, p. 58. atribut și complement sînt extrem de sărace în momentul cînd li se explică această definiție. Pe de altă parte, definirea cazurilor în raport cu funcțiunile lor sintactice, este nepotrivită, deoarece nu orice caz corespunde unei anumite funcțiuni sintactice — unele îndeplinesc două funcțiuni, iar vocativul nu are nici una. Un alt cusur al definiției cazurilor este și faptul că e prea strimtă — se referă numai la sub- stantiv. Autoarele manualului de gramatică s-au lăsat mult influențate de definiția dată cazurilor în „Dicționarul limbii romîne literare contemporane”, care, așa cum se știe, nu se adresează copiilor. Definiția dată declinării („Trecerea unei părți de vorbire prin toate cazurile la singular și plural”), poate fi socotită mai degrabă o descriere a acestui fenomen gramatical. Unele note ale definiției sînt de prisos. De exemplu, indicația „la singular și plural” nu era nece- sară, deoarece și atunci cînd facem ca un sub- stantiv să-și schimbe forma după caz numai la singular, tot se cheamă că-1 declinăm, iar pe de altă parte majoritatea substantivelor „trec” numai prin patru cazuri, deoarece n-au vocativ. Cît privește articolul, era bine să se evite formularea a două definiții întrucîtva diferite. La pagina 16, articolele sînt părticele de vorbire (sublinierea noastră) care se alătură unor sub- stantive spre a le da un anumit înțeles, de- finiție care seamănă mult cu aceea dată pre- fixelor și sufixelor. Iar la pagina 37 articolul este definit ca „Partea de vorbire care se așază pe lîngă un substantiv, pentru a-i da un anumit înțeles”. Din această definiție, pe lîngă că nu se precizează despre ce anume înțeles e vorba, reiese că articolul este caracteristic numai substantivelor, deși puțin mai departe se vorbește despre articularea adjectivului. Nici definiția dată articolului hotărît nu poate fi considerată precisă : „Articolul ală- turat la sfîrșitul substantivului, pentru a-i preciza înțelesul”. De aici ar reieși că substan- tivele, atunci cînd sînt nearticulate, n-au un înțeles precis. Privită din acest punct de vedere și definiția articolului nehotărît („Articolul așezat înaintea substantivului și care dă aces- tuia un înțeles neprecis”) ni se pare greșită — deoarece una este a nu determina precis un 85 substantiv (cum se arată în „Limba romînă”. p. 80) și alta este a-i da un înțeles neprecis. Considerăm că definiția dată articolului ne- hotărît în vechiul manual de gramatică pentru clasele V-Vl este mai bine formulată : „Arti- colul care lămurește în chip nehotărît înțelesul unui nume (substantiv, adjectiv, numeral)”. La capitolul „Formarea substantivelor” în definiția dată sufixului se spune că acesta servește pentru a forma cuvinte noi, iar în definiția prefixului se mai adaugă la această notă și indicația „cu alt înțeles”, ceea ce vrea să însemne, dacă facem comparație între cele două definiții, că sufixele formează cuvinte noi, dar nu cu alte înțelesuri. Indicația spe- cială „cu alte înțelesuri”, introdusă în defi- niția prefixului, nu era necesară. Ea dă naștere la nedumeriri. O observație se poate face și în legătură cu definiția adjectivului. Se știe că adjectivul arată nu însușirile substantivelor, așa cum se afirmă în manualul pe care-1 discutăm, ci însușirile obiectelor denumite de substantive. De asemenea, formulele alese pentru definirea adjectivului posesiv și a adjectivului nehotărît nu ni se par a fi lipsite de posibilitatea de a da naștere la confuzii. Astfel, adjectivul posesiv este definit ca pronume posesiv, care însoțește un substantiv, iar adjectivul nehotărît ca pronume nehotărît care însoțește un substantiv, ca și cînd pronumele ar fi o specie a adjectivu- lui. Definițiile date adjectivului posesiv și nehotărît în vechiul manual pentru clasele V-VI, editat în 1955, par a fi mai precise. în ce privește verbul, nu avem de făcut observații decît la definiția modului, care ni se pare destul de vagă. Modurile nu pot fi de- finite : „Formele pe care le iau verbele pentru a arăta în ce fel se îndeplinește acțiunea”, deoarece nu putem spune despre conjunctiv, de exemplu, că este modul care arată că acțiunea se îndeplinește „nesigur”. Credem că era mult mai bine dacă modurile ar fi fost definite ca arătînd felul cum consideră vorbitorul acți- unea exprimată de verb. Greșeala semnalată cînd am discutat de- finiția articolului se repetă și la definiția adverbului. Și această parte de vorbire are două definiții diferite. Cît privește definiția a doua (p. 174), autoarele nu trebuiau să se lase influențate de definiția din Gramatica Academiei R.P.R., unde se spune că adverbul este „partea de vorbire, în general neflexi- bilă... (sublinierea noastră) deoarece acea- stă afirmație nu este întemeiată. Ea a fost de altfel corectată în „Limba romînă”. Introducînd această notă în definiția adverbu- lui, autoarele manualului de gramatică pentru clasa a V-a se și contrazic, deoarece la p. 19 arată că adverbele, prepozițiile și conjuncțiile sînt părți de vorbire neflexibile. Tot la capitolul „Morfologia” vrem să mai semnalăm o deficiență și în definirea pre- poziției, care se deosebește de conjuncție prin aceea că leagă două părți de propoziție (subli- nierea noastră) cu rol diferit: atributul cu substantivul său, complementul cu verbul său. Oare substantivul și verbul sînt părți de propoziție? La capitolul „Sintaxa”, definițiile ni se par mult mai precise și mai clare. O observație avem totuși de făcut în legătură cu definiția atributului („Partea secundară a propoziției care determină un substantiv”), care ni se pare strîmtă. Ea este depășită de observa- ția care se face la pagina 240 a manualu- lui : „într-o propoziție dezvoltată, atribute... pot avea ... și verbele (la moduri neperso- nale)...”. Numeroase observații se pot face și în legătură cu explicațiile pe care le cuprinde manualul. Ne vom referi la formulări pe care le considerăm greșite și la unele explicații ne- clare sau insuficiente. Pentru ca aceste ob- servații să poată fi urmărite] mai ușor, le vom face respectînd ordinea capitolelor din manual. Astfel, la capitolul „Fonetica”, pagina 4, se arată că „fiecare limbă folosește un anumit număr de sunete, care, îmbinate în diferite feluri, formează cuvintele acelei limbi”. De aici s-ar putea înțelege că diferitele cuvinte ale unei limbi iau naștere printr-o simplă îmbi- nare de sunete și că e de ajuns să îmbinăm sunete în diferite feluri pentru ca să obținem cuvinte. în acest caz, vocabularul" unei limbi ar fi un simplu joc de sunete. Cine ar putea demonstra o astfel de teză? Tot la pagina 4 se face observația justă că cuvintele se deosebesc între ele prin „mai 86 •multe sunete sau prin toate sunetele din care sînt formate”, dar se omite cazul special al omonimelor. Deosebirea dintre litere și sunete este for- mulată astfel: „sunetele, se pronunță și deci se aud, pe cînd literele se scriu și se văd” (p. 4)- Cît de neconsistentă este o asemenea formulare se vede de la prima lectură. La capitolul „Sunete și litere” credem că, pe lîngă definiția literelor, era necesară și definiția sunetelor vorbirii. De asemenea, nu ne putem explica de ce în afară ■de cele 27 de litere ale alfabetului nostru nu sînt date și literele o, q, ii, y și w, pe care copiii de clasa a V-a, care citesc ziare, re- viste sau cărți pentru tineret, le întîlnesc adesea. în legătură cu corespondența dintre litere și sunete se face observația justă că „în general, fiecare literă a alfabetului corespunde unui sunet” (p. 5), iar apoi se citează literele c, g și ch, gh care înainte de e, i „se citesc altfel”, —yz- RĂSPUNS CITITORILOR N. D. ROTARU - Oltina. reg. Constanța 1. întrebare — Cum se spune : subiect multiplu sau subiecte multiple? Răspuns — întrebarea dv. scoate în evi- dență o lipsă a ,, Gramaticii limbii ro- mîne” editate de Academia R. P. R. într- a de văr, la capitolul „Subiectul” (voi. al II-lea, p. 64), categoria subiectului multiplu nu e discutată, în schimb la „Acord” (ibid., p. 114) se tratează acordul predicatului cu un subiect multiplu (dar nici aici categoria nu e definită). Din exemplele utilizate reiese că subiectul multiplu este format dintr-un grup de cuvinte de aceeași categorie grama- ticală, de obicei legate între ele printr-o conjuncție, întregul grup raportîndu-se ca subiect la predicatul propoziției: Eu și fratele meu mergem la școală. Se întîlnesc și situații cînd în aceeași propoziție apar două sau chiar trei grupuri de cuvinte cu funcție de subiect: Tata și mama, soră-mea și fratele meu Sandu au fost ieri la teatru. Aici avem de-a face cu două subiecte multiple. După cum vă dați seama, se poate vorbi în sintaxa frazei și de subiect multiplu, și de subiecte multiple. 2. întrebare -r- Cum putem deosebi o pro- poziție cu predicat multiplu de o frază? Răspuns — Elementul esențial al unei propoziții este predicatul. Atribuim unui cuvînt sau unei serii de cuvinte denumirea de propoziție numai dacă cuprinde un pre- dicat. De aceea prezența, într-o înșirare de cuvinte, a două sau mai multe predicate conferă acestei înșirări calitatea de frază. Pe baza acestui raționament, se poate spune că nu există predicate multiple. 3. întrebare — Cum se poate deosebi o propoziție coordonată cauzală de una subor- donată cauzală ? Răspuns — Nedumerirea dv. pornește de Ia faptul că Gramatica Academiei R.P.R. și „Limba romînă” tratează propozițiile coor- donate cauzale fără a arăta clar cum pot fi ele deosebite de subordonatele cauzale. De fapt, este discutabilă însăși existența unei categorii de propoziții cauzale care să poată fi denumite coordonate (sau principale). Exem- plele date de Gramatica Academiei R.P.R. și interpretarea propusă acolo au fost discutate de acad. Al. Graur în volumul „Studii de gramatică”, I (p. 86), precum și de Sorin Stati, în revista „Limba romînă” nr. 6/1955 (articolul „Există propoziții coordonate cau- zale?”). Concluzia ambelor articole este că, cel puțin în limba romînă, nu există decît propoziții cauzale subordonate. Concluzia se bazează pe faptul că distincția între pcauză” și „motiv” (propusă de Gramatica Academiei R.P.R.) nu are nici o justificare de ordin logic sau gramatical, iar limba ro- mînă nu cunoaște conjuncții specifice pro- 98 pozițiilor care corespund cauzalelor coordonate din alte limbi (germana, de pildă). Pentru în- treaga discuție vă recomandăm consultarea articolelor citate mai sus, atrăgîndu-vă totodată atenția că asupra acestei probleme părerile lingviștilor noștri sînt încă împărțite. I. simion — corn. Poiana, reg. Hunedoara. 1. întrebare — Există complement cir- cumstanțial de condiție? Răspuns —■ Deși afirmau existența unei corespondențe între părțile de propoziție și propozițiile subordonate, gramaticile noastre considerau că propoziția condițională nu are corespondent în sintaxa propoziției (cu alte cuvinte, nu există complement circumstan- țial condițional). Opinia contrară a fost sus- ținută recent de Mioara Avram, în articolul ,,Despre corespondența dintre propoziții și părțile de propoziție (publicat în volumul „Studii de gramatică, ”1, p. 42), la care vă trimitem pentru o informare mai completă. Exemplul găsit de dv. : „Trăind și nemurind, vom vedea-o și pe asta” confirmă părerea Mioa- rei Avram, pentru că aici trăind și nemurind sînt într-adevăr complemente condiționale. 2. întrebare — Care este valoarea sintac- tică a expresiei Cît pentru Porojan din propozi- ția CU pentru Porojan, el a ajuns un plăcintar vestit ? Răspuns — Este complement circum- stanțial de relație. 3. întrebare — Cum trebuie considerată propoziția a doua din fraza : Voinicului i se părea că piedicile pot fi ușor înlăturate? Răspuns — Propoziția că piedicile pot fi ușor înlăturate este subiectivă, răspunzînd la întrebarea : Ce i se părea voinicului? în celălalt exemplu propus de dv. (Separe că adevărul n-a fost totdeauna iubit), propoziția că adevărul n-a fost totdeauna iubit este tot subiectivă. Interpretarea dv., potrivit căreia propozițiile discutate ar fi în același timp subiective și predicative, nu se poate susține (verbul se pare formează singur predicatul). S. St. ABONAMENTELE SE FAC LA OFICIILE POȘTALE PRIN FACTORII POȘTALI ȘI DIFUZORII VOLUNTARI DIN ÎNTREPRINDERI ȘI INSTITUȚII ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI ANUL VI MARTIE—APRILIE 1957 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE Academia republicii populare romîne INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI LIMBA ROMINA ANUL VI MARTIE-APRILIE 1 957 LDl TURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE COMITETUL DE REDACȚIE : D. MACREA-ratactor responsabil; Acad. M. SADOVEANU; Acad. IORGU IORDAN; Acad. AL. ROSETTI; EUSEBIU CAM ILAR, membru corespondent al Academiei R. P. R. ; GH. ISTRATI; V. BREBAN ; GH. BULGĂR : MAR IA ILIESCU ; C. OTOBÎCU; SORIN STATI; ST. TOMA. APARE DE 6 ORI PE AEr Redacția revistei LIMBA ROMÎNĂ BUCUREȘTI, Raionul Stalin, Calea Victoriei 194 Institutul de lingvistică, ACADEMIA R.P.R. Telefon 3.85.05 SUMA R VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISl'ICE 1>a°- D. MACREA, Rolul lui Ovid Densusianu în dezvoltarea lingvisticii romînești .... 5 CULTIVAREA LIMBII Acad. 10RGU IORDAN, Limba romînească în publicațiile Academiei R.P.R. 22 GRAMATICA ȘI VOCABULAR L. IACOB, Note sintactice....................................................... 34 LIMBA LITERARĂ B. CAZACU, Despre valoarea stilistică a adjectivelor demonstrative în romanul „Nicoară Potcoavă” ............................................................. 45 METODICA PREDĂRII LIMBILOR CH1OSA CLARA GEORGETA, Cîteva observații în legătură cu analiza limbii și a stilului operei literare în școala medie........................................ 50 CRONICĂ M w . Consfătuirea revistei „Limba romînă” cu cititorii și colaboratorii ei .... 59 S. STATI, Latina „vie” — o nouă limbă internațională (Lucrările Congresului inter- național de latină vie, Avignon, 2--6 septembrie, 1956) ........................ 62 RECENZII Studii și cercetări de istorie literară și folclor, IV, 1955; V, 1—2, 1956 (Gh. Bulgăr} . 65 Studii și cercetări lingvistice, 1956, an. VII, nr. 1 — 4, 300 p. (St. Toma) ...... 69 F. C. WE1SKOPF, Verteidigung der deutsclien Sprache. Versuche [Apărarea limbii germane, Eseuri], Berlin, Auibau-Verlag, 1955, 136p. (Flora Șateu).............. 73 Limba franceză, manual pentru clasa a VlII-a, Editura de stat didactică și pedagogică (București) 1956, 247 p. (Sanda Stavrescu)...................................... 78 NO TE BIBLIOGRAFICE Acad. AL Rosetti, Limba romînă în secolele al Xlll-lea — al XlV-lea (București), 193G, 241 p. (Marius Sala)............................................................ 81 C. OTOBÎCU, O problemă de lingvistică mult discutată în zilele noastre : sensul cuvin- tulul .......................................................................... 82 ANDREI AVRAM, Pe marginea unui glosar la opera lui Pavel Dan.................... 89 Răspuns cititorilor ............................................................ 92 VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISTICE ROLUL LUI OVID DENSUSIANU ÎN DEZVOLTAREA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI DE D. MACRE A între lingviștii romîni din prima jumătate a secolului al XX-lea, Ovid Densusianu a fost personalitatea cea mai complexă. El și-a impus prezența în cele mai variate domenii ale vieții noastre intelectuale : lingvis- tică, literatură, critică și istorie literară, mișcarea de idei a timpului, acțiunile culturale și sociale legate de evenimentele contemporane lui. Partea cea mai bogată și mai valoroasă a activității sale a consacrat-o însă lingvisticii, care a făcut la noi, prin contribuția lui, o cotitură hotărîtoare. Activitatea multilaterală a lui Ovid Densusianu l-a fixat, în viața noastră culturală, într-un relief mai puternic decît al celorlalți lingviști romîni ai vremii. Al. Philippide a fost un mare erudit, dar participarea lui la viața noastră culturală s-a mărginit exclusiv la studii de lingvistică, iar lucrările lui mai importante au apărut abia către sfîrșitul vieții. Sextil Pușcariu, trăind în tinerețe în afara granițelor de atunci ale țării, nu a putut participa intens la viața culturală din Romînia. Abia după primul război mondial, el a devenit un factor activ în dezvoltarea noastră cul- turală prin lucrările lingvistice de mari proporții ‘întreprinse sub îndru- marea lui de Muzeul limbii romîne din Cluj : ,,Dicționarul Academiei”, ,,Atlasul lingvistic romîn” și „Dacoromania”. Ovid Densusianu a ajuns foarte tînăr, la 26 de ani, profesor la Uni- versitatea din București, unde a deținut mai întîi catedra de limba și literatura romînă și apoi cea de lingvistică romanică timp de 41 de ani. El și-a desfășurat deci activitatea de lingvist, critic și istoric literar, folclo- rist, poet și militant cultural, în centrul vieții noastre culturale care este capitala țării. Ovid Densusianu a reușit de la început să facă din catedra sa o tribună de propagare a ideilor științifice înaintate ale timpului în domeniul lingvisticii și al culturii. ,.Niciodată și în nici o privință, scrie el, universitatea nu trebuie să rămînă în afară de atmosfera intelectuală, nu numai a unei țări dar și a unei întregi epoci. Nu poate fi curent de idei care se discută într-o parte sau într-alta și care să nu găsească ecou în universitate” 1. O caracteristică de seamă a cursurilor sale a fost marea lor varietate, în lunga lui carieră de profesor, Ovid Densusianu a ținut aproape în fiecare an cursuri noi2 din domeniul limbii și literaturii romîne, al folclo- rului nostru, al limbilor, literaturilor și folclorului celorlalte popoare ro- manice. Prin marea lor bogăție de idei, probleme, soluții și sugestii, aceste cursuri, în cea mai mare parte rămase nepublicate, sînt mărturia vie a unui spirit cu largi orizonturi științifice. Pînă acum n-a fost întocmită o bibliografie completă a scrierilor lui Ovid Densusianu și nu s-a elaborat o monografie critică asupra operei lui3. încercarea de față de a. arăta rolul lui Ovid Densusianu în dezvol- tarea lingvisticii noastre nu este decît o prezentare generală și un îndemn pentru o reconsiderare mai largă a operei acestui mare lingvist și om de cultură al nostru. ★ Ovid Densusianu a fost fiul lui Aron Densușianu și nepotul lui Nicolaie Densușianu, cunoscuți lingviști latinizanți, istorici și scriitori. Mama lui Ovid Densusianu a fost de asemenea scriitoare. Numele originar al tatălui său era Pop de Hațeg, dar fiindcă la Blaj, unde si-a făcut studiile secundare, erau prea mulți elevi cu numele de Pop, i sa dat din partea profesorilor numele distinctiv de Densu- șianu, după satul Densuș din ținutul Hațegului în care s-a născut. Acest nume a fost definitiv însușit și dus la strălucirea de mai tîrziu de către Aron, Nicolaie și Ovid Densusianu. Născut în decembrie 1873, la Făgăraș, Ovid Densusianu a urmat școala elementară la Săcele, satul de naștere al mamei sale, lîngă Brașov, apoi liceul și universitatea la Iași, unde tatăl său a fost silit să se refugieze din cauza persecuțiilor autorităților maghiare ale vremii față de intelectualii romîni din Ardeal. în mediul familiei sale de căr- turari și patrioți, Ovid Densusianu și-a cultivat înclinațiile literare și lingvistice, precum si virtuțile de cinste și curaj al adevărului caracte- ristice înaintașilor săi El a devenit de timpuria colaborator al tatălui 1 Ovid Densusianu, încredere în știință, în „Viața nouă”, an IV, 1908, p. 389. 2 Vezi D. Șandru, Ovid Densusianu filolog. București, 1939. 3 Lucrarea lui Al. Popescu-Telega, Ovid Densusianu, (București f.a.), este o scriere apologetică, fără spirit critic. 6 său la „Revista critică-literară”, în care a publicat, începînd din 1893f numeroase studii de lingvistică, de teorie literară, note și recenzii. O caracteristică a înaintașilor săi, de care Ovid Densusianu a rămas străin, a fost fanatismul latinist și preocuparea exagerată de problemele ardele- nești. La Iași, ca și mai tîrziu la București, el s-a identificat cu problemele culturii romînești de pretutindeni. Ovid Densusianu și-a format pregătirea de specialitate la Berlin și mai ales în Franța, la marele romanist al epocii Gaston1 Paris, despre a cărui metodă de cercetare vorbește cu adîncă admirație într-un studiu consacrat maestrului său, în 1903, la moartea acestuia1. Această metodă era cea a pozitivismului științific, care consta în a aduna cît mai multe fapte, a le grupa după legăturile lor naturale și a le explica cu respectul riguros al adevărului. „Trebuie, înainte de toate, scria Gaston Paris, să iubești adevărul, să dorești să-l cunoști și să crezi în el, să lucrezi pentru el și, dacă este posibil, să-l descoperi. Trebuie să știi să-l privești în față, să juri că nud vei trăda niciodată, chiar pentru o cauză care aparent îi este superioară, căci nu există nimic deasupra lui, și din moment ce l-ai trădat simți o diminuare intimă în fundul su- fletului, care, oricît de mică ar fi, se răsfrînge în curînd în toată activi tatea ta morală” 2. Ovid Densusianu a manifestat -totdeauna o puternică încredere în știință și în progresul ei, combătînd cu tărie tendințele mistice și sceptice ale celor care vorbeau în acea vreme de „falimentul științei”. Lecția lui de deschidere a anului universitar 1908 — 1909 a fost întitulată în mod semnificativ „încredere în știință” 3 și ea constituie o caldă pledoarie pentru formarea și răspîndirea la noi a adevăratului spirit științific. El arată că știința se constituie atunci cînd omul depășește caracterul strict practic al îndeletnicirilor sale și reușește să stabilească raporturi cu caracter permanent între fenomene. „Orice aplicațiune practică în știință, scrie el, este urmarea unei formulări teoretice, a unor probleme abstracte care au preocupat mult timp mintea cercetătorilor. Partea prac- tică și teoretică nu pot fi despărțite una de alta în nici o știință fiindcă una precede pe cealaltă. Fără savanți devotați științei, fără cercetări dezinteresate pentru urmărirea unui adevăr, nu ne-am putea bucura de atîtea binefaceri care sînt legate de viața civilizată de astăzi”4. Recunoscînd însă limitele firești ale naturii umane, Ovid Densusianu nu cultivă prezumția facilă a credinței absolute în puterea științei. „Prin însăși natura ei, adaugă el, prin felul împrejurărilor în care trăim, prin caracterul alcătuirii noastre, va fi fatal ca știința să rămînă imperfectă 1 Ovid Densusianu, Gaston Paris, București, 1903. 2 Ibidem, p. 14. 3 Ovid Densusianu, încredere In știință, în „Viața nonă”, an. IV, (1908) p. 2 — 12. 4 Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, Paris, 1901, t. I, p. XXXI. 7 și niciodată nu se va naște acela care să poată spune: am găsit cel din. urmă adevăr” x. Ovid Densusianu a formulat în repetate rînduri— în studii, cursurir conferințe, articole—îndrumări metodologice de valoare permanentă pentru cercetările științifice. în lecția de deschidere a primului său curs universitar 2, în 1897, el îndeamnă pe viitorii lingviști să nu se încreadă în autoritatea adevă- rurilor consacrate, deoarece „dinaintea fiecărui fapt filologul conștiincios este dator să pună un semn de întrebare” 3. El arată că „nenumărate greșeli au trecut dintr-o scriere în alta din cauza lipsei de control din partea acelora care au primit, cu bună-credință, rezultatele cercetărilor altora” 4. O altă regulă metodologică subliniată de Ovid Densusianu este asupra atenției ce trebuie acordată așa-ziselor „fapte mici”. „Numai unui om care nu-și dă seama de scopul mai înalt al filologiei, continuă el, lucrurile mici i se par neînsemnate. Un adevărat filolog dă fiecărui detaliu însem- nătatea cuvenită pentru că știe cît de mult îi poate înlesni înțelegerea și dezlegarea faptelor mari” 5. Pe lîngă aceste indicații metodologice, Ovid Densusianu relevă cali- tățile morale pe care trebuie să le posede omul de știință. Prima greșeală în care acesta poate cădea este „prăpastia încrederii prea mari în sine însuși”. Această încredere „îl face să disprețuiască pe aceia care pășesc mai încet, cu mai multă circumspecțiune, dar mai sigur. De aici intran- sigența, dușmanul cel mai mare al științei, pentru că ne face să nu luăm în seamă ideile care ne contrazic. Și acolo unde lipsește respectul pentru ideile altora, niciodată nu vom găsi respectul pentru știință”. De aceea, „orice filolog care nu lucrează pentru punerea în relief a personalității sale, ci pentru progresul științei, să nu uite niciodată că și altul poate avea o părere mai dreaptă decît a lui, pentru că monopolul științei nu este dat nimănui” 6. De acest spirit riguros de cercetare era'nevoie mai ales în lingvistica, noastră, în care, la sfîrșitul secolului trecut, dominau încă tendințele na- ționaliste romantice. Ovid Densusianu își începe activitatea cînd prestigiul lui B. P. Hasdeu începuse să apună prin alunecarea acestuia în teoria fantezistă a „da- cismului” și în misticism. După ce Hasdeu pusese bazele lingvisticii noastre moderne prin editarea de texte vechi și prin inaugurarea studiilor de J Ovid Densusianu, încredere in știință, în „Viața nouă”, an. IV, (1908), p. 391 2 Ovid Densusianu, Obiectul și metoda filologiei, București, 1897. 3 Ibidem, p. 4. 4 Ibidem, p. 7. 5 Ibidem, p. 9. 6 Ovid Densusianu, Obiectul și metoda filologiei, București, 1897, p. 22. 8 slavistică și de lexicografic, se impunea elaborarea unei istorii a limbii romîne la nivelul științei vremii. Această sarcină a fost îndeplinită cu mare strălucire de Ovid Densusianu prin publicarea monumentalei sale opere „Histoire de la langue roumaine” (tome I, Paris, 1901). Lucrarea este scrisă în limba franceză, după cele mai severe exigențe ale științei vremii, pentru a răspunde controverselor vii care existau atunci în lingvis- tica străină asupra limbii noastre. într-o vreme cînd abia cîteva din textele noastre vechi fuseseră editate, cînd dialectele și graiurile limbii romîne abia începuseră să fie studiate, Ovid Densusianu reușește să elaboreze o operă dintre cele mai valoroase ale lingvisticii noastre, nu numai prin numeroasele ei puncte de vedere noi și juste, ci și prin spiritul științific obiectiv în care au fost tratate. El a folosit un material imens, adunat în întregime prin munca .sa, nelăsînd nemenționat nici un fapt esențial și nici una din problemele importante ale istoriei limbii noastre. Lucrarea a fost atît de temeinic alcătuită, încît toate studiile ulterioare de la noi și din străinătate privitoare la istoria limbii romîne îi sînt tributare. Această lucrare clasică a lingvisticii noastre este prea cunoscută ca să mai fie nevoie a o prezenta aici. Gaston Paris a caracterizat-o, la apariția ei, astfel: „Ovid Densusianu, pe care cititorii revistei „Romania” îl cunosc bine, a întreprins o operă considerabilă și grea. Pentru îndeplinirea ei, el a avut o metodă excelentă și, ceea ce merită îndeosebi să fie semnalat, un spirit pur științific. Această operă face cinste autorului, tinerei școli filologice romîne și școlilor de unde autorul a primit elementele științei și meto- dei sale”. Ea „este bogată în fapte și idei și merită să fie citită nu numai, de aceia care studiază în mod special limba romînă, ci de toți romaniștii. Ovid Densusianu este la curent cu starea cea mai recentă a științei pînă în cele mai mici amănunte; el supune toate părerile la care se referă unei critici personale, aproape totdeauna justă, iar punctul de vedere propriu pe care-1 adoptă îl ajută să lămurească adeseori într-un fel nou fenome- nele de care alți savanți s-au ocupat înaintea lui” x. La noi în țară, 1. Bogdan, pe atunci decan al Facultății de filolo- gie din București, propune senatului universitar, pe baza acestei lucrări, ca Ovid Densusianu să fie numit fără întîrziere profesor titular, ea re- prezentînd „rezultatele trainice ale unui studiu temeinic, urmărit ani de zile fără întrerupere; e vorba de produsul unui spirit distins care îmbo- gățește literatura noastră filologică cu una din cele mai prețioase scrieri ce au apărut pînă acum în țară și în străinătate asupra limbii noastre” 2. Dacă Ovid Densusianu, avînd vigoarea tinereții necesară unei ase- menea opere, a elaborat primul volum înainte de a împlini vîrsta de 30 1 Gaston Paris, „Romania”, 1901, p. 415. 2 I. Bogdan în „Convorbiri literare”, 1901,' p. 266. 9 de ani, volumul al doilea a apărut într-un răstimp mult mai îndelungat, abia în 1936. El era gata de tipar în 1916. Manuscrisul s-a pierdut însă în timpul primului război mondial, astfel încît autorul a fost nevoit să-l redacteze din nou. Acest din urmă volum cuprinde analiza limbii din secolul al XVI-lea, adică din epoca primelor noastre texte scrise, el constituind un adevărat model pentru cercetările de această natură. Din păcate, lucrarea se oprește la secolul al XVI-lea. Limba secolului al XVII-lea a fost analizată de Densusianu numai în cursurile sale universitare, rămase netipărite. Pentru marea lor valoare științifică, pe care și-o păstrează pînă as- tăzi, cele două volume din „Histoire de la langue roumaine” au fost tra- duse recent în limba romînă de Institutul de lingvistică din București, urmînd să fie date în curînd la tipar. în cursul timpului, Ovid Densusianu a adus el însuși completări la volumul întîi al operei sale, iar contemporanii și elevii lui au adîncit nu- meroase probleme ridicate de el. Astfel, Sextil Pușcariu a adus impor- tante contribuții la problema stabilirii locului de formare a limbii și po- porului romîn, la reconstituirea limbii romîne primitive comune, adică a perioadei din istoria limbii noastre de dinaintea despărțirii ei în cele patru dialecte (dacoromîn, aromîn, meglenoromîn, istroromîn) și la studiul acestora. Al. Philippide a încercat să lămurească, într-o vastă lucrare, originea poporului romîn, iar acad. Al. Rosetti, elev al lui Densusianu, a adîncit, în lucrarea sa ,,Istoria limbii romîne”, problema elementului latin, a substratului lingvistic, a romînei primitive comune, a influentei slave și a limbii romîne din secolul al XVI-lea. în colaborare cu I. A. Candrea, Ovid Densusianu a început, fără a le duce însă la capăt, alte două lucrări de bază privind limba romînă în ansamblul ei. Prima este, ,,Dicționarul etimologic al limbii romîne, elementele la- tine” (București, 1908), care a apărut numai pînă la cuvîntul a putea. Dicționarul arată pentru fiecare cuvînt transformările fonetice și se- mantice suferite de la forma latină de bază la cea de astăzi, compa- rîndu-le cu cele petrecute în celelalte limbi romanice. Lucrarea își păstrează pînă astăzi, în întregime, valoarea științifică. A doua lucrare este ,,Dicționarul general al limbii romîne din tre- cut și de astăzi” (București, 1909), care cuprinde cuvintele literare cu citate din autorii vechi și de astăzi, cuvintele dispărute cu indicarea iz- voarelor din secolele al XVI-lea — al XVIII-lea, formele populare din tot domeniul dacoromîn cu indicarea regiunii unde se întrebuințează, nu- meroase ilustrații și etimologia cuvintelor. Destinat să rivalizeze și să anihileze dicționarul elaborat, sub auspiciile Academiei, de, Sextil Puș- cariu, lucrarea lui Ovid Densusianu și I.A. Candrea se oprește la sfîrși- tul literei A. Elaborarea ei a fost reluată mai tîrziu numai de I.A. Can- 10 drea, apărînd abia în 1932 sub titlul , J)icționaruL^^ ilustrat « Cartea Romînească »”. ★ Spre deosebire de ceilalți lingviști ai noștri din trecut, absorbiți de probleme și studii speciale de istoria limbii, de lexicografic și de dia- lectologie, O vid Densusianu a fost și un teoretician în lingvistica. Fără a avea pretenția să elaboreze ceea ce se numește o teorie sau un sistem lingvistic, el a analizat critic, în numeroase rînduri, caracterul și valoarea orientărilor lingvistice europene din vremea sa, arătînd căile sănătoase pe care trebuie să se dezvolte cercetările noastre lingvistice. O vid Densusianu a folosit în mod curent termenul de „filologie” pentru ceea ce numim astăzi lingvistică. El n-a acceptat întrebuințarea t ermenului de filologie numai pentru editarea de texte și pentru studiul limbii acestora. „Pentru noi, scrie el. obiectul filologiei este de a studia limba unui popor (sau mai multor popoare) și de a ajuta înțelegerea a tot ce găsim din această limbă în documente sau auzim în vorbirea de toate zilele”1. . . „Cercetările filologice nu ne lămuresc numai asupra trecutului unei limbi, asupra diferitelor forme sub care ni se prezintă pe unde este vorbită; din ele învățăm mai mult : viața sufletească a celor de altădată si a noastre., prefacerile de cultură pe care le-a adus vremea. O limbă nu este, numai un complex de- sunete, de forme combinate și schimbate intr-un fel sau altul; ea mai este semnul unui anumit fel de gîndire, al unui anumit chip de viață, expresiunea stărilor sufletești și de cultură determinate de împrejurări. Din cuvintele pe care le aveam altădată sau le-am păstrat; încă, din altele pe care le-am primit mai tîrziu, ni se deslușește trecutul ori putem înțelege și judeca timpul de azi; singur un cuvînt uneori ne reînviază o lume întreagă de odinioară și ne poate spune mai mult decît șiruri de însemnări istorice; și e destul să prindem din vorbirea de toate zilele cîteva forme pentru ca să putem spune cum gîndim și ce e cultura noastră” 2. Ovid Densusianu a căutat să demonstreze că lingvistica, prin posi- bilitatea de a stabili raporturi constante între fenomenele de limbă, este superioară istoriei care nu poate ajunge, după el, la stabilirea unor ra- portul! atît de constante între fenomenele pe care le studiază. în polemici răsunătoare pe care le-a avut cu A.D. Xenopol, N. lorga și V. Pîrvan, el a arătat că istoria nu se poate lipsi de ajutorul lingvisticii. „Fără ajutorul filologiei, scrie el, nu se poate lămuri trecutul așa de întunecat la noi, și dacă ar fi să se cîntărească ce a dat fiecare din aceste studii ca rezul- 1 Ovid Densusianu, Obiectul și metoda filologiei, București, 1897, p. 15. 2 Ovid Densusianu, Limba noastră ca imagine a vieții culturale, în „Viata nouă", 1905, p. 533. 11 tate pozitive în această direcție s-ar vedea că mai ales filologiei trebuie să-i mulțumim dacă unele fapte au ajuns să fie mai bine limpezite ori definitiv stabilite” Lingvistica are, după Densusianu, un important rol normativ în dezvoltarea literaturii unui popor și a limbii în care este scrisă. „Un fi- lolog, scrie el, prin faptul că cunoaște evoluțiunea întreagă a unei limbi și mai cunoaște ce s-a întîmplat în alte limbi pînă să ajungă în formele fixe ale literaturii — sînt anumite condițiuni care impun peste tot pre- ponderența unor anumite forme — poate să-și dea seama de rostul unei direcțiuni și să înțeleagă dacă îndrumarea ei e firească și va putea să se impună. în atmosfera intelectuală din care se limpezește încetul cu încetul și forma unei literaturi, filologii pot avea deci și ei o parte de acțiune. Au avut-o peste tot unde s-a fixat de mult limba literară, în Franța, în Italia ș.a„ o pot avea și azi la noi, cu atît mai mult cu cît filologia s-a emancipat de vederile strimte de odinioară și s-a apropiat de o înțelegere mai largă, mai dreaptă a faptelor” 2. Ovid Densusianu a introdus la noi primele noțiuni de stilistică es- tetică și lingvistică. Despre cursul ținut de el, ani in șir, la Facultatea de filologie, „Evoluția estetică a limbii romîne”, acad. G. Călinescu scrie că „reprezintă întîia organizare documentată și cu criterii strict estetice de istorie literară modernă” 3. El a ținut în tinerețe cursuri de istoria literaturii noastre moderne, pe care le-a tipărit apoi în trei volume, cuprinzînd perioada școlii lati- niste pînă la Grigore Alexandrescu. După Ovid Densusianu, studiul literaturii nu este posibil fără temei- nice cunoștințe lingvistice. „Nu poți despărți fenomenele lingvistice de cele literare, scrie el. între felul de a se exprima dintr-o epocă, între ma- terialul lingvistic și producțiunea literară există totdeauna un raport de- terminat ; unui curent literar îi corespunde o anumită direcție lingvistică, un anumit fel de redare a ideilor prin cuvinte. A privi fenomenele lingvis- tice independent de cele literare este a avea o concepție mărginită despre ele, a nu înțelege o parte din viața lor, împrejurările care le-au dat un caracter hotărît și le-au făcut să evolueze într-o anumită direc- ție . . . Dacă ne gîndim, de altă parte, că filologul este dator să studieze particularitățile lingvistice în legătură cu motivele psihologice și sociale care le-au determinat, aceasta îl apropie iarăși în cercetările lui de isto- ricul literar, pentrucă si acesta este chemat — dacă nu stăruie în me- 1 Ovid Densusianu, Istorici și filologi, în „Viața nouă”, 1912, p. 201. 2 Ovid Densjisianu, Rolul filologiei în viața noastră intelectuală, în „Viața nouă”, 1907, p. 518. 3 G. Călinescu, Istoria literaturii rohmîne, București, 1940, p. 605. 12 tode învechite — să urmărească transformările literare în lumina faptelor de ordine psihologică și socială” x. Concepția largă pe care Ovid Densusianu a avut-o despre interpre- tarea fenomenelor lingvistice a fost expusă de el îndeosebi în studiul în- titulat „Orientări nouă în cercetările filologice”, apărut ca articol pro- gram al revistei „Grai și suflet” (1923), căruia i-a adus mai tîrziu nume- roase completări în cursul „Directive actuale în romanistică și lingvistica generală” ținut la facultate în 1932 — 1933 și rămas nepublicat. Analizînd curentele din lingvistica modernă, Ovid Densusianu nu aderă integral la nici unul din ele, deoarece, ca și Sextil Pușcariu, el con- sideră fenomenele lingvistice prea complexe pentru a putea fi cuprinse în cadrul unei singure concepții. Ovid Densusianu recunoaște fiecărui curent anumite merite în lărgirea orizontului de cercetare și în rele- varea de aspecte noi din viața limbii. Subliniind utilitatea cercetărilor dialectale, el critică concepția lui Gillieron care neagă granițele dia- lectale și mai ales metoda acestuia de a urmări evoluția cuvintelor în afara contextului din limba vie. De asemenea, el nu împărtășește pă- rerea întemeietorului geografiei lingvistice despre rolul determinanților formali, ca omonimia și scurtimea cuvintelor, în transformările limbii, susținînd că acestea se petrec în realitate după factori mult mai complecși. Ovid Densusianu a apreciat fonetica experimentală, dar numai ca auxiliară a investigațiilor lingvistice, arătînd că ea nu se poate izola de fonetica istorică. în domeniul lexicologiei, Ovid Densusianu a subliniat marea im- portanță și complexitate a semanticii, arătînd însă că în acest domeniu sînt necesare precizări de metodă care să stabilească factorii ce deter- mină schimbările de, înțeles ale cuvintelor. în semantică, după el, tre- buie urmărit sufletul pe care-1 exprimă cuvintele, fondul lor de viață. Apreciind punctul de vedere sociologic introdus în lingvistică de Ferdinand de Saussure și A. Meillet, Ovid Densusianu arată că în această direcție nu trebuie să se devieze spre teoretizări fără temei, ci lingvistul să se mențină la fapte sigure. „Apropiindu-se de psihologie și socio- logie, scrie el, lingvistica a venit propriu-zis să accentueze importanța ei pentru istoria culturii. Prin datele pe care ni le pune la îndemînă, ea ne înlesnește să cunoaștem viața culturală a unui popor, faptele evoluției lui, felul de afirmare a sufletului său în diferite împreju- rări. . . Și în acest sens deci lingvistica își manifestă azi tendințele rea- liste, stăruind să privească fenomenele în raporturile lor cu stările con- crete, cu ambianța lor de geneză ori de circulație” 2. 1 Ovid Densusianu, Istoria literară în înuățămînlul universitar, în „Viața nouă”, 1911, p. 382. 2 Ovid Densusianu, Orientări nouă în cercetările filologice, în „Grai și suflet”, an. I, 1923, p. 10. 13 Un curent lingvistic pe care Ovid Densusianu îl respinge cu hotă- rîre ca fiind unilateral și neștiințific este idealismul lui Vossler. El con- sideră școala lui Vossler ca prezumțioasă și diletantă, lipsită de inițiere deplină în chestiunile fundamentale ale lingvisticii, eafăcînd numai teore- tizări filozofice pe marginea unor fenomene lingvistice. Dintre metodele lingvisticii moderne, Ovid Densusianu vorbește cu mare încredere despre metoda comparativ istorică, recomandînd folo- sirea ei pe scară cit mai largă. El subliniază necesitatea unor studii ample asupra rolului elemen- tului conștient și al celui inconștient în evoluția limbii, necesitatea stu- dierii ritmului vorbirii, a armoniei silabice, a accentului, a muzicalității cuvintelor și frazelor, acestea din urmă fiind elemente importante care determină fizionomia unei limbi. Îndemnînd cu încredere la realizarea acestui vast program de muncă pe care îl reclamă complexitatea fenomenelor lingvistice, Densusianu adaugă : „o știință nu trăiește numai din preocupări actuale, din imedi- atul realizabil, ci și din indicații pentru studii de mai tîrziu, din antici- pări asupra problemelor care mîine pot fi puse pe primul plan, altfel ea riscă să se sterilizeze, să cadă în rutină” x. Activitatea de cercetare a lui Ovid Densusianu a fost fecundă în numeroase din direcțiile indicate de el. Un domeniu de cercetare pe care Ovid Densusianu l-a cultivat și prețuit de la începutul activității lui, ca izvor important al studiului limbii și literaturii, a fost folclorul. „La ajutorul lui trebuie să recurgem,, scrie el, cînd urmărim unele probleme de istoria limbii și literaturii, și cu deosebire în studiile de dialectologie se vede bine legătura între un gen și celălalt de cercetări”2. Ovid Densusianu a dat la noi o nouă interpretare folclorului, con- siderîndu-1 o manifestare permanentă a sufletului popular și nu o depo- zitare de creațiuni ale trecutului. Sistemul vechi de culegere a folclorului numai sub forma basmelor și a poeziilor are, arată Densusianu, o bază îngustă și unilaterală, deoa- rece limba basmelor și a poeziilor populare este tradițională. Materialul folcloric ce se culege trebuie să arate cum simte și gîndește poporul, atît sub influența ideilor, credințelor și superstițiilor moștenite din trecut, cît și sub influența elementelor contemporane. Ovid Densusianu este primul nostru folclorist in sensul științific al cuvîntului. în colaborare cu I.A. Candrea și Th. Sperantia a publicat colecția de texte dialectale și folclorice „Graiul nostru” (două volume,, 1 Ovid Densusianu, Orientări nouă în cercetările filologice, în „Grai și suflet”, an. I,. 1923, p. 22. 2 Ovid Densusianu, Folclorul : cum trebuie înțeles, București, 1901, p. 5 14 1906—1908), care cuprinde texte culese la fața locului din toate ținutu- rile locuite de romîni. Aceasta este la noi cea dinții culegere bogată de texte populare cu transcriere fonetică. O altă lucrare de mare valoare folclorică și dialectologică a lui Ovid Densusianu este „Graiul din Tara Hațegului” (1915), locul de origine al familiei sale, lucrare care este, în lingvistica noastră, una dintre cele mai bune monografii asupra unui grai regional. Ovid Densusianu a considerat monografiile dialectale superioare atlaselor lingvistice, deoarece în textele culese la fața locului cuvintele se găsesc în contextul frazei, adică în întrebuințarea lor vie și uzuală și ne putem da seama mai bine de felul cum sînt pronunțate și înțelese decît în forma izolată în care sînt prezentate în atlasele lingvistice. El a mai publicat texte dialectale și de folclor în volumele : ,,Antologie dialectală” (1915), ,,Flori alese din cîntecele poporului” (1920), ,,Poezii populare” și „Din popor”, acestea două din urmă în colaborare cu I. A. Candrea. ★ Preocuparea de a găsi în limbă atît mărturia trecutului istoric, cît și manifestările cele mai caracteristice ale sufletului poporului, l-a îndemnat pe Ovid Densusianu să întreprindă cercetări îndelungate asupra păstoritului la noi și la alte popoare, îndeosebi la cele roma- nice. El susține că ocupația de bază cea mai veche a poporului romîn a fost păstoritul. Numai această ocupație explică, după el, răspîndirea atît de mare a romînilor pînă în Pelopones, Moravia și Istria, menți- nerea noastră în nordul și în sudul Dunării și rezistența noastră la vi- cisitudinile din aceste părți în evul-mediu. Păstoritul explică, după Den- susianu, și omogeneitatea mai mare a limbii noastre decît a celorlalte limbi romanice, unde, pe întinderi mici, găsim numeroase contraste dia- lectale. El a avut un mare rol nu numai în răspîndirea fenomenelor lingvistice, ci și în cea a elementelor de folclor și a obiceiurilor. Ovid Densusianu explică prin păstorit și firea noastră. El susține că marea energie a poporului romîn se explică prin felul de viață pe care l-am trăit ca păstori sute de ani. „Dintre toate popoarele romanice sîntem singurii care am arătat cea mai mare putere de expansiune tocmai pentru că am fost în primul rînd un neam de păstori... Și cine știe dacă, nefiind păs- tori, am fi izbutit, departe de ceilalți latini, pierdut! printre atîtea nea- muri străine, să ne păstrăm individualitatea de popor romanic” 1. Unitatea lumii romanice, atît cît s-a putut menține în evul mediu,, se datorește, după Densusianu, și păstoritului, care, alături de cruciade și de pelerinajele religioase, a fost al treilea factor de unitate în lumea medievală. Pentru a dovedi rolul pe care l-a avut păstoritul în viața po- 1 Ovid Densusianu, Păstoritul la popoarele romanice. București 1913, p. 28. 15 poarelor romanice, el analizează într-o serie de cursuri și lucrări termi- nologia păstorească a acestor popoare : ,,Aspecte lingvistice ale păsto- ritului”, ,,Terminologia păstorească în provensală”, ,,Cuvinte latine cu semantism păstoresc” etc. Convins că cercetarea păstoritului este unul clin izvoarele explica- tive cele mai fecunde ale istoriei și limbii noastre, Ovid Densusianu a emis ipoteza îndrăzneață despre originea iranică a moților, care, după el, ar fi urmași ai alanilor, o seminție iranică care a ajuns în părțile noastre ca păstori. El susține ca fiind de origine iranică numele locali- tății Zărand, a unor cuvinte general romînești ca stînă și brînză și chiar a numelui Olt. Ca orice ipoteză care vrea să îmbrățișeze fapte prea îndepărate în timp și spațiu, această teorie a lui Densusianu a întîmpi- nat, cum era și firesc, numeroase obiecțiuni. Ea constituie cea mai vul- nerabilă parte a activității lui, temeinicia ei fiind tot atît de discutabilă ca cea a ,,dacismului”, formulată de Hasdeu In ceea ce privește importanța pe care a acordat-o Ovid Densusianu păstoritului în istoria noastră, ea este o realitate de necontestat, care ex- plică rezistența noastră în evul mediu, răspîndirea romînilor pe mari în- tinderi în nordul și în sudul Dunării și unitatea limbii romîne. Faptele pe care le-a analizat Densusianu în sprijinul acestei teorii rămîn un cîș- tig pozitiv pentru știință, ca și orizonturile largi deschise de el prin su- gestiile date. Pentru interpretarea folclorului nostru și pentru eviden- țierea rolului păstoritului în poezia noastră populară, lucrarea lui Ovid Densusianu ,,Viața păstorească în poezia noastră populară” (București, voi. I —II, 1922) constituie o dovadă a marilor lui calități de cunoscător al sufletului popular și de analist al artei sale. ★ O altă direcție în care Ovid Densusianu a fost la noi un deschiză- tor de drumuri este lingvistica romanică. Pînă la el, limba romînă a fost studiată aproape exclusiv în raport cu sursa ei primară, limba latină. Ovid Densusianu deschide larg orizonturile lingvisticii noastre, studiind limba romînă în comparație cu toate celelalte limbi neolatine. Lucrările lui tipărite în acest domeniu sînt mai puțin numeroase decît cursurile ținute la facultate, care au rămas nepublicate. Prima lu- crare tipărită a lui Densusianu în acest domeniu este „Aliterațiunea în limbile romanice” (Iași, 1895), un studiu de lingvistică și estetică în care se urmărește, pentru întîia oară în mod amănunțit, aliterațiunea în toate limbile romanice. Ovid Densusianu a fost primul învățat romîn care s-a ocupat de problemele literaturii medievale franceze, dovedindu-se de la început la înălțimea acestei sarcini. în 1896, el a obținut titlul de elev diplomat 16 la ficole des Hautes Etudes cu analiza unui „Chanson de geste”din secolul al XH-lea „La prise de Cordres et de Sebille”, susținînd un punct de vedere original asupra originii poemului și publicînd întîia pară textul, după manuscrisul găsit de el la Biblioteca națională din Paris. Lucrarea a fost editată, la propunerea lui Gaston Paris, pe cheltuiala Societății pentru texte vechi franceze. în același an, a mai publicat în revista „Ro- mânia” un studiu similar „Aymery de Narbonne dans la chanson du pelerinage de Charlemagne”. Gaston Paris, care se găsea atunci în culmea, autorității lui științifice, scrie despre aceste lucrări ale lui Densusianu ^că ele au „o valoare incontestabilă, autorul aducînd idei personale și interesante în valorificarea materialelor publicate. Inteligența, tenacitatea si marea capacitate de muncă îi vor asigura autorului succesul în cerce- tările lingvistice, el fiind unul din cei mai distinși elevi care au ieșit din Ecole des Hautes fitudes” L Tot în revista „Romania”, Densusianu a mai publicat studiul de fonetică istorică romanică „Sur l’alteration du principală. . . (LR, 1954, 1, p. 65); La vîrsta de 46 ani începe să studieze anatomia —o dovadă a multilateralității preocupărilor și prospețimii sale (St, oct.-dec. 1953, p. 87-88). Petrolifer însemnează ,,producător de petrol” și de aceea nu poate apărea decît în legătură cu subst. teren. Produ- sele extrase din petrol prin distilare și rafinare sînt produse petroliere (și tot petrolieră este, de pildă, o navă care transportă petrol). Un adversar poate fi ponegrit, nu înnegrit. Deosebirile, oricum ar fi ele,, nu pot forma o cauză. Studiul anatomiei la o vîrsta relativ înaintată poate fi o dovadă a prospețimii celui ce studiază această disciplină științifică ? * Goana după cuvinte neaoșe, caracteristică pentru numeroși contem- porani ai noștri, care, de altfel, caută, cu aceeași asiduitate, și ,,termeni radicali” (și pentru un motiv perfect similar, acela de a,,epata” pe cititori),, ne întîmpină, uneori, și în publicațiile Academiei R.P.R. Iată un exemplu : Aceste rînduri grăiesc din plin despre liberul plac și atotputernicia. . . (St,. apr.-iunie 1953, p. 181). De ce grăiesc, și nu vorbesc^. Sîntem doar la o publicație științifică, și de aceea se impune folosirea unui stil direct,, sobru, care să nu trezească în mintea cititorilor imagini sau nuanțe seman- tice menite să tulbure sezisarea precisă a noțiunilor. Tot improprie este întrebuințarea verbului recăsători în citatul acesta : La Petersbîirg se recăsătorește cu Anastasia Trubețkaia (ARS, Istorie, 1953, 4, p. 24). Autorul a vrut să spună că D. Cantemir (căci despre el este vorba) s a recăsătorit, după moartea primei sale soții, dar textul ni-1 prezintă ca recăsătorit, căsătorit, adică, a doua oară, cu A.T. (ca și. cum ar mai fi fost căsătorit o dată tot cu dînsa). De altfel, prefixul re- urmărește, cu o adevărată furie, pe foarte mulți oameni. Sub influența frc. ressentir, verbul romînesc a simți este pe cale să dispară din vorbirea și scrisul unui mare număr dintre contem- poranii noștri. Dau o serie de citate : unitatea poporului rus era foarte bine resimțită și se oglindea în terminologie (St, ian. - martie 1953, p. 168) exploatarea economică a fost resimțită în primul rînd de către țărani (ibidem? apr. - iunie 1953, p. 203); lipsa unui astfel de manual fiind mult resim- țită (ibidem, p. 222). Cf. și LR, 1956, 2, p. 33. Și la alte verbe apare nu numai de prisos, ci și în mod păgubitor, din punctul de vedere al unei înțelegeri precise, acest prefix parazitar^ 1 Dau lista abrevierilor pentru periodicele pe care le-am folosit la întotemirea prezen- tului articol: LR=Limba Romînă; St = Studii; SCL = Studii și cercetări lingvistice; ARS — Analele Romtno-Sovietice. 24 și tot după un model francez. De pildă : Apendicele labio-velar și cel labio- palatal îl regăsim, . . (LR, 1956, 2, p. 33)1. Un prefix vechi, foarte productiv, anume ne-, cauzează și el multe încurcături, dar în alt sens decît confratele lui francez. Datorită faptului că ne- se întrebuințează, de obicei, la adjective și participii (serios - ne- serios, prețuit - neprețuit), deci la cuvinte care capătă ușor valoare adverbială, se întîmplă ca, atunci cînd astfel de formații apar împreună cu infinitive substantivate, prefixul ne- să treacă, din cauza sensului, în parte verbal, al acestora, de la adjectiv (respectiv adverb) la substantiv (respectiv verb). Fiindcă pe de o parte se spune, de exemplu, pregătire netemeinică și a pregăti netemeinic, iar pe de alta a nu pregăti temeinic, care a dat naș- tere infinitivului substantivat ,,negativ” nepregătire ( = lipsă de pregă- tire), se ajunge, relativ ușor, la „negarea” nu a adjectivului, ci a substan- tivului, adică la nepregătirea temeinică. Cazul este destul de frecvent și tinde să se răspîndească. L-am găsit și în una dintre revistele Academiei R.P.R. : neîncadrarea suficientă a cadrelor . . . (St, ian.-martie 1953, p.18). II. Fonetice. Tendința, binecunoscută și veche, a limbii noastre de a „pierde” finala -iu are și trebuie să aibă limite impuse de normele limbii literare, care nu pot fi trecute cu vederea, cel puțin de către oamenii de știință, de către scriitori etc. Există un număr mare de cuvinte care păs- trează (și, probabil, vor păstra încă multă vreme) pe -iu. Ele sînt, în general, destul de recente și, din cauza noțiunilor pe care le exprimă, au caracter de termeni tehnici, ceea ce ajută, în largă măsură, la conservarea formei recomandate de normele limbii literare. Recolta adunată din revis- tele, cercetate de mine, ale Academiei R.P.R. este foarte săracă. Ea con- stă dintr-un singur exemplu : în teritorul sovietic (St, apr.-iunie 1953, p. 45), care ar putea fi considerat de unii (eu nu mă număr printre aceia) ca o greșeală de tipar. III. Gramaticale. Sînt cele mai frecvente și aparțin atît morfologiei, cît și sintaxei. încep cu cele morfologice (A), care se leagă, de altfel, foarte strîns de sintaxă, și le grupez după partea de vorbire la care se referă. A. 1. Substantivul. Greșeli de gen: corespondenții sinonimi [ ai locuțiunilor verbale] (LR, 1955, 1, p. 67). Știu că lingviștii tineri spun și compuși pentru (cuvinte) compuse, derivați în loc de (cuvinte) derivate, pro- babil sub influența chimiștilor, care, întrucît dau substantivului corp (chimic) formă de masculin la plural (corpi), pentru a evita confuzia cu corpuri (la animale, în geometrie etc.), sînt nu numai îndreptățiți, ci și obligați (de normele gramaticale) să folosească pe compus și derivat, cînd 1 în acest citat apar încă două greșeli : lipsa prep, pe înaintea lui cel și forma de singular (îl) în locul pluralului (le). 25- au valoarea substantivală, cu forma masculină. Nevoia invocată chiar acum de a evita confuziile, nevoie dictată de scopul însuși al limbii, care este comunicarea și înțelegerea între oameni, impune și în cazul de față să spunem corespondentele sinonime (sau, mai bine, sinonimele cores- punzătoare), nu corespondenții sinonimi : „corespondenți” sînt colabo- ratorii gazetelor aflați în alt loc decît acela unde apare gazeta respectivă, sau vorbitorii care furnizează (de la distanță) material anchetatorilor lingvistici. Foarte frecvente sînt cazurile de înlocuire a unui complement cir- cumstanțial prin dativ. Fenomenul ne întîmpină de multă vreme în limba oamenilor culți, indiferent de conținutul operelor, dar apariția lui a spo- rit în epoca dintre cele două războaie, cum am arătat într-un studiu spe- cial (v. „Bulletin linguistique”, VII, 1939, p. 28 și urm.) și am impresia că continuă să sporească sau, cel puțin, să-și mențină poziția în scrisul nostru actual. Renunț la explicația acestui fenomen, pe care, de altfel, am dat-o la locul citat, mulțumindu-mă să înregistrez faptele constatate în publicațiile Academiei R.P.R. înflorirea culturală. .. coincide stării de înflorire a culturii rusești sub Petru cel Mare (ARS, Istorie, 1953, 4, p. 8); Milescu se încadrase cu totul vieții spirituale din Rusia (ibidem, p. 12); perioada care a precedat celui de al doilea război mondial (ibidem, p. 119); se poate alia numai acelora. . . (St, oct.-dec. 1953, p. 24); să fie anexate Rusiei sau Romîniei (ibidem, p. 34); fapte marginale istoriei (LR, 1955, 1, p. 20). La fel de des întîlnim acuzativul, ca obiect direct, fără pe înaintea substantivelor nume de ființe umane și înaintea pronumelui. Fenomenul constituie de asemenea o caracteristică a limbii noastre contemporane, de astă dată sub toate aspectele ei (vorbit și scris, cult și „popular”), ceea ce însemnează că primejdia răspîndirii lui este ceva mai mare decît în cazul dativului și, prin urmare, nevoia de a interveni pentru a combate acest uz este mai urgentă. De ex : a rolului progresist care l-a jucat (Si, oct.-dec. 1953, p. 76); modelul care voia și el să-l realizeze (ibidem, p. 80); Edițiile romînești care le avem (ibid.,^. 83); combină armonios metoda isto- rică, metoda fonologică și cea experimentală (LR, 1954, 1, p. 73). 2. A r t i c o 1 u 1. După ca, cu sensul de „m calitate de”, substantivul imediat următor nu poate primi articolul enclitic, pentru motivul că ast- fel se schimbă cu totul înțelesul spuselor noastre (ca este atunci sinonim cu „la fel cu”, „întocmai ca”). Această regulă, impusă de necesitatea con- cordanței depline dintre gîndire și expresie, este adeseori călcată, bine- înțeles nu numai în publicațiile Academiei R.P.R., din care dau cîteva citate : D. Cantemir s-a născut. . . ca fiul serdarului Constantin Cantemir (St, oct.-dec. 1953, p. 76); figurează ca data nașterii anul 1673 (ibidem. 6 -p. 76); el considera istoria -filozofiei ca istoria dezvoltării ideii absolute (ARS, Filozofie, 1953, 6, p. 56). Cînd formula sintactică din punct de vedere este urmată de un sub- stantiv (care stă întotdeauna la genitiv), punct trebuie să primească arti- colul hotărî t enclitic. Sub influența construcției aceleiași formule fără acest articol, cînd determinarea ei este un adjectiv, substantivul amintit rămîne nearticulat. Cu alte cuvinte, uzul corect cere de o parte din punct de vedere teoretic, de alta din punctul de vedere al teoriei. în LR, 1954, 1,74 apare de două ori greșeala aici în discuție : din punct de vedere al articulației ; din punct de vedere al articulării. Folosirea formei unice a articolului genitival (a), caracteristică pen- tru vorbirea familiară și pentru unele graiuri regionale (în special pentru cel moldovenesc), își face apariția și în publicațiile Academiei R.P.R. De pildă : Rezervăm loc. . . răspunsului tov. S.Vianu și a altor tovarăși. . . (St, iulie-sept. 1953, p. 77). 3. Pronumele. Forma de dativ a reflexivului apare fără nece- sitate pe lîngă verbe ca a avea, a căpăta, a găsi și altele asemănătoare, înrudite, ca sens, cu noțiunea de ,,posesie” : întreaga istorie a filozofiei. . . și-a găsit o apreciere științifică în lucrările lui Marx și Engels (ARS, Filozofie, 1953, 6, p. 55). Prezența lui și nu ajută, ci, mai degrabă, îngre- uiază înțelegerea exactă a conținutului, întrucît dă sau poate da construc- ției o nuanță ,,posesivă”, care trezește în mintea noastră ideea că „aprecierea științifică” exista mai înainte de a fi fost găsită. Pronumele de identitate (sau de întărire), cu forme numeroase și cam greu de mînuit pentru un vorbitor obișnuit, pune în încurcătură si pe unii dintre colaboratorii publicațiilor Academiei R.P.R., ceea ce n-ar trebui să se întîmple, căci e vorba de oameni de știință. Ca de obicei, și aceste greșeli apar tot în revista „Studii”, cea mai puțin îngrijită sub raportul lingvistic dintre publicațiile cercetate de mine. De pildă : însăși cauzele. .. (iulie-sept. 1953, p. 77); înșiși scopurile (ibidem, p. 118); s-ar fi ajutat și mai mult pe ele însele (oct.-dec. 1953, p. 48); consfătuirea pre- zidată de țar însuși (ibidem, p. 62); încerca să guverneze însuși (ibidem, p. 76). La ultimele două citate, greșeala constă, cum se poate ușor vedea, respectiv în lipsa articolului la subst. țar și în folosirea lui însuși fără un substantiv sau fără un pronume personal pe lîngă el. în ce privește citatul eu (ele) însele, s-ar putea invoca, drept scuză, faptul că Gramatica Aca- demiei R.P.R. admite forma însele alături de (după mine, singura corectă) înseși, mai mult (sau chiar exclusiv) din motive de ordin practic : deoarece numeroși vorbitori folosesc pe însele, autorii au crezut că simpli - fică problema, conformîndu-se unei situații date, fără s-o analizeze din punctul de vedere al regulilor gramaticale. 27 Extrem de numeroase sînt faptele privitoare la pronumele posesiv de persoana a IlI-a. Ele se reduc, toate, la întrebuințarea lui al său etc. în loc de alluietc^ atunci cînd posesorul nu este un nume de ființă umană. Lucrurile se complică prin aceea că, dacă în construcția sintactică pre- cedentă apar două substantive, ambele apte, cel puțin teoretic, de a servi ca ,,posesor”, cititorul (sau ascultătorul) poate greși, în sensul că atribuie ,,posesia” unui „posesor” fictiv, ceea ce dă naștere la confuzii. Acest al doilea aspect al problemei este cel mai important, dacă ținem seamă de scopul pentru care există limba, și anume comunicarea ideilor în vederea înțelegerii lor de către membrii colectivității lingvistice. lată citatele : Cernîșevski cercetează fenomenul respectiv în mișcarea lui și în procesul dezvoltării sale (ARS, Economie, 1953, 6, p. 57); Astfel, găsind multe lucruri valoroase la Feuerbach, el vede, în același timp, și- caracterul limitat al lucrărilor sale (ibidem, Filozofie, 1956, 6, p. 89); un bun marxist trebuie să cunoască. . . gîndirea. . . în cursul dezvoltării sale (LR, 1954, 1, p. 51); organismul lingvistic în evoluția sa (ibidem, 1955. 1, p. 20); ultimele zile ale existenței sale [ale pronumelui carele !] {ibidem, p. 27); dialogul scris nu realizează integral valențele sale (ibidem, 1955,5? p. 20). Comentariile sînt de prisos. Trebuie totuși să atrag atenția asu- pra faptului că în primul citat, autorul, dorind să „varieze stilul”, folo- sește1 o dată pe lui, a doua oară pe sale, deși ambele pronume se referă la același ..posesor”. Urmarea este că un cititor mai puțin 'atent (ori, dimpotivă, prea atent ?) ar putea crede că primul pronume indică drept „posesor” subst. fenomenul, iar al doilea pe ... Cernîșevski. (Și, după mine, această interpretare este cea justă din punct de vedere strict gra- matical. ) Cu privire la pronumele demonstrativ, greșeala cea mai răspîn- dită constă în confundarea lui cel (pronume propriu-zis) cu acel (adjectiv demonstrativ; forma pronominală este acela). Semnificativ, din punctul de vedere care ne preocupă aici, mi se pare faptul că toate greșelile de acest fel constatate de mine apar în revista „Limba Romînă”. lată-le : cît mai apropiat de acel al expresiilor rusești (LR, 1954, 1, p. 54); Ffectul pluralului stilistic este acel al măreției neterminate (ibidem, 1954, 2, p. 20); dar și acel care o va domina (ibidem, 1955, 5, p. 11) ; un punct de vedere just și rațional, acel al simplificării (ibidem, 1956, 1, p. 91) 1. în aceeași revistă și privitor tot la pronumele demonstrativ am găsit alte două construcții condamnabile, în alt sens decît precedentele : dacă ținem seama de aceea că manualul. . . (LR, 1954, 1, p. 60); un același termen (ibidem, 1955, 2, p. 37). Prima nu este o greșeală propriu-zisă, și totuși trebuie evitată, din cauză că se împotrivește uzului, consacrat 1 Pretutindeni în aceste citate acel poate fi înlocuit și prin acela : greșeala se reduce, deci, la întrebuințarea adjectivului demonstrativ (acel) în locul pronumelui (cel sau acela). 28 de multă vreme, al limbii noastre, care evită și alte construcții similare, de ex. pentru aceea că : în astfel de cazuri noi spunem {ținem seamă) de faptul {împrejurarea etc.) că. . ., pentru motivul că. . . Cît despre un același (ter- men), care reprezintă traducerea frc. un meme (terme etc.), prezența lui un este și de prisos și contrară regulilor limbii noastre. Ea trebuie înlocuită fie prin același (termen etc.), fie, în ipoteza că vreun să insistăm asupra ideii de ,,identitate” sau de ,,repetare”, pe care o exprimă același etc., prin unul și același (termen etc.). 4. Verb u 1. Cele mai multe fapte privesc modurile, în primul rînd pe cele nepersonale (infinitivul și participiul). Sub influența limbii franceze, în care infinitivul apare foarte des precedat de prepoziții, nume- roși compatrioți ai noștri construiesc la fel, împotriva regulilor gramaticale, infinitivul romînesc. De pildă : se întreceau în a ghici intențiile Porții {St, iulie-sept. 1953, p. 57); oboseala în a da fiecărui amănunt (LR, 1954, 5, p. 99); de a avea în stăpînire casele lor însemna de a stăpîni propriile lor gospodării (St, ian.-martie 1953, p. 247). în ultimul citat, infiniti- vul are o situație specială, asupra căreia nu socot util să mă opresc aici. Ceea ce interesează este folosirea greșită (cu de înainte) a infinitivului atît în partea inițială, cît și în partea finală a propoziției. Deoarece acest mod verbal este un fel de sinonim al conjunctivului, în sensul că ele se pot înlocui unul pe altul, bineînțeles în condiții sintac- tice determinate, mulți oameni cred că în aceeași construcție și legate de același auxiliar este posibilă apariția ambelor moduri aici în discuție. Iată un citat : Sarcina logicii este de a expune. . ., precum și să dezvolte (ARS, Filozofie, 1953, 6. p. 76). Participiul se întrebuințează, după a merita, singur, în loc să fie precedat sau de infinitivul sau de conjunctivul lui a fi, adică, alt- fel spus, apare participiul în locul infinitivului sau al conjunctivului pasiv. De ex. : Merită citată în acest sens mărturia. . . (St, iulie-sept. 1953, p. 105); Faptul nou ce merită îndeosebi subliniat. . . (ibidem, oct.-dec. 1953, p. 78). Cu scopuri ,,stilistice”, greșit înțelese și la fel de greșit realizate, al- ternează, în aceeași frază, diateza pasivă cu cea reflexiv-pasivă, ca în cita- tul acesta : Astfel este făcută istoria genului neutru. . .; se explică istoria. . . se face istoria conjugărilor. . . ; este explicată flexiunea verbală. . . (LR, 1954, 1, p. 58). 5. A d verbul. Trebuie evitată în limba scrisă și, deci, combătută forma familiară de superlativ cel tîrziu (pentru cel mai tîrziu) : să înceapă operațiunile militare cel tîrziu la 20 — 25 iulie (St, oct.-dec. 1953, p. 68). Lăsarea la o parte a lui mai se datorește, cu siguranță, influenței lui cel mult, cel puțin, care, în ciuda aparențelor, sînt superlative, căci însem- nează „cel mai mult”, „cel mai puțin”. 29 Unele adverbe se întrebuințează greșit, în sensul că ori nu este nece- sară prezența lor, ori apar în locul altora. La prima categorie aparține ca după verbe de felul lui a numi, care se construiesc cu două obiecte gra- maticale directe: Poarta otomană l-a numit ca domn al Moldovei (St, oct.- dec. 1953, p. 77). Astfel de construcții sînt foarte frecvente în vorbirea oamenilor semidocți sau inculți, dar aceasta nu e un motiv ca ele să se strecoare într-o publicație a Academiei R.P.R.; dimpotrivă. Adverbul deja, prigonit de puriștii șovini ai regimului trecut, se simte prost și astăzi, cînd atmosfera s-a schimbat cu totul. (Nu-mi pot explica altfel evitarea lui de către foarte mulți oameni.) Pînă nu de mult el era înlocuit exclusiv prin de-acum, care continuă să i se substituie extrem de des și în momentul de față. Prin traduceri făcute din ru- sește s-a ivit în ultima vreme un al doilea înlocuitor : este încă, echi- valentul curent al rus. eșce. De pildă : încă 8. Freud, la sfârșitul cari- erei sale, si-a aplicat principiile, . . (St, apr.-iunie 1953, p. 169). Un adverb care se bucură de o vitalitate extraordinară este doar. ca sinonim al lui numai. Un număr foarte mare de vorbitori au eliminat aproape cu totul din limba lor pe acesta din urmă. Uzul, pe cît se pare de origine oltenească (sau mai ales oltenească), se extinde sub ochii noștri cu o intensitate neobișnuită și în limba scrisă. Periodi- cele Academiei R.P.R. l-au adoptat și ele, cum nu era posibil altfel. Iată un citat: această metodă se practică doar la secțiile de arheologie, etnografie și artă (St, apr.-iunie 1953, p. 199). Poate fi amintit, ca greșeală propriu-zisă, din contra (LR, 1955, 5, p. 83), cu -ă, în loc de -a, sub influența sinonimului dimpotrivă. Acest fapt constituie o caracteristică a vorbirii oamenilor puțin cultivați și de aceea trebuie evitat în orice împrejurare. 6. P r e p o z i ț i a. Abaterile de la regulile limbii literare în legă- tură cu prepoziția sînt numeroase și variate. De cele mai multe ori se înlo- cuiește, greșit, o prepoziție prin alta : Rivalitatea între cele două familii. . . (aSV, oct.-dec. 1953, p. 76 ; cf. și ibidem, p. 77); Pentru toate cuvintele ru- sești este indicat accentul. . .; liniuța înlocuiește, pentru substantivele termi- nate în. . ., toate literele. . . (LR, 1954, 1, p. 24); influența substratului se manifestă la lexic (ibidem, 1954, 6, p. 112). în primul citat trebuie dintre, nu între, fiindcă substantivul precedent este articulat (cf. hat între lanuri și hatul dintre lanuri; pomi în grădină și pomii din grădină). Cred că apa- riția lui între în locul lui dintre se explică prin influența rusă : traducătorii nu sezisează just sensul construcției rusești corespunzătoare, din cauză că limba rusă, neavînd articol, nu face, formal vorbind, distincție între substantivul articulat și cel nearticulat. Complementul de agent personal este însoțit, la noi, de prepoziția de sau de către, pe cînd cel de agent „nepersonaP’, adică instrumental, 30 im poate fi precedat decît de prepoziția de. Dată fiind relativa asemănare (de conținut) dintre aceste două complemente, apare uneori de către cu un complement de instrument, ca în citatul următor : granița dintre limbă și dialect. . . este determinată. . . nu numai de către gradul de deosebiri cali- tative. . ., de către deosebirea legilor interne. . ., ci și de către condițiile social-politice (SCL, 1954, p. 263). Altă greșeală constă în nerepetarea prepoziției înaintea unui sub- stantiv legat prin și de altul construit la fel și care exprimă o noțiune independentă de a celui precedent ; Unele probleme de dialectologie și geo- grafie lingvistică (LR, 1954, 1, p. 10). Lipsa lui de după și denaturează sensul, întrucît s-ar putea crede, pe de o parte, că ,,dialectologia” și „geo- grafia lingvistică” alcătuiesc o unitate, adică o singură disciplină, iar pe de alta, că există o „dialectologie lingvistică”. (Dialectologia nu poate fi decît lingvistică, și de aceea adaosul determinantului în discuție, presu- punînd că ar apărea printr-o întîmplare ciudată, însemnează ori o tautolo- gie, ori un nonsens.) Cf. și dacă verbul e de aspect imperfectiv (LR, 1954, 1, p. 24), unde prezența lui de nu se justifică din punctul de vedere al raportului pe care a vrut să-l exprime autorul articolului. B. Nu mai puțin numeroase și mai puțin grave sînt greșelile de ordin sintactic, pe care le-am constatat în publicațiile Academiei R.P.R. Deși de prisos, țin să precizez (mai exact spus, să repet o precizare făcută mai înainte) că și în domeniul sintaxei există o mare asemănare între limba acestor publicații și aceea a revistelor, cărților etc. apărute în alte edituri. Oamenii sînt, ca să zic așa, în general aceiași pretutindeni sub raportul pregătirii și al grijii cu care își redactează lucrările sau supra- veghează, în vederea tiparului, redactarea făcută de alții. încep cu greșelile de acord gramatical între cuvin- tele legate prin diverse raporturi care cer adaptarea de ordin formal a unora față de altele. Astfel atributul adjectival (în sens larg) se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină, pre- dicatul se acordă cu subiectul în număr și persoană etc. Abaterile cele mai obișnuite de la regulile acordului sînt provocate, în unele cazuri, de ceea ce gramaticile numesc atracție, adică vecinătatea unui cuvînt care, tocmai din cauza apropierii, influențează în sensul suprimării acor- dului, iar în alte cazuri, diferite firește, sînt cauzate de contradicția din- tre forma de singular și înțelesul de plural al subiectului. lată o serie de citate : Pînă în anii războiului acesta (St, iulie-sept. 1953, p. 65); Marea majoritate a studenților. . . cunoaște bine operele stu- diate (ARS, Filozofie, 1953, 6, p. 104; cf. și Majoritatea studenților soco- tește că. . ., p. 105); sintaxa, în general, și sintaxa limbii romîne, în special a fost foarte puțin studiată (LR, 1954, 1, p. 58); majoritatea lingviștilor 31 romîni este de acord că. . . (ibidem, p. 72); principala ei preocupare era crearea și sporirea colecțiilor (ibidem,1955, 6, p. 15). Extrem de frecventă este repetarea obiectului gramatical sub fornla pronumelui personal conjunct. Deși nu avem a face cu o greșeală grama- ticală, acest fenomen, care se răspîndește vertiginos în limba actuală, trebuie evitat ori de cîte ori comunicarea noastră poate fi ușor înțeleasă și fără să recurgem la pronumele conjunct, ceea ce se întîmplă în marea majoritate a cazurilor. Repetarea obiectului gramatical constituie o par- ticularitate a limbii vorbite în sens larg, și de aceea apariția ei în limba scrisă (mai ales a operelor științifice) dă acesteia un colorit familiar, care contrastează neplăcut cu conținutul grav, adesea solemn, al a- cestor opere. Exemplele întîlnite de mine în publicațiile Academiei R.P.R. sînt foarte numeroase. Dau aici o parte din ele : Engels a subliniat încă din 1873, combătîndu-l pe Hintzen. . . (ARS, Istorie, 1953, 4, p. 141); Apri- oriștii îi critică aspru pe empiriști (ibidem, Filozofie, 1953, 6, p. 78); El i-a învățat pe revoluționari. . . (ibidem, p. 83); Domnul îi mai confirmă mînăstirii Secul. . . (St, apr.-iunie 1953, p. 235); Alături de țărani îi găsim luptînd și pe orășeni (ibidem, iulie-sept. 1953, p. 59); Consiliul de mini- ștri l-a însărcinat pe Brătianu. . . (ibidem, oct.-dec. 1953, p. 54); redac- ția revistei îi roagă pe toți cei care se ocupă de problemele. . .(LR, 1953, 4, p. 98); Printre aceștia din urmă îi amintim pe A. Lambrior, B.-P. Hasdeu (ibidem, 6, p. 38). După modelul, nerecomandabil, al limbii franceze, în care ou „unde” este totodată adverb relativ și pronume relativ, numeroși romîni între- buințează, greșit, pe unde cu valoarea lui în care sau la care. Iată două citate din publicațiile periodice ale Academiei R.P.R : Marea majoritate a studenților anului IV, unde examenele au și avut loc. . . (ARS, Filozofie 1953, p. 104); lecțiile de gramatică, unde ei se familiarizează. . . (LR, .1953, 5, p. 32). Neglijențe condamnabile constatăm în felul cum sînt alcătuite fra- zele atît sub Raportul strict gramatical, cît și sub raportul stilistic. Această „neglijență” dovedește lipsă de claritate și de precizie în gîndirea însăși a celui ce vorbește sau scrie. Reproduc o parte din faptele de acest fel pe care le-am notat în cursul lecturii periodicelor menționate mereu pînă aici. Exemple de topică greșită : Intrucît domnia turcească relativ nu atingea privilegiile lor (St, oct.-dec. 1953, p. 78); Operele sale au fost pozitiv apreciate de către scriitorii progresiști (ibidem, p. 81). Construcții sintactice neconforme cu regulile limbii noastre : dezbaterile trebuie să se sprijine și să folosească învăță- turile acestei lucrări (St, ian.-martie 1953, p. 17); Astfel în istoria R.P.R. . . . cităm „Țărănimea liberă. . . .” (ibidem, apr.-iunie, p. 203); în cele 32 39 de scrisori din copier, trei dintre ele privesc răscoala decembriștilor (ibidem, p. 217); să muncească în așa fel, ca elevii să iubească limba romînă (LR, 1954, 1, p. 61); Ultimele două exemple nu sînt concludente pentru sintaxa secolului al XlX-lea, apărînd în vorbirea unui personaj (ibidem, 1955, 6, p. 47). Cf. și Hotărîrea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Romîne din 13 decembrie 1952 privind comemorarea a o sută de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu, care prevede și editarea de către Academia R.P.R. a operei lui Nicolae Bălcescu. .. (N. Bălcescu, Opere, voi. I, Ed. Acad. R.P.R. 1953, p. I). Neglijențe stilistice : sînt traduse de diferiți traducători (St, oct.-dec. 1953, p. 83); Cantemir s-a căsătorit din nou, luînd în căsătorie. . . . (ibidem, p. 87). Faptele prezentate și discutate în paginile precedente, deși relativ puțin numeroase judecate absolut, îndreptățesc, cred, aprecierile mele defavorabile și, mai cu seamă, îngrijorarea oricărui iubitor al limbii noastre naționale, provocată de gîndul că exemplul rău, dat, fără nici o intenție, de publicațiile Academiei R.P.R., poate găsi nu atît imitatori — numă- rul acestora depășește cu mult limitele unei imaginații normale — cît mai ales apărători ai scrisului ,,la voia întîmplării”. Se impune de aceea luarea unor măsuri urgente și eficace, pentru ca starea de lucruri, numai schițată cu ajutorul unui material cam sărac, dar semnificativ, să înceteze cît mai curînd cu putință. Colaboratorii de toate categoriile, comitetele de redacție ale periodicelor și Editura Academiei R.P.R. tre- buie să depună toate eforturile în vederea îmbunătățirii aspectului lingvistic și stilistic al publicațiilor forului științific suprem din patria noastră. Sper că ședința de astăzi a Subsecției de știința limbii și lite- ratură va avea ecoul dorit de cei ce au organizat-o și au participat la buna ei desfășurare, cel puțin în cadrul instituției noastre, dacă nu și dincolo de zidurile ei și ale unităților ei de muncă. GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR NOTE SINTACTICE DE L. IACOB I. GERUNZIU CU VALOARE ADJECTIVALĂ SAU ADJECTIV GERUNZIAL ? în „Gramatica limbii romîne”, Editura Academiei E.P.E., la capi- tolul care tratează despre atribut, e menționat cu această funcție și gerun- ziul, care este discutat și în cazul atributului adjectival și în cadrul atribu- tului verbal. Aceasta este o consecință a faptului că Gramatica Academiei E.P.E. atribuie gerunziului două valori: o valoare adjectivală și o valoare verbală. Se vorbește despre gerunziul cu valoare adjectivală în construcții de tipul: candelă murindă, cînturi răsunînde, puteri crescînde, buze sîngerînde. \ considera determinantele de mai sus drept gerunzii înseamnă a contrazice una dintre esențialele caracteristici ale gerunziului, și anume faptul că gerunziul e o formă verbală neflexibilă. Se știe că în limba romînă gerunziul, întocmai ca infinitivul și supinul, nu cunoaște flexiunea, în momentul cînd apare flexiunea, gerunziul încetează de a mai fi o formă verbală, întrucît ia înfățișarea unui cuvînt cu aspect și conținut diferit de cel al gerunziului. Noul cuvînt care s-a format, prin caracteristicile pe care le are, pătrunde în categoria gramaticală a adjectivului, cu alte cuvinte devine adjectiv. în felul acesta limba se îmbogățește cu noi cuvinte capabile să redea o cît mai mare varietate de nuanțe ale însușirilor. Acest procedeu de îmbogățire a vocabularului—schimbarea cate- goriei morfologice 1 este des întîlnit în limba noastră. 1 Am înlocuit termenul de „categorie gramaticală” cu acela de „categorie morfologică”, deoarece primul termen este folosit de Gramatica Academiei R.P.R. și pentru a desemna elemen- tele care determină flexiunea părților de vorbire (gen, număr, caz, persoană etc.). 34 Astfel supinul și infinitivul1 pot deveni substantive, participiul adjec- tiv, adjectivul adverb ș.a.m.d. Este firesc ca o parte de vorbire care în anumite condiții pierde caracteristicile categoriei din care face parte, căpătînd caracteristicile altei categorii morfologice, să părăsească, o dată cu vechile caracteristici și vechea denumire, primind în schimb numele categoriei în care a pătruns. De ce oare gerunziul, în împrejurările amintite, e considerat tot formă verbală, cînd totul contrazice acest lucru? Dacă analizăm construcțiile : lumină pălindă, măști rîzînde, inimă murindă—întîlnite în poeziile lui Eminescu—constatăm că determinările substantivelor de mai sus—pe care Gramatica le numește gerunzii—se comportă întocmai ca adjectivul propriu-zis, acordîndu-se în gen, număr și caz cu substantivul pe care-1 determină : lumină pălindă (Eminescu, Poezii”, 5), măști rîzînde (Eminescu, ,,Poezii, 17), contra inimii murinde (Eminescu, ,,Poezii, 36). De asemenea, ca și adjectivele propriu-zise, ele sînt apte de a primi articolul hotărît: . . . metalica, vibrînda a clopotelor jale (Eminescu, La moartea lui Aron Pumnul) sau articolul adjectival: buzele cele sîngerînde. Toate aceste particularități ne îndreptățesc să numim adjective gerunziale ceea ce Gramatica numește gerunzii cu valoare adjectivală. în ceea ce privește valoarea semantică a acestor adjective, e de remarcat că ele păstrează în conținutul lor ceva din ceea ce este caracte- ristic verbului, și anume ideea de acțiune, dinamismul. Din această cauză ele nu pot fi înlocuite, fără a le schimba într-o oarecare măsură conți- nutul, cu sinonimele lor : adjectivul propriu-zis, adjectivul participiul, sau adjectivul verbal format cu sufixul -tor. Așa, de pildă, dacă comparăm față palidă (substantiv-]-adjectiv propriu-zis) cu față pălindă (substantiv + adjectiv gerunzial) constatăm, în primul exemplu, că adjectivul palidă atribuie obiectului pe care-1 determină o însușire, dacă se poate spune, statică, spre deosebire de pălindă, care de asemenea ne arată o însușire, însă o, însușire care crește în intensitate cu fiecare clipă care trece. Cînd spunem față pălindă avem imaginea unei figuri în care paloarea devine din ce în ce mai pronunțată. Avem sentimentul unui proces neterminat, în care însușirea ia forme din ce în ce mai accentuate, trezind în noi ima- gini vii, puternice. De asemenea, cînd spunem lebădă murindă avem sentimentul că asistăm la clipele de agonie ale lebedei, premergătoare morții ei. Dinamismul acestor adjective gerunziale, puterea lor de evocare, dau stilului un caracter dramatic. 1 Infinitivul lung e substantiv, întrucît are caracteristicile substantivului (se declină, se articulează etc.). Situație identică întîlnim și la supinul devenit substantiv. 35 E de remarcat, de asemenea, că echivalentul sintactic și semantic cel mai apropiat al acestor adjective este propoziția atributivă, în care adjectivul devine predicat verbal al propoziției. Astfel construcția mîini tremurînde poate fi înlocuită cu mîini care tremură. Este însă evident pentru oricine că expresivitatea adjectivului gerunzial este mai puternică decît aceea a echivalentului său. Adjectivele gerunziale de care ne-am ocupat pînă acum sînt noi în limba romînă. Ele au apărut în secolul al XlX-lea și le găsim din plin în poeziile vremii x. De aceea ele sînt simțite ca fiind străine de limba noastră, preferîndu-se în locul lor sinonimele despre care am mai vorbit, însă nici unul dintre aceste sinonime nu poate fi un echivalent perfect al adjectivului gerunzial. în unele construcții, adjectivele gerunziale par de neînlocuit — proba- bil fiindcă ne-am deprins cu ele — ca în exemplele : buze sîngerînde, puteri crescînde, forme născînde, forțe descrescînde și alte cîteva. Pentru celelalte adjective gerunziale, care nu au pătruns încă adînc în limba noastră, rămîne ca vremea să hotărască dacă sînt sau nu viabile. E de remarcat că nu orice verb la gerunziu poate deveni adjectiv. Sînt verbe al căror conținut nu îngăduie acest lucru, ca de pildă : a merge, a vorbi, a ieși, a pleca etc. Adjectivele gerunziale apar, îndeosebi, ca determinante ale unor sub- stantive ce denumesc noțiuni abstracte sau obiecte, și foarte rar nume de ființe. în general, nu apar ca determinante pe lîngă nume de persoană. O excepție în acest sens o constituie suferind, care s-a încetățenit în vorbire. ★ în volumul al II-lea al Gramaticii Academiei R.P.R., pagina 107, citim : Cînd substantivul^ la masculin sau neutru singular, nu se cunoaște dacă avem de-a face cu un atribut adjectival sau verbal. Cele ce urmează tind să demonstreze caracterul nejust al acestei afirmații. Dacă analizăm următorul exemplu : Strigătul crescînd al mulțimii îl urmărește mereu, după cele afirmate în rîndurile citate, înseamnă că ne găsim în imposibilitate de a preciza valoarea morfologică a lui crescînd (dacă e adjectiv gerunzial sau verb la gerunziu) care, fiind determinantul unui substantiv neutru singular, are formăJdentică cu gerunziul. Se știe însă că gerunziul este o formă verbală neflexibilă și că adjec- tivul își schimbă forma în funcție de substantivul pe care îl determină. Se știe de asemenea că și substantivul este o parte de vorbire flexibilă, și anume își schimbă forma în funcție de gen, număr și caz. 1 Vezi acad. lorgu Iordan, Limba romînă contemporană, Ministerul Învățămîntului, 1954, p. 648. Dacă în exemplul de mai sus, supunem flexiunii substantivul stri- gătul (determinatul) schimbîndu-i numărul, vom căpăta următoarele: strigătele crescînde ale mulțimii îl urmăresc mereu, în care crescînd și-a schimbat forma. Comparînd acest exemplu cu cel dintîi, constatăm că în ambele cazuri determinantele în discuție au aceeași valoare semantică și se află în raporturi identice cu cuvintele precedente, care, la rîndul lor, nu diferă între ele decît prin aceea că unul se află la singular, iar celă- lalt la plural. în primul caz, determinantul, pentru a fi acordat cu substan- tivul pe care-1 determină, ia formă de masculin singular : strigătul crescînd al mulțimii . . . , în al doilea caz, ia formă de feminin plural: stri- gătele crescînde ale mulțimii . . . La masculin singular adjectivul gerunzial are formă identică cu gerunziul; totuși acest lucru nu ne îndreptățește să le confundăm. Dacă la prima vedere întîmpinăm o greutate în stabilirea valorii morfologice a cuvîntului în discuție, avem suficiente mijloace pentru a înlătura această greutate. Exemplul analizat mai sus ilustrează acest lucru : supunînd flexiunii substantivul determinat, urmărim felul în care acționează deter- minantul. Dacă rămîne neschimbat, avem de-a face cu gerunziul, iar dacă determinantul își schimbă forma în funcție de substantivul pe care-1 determină, avem de-a face cu un adjectiv gerunzial. în consecință afir- mația făcută de Gramatica Academiei R.P.R. cu privire la confundarea adjectivului gerunzial cu gerunziul nu este întemeiată. II. UNELE OBSERVAȚII CU PRIVIRE LA FUNCȚIA ATRIBUTIVĂ A GERUNZIULUI Din cele discutate pînă acum reiese că gerunziul nu are decît o valoare verbală—valoarea adjectivală care i-a fost atribuită aparținînd adjectivului gerunzial cu care a fost identificat. Fiind un mod neper- sonal, nu poate forma predicatul. în majoritatea cazurilor are însă un subiect exprimat, care poate fi același cu subiectul propoziției sau diferit de acesta. în e propoziție gerunziul poate apărea cu funcție de complement direct și circumstanțial, și mai rar cu funcție de atribut. în lucrarea de față ne vom ocupa numai de funcția atributivă a gerunziului. Spuneam că gerunziul apare rar ca atribut. Destul de des însă i se atribuie greșit această funcție datorită faptului că de cele mai multe ori ne orientăm în stabilirea funcției sintactice a gerunziului după locul pe care-1 ocupă față de o parte de vorbire sau de alta. Dacă stă pe lîngă un substantiv, ne grăbim să-1 considerăm atribut. Așa, de pildă, în lucrarea recent apărută a acad. lorgu Iordan, ,,Limba Romînă contemporană”, printre exemplele care ilustrează atributul gerunzial, găsim la p. 648 și următorul citat din Creangă : îl și întâmpină un urs mormăind, în care 37 mormăind este considerat atribut. în cele ce urmează voi căuta să dove- desc că aci gerunziul nu este atribut, deși este așezat lingă substantiv și legat printr-un raport logic de acesta. Dacă schimbăm ordinea cuvintelor din citatul lui Creangă în felul următor : un urs îl și întâmpina mormăind, observăm că din punctul de vedere al comunicării nu există nici o deosebire între citatul din Creangă și cea de-a doua versiune în care am intervenit noi. Din punct de vedere morfologic de asemenea nu e nici o deosebire, întrucît cuvintele își păs- trează forma și valoarea. Numai topica este alta, care însă, în exemplul nostru^ nu a schimbat cu nimic conținutul propoziției, nu a modificat întru nimic raportul dintre cuvinte. în prima versiune—citatul din Creangă— gerunziul este așezat lîngă substantiv : îl și întîmpină un urs mormăind; în a doua, apare după verb : un urs îl și întâmpină mormăind. Totuși, conținutul comunicării este același. Putem oare stabili funcția atributivă a gerunziului numai prin faptul că se află așezat lîngă substantiv ? Găsim răspuns la această întrebare în aceeași lucrare a acad. lorgu Iordan, la p. 552 : . . . nu orice juxtapunere este un mijloc de exprimare a raportu- rilor sintactice, dimpotrivă, așezarea unul lîngă altul a cuvintelor într-o propoziție se datorește unei necesități de ordin fiziologic și de cele mai multe ori n-are nici o semnificație gramaticală. Exemplul mai sus discutat confirmă cele susținute în citatul reprodus. Să revenim la textul din Creangă și să stabilim ce funcție sintactică îndeplinește mormăind. între gerunziu și substantivul lîngă care este așezat se stabilește, firește, un raport, dar nu un raport de determinare —nu putem pune întrebarea : care urs ? la care să răspundă gerunziul mormăind, întrucît am modifica într-o oarecare măsură sensul comunicării—ci un raport în care substantivul urs este subiect al acțiunii exprimate prin gerunziul mormăind, iar gerunziul „predicat”, atribuind o acțiune substantivului urs. Acest raport care se stabilește între substantiv și gerunziu — raport de altă natură decît acela de determinare — a rămas nediscutat de grama- ticile de limbă romînă. Această lipsă duce, de cele mai multe ori, la o greșită interpretare a funcțiunii sintactice a gerunziului, care, în asemenea împrejurări, este considerat de unii atribut. Frecventa interpretare a gerunziului „predicat“ drept atribut se explică și prin faptul că între atribut și predicat există o strînsă înrudire datorită faptului că amîndouă arată o caracteristică a subiectului, amîndouă „atribuie” subiectului un semn caracteristic. De aceea raportul dintre atribut și subiect este tot de inerență, ca și raportul dintre predicat și subiect x. 1 Acad. I. Iordan, Limba romînă contemporană. Ministerul Învățămîntului, 1954, p. 613. 38 Observăm de asemenea că gerunziul mormăind intră în raport și cu verbul întâmpină, arătînd chipul în care se săvîrșește acțiunea (cum îl întîmpină? mormăind). De acest raport este determinată funcția sintactică a gerunziului (de raportul care se stabilește între gerunziu și verbul din propoziție) care în exemplul analizat este aceea de complement circumstanțial de mod. O observație care se desprinde mereu din urmărirea atentă a gerun- ziului ca parte de propoziție este aceea că gerunziul nu poate îndeplini funcția de atribut atîta vreme cît între acesta și verbul din propoziția în care se află se poate stabili un raport. Pentru o mai bună înțelegere a acestei afirmații, voi da cîteva exemple în care gerunziul se găsește în construcții similare cu aceea întîlnită în citatul din Creangă, îndepli- nind de fiecare dată funcția de complement. ... intră în odăiță, unde-l aștepta popa trăgînd tutun și oftînd greu (I.L. Caragiale, ,,Opere”, I, 299). — Să ne vedem sănătoși la înviere, coane Leiba! adăugă Gheorghe depărtîndu-se (Ibidem, 250). Da, repetă el surîzînd cu o clipire -fioroasă : da ! s-o țintuiască pe loc (Ibidem, 260). Măi băiete, mormăi bătrînul făcînd cu ochiul semn (M. Sadoveanu, „Nada Florilor”, 86). Of! Sindicatul, sindicatul, îngînă Dlisabeta plîngînd (Al. Sabia, „Schițe și articole”, 25). Aicea-i foarte bine, Patrocle, grăi fetița cuibărindu-se (M. Sadoveanu, „Opere”, VIII, 328). în fiecare din aceste exemple gerunziul este „predicat“ al substan- tivului lîngă care se află și complement al verbului din propoziție. ★ Concluziile desprinse din observațiile axate pe funcția atributivă a gerunziului au fost întărite și de constatarea unei serioase greșeli în Gramatica Academiei R.P.R., greșeală care a trecut neobservată. în volumul I al lucrării citate, la pagina 321, citim următorul exemplu: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieșind de la Cațavencu urmat de explicația : împreună cu un acuzativ pe lîngă care stă ca atribut, gerunziul face parte dintr-o construcție care înlocuiește o propoziție completivă. Din afirmațiile de mai sus se desprinde o vădită contradicție, și anume aceea de a socoti, pe de o parte, atribut, gerunziul ieșind, iar pe de altă parte de a considera ieșind ca fiind o contragere a unei completive. Este știut că părților de propoziție le corespund în frază propoziții secundare care îndeplinesc aceeași funcție sintactică. Dacă ieșind este 39 atribut, echivalentul său în frază este o atributivă și nicidecum o com- pletivă. Iar dacă este simțit ca fiind o contragere a unei completive, nu poate îndeplini în propoziție decît funcția de complement direct. Rămîne să vedem, deci, cînd greșește Gramatica : cînd afirmă că gerunziul este atribut sau cînd consideră gerunziul ca fiind o contragere a unei com- pletive ? Dacă urmărim raportul care se stabilește, pe de o parte, între ieșind și madam Trahanache, iar pe de altă parte, între ieșind și am văzutr constatăm că gerunziul este în același timp ,,predicat” al grupului sin- tactic madam Trahanache și complement direct al verbului din pro- poziție. Acțiunea verbului am văzut din exemplul de mai sus se răs- frînge în mod direct și asupra persoanei (pe cine am văzut ? pe madam Trahanache) și asupra acțiunii săvîrșite de acea( persoană (ce am văzut? ieșind). Atît madam Trahanache, cît și ieșind sînt com- plemente directe ale aceluiași verb. Această interpretare este confir- mată și de transformarea gerunziului într-o completivă, conținutul comunicării rămînînd același: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o cum ieșea de la Catavencu. Un cititor nemulțumit, probabil, de interpretarea dată de Gra- matica Academiei R.P.R. gerunziului ieșind din exemplul discutat, cere lămuriri redacției revistei „Limba romînă”. în nr. 4 al revistei „Limba romînă”, anul 1955, p. 106, citim următorul răspuns : „Ieșind” este aici atribut pe lîngă „madam Trahanache”, grup sintactic pe care îl determină. Nu poate fi considerat complement al verbului „am văzut”, deoarece nu arată cum se exercită acțiunea de a vedea (în ce fel am văzut ? ieșind). Desigur că ieșind nu arată chipul în care se exercită acțiunea ver- bului am văzut, și este firesc să nu poată răspunde la întrebarea : în ce fel am văzut ? Dar, în afară de complementul circumstanțial de mod, verbul cunoaște și alte compliniri — de^pildă complementul direct, pe care auto- rul rubricii „Răspuns cititorilor” îl neglijează cu totul în rezolvarea pro- blemei ridicate de cititor. în cele ce urmează dăm cîteva exemple în care gerunziul cu funcți- unea sintactică de complement direct se află în împrejurări identice cu acelea din citatul din Caragiale : — Văzut-am flăcăii sciiturîndu-și pletele. . . și poporul căutînd în beție uitarea necazurilor (Al. Russo, „Opere alese”, 38). — Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! Care vede-n a lui țară libertatea reînviind l (V. Alecsandri, „Poezii”). — Dimineața pleca de acasă și se ducea să vadă soldații făcînd instrucție1 (A. Bacalbașa, „Schițe și articole”, 43). 1 „Făcînd instrucție” — locuțiune verbală. 40 — ... auzi lacrimile forfotind în năsușorul cel neînsemnat (M. Sado- veanu, „Opere”, VIII, 318). — Tată, eu am auzit pe mămica rîzînd în salon cu domnu Micus (Ibidem, 319). — ... auzi lîngă ea pe Patrocle lătrînd cu mînie de trei ori (Ibidem, 340). Dacă prin exemplele pe care le-am dat nu am reușit să conving că gerunziile cuprinse în ele sînt complemente și nu atribute, voi imagina un exemplu identic din punctul de vedere al construcției cu toate cele înșirate pînă acum, însă pe care rațiunea noastră îl refuză, pentru înce- put. Așa de pildă : l-am auzit pe Oleg Danovski dansînd. Dacă gerunziul dansînd ar fi atribut, ar trebui să acceptăm numai- decît această îmbinare de cuvinte. Ceea ce ne face s-o respingem este contradicția care apare între necesitatea de a stabili un raport între gerun- ziul și verbul din propoziție, gerunziul îndeplinind funcțiunea de comple- ment direct, și conținutul fiecăruia dintre cele două cuvinte care nu îngă- duie această construcție. Dar de îndată ce înlocuim unul din acești doi termeni: am văzut sau dansînd, așa îneît gerunziul să poată îndeplini funcțiunea de complement direct, comunicarea nu mai contrazice prin- cipiile de logică. Așa de pildă nimeni nu poate aduce vreo obiecție urmă- toarelor formulări: L-am văzut pe Oleg Danovski dansînd sau L-am auzit pe Oleg Danovski vorbind. Dacă privim cu atenție prima comunicare pe care am respins-o și anume : L-am auzit pe Oleg Danovski dansînd, vedem că și această formu- lare este corectă atît din punct de vedere gramatical, cît și logic, însă necesită o explicație : pot foarte bine să-l aud pe Oleg Danovski dansînd, dacă mă aflu într-o cameră alăturată de aceea în care maestrul de balet execută un fragment coregrafic. Deși nu-1 văd, pot să-i aud pașii, mersul ritmat, săriturile. în consecință nu greșesc atunci cînd spun că îl aud pe Oleg Danbvski dansînd. Ceea ce însă am vrut să dovedesc cu acest exem- plu — poate mai lesne decît am făcut-o cu celelalte — este faptul că. gerunziul intră în raport cu verbul din propoziția în care se află,, îndeplinind funcțiunea de complement direct, și este greșit a considera atribut gerunziul care se găsește în asemenea împrejurări. Totodată cred că s-a dovedit din nou, cu acest exemplu, că topica nu constituie totdeauna un criteriu de a marca raportul dintre cuvinte. ★ Am discutat mult pe marginea celor două exemple — citatul din Creangă și din Caragiale — deoarece am urmărit să justific obiecțiile aduse în legătură cu faptul de a ne limita uneori la criterii formale în stabilirea funcțiunii sintactice a unui cuvînt, fapt care ne face să greșim, așa cum am văzut. 41 Gerunziul îndeplinește funcțiunea de atribut cînd apare ca deter- minant al unui substantiv : — Trecură pe la marginea satului, prin desiș mărunt de mlajă, și dădură de o apă îngustă și limpede, frămîntînd argint pe prund și clocotind cu murmur dulce (M. Sadoveanu, „Vremuri de bejenie”, 38). — . . . după o pădurice, în care făceau larmă paseri mărunte și care ascundea un răstimp scurt priveliștea Sucevei, se înșirară căsuțele unui sa cu lume deșteaptă umblînd vioaie după treabă în răcoarea dimineții (Ibi- dem, 31). — Biserica de piatră se ridica în noapte, în cer limpede, cu crucea din vîrf sclipind (Ibidem, 55). — . . . niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria ta (C. Negruzzi, ,,Alexandru Lăpușneanu”). Gerunziul atribut apare totdeauna ca o contragere a unei atribu- tive :. . . care frămînta argint pe prund și care clocotea cu murmur dulce; . . .cu lumea deșteaptă, care umbla vioaie. . . ; . . .cu crucea din vîrf care scli- pea ;... niște boieri care au sosit acum. . . Gerunziul atribut poate sta în imediata apropiere a substantivului pe care îl determină : Toată această țesătură de întâmplări țimnd de lumea basmului constituie o alegorie cu înțeles simbolic (,,Istoria literaturii romîne”, Ed. Acad. R.P.R., 135); poate fi despărțit de determinatul său prin virgulă, fiind echivalentul unei atributive explicative : Din camioane înce- pură a se prăvăli pachete de oameni, salvîndu-se la întâmplare pe cîmp (M. Sadoveanu, „Mitrea Cocor”, 105); Asemenea idei, privind munca artistului și rolul său în societate, revin de foarte multe ori în opera poe- tului (,,Istoria literaturii romîne”, Ed. Acad. R.P.R., voi. II, 140). între gerunziul atribut și determinatul lui pot fi intercalate alte atribute : — Acesta era un om tînăr de o statură mijlocie, purtînd un fes pe cap, și o jună înaltă într-un șal negru (C. Negruzzi, ,,Scrisori”, 85). — Nevoia îl făcu să se gîndească la vecin, un vecin ciudat de tot. Bătrîn, singur cuc, uscat, ducînd1 o viață de pravoslavnic, de pusnic, de sfîntîn toată legea, bombănind toată ziulica viața sfinților părinți (B.Delavrancea, ,,Nuvele”, 73). Din exemplele de mai sus reiese că este greu a se stabili vreun raport între gerunziul atribut și verbul din propoziția în care se află. Această observație ar trebui să ne călăuzească în analiza sintactică a unui text. 1 Atributul este ducînd o viață, deoarece avem a face cu o locuțiune verbală. 42 I II. ÎN LEGĂTURĂ CU UNELE FUNCȚII SINTACTICE ALE FORMELOR NOMINALE ALE VERBELOR NEPREDICATIVE Gerunziul verbelor nepredicative — auxiliare sintactice — nu poate forma singur atributul. Așa, de pildă, în exemplul dat de Gramatica Aca- demiei R.P.R., voi. al II-lea, p. 107 : S-auzea un cîntec puternic... un cîntec părînd un cutremurător semnal de alarmă — gerunziul părînd nu are nici un sens dacă îl desprindem de cele ce urmează. A părea este un auxiliar sintactic, iar atributul este părînd un semnal, în care gerunziul își păs- trează valoarea de copulă. Această observație este valabilă nu numai pentru gerunziu și nu numai pentru atribut, ci pentru oricare mod al verbelor nepredicative și pentru orice funcție sintactică. Astfel în Gramatica Academiei R.P.R., voi. I, întîlnim și asemenea exemple : — Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos și cu patimă în mijlocul tovarășilor săi (B. Delavrancea), sau — Nefiind dansator încercat, greșea adeseori pașii (L. Rebreanu), în care Gramatica atribuie funcția de circumstanțial de timp lui ajuns și circumstanțial de cauză lui nefiind. Această interpretare este incompletă. Circumstanțialul din primul exemplu este ajuns calfă, iar din al doilea exemplu nefiind dansator, verbele avînd valoare de copulă. Era necesar ca Gramatica să precizeze acest lucru și anume că verbele nepredicative, indiferent de modul la care se găsesc, nu pot îndeplini singure o funcție sintactică. Dăm mai jos cîteva exemple în care apar forme nominale ale unor verbe nepredicative : — Ne mai fiind pribeag/De atunci înainte/Aduceri aminte/M-or coperi cu drag (M. Eminescu, „Poezii”, 209). — Dar dascălul lordache, fiind cam chilaciu, a început a ne ridica de urechi la fîrta. .. (I. Creangă, „Amintiri”, 80). — D rău a fi supus/ La oricare tiran (Gr. Alexandrescu, „Cîinele si Măgarul”, 80). — Tot așa, cu mîndrie, era purtată și o barbă uriașă, castanie, în care se deschideau doi ochi căprii, cu luciri blînde și totuși părînd grozavi în stufăria aceea de păr (M. Sadoveanu, „Vremuri de bejenie”, 16). — Slujba cere stăruință / și este lucru cam greu /A fi deștept cu sim- țire (Al. Donici, „Veverița”, 80). — Dorința de a fi folositor omenirii i-a fost călăuză toată viața. Observăm din exemplele citate că formele nominale ale verbelor nepredicative nu pot îndeplini singure funcția de subiect, atribut sau complement, tot așa cum nici modurile personale ale acestor verbe nu pot forma singure predicatul. Aceste forme nominale ajută la formarea 43 subiectului, atributului și complementului, tot așa cum modurile perso- nale ajută la formarea predicatului nominal, cu alte cuvinte calitatea de auxiliar sintactic a verbelor nepredicative este evidentă nu numai în cazul predicatului, ci și în cazul celorlalte părți de propoziție. în concluzie, formele nominale din exemplele citate sînt simple morfeme care înlesnesc formarea subiectului (a fi supus, a fi deștept), atributului (a fi folositor,, părînd grozav), complementului (nefiind pribeag, fiind chilaciu). De asemenea, formele nominale ale verbelor care fac parte din locuțiuni verbale nu pot fi desprinse de celelalte cuvinte cu care alcătuiesc locuțiunea, întrucît întreaga construcție corespunde unei singure no- țiuni — are valoarea unei singure părți de vorbire. Astfel în exemplele date de Gramatica Academiei R.P.R., voi. I, p. 315—316 : , — Cea dinții treabă ce făcu fu de a da drumul din robie cumnaților săi (P. Ispirescu), — Vede d. Anghelache că amicii lui nu i-au priceput vorbele, și astfel se simte obligat a le da explicațiunile necesare (I. L. Caragiale), — Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora (I. Creangă), a da este luat singur și considerat ca o parte de propoziție. în cele trei exemple pe care le-am citat nu figurează însă verbul a da cu sensul „a înmîna cuiva ceva”, ci locuțiunile verbale : a da drumul1, a da explicații, a da pildă. Așadar, în primul exemplu numele predicativ este a da drumul și nu a da cum spune Gramatica, în al doilea exemplu, complementul indirect este a da explicații, iar în al treilea exemplu circumstanțialul de scop este a nu da pildă. Asemenea scăpări n-ar trebui să existe într-o lucrare științifică atît de importantă ca Gramatica Academiei R.P.R. 1 S-ar putea lua construcția a da drumul din robie, locuțiune verbală echivalentă cu a dezrobi. LIMBĂ ȘI LITERATURĂ DESPRE VALOAREA STILISTICĂ A ADJECTIVELOR DEMONSTRATIVE ÎN ROMANUL „NICOARĂ POTCOAVĂ” DE B. CAZACU O particularitate stilistică a romanului „Nicoară Potcoavă” este deasa întrebuințare a adjectivelor demonstrative (acest și acel), care apar atît în expunerea propriu-zisă a autorului, cît și în părțile dialogate ale operei. Iată cîteva exemple de folosire a adjectivelor demonstrative acest (această) și acel (aceea), spicuite la întîmplare din diferite pagini ale romanului. „Acest mazîl Alexandru Dăvidean, văr de-al doilea cu noi a fost în vremea lui Staroste de Putna” (p. 51)1; am fost cu acest soț al meu la Roșcani... ” (p. 9); „[Tutunul] folosește la răceli, te apără de frigurile de baltă, potolește tusa de dimineață. Acest tutun, în păpuși de cîte un sfert de ocă, moș Petrea îl dobîndise de la un ovrei de la Brațlau...” (p. 27); ,,... Alexandru cunoscuse înfricoșatele salturi ale hatmanului Potcoavă de altă dată și se cutremura de amintirea lor. Acest bărbat blînd ridicase ca în furtună căzăcimea de la praguri...” (p. 124); „Mura privea la el [= Alexandru] cu frică, judecîndu-1 cu mintea ei ageră că bună dreptate face acest tinerel” (p. 110); „Să nu socoată a’c es t Vartic că noi nu ne-om aduce aminte, cînd ne-om întoarce cu măria sa Nicoară... ” (p. 118); „Iaca, bine trăim noi cu acești ciangăi de lege și limbă străină” (p. 41); „Deși e așa de bun meșter și cîștigă destul, n-are liniște în acest tîrg al Moghilăului... ” (p. 184)2. 1 Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă, Ed. Tineretului/ București, f.d.; citatele care . apar în cuprinsul articolului de față, fără altă indicație decît pagina, se referă la acest roman. 2 Cf. alte exemple la «paginile: 58, 68, 84, 110, 182, 192, 204, 207. 45 întrebuințarea adjectivului demonstrativ acel (aceea) este mai frec- ventă (fapt pe care îl vom explica mai jos) : „Dacă n-ar fi fost atunci pieirea lui, apoi s-ar fi întors iar acel Bîrlădeanu asupra Ipăteștilor” (p. 8); „Diacul Radu își isprăvi istori- sirea ... despre întîlnirea de la hanul lui Haramin, cu acel bărbat ciudat și spînatic cu nas ascuțit cît și al lui Alexa Totîrnac. Slujitorul acela al mazîlului... ducea la episcopia de Roman blesteme împotriva lere- miei Pîrcălabului” (p. 25— 26); „Trăiește, măria-ta, aicea un neam de oameni... loviți și sărăciți de acel Irimia” (p. 23); „Cînd a ajuns la patruzeci și cinci de ani... acel Iurg Litean... s-a gîndit ...” (p. 65); „Fiind acea fecioară frumoasă și înaltă...” (p. 65); „... au intrat în șerbie la acel căpitan de lefegii...” (p. 33); „sub hoarnă ardea foc mare.. . Din acel foc, Ile aduna jar” (p. 132); „Să se știe că acel pîrcălab e otrava vieții mazililor” (p. 30); „Acel Vartic vornic va intra în stăpînirea morii...” (p. 112); „Masa era împresurată de oaspeți și acei oaspeți ospătau” (p. 52); „La tumultul de glasuri care a cutre- murat ulița... s-a deschis o portiță și a ieșit capul lui Pan Kopițki... Acel cap al fostului căpitan de oaste avea rase cu briciul bărbia, obrajii și tîmplele... ”(p. 187); „.. . a lucit deasupra ogoarelor și livezilor acelui cuprins soarele” (p. 44); „Se afla în fundul ființei sale o întrebare... însămăria-sa a stăpînit în tainița ei acea întrebare cătră feciorii Gîrbo- vului” (p. 294); „S-au scîrbit, socotind cît e de scurtă acea zi a vieții lor” (p. 116); „. . . A găzduit în acea albă priveliște. . . ” (p. 66); „A cea vale a Moldovei... fusese un fel de rai al lumii” (p. 32); „Atunci la acea moarte a părintelui meu a fost răzmeriță” (p. 33)x. ★ Funcția originară a demonstrativelor este de a exprima gestul care însoțește comunicarea, de a concretiza legătura dintre vorbire și gest: cel ce vorbește, folosind adjectivul demonstrativ pe lîngă un substantiv, „conduce” privirea auditoriului spre o anumită persoană sau un anumit obiect (fie situate în imediata lui apropiere, fie mai depărtate — la pro- priu sau la figurat). Prin folosirea demonstrativelor, elemente prin exce- lență deictice, se realizează verbal notarea dinamicii gesturilor per- sonajelor. Mihail Sadoveanu utilizează adesea demonstrativele, în romanul „Nicoară Potcoavă”, cu acest efect indicator. De exemplu : „Vă închin vouă, credincioșilor mei, acest vin, a grăit Nicoară” (p. 119); „Dacă era cumva un neprietin, apoi dădeam drumul acestei haite Vidra de-1 rupea” (p. 36); „După ce-or cădea aceste frunze, m-oi pregăti “ (p. 207). 1 Cf. alte exemple la paginile : 8, 9, 26, 35, 46, 55, 65, 66, 68, 69, 111, 117, 199, 125, 135, 173, 180, 191, 202, 207. 46 Demonstrativele nu indică însă numai obiectul sau persoana care sînt de față, ci au și funcția anaforică de a relua un termen ante- rior, de a se referi la cineva sau la ceva despre care a mai fost vorba în text, atrăgînd astfel atenția asupra unei anumite persoane sau a unui a- numit obiect. Această funcție este des întîlnită în romanul „Nicoară Pot- coavă” : „Acolo, la domnia lui Ștefăniță vodă, și-a fost clădit curte cu turn de strajă un cneaz cu numele Iurg Litean . . . Avea acest Iurg Litean părul creț în cap și în barbă și ochii mari” (p. 64); sau : „Se ri- dicase în aceste părți de lume, căpitane Petrea, un lup sur, cu părul a- proape ca năgara. . . Și fiind acu patru ani la o cîșlărie haita noastră Vi- dra, pe care ați văzut-o, iată că s-a pustiit o vreme cu acel lup sur” (p. 60); „Iar căruța, Caraiman a întors-o iar la vale cătră Izvoare, cu caii. Și a c e 1 Caraiman oacheș fiind, se pare, slujitorul celorlalți, nu s-a mai întors sus” (p. 79); ,,. . . ei fac un negoț mult mai bănos — ducînd negustorași de marfă măruntă în tîrg la Moghilău. Acei negustorași de la noi caută lucruri ușoare și scumpe” (p. 181). Folosirea frecventă a adjectivelor demonstrative are, în scrisul lui M. Sadoveanu, o dublă funcție stilistică. Pe de o parte, prin utilizarea adjectivului demonstrativ, „obiectul” desemnat prin substantivul pe lîngă care apare adjectivul este „apropiat” de ochii noștri, e conturat și de- limitat în mod mai precis. Funcțiunea gramaticală a adjectivului demon- strativ, în astfel de cazuri, e oarecum asemănătoare cu aceea a artico- lului hotărît din limba literară actuală1, cu mențiunea că construcția cu adjectivul demonstrativ nu se reduce la o simplă determinare a cuvîn- tului, ci prin ea se realizează și funcția stilistică de insistență (adjecti- vul demonstrativ detașează un element al propoziției, îl relevă, opu- nîndu-1 restului comunicării). Totodată, în cazurile cînd demonstrativul se referă la un anumit obiect (din apropiere sau mai depărtat de vorbitor)^ întrebuințarea acestei părți de vorbire are și o funcție evocatoare, con- tribuind — așa cum am amintit mai sus — la obținerea unui efect de natură scenică (adjectivul demonstrativ sugerează dinamica gesturilor personajelor). Pe de altă parte, se știe că frecventa întrebuințare a elementelor deictice e, în general, o particularitate a stărilor de limbă mai vechi2 (într-o oarecare măsură și a vorbirii populare). Se pot cita numeroase exemple în acest sens din scrierile cronicarilor : „Fost-au acest Ștefan vodă om nu mare de stat” 3; „Acest Alexandru vodă zic că au 1 Cf. : „După ce-or cădea aceste frunze [=frunzele] m-oi pregăti" (p. 207). 2 Vezi, de pildă, pentru vechea franceză, observațiile lui Erhardt Lommatzch, Deik- tische Elemente in altfranzosischen, în Hauptfragen der Romanistik, Festschrift fur Ph. Aug. Becker, Heidelberg, 1922, p. 102 și urm. 3 Letopisețul țării Moldovei intocmit de Grigore Ureche vornicul și Simion Dascălul, Ed. Clasicii romîni comentați, Craiova, 1934, p. 61. 47 fost. . 1 „Acest Alexandru vodă au ținut scaunul o lună” 2; „A cest Petru vodă au domnit. . . 12 ani” 3; „A cest Ștefan vodă, ce l-au poreclit Lăcustă” 4; „A c e i lei sălbateci și lupi încruntați... au rădicat domn” 5; „Fost-au acesta război între verii, pentru domnia țării.. . ”6; „Este și această laudă în letopisețul lor...”7; „Mare întunecare aice în- țelepciunii acestui domn” 8; „Multu au stătut hanul îndoit după aceste cuvinte a lui Hmil” 9; „Și a c e i e cetate. . . au fostu a ră- sipei casei lui Vasile vodă pricina”10; „Ce aceie iarnă l-au apucat acolea”11; „Ce apoi nu l-au mai solobozitu Schinder pașe pre tălmaciul acel a” 12; „Ce la cît va veni pe urmă acest boier, vremea viitoare va arăta”13; . .iară sultanul n-au dat nici un răspuns pe a c e a carte” 14; „. . . pînă i-au adus pre acel porucinic și cu acei unsprezece sol- dați” 15. Mihail Sadoveanu, recurgînd la construcții de acest fel, dă stilului său o coloratură arhaică. Sub pana lui M. Sadoveanu, construcțiile a- mintite cu adjectivul demonstrativ dobîndesc așadar — ținînd seamă de sentimentul lingvistic al lectorului actual — o valoare stilistică deose- bită, ele contribuind și la realizarea culorii locale a limbii folosite în ro- manul său istoric. ★ S-ar putea pune întrebarea de ce în romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu adjectivul demonstrativ acel apare mai des întrebuințat decît. acest (vezi supra, p. 46). Ambele adjective demonstrative (ca și pronumele demonstrative co- respunzătoare) fac parte din sistemul de „organizare referențială” 16 al seninelor lingvistice; însă funcțiile lor în limbaj, în procesul de comuni- care, pot implica nuanțe deosebite. Explicația folosirii mai dese a demon- 1 Letopisețul Țării Moldovei întocmit de Grigore Ureche vornicul și Simion Dascălul, Ed. Clasicii romîni comentați, Craiova, 1934, p. 179. 2 Ibidem, p. 170. 3 Ibidem, p. 150. 4 Ibidem, p. 109. 5 Ibidem, p. 109. 6 Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, București, 1944, p. 27. 7 Ibidem, p. 27. 8 Ibidem, p. 70. 9 Ibidem, p. 121. 10 Ibidem, p. 142. 11 Ibidem, p. 121. 12 Ibidem, p. 48; Alex. Gîdei (Studiu asupra cronicarilor moldoveni din sec. al XVII-lea din punct de vedere al limbii, metodei și cugetării, București, 1898, p. 184) a semnalat astfel de exemple în scrisul lui Miron Costin. 13 Cronica lui Ion Neculce, Ed. Clasicii romîni comentați, Craiova, 1932,"voi. II, p. 475. 14 Ibidem, p. 283. 15 Ibidem, p. 471. 16 Cf. E. Benveniste, La nature des pronoms, în volumul For Roman Jakobson, Essays on the occasion of his sixtieth birthday, Haga, 1956, p. 34 și urm. 48 strativului acel (față de acest) trebuie căutată în caracterul narativ al operei de care ne-am ocupat: se pare că acest e mai ales d e i c t i c- s c e n i c — folosit îndeosebi pentru indicarea în situația prezentă, con- temporană vorbitorului — , iar acel e mai cu seamă a n a f o r i c-n a- r a t i v. în cursul unei narațiuni e de așteptat deci ca autorul să facă mai des apel la cea de a doua categorie de demonstrative. Tot din aceeași cauză însă, utilizarea destul de frecventă a demonstra- tivului acest, în romanul istoric discutat, apropie narațiunea de pre- zentul scriitorului și creează o atmosferă de contemporaneitate cu bogate rezonanțe afective. METODICA PREDĂRII LIMBILOR CÎTEVA OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU ANALIZA LIMBII ȘI A STILULUI OPEREI LITERARE ÎN ȘCOALA MEDIE DE CLARA GEORGETA CHIOSA Felul cum se analizează măiestria artistică a unui scriitor — mai cu seamă în clasele mari ale școlii medii — constituie piatra de încercare a unui bun profesor de literatură, deoarece cu acest prilej el deschide elevilor ferestre largi spre înțelegerea esenței creației literare. Cunoașterea unei opere literare — a conținutului ei de idei sau de sentimente — fără studierea atentă și minuțioasă a mijloacelor artistice prin care scriitorul le face sensibile, prin care el reușește să vorbească cititorului, să-l impresioneze, este de neconceput în școală, în cadrul lec- țiilor de literatură. Aceasta, pentru că, pe de o parte, elevii nu pot și nu trebuie numai să asculte și să memoreze afirmațiile profesorului — oricît de valabile și de interesante ar fi ele, — pe de altă parte, acum e timpul ca ei să-și deslușească propriile impresii, să pătrundă miracolul creației literare, să intuiască prin ce mijloace artistice scriitorul își cro- iește drum în spre înțelegerea și sensibilitatea cititorului. Școala trebuie să pună la îndemîna elevilor mijloacele de investi- gație literare proprii domeniul m analizei. Acest deziderat și-a găsit rezolvarea acum, cînd în clasa a VlII-a s-a reintrodus studiul teoriei li- teraturii, în care ca la o disecție se separă — evident în mod artificial — componentele creației literare, privită în diversitatea aspectelor ei — și apoi ca puse sub microscop se analizează trăsăturile lor specifice. Cu- noștințele de teoria literaturii sînt tot atît de necesare pentru analiza literară a creației scriitorilor care vor fi studiați de-a lungul istoriei li- 50 teraturii romîne, pentru formarea priceperii de a gusta o operă literară, ca și disecția pentru pregătirea viitorului medic. Dar atunci cînd se trece la analiza literară a celor mai de seamă creații ale marilor noștri scriitori ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu ș.a., procedeul semnalat mai sus nu mai este valabil. Acum scopul analizei literare este să pună în lumină atît concepția, ideile și sentimentele scriitorului, cît și mijloacele artistice folosite, ,,felul per- sonal” în care el ne transmite mesajul minții și al inimii sale. Analiza fiecărei creații a scriitorului trebuie să aducă o sumă de argumente pen- tru confirmarea celor expuse în lecțiile de prezentare a biografiei, pentru caracterizarea personalității sale artistice în concluzii. Totodată, analiza creației sale literare trebuie să dea prilej elevilor de a vedea cum cu opera scriitorului studiat arta noastră literară mai urcă încă o treaptă a evoluției ei. Dar, mergînd — așa cum e și firesc — pe urmele criticii noastre li- terare, școala acordă încă mai mare atenție numai analizei conținutului operei literare, neglijînd relevarea măiestriei artistice a scriitorului. De asemenea se mai observă în școală practicarea vechiului sistem de stu- diere a măiestriei artistice a scriitorului — și anume sub forma înșirării tropilor, a arhaismelor sau cuvintelor regionale, a unor construcții anu- mite de sintaxă poetică, fără să se motiveze de ce și cum aceste mij- loace artistice și nu altele sînt folosite de scriitor, în ce măsură ele sînt cerute de însăși esența și economia operei literare. îndeosebi, asupra acestei laturi a analizei operei literare în școala medie ne propunem să facem unele considerații. Trebuie să fie de la început limpede că asemenea lecții cer o pre- gătire minuțioasă — o bogată informare și o contribuție personală în sensul creării climatului potrivit posibilităților de receptare ale clasei. La aceste lecții profesorul urmează să descopere elevilor săi bogăția arsenalului artistic al fiecăruia dintre marii noștri mînuitori ai cuvîn- tului, măiestria cu care scriitorul folosește mijloacele pe care i le pune la îndemînă limba într-o etapă dată a dezvoltării ei, modul personal de îmbinare și de dozare a lor în scopul creării imaginii artistice în care se încheagă gîndurile și simțirile sale, ceea ce aduce el nou în mijloacele de exprimare poetică — cu alte cuvinte forma artistică individuală în care se manifestă personalitatea sa de scriitor. în alcătuirea unei lecții de analiză a măiestriei artistice a scriito- rului, cu privire specială la problemele de limbă și de stil, este extrem de important să se stabilească o cît mai strînsă legătură între forma ar- tistică, procedeele stilistice și ideea pe care acestea o sensibilizează. Pornind de la această premisă vom încerca să arătăm cum se des- fășoară analiza felului individual și artistic în care Eminescu folosește 51 limba, precum și procedeele de artă : mijloace de expunere, tropi, con- strucții poetice într-una din operele sale cele mai amplu studiate în școală : „Scrisoarea III”. în procesul analizei compoziției poeziei — în cea mai largă accepție a acestui termen — relevarea mijloacelor lingvistice și a procedeelor sti- listice vine să sublinieze conținutul de idei, care apare astfel mai preg- nant, mai convingător. Antiteza dintre cele două mari părți ale poeziei poate fi eviden- țiată mai bine cu ajutorul studierii atente a vocabularului, folosit de scriitor cu o rară măiestrie. . în prima parte, aceea de evocare a trecutului și, îndeosebi, în ta- bloul întîlnirii dintre Mircea și Baiazid, al luptei și al liniștii care încu- nunează victoria oștilor romîne, vocabularul folosit este cel neaoș romî- nesc, cu foarte rare excepții. Culoarea epocii este realizată prin întrebu- ințarea — cu scumpătate însă — a unor cuvinte și construcții arhaice, atît cît este necesar să ne evoce vremuri de mult apuse, fără ca aceste arhaisme să impieteze asupra înțelesului. Aceasta cu atît mai mult, cu cît opera lui Eminescu e menită să trezească sentimente adînci, fără nici o veleitate de a da informații de ordin istoric sau arheologic așa cum s-a desprins, de pildă, din analiza nuvelelor istorice ale lui Odobescu. Cuvintele și construcțiile arhaice ca : „oști leite-n zale”, „ale țării steaguri”, „mulți Curara”, „scriind o carte”, „cu oaste și război ca să ne cerți” etc., se împletesc cu forme și expresii populare : „călăreții îm- plu cîmpul”, „de n-o fi cu bănat”, „se năruie tot cerul”, „să faci întoarsă. .. a ta cale”, „ce e scris și pentru noi”. Vocabularul folosit în această parte a poeziei este, evident, cel cerut de conținut, fără a surprinde prin neobișnuit. Este interesant, totuși, ca elevii să remarce în ce măsură simple mijloace lingvistice —altminteri de neobservat — sînt în stare să reliefeze intențiile scriitorului, să fie ridicate la rangul de procedee stilistice în arta unui mare creator. în contrast cu lexicul întrebuințat în prima parte a poeziei, neo- logismul abundent din partea a doua nu înseamnă numai simpla trecere la folosirea unei limbi corespunzătoare conținutului (aspecte ale socie- tății contemporane poetului), ci un mijloc artistic de o rară putere su- gestivă. Utilizarea voită a neologismelor — uneori stridente — vine în sprijinul criticii necruțătoare, al marcării disprețului și urii poetului pen- tru societatea descompusă moralicește, al cărei tablou îl zugrăvește cu atîta pasiune. Invectiva uzează de termeni ca : „saltimbanci”, „canalie de uliți”, „stîlpi de cafenele”, „q^dntesență de mizerii”, „fameni” etc. Aceste neo- logisme, ca și ceilalți termeni folosiți de poet pentru caracterizarea pu- treziciunii morale a claselor suprapuse, aduc o și mai mare putere de 52 expresie prin noutatea lor nu numai în limbă, dar mai ales în creația poetică. In același scop, adică pentru forța lor de a exprima ironia poetului, sînt utilizate cuvinte luate în sens antonimie : ,,nu se nasc glorii pe stradă”, „patrioții, virtuoșii, ctitorii de-așezăminte”. Dar iată-ne trecuți din domeniul limbii în acela al procedeelor stilistice, aceasta datorită fap- tului că nici nu se pot stabili limite prohibitive între ele. întreitul aspect al biciului satirei eminesciene : neologismul, ironia, cuvîntul neaoș, de ocară, împletite genial, ridică poezia de la pamfletul politic cotidian la marea și zguduitoarea operă de artă care va rămîne nepieritoare cînd chiar amintirea acestor aspecte oribile ale societății burgheze va fi dispărut. Folosirea vocabularului în scopuri artistice se mai poate releva și cu prilejul analizei fiecăreia dintre cele două părți ale poeziei, și anume a diferitelor tablouri din care sînt alcătuite. Cercetînd mijloacele artis- tice de realizare a tabloului exotic — visul sultanului — se poate observa că poetul a realizat coloritul oriental și cu ajutorul cîtorva cuvinte — sub- stantive comune și proprii : șeih, Eschișer, Edebali, Malcatun, așa cum într-o pictură, cîteva trăsături de penel muiat într-o anume culoare creează atmosfera întregului tablou. „Atmosfera, exotismul, impresia de Orient din aceste versuri, sînt redate mai ales de numele proprii, și de aceea sînt scoase, toate, în relief, accentuate cu putere, arătate cu dege- tul prin plasarea lor în rimă — culminînd în frumusețea rimei ca o creangă de alun — -frumoasa Malcatun, numele personajului principal, menționează G. Ibrăileanu în „Studii literare” h Cuceririle imperiului otoman sînt amplu sugerate de cele cîteva versuri alcătuite aproape în întregime din substantive proprii (numiri geografice) : ,,......................vede șiruri munții mari; Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari; Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă; Astfel Asia, Europa, Africa.............................. Observarea atentă a textului din punct de vedere lexical dă ele- vilor posibilitatea să tragă concluzii asupra bogăției și varietății voca- bularului folosit de poet, asupra artei cu care acesta a introdus în poezie cuvintele menite să exprime „adevărul”, neținînd seama de caracterul lor mai mult sau mai puțin „poetic”. Cuvinte ca : fălci, buget, pocitură, scufie, ceafă, pomadă, gușați etc., cu un conținut noțional și o sonoritate vădit „nepoetică” — sînt în arta lui Eminescu mijloace cu o rară putere de expresie. 1 G. Ibrăileanu, Studii literare, ed. C. R. 1931, p. 191 — 192. 53 Analiza mijloacelor de expunere, a construcțiilor sintactice, a unor particularități morfologice folosite de poet în realizarea celor două părți ale poeziei (și, mai ales, a primei părți — a cărei arhitectonică este vădit mai complexă) va arăta mai bine concordanța dintre conținut și formă. Prima parte a poeziei — povestire care proiectează ca pe un ecran locuri, fapte și eroi din trecut — utilizează rînd pe rînd narațiunea, des- crierea, dialogul, dozîndu-le după cum faptele sînt mai îndepărtate — într-un trecut de legendă (narațiunea eminamente epică) sau mai apro- piate în timp și spațiu —mai aproape de propriile sentimente ale rapso- dului (dialogul, narațiunea cu caracter dramatic). înlăuntrul acestor mijloace de expunere poetul folosește și alte procedee de limbă și de stil. Reluarea aceluiași cuvînt sau grup de cuvinte în aceeași propoziție sau în propoziții consecutive întăresc — și prin simetria muzicală creată — impresia de povestire domoală în care poetul evocă timpuri și fapte demult apuse — asemenea aceleia a unui bătrîn rapsod : Iar din inima lui simte un copac cum că răsare Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește Cu a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește; Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde Și sub dînsul universul într-o umbră se întinde. . . sau : După vremuri mulți veniră, începînd cu acel oaspe Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod. Deosebit de sugestiv sînt folosite repetiția și enumerația în versu- rile care împletesc povestirea despre visul sultanului cu înseși imaginile din care visul este alcătuit. Cele două cuvinte care se repetă : vede și umbră sînt esențiale — primul introduce fiecare imagine a viziunii pro- fetice, al doilea sugerează nu numai întinderea cuceririlor, ci și presim- țirea furtunii pe care năvălirea turcă o stîrnește. Enumerarea ținuturilor cucerite, a hotarelor lor, a bogățiilor cuprinse, dă viziunii proporții cu adevărat uriașe. Iată un mijloc grafic de a le scoate în evidență : repetiție enumerație a. umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde b. și sub dînsul universul într-o umbră, se întinde c. iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari: — Atlasul. — Caucazul — Taurul — și Balcanii seculari. 54 repetiție enumerație d. vede : Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă e. umbra arborelui falnic peste toate e stăpînă a. Astfel: — Asia, — Europa — Africa cu-a ei pustiuri — Și corăbiile negre legănîndu-se pe rîuri — Valurile verzi de grîie legănîn- du-se pe lanuri — mările țărmuitoare — și cetăți lîngă limanuri b. toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor c. vede — țară lîngă țară — și popor lîngă popor. d. ca prin neguri alburie se întind e. și se prefac în întinsă-mpărăție sub o umbră de copac. împletind anumite construcții sintactice cu procedee stilistice ca enumerația și repetiția, poetul încheagă largi imagini spațiale. Din analiza structurii propoziției : Astfel Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Și corăbiile negre legănîndu-se pe rîuri, Valurile verzi de grîie legănîndu-se pe lanuri Mările țărmuitoare toate se întind nainte-i... și cetăți lîngă limanuri elevii vor putea observa că înșiruirea componentelor unui subiect multiplu însoțite de determinări care ating ele înseși proporțiile unor propoziții — apoi închegarea lor într-un subiect generalizator: toate, urmăresc să ne desfășoare tabloul imensei întinderi de pămînt și apă, al bogățiilor care toate s-au supus puterii otomane. Alteori imaginea spațiului este realizată prin fraza amplă, în care propozițiile depășesc cadrul neîncăpător al versului: Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit, 55 Pîn’ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna : Doamna mărilor și-a nopții varsă liniște și somn. Creșterea vertiginoasă a imperiului otoman este zugrăvită cu mare forță în cîteva versuri doar. Repetițiile și enumerațiile urmăresc prin așezarea lor simetrică să sugereze totuși îndelungatul timp în care s-a întins și a devenit atotputernică împărăția turcească : An cu an împărăția tot mai largă se sporește, Iară flamura cea verde se înalță an cu an, Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan. Ultimul vers : Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid... reia imaginea spațială și o împletește cu cea de timp încheind primul tablou — visul sultanului — și deschizînd cu versul: Pîn’la Dunăre ajunge furtunosul Baiazid calea celui de-al doilea tablou : ciocnirea dintre turci și romîni. Acum, povestirea rapsodului devine parcă mai vie, mai apropiată nu numai datorită dialogului, ci și folosirii unor procedee morfologice și sintactice. Astfel, în tabloul luptei, prin trecerea de la perfectul simplu la prezentul istoric : Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium ! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn... etc. se realizează aducerea în prim plan a tabloului luptei și se obține — fără îndoială — dinamizarea povestirii. în același tablou poetul împletește ordinea directă (subiect + pre- dicat) cu inversiunea (predicat + subiect), cu precăderea acesteia din urmă în momentele cele mai dramatice ale încleștării : Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-1, vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie, în zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai măre și mai mare; în zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste; Căci se clătină rărite șiruri lungi de bătălie, Cad arabii ca și pilcuri risipite pe cîmpie, în genunchi cădeau pedeștrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă, Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul... 56 Folosirea numai a ordinei directe ar fi dat impresia unui ritm egal, monoton, al luptei, deci nefiresc, pe cînd inversiunea marchează nu numai accelerări ale acțiunii, ci și ciocnirile violente, caracterul variat al mișcării. Imaginile luptei crîncene care se dă, a acțiunilor care se succed sînt mai viu conturate cu ajutorul comparațiilor : vin (săgeți) ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie? strigă (împăratul'» ca și leul în turbare, cad (asabii) ca și pilcuri risipite, lovind (săgețile) ca și crivățul și [gerul. Trebuie remarcat faptul că acți- unile — nu obiectele — sînt comparate în scopul de a le reliefa. Dar poetul nu ne face numai să vedem lupta, ci s-o și auzim. în acest pasaj efecte acustice de o rară subtilitate sînt realizate cu ajutorul armoniilor imitative — atît de bine scoase în evidență tot de G. Ibrăi- leanu în opera citată. Explicarea unor imagini auditive se face relevîndu-se frecvența unor sunete sau folosirea unor cuvinte a căror componență sonoră este ono- matopeică : Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium Repetarea sunetului o și îndeosebi folosirea cuvîntului onomatopeic : clocoti sugerează marea frămîntare a oștilor romîne înăbușită de desimea codrului. în versurile : Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni Orizonu-ntunecîndu-1 vin săgeți de pretutindeni zgomotul săgeților este sugerat de repetarea sunetului r-, iar în versul următor : Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie efectul sonor este realizat nu numai prin repetarea sunetului v, dar și prin efectul sonor imitativ al cuvintelor : vîjîind, vijelia, plesnetul. Partea a doua a poeziei — intens lirică — uzează de alte procedee artistice, diferite de cele din prima parte. Acum, rapsodul care evoca timpuri de glorie face loc poetului care revarsă torentul revoltei sale îm- potriva josniciei contemporane. Spre deosebire de caracterul narativ al primei părți — în care povestirea se face la persoana a IlI-a, în partea a doua poetul se adresează direct celor invectivați; fraza, deși amplă, este alcătuită din propoziții interogative sau exclamative, care o segmentează, o întrerup, din nevoia de a marca tonul (interogativ sau exclamativ) după fiecare propoziție : Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dee ce-o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? Au la Sybaris nu sîntem lîngă capiștea spoielii(?) Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii? etc. 57 Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară, ( !) Prea tăcurăți neamul nostru de rușine și ocară, ( !) Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei Ca să nu s-arate-odată, ce sînteți — niște mișei ! în această a doua parte a poeziei, indignarea poetului dusă pînă la furie răsună în construcția propozițiilor, care devin scurte, eliptice chiar : Toți pe buze avînd virtute, iar în ei monedă calpă. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni\ Virtutea0! e-o nerozie, geniul0! o nefericire. Stările sufletești ale poetului se transpun în construcția frazei, în ritmul folosit, așa cum în vorbirea obișnuită altul este ritmul cînd se povestesc fapte de mult petrecute — cu toate nuanțările cerute de speci- ficul lor și de participarea afectivă a povestitorului — și altul este ritmul cînd în vorbire se revarsă avalanșa unor sentimente care nu pot fi stăvilite. Dintr-o bună lectură a poeziei se poate desprinde clar diferența de tempo (deși ritmul este același) dintre cele două părți ale poeziei. în prima parte, cu toată varietatea de tablouri, povestirea se marchează în acor- duri largi, maiestoase, pentru că acele vremi evocate sînt pentru poet pline de măreție, — în partea a doua ritmul este parcă mai grăbit, cu o vădită tonalitate sumbră, 'corespunzătoare stării sufletești a poetului. ,,Solo”-ul (cum îl numește G. Ibrăileanu) sau ,,cadențele” în stil popular cu care se încheie partea întîi nu aduc numai impresia de repaus, ci dezvăluie parcă esența însăși a primei părți: dragostea poetului pentru popor, pentru toate calitățile lui. Tot în sprijinul constatării că în prima parte a poeziei sentimen- tele poetului cer ritmul larg, fraza amplu desfășurată, varietatea proce- deelor de artă, mai vine și observația că aici își găsește loc folosirea din plin a comparației — figură de stil a cărei desfășurare cere răgaz, — pe cînd în partea a doua ea este aproape absentă, deoarece impetuozitatea sentimentelor poetului nu-i mai dă răgazul necesar. Acum metafora, epi- tetul, apostrofa sînt mijloacele stilistice prin care poetul dezlănțuie grin- dina de invective asupra ,,saltimbancilor și irozilor”. Am încercat în rîndurile de mai sus să scoatem în evidență unele mijloace lingvistice și procedee de stil care au izvorît în poezie — voit sau spontan — din însăși frămîntarea gîndurilor și sentimentelor poetu- lui. Analiza a urmărit să arate cum se poate explica elevilor corespon- dența dintre conținutul operei, forma artistică pe care acest conținut o îmbracă și emoțiile estetice pe care opera de artă cu diversele ei posibi- lități le poate trezi cu mai mare intensitate în simțirea unui cititor avizat. 58 CONSFĂTUIREA REVISTEI «LIMRA ROMÎNĂ» CU CITITORII ȘI COLARORATORII EI Editura Academiei Republicii Populare Romîne a organizat, la sfîrșitul lunii decem- brie 1956, în cadrul decadei cărții, o consfătuire cu cititorii și colaboratorii din București ai revistei «Limba romînă». Consfătuirea a fost prezidată de acad. Al. Graur, director general al Editurii Academiei. La început, D. Macrea, redactorul responsabil al revistei, a vorbit despre principalele sarcini ale revistei «Limba romînă» pe anul 1957. Subliniind noua orientare a activității lingvistice din țara noastră, vorbitorul a arătat că revista «Limba romînă» are sarcina de a dezbate, în paginile ei, probleme teoretice și practice, care interesează marile mase : pro- bleme de gramatică, de vocabular, de ortografie, probleme legate de nevoile și de sarcinile învățămîntului, reconsiderarea și valorificarea operelor lingviștilor din trecut, probleme de limbă literară și de cultivarea limbii, de dialectologie, problema terminologiei științifice și tehnice și, în sfîrșit, informarea cititorilor săi despre activitatea lingvistică din țara noastră și din alte țări. Rubricile revistei au fost susținute, în anul 1956, cu articole numeroase și folosi- toare. Astfel, la rubrica «Gramatică și vocabular», au fost publicate 14 articole, dintre care opt — legate direct de problemele învățămîntului. Vorbitorul a menționat printre acestea articolul acad. E. Petrovici «Fonemele limbii romîne», care, în comparație cu capitolul «Fonetica» din Gramatica Academiei R.P.R., este o prezentare mai explicită a sistemului fonetic al limbii romîne, studiul minuțios și bine alcătuit al prof. Gh. Nedioglu «Despre pre- dicatul verbal», publicat în 3 numere consecutive și alte articole ca : «Funcția semantică â genului», de Șt. lacob și „Observații în legătură cu sensul general al substantivelor0 de Rita Marinovici, interesante prin noutatea problemelor pe care le discută. Rubrica «Limbă și literatură» a cuprins articole în care sînt relevate părerile scriitorilor noștri clasici despre limba literară și articole care analizează folosirea măiestrită a cuvîntului de către unii scriitori. Din prima categorie au fost semnalate articolele «Coșbuc ; despre limba literară», de Gh. Scridon, «Contribuție la studiul concepției lui G. Ibrăileanu despre limba literară», de N. Dănilă și «Părerile lui Costache Negruzzi despre limbă», de Gr. Brîncuș; iar din a doua categorie, «Numele de persoane în ,,Țiganiada“ lui I. Budai-Deleanu», de Lidia Șerdeanu, «Evoluția frazei în stilul lui Barbu Delavrancea», de Al. Niculescu și «Un pro- cedeu de individualizarea personajelor în opera satirică a lui I. L. Caragiale», de Luiza și Mircea Seche. 59 D. Macrea a subliniat de asemenea contribuția pe care acad. T. Vianu a adus-o, prin articolele publicate în anul 1956 în «Limba romînă», la lămurirea unor probleme de stilis- tică, foarte viu dezbătute în zilele noastre. în cadrul rubricii «Valorificarea moștenirii lingvistice», cititorii revistei au fost informați despre activitatea a trei lingviști din trecut: Gustav Weigand, Samuil Micu și Sextil Pușcariu. în ce privește legătura revistei «Limba romînă» cu școala, D. Macrea a arătat că ea nu trebuie căutată numai la rubrica «Metodica predării limbilor» , care în raport cu alte rubrici a fost mai puțin susținută în anul 1956. Totuși, și aici au fost publicate cîteva articole scrise pe teme viu discutate în cercurile profesorale, cum ar fi aceea a predării ortografiei și a analizei stilistice a textului literar. în anul 1956 numărul rubricilor revistei «Limba romînă» a fost sporit, prin inaugurarea rubricii de «Cultivarea limbii» . Vorbitorul a arătat că această rubrică vine să împlinească un gol de mult simțit în publicațiile noastre de lingvistică. Ea va aduce contribuții prețioase la lămurirea numeroaselor probleme legate de folosirea corectă a limbii romîne în presă, la teatru, la radio, în vorbirea curentă etc., probleme care interesează un public foarte numeros. Latura informativă a revistei, în anul 1956, a fost destul de dezvoltată. Din cele 100 de pagini ale fiecărui număr aproximativ 30 de pagini scrise cu petit, au fost umplute totdeauna cu material informativ : cronici, recenzii, note bibliografice, note și consultații. Referindu-se la lipsurile revistei «Limba romînă» pe anul 1956, D. Macrea a arătat că relativa sărăcie a rubricii «Metodica predării limbilor» se datorește faptului că numărul colabo- ratorilor revistei, legați de problemele învățămîntului, deși a crescut în ultima vreme, rămîne încă neîndestulător. Profesorii din învățămîntul mediu și învățătorii n-au simțit că au în revista «Limba romînă» o rubrică a lor, pe care sînt datori să o susțină. Cea mai mare parte dintre aceștia, care se îndeletnicesc și cu munca de cercetare, înclină mai mult spre problemele de lingvistică, decît spre cele de metodica predării lîmbilor. Evident, aceasta nu constituie un rău — a arătat vorbitorul — însă rubrica de «Metodică» nu se va ridica la nivelul celorlalte rubrici fără sprijinul activ al profesorilor cu o bogată experiență în munca didactică. Printre celelalte lipsuri, care supără mult pe cititorii revistei «Limba romînă» ca și pe membrii Comitetului de redacție, D. Macrea a subliniat apariția cu întîrziere a unor numere și modul defectuos de difuzare, lipsuri care, datorită unor noi măsuri, în anul acesta vor fi înlăturate. în încheierea referatului său, D. Macrea, redactorul responsabil al revistei «Limba romînă», a arătat cîteva dintre sarcinile noi ale revistei pe anul 1957. Comitetul de redacție va căuta să răspundă din ce în ce mai bine unor noi cerințe pe care cititorii și le exprimă în ultima vreme cu tot mai multă stăruință. Astfel, rubrica «Cultivarea limbii», deschisă în anul trecut, va fi susținută în permanență cu un material bogat și variat. La ședința din 12 dec. 1956 a Secției de limbă și literatură a Academiei, unde au fost analizate periodicele Institutului de lingvistică din București și ale Institutului de literatură, scriitorii au luat hotărîrea de a susține revista «Limba romînă» prin publicarea de articole în care vor fi dezbătute problemele legate de folosirea limbii în operele beletristice. în urma colaborării scriitorilor și a criticilor literari comitetul de redacție speră că se va ajunge ca revista «Limba romînă» să aibă o apariție lunară. Tot în anul 1957 revista va deschide o rubrică de filologie, care se va ocupa în special de problemele limbii vechi, și de problemele pe care le ridică editarea operelor clasicilor lite- raturii noastre. După referatul redactorului responsabil au urinat discuții. Vorbitorii, în majoritate profesori, au arătat că, pentru cei care o folosesc, revista «Limba romînă» este de un real folos, atît în munca de predare, cît și în ce privește sporirea cunoștințelor profesionale. Ei au făcut în același timp și unele observații critice și propuneri. S-a arătat astfel că în urma apariției unor lucrări importante, elaborate fie de institutele de lingvistică, fie de diverși lingviști, cititorii revistei «Limba romînă» așteaptă să găsească în revistă recenzii critice asupra lor. Astfel de recenzii apar cu mare întîrziere sau nu apar de loc. 60 O altă critică adusă revistei se referă la combativitatea ei, uneori destul de redusă. S-a arătat că revista «Limba romînă» ar trebui să intervină cu curaj în unele probleme foarte actuale, cum sînt, de pildă, unele abateri de la normele noii ortografii, discuția cu privire la formarea limbii literare romînești, apariția a numeroase greșeli de limbă în unele publicații actuale etc. Dezvoltarea spiritului critic și organizarea de discuții pe teme actuale ar face revista mult mai interesantă, mai atractivă și mai căutată, și ar spori simțitor numărul citi- torilor și al colaboratorilor ei. în ce privește corectitudinea limbii și a stilului, unii participanți la discuție au arătat că revista «Limba romînă» nu poate servi totdeauna de model, așa cum ar fi de așteptat. Mult mai numeroase, în raport cu criticile, au fost sugestiile și propunerile pentru îmbu- nătățirea tematicii revistei pe anul 1957. Profesorii din învățămîntul mediu au propus ca re- dacția revistei să stabilească legături cu Cabinetul pedagogic sau chiar cu diversele cercuri pedagogice, atît pentru a vedea care sînt problemele de gramatică încă nelămurite, cît și pentru a atrage noi colaboratori dintre profesorii activi și competenți, care participă la aceste cercuri. Acesta ar fi unul dintre procedeele care s-ar putea folosi pentru ridicarea rubricii «Metodica predării limbilor» la nivelul celorlalte rubrici. O problemă care îi preocupă mult pe profesorii de limba și literatura romînă este felul cum trebuie făcută la clasă analiza limbii și a stilului operelor beletristice. Publicarea unor astfel de articole la rubrica «Metodica predării limbilor» ar fi de un real folos, cu atît mai mult cu cît unii profesori încă mai fac confuzie între măiestria artistică și limba literară. De asemenea, pentru a sprijini procesul de învățămînt de toate gradele, revista ar putea să discute în articole speciale felul cum sînt scrise diverse manuale școlare. S-a observat că sub acest raport multe dintre ele sînt criticabile, fie pentru că sînt inaccesibile elevilor cărora le sînt destinate, fie pentru că au numeroase greșeli de limbă și de stil. Acestea din urmă sînt cu atît mai intolerabile cu cît în materie de limbă literară, orice manual este considerat de elevi o autoritate. Asemenea greșeli care apar în manuale, ca și cazurile de «opinie separată» în unele pro- bleme de ortografie, adesea foarte frecvente în operele beletristice ale unor scriitori contempo- rani, chiar dintre cei cu renume, fac multe dificultăți profesorilor de limba romînă. Aceste observații au dus la propunerea ca revista «Limba romînă» să adopte în anii care urmează, o atitudine mai fermă în ce privește respectarea noii ortografii și eventual să deschidă o discuție în jurul problemelor în care există încă controverse. Cei mai mulți participanți la discuție au apreciat inițiativa Comitetului de redacție al revistei de a întreține în permanență, în anii care urmează, rubrica de «Cultivarea limbii» și au făcut, în legătură cu această rubrică, numeroase propuneri. Semnalăm printre acestea pro- punerea de a se publica articole în care să fie analizată limba traducerilor — nu numai a ope- relor beletristice, ci și a celor științifice — prin intermediul cărora se strecoară în limba noastră multe neologisme inutile și multe expresii și construcții neconforme cu structura limbii romînești. Prin rubrica de «Cultivarea limbii», și în special prin colaborarea scriitorilor cu experiență, revista «Limba ro’mînă» va putea să devină un îndrumător al tinerilor scriitori, în ce privește folosirea corectă a limbii romînești în operele beletristice. Participanții la discuție au arătat nece- sitatea de a se lua atitudine împotriva numeroaselor greșeli de limbă, a construcțiilor lexicale și frazeologice artificiale, care apar în operele unor scriitori cu mai multă sau mai puțină experiență. De asemenea, merită să fie înregistrată aici și propunerea de a se combate prin presă argourile elevilor și studenților, argouri care în ultima vreme par a se afla într-o situație înflo- ritoare și care, într-o oarecare măsură, se răsfrîng în vorbirea întregului tineret. Luînd cuvîntul la sfîrșitul consfătuirii, atît D. Macrea, redactorul responsabil al revistei, cît și acad. Al. Graur, directorul general al Editurii Academiei R.P.R. au arătat că par- ticipanții la consfătuire au făcut observații și propuneri interesante, care vor ajuta Comitetul de redacție să facă din revista «Limba romînă» o revistă din ce în ce mai folositoare, mai căutată. 61 LATINA „VIE“ — O NOUĂ LIMBĂ INTERNAȚIONALĂ (Lucrările Congresului internațional de latină vie, Avignon, 2—6 septembrie 1956) S-a făcut adeseori constatarea că studiile clasice sînt, în epoca modernă, în continuu declin. Programele de învățămînt prevăd pretutindeni tot mai puține ore de greacă și latină. Lucrări de știință și opere literare se scriu azi tot mai rar în latinește. Deși filologia clasică a dat, în multe țări, în ultimele decenii, o serie de opere valoroase, la un înalt nivel științific, nu este pentru nimeni un secret că acest fapt pozitiv este contrabalansat de o scădere cantitativă apreciabilă a preocupărilor pentru clasicismul greco-latin. Nu de mult, în primăvara anului 1954, a avut loc în Elveția o discuție aprinsă pentru sau contra limbii latine, discuție provocată de articolul unui publicist: „Învățămîntul limbii latine este o uriașă mistificare, care durează de mai bine de o mie de ani și care trebuie să înceteze”. Apărarea n-a fost de [loc ușor de susținut. Argumentele bine cunoscute — cultura, civilizația, spiritul latin etc. — au devenit banalități, care trebuie înlocuite cu alte arme, mai puțin tocite. în aceste condiții, a avut loc la Avignon un Congres internațional de latină, care s-a bucurat de participarea a 150 de reprezentanți din 22 de țări. A fost un congres de latină „vie” (latin vivant), al cărui scop, unic, se poate defini astfel: discutarea problemelor lingvistice, pedagogice și propagandistice ridicate de încercarea de a face din latină o limbă interna- țională. „Latină vie” înseamnă pentru organizatorii congresului de la Avignon latina clasică adaptată cerințelor unei limbi internaționale moderne. în raportul de bază al prof. J. Bayet, directorul școlii franceze din Roma, se spune : „Nous cherchons un mode universel de trans- mission de la pensee, en particulier scientifique, pour eviter l’ignorance rSciproque des travaux de recherches qui se poursuivent dans Ies diffârentes pârtie du monde”. Latina trebuie pre- ferată oricărei limbi moderne, pentru a nu se produce rivalități și nemulțumiri, dar ea trebuie preferată și oricărei limbi artificiale (Volapuk, Ido, Esperanto) — a susținut prof. J. J. Delgado în comunicarea sa „Lingua latina, lingua universalis”. După cum se știe, încercarea de a face din latină o limbă universală nu e nouă. Ca să nu citez decît ultima tentativă în acest sens, amintesc de Congresul de latină din aprilie 1933 (Roma), care ajunsese la mănătoarele concluzii: — latina trebuie să devină limbă universală; — documentele congreselor și conferințelor internaționale trebuie redactate în latină; — să se învețe în toate țările latina încă din clasele primare; — să se scrie cărți latinești cu teme de actualitate; — să se scrie și să se vorbească latinește în licee și universități. Iarăși nu este o noutate că o astfel de inițiativă e sprijinită, în primul rînd, de cercurile clericale catolice. în publicațiile Vaticanului „l’Osservatore Romano” și „Latinitas” au apărut în ultimii ani o serie de articole pe această temă. Ceea ce a fost într-adevăr nou la congresul de la Avignon se leagă de politica cercu- rilor occidentale care doresc crearea unor State Unite ale Europei. Din punct de vedere lingvis- tic, această federație ar urma să se deosebească de „estul comunist” prin folosirea latinei. 62 în comunicarea sa — intitulată semnificativ „Latina ca idiom social al afinității occidentale”,. Kurt Stegman von Pritzwald, profesor la Marburg, scrie textual: „Latina este un idiom social care constituie un grup social înăuntrul comunității lingvistice naționale din Occident. Acest grup se va putea recunoaște (după adoptarea limbii latine—n.n.) după formația sa clasică și de aceea se va putea uni într-o federație. Limba latină desparte struc- tura „burgheză” a societății occidentale de structura „comunistă” a societății din estul sovietic. Există o serie de piedici de netrecut în calea introducerii unei limbi moarte — chiar cu calitățile și prestigiul incontestabil al limbii latine — ca limbă internațională. Problema unei „limbi internaționale”, în condițiile actuale, este bine cunoscută de lingviștii romîni, pentru a mai fi nevoie să ne oprim aici asupra ei. Este foarte puțin probabil ca inițiativa discutată la Avignon să izbutească și latina să devină limba oficială a „comunității nord-atlantice”. Totuși unele idei din comunicările prezentate, precum și metodele preconizate pentru promovarea limbii latine ca limbă universală, sînt interesante și merită să fie reproduse. 1. Cum trebuie adaptată latina la noua ei funcție, aceea de limbă internațională a epocii noastre? La această întrebare s-a răspuns cu propuneri privind pronunțarea, grama- tica, stilul și vocabularul. a. Pronunțarea. Secole de-a rîndul limba latină a servit drept limbă a culturii europene,, cu toate că marii umaniști ai Renașterii și erudiții secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea pro- nunțau latinește diferit în Italia, Franța, Germania, Anglia. Deși în aceste condiții înțelegerea internațională era posibilă prin intermediul limbii latine, organizatorii congresului de la Avignon se arată în favoarea introducerii pronunțării latine reconstituite (restituce) în toate țările.Moti- vele invocate în sprijinul generalizării acestei pronunțări — experimentată în ultimii ani într-o serie de forme de învățămînt din occident—sînt: 1. Realizarea unei înțelegeri lesnicioase între națiuni și 2. Respectarea ultimelor rezultate la care a ajuns gramatica istorică. Se ia ca bază latina așa cum se vorbea în primele secole înaintea și în era noastră. Față de pronunțarea limbii latine în Romînia, deosebirile sînt următoarele: ae, oe, eu se pronunță ai, oi, eu (cu hiat: e + u); ch, ph, th se pronunță cu o ușoară aspirație după oclusivă; c și g se pro- nunță velar și înainte de e, i; grupul qu se citește cu, iar t urmat de i în hiat se pronunță t, nu ț. Pronunțarea „reconstituită” întîlnește numeroase obiecții din partea tradiționaliștilor din diferite țări, dar ea are prestigiul incontestabil al adevărului științific. b. Gramatica și stilul. O serie de comunicări pun problema adaptării gramaticii și sti- lului clasic latin la cerințele unei limbi internaționale a epocii noastre. „Latinam linguam in sintaxi, in stilo, in lexico renovemus” e intitulată comunicarea prof. Riccardo Avallone. Prof. M. Mignon vorbește despre „une syntaxe remani£e et simplifice”. Propunerile comitetului de organizare a congresului sînt destul de vagi în această privință. Amănunte aflăm numai din raportul de bază al prof. J. Bayet. Puritatea latinei clasice nu trebuie alterată, dar „as- pectele logice ale gramaticii latine vor trebui să fie preferate modalităților stilistice”. Se pro- pune evitarea stilului indirect, simplificarea construcțiilor cu gerunziul și gerundivul și găsirea unor procedee pentru a suplini lipsa articolului — chiar cu riscul derogării de la uzajul stilistic consacrat. Adjectivele nou create urmează să fie încadrate în clasa I (-us, -a, -um). Acestor indicații li se adaugă propunerea prof. R. Avallone ca sintaxa latinei „vii” să nu se bazeze exclu- siv pe stilul lui Cicero, ci și pe Sallustiu, Tit-Liviu, Seneca, Tacit, scriitorii creștini. Se combate, în comunicarea profesorului italian, servilismul față de anumite modele stilistice și se cere o deplină libertate stilistică pentru oamenii de știință care vor vorbi și scrie latinește. c. Vocabularul. Indicațiile organizatorilor congresului referitoare la îmbogățirea voca- bularului latinei clasice sînt următoarele : — se vor folosi procedeele de derivare și compunere specifice pentru latina clasică; — se vor latiniza cuvinte grecești; — se vor latiniza termeni moderni consacrați de uzul general (aceasta numai cînd primele două metode nu dau rezultate mulțumitoare). 63 Iată cîteva neologisme propuse de prof. G. Paciti: arca loricata „safe”, forum, num- marium „bursă”,' litterae nummariae „cec’ fargentarius (mensarius) „bancher”, ponderatio rationum „buget” etc. într-adevăr utilă și de interes general este problema stabilirii unor denumiri universal valabile, latinești, pentru produsele farmaceutice. Expunerea doctorului J. Volckringer este convingătoare. 2. Cum trebuie predată limba latină ca ea să poată deveni mai ușor și mai repede limbă internațională? Răspunsul la această a doua întrebare se poate rezuma astfel : a) Trebuie înlăturată concepția că latina este o limbă moartă. De aceea profesorii trebuie să vorbească, între ei și în clasă, latinește, trebuie să folosească cît mai mult metoda retro- versiunilor și, în general, metode active de predare. Manualele trebuie să cuprindă texte cu un conținut de actualitate din diferite domenii, pentru a obișnui pe elevi cu ideea că latina nu este numai un factor de cultură, dar și im instrument practic, viu, de comunicare. b) Să se renunțe la predarea limbii latine pentru începători cu ajutorul unor exerciții puerile, stupide (de exemplu : Virginia habet duas columbas. Virginia columbas amat. Amantne colu'mbae Virginiam^ — citat în raportul de bază al lui Goldwin Beach). c) Să se pună la îndemîna începătorilor cărți de mare popularitate traduse în latinește (S-a vorbit despre succesul traducerii cunoscutei cărți pentru copii „Pinocchio” — în latinește „Pinoculus”). d) Textele clasice să apară în condiții grafice atrăgătoare pentru copii. Să se folosească la maximum ilustrații și coperte viu colorate. e) în alcătuirea manualelor să se folosească texte cît mai atractive — chiar dacă nu apar- țin scriitorilor de frunte. /) Să se dea toată atenția scandării, pentru ca elevii să îndrăgească poezia latină și, implicit, limba latină. g) Predarea gramaticii să folosească — la clasele mici — metoda intuitivă. Exemplifi- cările făcute în comunicarea prof. Plaut sînt foarte sugestive (pentru cazuri și pentru speciile de propoziții autoarea propune diferite simboluri: „o palmă întinsă” pentru dativ, „un tirbușon” pentru ablativ, „un ceas” pentru propozițiile temporale etc.). h) Studierea judicioasă a vocabularului — pe baza metodei cercurilor concentrice. Din toate aceste principii, b), f), și h) cred că sînt aproape în întregime juste și cred că trebuie luate în considerare și de cadrele didactice de la noi. Retroversiunile în licee și facultăți și scandarea în facultăți nu se bucură actualmente de toată prețuirea cuvenită. Așa se explică de ce gramatica limbilor clasice se învață foarte greu și încet și de ce studenții nu simt farmecul muzical și poetic al versurilor lui Catul și Horațiu, al odelor lui Pindar și al corurilor tragice. Concluziile congresului de la Avignon au fost următoarele : — Pînă la viitorul congres de latină „vie”, trebuie să activeze trei comisii, care să stu- dieze lexicul, gramatica și fonetica și principiile predării limbii latine în licee, universități; — se recomandă folosirea limbii latine în colecțiile științifice de interes internațional (lexicoane ale limbilor clasice, ediții critice de texte vechi etc.); — se recomandă ca, în revistele științifice, articolele de interes internațional să fie scrise în latinește sau măcar însoțite de un rezumat în limba latină. Pentru progresul filologiei clasice, fără îndoială că trebuie avute în vedere și amplu discutate unele teze expuse la congresul de la Avignon. (Pentru țara noastră, problema a devenit deosebit de actuală în urma reintroducerii limbii latine în învățămîntul mediu.) Este probabil însă că această încercare de creare a unei limbi internaționale este sortită eșecului, încercări de acest fel, mai ales cînd se asociază unor scopuri politice destul de transparente, nu sînt de natură să servească filologiei clasice, ci, dimpotrivă, o discreditează. SORIN STATI 64 RECENZII STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE LITERARĂ ȘI FOLCLOR IV, 1955; V, 1—2, 1956 Ultimele două volume ale revistei Insti- tutului de istorie literară și folclor au un con- ținut mai bogat decît cele precedente; ele sînt și mai variate tematic. Întîlnîm nume- roase studii de istorie literară (romînă și uni- versală), studii de folclor, materiale docu- mentare (de fapt ample monografii asupra scriitorilor noștri mai vechi) și cîteva dări de seamă și recenzii. Precumpănitoare este prezența acad. G. Călinescu, care în volumul IV publică monografiile „N. Filimon” și ,,Gr. Alexandrescu”, iar în primul volum pe 1956 „Cultura lui Eminescu”, capitol dintr-o monografie vastă; aici se reiau și se completează studiile mai vechi asupra vieții și operei poetu- lui nostru, publicate de autor înainte de război. Pentru o mai bună cunoaștere a literaturii universale, importante sînt și studiile : „Tor- quato Tasso” de G. Călinescu, „Doi nuve- liști ruși în Romînia” de Valeriu Ciobanu. în aceasta din urmă, autorul vorbind despre viața și activitatea lui V. Korolenko, insistă asupra interesului pe care scriitorul rus îl nutrea pentru limba romînă; acesta a introdus un mare număr de cuvinte și expresii romînești în proza lui artistică pentru a reda fidel peisajul dunărean. „Aceste cuvinte sînt notate cu caractere latine oridecîteori le folo- sesc romînii și cu litere rusești cînd sînt pro- nunțate de rușii din Dobrogea (uneori, în acest caz, au și ușoare deformări fonetice și grafice). Ni se pare interesant să dăm lista ' — e. 593 acestor cuvinte —continuă V. Ciobanu — în ordinea în care scriitorul rus le-a folosit (unele din ele sînt repetate de cîteva ori, chiar în cursul aceleeași povestiri; adesea sînt traduse în paranteză sau în notă, de către autor) : liber, constituție, căruță, amendă, arman, dom- nule, plăcintă, schit, călugăr, certificat, birjar, gardist, Dumnezeu, județ etc. etc?’. Sîntcitate apoi și o serie, nu prea lungă, de „expresii"’ ca: ci mai faci doctore ?; lume nouă; poftim ddmnilor; salutări, dolnnule Korolenko etc Scriitorul nostru N. Dunăreanu a fost în legă, tură cu povestitorul rus ale cărui opere au circulat destul de mult la noi. Conspectul bibliografic adăugat la sfîrșitul studiului e util pentru mai buna cunoaștere a relațiilor din trecut dintre cultura noastră și cea ru- sească și a influențelor reciproce care s-au conturat în diverse etape. Revista acordă o deosebită atenție stu- diilor de folclor, valorificării operei folcloriști- lor din trecut. Acad. D. Panaitescu-Perpessicius în „Lazăr Șăineanu și folclorul” arată, pe baza unei bogate documentări, importanța studiilor pe care le-a publicat de-a lungul unei lungi și fecunde activități învățatul filolog, autor al numeroaselor studii de lingvistică, lexi- cologie și folclor. I. C. Chițimia prezintă pe larg, și cu interpretări judicioase, viața și activitatea lui Teodor Burada, „folclorist și etnograf”, iar 65 Valeriu Ciobanii analizează în aproape 100 de pagini viața și opera de folclorist a lui Tudor Pamfile. Astfel de studii largi, în care s-au folosit numeroase documente în legătură cu istoria mediului social și cultural în care au lucrat acești folcloriști ai noștri, ar putea figura foarte bine ca studii introductive la eventuale culegeri antologice din operele pu- blicate de Burada și de Pamfile, antologii deosebit de prețioase pentru mai buna cunoaștere a literaturii și a limbii noastre populare. Multe lucruri noi și prețioase se pot afla de asemenea din studiul documentat și bine scris al lui AL Bistrițianu : Primii culegători de basme romînești (Frații Schott, Oberii Kunisch), și din descrierea vieții lui Petre Ispirescu făcută de Dora Littman. ★ Spațiul acordat analizării diferitelor as- pecte ale operei unor scriitori contemporani este important. Teodor Vîrgolici scrie despre „Drumul vieții și operei lui Gala Galaction”, arătînd în chip sintetic principalele momente ale vieții scriitorului și trăsăturile funda- mentale ale operei sale, originală prin vizi- unea umanistă a lumii și a erorilor zugrăviți de scriitor. Cele cîteva observații asupra limbii și stilului lui Galaction vădesc preo- cuparea autorului de a pune în evidență unele particularități lexicale și stilistice specifice artei prozatorului. Era aici foarte util să se discute și rolul elementelor vechii literaturi religioase în contextul artistic, cît și pri- ceperea cu care scriitorul dă viață nouă limbii vechi, arhaismelor și formelor stilistice din trecut. Un alt scriitor contemporan studiat în paginile acestor volume este G. Bacovia. Aspectele fundamentale ale poeziei cunoscu- tului scriitor contemporan, recent sărbătorit, sînt bine prinse de Marin Bucur care a reținut esențialul din poezia lui Bacovia. Reușită ni se pare și analiza pe care același cercetător o face în legătură cu „unele opere de seamă în creația lui Mihail Sadoveanu”. Ne-am fi așteptat însă ca în seria acestor „opere de seamă” să găsim și alte cărți, fără îndoială reprezentative în activitatea artistică a maestrului. Așa, bunăoară, sîntem de părere că „Divanul persian”, nepomenit de autor, depășește în valoare „Nopțile de Sînziene”. Analiza celorlalte cărți de seamă : Șoimii, Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi (odinioară publicase Octav Șuluțiu o exce- lentă cronică literară în legătură cu această operă capitală), Zodia Cancerului, Hanul Ancuței, Baltagul, Nicoară Potcoavă, Mitrea Cocor e atentă și instructivă, studiul avînd o formă de eseu mai degrabă decît de cerce- tare științifică. Aici, ca și în alte studii publi- cate despre unii scriitori contemporani, se indică, din păcate numai o parte din studiile prețioase mai vechi, tipărite despre viața și opera unor scriitori discutați în paginile revistei. Literatura dintre cele două războaie mon- diale e consecvent interpretată din unghiul de vedere al cercetătorului bine documentat asupra problemelor și aspectelor pozitive și negative ale operelor apărute în acea epocă de confruntare a curentelor și influențelor contradictorii. Despre poezia Măriei Banuș și despre evoluția temelor, a orientării și a mijloacelor ei artistice scrie Liliana Fischer. „Opera lui I. A. Bassarabescu” e prezentată de T. Vîrgolici bazîndu-se pe o serie bogată de studii, interviuri, articole, apărute în presa vremii despre scriitor și opera lui. Acest studiu cuprinzînd o sinteză a particularită- ților operei lui Bassarabescu va fi un bun punct de plecare pentru viitoarea monografie asupra scriitorului muntean. Deși nu prea extinsă, analiza limbii și a stilului scriitorului, cum și scurta comparație cu alți scriitori contemporani : Caragiale, Sadoveanu,Gîrleanu, Brătescu-Voinești sînt foarte utile pentru înțelegerea mai adîncă a originalității ar- tistice a lui Bassarabescu. Sarcina cercetării operei Hortensiei Papa- dat-Bengescu este dificilă, pentru că drumul creației acestei scriitoare este mai sinuos decît al oricărui autor prezentat pînă acum în paginile revistei. „Cariera sa literară începe la „Viața romînească”, deși nimic din directi- vele revistei nu se răsfrîngeau în literatura sa. Ea se va detașa ulterior de acest cenaclu, integrîndu-se definitiv, de la 1919 înainte, în atmosfera grupului de la „Sburătorul”, 66 căruia îi dedică aproape toate volumele (V, 197). Dar și din punctul de vedere al limbii, specificul stilului autoarei implică o diversitate neașteptată de sensuri și expe- riențe. Sondajul psihologic, eroii lumii „bune” care se întîlnesc la fiecare pas ne duc la multe elemente de jargon, calcuri, construcții destul de bizare, neobișnuite în limba literară. Nota lirică și concesia largă făcută elementelor străine în limbă, diferențiază de la prima privire pe scriitoare de contemporanii săi. în peisajul de ansamblu al literaturii noastre moderne, opera prozatoarei constituie un capi- tol original prin conținut și prin limba și stilul cărților sale. Poate la nici un scriitor de valoare din acest secol nu întîlnim o atît de asiduă cultivare a temelor și procedeelor artei „distinse”, a artei scrutării sufletului uman de care Hortensia Papadat-Bcngescu se apropie cu o sensibilitate și o capacitate de zugrăvire remarcabilă. Cele cîteva fraze despre limba și stilul scriitoarei sînt departe de a cuprinde marea varietate a mijloacelor limbii scriitoarei. Cercetarea lor ar fi necesară pentru a putea vedea în ce măsură roman- ciera a zugrăvit veridic societatea și desfă- șurarea faptelor și care este aportul operei sale la îmbogățirea mijloacelor artei noastre literare. Din studiul Dorei Littman despre Mihail Sebastian ne putem da seama de multilatera- litatea preocupărilor și a realizărilor autorului dramatic atît de talentat și atît de prematur dispărut. Excelentă e informația despre viața și opera scriitorului și regretăm că, în loc de a rezuma unele piese azi cunoscute de toți cititorii, nu s-a insistat mai mult asupra legă- turii lui Sebastian cu epoca lui, asupra compa- rației între arta lui dramatică și aceea a lui Cărnii Petrescu, de exemplu. Această obser- vație — necesitatea analizei prin comparație — ar putea fi extinsă asupra mai multor studii publicate în cele două volume ale revistei. ★ Monografiile publicate de acad. G. Căli- nescu — pomenite la început — au la bază un material documentar adunat mulți ani de-a rîndul, acum prelucrat și sistematizat într-o cuprinzătoare imagine a epocii, a per- sonalității și operei scriitorului analizat sub toate raporturile. De la început, citind indicația despre participarea colectivului la discutarea materialului lucrat, ne dăm seama că în inte- riorul laboratorului de lucru al dascălului se face o școală continuă a acumulării, organi- zării, interpretării și pătrunderii faptelor, a documentelor, a valorilor istorice și artistice, a creațiilor literare. Gruparea pe capitole a monografiei asupra lui Filimon ușurează urmărirea și reținerea principalelor fapte ale vieții și operei scrii- torului. în această privință credem că și monografia asupra lui Alexandrescu putea să fie la fel, împărțită pe capitole, pentru o grupare mai vizibilă a faptelor. Astfel, la Filimon întîlnim un capitol vast despre „arta literară” a scriitorului (c. XIII). Lui Alexan- drescu nu i se rezervă decît un spațiu mult prea mic privitor la arta lui originală, deși analiza conținutului, a semnificației versurilor sale este minuțioasă și foarte vastă, adesea tratată pe plan comparativ. în legătură cu limba și stilul poetului sînt de observat fapte particulare puțin întîlnite la alți scriitori ai vremii. E vorba de unele modificări impor- tante în lexicul și stilul versurilor pe care le introduce în edițiile succesive publicate în a doua jumătate a vieții sale : duh, veac, mîn- tuire, cinste devin spirit, secol, salvare, onoare etc. Gorecțiunile pe care le face poetul în sensul reținerii neologismelor sînt un indiciu al înnoirii limbii, dar nu totdeauna bine inspi- rată. Tot acad. G. Călinescu publică într-o formă nouă capitolul „Cultura lui Eminescu”, reluat din seria volumelor mai vechi, în care autorul a analizat viața și opera poetului. De data aceasta unele capitole apar amplificate, toate însoțite de indicația izvorului care stă la baza documentării, numeroase referințe la scriitorii și operele care au putut influența într-un fel sau altul formația intelectuală și artistică a poetului. A fost de fapt nevoie de o impresionantă erudiție, pentru a demon- stra temeiurile solidei culturi a poetului nostru, care dacă „nu a fost și nu a putut fi un monstrum eruditionis**, a fost un „foarte cultivat poet”, cu o uriașă putere de asi- milare și cu o sensibilitate excepțională. 67 în aceste savante reconstituiri ale epocii, personalității, creației și artei scriitorilor analizați de acad. G. Călinescu ne-a surprins faptul că autorul nu trece mai departe de 1946 cu indicația bibliografică a studiilor despre scriitorii prezentați. în ultimii 10 ani s-a mai scris cîte ceva despre vechii noștri scriitori, mai ales despre Eminescu. Dar nici studiile publicate de acad. Tudor Vianu, Al. Kosetti, nici paginile despre concepția peda- gogică și despre ideile privitoare la proble- mele limbii noastre literare nu sînt înregistrate de istoricul de azi al culturii lui Eminescu. Nu ne putem explica această omisiune la un autor atît de informat cum este acad. G. Călinescu. Un amplu studiu de filologie publicat în paginile acestor ,,Studii” aduce o serioasă contribuție la mai buna cunoaștere a literaturii noastre vechi. E vorba de studiul lui Vladimir Drimba „O copie din secolul al XVII-lea a „Tîlcului evangheliilor” și a „Molitevnicului” diaconului Coresi”, în care sînt discutate atît împrejurările răspîndirii tipăriturilor lui Coresi, cît și particularitățile documentului descoperit de Gh. Ciuhandu, copia făcută după textele coresiene de diacul loan din Pocioveliște (lîngă Beiuș, reg. Bihor), pe la mijlocul seco- lului al XVII-lea. „Importanța excepțională a copiei. . . constă în faptul că ea păstrează numeroase texte care în cele două exemplare cunoscute ale tipăriturii coresiene nu se mai păstrează. . . Completările pe care le aduce copia la textul original al „Molitevnicului” sînt însă cele mai prețioase” (IV, p. 544). Importanța documentului este subliniată apoi comparînd conținutul copiei cu celelalte tipă- rituri de care ea se leagă într-un fel sau altul. Prețioase sînt pentru istoria limbii noastre particularitățile lingvistice ale textului minu- țios analizate de autorul studiului. Aceste aspecte ale limbii textului „dovedesc că copistul era originar din regiunea Crișului Negru și că limba lui reprezintă stadiul mai vechi al graiului din această regiune”. După ce VI. Drimba enumera particularitățile limbii copiei, după ce compară limba copiei cu graiul actual din comuna pomenită mai sus, trage următoarea concluzie : „copistul introduce în limba textului coresian pe care-1 copiază particularități dintr-un grai crișean; acesta reprezintă, probabil, chiar stadiul vechi al graiului din comuna Pocioveliște, care în decurs de peste trei secole a păstrat multe particularități esențiale, pe altele dez- voltîndu-le sau înlocuindu-le cu elemente din graiurile învecinate” (ibidem 55). în partea a doua a studiului se dau textele care nu există în tipăriturile coresiene. ★ Deși cronica revistei este modestă și puțin variată, paginile despre „limba literară” aduc interesante puncte de vedere care sînt anunțate doar ca un început de discuție. Dar în volumul imediat următor, în cel pe 1956, nu se mai reia această problemă. Deoarece azi discuția, deschisă de mai multă vreme, continuă, opiniile transcrise în paginile revistei merită a fi înregistrate pentru o mai bună documentare asupra tuturor aspectelor pro- blemei. Nu e greu de ghicit că aceste teze aparțin, prin stil și natura argumentării, conducătorului revistei, acad. G. Călinescu* Cităm un mic fragment: „Un nou mod de a gîndi (de a oglindi universul) atrage după sine nu un vocabular nou, ci un chip inedit de a descoperi valența cuvintelor. Astfel coloriștii, după cromatismul primitivilor, scot sensuri surprinzătoare din contraste noi între culori”. Pentru rest trimitem la voi. IV al revistei „însemnările de istorie literară” (Al. Piru) sînt utile pentru completarea istoriei relațiilor dintre literatura noastră și alte literaturi. Cîteva observații de amănunt. Am fi bucuroși dacă această revistă, atît de variată în conținut, și-ar îmbunătăți forma, cu alte cuvinte dacă ar dispărea formulările vagi, frazele abstracte și stilul pe alocuri uniform, șovăitor. Ar fi de dorit mai multă claritate și concizie în contexte ca „una din cele mai meritorii traduceri” (voi. IV, 78); figura,, lui Burada a fost mult roasă de vreme” (p. 95); „dă exemple lexicale de limbă” (p. 143); „romanele dovedesc totuși pe scriitorul care”... (194); „diferit de femeia ofilită, care așteaptă iubitul cu un suprem efort înainte de moarte, Bacovia prezintă într-o coloratură socială mai pregnată pe fe’meia burgheză “(209 — 10); „excelent expozitor de medii și fizionomii” (317); „această sinistră reprezentare a capi- 68 talismului, Moloch domnind peste o cetate populată de gnomi păzitori ai comorilor, pro- iectează una din viziunile poetei asupra lumii capitalismului” (p. 217); ,, un metod de a potoli revendicările” (485); ,,toată această activitate, mulțumită căreia numele său a rămas în literatură, nu a fost pentru Petre Ispirescu decît al său” violon d’Ingres” căreia își dedica nopțile vieții sale. Zilele, în toată lungimea lor, el era muncitorul tipograf” (528) etc. De ce în studiul despre Bacovia aproape fiecare frază constituie un alineat? Ar fi necesară apoi o revizie tehnică mai atentă pentru a îndrepta desele greșeli de tipar. în revistă ar trebui să se oglidească, în cadrul cronicii, și activitatea Institutului de istorie literară și folclor. Capitolul de infor- mație bibliografică e sărac, uneori redus la cîteva pagini. Se publică un material insufi- cient în cadrul recenziilor. S-a renunțat din păcate la publicarea documentelor relative la viața și opera scrii- torilor (cum ne obișnuiseră primele volume)- Creația nouă beletristică și studiile noi de istorie literară ar trebui oglindite în paginile revistei. Vechea experiență și indiscutabila competență a conducătorului revistei ar putea fi împărtășită în chip foarte util tine- rilor colaboratori care lucrează intens sub îndrumarea profesorului lor, iar ei ar putea să-și lărgească încă mai mult activitatea și sfera preocupărilor lor. Faptul că în 1956 au fost publicate două volume e un semn al sporirii lucrărilor istoricilor noștri literari și ale folcloriștilor, spor cantitativ și în măsură tot mai mare și calitativ. GH. BULGĂR STUDII ȘI CERCETĂRI LINGVISTICE 1956. an. VII, nr. 1—4, 300 p. In fasciculele 1 — 4 ale revistei „Studii și cercetări lingvistice” din 1956 sînt larg dezbă- tute problemele de fonetică. Atenția specialiștilor s-a îndreptat în- deosebi spre stabilirea sistemului fonematic al limbii romîne. Autorii articolelor aduc, cu egală compe- tență, argumente pentru punctul de vedere pe care-1 susțin. în articolul „Sistemul fonematic al limbii romîne”, acad. E. Petrovici propune modifi- carea sistemului fonologie al limbii romîne stabilit de acad. Al. Rosetti în colaborare cu AL Graur în 19381. Autorul articolului amin- 1 Tabloul întocmit de acad. Al. Rosetti și Al. Graur consideră 7 vocale, fără diferente cantitative, semivoca- lele i și w. o serie de diftongi, printre care ea și oa și 20 de consoane, dintre care 15 au o variantă palatalizată dar numai la finala cuvîntului. tit consideră că opoziția consoană dură — consoană moale se realizează în toate pozi- țiile nu numai la finală; în mod paralel există opoziția consoană labializată — consoană ne- labializată. De asemenea consideră că în limba romînă nu există diftongii ea și oa. iar sistemul vocalic cuprinde numai 5 termeni : a, o, u, ă/e, i/i. Acad. Al. Rosetti în articolul imediat următor, „Despre sistemul fonologie al limbii romîne”, bazat pe concluziile sale anterioare precum și pe cercetări mai recente, respinge teza existenței în limba romînă, a corelațiilor consoană dură — consoană moale și consoană labializată — consoană nelabializată; demon- strează de asemenea că ă și î, în sistemul fonologie al limbii romîne, sînt foneme auto- nome, iar i, în alternanța i — i este o variantă extrafonologică combinatorie a fonemului i. care este suportul acestei corelații. 69 Amintind că alternanța ă — e nu există în sistemul fonologie al limbii romîne, acad. AL Rosetti infirmă părerea acad. E. Petrovici, care-și exemplificase teoria cu rime emines- ciene de tipul: cerul, adevărul; văzul, crezul; tău, mereu. Existența acestora este explicată de Al. Rosetti prin apropierea de timbru a vocalelor ă și e. Referitor la diftongul ea se stabilește că prezența lui în silaba accentuată a cuvîntului este determinată de timbrul vocalei din silaba următoare. în fascicula 3—4 prof. Tamăs, de la Buda- pesta, prin articolul „Cu privire la sistemul fonemelor limbii romîne”, se pronunță împo- triva poziției adoptate de acad. E.Petrovici. Constatînd că sistemul fonologie al graiu- rilor se deosebește deseori mult de sistemul limbii comune — autorul articolului nu este de acord cu felul în care procedează acad. E. Petrovici, care pune în aceeași categorie limba comună și graiurile limbii romîne. în privința teoriei acad. E. Petrovici, referitoare la corelația consoane dure — con- soane moi, consoane nerotunjite — consoane rotunjite, Tamăs arată că aceasta nu se poate aplica la limba literară și la limba romînă comună. Așadar, cercetătorul maghiar se asociază principiilor elaborate de acad. Al. Rosetti și Al. Graur în „Esquisse d’une phonologie du roumain” (1938). Pe linia acelorași cercetări se înserează părerile lui Em. Vasiliu din articolul „Cîteva observații asupra sistemului fonologie al limbii romîne”. Autorul ia în discuție problema 1) tipului fonologie al limbii romîne (dacă limba romînă este de tip consonantic sau nu) și 2) fonemele ă/e, î/i. 1) Concluzia la care ajunge Em. Vasiliu în legătură cu prima problemă este că în limba romînă există un raport de dependență a vocalelor față de vocalele următoare și a consoanelor față de vocalele următoare. Corelația de timbru a consoanelor coexistă alături de corelațiile vocalice, iar vocalele limitează sfera de realizare a corelațiilor de timbru consonantice. 2) La fel ca acad. Al. Rosetti, Em. Vasiliu consideră că în limba romînă ă/e, î/i reprezintă foneme independente. „Contribuții la studiul fonologiei limbii romîne” este titlul articolului prin care A. Avram demonstrează că în limba romînă nu există corelație de timbru a consoanelor nici la finală, nici în interiorul cuvîntului. Tot la rubrica „Fonetică și fonologie” pot fi citite alte două interesante articole : „în jurul fonemului”, semnat de acad. Al. Rosetti, și „Problema moștenirii din romanica comună a corelațiilor palatale a consoanelor în limba romînă”, semnat de acad. E. Petrovici. Primul articol are drept scop să lămurească aspectul psihofiziologic al fonemului, care împreună cu aspectul funcțional formează un tot. Pornind de la momentul cînd copilul începe să vorbească, se constată că societatea îi oferă acestuia o serie de foneme (vocale și consoane), de pildă vocala e. Acest e nu este sunetul pronunțat în realitate, nici vocala pronunțată de toți vorbitorii aparținînd ace- leiași comunități lingvistice, ci o medie a tuturor e-urilor, un e abstract, adică „general”. Vocala e constituie fonemul abstract e și sunetul material e. Fonemul este stabil, dar realizările sale sînt variate. Aceste considerații îndreptățesc pe autor să conchidă că scrisul nu redă sunete, ci foneme. în al doilea articol acad. E. Petrovici arată că corelațiile de timbru ale consoanelor din limba romînă actuală sînt creații noi, care s-au dezvoltat în limba romînă într-o epocă relativ recentă, fără a continua fenomenele analoge romanicei comune. „Consoanele moi romînești, opuse celor dure, ca și cele rotunjite, opuse celor nero- tunjite”, consideră autorul că „au luat naștere pe teren romînesc în urma deprinderii de a pronunța consoanele urmate de vocale ante- rioare și de cele posterioare (labiale) cu o articulație suplimentară palatală, respectiv labială”. Ca o dovadă a faptului că preocupările pentru fonetică predomină sînt și cîteva artieole- publicate la rubrica „Note”. 70 în scurta notă „Din nou asupra alternan- țelor fonologice în limba romînă”, Em. Vasi- liu revine asupra părerilor expuse într-un articol anterior1 exprimîndu-și de astă dată convingerea asupra existenței unei corelații de timbru a consoanelor limbii romîne. Pe aceeași pagină citim o altă notă „Despre recțiune în fonologie”, semnată de A. Avram, în care sînt combătute unele din afirmațiile lui Em. Vasiliu în privința recțiunii. „Variantele regionale ale fonemelor d'li este titlul unei scurte note prin care acad. E. Petro viei dovedește cu fapte de limbă întîlnite în Banat și Ardeal că t", c, d", g, g sînt variante ale lui t' și d' și nu ale lui t, d, La rubrica de gramatică, din fascicula 1 — 2 a revistei, este publicat articolul, „Rolul locuțiunilor verbale în formarea cuvintelor” de FI. Dimitrescu. Autoarea stabilește trei procedee de formare a noilor cuvinte, rezultate de la locuțiuni: a) schimbarea valorii grama- ticale, b) derivația prin sufixe și c) procedeul compunerii. Dintre acestea, cel mai productiv s-a dovedit a fi procedeul schimbării valorii gramaticale — bogat exemplificat în articol. Un alt mijloc de îmbogățire a limbii por- nind de la iQcuțiunile verbale, menționat în articol, îl oferă formațiile noi în care apare mai întîi un cuvînt din aceeași familie cu verbul respectiv, dar originar diferit (de ex. bătaie de joc). O contribuție nouă în problemele de gra- matică o oferă articolul lui I. Coteanu „Despre poziția articolului în limba romînă”. Expu- nîndu-și pe larg punctul de vedere, autorul aduce o serie de argumente în sprijinul noii teorii a postpunerii articolului în limba romînă. în prima parte a studiului — intitulată „Articolul proclitic la numele feminine în romînă veche” — autorul arată că articolul feminin proclitic din secolul al XVI-lea (despre care multă vreme s-a crezut că este continu- area directă a proclizei din latină) este o inovație a dacoromînei, o încercare de orga- nizare simetrică a numelor proprii, datorită atracției pe care o reprezenta sistemul de articulare a numelor proprii masculine. 1 ..Alternanțele fonologice din punctul de vedere al rec- țiunii”. ..Studii $i cercetări lingvistice”. VI, 1955, p. 44 și urm. Articolul proclitic folosit înaintea numelor feminine comune, precedate de un posesiv, se explică tot prin limba romînă, ca rezultat a^ păstrării unei anumite ordini a cuvintelor. în partea a doua a studiului, autorul dă o altă explicație postpunerii articolului în limba romînă pornind nu de la grupul substantiv- adjectiv, ci de la substantiv-substantiv. I. Rizescu în articolul „O problemă de sintaxă istorică a limbii romîne în opera luî H. Tiktin” analizează critic părerile acestui lingvist privitoare la topica formelor neaccen- tuate verbale și pronominale în limba romînă veche. Subliniind elementele valabile pînă astăzi din teoria lui H. Tiktin, autorul stu- diului aduce unele contribuții personale la explicarea poziției formelor neaccentuate în limba romînă contemporană. Despre chiasm — pe care Tiktin îl socotea un fenomen grama- tical, I. Rizescu afirmă că are un caracter complex — gramatical și afectiv. Problemele de lingvistică generală sînt reprezentate într-un însemnat număr de pagini ale fasciculei 3—4: „Observații și cercetări experimentale” cu privire la „conta- minări” de Tatiana Gazacu, însumează rezul- tatul experiențelor efectuate de autoare în vederea explicării cauzei fundamentale a conta- minărilor. După ce aflăm că autoarea consideră „contaminări” fenomenele de influențare reci- procă dintre cuvinte, datorită cărora acestea își modifică forma sau chiar și sensul, ne putem da seama că insuficienta cunoaștere a limbii (și îndeosebi a cuvintelor — atît în ceea ce privește suportul lor sonor, cît și semni- ficația) este de fapt cauza reală a contamină- rilor. Un alt articol care abordează probleme de lingvistică generală este „Conținutul mor- fologiei și locul ei în gramatică” de Vladimir Horejsî, în care autorul analizează concepția care stă la baza împărțirii tradiționale a morfologiei și indică posibilitatea unei alte concepții. Spre deosebire de alte numere, în care problemele de dialectologie își aveau un cîmp mai larg de dezbatere, în paginile celor patru fascicule din anul precedent, semnalăm un singur articol de dialectologie al lui B. Cazacu 71 „Despre procesul de diferențiere în graiul unei comune” (Meria, regiunea Hunedoara). Bogăția de fapte, sistematizarea lor, con- cluziile clare care se desprind din articol fac proba unui studiu aprofundat. Propunîndu-și să studieze influența limbii comune asupra unui grai local, autorul în- cearcă. să surprindă într-o fază inițială pro- cesul de diferențiere pe sexe și generații. în urma anchetelor, B. Cazacu constată că acțiunea nivelatoare a limbii comune se exercită inegal în diversele compartimente ale limbii și în mod diferit asupra vorbitorilor de sexe și vîrste diferite. Urmarea acestui proces e o diferențiere a graiului pe sexe și pe generații în special în domeniul fonetic și al lexicului. Tabelele amănunțite care însoțesc textul articolului vin să argumenteze fiecare din con- cluziile trase de autor. Notele cuprinse în revista de care ne ocu- păm, pe lîngă că sînt numeroase, fiecare dintre ele lămuresc o serie de probleme interesante. Se remarcă astfel nota prof. G. Istrate „Numele mic al poetului Coșbuc”, în care se probează cu argumente fonetice evidente că este nejustificată pronunțarea Gheorghe Coș- buc, întrucît lui g' din celelalte graiuri îi corespunde în graiul năsăudean gi. Acad. Al. Graur publică „Note etimolo- gice’" prin care aduce diverse puncte de vedere noi în stabilirea etimologiei unor cuvinte. în „Note lexicologice”, la fixarea originii cuvîntului targa aduce un argument în plus I. b'ischer în sprijinirea etimologiei date de acad. Al. Graur. Tot aici se discută și sensul cuvîntului parc. în articolul „Evoluția semantică a cuvîntu- lui latin venalis” M. Iliescu, bazată pe o mulțime de texte, a putut stabili cum s-a ajuns de la înțelesul inițial de „obiect de vînzare” al cuvîntului venalis la un sens peiorativ. M. Sala face unele rectificări și adăugiri prețiosului manual al lui Ed. Bourciez, „Ele- ments de linguistique romane”. Urmărind ma- terialul grupat pe paragrafe, autorul recenziei completează și corectează unele afirmații refe- ritoare la limba romînă. 72 Cu prilejul împlinirii a 80 de ani ai pro- fesorului Maximilian Krepinsky, Al. lonescu Nișcov face cunoscute cititorilor revistei preo- cupările lingvistului ceh în ce privește limba romînă. Cronica fasciculei 1 — 2 este făcută dc Rodica Ochcșeanu și Flora Șuteu și cuprinde o minuțioasă dare de seamă asupra activi- tății lingvistice din țara noastră în 1955. La aceeași rubrică, în fascicula 3 — 4, Al. Niculescu publică relatări asupra problemelor limbii literare în discuția Congresului al VUI-lea de studii romanice. I. Patruț și D. D. Drașoveanu semnează recenziile asupra volumelor I și II ale „Gra- maticii limbii romîne”. Arătînd ce aduce nou recenta gramatică față de cele anterioare, autorii sezisează unele lipsuri și sugerează în același timp soluții de îndreptare pentru viitoarea ediție. O altă recenzie cuprinde observațiile făcute de Mioara Avram pe marginea cărții lui Alt Lombard, „Le verbe roumain”. Recenzenta pune în lumină, alături de incontestabila valoare pozitivă a lucrării, și inconsecvențele de metodă, greșelile și uneori lipsa de infor- mare a autorului lucrării. Rubrica „Critică și Bibliografie” a revistei „Studii și cercetări lingvistice” mai cuprinde cîteva recenzii și prezentări semnate de Gh. Mihăilă („Influența limbilor slave meridionale asupra limbii romîne —sec. VI-XII” de acad. Al. Rosetti; „Cercetări în domeniul dialecto- logiei istorice bulgare”, voi. I; „Limba docu- mentelor muntene din sec. al XlV-XV-lea” de S. B. Bernștein); Zdenek Wittoch („In- fluența reciprocă a formei și a sensului cuvin- telor” de Duchăcek Otto); Vladimir Honjsi („Revista de filologie modernă” — Braga, 1954) și M. Sala (Giovanni xMessio, „Concordanze lessicali tra i dialetti rumeni e quelli calabresi”, Estrato dagli Annali della Facoltă di Lettere e filosofia, voi. I, an. 1954, Editore Alfredo Cressati, Bari). Din cele arătate mai sus se poate vedea că revista „Studii și cercetări lingvistice” pe anul 1956 cuprinde un material variat din diferite domenii ale științei limbii. ST. V. TOM A E. 0. WEISKOPF Verteidigung der deutschen Sprache. Versurile [Apărarea limbii germane, Eseuri} Berlin, Aufbau-Verlag, 1955, .136 p. în anul 1955 a apărut în Editura Aufbau din Berlin cartea intitulată „Apărarea limbii germane”. Autorul ei este regretatul publicist socialist german Frantz Karl Weiskopf (1890- 1956), cunoscut prin cîteva volume de nuvele, romane, descrieri de călătorie și reportaje. Cartea este o culegere de eseuri care se ocupă cu unele aspecte teoretice și practice ale culti- vării limbii germane. Cele șapte studii care formează volumul de 136 de pagini se intitu- lează „Observații asupra decăderii limbii și a stilului” ; «„Germană răsăriteană^ și „germană apuseană" sau cu privire la pericolul înstrăi- nării limbii»; „Școală a limbii”; „înaltă școală a limbii” ; „Practica și teoria tradu- cerii poetice” ; „Limbă în exil” ; „în căutarea comorilor de cuvinte”. După cum mărturisește autorul, scopul cărții este întărirea, în rîndul scriitorilor, a simțului lingvistic. Cartea urmărește să pre- vină pe scriitori, să-i alarmeze și astfel să dea impuls unei discuții generale asupra stării și a posibilităților de dezvoltare ale limbii literare germane. Pentru a-și ilustra constatările, autorul a selectat o parte din materialul strîns în decursul lecturilor sale. Citatele sînt luate aproape exclusiv din lucrări beletristice, fără a se indica nume sau titluri. Pentru a liniști spiritele, autorul menționează că a folosit și exemple de greșeli descoperite la revederea propriilor lucrări. Scriitorii nu sînt folosiți însă numai pentru a ilustra „pericolele” care amenință limba germană, ci și pentru a înarma împotriva acestor pericole. Începînd cu Martin Opitz și terminînd cu Lion Feuchtwanger, Weiskopf culege maxime și indică atitudini care vin, toate, în sprijinul ideii că limba trebuie cură- țită de formele hibride, incorecte, că ea trebuie cultivată și înălțată la rangul de adevărată „operă de artă”. Citatele nu se rezumă numai la Germania, ele străbat țări și continente, din Franța lui Flaubert și Balzac pînă în China iui Li-tai-pe. Am putea spune că, uneori, lucrarea lui Weiskopf pare o culegere, de maxime cu privire la rolul limbii în creația literară. Deși lucrarea este dedicată problemelor limbii germane,, ea prezintă interes general atît ca metodă de lucru, cît și ca idei. în primul rînd vom încerca să amintim concluziile teoretice care se desprind din cele șapte studii ale volumului, iar apoi vom pre- zenta cîteva aspecte practice ale cultivării limbii germane, așa cum reies acestea mai ales din primul articol al culegerii. Dorind să trezească interesul scriitorilor pentru problemele cultivării limbii, Weis- kopf le atrage acestora atenția asupra faptului că limba nu trebuie socotită un simplu instru- ment. După cum aflăm din motto-ul cărții, ea este totodată cadru și conținut al literaturii. De aceea cine disprețuiește limba va fi dispre- țuit de contemporani și va fi repede uitat de posteritate (p. 11). După părerea lui Weiskopf o operă literară cu greșeli de conținut poate să fie salvată de la cădere sau uitare datorită înaltului grad de perfecțiune a formei. Prin această afirtnație Weiskopf ține să sublinieze rolul deosebit de important al formei în beletristică. Dar, pentru a da creațiilor literare o formă apropiată de perfecțiune, este necesar talen- tul de stilist, singurul talent care se formează prin străduință și perseverență (p. 13). Autorul dă cîteva indicații asupra direcției spre care trebuie să se îndrepte hărnicia scriitorului pentru a-și forma acest talent. El le cere tuturor celor care se ocupă cu arta scrisului să aibă, în primul rînd, răbdarea de a medita îndelung, atît asupra celor ce urmează să fie așternute pe hîrtie, cît și asupra celor ce nu așteaptă decît să fie tipărite. Din această meditație operele vor cîștiga primul semn al desăvîrșirii; conciziunea. Dar nu numai atît, răbdarea de a migăli forma operei va crea un stil personal bine 73 conturat, lipsit de șabloane și de forme hibride. Ea va da posibilitate scriitorului să-și însușească marea bogăție lexicală, necesară pentru alegerea celor mai potrivite expresii. Amintindu-1 pe Maxim Gorki, care cerea scriitorilor să cunoască bine fondul lexical al limbii în care scriu, Weiskopf încheie observațiile sale asupra talentului de stilist cu un îndemn către scriitorii contemporani. El le cere acestora să contribuie la îmbogă- țirea vocabularului limbii literare germane prin căutarea comorilor ei lexicale și prin reînvierea cuvintelor ieșite prematur din uz. Un studiu special este dedicat problemei traducerii poetice, pe care autorul o consideră o adevărată operă de creație și căreia, mărturi- sește el, i se acordă în momentul de față, în Germania, prea puțină atenție. Weiskopf arată că și într-o bună traducere primele condiții sînt corectitudinea și bogăția limbii. O traducere superficială nu face decît să nimicească valoarea operei și să alimenteze limba cu nenumărate forme (expresii, con- strucții etc.) calchiate sau adoptate fără nici un discernămînt din textul originalului. Din cele relatate pînă aici s-ar părea că lucrarea lui Weiskopf se rezumă la îndrumări și considerații cu caracter teoretic. Dar, cum am precizat mai sus, autorul face și o analiză a limbii germane literare, ilustrîndu-și afir- mațiile cu numeroase exemple de greșeli spicuite din publicistica germană, în special din beletristică. Prima constatare a autorului este alarmant de categorică : în publicistica germană actuală abundă greșelile de limbă, pe de o parte, din cauza răspîndirii îndeletnicirii scrisului la un număr mare de oameni, dintre care multora le lipsesc cultura și deprinderea necesară, și, pe de altă parte, din cauza totalei indiferențe față de problemele limbii, indiferență care bîntuie de la redacțiile ziarelor și ale editu- rilor pînă la cabinetele de lucru ale diferiților publiciști. Așa după cum cele afirmate mai sus găsesc multe puncte comune și în domeniul cultivării limbii romîne, și cele ce vor fi discutate în continuare pot fi ilustrate cu exemple din publicistica romînească, ceea ce vom încerca să facem prin cîteva citate culese la întîmplare. Weiskopf arată care sînt cele mai frecvente și mai caracteristice greșeli din publicistica germană. El discută în primul rînd folosirea cuvin- telor și a expresiilor de jargon, de argou și a regionalismelor. Autorii germani contem- porani ignorează o regulă foarte importantă a tuturor maeștrilor prozei realiste: „evi- tarea expresiilor dialectale necunoscute și folosirea expresiilor de jargon numai în vor- birea directă, și acolo cu multă zgîrcenie” (p. 16-17). Analizînd situația care domnește în limba germană în ultimii 10 ani, autorul remarcă dezvoltarea în sensuri diferite a celor două „limbi” : „germana răsăriteană” și ,,germana apuseană”. în legătură cu pătrun- derea elementelor de jargon în limba literară el observă că în „germana răsăriteană44 abundă expresiile din jargoane profesionale, adminis- trative și de partid. Expresia mișcarea de 100 wați trezește, pe drept cuvînt, nedume- rirea germanilor din sectorul occidental (p. 55). Asemenea exemple credem că se găsesc destule și la noi: să ne gîndim numai la volu- mașul de poezii apărut acum vreo 4 ani și intitulat „Gincisutistul”. Un alt aspect criticabil al limbii literare germane se datorește abuzului de forme cal- chiate din limbile străine. în această privință noi ne aflăm tot alături de „germana răsări- teană” în care pătrund foarte numeroase expresii, cuvinte și construcții traduse din rusește. După expresia rusească : bo rJiaee c se formează în germană construcții ca: Die Vdlker Asiens mit dem neuen China an der Spitze (Popoarele Asiei, cu noua Chină în frunte), în loc de : Die Vdlker Asiens, voran das neue China (p. 58). în „germana apuseană” se abuzează în mod voit de expresii englezești, care pătrund din ce în ce mai mult în publicistică în locul cuvintelor germane (p. 62 și urm.). Alături de acestea apar numeroase cuvinte și expresii care reflectă tot mai puternic politica de militarizare a Germaniei apusene. Autorul amintește o lucrare de gramatică germană (Gerhard Storz, „Umgang mit der Sprache”). în care cele mai multe exemple sînt legate de viața militară (p. 60). Weiskopf observă că, 74 prin împărțirea țarii, limba germană este ■cuprinsă de un exces de influență din partea limbilor străine. Singurul mijloc pus la dispoziția tuturor celor dornici de a se apăra împotriva înstrăinării este tocmai severa cultivare a limbii, apărarea ei de orice exagerare care dăunează clarității, frumuseții și curățeniei limbii (p. 72). Tot în domeniul lexicului, Weiskopf remarcă, pe de o parte, exagerările care se fac în compunerea cuvintelor. El critică mai ales formarea unor substantive prin compu- nerea infinitivelor verbelor cu elementele care le însoțesc: Niemalsdabeiseinkonnen „a nu putea fi niciodată de față”, Ganzinsichab- geschlossensein „cu totul închis în sine” (p. 21). Pe de altă parte, el subliniază folosirea improprie a anumitor substantive, adverbe sau conjuncții: misslich „neplăcut” în loc de missraten sau misslungen „nereușit” (p. 16); scheinbar „în aparență” este adeseori folosit în locul lui anscheinend „după cum se vede” (p. 23). Folosirea improprie a unor cuvinte apare și în publicistica noastră în exemple ca ur- mătoarele : . . . aceste planuri nu trebuie referite la natura invenției. . . (Cont.1, 471, 6/2). . . . Cazurile de flagrantă semnalare a unor erori sau confuzii. .. (Cont., 471, 5/3). Weiskopf nu reproșează publiciștilor con- temporani numai folosirea incorectă a vo- cabularului, el le semnalează și greșelile provocate de necunoașterea regulilor grama- ticale. Printre acestea el amintește declinarea numelui predicativ: Seine Aufgabe ist eine ebenso schwierige wie grosse („sarcina lui este una la fel de grea ca și de importantă”) (p. 24). O construcție asemănătoare se întîlnește și în publicistica noastră : Problema pusă de autor este una de con- ținut. . . Weiskopf amintește în continuare abuzul de superlative care merge pînă acolo încît se compară adjective care nu au grade de com- parație : seelenloseste „cel mai lipsit de suflet'' konkreteste „cel mai concret” 1 „Contemporanul**. abstrakteste „cel mai abstract” hervorragendsten „cele mai proeminente” (p. 24-26). Cele mai mari și mai supărătoare greșeli de limbă, după cum spune Weiskopf, sînt din domeniul sintaxei. Construcțiile sintactice incorecte se caracterizează prin lipsa de acord, prin omiterea anumitor părți de propoziție, prin construirea unor false propoziții relative sau prin propoziții secundare introduse greșit (p. 26-30). Nu putem spune că presa noastră exce- lează în respectarea tuturor normelor grama- ticale. Amintim două dintre cele mai frecvente greșeli ale exprimării publice de azi: 1. Construirea verbului a urma cu dativul și atunci cînd complementul nu este o persoană : ... au urmat celui de-al doilea război mon- dial (Cont., 468, 6/4). Cazul se explică prin copierea unei con- strucții germane asemănătoare. 2. Lipsa prepoziției pe înaintea pronu- melui relativ care în acuzativ : ...examenul de stat, care trebuie să-l dau in curînd.. .(Interviu radiofonic, ianuarie 1957). în sfîrșit, Weiskopf aduce în discuție pro- blemele de topică. El avertizează pe scriitori că este timpul să se renunțe la prejudecata după care ordinea cuvintelor în propoziție nu ar avea reguli în limba germană. Libertatea în topică, precizează autorul, nu însemnează că scriitorul poate să-și așeze cuvintele în pro- poziție, după bunul său plac (p. 30-31). Cred că și publiciștii romîni vor fi de acord cu Weiskopf, dacă vor vedea un exemplu ca următorul: Nicolas Guillen a lucrat la poemul, din care publicăm azi prima parte, timp de trei ani (G. I.,1 31, 1956, 6/4). Cartea lui Weiskopf atrage atenția scrii- torilor asupra celor două extreme la fel de dăunătoare în stilul unei opere literare: abuzul de metafore, epitete, compliniri și determinări, pe de o parte, condensarea pînă la maximum a expunerii, reducerea cuvintelor și chiar a propozițiilor, pe de alta. Chiar dacă frazele prea lungi sau excesiv de scurte res- pectă normele strict gramaticale, ele trebuie 1 „Gazeta literară'*. 75 criticate fiindcă nu servesc de loc exprimarea ideii, ștergînd, prin prea multe epitete sau printr-un abuz de abrevieri, întreaga ima- gine. De exemplu : . . .sie neigt ihm ihr bleiches, verbluhtes, leiduerzerrtes Gesicht zu and spricht mit erregter, heiserer Fluslerstimme auf ihn ein... (p. 40) („... ea își pleacă spre el obrazul ei palid, veșted, urîțit de durere și îi vorbește cu voce șoptită, agitată și fierbinte...”); sau un exemplu de exprimare „telegrafică” : . . .unlerm Kopf faltet Hănd... (p. 41) („îndoaie mîini su’-cap...”). Desigur că există și în publicistica romî- nească numeroase exemple de exprimare prea încărcată. Mă mulțumesc să semnalez unul singur: înșirarea mai multor atribute pre- poziționale. în asemenea cazuri ar fi bine să se omită determinantele care se subînțeleg. Iată, de pildă, titulatura care a ocupat timp destul de îndelungat panoul din fața sălii Dalles : Expoziția anuală de stat de grafică. Nu era destul de clar : Expoziția anuală de grafică 2 Dacă organizatorii nu precizau, ar fi bănuit cineva că este o expoziție particulară? în afară de lipsa de conciziune sau de lipsa de claritate, forma operelor beletristice suferă si de alte neajunsuri. Uneori stilul scriitorilor este lipsit de orice notă de individualitate. Weiskopf observă, cu o amărăciune care poate să ne fie comună, că în Germania scriitorii își împînzesc operele cu fraze stereotipe, cu expresii șablon din vorbirea curentă, așa cum casele moderne sînt construite din prefabricate. Pe de altă parte însă, din dorința de a evita exprimarea șablon, scriitorii cad în păcatul prețiozității. Ei se simt tentați să varieze stilul înlocuind verbe simple ca sagen „a spune”, antivorten „a răspunde” sau ausrufen „a exclama” prin următoarele construcții : sich losen „a-și da drumul”, schwitzen „a se speti”, „a asuda” etc. (p. 43). Iată două exemple de exprimare greoaie și pretențioasă, din publicistica romînească : ...aceeași înaltă generalizare a intonațiilor muzicii noastre populare, făcută într-un fel pro fund nu exterior (Cont., 471, 4/6) ; ...specificul muzical este prezent in opera lui Dimitrie Cuclin sub forme diverse, de la aceea a melodiei culeasă direct din folclor, la aceea constînd în inspirația din tot ce are mai esențial șt mai organic limbaiul muzical național, pînă la treapta superioară de evocare a modului național de exprimare prin muzică, a înaltelor idealuri și simță- minte umane (Cont., 471, 4/1). în ultimul exemplu este de remarcat și lipsa de simetrie a perioadei. Se spune că spe- cificul muzical național este prezent la Dimi- trie Cuclin de la... la și apoi pînă la(?}. Numai lipsa de atenție a putut lăsa neco- rectate asemenea construcții. Aceleiași lipse de atenție față de limbă i se datorează multe din greșelile care populează publicistica germană. Weiskopf subliniază faptul că starea de decădere în care se află limba germană se datorează ignoranței, pe de o parte, super- ficialității și neglijenței, pe de altă parte, în loc de a curăți limba literară de resturile nelogice, incorecte, hibride, rămase din vorbi- rea familiară, neîngrijită, scriitorii își redac- tează lucrările în „limba de flecăreală”. Astfel se explică numeroasele cazuri de tautologii, contaminări sintactice, repetiții, exprimări confuze, neanalizate logic, pe care Weiskopf le găsește în presa și în beletristica germană. Acestea, din păcate, pot fi găsite și în publi- cistica noastră : ...doica ei, aflind de intențiile sale... (emisiunea radiofonică, din 12. V. 1956 ora 12,30, . . .și televiziunea își are anumite riscuri ...(în «Programul radio» nr. 265 din 13. XII. 1956), ...este destinul tuturor marilor capodo- pere. . . (Cont., 502, 2/5), . . .s-au cerut suplimente în afară de pie- sele din program (Cont., 471, 1/4), .. . Tratat general european de securitate colectivă în Europa. . .(Cont., 463, 1/1). Weiskopf semnalează și exprimări figu- rate incorecte. Acestea fiind însă mai greu de încadrat în norme, desigur că se vor găsi mulți cititori care vor avea cîte ceva de obiec- tat. Unii vor spune că exemplul: . . .Die Eimer in der Milchkammer trocknen leer und lautlos (Vasele se usucă în cămară 76 goale și tăcute) cuprinde o „figură de stil” reușită, complinirea leer und laut- los nefiind decît o „repetare” cu precisă nuanță stilistică. Credem că autorul cărții de care ne ocupăm, a avut dreptate să facă observații și din acest punct de vedere. Ne vom permite chiar să semnalăm două citate romînești, asemănătoare cu cele date de Weiskopf, și să încercăm un scurt comentariu pe marginea lor. lată exemplele : .. .ascultătorul obișnuit al sălilor ele con- cert. . . (Cont., 471, 2/3), . . .timpul jără vreme al veșniciei. . . (Emi- siunea radiofonică din 16. X. 1955, ora 20,30). Primul exemplu apare în diferite variante : spectatorul sălilor de teatru, publicul stadioa- nelor, care sînt mai puțin supărătoare decît forma în care se indică calitatea de ascultător pe care o are publicul la concerte. Forma fiind nouă, neobișnuită, ea ne îndeamnă s-o analizăm și deci zîmbhn involun- tar atunci cînd ne gîndim la un ascultător al sălii și nu al concertului deși, în fond, situația este aceeași ca în cazul expresiei spectatorul sălilor de cinema. Al doilea exemplu cere explicații din partea autorului, pentru a se afla cu ce accepțiuni a folosit cele două sinonime, timp și vreme. Dar oricare ar fi explicația, credem că nu este recomandabilă construirea unei imagini despre veșnicie pe scheletul unei construcții de tipul in timpul amiezii. Cartea lui Weiskopf conține de asemenea trei studii care se ocupă cu probleme specifice limbii germane. Unul dintre ele analizează situația scriitorilor siliți să trăiască mai mulți ani departe de patrie, în exil. Izolarea lor de teritoriul lingvistic originar a dus la conser- varea limbii lor materne în stadiul în care se afla în momentul părăsirii patriei și la împestri- țarea ei cu multe împrumuturi străine (de ex. la Berthold Brecht : Panzerbil din Panzer „blindat” și danezul bil „mașină”), dar i-a silit pe mulți scriitori la o mai atentă atitudine față de limba maternă. Acesta credem că este, în primul rînd, cazul autorului culegerii pe care o recenzăm. Weiskopf a fost mult timp silit să trăiască departe de patria sa. Acest fapt explică în mare măsură preocuparea iui pentru literatura germană în exil, căreia i-a dat prima istorie. Studiul care se ocupă de pro- blema limbii germane în exil este un imn închinat limbii materne, refugiul tuturor celor năpăstuiți și dezmoșteniți. Ultimele două capitole ale cărții lui Weis- kopf prezintă trei lucrări importante pentru cultivarea limbii germane : 1) „Gramatica limbii germane” elaborată de institutul de bibliografie ; 2) „îndrumătorul stilistic” al lui Eduard Koelwel și 3) A doua ediție a cărții scriitorului austriac Karl Kraus, intitulată „Die Sprache”. Weiskopf face o analiză critică a acestor lucrări, semnalînd importanța lor pentru cultura germană contem- porană. Am încercat să sistematizăm și să concen- trăm în cîteva pagini cele mai importante pro- bleme discutate în cartea lui Weiskopf. Conclu- zia care se desprinde după lectura ei are pentru noi o importanță teoretică și practică. Ea consti- tuie o încurajare prin faptul că demonstrează interesul pe care problemele cultivării limbii l-au trezit în afara rîndurilor specialiștilor, și anume, chiar în tabăra „adversă”, a publi- ciștilor, atît de recalcitranți la norme și la explicații. Deși avem în vedere și apreciem faptul că această carte este opera unui scriitor și nu a unui lingvist, totuși credem că sînt necesare cîteva observații critice. în primul rînd, soco- tim că ar fi fost binevenită o mai strictă reparti- zare pe probleme a materialului ilustrativ, mai ales în primul studiu. Multe din cazurile citate sînt lipsite de o discuție riguros științi- fică. Autorul privește uneori lucrurile din unghiul omului de gust, căruia i se pare o expresie frumoasă, reușită, corectă, clară, sau nu i se pare așa (p. 94). Scriitorul s-a lăsat adeseori furat de patos, folosind un stil prea figurat, ceea ce dă posi- bilitate la dubla interpretare a unor afirmații de ale sale. Credem că este bine să semnalăm faptul că uneori elanul scriitorului creează imagini care nu concordă întrutotul cu ade- vărul științific. Vom cita cazul cel mai evident: „...in dieser Erkenntnis, dass die Sprache ein leben- diger Organismus und nicht ein toter Gebrau- chsgegenstand ist; in dieser Liebe zur Sprache als Kunstwerk, und nicht bloss Mitteilungs- werkzeug : in all dem liegt die Bedeutung des Krausschen Buchs von der „Sprache”... (p. 104). („... în recunoașterea faptului că limba este un organism viu și nu un instru- ment mort; în dragostea pentru limbă ca ope- ră de artă și nu numai ca mijloc de comuni- care, în toate acestea constă importanța cărții lui Kraus despre limbă). într-adevăr limba nu este un instrument mort, adică lipsit de mișcare. Dar compararea ei cu un organism viu este o imagine care cores- punde unei concepții vechi și greșite despre limbă și care trebuie evitată. Cît despre rolul limbii ca mijloc de comunicare, avem impresia că autorul îl consideră un rol minor, subordonat limbii ca operă de artă. în acest caz atitudinea lui Weiskopf este greșită. Efortu- rile depuse pentru desăvîrșirea exprimării noastre scrise și orale sînt îndreptățite și justificate numai în măsura în care vizează perfecționarea limbii ca mijloc de comunicare. Ocupîndu-ne de limbă ca de o operă de artă trebuie să avem în vedere, în primul rînd, rolul ei ca mijloc de comunicare. Dacă scrii- torul austriac, pe care Weiskopf îl laudă, a procedat altfel, este greșit și chiar dăunător. Dacă totul se datorește unei simple expri- mări echivoce, ne mulțumim să cerem preci- zarea termenilor. După cum se poate ușor observa, obiecțiile noastre nu ating problemele esențiale ale cărții. în încheiere putem spune că Frantz Karl Weiskopf a dat o culegere de studii intere- sante pentru toți cei care se ocupă cu proble- mele cultivării limbii. Fiindcă ne însușim temerea autorului că cele expuse vor fi con- siderate de mulți ca expresia unei prea mari severități și a unei îngustimi de vederi în cul- tivarea stilului beletristic, amintim cuvintele lui Flaubert adresate Luizei Collet, într-o- scrisoare din 1852 : „Ei, marii scriitori — nu trebuie să se străduiască pentru stil, ei sînt mari în ciuda slăbiciunilor lor... dar noi, cei mici, ne- putem menține numai prin gradul de desă- vîrșire al exprimării”. Weiskopf adaugă: „Oare să nu ni se potrivească nouă ceea ce i se potrivea lui Flaubert?” (p. 51). FLORA ȘUTEU LIMBA FRAKCEZĂ, manual pentru clasa a viii-a Editura de Stat didactică și pedagogică [București] 1956, p. 247 Schimbările introduse anul acesta de Mi- nisterul Învățămîntului în programa analitică a școlilor elementare și medii au redat disci- plinelor umanistice locul care li se cuvenea. Printre altele, s-a extins și studiul limbii franceze, care începe acum să fie predată elevi- lor din clasa a V-a elementară. Sarcini noi se pun deci profesorilor de franceză care, avînd condiții mai favorabile pentru desfă- șurarea muncii lor, trebuie să procedeze și la o verificare a metodei lor de predare și a instrumentelor lor de muncă. Or, unul dintre cele mai importante instrumente este tocmai manualul. îmbunătățirea lui trebuie să con- stituie o neîncetată grijă pentru toți cei preo- cupați de predarea în cît mai bune condiții a limbii franceze în școli. Observațiile asupra manualului de clasa a VUI-a, care vor urma,, sînt făcute tocmai în vederea acestui scop. Față de manualele anterioare, actuala carte de franceză de clasa a VUI-a prezintă desigur un progres. Tipărită îngrijit, cu texte variate și atrăgătoare, avînd partea teoretică (gramatica) bine explicată, exerciții variate și adecvate, ea poate constitui un prețios ajutor atît pentru profesor, cît și pentru elevi. Dar nu asupra părților bune ale manualului se cuvine să insistăm ci, dimpotrivă, asupra acelor părți care, la o ediție viitoare, ar putea fi îmbunătățite. O primă lipsă a manualului este, după părerea noastră, faptul că se trece direct la enunțarea unor reguli de pronunție fără a fi explicat mai întîi elevului care este sistemul 78 fonetic al limbii franceze, ce fel de orto- grafie întrebuințează și care sînt problemele pe care le ridică redarea sunetelor în scris. Elevul ar trebui să știe de la început că poate să întîlnească mai multe grafii pentru același sunet (sunetul o poate fi redat fie prin o, fie prin au sau eau) sau o singură grafie pentru mai multe sunete (litera e, care indică în general un e mut, atunci cînd este urmată de două consoane redă un e închis (e). Elevul trebuie să mai știe că, oricît de ciudat i s-ar părea, aproape fiecare neregularitate în grafia cuvintelor are explicația ei etimologică, explicație pe care o poate adesea găsi făcînd comparații fie cu latina (pe care acum o învață), fie cu romînă. Aceste explicații preliminare, sprijinite pe cîteva exemple ușor de înțeles, pe de o parte ar spulbera din mintea elevului ideea greșită că ortografia limbii franceze nu se poate învăța decît mecanic, iar pe de altă parte ar ușura învă- țarea unor reguli ortografice. Mai importantă decît aceste noțiuni preli- minare este însă predarea de la început justă a elementelor de fonetică a limbii franceze. Credem că nu este indicată o comparație între rom. ă și fr. e (mut), așa cum se face la pagina 3 a manualului: elevii care vor avea la început greutăți în pronunțarea acestui sunet vor soluționa problema spunînd tablă în loc de table și metră în loc de m^tre. Aseme- nea pronunțări greșite se aud, din păcate, destul de des chiar la persoane care pretind că vorbesc bine franțuzește. Dar dacă există argumente pro și contra acestei comparații, în schimb nu există motive pentru care s-ar încuraja unele greșeli specifice romînului care vorbește franțuzește. La aceasta duc explicațiile greșite de tipul: „e — cu accent grav (M se pronunță e deschis, adică un e lung și apăsat, pronunțat cu gura deschisă, ca primul e din cuvîntul romînesc merge” (p. 3) sau „e — cu accent circumflex ( A ) se pronunță e semideschis, adică un e pronunțat cu gura pe jumătate deschisă și apăsat ca e din cuvîntul romînesc miel” (p. 4). Este bine cunoscut că pronunțarea lui e „în limba literară e închisă”1 și că numai ’ I. Popovici, Vocale romînești. Cluj, 1927, p. 49. dialectal, în Transilvania, putem găsi un e deschis oarecum asemănător cu e deschis (£) din franceză. Nu reiese din cele spuse în manual că autorul s-ar fi referit la această pronunțare regională, ci dimpotrivă pare clar că e vorba de cea literară. Pe de altă parte, nu e oare hazardat să se distingă, în franceză, un e deschis redat prin £ și un e semideschis redat prin e? Maurice Grammont, în renumitul său tratat „La pro- nonciation franțaise”, distinge numai un e deschis și un e închis. E deschis este redat fie prin e, fie prin e sau ai. Singurul lucru cert care s-ar putea spune despre £ este că are o pronunțare asemănătoare cu e, dar că„ de cele mai multe ori, e mai lung, deoarece în principiu accentul circumflex ține locul unui s latinesc dispărut în franceză. Probabil că, dacă s-ar fi procedat la o consultare mai atentă a cărților de speciali- tate, s-ar fi evitat asemenea comparații greșite, pe baza cărora elevul trage concluzia că nu există diferențe prea mari între e, £ și e, deoarece nu înregistrează pe cele existente între e din merge, e din miel și ceilalți e din limba romînă literară. El socotește deci că poate să pronunțe elev în loc de elbve și tet în loc de tete, „dacă așa scrie și în carte”. Cîtă muncă va trebui să depună apoi profe- sorul pentru a corecta o pronunțare greșită învățată o dată cu primele cuvinte franțu- zești ! Manualul ar trebui să insiste asupra dife- rențelor existente între variantele lui e din limba franceză, să dea exemple mai bogate (două rînduri de exerciții nu sînt suficiente) și să aleagă tocmai acele cuvinte în care opoziția între diferitele feluri de e să fie evidentă : j’achite, je prete, je r^pHe, la qu^te, po^me, meme, bleme etc. Tot în aceeași ordine de idei, este nevoie de a se insista (practic mai ales — deci prin mai multe exemple) asupra vocalei ii și asupra vocalelor nazale. Se știe că elevii au tendința de a pronunța diftongul iu în locul lui ii francez (redat grafic prin u) și a în locul Iui i: e cazul să se semnaleze această greșeală și să se indice o serie de exerciții prin care ea să fie prevenită. De asemenea, e greșit să se spună că „pronunțarea vocalelor nazale e însoțită de un n 79 scurt” (p. 18). Acest n a dispărut de mult din limba franceză. Se poate spune numai că, atunci cînd pronunțăm o vocală nazală, vălul palatului se coboară ca și la n lăsînd ca o parte din aer să se scurgă prin cavitățile nazale. în general, manualul nu se preocupă în- deajuns de durata vocalelor limbii franceze. Ar fi necesară o bogată exemplificare și exerciții din care elevii să învețe că : a din pâte e mai lung decît a din patte o din notre e mai lung decît o din notre, ai redă, în general, un e mai lung decît cel reprezentat prin e sau e; cf. La chair. mon cher, ma ch^re. Toate aceste exerciții și exemple ar implica, c drept, o îngreunare considerabilă a primelor lecții. Cum ele sînt însă indispensabile, ar fi preferabil să se renunțe la felul de alcătuire a părții care cuprinde regulile de pronunțare si să se treacă, chiar de la prima — sau eventual a doua lecție —, la alcătuirea de texte sau măcar de grupuri de fraze, din care să se deducă regulile care ne interesează. Desigur, alcătuirea unor asemenea texte nu este o sarcină ușoară, dar nici imposibilă. Este pre- ferabil ca noțiunile elevilor despre sunetele limbii franceze să se îmbogățească treptat, paralel cu cele de lexic și de gramatică. Asi- milarea lor s-ar face mai bine decît atunci cînd aplicarea regulilor fonetice învățate se reduce, așa cum e cazul primelor lecții, la citirea unor cuvinte sau mici propoziții izolate. Morfologia și sintaxa, explicate în manualul de clasa a VIII-a, sînt în general clar și inteli- gibil expuse. Totuși, s-ar putea aduce anumite îmbunătățiri. De pildă, cînd se explică formarea prezen- tului verbelor din grupa a Il-a, manualul socotește grupul -iss- ca făcînd parte din terminație : el este tipărit cu caractere grase. Dimpotrivă, cînd se explică formarea imper- fectului, grupul -iss- este legat de radical (e redat ca și acesta prin caractere obișnuite). Amintim că introducerea acestui grup de sunete în conjugare constituie pentru înce- pători o greutate destul de mare, ei spunînd adesea je grandisse pentru je grandis și je grandais pentru je grandissais. Inconsecvențe de genul celei arătate mai sus nu pot decît să favorizeze aceste greșeli. Articolului partitiv i s-a acordat un loc mult prea mic pentru problemele pe care le pune. Se știe că întrebuințarea lui este destul de greu înțeleasă de către elevi, deoarece această categorie morfologică nu există în romînă. Sînt necesare explicații mai ample cu privire la articolul partitiv și, în special, mai multe exerciții pe marginea celor explicate. De asemenea, ar trebui să se indice dintr-un început (la p. 30) cele două feluri de construire a formei interogative, nu numai cea în cart inversiunea subiectului e necesară. Pe de altă parte, ar trebui să se evite anumite construcții de tipul mes enfants uous etes prets'l, care nu sînt conforme celor mai stricte norme gramaticale, deși ele se întîlnesc în vorbirea populară. în sfîrșit, ar trebui să se găsească anumite metode, pentru ca învățarea verbelor de grupa a IlI-a, mai ales, să nu constituie un simplu act mecanic din partea elevului. Să se explice, de pildă, elevilor că la multe verbe de grupa a III-a (cele în -oir, de exemplu) există o alternanță a radicalului și că, dacă știm la ce timpuri și persoane se schimbă acesta, învățarea verbului neregulat nu mai prezintă mari dificultăți. S-ar putea de aseme- nea să se scoată în evidență neregularitatea anumitor verbe cu ajutorul unor caractere speciale (de pildă, -s- care apare la anumite tipuri ale verbelor dire și lire să fie redat printr-un alt caracter decît celelalte litere ale cuvîntului). Verbele neregulate, a căror con- jugare se aseamănă, pot fi grupate între ele : dire să fie învățat cam în același timp cu lire, tenir cu venir, vouloir cu pouvoir, dormir cu mentir, serv ir, partir etc. S-a omis să se spună, la pagina 104, atunci cînd se vorbește despre adverbele de negație, că non este o formă care poate fi întrebuințată izolat, pe cînd adverbul de negație ne trebuie să fie urmat de un verb. învățarea comparativului nu ar fi ușurată oare printr-o comparație cu cel romînesc? Bucățile sînt în general bine alese și plăcute. Excepție face poezia de la pagina 137, care nu poate servi decît la coruperea simțului estetic al elevilor. Totuși ele s-ar putea îmbu- nătăți din două puncte de vedere : a) prin alegerea de texte prelucrate după autori celebri, cu ocazia cărora s-ar putea da și anu- mite noțiuni generale de literatură; b) prin alcătuirea de texte care să petmită învățarea mai sistematică a cuvintelor pe domenii semantice. Exercițiile sînt bine alcătuite. Ar trebui însă mult îmbogățite. Manualele de limba rusă, după care se învăța în școli acum cîțiva ani constituie un exemplu în această privință Și mai folositoare ar fi publicarea, detașat de manualul de franceză, a unei cărți de exerciții, care ar permite profesorului să insiste tocmai asupra acelor părți ale limbii franceze pe care elevii le învață mai greu. Pe de altă parte, elevii care, din diferite motive (boală etc.) nu au putut să-și formeze în cadrul orelor de franceză anumite reflexe cu ajutorul cărora să poată vorbi franțuzește, vor putea, pe baza acestor exerciții suplimentare, să-și lichideze rămînerea în urmă . în sfîrșit, iată cîteva greșeli de amănunt: O construcție greșită : voici le tram en station (p. 15). în Franța cuvîntul slalion nu se întrebuințează decît pentru stația de metrou. Francezii spun : le tram est ă 1’ar ret. De asemenea francezul spune Ies fleurs poussent sau on voit Ies fleurs bouter și nu Ies fleurs surgissent pentru „florile răsar”. Se spune mai degrabă Ies concurents sau Ies parti- cipants ă un concours decît Ies aspirants (d’un concours) (p. 45). Condițiile grafice sînt satisfăcătoare dar nu optime. Semnalăm cîteva din greșelile de tipar: (p. 18) pronunțarea lor (a vocalelor nazale) este însoțită de un u scurt; (p. 29) etes-vous prels^. \ (p. 108); „Ies trotloirs sont bondes, de pietons-, (p. 108) theatre. Iată și o greșeală care sperăm că este tot de tipar : Elle est un eleve (p. 17). O bună parte a lipsurilor acestui manual au fost evitate de manualul de clasa a V-a, apărut de curînd. Trebuie ca manualul de clasa a VUI-a să-i urmeze exemplul. O dată introduse îmbunătățirile amintite, el va servi și mai bine scopurilor învățămîntului de astăzi. SANDA STAVRESCU NOTE BIBLIOGRAFICE Acad. AL. ROSETTI, Limba romînă în secolele al XIII-Ica — ai XlV-lea, [București], 1956, 241 p. „Limba romînă în secolele al XIILlea — al XlV-lea”, de acad. Al. Rosetti, deschide seria „Materiale și cercetări lingvistice”, inițiată de curînd de Editura Academiei R.P.R. Lucrarea este o descriere a stadiului limbii romîne din secolele al XlII-lea — al XlV-lea. Așa cum arată și autorul în prefață, avem a face cu materialul publicat în volumul al Vl-lea al lucrării „Istoria limbii romîne”, completat pe baza unor lucrări apărute între timp. Amintim, printre alt ele,lucrarea acad. Al. Graur, „încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne”, 1954, și cartea lui Alf Lombard, „Le verbe roumain”, 1955. Impre- sionează în mod deosebit bogăția materia- lului luat din recenta culegere de „Documente privind istoria Romîniei”, București, 1951 urm. Cartea începe cu o introducere generală asupra grafiei, în care se discută sunetele limbii romîne vorbite în acea epocă precum și felul cum sînt redate în scris aceste sunete. De fapt, în aceste zece pagini, sînt discutate principiile care stau la baza întregii lucrări și anume principiile fonologiei aplicate la studiul limbii vechi. Astfel, pornind de la constatarea că „fonemul este o medie a dife- ritelor pronunțări ale unui sunet”(p.l5), acad. Al. Rosetti ajunge la concluzia că scrisul este o aproximație și semnele pe care le folo- sim, pentru a nota sunetele, ne sînt impuse de societate, prin școală (p. 16). Autorul are grijă să precizeze că pentru o justă interpre- tare a textelor vechi este nevoie să se țină seama de ortografia întrebuințată în epoca respectivă și în epocile precedente, de frecvența apariției grafiilor bizare în texte diferite și la același scriitor, de pregătirea culturală a persoanei care a scris textul, de faptul că limba nu poate evolua prea mult în epoci 6 — c. 593 81 puțin îndepărtate una de alta și, în sfîrșit, de faptul că sînt grafii care nu comportă nici o explicație (p. 23 — 24). Lucrarea este împărțită în două părți: prima, un fel de introducere la cea de a doua, cuprinde prezentarea limbii romîne din seco- lele al XlII-lea — al XV-lea ; partea a doua, mult mai mare, se ocupă de limba romînă din secolul al XVI-lea. Fiecare dintre cele două părți începe cu o introducere asupra condițiilor istorice în care au apărut aceste texte. Subliniem atenția deosebită pe care autorul o acordă problemei apariției pri- melor texte romînești. Atît în partea I cît și în partea a Il-a, materialul este grupat în diviziunile obișnuite în lingvistică : fonetică, morfologie, sintaxă și lexic. în fiecare divi- ziune, materialul este grupat pe regiuni geo- grafice pentru a putea trage concluzii de ordin lingvistic. între diviziunile amintite fonetica ocupă un spațiu mai important, deoarece multe dintre problemele discutate nu au fost pînă acum pe deplin elucidate. O importanță mare se dă și problemelor lexicului din secolul al XVI-lea. în discutarea faptelor puse de cercetarea lexicului, autorul a avut în vedere că vocabularul este constituit din fon- dul principal lexical și restul vocabularului. Față de volumul al Vl-lea din „Istoria limbii romîne”, voliîmul cuprinde în plus și o „anexă” cu două probleme de amănunt, care nu au fost cuprinse în corpul lucrării : 1. „Cele mai vechi traduceri romînești de cărți religioase. Considerații asupra datării și localizării lor”. 2. „Raportul dintre versiunea romînească din Codicele Voronețean și ver- siunea din Apostolul lui Coresi”. Datorită bogăției de material și a modului nou în care acesta a fost interpretat, cartea acad. Al. Rosetti este o lucrare de care va avea nevoie orice cercetător al istoriei limbii romîne» MARIUS SALA O PROBLEMĂ DE LINGVISTICĂ MULT DISCUTATĂ ÎN ZILELE NOASTRE : SENSUL CUVÎNTULUI Printre problemele de lingvistică generală mult discutate în ultima vreme este și aceea a sensului cuvîntului. Contribuția cea mai în- semnată la această discuție au adus-o lin- gviștii sovietici.Revista« Voprosî Iazîkoznaniia» a publicat, în ultimii ani, cîteva lucrări im- portante ale lingviștilor sovietici și ale altor lingviști, lucrări în care sînt studiate diversele aspecte ale laturii semantice a cuvîntului. în cele ce urmează vom face o prezentare sumară a acestor lucrări. Prima, publicată în «Voprosî Iazîkoznaniia», nr. 2 din 1953, se intitulează «Sensul cuvîntului» și aparține regretatului lingvist sovietic A. I. Smirnițki. Pornind de la teza cea mai răspîndită, care susține că sensul cuvîntului reprezintă legătura dintre un complex sonor cu obiectul denumit de acesta, Smirnițki arată că dacă sensul ar fi o legătură, un raport, toate cuvintele ar avea același sens, pentru că, în general vorbind, legătura dintre sunetele cuvîntului și obiectul denumit de acesta este una și aceeași. Or, după cum se știe, fiecare cuvînt își are sensul lui. Pe de altă parte, dacă este ade- vărat că cuvîntul are mai multe sensuri, atunci sensul nu poate fi numai o legătură, un raport. Smirnițki arată că sensul cuvîntului nu este nici obiectul denumit de acesta. Există cuvinte {centaur, înger, magie, a deochia etc.> care nu denumesc obiecte sau fenomene reale, dar care au totuși un sens precis. Tendința de a confunda sensul unui cuvînt cu obiectul sau fenomenul denumit provine din faptul că sensurile cuvintelor sînt deter- minate de existența obiectelor și fenomenelor reale, denumite de aceste cuvinte. Chiar la baza reprezentărilor fantastice, a figurilor mitologice etc., se află anumite fenomene ale realității, fenomene abstractizate de con- știința oamenilor și combinate în mod fan- tastic în reprezentări și imagini care nu mai corespund nici unei realități. Rezultatul unei astfel de combinații este și cuvîntul rusalcă «ființă cu trup jumătate de femeie, jumătate de pește și care trăiește în apă». Este însă evident că dacă n-ar exista femei și animale acvatice, oamenii n-ar putea crea imaginea rusalcii. De aceea cuvintele cu «sensuri fan- tastice» sînt tratate inconștient ca cuvinte cu «sensuri reale». însăși prezența cuvîntului creează impresia că există un obiect sau un fenomen corespunzător. 82 Pînă la acest punct, explicația sensului pare puțin paradoxală : obiectul denumit de cuvînt nu poate constitui sensul acestuia și totuși sensul e determinat de obiect. în- seamnă că sensul cuvîntului e altceva decît obiectul denumit de cuvînt sau decît simpla legătură dintre cuvînt și obiect. Sensul cuvîn- tului trebuie să fie ceva ce corespunde obiectu- lui și nu obiectul însuși. Acest ceva, care reprezintă sensul cuvîntului, este, după Smir- nițki, oglindirea în conștiință a obiectului, copia sa, mai mult sau mai puțin corectă. Evident, între cuvînt și obiectul denumit există o legătură, dar ea nu este directă, ci mijlocită. Ea nu există în afara reflectării obiectului respectiv în conștiința noastră, ci se înfăptuiește tocmai prin această reflectare. Dacă reflectarea obiectului, legată de sunetele cuvîntului, constituie sensul acestuia, atunci sensul cuvîntului nu poate fi definit ca simpla legătură dintre sunete și obiectul desemnat sau ca un raport al sunetelor față de obiect. Sensul cuvîntului este — arată Smirnițki — nu legătura dintre complexul sonor și obiect, ci legătura dintre complexul sonor și reflec- tarea în conștiința noastră a obiectului denu- mit. Fără această reflectare, legătura dintre complexul sonor și obiect n-ar putea fi înfăp- tuită, deoarece ea ar fi întreruptă ori de cîte ori obiectul respectiv ar fi înlăturat din cîm- pul percepției noastre și nu ar exista, prin urmare, nici posibilitatea de a abstractiza și generaliza. Cum se aplică însă această definiție dată sensului în cazul cuvintelor care nu denu- mesc obiecte reale și care totuși au un sens precis? Smirnițki arată că sensul cuvîntului nu este numai reflectarea unor obiecte reale, legată de un complex sonor, ci și reflectarea anumitor fenomene psihice analoge, cum ar fi de exemplu diversele combinații fantastice care se produc în mintea oamenilor, pornind de la elemente reale, dar care nu există în realitate combinate în forma în care Ie-a combinat fantezia oamenilor. (Este cazul cuvintelor : înger > sfrigoi, rusalcă etc.). Astfel, în privința sensului, Smirnițki dis- tinge două cazuri: 1. (Cel fundamental) Complexul sonor — sensul — obiectul. 2. (Derivat) Complexul sonor — sensul. (Deci un caz în care sensului îi corespunde un obiect existent în realitate, altul în care nu-i corespunde). Complexul sonor și sensul merg totdeauna împreună (fără combinarea lor nu există cuvînt), în timp ce sensul și obiectul real — așa cum s-a arătat, nu se află totdeauna împre- ună. Acest al doilea caz este însă determinat de primul, de cazul fundamental. Dar pentru că putem gîndi în tăcere, în sinea noastră, înseamnă că limba există într-un anumit sens și fără sunetele materiale, reale. Evident, o asemenea existență a limbii are un caracter secundar și presupune existența ei materială, sonoră. Faptul că organele vorbirii sînt puse în mișcare în mod conștient' face ca sunetele vorbirii să fie percepute ca o realizare mate- rială a unor «reprezentări sonore» pe care le avem deja în minte. Și într-adevăr, nu putem pronunța un cuvînt dacă nu avem în con- știință amprenta sunetelor sale, reprezentarea lui sonoră. Dar această reprezentare nu este altceva decît rezultatul influenței sunetelor reale asupra creierului și ea nu putea să apară înainte ca aceste sunete reale să existe. De aici reiese — arată Smirnițki — că sen- sul cuvîntului este legat atît de sunetele reale ale cuvîntului, cît și de reflectarea lor în conștiință, în ambele cazuri el rămînînd ace- lași. Așa se explică gîndirea interioară, în care cuvintele și construcțiile gramaticale sînt folosite nu cu sunetele lor reale, ci cu repre- zentările lor existente în conștiința noastră. Elementul fundamental, primar, îl formează legătura sensului cu sunetele reale ale cuvîn- tului, în timp ce legătura sensului cu «ima- ginea sonoră a cuvîntului» este secundară. Această «imagine sonoră» nu este altceva decît reflectarea în conștiință a sunetelor reale ale cuvîntului. Sensul cuvîntului face parte din structura acestuia, ca un așa-zis aspect intern. în raport cu acest aspect intern, sunetele joacă rolul unui înveliș material, necesar nu numai pentru a exprima sensul (a-1 comunica), ci chiar pentru apariția, existența și dezvoltarea lui. Fără acest înveliș sonor material, influența realității asupra conștiinței noastre nu ar 83 avea ca rezultat ceea ce numim sens al cuvîn- tului. în încheierea studiului său, Smirnițki, se oprește puțin asupra cuvintelor-interjecții, arătînd că întrucît emoția, care constituie conținutul acestor cuvinte, este și ea, ca și sensul cuvîntului, un fenomen al conștiinței noastre, sfera noțiunii de sens al cuvîntului trebuie lărgită ca să cuprindă si emoția expri- mată de interjecție. L. S. Kovtun, într-un articol intitulat «Despre sensul cuvîntului» («Voprosî lazî- koznaniia», nr. 5 din 1955), completează defi- niția dată de Smirnițki sensului, arătînd că acesta reflectă categorii de obiecte sau feno- mene generalizate în conștiința oamenilor și nu obiecte sau fenomene izolate, și că el are un caracter social ce decurge din natura so- cială a limbii. Această observație este însă făcută în treacăt, articolul fiind consacrat, în cea mai mare parte, problemei raportului dintre sensul cuvîntului și noțiune. Kovtun caută răspuns la întrebarea, dacă reflectarea considerată de Smirnițki ca sens al cuvîntului coincide cu noțiunea, știut fiind că noțiunea este și ea o reflectare în conștiința oamenilor a trăsăturilor generale și esențiale ale obiec- tului. Combătînd unele afirmații ale lui D. P. Gorski prin care acesta susține că sensul cuvîntului nu e adecvat noțiunii, adică nu poate să exprime întregul conținut al acesteia, Kovtun arată că sensul cuvîntului are tot- deauna la bază noțiunea și poate exprima la fel de bine atît noțiunea științifică, cît și pe cea curentă, constituită în practica întregului popor, și care într-o anumită măsură o con- trazice sau o denaturează pe cea științifică. Astfel, între reflectarea realității prin sensul cuvîntului și între reflectarea prin noțiune nu există deosebire. Sensul cuvîntului este reali- zarea noțiunii prin mijloacele unui anumit sistem lingvistic. Aceasta nu însemnează însă că el se identifică cu noțiunea. Sensul cuvîn- tului exprimă, prin noțiunea care stă la baza lui, realitatea obiectivă. Sub un alt aspect, problema legăturii dintre sensul cuvîntului și noțiune este studiată 1 Vezi articolul „Contribuții la problema formării și dezvoltării noțiunilor”, în „Voprosî Filosofii11. nr. 4, 1952. și de lingvistul cehoslovac Fr. Travnicek 2. Ideea studiului său este sugerată de una dintre tezele susținute de E. M. Galkina- Fedoruk, și anume : «fiecare cuvînt are un sens, dar nu fiecare cuvînt exprimă o noțiune logică, șlefuită, ca sinteză a aspectelor esen- țiale ale fenomenelor sau obiectului. Omul văzînd ceva neplăcut pentru el exclamă „ptiu” î Este oare această interjecție un cuvînt? Evident că da, deoarece alți oameni înțeleg că prin acest „ptiu” ! se exprimă un dez- gust. Cuprinde însă acest cuvînt o noțiune logică ? Desigur, nu. Prin urmare, în unele cuvinte „noțiunea” și „sensul” coincid, iar în altele nu există această coincidență, deoa- rece ele nu exprimă numai conținu cui gîn- dirii, ci și alte sfere ale psihicului omenesc : emoția, voința» 3. Bazat pe rezultatele cercetării psihicului omenesc, Travnicek respinge teza Galkinei- Fedoruk, arătînd că și cuvintele care exprimă emoția și voința cuprind o noțiune logică, deoarece între gîndire și celelalte sfere ale psihicului uman (emoție, voință etc.) este o legătură strînsă. Sentimentele nu constituie un proces psihic cu totul izolat de procesul de cunoaștere. Sentimentul și emoția nu sînt altceva decît trăirea de către om a atitudinii sale față de ceea ce cunoaște. Inteligibilitatea limbii se datorește faptului că limba repre- zintă «realitatea nemijlocită a gîndirii».Așadar, dacă cuvîntul «ptiu !» este înțeles, înseamnă că el exprimă o noțiune. Dar întrucît este în legătură cu o anumită stare afectivă, el exprimă în același timp o noțiune și o emoție (un sentiment). Sentimentele și voința sînt exprimate de cuvinte numai în legătură cu noțiunea, iar conținutul noțional al cuvîn- tului constituie aici elementul de bază. în sprijinul teoriei lui Travnicek vine și cunos- cuta teorie a lui Lenin : «orice cuvînt generali- zează». Mergînd mai departe cu analiza, Travnicek arată că raportul dintre sentiment și noțiune se prezintă sub două aspecte diferite : 2 Vezi articolul „Unele observații în legătură cu sensul cuvîntului și cu noțiunea” în „Voprosî lazîkozna- niia", nr. 1, 1956. 3 E. M. Galkina-Fedoruk, „Probleme principale de lingvistică în lucrările lui V. I. Lenin, în „Jnnostranîe iazîki v șJcole*\ nr. 1, 1951, p. 9. 84 1. Prin cuvintele plăcere, neplăcere, bucu- rie, tristele, iubire, ură, spaimă etc. se exprimă noțiuni al căror conținut ■ este sentimentul. Ele au apărut pe baza cunoașterii faptului că anumite obiecte posedă însușiri care ne produc un anumit sentiment. Aceste cuvinte pot fi numite emoționale. Ele seamănă cu cele- lalte (neemoționale : pădure, munte, rfu etc.), prin aceea că exprimă noțiuni (adică sînt o reflectare generalizată a însușirilor esențiale ale obiectelor) și se deosebesc de ele prin aceea că exprimă un rezultat specific al gene- ralizării însușirilor obiectelor. în cuvintele nee- moționale rezultatul generalizării este ideea abstractă despre obiectele denumite, iar în cele emoționale — este sentimentul produs de anumite obiecte. 2. Cu totul altul este raportul dintre noțiune și sentiment în cuvintele de tipul bunicul. Aici rezultatul generalizării este ideea abstractă despre un anumit obiect, însoțită însă de un sentiment care poate fi foarte variat. Cuvintele de acest tip pot exprima de pildă simpatie, gingășie, admirație, dispreț, ironie etc. Ele ar putea fi numite cuvinte cu ton afectiv, pentru a fi deosebite de cele neutre sub raport afectiv, cum sînt cele de tipul bunic. în cazul cuvintelor de tipul bunicul, nuanța afectivă este exprimată prin sufixe derivative. Există însă și cuvinte nederivate, cu nuanță afectivă : a crăpa cu sensul de a mînca, bostan cu sensul de cap etc. în anumite condiții fiecare cuvînt poate căpăta o nuanță afectivă. Dar pe lingvist — după părerea lui Travnicek — trebuie să-1 intereseze în special cuvintele în care tonul afectiv este permanent și care constituie prin urmare o categorie lexicală aparte. Celelalte cuvinte a căror expresivitate depinde de anumite condiții rămîn în atenția stilisticii. Travnicek ajunge la concluzia că fiecare cuvînt exprimă o noțiune. Nu există cuvinte care să aibă numai sens. Această concluzie este valabilă pentru cuvintele propriu-zise, care fac parte din vocabularul limbii, nu și pentru cele «fictive» ramase în afara cadru- lui limbii. 1 Travnicek se referă la cuvintele care o dată cu pierderea sensului notional își pierd și caracterul de cu- vinte independente și devin sufixe. Dintr-un unghi de vedere cu totul nou este privită problema sensului de lingvistul polonez E. R. Kurylovici 2. El analizează sensul cuvîntului folosindu-se de metoda opo- ziției, metodă caracteristică fonologiei și ad- mite, pentru cuvînt, un singur sens general care cuprinde cîteva sensuri particulare — adi- că sensul realizat în cîteva întrebuințări ale cuvîntului *. Sensul general al cuvîntului este indepen- dent de context (de aceea contextul nu ajută la definirea lui), în timp ce sensurile parti- culare sînt determinate totdeauna de context și deci nu pot fi definite decît cu ajutorul contextului. Obiectul studiului lui Kurylovici îl con- stituie raportul dintre sensul cuvîntului și context. Întrucît sensul general al cuvîntului este independent de context, Kurylovici îl lasă de o parte, ocupîndu-se numai de sen- surile particulare. La început, autorul subli- niază rolul, cîteodată decisiv, pe care îl are contextul în ce privește sensul cuvîntului. De pildă, eu, tu etc. capătă înțeles deplin numai în raport cu contextul. Cuvintele acesta, acela pot să denumească un obiect sau să se refere la un substantiv din context. Kurylovici distinge două feluri de con- texte : sintactic și semantic. Contextul sin- tactic provoacă uneori modificarea globală a sensului (adică trecerea cuvîntului la o altă parte de vorbire). în propozițiile cei orbi vor vedea, cei surzi vor auzi, adjectivele orbi și surzi sînt folosite independent, fără spri- jinul substantivelor determinate de ele. Acea- stă independență le face să capete sensul substantivelor (oamenii orbi, oamenii surzi), deși ca formă ele rămîn adjective. Influența contextului sintactic asupra sen- sului cuvîntului este foarte ușor de stabilit. De exemplu, substantivele folosite cu funcția sintactică de determinant al verbului se trans- formă în adverbe. Sau, cînd limba nu posedă decît o singură formă pentru exprimarea per- fectului compus și a perfectului simplu, 2 Vezi articolul „înseninări cu privire la sensul cu- zîntului”, în „Voprosî Iazîkoznaniia", nr. 3/1955. 3 Termenii „sens general” (sau „fundamental’*) și „sens particular” (sau„ secundar”) sînt înlocuiti la Kurylo- vici prin „funcție semantică primordială" și „funcție semantică secundară”. 85 funcția perfectului compus este primordială, iar perfectul simplu este condiționat prin context, și anume, printr-un adverb sau alte forme verbale. Influența contextului semantic asupra sen- sului este mai greu de definit. Cînd un cuvînt dat reflectă două sau mai multe realități fizice sau psihice diferite nu putem vorbi totdeauna de o polisemie a cuvîntului. De exemplu, cuvîntul a mînca în combinațiile a mînca mere și a mînca omlete are același sens, deși între cele două acte diferența fizio- logică este mare. Aici avem a face cu o in- fluență fictivă a contextului asupra sensului. De o influență reală putem vorbi — arată Kurylovici — numai atunci cînd contextul modifică în așa măsură sensul cuvîntului, încît acesta coincide cu sensul altui cuvînt (sau al altei construcții lexicale) existent(ă) în limbă. De exemplu, cuvîntul bot, folosit în sens primordial pentru animale, cînd este folosit în legătură cu omul devine sinonim cu gură, căpătînd un sens figurat. Influența reală a contextului asupra sen- sului se produce și în cazul expresiilor. De exemplu, sensul expresiei a-ți aprinde paie în cap nu corespunde cu suma sensurilor cuvin- telor care o compun, ci este determinat de context. (în cazul metaforelor — stăpîna mă- rii = balenă — situația se schimbă puțin, de- oarece mare își păstrează sensul propriu și constituie contextul semantic al cuvîntului). Nu în toate cazurile sensurile derivate, particulare, sînt determinate de context. De exemplu, sensul afectiv al cuvîntului bunicuț este independent de context. Kurylovici consideră mai importante, pen- tru cercetarea sistemului semantic al limbii, cuvintele în care funcția expresivă nu e dată de la început prin mijloace speciale (cum este cazul lui bunicuț), ci se definește prin context. Pentru că la stabilirea cazurilor — arătate mai sus — de influență a contextului asupra sensului, Kurylovici s-a folosit de metoda opoziției, caracteristică fonologiei, el face și o analogie între aceste fenomene semantice și unele fenomene fonetice. De exemplu, ace- lași cuvînt poate avea sensuri diferite așa cum același sunet poate avea variante fonologice diferite. Variantele fonetice ale sunetelor, care nu au importanță pentru sistemul fonologie al limbii (deși pot deveni punctul de plecare al modificărilor fonologice), amintesc influența fictivă a contextului asupra sensului, care cîndva poate deveni o influență reală și poate provoca o diferențiere de sens. Și pentru variantele stilistice independente de context (nevastă — muiere) există o analogie fonetică : așa-numitele variante fonetice (joc — gioc). Concluzia pe care o trage Kurylovici la sfîrșitul acestui studiu este că pentru limbă esențialul îl constituie sensul general al cu- vîntului, care nu este determinat de context, în timp ce sensurile celelalte («particulare», «specifice») nu fac altceva decît să adauge celui principal elemente de context. Sensurile principale pot primi atîtea elemente de con- text, încît, uneori, se ajunge la o ramificație semantică foarte complexă. Problema sensului cuvîntului este abordată și în lingvistica romînească. Dintre studiile mai recente amintim capitolul «Aspectul se- mantic al cuvîntului» din cartea «Limba romînă contemporană» a academicianului lorgu Iordan, capitolul «Formă și conținut» din cartea «Studii de lingvistică generală» a academicianului Alexandru Graur și capi- tolul «Conținutul cuvîntului» din «Limba romînă (fonetică, vocabular, gramatică)» edi- tată de Institutul de lingvistică din București. Acad. lorgu Iordan definește cuvîntul ca unitatea dintre «două elemente, indes- tructibil legate între ele : un element material, sunetele, partea sonoră, de natură pur fizică. . . și un element ideal, noțiunea, care oglindește realitatea înconjurătoare». în ce privește raportul dintre sens și noțiune, acad. I. Iordan arată că ele nu pot fi identificate «. . . sensul unuia și aceluiași cuvînt poate fi (și adesea este) multiplu, pe cînd noțiunea exprimată de cuvîntul în discuție este unică. Am putea vorbi de un sens funda- mental, cel mai general cu putință (acesta ar fi noțiunea), și de sensuri secundare, derivate, mai mult ori mai puțin diferite unul de altul, dar întemeindu-se toate pe cel fundamental (acestea ar fi sensurile propriu-zise)». Referindu-se la raportul dintre cuvînt și noțiune, acad. lorgu Iordan susține teza că 86 prepozițiile și conjuncțiile, ca «expresii ale raporturilor dintre noțiuni» precum și inter- jecțiile, ca «manifestări ale unor senzații», nu au la bază o noțiune «logic elaborată», în această privință este citată și părerea lingvistei sovietice E.M. Galkina-Fedoruk : «noțiunea este sensul cuvîntului, cînd e vorba de limba rațională, dar nu în ceea ce privește cuvintele care exprimă emoții și manifestări de voință1». în ultima parte a capitolului citat, acad, lorgu Iordan face o analiză amănunțită a omonimelor și a sinonimelor, arătînd modul în care apar și cum se comportă ele în limbă. în ce privește omonimele (— cuvinte cu mai multe sensuri —), se arată că ele apar «prin extinderea folosirii unui cuvînt pentru a denumi obiecte sau fenomene mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cel vechi». Astfel, cuvîntul capră (nume de animal) a căpătat sensurile de «capră a trăsurii», «capră de tăiat lemne», «capră de sărit» (în gimnastică). Uneori această extindere are la bază un ele- ment afectiv. Ex. ciupercă «pălărie femeiască mică și caraghioasă» ; dovleac (sau bostan) «cap (prost)» ; plisc (sau clonț) «gura omului» etc. Omonimele iau naștere și din cauza modi- ficărilor fonetice suferite de cuvinte în de- cursul istoriei. Ex. cioacă «o specie de cioară» (cuvînt slav sau maghiar), cioacă «deal» (din sîrbește sau bulgărește). Un alt izvor al omonimiei îl constituie împrumuturile din alte limbi, în cazurile în care cuvîntul împrumutat capătă o formă, identică cu a unuia neaoș. Ex. casă (de locuit) lat. casa și casă (de bani) crescut în volumele ulterioare ale poetului, cînd inspirația lui s-a oprit mai des asupra mediului urban. în acest volum, chiar în poezii ca : ,,Plugarii”, „Casa noastră”, „Dascălul” „Clăcașii”, Goga a recurs la formații lexicale moderne pentru a putea reda la nivel contemporan ceea ce frămînta mintea și simțirea semenilor săi. Întîlnim versuri în care lexicul nou, redus ca volum, intră ca element necesar expresiei poetice : A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frînge, Al meu e cîntul ce-n pustie Neputincioasa jale-și plînge. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adînc de mare, Trăiește-nfricoșatul vifor Al vremilor răzbunătoare. („Plugarii”) Cuvinte ca : răzbunător cint, pace, cetățuie^ har creează impresia că ne aflăm într-un larg domeniu de neologisme. Ele au o dublă funcțiune în poezie : intensifică accentul patetic al evocării și dau aspect de actua- litate, de înnoire instrumentului expresiv. Dacă cercetăm volumul de „Poezii”, pentru a vedea raportul dintre cuvinte vechi, populare și neolo- gisme, găsim aproximativ 82% cuvinte din fondul comun al limbii, 15% regionalisme și cuvinte vechi din textele religioase și abia mai puțin de 3% neologisme. Există însă multe poezii („De la noi”, „Sara”, „Singur”, „La stînă”, „Toamna”, „Zadarnic”, „Bătrînii”) care descriu un colț din viața sau din natura rustică, în care e firesc ca neologismul să lipsească cu desăvîrșire. în schimb în versurile precumpănitor lirice, confesiunea subiectivă recurge din loc în loc la neologisme : „cetatea eternelor stele” (p. 49); „Și-n graiul lor plînge și n-are repaos/Amarul nădejdiilor noastre” (p. 62). Apariția în poezie a neologismului în această fază importantă a creației lui Goga o putem considera ca o raritate. O mai atentă cercetare a lexicului poeziilor din primul volum ne arată că într-o poezie ca „Solus ero”, detașată de tematica generală a celor mai importante poezii cu conținut social-politic, poezie personală, lirică prin excelență, are puține neologisme, deși modul romantic de a-și dezvălui simțirea putea atrage în sfera construcțiilor poetice multe cuvinte noi, multe nuanțe lexicale necesare redării unor stări psihologice complexe. însă puține poezii găsim în acest volum din care să lipsească termenii religioși, expresiile împrumutate din textele sacre. într-p poezie adresată „cîntăreților de la oraș”, în care ne-am aștepta să întîlnim multe neologisme, dat fiind mediul și tema poeziei, poetul se exprimă totuși aproape exclusiv numai cu aju- torul fondului vechi de cuvinte și expresii romînești. Dar nu lipsesc cuvin- tele ca : praznic, hirotonire, sfînta ei cîntare, glasul nost' cuvîntă, Dumnezeul neamurilor toate, nădejdea vieții noastre. Este, dacă se poate spune astfel, un paradox al procedeelor artei poetului nostru : temele cele mai actuale, cele mai moderne sînt dezvoltate cu ajutorul limbii vechi, al limbii populare, al expresiilor statornicite de veacuri. într-o epocă de experiențe moderniste și de intensă circulație a neologismului în literatură, Goga scrie o operă excelentă, aproape exclusiv cu elementele limbii vechi, ale graiului popular. E una din trăsăturile fundamentale ale originalității artei sale poetice. în momentul în care apărea volumul de poezii al lui Goga, versurile lui îmbrăcau deci cea mai romînească haină; același lucru se întîmplase cu opera de maturitate a lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc și Sadoveanu. Acești scriitori au zugrăvit realitățile noastre în cea mai limpede, mai specifică limbă a poporului nostru. De aici consensul general în aprecierea superlativă a artei lor literare; de aici permanența, durabilitatea operei lor, rezonanța adîncă pe care o găsește creația lor în cititorii fiecărei noi generații. ★ Tonul biblic care putea ascunde fondul adînc protestatar a con- venit deci poetului. Dar creația metaforică din versul unui revoltat se inspiră și din istorie, din paginile de vitejie ale trecutului. Goga se oprește la figura lui Ștefan cel Mare pentru a scoate din opoziția trecut-prezent un argument nou contra tiraniei, contra silniciilor. Glasul poetului ca- pătă energie sporită și amplitudini neobișnuite în readucerea la viață a arhaismului: Acolo departe spre soare-răsare, în freamăt de foi de dumbravă, Pe veci cetluite în marmură rece Dorm clipele noastre de slavă. Voi sînteți acolo, viteji pîrcălabi, Și voi precinstiților vornici, Statornici în cinstea de lege și țară în focul credinței statornici. Acolo dormi și tu, arhangel bătrîn, Tu Ștefan, sfînt voevoade, Ce-ai scris strălucirea norodului tău Cu sînge dujman de noroade. De sfînta ța dreaptă, de spada ta sfîntă Spun toate poveștile slovei, — Să nu se-nfioare de numele tău Nu-i frunză în codrii Moldovei... (,,De la noi”) 28 Invocația ia Goga dă perspective optimiste, generate de încrederea lui în viitor : puterea brațului și dreptatea cauzei pe care o apără urmașii lui Ștefan nu pot fi biruite, chiar cînd cumpăna robiei apasă greu asupra poporului. Cu un sever și obiectiv ochi critic Eminescu înfierase deca- dența contemporană; cu o credință de fier, pe care i-o dădea cu- noașterea vieții, voinței și puterii populare, Goga proiectează în viitor schimbarea radicală a ordinii politice și sociale, apăsătoare la începutul acestui veac : Simt cum lumină-ncepe să se facă, Cum moare bezna vechilor păcate Și sufletul înviforat îmi spune Că fătul ăst’ al patimii amare Și-al dorului ce moare-n așteptare E solul sfînt . . . înfricoșatul crainic, Izbăvitor durerilor străbune. („Clăcașii”) Arhaismele care apar: cetlui 5 soare-răsare; vornici preacinstiți, cinstea de lege și țară; poveștile slovei; purcede ; veacuri umilite etc. întăresc ■caracterul popular al creației. Am arătat în alt loc cum și G. Galaction în proza lui, modernă prin tematică, asociază, pe același plan, neologismul de ultima modă cu lexicul specific textelor religioase pentru a da colorit moral și argumentare teologică analizei sale artistice, stilului său literar x. Vocabularul plastic covîrșitor popular, punctat cu cuvinte biblice care sugerează însă la Goga o atmosferă de solemnitate, cuvîntul cu care poetul se adresează cititorilor săi e acela al unui propovăduitor — un vates — al adevărurilor peremtorii. Cuvîntul încărcat cu prestigiul literaturii ecleziastice, cunoscut din mediul în care a trăit poetul, putea servi bine propagării ideilor proprii. Se știe că pentru cititorii din Ardeal literatura religioasă reprezenta aproape unică formă a culturii propagate în mase pînă în vremuri încă apropiate de noi, astfel încît poezia lui Goga avea pregătit terenul în care să prindă rădăcini. Procedeul tindea și să sugereze, prin asemenea cuvinte încărcate de sensuri adînci, sfințenia adevărurilor spuse răspicat. Goga scrie deci ,,o limbă biblică” (prin cuvinte, și mai ales prin ton), fără nimic rebar- bativ în structura.versurilor. Prin asocieri noi și prin cadențe inspirate, poetul evită clișeul și realizează o simplitate lexicală, de construcții, de metafore, în care stă închis un sunet nou, neîntîlnit la alți poeți ai lite- raturii noastre. ★ 1 Galaction și limba noastră artistică, în Limbă și literatură, 1956. 29 â- Aspectul popular și cel arhaic pot fi urmărite și în construcțiile gramaticale. Iată dubla articulare în : Și hîtrul dascălu’Ilie, Cel înțelept, glumeț și șchiop, La vatră răzimat spunea O pilduire din Isop. . . (,,Reîntors”) Numeroase pronume au forme populare scurte: „norocul nosV al tuturora ” (p. 8); „copiii noști tu să-i înveți” (p. 40); „lucrul ăst că tare-i jcinic” (p. 45); versul prezintă uneori forme de flexiune rară, cerută în special de necesitățile versificației: „doi cărbuni sfiala-și scapăt” (p. 66); „turla satului străluce” (p. 81); „sfîrșit el îngenunche și zgribură de frig” (p. 107); „Și rostul celor vechi întrupă-l” (p. 113); inversiuni ca : „Avere- ai și dumneata/Nepoți să-ți zică moșu” (p. 31); „și plînge-vor frații de-o lege” (p. 63); „primiți-^ rogu-vă iarăși” (p. 42); „rugămu-ne ție” (p. 56); „blînd zîmbire-ar” (p. 69). Din construirea unor complemente lipsește prepoziția de legătură cu verbul respectiv : „luna trece șura popii” (p. 89); „holdelor noastre cu spicul de aur... le fură belșugul” (p. 56). în sintaxă întîlnim de asemenea unele particularități ale graiului vorbit, unele construcții frazeologice rare. Iată o comparație de factură regională : Și are-nvățătură, Din carte și din gură Mai multă și ca popa, Ca popa Irimie. („Ruga mamei”) Ca în vorbirea poporului, frazele sînt scurte, propozițiile adesea juxtapuse, iar unele subordonate se repetă, atrăgînd atenția asupra amă- nuntelor : Luna trece șura popii, Luminînd în drum pridvorul, - Pipa moșului nu arde, Baba și-a uitat fuiorul. („Părăsiți”) Se rupe tortul galben al razelor de lună, Mor visurile albe ce-mi tremură pe strună. Luceafărul clipirea în negură și-o frînge, Lumina lui bolnavă se zbate și se stînge. („Despărțire”) Natura preocupărilor poetului face să predomine în frazele sale propoziția hortativă, exclamativă, optativă pentru că inspirația scriito- 30 rului este axată pe linia revoltei, a activării resorturilor sufletești capabile să răstoarne rînduiala veche și nedreaptă. Desigur că numărul consi- derabil de astfel de construcții ar putea duce pe scriitor la retorism. Goga evită banalitatea cultivînd simplitatea graiului popular : rare sînt frazele lungi sau construcțiile sintactice complicate. Gîndul scriitorului se poate urmări ușor în succesiunea propozițiilor scurte. ★ Originalitatea poetului apare cu deosebire în stil, în procedeele specifice ale artei sale literare. Epitetul care determină sau întărește semnificația unui nume adaugă nuanțe noi cîmpului metaforic al cuvîntului determinat : Sfios amurgul toamnei mohorîte își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă, (p. 29) Amurgul învestmîntă-n umbre Smerita frunzei frămîntare, Și pare tînguiosul freamăt Un glas cucernic de tropare. („Clăcașii”) Epitetele sînt luate din categoria determinărilor morale. Ele inten- sifică peisajul sufletesc, descripția frămîntărilor colective : podoaba bol- navă ; tînguiosul freamăt; suflete moarte; viață deșartă ] munca mașteră, crudă] ceată tristă de-ngropare ] arșița ucigătoare] secera cu sclipire nendu- rătoare (din „Clăcașii”). Astfel de adjective dau însuflețire și dimensiuni umane lucrurilor și acțiunilor descrise. Goga și-a ales epitetele adesea din lexicul literaturii religioase, colorînd biblic versurile sale : praznicul păgîn (p. 46) ; drept vestitorule apostol (p. 23); un glas cucernic de tropare (p. 47); clipele noastre de slavă (p. 55); Tu preacurată rază (p. 111). Se impune de asemenea observația, în legătură cu epitetele, că poetul, pentru a fi în tonul general al „cîntării pătimirii noastre”, dă o mare circulație unor determinări ca: rătăcitor, pribeag, trudit, pustiu, pierdut, strivit, jelnic, mașter. Latura optimistă a cîntecului său e exprimată prin puține epitete, luate din seria îndemnurilor revoluționare : înfricoșatul vifor al vremilor răzbunătoare (p. 9); vifor năpraznic cu brațe de flăcări (p. 64); și-un gînd păgîn mă-nfioară (p. 103). Metaforele poetului capătă energie și realism în descrierea vieții și a năzuințelor ebberatoare; ele sînt construcții admirabile prin simplitate și noutate : Frați buni ai frunzelor de codru Copii ai mîndrei bolți albastre, Sfințiți cu lacrimi și sudoare Țărîna plaiurilor noastre ! 31 Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele și rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’al tuturora. („Plugarii”) Dacă ar fi să consemnăm cele mai reușite metafore, personificări, alegorii din volumul „Poezii”, numărul lor ar fi considerabil și din el n-ar putea lipsi imagini artistice ca : în coapsa grăitoarei miriști De vreme plugul vostru ară (p. 7). Cu grele răsuflete apele dorm, Pe lanuri dorm spicele grele, Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. (,,Dimineața”) Cuvintele vechi capătă, în construcția metaforică, prin vecinătăți neașteptate, o forță sugestivă nouă : A noastră moșie frumoasă nespus/Gru- mazul și-a-ntins spre pierzare (p. 56); Acum văduvite/Zac sfintele tale oțele . .. Mărit voevoade, — în țara ta azi/Și vise si fulgere-s moarte . . . (p. 55). în amănuntele evocării istorice a poeziei recunoaștem virtuțile epice ale unei puternice inspirații. Poetul, fără a fi un „laudator temporis acti”, caută un fundament istoric, o justificare logică, firească, revoltei. Cuvîntul său devine chemare de luptă. Cît de grea era atmosfera acelor ani despre care ne vorbește poetul ne putem da seama din tristețea copleșitoare pe care o cuprind versurile poeziei „Zadarnic” cu multe construcții stilistice apropiate de limba vechilor texte biblice : Zadarnic vii cu cartea, cu gînd să-mi dai canoane Și vrei să mă cumineci, părinte Solomoane, Cucernic faci aghiazmă și mîna ta părinte, Stropește casa tatii, ca bine s-o cuvinte. Finalul poeziei nu sugerează nici o modalitate de îndreptare; tică- loșia vremurilor și a oamenilor e atît ele mare îneît nici formula sacramen- tală, nici invocarea puterii supranaturale nu pot consola pe poet. Cînd vorbește — ca aici — despre sine, înțelegem că versul nu e gratuit, nu-i o tînguire lirică provocată de deprimări romantice, ci prefigurează simbolul suferinței colective : Dar în zadar mă-nvălui încet cu patrafirul/Și fruntea, mea fierbinte o răcorești cu mirul . . . Tot ceremonialul, toată solemnitatea 32 actului pios nu ajută. Dar violențele nedreptății vestesc începutul răz- vrătirii. Zădărnicia actelor de pietate nu sugerează renunțarea; dimpo- trivă, versul cheamă indignarea, pregătește dezlănțuirea acțiunii, de vreme ce răbdarea a ajuns la capăt. Aceste adevăruri pe care le desprindem din întreaga dezvoltare a poeziei celei mai bune a lui Goga sînt sugerate chiar de structura volumului de care ne ocupăm. El se deschide cu o „rugăciune” dar are în final „Clă- cașii”, tablou Zguduitor prin relatarea amănuntelor, a mulțimii și a adîn- cimii suferințelor poporului muncitor, prin acumularea în serii bogate a determinărilor stilistice care gradează, intensifică ideea fundamentală, pivotul tabloului : Erau clăcași : oștenii fără număr Ce duc războiul mare-al tuturora, Cei ce se stîng în neguri și uitare Și cad și mor de cruda-mpovărare A tuturor durerilor din lume... Robia și chinul lor vor avea un capăt; o schimbare radicală e sugerată de metafore luate din cronicari : „jalea din viitorime” se va sfărma; „județul ceasului de mîne” va zdrobi „cartea legilor bătrîne”. ★ Prin comparații și repetări ale unor cuvinte poetul dă un accent intensiv imaginii și unor contexte poetice originale : Tu frate plînsetelor noastre Și răzvrătirii noastre frate (p. 16). Vesmîntul nou de nouă sărbătoare (p. 121). La noi de jale povestesc A codrilor desișuri Și jale duce Mureșul Și duc tustrele Crișuri. („Noi”) Un astfel de procedeu (frecvent în poezia lui Goga) realizează ideea de superlativ, ideea de forță considerabilă a acțiunii și de persistență a unei trăsături dată de determinant : „Statornici în cinstea de lege și țară/în focul credinței statornici” (p. 55); „des/in/ata dreaptă, de spada ta sfînta spun poveștile slovei” (ibid.); „cu brațul greu de greul răsplătirii”, (p. 121). 3,-c. 1023 33 Și în poezia intimistă întîlnim aplicarea acestui procedeu folosit de altfel și de Eminescu : Tu să-ți pleci ușor genunchii Și ușor să-ți pleci grumazul (p. 68). Același scop de întărire a imaginii îl slujește și antiteza. Din sinteza contrastelor sentimentul capătă relief : Sădește-n brațul meu stăpîne Tăria urii și-a iubirii (p. 4). Plîng doinele și rîde hora (p. 8). Cînd umbre mor și scapără lumina Din negura zburînd biruitoare (p. 58). Din lăută două știe : Una-i dor și una-i jele (p. 73). Personificarea elementelor neînsuflețite aduce în construirea stilis- tică a versurilor inovații surprinzătoare. Iată chipul original de a poetiza realitatea în cele mai diverse fețe ale ei: Blînd tainele vi le desface Din sînu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaște Și toată frunza ei vă știe (p. 7). Sfios amurgul toamnei mohorîte își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă (p. 29). Atîtea veacuri umilite își gem strivita răzbunare (p. 47). Stelele sus călătoare Fete mari clevetitoare Mi-au spus vîntului oftatul Și mă știe satul (p. 76). Umanizarea lucrurilor, a cadrului natural prin sensibilizarea mate- riei este de două ori în avantajul poeziei: întîi pentru că ceea ce întîlnește poetul în drum devine asociat gîndirii și simțirii sale, un aliat care ple- dează cu aceeași căldură și putere de convingere cauza poeziei-program, în al doilea rînd, în locul descripției, al narațiunii simple și uniforme, în fața noastră apare mișcarea, dinamismul a tot ce capătă viață sub pana poetului, pentru a se alinia intenției lui artistice : prezentarea vie a reali- tății, a oamenilor și a momentului istoric, tragic, pe care-1 îmbrățișează cuprinzător, cu ardoare și patetism Ura lui O. Goga. Poetul vorbește deci nu numai cu semenii săi, ci și cu codrii, cu apele, cu păsările, cu vesti- giile sacre ale amintirilor istorice sau ale mediului famihar, în care s-au 34 depus bucurii și tristeți vechi, dar din care pot răsări îndemnuri noi Ia viață și la luptă : Slăvite fărmituri ar vremii, De mult v-au îngropat văleatul . .. Neputincios pari și tu astăzi — Te-a-ncins cu lanțuri împăratul. Ca unda ta strivită gemem Și noi tovarășii tăi buni. Dar de ne-om prădădi cu toții Tu, Oltule, să ne răzbuni! (p. 16) Cu fruntea-n țărînă, plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare; Rugămu-ne ție, azi sufletul nostru Tu lasă-1 departe să zboare. Trimite și vîntul, pribeagul drumeț, El crainicul boltii albastre, Să ducă departe pe aripa lui Cuvîntul strigărilor noastre (p. 54). Acest mod de a se exprima este apropiat de procedeele folclorului, ale creației populare, în care personificările, repetițiile, antitezele sînt frecvente. E suficient să ne gîndim doar la „M i o r i ț a” sau la ,,T o m a A1 i m o ș” pentru a ne aduce aminte cum poetul anonim transferînd atributele simțirii umane mediului, lucrurilor, naturii întregi, dă mișcare și profunzime de sentiment întregii construcții poetice. ★ Un ultim aspect al creației stilistice trebuie pomenit aici : folosirea expresiilor populare în structura» poeziilor. Acordînd acestora rolul de metaforă, construcția poetică devine sintetică, sugestivă prin încărcătura afectivă pe care o poartă. Integrarea acestor elemente cristalizate de veacuri în ritmul vioi al versurilor, asigură, poeziei un caracter generalizator, o mai ușoară pătrundere în circuitul folclorului (de aceea poeziile lui Goga au ajuns mai repede, mai departe decît ale oricărui poet, un bun al tutu- rora, ca și folclorul), garantează simplitatea și armonia creației poetice. Iată cîteva modalități estetice ale valorificării tezaurului limbii noastre : Și cîtor cîntece la joc Țineam cu glasul mieu isonul (p. 19). Că mă-nsuram cînd isprăveam Cu slujba la-mpăratu! Doar casă-aveam în rînd cu toți — — Cum m-ar cinsti azi satu ! (p. 3.1) Am plîns și gîndul m-a bătut Să mă întorc la casa noastră (p. 33). 35 Iar cînd poetul se regăsește printre ai săi, la țară, gîndurile lui capătă o haină încă mai adecvată simțirii și graiului popular : Măi crîșmare Niculaie, Ce mai zici de lumea asta, Dumnezeu să-ți ție vinu’ Și norocu’ și nevasta. Cum mai umblă tîrgurile ? Ți cam acru vinu’ vere, Dar ți-e harnică nevasta, Arz-o focul de muiere! (p. 72) ★ Toate aceste aspecte originale ale fondului și formei poetice produc un ecou adînc, durabil, în cititorii de azi ca și în cititorii de ieri. Vremurile s-au schimbat cu totul de cînd, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, tînărul poet Octavian Goga și-a tipărit mesajul lui poetic cu încredințarea că avea să spună ceva nou contemporanilor săi. Versurile lui nu s-au perimat, pentru că în arta lui s-au cristalizat stări de conștiință și de sim- țire care sînt ale omului tuturor veacurilor, ale tuturor generațiilor : dorul de libertate, de dreptate, de adevăr și frumusețe; avîntul tinereții eroice și umanitatea gestului care alintă sau care revoltă ; tulburarea îndrăgostitu- lui și chemarea grandorilor naturii; exaltarea patriotică a gloriilor stră-, bune pecetluite în documentele istoriei, și tot ceea ce înfrățește generațiile între ele. Toate acestea zac latent în inima și cugetul omului de totdeauna. Poeții care au cîntat în versuri inspirate ceea ce se află mai adînc în con- știința noastră, ceea ce e mai adevărat, mai nobil în gîndurile și sentimen- tele omului și și-au îmbrăcat într-o limbă aleasă elanul lor poetic rămîn prin arta lor aproape de inima fiecărei generații. Goga este din această categorie de creatori. Experiența poetică atît de rodnică a lui Eminescu a fost reeditată de poetul ardelean la un mod personal de interpretare a vieții și năzuințelor vremii sale. Versul său lapidar a exprimat în formă nouă aspectele caracte- ristice ale realității satului, ale provinciei ardelene, într-un moment de răscruce cînd tensiunea luptei pentru libertate și progres atinsese poate apogeul. Azi numai cadrul general al motivelor care l-au inspirat are un caracter documentar. în amănunt fiecare poezie concretizează o stare de spirit umană, o experiență a vieții în care cititorul întîlnește tonuri pro- funde și eterne, care-i fac sensibilitatea să vibreze și să se recunoască în cîntecul poetului. Prin apropierea limbii poetice de modelul cristalin al folclorului, imaginea a căpătat claritate și simplitate clasică, devenind accesibilă tuturor. Se spunea cu dreptate încă în raportul academic din 1906, că poezia lui Goga e „izvorîtă și întoarsă de-a dreptul în creația folclorică”. 36 Și pentru a nu uita că acest artist al limbii noastre a rămas poet pînă la sfîrșitul vieții sale, cu toate rătăcirile care i-au întunecat anii din urmă mai ales, îmi îngădui să citez cîteva versuri din volumul postum „Din larg” (1939), versuri care impresionează adînc sufletul oricărui iubitor de poezie adevărată : Cărbunii cînd ți-or arde-n vatră în seri de ani tîrzii și goi, Tu stînd la lespedea de piatră Să te gîndești c-am ars și noi ... Iar cînd din ochii de jăratic Vor tresări scîntei-scîntei, Să știi că visul meu sălbatic S-a mai aprins odată-n ei (p. 54). ★ Volumul lui Goga din 1905, „Poezii”, „aducea o lume nouă, un sentiment nou și o formă nouă”, cum bine observa Ibrăileanu. Lumea nouă : asupriții, victimele silniciilor politice și sociale ; sentimentul nou : tristețea și protestul lor, credința în dreptatea de mîine; forma nouă : versul energic și sinteza expresivă a tezaurului vechi popular al limbii. Poate nici unui scriitor al acestui veac ca lui Octavian Goga nu i se potri- vește mai bine definiția pe care Tudor Arghezi a dat-o stilului: „Stilul pare să fie meșteșugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare și însu- flețire”. Prin astfel de calități ale versului, prin inspirația-i patetică și prin atașamentul profund față de popor, așa cum se oglindește în cel mai prețios și mai reprezentativ volum al său, Goga rămîne vestitorul acelui „înfricoșat vifor al vremilor răzbunătoare”, unul dintre cei mai de seamă cîntăreți romîni ai luptei și năzuințelor populare, un inspirat poet al liber- tății noastre. CULTIVAREA LIMBII OBSERVAȚII ASUPRA LIMBII FOLOSITE ÎN „INFORMAȚIA BUCUREȘTIULUI“ DE MARIUS SALA în ultimul timp preocupările pentru cultivarea limbii încep să fie din ce în ce mai intense. într-un articol-program, publicat în revista „Limba romînă”, acad. lorgu Iordan1 a arătat că la Institutul de lingvis- tică din București a luat ființă un colectiv de tineri cercetători care strîng material privind greșelile de limbă din publicațiile de tot felul (printre acestea se găsește și „Informația Bucureștiului”). Colectivul amintit ține ședințe săptămînale, în vederea prelucrării materialului sub forma unor articole care vor apărea în revista „Limba romînă” (p. 8). Preocupări similare manifestă și revista „Viața romînească”, a cărei conducere a inaugurat, începînd cu numărul 6 din 1956, o rubrică intitulată, „Cronica limbii literare”, unde sînt discutate diferite aspecte ale folosirii limbii de către scriitori. /Aprecierile cuprinse în această rubrică nu sînt făcute totdeauna într-o formă potrivită și nici cu competența necesară. între preocupările de cultivare a limbii trebuie amintită și acțiunea inițiată de ziarul „Informația Bucureștiului” pentru a analiza corecti- tudinea lingvistică a articolelor pe care le publică. Această acțiune urmă- rește oarecum numai partea practică a problemei căutînd să înlăture abaterile de la normele limbii literare 2. în cele ce urmează aducem în discuție o serie de fapte care apar mai des și care, de aceea, caracterizează într-o anumită măsură felul de a scrie al ziarului „Informația Bucureștiului”. 1 Acad. lorgu Iordan. Cultivarea limbii, în „Limba romtnă”, nr. 5, an. V, 1956, p. 5 —13. 2 Prezentul articol este un referat ținut în fața redactorilor ziarului amintit. 38 Faptele de lexic sînt numeroase. La această situație contribuie în primul rînd împrejurarea că vocabularul este un sistem deschis, care permite întrebuințarea mai liberă a uneia sau a alteia dintre două sau mai multe sinonime, variante etc. De multe ori însă libertatea pe care o au vorbitorii în ce privește lexicul se manifestă în mod abuziv prin între- buințarea nerecomandabilă a multor cuvinte. Numărul mare de fapte lexicale care comportă discuție se explică și prin aceea că procesul de îmbogățire a vocabularului (formarea cuvin- telor și împrumuturile) are un caracter continuu și deci numărul formelor noi lexicale care intră la un moment dat în circulație este mult mai mare decît acela al formelor morfologice sau fonetice. Pentru ușurarea discuției vom împărți faptele de lexic în două mari grupe : în prima, care va cuprinde un material mai bogat, vom urmări situația neologismelor, iar în a doua vom arăta cîteva exemple în legătură cu folosirea unor cuvinte din limba comună, rar întrebuințate. în ce privește neologismele, amintim în primul rînd apariția unor cuvinte a căror folosire lasă de dorit din punctul de vedere al pro- prietății. De fiecare dată cauza unei astfel de abateri de la uzul consacrat trebuie căutată în neglijența autorilor sau în dorința de a ,,inova” cu orice preț, sau și în una și în alta : „eforturi salivare” (1012, 2, 4); „mulți spectatori s-au abținut să se mai înghesuie” (898, 4, 1); „omul începe să resimtă oboseala” (999, 1, 3); „Curtea depozitului este menținută într-o dezordine și necurățenie supără- toare” (867, 2, 1). Ultimul exemplu arată că, uneori, se ajunge, din cauza necunoașterii sferei semantice a cuvîntului, la confuzii. Folosirea lui a menține în locul lui a ține, a păstra dă alt sens frazei. Din exemplul citat s-ar putea înțelege că și înainte curtea era ținută într-o dezordine și necurățenie supă- rătoare. Surprinde apoi în mod neplăcut întrebuințarea unor neologisme a căror utilitate nu poate fi motivată decît prin dorința de a scrie „ales”. Situația este cu atît mai gravă, cu cît aceste cuvinte pot fi înlocuite, fără nici o pagubă, prin termeni cunoscuți de toți vorbitorii. Iată cîteva exem- ple : „Dincolo de ordonanța și discreția cu care a fost acompaniat solistul în concertul de Boccherini” (1002, 2, 4); „toate insanitățile și vulgarită- țile“ (1048, 2, 3) „Procedeul este evitat ostentat de autorii filmului” (1046, 2, 2). Acest fel de a scrie, des întîlnit în revistele de literatură și artă („Contemporanul”, „Gazeta literară”), caracterizează mai ales unele dintre articolele care apar în pagina a Il-a a ziarului. încercările de a folosi forme cît mai necunoscute, deci cît mai „in- teresante”, duc uneori la creații lexicale cel puțin discutabile : „degajamen- 39 tele laterale ale scenei” (950, 2,1); „siluetarea nuni grup de oameni” (1008, 2, 3); „mișcare inovatorică” (1056, 1, 5). în privința modului în care sînt folosite cuvintele mai rare din fondul limbii comune, amintim cîteva cazuri. Toate trădează o căutare exagerată a cuvîntului „frumos” care să ^producă o impresie cît mai puternică: „cei care ctitoresc înfățișarea societății de mîine” (897, 1, 6); „[mîini] fără istov” (1053, 1, 1); „ascundea fiecare din ele în căușul înțelesului său” (1057, 1, 5); „în interiorul fiecăruia din ele [cuști] va locui cîte o familie de fazani” (966, 1, 1); „Printre cei care meșteriseră la primenirea articolelor [de la gazeta de perete] se afla și agitatorul Andrei Ion” (1046, 1, 4). Ultimul exemplu arată în ce măsură dorința de a se deosebi de felul obișnuit de a scrie duce la schimbarea conținutului. A meșteri se întrebuin- țează de obicei fie cu sensul „a lucra ceva manual”, fie cu valoare ironică. ★ în ce privește gramatica, cele mai numeroase fapte aparțin sintaxei. Situația se explică prin aceea că regulile sintactice sînt mai puțin rigide decît cele ale morfologiei sau ale foneticii. Din această cauză vorbitorii au o anumită libertate atunci cînd aplică una sau alta dintre regulile sintaxei. Fenomenul cel mai curent în legătură cu prepoziția este întrebuințarea unei prepoziții în locul alteia. Dăm numai cîteva exemple de prepoziții folosite foarte des în ultima vreme: asupra apare mai ales în locul lui relativ la, în ce privește, pe : „Pentru taxele asupra bicicletelor, bărcilor și luntrilor” (1008, 1, 2); „Organele Miliției Capitalei au ridicat în repetate rînduri în consfătuirile organizate cu cetățenii și cu cadrele didactice problema supravegherii și instruirii copiilor, asupra felului cum să se comporte aceștia pe străzi” (867); de pentru prin: „Laturile egale [ale triunghiului] sînt limitate, la celălalt capăt, de hotarul comunei Popești-Leordeni” (966, 1, 3). în acest caz, înlocuirea lui prin duce la transformarea complementului instru- mental în complement de agent, deci la personificarea instrumentului. Fenomenul semnalat în legătură cu prepoziția caracterizează și conjuncția. Numărul exemplelor pentru conjuncții întrebuințate greșit este totuși mai mic decît cel' al prepozițiilor : ca să în loc de să: „omul trebuie să se simtă atras ca să vină la club” (901, 2, 6). Menționăm și frecvența supărătoare a lui iar: „Aleea și-a schimbat și ea înfățișarea, devenind trecătoare largă, asfaltată. Iar trecătorul ce a avut drumul ...” (898, 1, 5); „Spectacolele lor au fost nu odată [sic !] transmise de posturile de televiziune. Iar artiștii cu contribuit la turnarea a 9 filme artistice și documentare” (1059, 2, 6); „Dar distanțele nu con- 40 stituie pentru ei un impediment, pentru că cu toții iubesc ansamblul. Iar asta este cheia succesului” (1059, 2, 7). Întîlnim și greșeli de acord. Cele mai multe se referă la felul în care se face acordul atributului (mai ales cînd e vorba de acordul atributului adjectival exprimat printr-un participiu al unui substantiv feminin pus la genitiv-dativ singular). Fenomenul este foarte răspîndit și se explică prin aceea că participiile păstrează uneori valoarea verbală, fiind echivalente cu predicatul unor prepoziții atributive („Gramatica Academiei R.P.R.”, voi. II, p. 109). Totuși, nu pot fi considerate corecte construcții de felul celor care urmează : ,,... a unei probleme mult discu- tată” (1055, 4, 4); „în atmosfera sumbră și închistată a familiei burgheze, stăpînită de prejudecăți” (897, 1, 5). Dintre celelalte fapte de sintaxă ne oprim mai mult la cazurile, din ce în ce mai numeroase, de înlocuire a propozițiilor atributive prin con- strucții echivalente (mai ales în construcții introduse prin gerunziu) : „s-au angajat interesante conversații eonvergînd în special spre problemele creației literare” (898, 1, 1); „elenii s-au angajat neîntrerupt 293 de olimpiade de-a lungul a 1172 ani, pînă cînd împăratul Teodosiu le-a inter- zis, devenind pentru sportivi cel mai odios personaj istoric” (1013, 2, 3). Folosirea acestor construcții nu este recomandabilă în primul rînd pentru că se poate ajunge la confuzii ca în exemplul: „trebuie să menționăm căminul „Vasilescu Vasia”, care a prezentat în concurs cele mai nume- roase formații, avînd o pregătire bună” (901, 2, 1). Subliniem apoi că folosirea gerunziului în astfel de cazuri îngreuiază fraza. în coloanele ziarului de care ne ocupăm se manifestă tot mai puternic tendința de a segmenta fraza în așa fel încît propoziția principală este despărțită de cea secundară prin punct. Procedeul își are explicația în dorința vorbitorilor de a sublinia și acțiunea din propoziția secundară. Se ajunge în acest fel la construcții oarecum hibride, nerecomandabile, amestec de juxtapunere și legare prin conjuncții. Dacă în proza artistică procedeul este mai mult sau mai puțin admisibil, în reportaj, care folo- sește un stil mai simplu, mai obișnuit, nu este recomandabil. Iată exemplele (mai numeroase sînt cazurile propozițiilor introduse prin iar) : „Pe mașina ta s-au adunat două drapele. Iar de noi fuge norocul” (897, 1, 3); „un curier probabil al vreunui minister, și altul al Institutului de Studii Romî- no-Sovietic. Iar mai tîrziu încă unul de la I.C.A.R.” (996, 1, 4); „cere răspuns la cine știe ce experiență interesantă privind ameliorarea plantelor, cultura porumbului sau a grîului. Sau poate aduce la cunoștință un succes al agrotehnicii romînești. Cea de la minister conține poate un semnal de ajutor în rezolvarea unei grele probleifte de producție. Sau aduce mulțumiri pentru documentația tehnică abia primită” (996, 1, 5); „Un colectiv de oameni de știință lucrează deocamdată la tematica muzeului (și să sperăm că ea va fi definitivată cît de curînd). Dar directorul muzeului, muzeo- grafii, sînt gata să-ți înfățișeze viitorul chip ...” (984, 1, 6); „Un mare număr de piese pentru noul aparat au fost fabricate în țară. Cum ar fi: condensatorii de hîrtie” (1008, 1, 1); „Se discuta ce va produce industria textilă, ce va vinde comerțul. Ca la fiecare început de an” (1059, 1, 3); „Oamenii trebuie informați. Să cunoască ce s-a vorbit și hotărît la adunarea mondială” (1059, 1, 4). în sfîrșit, se observă că dintr-o neglijență condamnabilă, amestecată uneori cu o cunoaștere aproximativă a limbii, nu sînt repetate anumite cuvinte cu toate că regulile gramaticale cer acest lucru. a) Nerespectarea articolului posesiv al ge- nitivului atunci cînd avem două sau mai multe genitive care deter- mină același cuvînt. De obicei, dintr-un fel de comoditate, numai primul genitiv are articolul al, a, ai, ale înainte, iar celelalte genitive rămîn fără articol. Se poate ajunge în acest fel la confundarea genitivului cu dativul. Repetarea articolului în astfel de cazuri este necesară, fiindcă fiecare dintre noțiunile exprimate prin genitiv reprezintă ceva de sine stătător, care nu trebuia tratat ca o simplă anexă a altei noțiuni1; „De cîte ori o citești, de cîte ori o vezi, de fiecare dată te tulbură și te emoționează, descoperind în țesătura subtilă și originală a acțiunii și dialogurilor semnificații și rezonanțe” (1002, 2, 1); „continua îmbunătățire a sortimentelor și gamei de culori și desene” (898,1, 3); „în Uniunea Sovietică este obligator con- trolul cu raze gama al elementelor de construcții, corpurilor de nave, cazanelor cu abur, motoarelor cu reacție, conductelor de gaze etc.” (897, 2, 3); „multitudinea sentimentelor și ideilor” (1002, 2, 4); „procedeul de gumare a plicurilor și timbrelor” (1012, 2, 4). b) Nerespectarea auxiliarului (la diverse forme verbale compuse) : „s-au proiectat noi tipuri de mobilier și executat pri- mele „capete de serii” (1054, 1, 6); „să cunoască ce s-a vorbit și hotărît”' (1059, 1, 4); „se vor aduce și mai tîrziu fabrica în țară” (1048, 1, 3); c) Ne repeta rea unei prepoziții: de- „extinderea rețelei de canalizare și gaz metan” (886); „modele de toamnă și iarnă” (998, 1, 6); în : „Teatrul de Păpuși „Țîndărică” va prezenta spectacole în spitale și căminele de copii” (867); pe : pe strada Barbu Văcărescu și calea Flo/easca” (866) „au putut vedea, fie pe mărșăluitori, fie pe cicliști, canotori, înotători sau alergători” (904, 4, 1). ★ Ne permitem să facem și unele observații în legătură cu a s p e c t u 1 stilistic în sens larg (frazeologic și stil propriu-zis). Amintim în pri- mul rînd clișee stilistice de felul lui la modul ..., a-și aduce aportul și 1 lorgu Iordan, Limba romînă actuală, ed. a H-a, București, 1947, p. 433 — 434. altele : „fie, ca să spun așa, la modul liric” (897,1, 5); „să-și aducă aportul” (1051, 1, 1); „fiecare în rolul său a adus lirism” (1002, 2, 2); „Părăsim vasta încăpere în care am vibrat pentru soarta lui Don Carlos” (950, 2, 1). în ce privește faptele de stil propriu-zis se observă un fel de para- lelism între felul cum este înțeleasă libertatea de a folosi cuvintele și dreptul autorului de a crea imaginile. Apar astfel imagini nefirești: „o bucată de 5 ha de teren, pleșuvă, presărată cu snopi de orz” (901, 2, 3); „a uitat totul și a prins să scurme cu privirea în jur” (866). Semnalăm, în sfîrșit, cazuri de repetare supărătoare a unor cuvinte în interiorul aceleiași fraze : „în prezent în interiorul parcului se fac amena- jări interioare” (966, 1, 1); „rochii uniformă din stofă bleumarin cu guler alb din pichet, rochii uniformă din țesături de bumbac, șorțuri din satin negru și șorțuri din zefir alb” (994, 1, 5). ★ Pentru a termina, vom face cîteva observații în legătură cu felul în care sînt aplicate regulile de punctuație, după care vom discuta unele probleme de ortografie. * Dintre problemele de punctuație cea mai importantă este folosirea virgulei. Se poate spune că în „Informația Bucureș- tiului” virgula se pune peste tot, numai acolo unde trebuie, nu. Apare astfel virgula chiar și între subiect și predicat : „alții, montau la încrucișările de linii” (1002, 1, 2); Ba, culmea, contraatacurile pe care le inițiau din cînd în cînd timișorenii, prilejuiau. . . ”(1002,4,5); „Autorul însă, manifestă^ (1048, 2, 6). Trebuie remarcat că de multe ori apare virgula și înainte de și, fără nici o justificare: „Asemenea lucrări nu se puteau face în condițiile circulației tramvaielor, și cînd rețeaua este sub tensiune” (1002,1,2); „redactând scrisori ■pentru cei ce nu știu să scrie, și întocmind chitanțe de credit” (952, 2, 6); „țapi, căprioare, și cerbi carpatini^ (966, 1, 1). Nu se respectă nici regula după care înainte de etc. nu se pune virgulă (956, 2, 6; 966, 1, 3; 987, 2, 2; 1002, 2, 4; 1059, 2, 2 etc.). Dăm și alte exemple de folosire greșită a virgulei, luate la întîmplare : „Ceasurile petrecute aici, —chiar dacă încep, o dată, cu zorii și sfârșesc cu umbrele viorii ale serii, împînzite printre ramuri — nu pot fi, nici o clipă lipsite de frumusețe^ (898, 1, 6); „Iar pădurea rămîne iar în urmă, ca o dungă verde întunecată, la orizont, ai lăsat în ea o parte din încîntarea sufle- tului” (898, 1, 6). Din mulțimea de cuvinte scrise greșit amintim cîteva mai des întîl- nite. Aproape niciodată o dată nu este scris corect (898, 1, 6 ; 950, 2, 2 ; 996, 1, 4; 1008, 1,3; 1055, 1, 4; 1059, 2, 6 etc.). Dăm și alte cuvinte scrise greșit : așa dar (1058, 1, 4 ; 1048, 2, 5); chintezența (1002, 2, 2); 43 trebue (994, 1,1). Un exemplu elocvent de neconsecvență este scrierea în două feluri a unuia și aceluiași cuvînt: astăseară (1094, 1, 7) și astă-seară (în același loc). ★ Am prezentat cîteva abateri de la uzul consacrat al limbii, așa cum apar în unul dintre cele mai citite ziare din țara noastră. Comparînd dife- rite ziare și reviste din punctul de vedere al corectitudinii în exprimare, constatăm că „Informația Bucureștiului” ocupă un loc de mijloc. Artico- lele care apar în pagina a Il-a se apropie de unele articole din „Contem- poranul” și din „Gazeta literară” (la aceste reviste există tendința de a> scrie cît mai „ales”); prin felul în care sînt scrise celelalte articole, ziarul amintit se apropie de ziarele și de revistele mai îngrijit redactate („Scîn- teia”, „Romînia liberă”). Există și cazuri în care articolele dovedesc o neglijență explicabilă, în parte, prin aceea că multe dintre articolele apărute mai ales în prima pagină sînt scrise în grabă, cu puțin înainte de a fi dat ziarul la tipar. Ar fi bine ca în viitor redacția ziarului în discuție să fie și mai atentă în privința felului cum sînt scrise diferitele articole, fiindcă modul cum e- scrisă o gazetă este luat ca model de cititori. METODICA PREDĂRII LIMBILOR PE MARGINEA MANUALULUI DE LIMBĂ LATINĂ PENTRU CLASA A VUI-a DE I. POPE SCU Manualele școlare au format, în ultimii doi ani, obiectul unor înde- lungate și rodnice discuții. In urma sugestiilor date de cadrele didactice, Ministerul Învățămîntului a stabilit ca în viitor manualele școlare să fie elaborate pe bază de concurs. Pînă la fixarea condițiilor în care se va desfășura concursul, Editura de stat pedagogică și didactică a apelat la profesorii și învățătorii cu mai multă experiență. In felul acesta au fost elaborate manualele de clasa a IlI-a, a V-a și a VUI-a pentru anul școlar 1956—1957 și se elaborează în prezent și pentru alte clase. Printre manualele noi, apărute la începutul anului școlar 1956—1957, se numără și cel de limba latină pentru clasa a VUI-a, elaborat de prof. Gh. Guțu. Acest manual a fost alcătuit pentru toate școlile de cultură generală și coincide cu reintroducerea studiului limbii latine în această categorie de școli. O examinare atentă a manualului se impune cu atît mai mult, cu cît studiul limbii latine a fost reintrodus în școlile de cultură generală după o întrerupere de 7 ani. Reintroducerea limbii latine în planul de învățămînt al școlilor medii nu trebuie să fie compromisă prin folosirea vechilor metode de predare. Folosirea unor metode noi este cu atît mai necesară, cu cît limba latină nu este un obiect de studiu dintre cele mai ușoare. învățarea limbii latine este în mare parte condiționată de felul cum înțelege profesorul să facă acce- sibilă această limbă din primul an de studiere a ei. I 45 în afară de profesor, manualul școlar poate să contribuie foarte mult la ușurarea sau la îngreunarea studiului limbii latine. De aceea am găsit necesar să facem o analiză mai amănunțită a manualului de limba latină pentru clasa a VlII-a. Acest manual respectă cu strictețe programa școlară, care prevede că ,,în clasa a VIII-a se predă morfologia regulată și cîteva chestiuni fundamentale sintactice, proprii limbii latine ... Gramatica se va studia pe baza unor bucăți de lectură, alese spre a ilustra chestiunea gramaticală de tratat”1. în același timp, se va studia sistematic vocabularul limbii latine și se vor face exerciții orale și scrise de retroversiune. Conform acestor indicații, fiecare lecție cuprinde : un text latin, vocabularul necesar înțelegerii textului respectiv, una sau mai multe chestiuni de gramatică, scurte observații și exerciții. în privința textelor, programa școlară recomandă următoarele : ..manualul va fi astfel alcătuit încît să cuprindă unele bucăți care să înfă- țișeze aspecte ale vieții romane și aspecte din munca sclavilor și plebeilor romani, pentru ca elevii să capete un minimum de cunoștințe indispensa- bile privitoare la viața publică și privată a romanilor”2. Autorul manualului s-a străduit și a reușit, în mare măsură, să satis- facă cele două cerințe ale programei privitoare la texte : să servească la ilustrarea chestiunilor de gramatică și să redea aspecte din viața romanilor, în general, textele sînt redactate de autor, adesea pe baza unor opere ale scriitorilor latini : Cicero, Quintilianus, Justinus, Cornelius Nepos, Seneca etc. Căutînd să împace necesitatea extragerii regulilor de gramatică din bucățile de lectură cu aceea de a da fiecărei bucăți un conținut unitar, autorul a fost nevoit, din cînd în cînd, să nu ilustreze suficient chestiunile de gramatică. De multe ori, paradigmele nu sînt ilustrate în textul respectiv decît într-o foarte mică măsură. Chiar cu ajutorul celorlalte cuvinte din text deseori nu se poate scoate o paradigmă completă, profesorul fiind lăsat s-o completeze singur. Aceasta creează multe greutăți de ordin metodic și face dificilă munca profesorilor. Chiar autorul a fost nevoit cîteodată să forțeze lucrurile pentru a expune noțiunile de gramatică propuse. Astfel, la lecția a Xl-a a tratat despre indicativul și infinitivul prezent la conjugările a III-a și a IV-a. Neavînd nici un infinitiv de con- jugarea a III-a în textul dat la această lecție, a fost silit să procedeze nepe- dagogic. După ce a scos cele trei verbe de conjugarea a III-a, existente în toată bucata de lectură : clatiduni, gignit, vivunt, de la care nu putea să obțină tema prezentului, a trebuit să dea singur infinitivul. Un singur infinitiv de conjugarea a III-a, dacă exista în tot textul, l-ar fi ajutat să scoată tema în mod inductiv, așa cum a procedat și la celelalte conjugări. 1 Programa limbii latine, clasa a VIII-a, 1956, p. 4. 2 Ibidem, p. 5. 46 Predarea problemelor de gramatică ar fi fost mult ușurată, dacă autorul ar fi sublimat cuvintele folosite ca paradigme. Sublinierea aces- tora ar fi înlesnit urmărirea lor. Aceasta era cu atît mai necesară, cu cît lecțiile sînt în general mari și nu pot fi predate, în bune condiții, în cele 20—25 de minute din fiecare oră, destinate comunicării cunoștin- țelor noi. De asemenea, s-ar fi venit în ajutorul miilor de elevi de la cursuri- le fără frecvență. Autorul n-a pierdut din vedere nici corelația dintre diferitele disci- pline care se predau în școlile medii. Pentru a veni în ajutorul profesorilor de literatură romînă, s-a dat și un fragment din „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir. De asemenea s-au dat fabule, anecdote, maxime și zicători. Acestea din urmă au un mare rol educativ, însă gruparea prea multora într-o lecție și introducerea prea multor lecții formate numai din maxime și zicători într-un singur manual fac ca acesta să depășească puterile elevilor. Limba latină este o limbă sintetică. Din cauza aceasta, traducerea textelor, chiar atunci cînd. nu sînt prea grele, se face cu oarecare greutate. Dacă textele obișnuite din manual pot ridica dificultăți, cu aît mai puțin accesibile sînt lecțiile în care sînt grupate un număr prea mare de maxime sau de zicători, care, prin natura lor, sînt de o excepțională conciziune. Era mai bine dacă s-ar fi trecut la sfârșitul unor lecții cîte o maximă sau cîte o zicătoare. Procedîndu-se astfel, elevii ar fi putut memora cu ușurință o mare parte din acestea și ar fi reflectat mai mult asupra ideilor exprimate. Fiind aglomerate prea multe maxime într-o lecție, elevii se vor preocupa numai de traducerea lor și de cuvintele noi, neglijînd restul. Fără a pleda pentru o reducere excesivă a lecturilor, nu putem să ignorăm cunoscutul principiu pedagogic : non multa, sed multum și să stăruim asupra calității mai mult decît asupra cantității. Din simpla exa- minare a manualului, ne putem da seama că autorul a fost tentat să dea prea mult deodată. Deși programa școlară recomandă ca ,,vocabularul să fie bine dozat”, în general, s-au dat prea multe cuvinte noi. Astfel, la primele 10 lecții, în vocabularul dat de autor după fiecare text sînt între 34 și 46 de cuvinte. Oricît de apropiate ar fi aceste cuvinte de corespon- dentele lor din limba romînă, nu se poate tăgădui că reținerea a 70 — 90 de cuvinte pe săptămînă este imposibilă. în felul acesta elevii află multe cuvinte, dar rețin puține. în mod firesc se r^țin mai ușor cele asemănătoare cuvintelor romînești și se neglijează celelalte. Din cauza aceasta rămîn multe cuvinte necunoscute, care împiedică înțelegerea și asimilarea altor lecții. Credem că nu se pierdea nimic dacă unele lecții erau mai scurte și mai ușoare. Tot în legătură cu textele, trebuie să mai facem o constatare. Deși acestea sînt redactate în limba latină, titlurile s-au dat în limba romînă. 47 Nu știu ce va fi determinat pe autor să nu traducă și titlurile în limba latină. De îndată ce se cere elevilor să traducă texte destul de dificile pentru posibilitățile lor, ce i-ar împiedica să traducă și titlurile? Fiind redate în limba latină, titlurile ar forma un tot cu textul; n-ar mai apărea ca ceva artificial, pus de circumstanță. De altfel, este surprinzător că, în timp ce la manualele de limba franceză, engleză, rusă, editate tot de Editura de stat pedagogică și didactică, titlurile s-au dat în limba respectivă, numai la manualul de limba latină s-a procedat altfel. înainte de a trece la chestiunile de gramatică, vom mai face o obser- vație cu privire la vocabular. Programa școlară recomandă „să se folo- sească mai des cuvinte din fondul principal lexical al limbii latine, acestea să fie, pe cît posibil, legate de corespondențele lor din limba romînă și grupate pe familii de cuvinte. Se vor evita în clasa a VUI-a etimologiile care cer cunoștințe filologice; se vor face numai acele apropieri cu limba romînă care se impun de la sine. Comparația între sensul cuvintelor latine și cel al cuvintelor din limba romînă este foarte utilă, ea folosește precizării vocabularului în ambele limbi”1. Fără îndoială că aceste apropieri se vor face, pe cît posibil, de către profesori la fiecare lecție. Totuși manualul ar fi putut veni în sprijinul elevilor, dînd cursiv cuvintele care au cores- pondente în limba romînă, iar pentru celelalte folosind caracterele obișnuite. Procedîndu-se astfel, manualul ar fi impus elevilor să compare permanent lexicul limbii latine cu cel al limbii romîne. în clasa a VUI-a, se pune un accent deosebit pe predarea gramaticii limbii latine, fără de care traducerea unui text, oricît de ușor, este impo- sibilă. Autorul manualului a acordat o atenție specială problemelor de gramatică. Procedînd inductiv și analitic, a lămurit suficient cele mai multe chestiuni. Experiența pe care o posedă autorul și contactul neîntre- rupt cu predarea limbii latine l-au ajutat să facă înțelese chiar unele para- grafe mai dificile. Chestiunile de gramatică sînt dozate la fiecare lecție conform programei școlare, iar la sfîrșitul fiecărui capitol mare s-au dat tabele recapitulative : la declinări, la pronume, la conjugări etc. De asemenea, n-a neglijat să facă și apropierile necesare între gra- matica limbii romîne și cea a limbii latine. Deși nu i se poate reproșa autorului superficialitate în tratarea gra- maticii, vom face unele propuneri în vederea îmbunătățirii manualului. Mai întîi cîteva cuvinte în legătură cu pronumele. Socotim că nu este suficientă menționarea pronumelui posesiv la recapitularea pronumelui (p. 83). Sau trebuia să se fi amintit de existența lui imediat după pro- numele personal, sau, la pagina 21, unde s-a arătat cum se declină adjec- tivul posesiv, era necesar să se specifice că acest adjectiv, fiind de origine 1 Programa limbii latine, clasa a VIH-a, 1956, p. 4. 48 pronominală, se întîlnește și ca pronume posesiv. Astfel elevii află la lecția a VlII-a despre adjectivul posesiv, iar la lecția a XXXIII-a, cu prilejul recapitulării pronumelui, găsesc menționat și pronumele posesiv, cu indicația în paranteză că acesta se declină ca la pagina 21. La această pagină nu s-a sppă însă nimic despre pronumele posesiv. Menționarea pronumelui posesiv în altă parte decît la pagina 83 este necesară și pentru alt motiv. La lecția a XXXIII-a sînt prea multe chestiuni de gramatică, unele nu prea ușoare. Din cauza aceasta se poate întîmpla ca profesorul să nu aibă timp de recapitulare, lăsînd aceasta pe seama elevilor, care recapitulează ceea ce s-a explicat în lecțiile precedente, fără să dea atenția cuvenită celor cîteva rînduri de la sfîrșitul acestei lecții, în care se face și recapitularea pronumelui. Tot în legătură cu pronumele. La paginile 81—82, sînt discutate pronumele nehotărîte, care sînt împărțite în două grupe : ,,a) unele com- puse cu quis..., b) altele care se declină după declinarea pronominală (genitiv în -ius, dativ în -i; la* restul cazurilor ca: adjectivele cu trei terminații)”. In continuare sînt date : unus, nullus, nonnullus, alter, alius, totus, nemo, nihil. Sîntem de acord eu autorul în privința primelor șase pronume, dar nu și în ceea ce privește ultimele două.: nemo și nihil, care nici nu au genitivul în -ius, nici nu se declină la celelalte cazuri ca adjec- tivele cu trei terminații. Nemo și nihil sînt defective. Primul nu are decît nominativ, dativ și acuzativ singular, iar al .doilea numai nominativ și acuzativ singular — genitivul nihili, acuzativul ad(in) nihilum și ablativul nihilo se întîlnesc numai în locuțiuni. Este adevărat că unii scriitori latini întrebuințează în locul cazurilor care le lipsesc acestora, cazurile corespun- zătoare ale lui nullus, dar aceasta nu îndreptățea pe autor să înglobeze pe nemo și pe nihil în aceeași categorie cu adjectivele enumerate mai sus. încă o observație referitoare la pronume. în cadrul lecției a XXVI-a, este dată declinarea pronumelui personal. Autorul consideră pe : sui, șibi, se, se, ca pronume personal de persoana a IlI-a, atît pentru singular, cît și pentru plural. Ca atare sînt trecute în coloana a treia a tabloului pe pare îl dă la pagina 65. La observații caută să aducă o precizare, care nu este însă suficientă : ,,pronumele personal de persoana a IlI-a are aceeași formă și la singular și la plural, el se întrebuințează numai ca pronume reflexiv; drept pronume personal de persoana a IlI-a se folosește pro- numele demonstrativ is, ea, id‘\ Se pune întrebarea, cu ce rămîne elevul ? Pronumele dat în coloana a III-a este personal sau reflexiv ? Din coloana menționată rezultă că este personal, iar din observația citată reiese că este reflexiv, de îndată ce se întrebuințează ca reflexiv. Pentru a nu da naștere la confuzii, trebuia : sau să se menționeze, în coloana a treia a tabloului declinării pronumelui personal (p. 76), deasupra, ,,numai reflexiv” sau simplu ,,reflexiv”, fiindcă, așa cum preci- - c. 1023. 49 zează A. Ernout, în limba latină „nu există pronume personal de per- soana a III-a nereflexiv”1, sau în această coloană să se fi arătat numai că în limba latină nu există pronume personal de persoana a III-a, iar dedesubt să se fi dat pronumele în discuție ca pronume' personal-reflexiv, cum a procedat Radu I. Sbiera2, făcîndu-se în continuare observațiile cuvenite. în ceea ce privește declinarea pronumelui personal de persoana I,. era bine să se fi dat, la dativ singular, și forma scurtă mi. în legătură cu verbul, nu vom face decît două observații. în primul rînd, una asupra temei verbelor de conjugarea a III-a. La pagina 28 se arată că tema verbelor claudere, gignere, vivere este claude-, gigne-, vive-r iar vocala tematică este 6, care ,,la pers, a Il-a și a III-a singular se schim- bă în -i, iar la pers, a III-a plural în -u“. Autorul n-a trecut însă canti- tatea vocalei e. La pagina 34 vocala e din tema lui lege-ba-m este lungă. Era necesar ca la observații să se fi specificat că vocala tematică e de la imperfectul indicativului, la conjugarea a III-a este lungă, iar la pagina 28 să se fi dat cantitatea vocalei e, așa cum de altfel s-a dat la pagina 100. Fiind vorba de un manual școlar, în care este bine să fie clarificate toate problemele de gramatică tratate, pentru a fi însușite de elevi în mod rațional, era necesar să se arate de ce la viitorul I (p. 87) și la conjunc- tivul prezent (p. 91) au apărut alte vocale. în afară de cele semnalate mai sus, se mai pot face unele observații de amănunt. Astfel, la pagina 11 genitivul substantivelor hortus, campus,, oculus este i, nu L Elevii se vor obișnui de la primele lecții să-1 considere vocală scurtă pe i de la genitivul singular al substantivelor de declinarea a Il-a. Mai tîrziu însă vor învăța, cînd vor avea nevoie pentru scandarea versurilor, că acest i este lung. Se impune deci corectarea necesară. Dînd indicații asupra felului în care se trec cuvintele în vocabular, se recomandă (p. 9) : „în vocabular redăm acestea astfel: silva, ae; umbra, ac^. Este adevărat că dicționarele dau terminațiile fără liniuță înainte. Elevii se găsesc însă abia la începutul studierii limbii latine. Ar fi fost mai bine dacă li se recomanda să scrie terminațiile cu liniuță înainte și dacă chiar autorul ar fi procedat la fel în manual. S-ar fi evitat, pe de o parte, unele confuzii între terminații și unele cuvinte independente (ex. între -is desinență și is pronume demonstrativ), iar pe de altă parte, n-am întîlni atît de dese cazuri în care, pe aceeași pagină, terminațiile apar de două, trei ori fără liniuță înainte și tot de atîtea ori cu liniuță. Cazurile sînt atît de frecvente, încît este inutil să mai indicăm paginile. în ceea ce privește folosirea termenilor științifici, necesari în predarea gramaticii, de asemenea, se constată unele inconsecvențe. Este adevărat 1 A. Ernout, Morphologie historigue du latin., Paris, 1927, p. 158. 2 Dr. Radu I. Sbiera, Gramatica latină pentru licee și gimnazii, ed. a III-a, Cernăuți^ 1929, p. 51. 50 că autorul folosește denumirile de temă, desinență, sufix, iar unde ar fi mai greu de urmărit de către elevi le numește simplu terminații. Din manual se desprinde că recurge la această numire constrîns de natura lecției. Totuși este de dorit mai multă consecvență. Astfel, la pagina 95 se arată că persoanele a Il-a și a IlI-a singular ale imperativului „se formează cu sufixul -to“, iar la pagina 101, aceleași persoane „au terminația -to“, cînd de fapt -to este desinență1. De asemenea, la pagina 33 se spune că la imperfectul indicativului apare „înaintea desinenței per- sonale grupul -ba-, sufixul caracteristic imperfectului indicativ”. Este adevărat că nu se poate explica elevilor care sînt elementele componente ale lui -ba- ,dar, de îndată ce s-a spus că este sufix și nu este greșit1, de ce să mai folosim și termenul de grup, ale cărui elemente nu le putem lămuri elevilor în clasa a VUI-a. Se pot da și alte exemple, dar socotim că cele menționate sînt suficiente pentru a demonstra că este necesar să se acorde o jnai mare atenție folosirii termenilor. Pe lîngă cele semnalate în ceea ce privește gramatica limbii latine, trebuie să menționăm și unele greșeli de gramatică a limbii romîne și de ortografie. La pagina 8, ocupîndu-se de „funcțiunile cazurilor” arată că „părțile de vorbire în limba latină sînt aceleași ca și în limba romînă, cu deosebirea că în limba latină nu există articol. De aceea silva se traduce fie articulat: pădurea, fie nearticulat: pădure, o pădure”. De aici ar rezulta că o pădure este substantiv nearticulat și că între pădure și o pădure nu există nici o deosebire. Fie că este vorba de o greșeală de tipar, fie că este o scăpare din vedere la redactare, ar fi de dorit ca la revizia manualului să se redacteze altfel, pentru a nu produce confuzii în mintea elevilor. Dacă aceasta nu poate fi considerată decît ca o scăpare din vedere, nu putem crede același lucru și despre scrierea curentă în tot cuprinsul manualului, a lui aș de la persoana I a condiționalului-optativ din limba romînă cu i la urmă, adică „ași”. Probabil că aceasta este o deprindere sau o convingere personală a autorului. Ea însă nu-și poate găsi aplicarea într-un manual școlar pentru care ortografia oficială este obligatorie. Este de dorit ca în manualele școlare să nu apară astfel de greșeli, întrucît pot deruta pe elevi și deservesc pe profesorii de limba romînă. Și în ceea ce privește stilul sînt necesare cîteva observații. Un manual ca cel de limba latină trebuie să fie model de limbă literară. în manualul pe care îl discutăm întîlnim construcții ca acestea : „Din această cauză, fiindcă unele din ele erau mai greu de pronunțat . .. ” (p. 13); „Se numesc substantive parisilabice substantivele ...” (p. 36) etc. Uneori redactarea este neclară, putînd să dea naștere la confuzii. La pagina 101 citim : „Din tema prezentului se formează următoarele 1 A. Ernout, op. cit. p. 268. 2 A. Ernout, op. cit., p. 248. 51 moduri și timpuri .... Imperativul prezent; persoana a Il-a sing. este tema însăși; pers, a Il-a pi. are terminația -te (la conj. a IlI-a e se transformă în i)”. Lămurirea din paranteză are nevoie de o completare, fiindcă altfel se poate crede că „e”, care se transformă în „i”, se referă la din „terminația -te”), Tot atît de neclară este și paranteza lămuritoare de la imperativul viitor — aceeași pagină : „la conj. a IlI-a și a IV-a aceleași observații ca și la prezent”. Cuvîntul „prezent” singur nu precizează dacă este vorba deșpre prezentul imperativului, la care s-a făcut, obser- vația citată mai sus, sau despre al indicativului, la care s-a referit de fapt: autorul. In afară de cele discutate pînă aci, nu se poate să trecem cu vederea, nici greșelile de tipar care n-ar trebui să apară în special în manualele de limbi străine. Dacă uțiele greșeli ca „voc.” în loc de abl. la pronumele’ personaj de persoana a Il-a singular (p. 65), ,,- claudite” și „-este” în loc de elaxbdite și ^ste (p, 95), „vocala -o-” în loc de vocala -o (p. 95), „vțitor” în loc de viitor (p, 101) p(pt fi corectate mai ușor, altele ca : „volanta” în loc de volant (p. 5), „f’.în loc de i (p.,4) si „populne” în loc de populys (p. 16) pot ridica dificultăți serioase în urmărirea lecțiilor. Probabil tot unei greșeli de tipar se datorește și lipsa verbului esse la infinitivul perfect pasiv al verbului laudaretjp. 148). Nu avem pretenția că gm. semnalat toate problemele pe care le ridică manpalul de limba Jatină. Este de datoria tuturor acelora care au predat , la clasă după acest manual să trimită editurii observații amănunțite. Ca- drele didactice, trebuie să continue discutarea manualelor școlare pînă cînd se vor realiza mamiale bune la toate disciplinele, pentru toate clasele.: PENTRU UN MATERIAL DIDACTIC CU TEMĂ ORTOGRAFICĂ 7 . : • ' ‘ 4 <, ‘ DE G. BELDESCU Lucrarea de față a pornit din intenția de a provoca o discuție asupra, uneia din cheile succesului lecțiilor ,de ortografie ;în școli, .mate-i rialul' didactic. în această primă parte urmărim: a) să definim și să fixăm tipurile mari de material didactic cu temă ortografică; b) să raportăm aceste tipuri la iaptele lingvistice de care sînt legate normele ortografice (fapte de fonetică, de vocabular și de morfologie), în partea a doua vom discuta: a) tipurile de material didactic ra- portate la o temă ortografică dificilă și de actualitate/ întrebuințarea liniuței de unire ; b) caracterele pe care le poate căpăta un material didactic cu temă ortografică, privit în modalitățile de a-1 alcătui. în partea a treia și ultima vom analiza : a) caracterele pe care un material cu temă ortografică le poate căpăta ca rezultat al modalităților de a-1 folosi; b) întrebuințarea practică a materialului didactic cu temă ortografică L Materialul propus nu este nici pe departe singurul posibil. Scopul lui este mai curînd de a , sugera căi de rezolvare ai problemei. * I § 1. Considerăm material didactic cu temă ortografică orice ele- ment care enunță, concretizează, sistematizează, explică sau motivează o normă ortografică și care, prin aceasta, ajută fie însușirea teoretică 1 Părțile a Il-a și a III-a se vor publica în numerele următoare ale revistei. 53 a normei predate, fie formarea de deprinderi practice decurgînd din aplicarea normei memorate, fie, uneori, și una și alta. Putem alcătui trei tipuri mari de material didactic cu temă orto- grafică : tablouri sau scheme, liste și texte. Tablourile sau schemele conțin în mod obișnuit enunțarea sistemati- zată și concretizată a unei singure norme ortografice sau a mai multora — legate, în cazul acesta, printr-o temă fundamentală. Propunem mai jos un tablou care se referă la un caz particular de întrebuințare a liniuței de unire: Liniuța de unire la formele inversate ale verbelor Cazuri Reguli Perfectul compus 1. Auxiliarul devine un enclitic si- adunat-am adunatu-iam adunatu-u-ați adunat-o-am labic legat întotdeauna prin liniuță de cuvîntul precedent. 2. Formele neaccentuate ale pro- numelui personal și reflexiv se inter- calează între verb și auxiliarul en- Viitorul I clitic. aduna-voi aduna-ne-vom aduna-vă-vom 3. Participiul păstrează vechiul -u cînd există pronume intercalat (altul decît acuz. fem. sg. o). Optativul prezent 4. Optativul prezent leagă auxili- adunare-aș aduna-ne-am aduna-s-ar fir-ai arul de infinitivul lung cînd nu există pronume intercalat și de infinitivul scurt cînd există pronume intercalat. Listele de fapte ortografice pot conține fapte de repetiție, fapte de precizare a unor forme fluctuante și fapte unice ; adică, prin natura con- ținutului lor, listele pot grupa forme care ilustrează o anumită regulă ortografică generală (fapte de repetiție), forme care se află într-un stadiu de fixare și care se pot repeta sau nu (fapte de precizare) și forme excep- ționale (fapte unice). Pe primele două le discutăm împreună și le numim fapte tipice. în listele de fapte tipice putem înscrie cuvinte izolate, sintagme izolate sau propoziții și fraze izolate. Trecerea de la un mod la altul de concretizare este determinată de natura faptelor lingvistice la care se referă norma din temă, alteori de scopul didactic urmărit. De exemplu, regulile ortografice care se raportează la probleme de fonetică se pre- tează mai ales la listele de cuvinte izolate. în aceeași listă, față în față, 54 putem înscrie fapte care ilustrează regula și fapte care o contrazic (v. § 9), sau fapte la care se referă regula și fapte cu care acestea se pot confunda (v. mai jos), sau, în sfîrșit, în aceeași listă putem introduce atît fapte de repetiție, cît și fapte de precizare (v. § 2). Listele de cuvinte izolate pot avea următoarele teme1: vocale (v. mai jos), diftongi (și triftongi) (v. § 10), vocale în hiat (v. § 2), con- soane (v. § 5), despărțirea cuvintelor în silabe (v. § 9), derivarea (v. § 2), scrierea cu majusculă, forme dificile la pluralul substantivelor (v. § 2), genitiv-dativul femininelor la singular articulat (v. § 2), forme dificile la verbe (v. § 8)... Propunem o listă de cuvinte izolate cu tema vocale : A V o< cale î șade înfățișări poet gînd șase angajări poezie romîn șapte înfricoșător alee întîi jalbă îngrășămînt idee pînă jale agreez hotărî jar E creez hotărîre ușa înșela finețe tovarășa jecmăni frumusețe U coaja jelui tinerețe ochi grija jeratic epocă I vechi arici Ă eră șină bici fruntașă economie jir tai tovarășă eu aceeași lămîi ușă ei aceiași mei grijă el aceleași pietroi coajă este însăși cui plajă ești însuși serviciu îngrașă eram înșiși viciu îngroașă vrai iarăși naufragiu era totuși dotneniu meu Sînt însă împrejurări cînd nu este posibil să alcătuim liste din cuvinte izolate : unele norme ortografice nu pot fi concretizate decît prin grupări sintagmatice. Caracteristice în această privință sînt următoarele 1 Nu intră, în ceea ce gîndim noi că sînt listele de fapte ortografice, exemplele care constituie un amănunt, o parte — de obicei indispensabilă — dintr-un material mai complex, tabloul sau schema. Vorbim adică despre liste ca material de sine stătător, neafiliat •ori subordonat altui tip. Temele propuse se referă deci la liste care servesc prin ele însele, inde- pendent, fie comunicarea, fie consolidarea, fie aplicarea unor reguli ortografice. 55 situații : scrierea cu -i, -ii, -iii (v. § 5); întrebuințarea liniuței de unire la cuvintele rostite împreună, pronumele de întărire și întrebuințarea articolului posesiv. Iată o listă ‘ cu sintagme izolate, grupate — paralel cu formele cu care se pot confunda — pe tema : întrebuințarea liniuței de unire la monosilabice omomorfe : Liniuța de unire la monosilabice asemănătoare (omomorfe) ■ ' e ;■ . ■; . e . r •' Fără eliziune i-a dat să ia l-a dus lâ gară i-ar cere iar și iar să-i vezi ? ai săi etc. etc. Cu eliziune c-am(spus cant mult v-a plăcut va plăcea s-a uitat cartea sa s-ar zice ei sar etc. etc. Ultimul fel de liste cu fapte tipice se poate alcătui din propoziții sau fraze izolate. Folosim acest fel de liste ori de cîte ori norma orto- grafică este reliefată de context, așa cum se întîmplă în situația scrierii cu -i, -ii și -iii sau în cazurile de întrebuințare a liniuței de unire la cuvin- tele rostite împreună. Iată o lista cu fapte tipice în propoziții sau fraze izolate : Liniuța de Unire la monosilabice omomorfe . . ■ y F ă i ă eliziune1 a-i * ai Mi-a trebuit mult curaj pentru a-i spune că tu ai făcut tema. ; . al Vpi interveni pentru a-l transporta pe al tău mai întîi. * a-ți ați Tu ai avut răbdare pentru a-ți gîndi lucrarea; voi însă ați scris grăbit, că-i căi Zicea că-i bine și că-i place să umble pe căi drepte. 1 Mai sînt posibile de-s, mi-i, ne-a, ne-am, ti-i, vi-i etc. 56 ce~a cea Ce^a făcut el cu cea mai frumoasă carte, cea de la școală 2 ce-i cef Ce-i cu cei mici, cei din anul 12 Ce^i frămtntă2 Ce-l cel Ce~l doare pe cel din dreapta, cel mai palid 2 i-a ia l-a răspuns că-și ia asupra lui toată răspunderea, i-ar iar Lui i-ar mai trebui un caiet, iar ție un toc. \ . ■ '' s \ ' ’■ ~ ' r i-âu \ iau t Ieri i-au ajutat cei mari; astăzi iau căi mari exemplu de la ei. l-a la Mihai l-a condus pe tatăl său la gară, să-i săi Am să-i spun că prietenii săi nu l-au uitat ... Listele de fapte unice pot avea ca temă: scrierea unor nume de persoană, abrevieri și interjecții. Propiinem o listă cu tema — scriitori romîni învățați în gimnaziu Scriitori romîni V. Alecsandri C. Bolliac I. L. Caragiale George Coșbuc B. P. Hasdeu M. Kogălniceanu C. Negruzzi A. Pann A. Russo etc. După natura exercițiului căruia le sînt destinate, textele 1 pot fi în general complete, cu omisiuni sau cu forme de restaurat. 1 Atragem atenția și aici, ca și în cazul listelor de fapte ortografice,, că ne referim la texte considerate independent, ca material, neintegrat altui tip. Un profesor poate pleca, în predarea unei reguli, de la o serie de exemple disparate (de obicei) sau de la un text închegat (foarte rar); în situația aceasta, atît exemplele disparate, cît și textul închegat constituie un compartiment, o parte a unui material mai complex care le include, tabloul sau schema. Ne referim adică numai la textele pentru exerciții aplicative. 57 Textul complet conține, într-o concentrare neobișnuită, forme ortografice perfecte legate de o anumită temă fundamentală. De exemplu : Scrierea cu-z, -zz, -iii la pluralul substantivelor Elevi buni1 Doi săteni din Poenița aveau cîte o puzderie de copii. Intr-o toamnă, sătenii aceștia dădură pe doi dintre fiii lor la gimnaziu, alături de copiii altor oameni din sat Părinții voiau să facă din băieții lor țărani luminați. Copiii trebuiau să meargă zilnic cinci kilo- metri, ptnă in comuna vecină, pentru că atunci nu erau gimnazii atît de multe. Treceau de două ori pe zi prin codrii întinși ai Plopeanului și peste două albii de pîraie. Munții nu erau nici ei prea departe ... Dar profesorii erau mulțumiți: amîndoi copiii aveau la studii medii mari. Oamenii din sat începură a-i ști copii buni și a-și îndemna fiii să fie ca băieții noștri. Iar părinții se gîndeau liniștiți la anii viitori, la bucurii poate și mai mari ... Textul cu omisiuni are întrebuințare limitată și este în fond un derivat al textului complet. Se poate alcătui, de exemplu, prin supri- marea desinențelor, sufixelor, articolelor : Scrierea cu -i, -ii, -iii la pluralul substantivelor Elevi buni Doi săten- din Poenița aveau cîte o puzderie de copi-. Intr-o toamnă, săten- aceștia dădură pe doi dintre fi- lor la gimnaziu, alături de copi- altor oameni- din sat. Părinți- voiau să facă din băieț- lor țăran- luminați. Copi- trebuiau să meargă ... Textul cu forme de modificat este tot un derivat al textului com- plet : cuvîntul care concretizează norma de aplicat este scris între paran- teze la forma lui inițială : 9 Scrierea cu -i, -ii, -iii la pluralul substantivelor Elevi buni Doi (sătean) din Poenița aveau’cîte o puzderie de (copil). Intr-o toamnă, (sătean) aceștia dădură pe doi dintre (fiu) lor la gimnaziu, alături de (copil) altor (om) din sat. (Părinte) voiau să facă din (băiat) lor (țăran) luminați. (Copil) trebuiau să meargă... 1 După prof. Gucu Petre, Școala pedagogică, Buzău. 58 § 2. Materialul didactic poate enunța sau concretiza norme orto- grafice legate de fonetică, vocabular și morfologie. Vom discuta mai departe cîteva probleme rezultînd din raportarea celor trei tipuri funda- mentale de material didactic la o anumită categorie de fapte lingvistice. Materialul cu norme sau fapte referitoare la fonetică ia de obicei forma de liste de cuvinte izolate; și aceasta pentru că aici regula poate fi indicată sau sugerată prin simpla grupare sistematică a unor cuvinte, pentru că, apoi, regulile privitoare la fonetică îngăduie mai mult decît aiurea folosirea cu randament a văzului și pentru că, în sfîrșit, regulile în cauză nu cer în general o motivare, lucru posibil doar într-un tablou sau într-o schemă. Nu înseamnă însă că alte tipuri de material nu s-ar putea întrebuința, de exemplu, schema: despărțirea cuvintelor în silabe (v. § 9), t a b 1 o u cu motivarea largă a scrierii diftongilor ea și ia etc. Textele sînt rare. Propunem o listă de cuvinte izolate cu tema — vocale în hiat: Vocale în hiat A-E E-E I-I a-er ale-e fi-ință ageriși ide~e ști-ințâ a-erian lice-e fi-indcă a-erodrom agre-ez (cunoștință) a-eroport cre-ez (tncunoștința) E-A I-A O-E bore-al / amili-a po-et cere-ale istori-a po-ezie ide-al rochi-a cre-a vi-a 0-0 cre-are alco-ol cre-ație I-E co-operativă gare-a famili-e co-opta imperme-abil istori-e co-ordonare rochile zo-ologie vi-e U-E du-el perpetu-ez Materialul caracteristic problemelor ortografice legate de vocabular este lista de fapte tipice sau unice. Motivele sînt aceleași ca și pentru situația discutată mai sus. Scheme sau tablouri nu se fac, iar textele sînt 59 și aici accidentale. în afara cazurilor care se referă la liniuța de unire- (cuvinte compuse care cer liniuța de unire și despărțirea cuvintelor com- puse ori derivate în silabe) se pot alcătui aici liste cu următoarele teme : prefixe și sufixe (fapte tipice), majuscula la numele proprii compuse (fapte tipice și fapte unice), abrevieri de nume proprii compuse (fapte tipice și fapte ’unice). .. Propunem o listă pentru prefixe și sufixe : Sufixe și, prefixe Sufixe Prefixe * -ărie în- des- * berărie înnopta descoase ,-erie înnoda t. (țesface. frizerie înnoi desparte -ean, -cală îneca dez- -eață înăbuși dezbrăca clujean înota J dezdoi greșeală în^'alt dezgoli .oblojeață în H- ainte dezmorți roșeață . r în + apoi deznoda -ămânț împărți dezlega îngrășământ îmboldi ilezrădăcina ' simțământ imbold dezveli -(ț)ie,-(ț)iune iluminat dezamăgi discuție imatriculat dis- iluzie con-, co- dispreț națiune eoncetățean distructiv pasiune consătean răs-, răz- secție compatriot răscroi secțiune combătut răsfira ' reacție ■ conațional răsturna reacțiune corupt răzbate porție coexista răzgîndi porțiune coopera ne- rație coordona nevăzut rațiune • nemaivăzut <. nemaivăzînd . în privința regulilor ortografice legate de morfologie nu se mai poate vorbi .de un tip exclusiv sau chiar caracteristic. Natura rapor- turilor dintre ortografie și morfologie ne cere să dăm extindere mate- rialului demonstrativ .explicativ, adică tablourilor și schemelor, iar frec- vența și gravitatea dificultăților de fapt pe care le produc regulile legate de morfologie ne obligă să folosim foarte des textele — dar și listele de fapte ortografice. 60 Tablourile sau schemele cuprind aici de obicei nu numai enunțarea normei ortografice, ci și explicarea sau motivarea ei gra- maticală. Motivarea poate fi expresă (la scrierea cu -i, -u, -iii - § 5, formarea pluralului substantivelor și al adjectivelor, formarea genitiv- dativului feminin singular articulat — § 6, imperativul singular) sau inclusă (la pronumele de întărire). Propunem un tablou pentru formarea pluralului substantivelor și adjectivelor (legat de scrierea cu -i, -ii, -iii). Pluralul substantivelor și adjectivelor M a s c u 1 i n elev, -elevi, elevii i bun, buni, bunii j } -i, -ii copil, copii, copiii fiu, fii, fiii. sacagiu, sacagii, sacagiii mijlociu, mijlocii, mijlocii. ' -ii, -iii Feminin casă, case, casele i basma, basmale, basmalele bună, bune, bunele 1 ~(l)e, -(l)ele ușă uși, ușile ) mare, mari, marile J | -4, -Ue istorie, istorii, istoriile. \ ..e ... J -ii, -iile roșie, roșu, roșiile j Neutre scaun, scaune, scaunele i । -e, -ele tablou, tablouri, tablourile ] -uri, -urile studiu, studii, studiile J -ii, -iile Se poț alcătui apoi liste de precizare a unor forme fluctuante (unele forme dificile la verb — § 8 sau la pluralul substantivelor), precum și liste de fapte de repetiție (genitiv-dativul feminin singular articulat în -u, -(l)ei și -iei, pluralul substantivelor și al adjectivelor în -i, -ii, ’-iii etc). Propunem o listă cu fapte de precizare și o alta cu fapte de repetiție: Forme dificile la pluralul unor substantive și adjective umeri cunoștințe pasaje brazi boli științe peisaje cruzi școli privințe personaje francezi pagini zerouri ficși englezi reguli radiouri ortodocși breji, treji 61 Genitiv-dativul fem. sg. art. la substantive Și adjective -ii -Mei -iei Americii Franței Rusiei marii casmalei istoriei firii casei academiei păcii bunei hirtiei cărții cunoștinței mîniei bolii științei omeniei paginii privinței cafeniei regulii etc. roșiei etc. etc. Am propus în altă parte texte necesare analizelor morfologice (v. § 1). Ne-ar trebui însă culegeri speciale de texte pentru predarea problemelor ortografice. PROBLEME DE FILOLOGIE PROBLEME DE TEXTOLOGIE DE R. MUNTEANU în ultimii ani, reeditarea clasicilor noștri a devenit o preocupare tot mai stăruitoare a filologilor și istoricilor literari. Rînd pe rînd, ope- rele scriitorilor de mare însemnătate în cultura noastră ca I. Budai- Deleanu, Al. Odobescu, B. Ștefănescu-Delavrancea, Caragiale sau ale scriitorilor mai mărunți ca Sion și alții, au fost redate cititorilor în con- diții filologice superioare celor din trecut. Cercetătorii experimentați și numeroși tineri, care își fac ucenicia în domeniul activității editoriale, și-au dat contribuția în această direcție. în aceste condiții mi-am luat sarcina grea de a reedita jurnalul de călătorie scris de I. Codru Drăgușanu. Proiectată să apară la început în „Biblioteca pentru toți” de unde a fost trecută însă în colecția „Clasicii noștri”, ediția îngrijită de mine nu avea pretenția unei lucrări de mare rigoare filologică. Ținînd seama de destinația ediției care se adresează unor cercuri mai largi de cititori, unele particularități lingvistice, care trebuie res- pectate într-o lucrare de mare stringență științifică, nu au fost avute în vedere în această situație. La puțină vreme după apariția în librării a „Peregrinului tran- silvan”, cunoscutul critic Șerban Cioculescu a publicat în paginile revistei „Gazeta literară” o amplă recenzie în legătură cu modul în care am făcut transcrierea memorialului scriitorului din Drăguș. Regret că pînă în momentul de față, din motive independente de voința mea, n-am avut posibilitatea să-mi exprim punctul de vedere în legătură cu minuțioasele și subtilele observații ale experimentatului editor al operei lui I. L. Caragiale și I. Codru Drăgușanu. 63 Semnalez, de la început, faptul că o bună parte din numeroasele •obiecții aduse de Șerban Cioculescu în legătură cu modul de editare a „Peregrinului transilvan” sînt întemeiate. Pornind însă de la considerentul că procesul filologic deschis de Șerban Cioculescu cu prilejul retipăririi scrierilor prozatorului ardelean ridică probleme de interes mai larg în legătură cu editarea unora dintre clasicii noștri, precum și de la faptul că uneori poziția domniei-sale nu mi s-a părut suficient de clară sau de justificată, socotesc că intervenția mea tardivă în această discuție nu va fi lipsită de o anumită utilitate în elucidarea unor probleme ridicate. Pe de altă parte, experiența de editor a lui Șerban Cioculescu m-a făcut să urmăresc cu un interes deosebit recenzia sa, mai ales că mă găsesc în fața primei mele ediții Care, în pofida celor arătate de cunoscutul critic, îmi permit să cred că ridică probleme dificile cu totul specifice, neîntîlnite în aceeași măsură la scriitori de seamă din generațiile mai vechi. De altfel, cum era și firesc, am așteptat ca publicarea recentei ediții să stîrnească unele dis- cuții și am sperat că intervenția unui experimentat editor nu se va limita doar la relevarea unor lecțiuni greșite sau la unele omisiuni, ci va îmbrățișa și unele probleme de ordin mai general, privitoare la modul de transcriere a textelor scrise cu dificila ortografie etimologică. Dat fiind faptul că noi, pînă în momentul de față, nu dispunem de un sistem științific de transcriere a ortografiei etimologice și că nici editurile mi și-ău formulat criterii' precise în această direcție, procesul filologic deschis de Șerban Cioculescu se anunță a fi de la început deosebit de interesant. O asemenea contribuție la elucidarea unor probleme de texto- logie, domeniu în care la noi cercetările se găsesc la început, poate fi de un neprețuit ajutor pentru tinerii editori. Socotim că edițiile viitoare mult așteptate, din scrierile lui S. Micu, Gh. Șincai, P. Maior, T. Cipariu, I. Eliade Bădulescu etc., ar apărea, în lumina unor astfel de discuții, în condiții mult mai satisfăcătoare. Una din problemele de interes mai larg, pe care le ridică Șerban Cioculescu în recenzia sa, este aceea a caracterului normativ pe care îl are ortografia etimologică, nu numai sub aspectul impunerii unui mod de scriere, ci și în sensul reflectării unei realități fonetice prin imaginea vizuală a cuvîntului. Trecem peste justa interpretare a modului de transcriere a sune- telor a, î, /, z, s (pe care Șerban Cioculescu în mod greșit le numește senine diacritice) și ne oprim asupra afirmației în care domnia-sa preci- zează că atunci cînd etimologiștii „scriau a potea, potență, nepotență, potențios, atotpotente, ei nu pronunțau ca poporul contemporan : a putea, putință, neputință, putincios etc. 64 Aceeași concluzie se desprinde și din pasajul în care criticul afirmă că Drăgușanu cînd scria bene dorea să impună o pronunție reală. La fel și forme ca : sene, a mori, a porta, morinte, dominecă, generatione, contributione, natione etc. reprezintă după părerea domniei-sale realități fonetice care trebuiau respectate, schimbarea lor constituind o gravă abatere de la autenticitatea textului. Departe de noi gîndul de a contesta faptul că etimologiștii se străduiau să impună prin imaginea vizuală a cuvîntului și o altă pro- nunție mai mult sau mai puțin îndepărtată de cea obișnuită, mai ales că după părerea multora dintre ei, savanții, oamenii de largă cultură, erau cei dintîi care-și puteau permite libertatea de a schimba limba. Cu toate acestea, uzul vorbirii n-a fost neglijat de acești pasionați reformatori ai limbii noastre. T. Cipariu, de pildă, arată acest lucru cu toată claritatea într-un pasaj din ,,Principii de limbă și scriptură” pe care îl transcriem într-un stil modernizat : Cum că deși etimologismul e întîiul factor al limbii, prin care s-au constituit formele originale, dar fonetismul e al doilea pentru că prin el s-au constituit particularitățile care disting limba romînească, de către surorile ei și amîndouă au format uzul vorbirii în limba romînească, iar nu unul sau altul singur (p. 342). De altfel, un puternic sprijin în felul în care am procedat pentru a considera că forme ca : explicatione, generatione, natione nu sînt rea- lități fonetice îl găsim în „Tentamen criticum”, opera lui Aug. Treb. Laurian, ale cărui reguli, după cum recunoaște și Șerban Cioculescu, prozatorul ardelean le urmărește îndeaproape. în nota 1, bunăoară, de la pagina 8 se afirmă : Auditur ferme ut u in syllabis finalibus : one, oni, ome, omi, onte, onti, onde, ondi, uti : carbone. . . titione, nome, monti, tonde etc. Prin analogie cu exemplele indicate aci, am transcris națiune pen- tru natione, generațiune pentru generatione etc., socotind că formele amin- tite nu sîntem obligați să le considerăm neologisme de proveniență italiană, ci cuvinte refăcute după etimoane latine, așa cum apar atîtea în dicționarul lui Laurian și Massim, unde întîlnim : estenuatione < exte- nuatio, esterminatione < exterminatio, estensione < extensio (v. voi. I, p. 1200). Șerban Cioculescu ne mai reproșa printre altele faptul că n-am păstrat forme ca : morire, dominecă etc. în nota 2 de la pagina 8 a ace- leiași lucrări, Laurian precizează : Effertur pariter ut u in omnibus atonis in principio et medio, uti : rogare, arbori, parcella, morire, dominecă, tempori etc. Prin analogie cu aceste cazuri, noi am transcris și alte forme ca putere, putincios etc. Șerban Cioculescu consideră de asemenea o gravă abatere de la textul autentic faptul că am transcris bine pentru bene, 5 - c. 1023. 65 sine pentru sene etc. La nota 1 de la pagina 11 din „Tentamen criticum” se spune : Auditur, ferme, ut i in ultimis syllabis : ene, eni, eme, emi, ente, enti, ende, endi, uti: bene, mene, neme, menti, prende, parente, tene etc. Prin analogie cu aceste exemple au fost transcrise numeroasele forme asemănătoare, mai ales că și unele rime din versurile scriitorului permit o asemenea interpretare. Așadar o interpretare a ortografiei este absolut necesară și înșiși corifeii latinismului îndreptățesc o asemenea poziție. Acad. Al. Rosetti și B. Cazacu, în studiul „Probleme de fonetică în studiul limbii romîne literare din sec. al XlX-lea”, publicat în ,,Limba romînă”, nr. 2 din anul 1955, arată că : necesitatea interpretării ortografiei și deci a cunoașterii realității fonetice înfățișate într-un anumit fel se pune și pentru cercetătorul limbii romîne literare din sec. al XlX-lea, epocă în care s-au aplicat limbii scrise variate sisteme ortografice {fonetic, latinist, italienizat) etc. Exemplul pe care îl dau autorii amintiți, din prefața „Lexico- nului” de la Buda, tipărită pe o coloană cu litere latine, pe altă coloană cu caractere chirilice, este de asemenea elocvent pentru distincția între o anumită modă grafică și realitatea fonetică. Dacă în textul scris cu caractere latine întîlnim forme ca : înantea, nomiti, amblase, intr'ensul, în celălalt întîlnim forme obișnuite ca: înaintea, numiți, îmblase întfînsul. Cu toate exagerările pe care le aduc latiniștii de mai tîrziu, con- siderăm că există numeroase dovezi care pledează pentru o astfel de interpretare a scrierii etimologice practicate de autorul „Peregrinului transilvan”. Sprijinindu-ne pe unele principii din „Tentamen criticum”, ținînd seama de unele indicații din „Istoria limbii romîne”, voi. VI, scrisă de acad. Al. Rosetti care discută, printre altele, alternanțele grafice, am socotit și noi în cazul anumitor grafii duble ca : dominecă — duminecă, coprins — cuprins, ciarlatan — șarlatanism, ambassiată — ambasadorele că nu este necesar să le păstrăm, considerîndu-le pe cele care nu corespundeau cu evoluția istorică a limbii simple indicii grafice. Forma dominecă, de pildă, este puternic concurată în „Peregrinul transilvan”, de duminecă care apare la paginile 44, 119, 120 și 126 și altele. Același lucru se întîmplă și cu alte forme. Dacă în asemenea cazuri considerăm că am procedat just, în nume- roase alte cazuri trebuie să recunoaștem că modernizarea textului nu este justificată. Forme ca : a rizeca, machină, progredem, earneval, Unio- nală, colonată etc. trebuiau păstrate și observațiile critice ale lui Șerban Cioculescu ni se par întemeiate. Cu o anumită ezitare am transcris însă stradă pentru strata și sigur pentru secur. Precizarea care se face în dicționarul lui Laurian și Massim unde se spune : „strata rău strada” (voi. II, p. 1301), „secur, rău segur sau 66 sigur” (voi. II, p. 1129), ni se pare că indică mai degrabă o normă de scriere decît una de pronunție. Optarea pentru forma sigur am făcut-o și prin analogie cu scură și scomot, unde consoana c redă în realitate sunetul g. Ținînd seama de considerentul că studiul limbii scrierilor lui Dră- gușanu se poate face pe texte publicate în diferite reviste cu criterii relativ diferite de scriere, nu pe manuscrise, noi socotim că stabilirea formelor autentice de limbă din scrierile sale trebuie făcută, pe de o parte, printr-o continuă raportare la limba vorbită în acea vreme, pe de altă parte, prin atenția deosebită acordată unor particularități per- sistente în lucrările sale din diferite perioade, în pofida unor parti- cularități ortografice întîmplătoare care n-au o largă circulație în opera sa. Procedeul acesta se impune cu atît mai mult cu cît respectul deosebit acordat de etimologiști regulilor, în practică a dus la pulveri- zarea lor de la o revistă la alta și, uneori, în cadrul aceleiași reviste. ,,Organul Luminării’, unde își publică Cipariu ,,Principiile de limbă și scriptură”, este un exemplu elocvent de inconsecvență în aplicarea prin- cipiilor etimologice. Diferențele de scriere de la o lucrare la alta și de la o etapă la alta, apreciate prin prisma celor arătate de Șerban Cioculescu, care con- sideră că imaginea vizuală a cuvîntului impune și o normă de pronunție, duc la concluzia îndoielnică a rostirii diferite în același an sau de la un an la altul a numeroase cuvinte, scrise în mod diferit de la o lucrare la alta și uneori în cadrul aceleiași opere. Că vor fi existat cuvinte pe care scriitorul le rostea într-un anumit fel în 1848, altfel în 1865, și altfel în 1869, nu ne îndoim. Asemenea cazuri se întîlnesclj la Negruzzi și la alți scriitori, dar că acestea ar fi foarte numeroase în limba literară scrisă, nu în cea uzuală, vorbită, e de asemenea greu de presupus, dat fiind faptul că limba literară nu se schimbă cu atîta ușurință într-un timp relativ scurt, mai ales, cînd ideile lingvistice ale scriitorului au rămas aceleași. In textul ,,Peregrinului transilvan” din ,,Concordia” întîlnim forme ca : lacrime, dor ere, din, proiept, derepțiune, corespundintia, căpitanul, nici, bine. în volumul publicat în 1865 întîlnim forme ca : lacreme, durere, den, din, proiect, corespondentia, capelanul, nice, bine și bene, derepțiune, direptiune, direcțiune etc. Dacă în ,,Concordia” întîlnim alături forme ca: notabilitate și raretăți, căpitan și romanteci, în scrisoarea din ,,Peregrin”, publicată în ,,Familia” din anul 1879, sînt frecvente forme ca : civică, diplomatică, îndătinat, spre deosebire de textul ,,Peregrinului” din 1865, unde sînt predominante grafii ca : realetate, publec, spiret, curiosetate etc. însuși titlul volumului era ,,Peregrinul transelvan”. 67 în asemenea cazuri noi am mers de cele mai multe ori pe princi- piul unificării textelor, potrivit formelor corespunzătoare cu evoluția limbii, considerînd că unele forme care apar doar sporadic în scrierile sale ca : natione și explicatione sînt, probabil, impuse de redacțiile revis- telor în care scriitorul își publică operele. De altfel examinarea minu- țioasă a particularităților scrierilor lui Drăgușanu publicate în ,,Con- cordia”, ,,Familia”, ,,Universul”, ,,Foaia pentru minte”... îndrumează pe cercetători spre această concluzie. (Alte abateri semnalate de Șerban Cioculescu în transcrierea noastră sîn^ fie rezultatul unor inconsecvențe, fie consecința unor motivări filo- logice diferite). Că redacțiile revistelor imprimau textelor scriitorilor pe care îi publicau sistemul lor ortografic, e un lucru cunoscut. Al. Rosetti și B. Cazacu arată, în studiul mai înainte amintit, că unele forme ca : riu, ris etc., întîlnite în poeziile lui Eminescu din ediția lui Bogdan-Duică nu se găsesc în manuscrise, unde sînt formele obișnuite : rîu, ris, redacția ,Convorbirilor literare” fiind aceea care le-a introdus în opera lui Emi- nescu. De o atenție deosebită din partea criticului Șerban Cioculescu se bucură notele ediției noastre. Că aceste note trebuiau să fie mai numeroase și pe cît posibil ferite de erori, este adevărat și sîntem de acord cu obiecțiile exigentului critic. Dar obiecții de felul celor în care ni se repro- șează că am explicat în sumul grad prin cel mai mare, nu prin cel mai înalt sau că am dat ca echivalent al expresiei „cum mi-i depinse moșul”, „cum mi-i descrise moșul”, nu cum mi-i zugrăvi, mi se par minuscule pe lîngă unele probleme mai importante, a căror justă rezolvare ar fi fost de un real folos pentru generația mai tînără de cercetători. De asemenea întreaga teoretizare asupra „ante gustului meu pentru limba latină”, I^rovocată de explicarea espresiei pregust prin puțin gust, pornește de la înțelegerea eronată a textului din partea criticului. în ediția din 1865, textul cu pricina este astfel: căpitanul Dobay mă certase pentru nimica cu multă asprime, de tînăr dîndu-mi pregust de disciplina militară, statul spre care de naștere eram menit; dară și jurai a nu-l îmbrăța nice cînd. Pornind de la pasajul citat, Șerban Cioculescu consideră că expli- cația expresiei pregust prin puțin gust, este greșită, echivalentul just fiind a-i da dinainte gust de. . . Reiese însă din pasajul citat de noi că certurile căpitanului Dobay au avut pentru tînărul răzvrătit drept consecință crearea unei evidente antipatii pentru armată. Traducînd în alți termeni expresia de mai sus, în sensul explicației noastre, am spune : de tînăr dîndu-mi (puțin gust) de disciplina militară, nota de anterioritate păstrîndu-se prin expresia 68 de tînăr. Pe cînd dacă transcriem pasajul de mai sus în sensul explicației lui Șerban Cioculescu de tînăr dîndu-mi (dinainte gust) de disciplina mili- tară, sensul exact al expresiei se pierde și formularea este pleonastică. De altfel explicația noastră se găsește și în dicționarul lui Laurian și Massim și cred că autorii amintiți pot fi învinuiți cu oarecare greu- tate de antegust pentru limba latină. La pagina 743 a voi. al Il-lea din dicționarul amintit, pregustare este explicat, pe de o parte, prin : 1) a gusta din ceva înainte de cineva; 2) a bea sau a mînca foarte puțin. Precizăm că a doua explicație figurează la pagina 994 și în dicționarul lui Candrea. De o atenție deosebită din partea rigurosului critic se bucură și greșelile de tipar din ediția noastră. Țin de la început să precizez că în cazul cînd mi-aș fi întocmit singur erata, multe greșeli ar fi putut fi evitate; pe de altă parte, dacă alături de ochiul puțin limpede” al editorului ar fi existat o mare conștiinciozitate din partea corectorului Barbu Cioculescu, multe erori de tipar ar fi fost înlăturate. Bevizuind acum corecturile ediției noastre (menționez că doar a doua mi s-a dat pentru verificare), constat că unele greșeli semnalate de mine persistă în forma definitivă. In corectura a doua era scris într-un pasaj ius primae noctis; s-a făcut corectura și totuși a apărut în textul definitiv iujus primae noctis. în aceeași corectură figurau forme ca : deîntru pentru den întru, deasupra pentru desupra; legumeni fiind invizibil, era încercuit și apare legumeri etc. etc. Dar partea cea mai mare a recenziei lui Șerban Cioculescu este destinată semnalării de lecțiuni greșite, omisiuni, rînduri sărite, incon- secvențe. Și în acest caz numeroase observații sînt îndreptățite. Socotim însă că de la o serie de erori semnalate (unele rezultate din greșeli de ortografie sau de tipar nesezisate, exemplu : nuditatea feței pentru rudi- tatea feței) într-o ediție atît de dificilă, pînă la aprecierea criticului că editorul recent al ,,Peregrinului” a dovedit o totală incapacitate de lectură, este o cale foarte lungă. Trec peste faptul că un examen filologic riguros și binevenit, de felul celui făcut asupra ediției pe care am îngri- jit-o, aplicat altor lucrări îngrijite de cercetători cu mai multă expe- riență, ar duce la concluzii ce ridică multe semne de întrebare și mă opresc pentru exemplificare asupra ediției din ,,Peregrinul transilvan”, îngrijită de Șerban Cioculescu, criticul care are în îndelungata sa carieră publicistică și o remarcabilă experiență editorială. Cu toate acestea, lecțiunile greșite abundă și în ediția domniei-sale. în ,,însemnarea cuprin- sului” întîlnim cuvîntul amenințări pentru amenități (care e cu totul altceva), drumul potcovit și șoseaua (în textul modernizat) pentru drumul potcovit zi șoseaua (strada calciată), post maritim, pentru cost maritim 69 (cuvîntul cost este greșit explicat și în glosar) și. . . măgarul de la Avignon pentru maghiarul de la Avignon, greșeală care apare și în ediția noastră. în cadrul ediției întîlnim substantive la plural, în original redate prin forme la singular : ca și vorba „hoțî” de la barbarii „goți” (p. 6, ed. 1865), ca și vorba „hoț” de la barbarii „goți” (p. 12, ed. Ș. C.). Redarea formei nearticulate „săteanu” (ed. 1865) prin „săteanul” apare și în ediția îngrijită de Șerban Cioculescu, nu numai în cea îngrijită de noi. Raportarea aceasta la ediția îngrijită de cunoscutul critic (ediție folosită uneori de noi fără suficient spirit critic) se impune mai ales pentru citi- torul neprevenit care, dacă compară unele forme din ediția din 1942 care nu sînt rezultatul „căii de mijloc”, pe care mărturisește criticul că a urmat-o, cu cele identice și criticate în ediția noastră, nu știe cînd a greșit rigurosul filolog : atunci sau acum ? Întîlnim, de asemenea, în ediția îngrijită de Șerban Cioculescu înlocuiri de cuvinte nejustificate prin metoda sa de lucru. Exemplu : In cîntecul (p. 13, ed. Ș. C.) pentru La cîntecul (p. 7, ed. 1865), pe de altă parte, forme curente în limbă ca : șezurăm sînt transcrise prin echi- valentul arhaic șezum, pe cînd forma verbală sum e transcrisă prin sunt„ inconsecvența fiind frapantă. Tot pe seama inconsecvenței nejustificate trebuie pusă înlocuirea substantivului Fortuna prin noroc (la p. 213, ed. Ș. C.), unde citim, norocul dispuse ca (noi) pentru Fortuna despuse ca (noi), pe cînd la p. 19 editorul păstrează forma din original după ce-mi surîde Fortuna. Sînt de asemenea în ediția îngrijită d,e Șerban Cioculescu omisiuni de cuvinte sau propoziții. în ,,însemnarea cuprinsului”, bunăoară, citim la pagina 231 : Vecinătatea Londrei, străzi, piețe, grădini. în original, textul este astfel: Vecinătatea Londinului. Desbarcarea în Tamisa. Impresiunea ce face Londinul. Strade, plațe, grădini. Și cu toate acestea, Șerban Cioculescu consideră că ediția lorga- Onciu, utilizată de atîtea generații de cititori a constituit un evident eșec, iar ediția noastră prezintă un text deformat; singura ediție de mare răsunet care a rupt vraja nenorocului este cea îngrijită de dînsul. Pornind de la o astfel de afirmație, am încercat să ne imaginăm cum ar arăta o viitoare ediție din ,,Peregrinul transilvan”, în lumina unora din principiile pe care Șerban Cioculescu le susține mai mult sau mai puțin deschis în recenzia din ,,Gazeta literară”. Noul editor ar fi nevoit, după aceste criterii, să reproducă unele forme lingvistice monstruoase care nu pot, la un examen critic minu- țios, să fie considerate realități fonetice. Ba, mai mult, și în urma acestei atente analize a ediției din 1865 în comparație cu ediția noastră, exi- gentul editor, atent la terminația unor verbe, trece cu ușurință peste lecțiuni greșite, existente și în ediția domniei-sale și în ediția noastră. 70 La pagina 41 clin ediția îngrijită de Șerban Cioculescu, citim Oamenii ospătarului, în a noastră la fel, pe cînd în ediția din 1865 este vorba de Oamenii ospodariului (p. 35), adică ai domnului. N-am reprodus unele din greșelile ediției îngrijite de Șerban Ciocu- lescu care nu pot fi explicate prin metoda urmată de editor, pentru a-mi atenua sau pentru a-mi scuza greșelile personale. Am intenționat doar să relev dificultățile multiple pe care le ridică o asemenea ediție, dificultăți care — dacă sînt diminuate sau ignorate — pot întoarce împo- triva criticului unele afirmații grave pe care le-a făcut pe seama noastră. Ajuns la capătul acestor considerații, aș vrea să atrag încă o dată atenția asupra cazului cu totul deosebit pe care îl reprezintă în litera- tura noastră modul de reeditare a ,,Peregrinului transilvan”. Există mai ales din partea filologilor o cerință legitimă de a se publica o ediție din scrierile prozatorului ardelean în care să se respecte pe cît posibil fizionomia textului original. Trecînd însă peste dificultățile multiple legate de stabilirea realității fonetice din scrierile lui Drăgușanu, în sta- diul cercetărilor actuale, socotim că trebuie avută în vedere și marea masă a cititorilor pentru care o astfel de ediție nu face decît să scadă succesul bine meritat al prozatorului ardelean. Pus în fața unei astfel de alternative, m-am străduit, în limita posibilităților, a experienței de care dispuneam și a libertății permise de anumite criterii generale ale editurii, să realizez o ediție accesibilă unor cercuri mai largi de cititori și în același timp să păstrez pe cît posibil fizionomia autentică a textului. Pentru a nu contraveni unor reguli editoriale în general bune, dar rigide în cazul lui Drăgușanu, n-am consemnat decît foarte vag în,,Cuvîntul asupra ediției” unele libertăți pe care mi le-am permis în modernizarea textului pentru a-1 face mai accesibil, fără să merg atît de departe cît au mers editorii anteriori. Fără îndoială însă că modernizarea destul de ponderată a textului nu explică alte greșeli, care există în ediția noastră. Ținînd seama de variatele categorii de cititori pe care trebuie să-i aibă în vedere editorul unei opere care pune probleme de textologie atît de dificile, socotim că se impunea ca, în primul rînd, să fie publicată o ediție din scrierile prozatorului ardelean accesibilă unor cercuri mai largi, fără să fie necesară modernizarea exagerată din edițiile anterioare. Abia după familiarizarea generațiilor tinere de cititori cu scrierile lui I. Codru Drăgușanu (dat fiind faptul că edițiile anterioare au apărut la mari distanțe de timp), socotim indicată reeditarea ,,Peregrinului transilvan” după toate criteriile filologice. O anumită aproximație în interpretarea textelor nu poate ii evitată însă în stadiul cercetărilor actuale în această direcție și lingviștii care studiază istoria limbii noastre literare nu se pot dispensa de consultarea textelor originale. 71 CRONICĂ SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ DIN MARTIE 1957 A CADRELOR * DIDACTICE DE LA FACULTATEA DE FILOLOGIE DIN BUCUREȘTI între 17 — 23 martie a avut loc cea de a V-a sesiune științifică a Universității „C. L Parhon”. Lucrările sesiunii au început cu o ședință festivă în cadrul căreia prof. dr. N. Sălă- jeanu a rostit un cuvînt de deschidere, urmat de comunicările acad. A. Oțetea — „Răscoala din 1907” și prof. I. Vitner — „Anul 1907 în literatura noastră actuală”. în ziua de 18 martie au început lucrările sesiunii în cadrul secțiilor și al subsecțiilor. Cu lucrări avînd caracter lingvistic s-au prezentat cadre didactice care aparțin diver- selor catedre ale Facultății de filologie. Au fost prezentate comunicări de lingvistică gene- rală, romanistică, gramatică, dialectologie, limbă literară, stilistică, metodica predării. Unele dintre comunicările citite în cadrul sesiunii științifice vor fi tipărite în publica- țiile de specialitate. Prezentăm mai jos cîteva dintre aceste comunicări. Acad. Al. Graur, în „Caracterul obiectiv al faptelor de limbă”, arată că, deși limba are un caracter obiectiv, nu este exclusă totuși posibilitatea intervențiilor subiective necon- forme cu structura limbii. Inovațiile care aparțin sau sînt susținute de autorități cu pres- tigiu în colectivitate au șanse de generalizare. D-sa e de părere că formații improprii ca plante, planitate, legitate, derivate de la substantive cu sufixe cu care, de fapt, se creează cuvinte noi numai din adjective se vor impune în limbă, fiind răspîndite de publicațiile Editurii politice. în partea a doua a comunicării este discutată posibilitatea de a impune ca limbă literară un idiom cu totul străin de colectivitate sau numai de o parte a ei. Lim- bile artificiale, creații subiective ale unor indivizi izolați, sînt respinse de colectivitate. O autoritate însă poate favoriza condițiile naturale ale unui idiom vorbit de a deveni limbă literară a întregului popor. Este dat, între altele, exemplul dialectului din Pekin, al cărui proces de transformare în limbă literară este înlesnit și grăbit prin hotărîrile guvernului R. P. Chineze. O problemă de lingvistică generală tratează și asist. Florica Dimitrescu în comunicarea „Conceptul de locuțiune”, fragment din dizertația de candidat în științe. După ce definește locuțiunea ca „un ansamblu de cuvinte mai mult sau mai puțin sudate, cu un înțeles unitar determinat care se comportă ca o singură parte de vorbire”, autoarea arată că locuțiunile diferă în ceea ce privește gradul de sudură a elementelor componente. Potrivit acestui criteriu, stabilește trei tipuri de locuțiuni. Cercetarea minuțioasă a noțiunii de ex- presie apare pe deplin motivată, deoarece mulți cercetători consideră expresiile perfect echivalente cu locuțiunile. 72 Distincția esențială dintre ele, arată autoarea, constă în aceea că locuțiunile sînt fapte de gramatică, iar expresiile fapte de lexic. O comunicare din domeniul romanisticii prezintă acad. lorgu Iordan : ,,Cu privire la lexicul limbilor iberoromanice”. Cercetînd în mod comparativ elementele lexicale de origine latină, germanică și arabă în limbile iberoromanice, autorul verifică părerea celor ce con- sideră că limba catalană ,,constituie o unitate aparte în cadrul limbilor iberoromanice” și că ,,spaniola și portugheza sînt mai strîns legate una de alta decît de catalană”. Vocabularul catalanei se deosebește de cel al grupului de limbi hispano-portughez cu atît mai mult cu cît ne depărtăm de epoca de fotmare a acestor limbi. Listele de cuvinte și statisticile întoc- mite arată deosebirile lexicale existente între catalană, pe de-o parte, și spaniolă și portu- gheză, pe de altă parte. Faptul că numeroase elemente latinești pe care le conține catalana? dar nu și spaniola și portugheza, se găsesc în provensală și franceză, pledează pentru ideea că, genealogic vorbind, catalana merge cu idiomele galoromanice. Această afirmație poate fi susținută și printr-o comparație, bazată tot pe liste de cuvinte, a spaniolei și a portu- ghezei cu franceza, provensala și italiana ; asemănările între aceste două grupuri de limbi romanice sînt mai puțin numeroase decît cele între catalană și ultimul grup amintit mai su. Din catalană au pătruns în celelalte limbi iberoromanice un număr relativ mare d<^ cuvinte de origine latină ; procesul invers nu s-a petrecut aproape de loc. Sînt și alte deo- sebiri în ce privește lexicul de origine latină, între spaniolă și portugheză, pe de o parte, și catalană, de altă parte, ca de exemplu aceea că o serie de cuvinte au, în spaniolă și portu- gheză, spre deosebire de catalană, un caracter savant, ele datorîndu-se influenței latine sub forma ei literară. în cele două limbi apare, uneori, termenul latin de bază, iar în catalană un derivat al lui sau invers. Deosebiri vizibile există chiar și în ceea ce privește termenii folosiți pentru desemnarea unor noțiuni curente. în legătură cu cuvintele germanice și cele arabe, acad. I. Iordan subliniază că primele sînt mai numeroase în catalană, iar celelalte în spaniolă și portugheză. Cercetarea elementelor arabe din lexicul acestor limbi duce la aceeași concluzie, și anume că limba catalană trebuie privită ca nefăcînd parte din grupul hispano-portughez. în comunicarea „Procliza în istroromînă”. conf. I. Coteanu explică generalizarea pro- clizei articolului hotărît la genitivul și dativul numelui în istroromînă în felul următor : în istroromînă au pătruns cuvinte de origine sîrbo-croată și slovenă în număr atît de mare încît nu au putut fi incluse ușor în sistemul flexiunii nominale a idiomului respectiv. Slă- birea capacității de adaptare a cuvintelor împrumutate a fost determinată și de existența unor grupuri nominale alcătuite din demonstrativ, pronume posesiv și nume, calchiate după sîrbo- croată, grupuri care, excluzînd articularea enclitică, duceau la reducerea posibilităților enclizei în întreg sistemul flexiunii nominale. Această explicație a generalizării proclizei în istroromînă reprezintă pentru conf. I. Coteanu unul dintre argumentele că istroromînă nu este un dialect al dacoromînei, cum susțin cei mai mulți lingviști, ci o limbă aparte. Tovarășii lector Al. Niculescu, asist. Matilda Caragiu și asist. Paula Diaconescu, de la catedra de limba romînă, au prezentat comunicări interesante care aduc contribuții la îmbogățirea diverselor capitole ale gramaticii Academiei R.P.R. Lector Alexandru Niculescu și studenta A. Rocerik prezintă comunicarea : ,.Pro- numele dînsul în limba romînă”. Urmărind frecvența acestui pronume în limba romînă din secolul al XVI-lea, poate fi întîlnit frecvent în textele religioase de proveniență mara- mureșeană sau nord-ardeleană. Coroborînd aceste constatări cu datele anchetelor dialectale actuale, autorii susțin că dînsul este o formă specifică domeniului nord-estic al teritoriului dacoromîn. Prezența pronumelui dînsul în limba literară se datorește menținerii lui în tex- tele tipărite de diaconul Coresi, texte care, circulînd pe tot întinsul țării, au putut generaliza folosirea lui. Printr-o evoluție care l-a eliberat treptat din limitele întrebuințării exclusive la acuzativ, dînsul devine pe deplin echivalent cu cealaltă formă pronominală el și își cons- 73 truiește o flexiune proprie : dînsul — dinsului, pe dînsul. Tendința de diferențiere semantică a celor două forme pronominale l-a îndreptat pe dînsul spre genul personal și în vremea din urmă spre valori de pronume de politețe. Apariția lui dînsul în sistemul pronumelor de poli- tețe se poate explica prin următoarele : în urma influenței franceze, alături de dumneata, modul de adresare francez cu persoana a Il-a plural vous a adus și pe dumneavoastră la pers, a Il-a singular, creîndu-se astfel un sistem de trei trepte de politețe : tu —dumneata —dumneavoastră. Pentru a corespunde acestei situații persoana a (Il-a a îndreptat pe dînsul spre valoarea de politețe medie pe care o are, la pers, a Il-a. dumneata. Astfel, limba romînă are azi un sistem de pronume de politețe cu trei trepte : tu — dumneata — dumneavoastră ; el — dînsul — dumnealui. Aducînd un punct de vedere nou față de ,,Gramatica Academiei R.P.R.”, asist. Matilda Caragiu, în comunicarea: „Sintaxa gerunziului în limba romînă”, definește gerunziul ca „o formă verbală invariabilă care exprimă o acțiune sub formă de proces în desfășurare, și. care, în majoritatea cazurilor, are funcție predicativă, îndeplinește adică funcția de pre- dicat”. Propozițiile cu gerunziu — predicat verbal (gerunziale) sînt de cele mai multe ori dependente. Caracterul verbal pronunțat al gerunziului în limba romînă a făcut ca el să func- ționeze și ca predicat al unei propoziții independente, coordonată cu o altă propoziție. Gerunziul are și o funcție determinativă care derivă din funcția sa predicativ-deter- minativă. în acest caz, gerunziul devine adverb cînd determină un verb sau adjectiv cînd determină un substantiv. Existența acestor gerunzii cu valoare adverbială și substantivală nu contrazice definiția dată, subliniază autoarea, deoarece în cazul adverbializării sau adjec- tivizării gerunziului, el încetează de a mai fi o formă verbală și devine o formă nominală, în concluzie se arată că gerunziul este folosit din ce în ce mai mult în limba romînă con- temporană, preferința pentru gerunziu predicat-verbal manifestîndu-se mai ales în limba scrisă. Asist. Paula Diaconescu prezintă comunicarea : „Predicatul nominal”. Analizînd rolul elementului verbal în structura predicatului nominal,'autoarea arată, pe bază de criterii lexi- cale și gramaticale, distincția între verbul de relație a fi și celelalte verbe de relație care sînt folosite pentru a marca legătura între numele predicativ și subiect. Rolul copulei verbale este să dea numelui predicativ semnele care indică persoana, numărul, timpul și modul. Dintre cei doi termeni ai predicatului nominal numai numele predicativ atribuie subiectului înțelesul semantic, iar a fi are sens exclusiv gramatical. Cele- lalte verbe de relație, spre deosebire de a fi, participă la formarea predicatului și cu sensul lor lexical. Potrivit distincției între copula gramaticală a fi și copulele lexico-gramaticale (verbele de relație cu înțeles lexical), se deosebesc în categoria predicatului nominal două subcategorii: a) predicatul nominal propriu-zis, format dintr-un nume predicativ și copula gramaticală a fi, atribuie subiectului o calitate; b) predicatul nominal verbal, format dintr-un nume predicativ și o copulă lexico-gramaticală, atribuie subiectului o calitate prin intermediul unui proces (ex. : devine profesor, mă cred capabil, sînt numit profesor). Lector Cristea Teodora citește comunicarea : „Substantivizarea frazelor și a frag- mentelor de fraze (sintagme) în limba franceză contemporană”. Autoarea constată că în limba literară franceză din ultimii ani substantivizarea unor fraze și sintagme a devenit un pro- cedeu de o frecvență deosebită. Cu interes a fost ascultată și lucrarea tov. lector G. Klaster-Ungureanu : „Problema formării limbii literare germane în Transilvania”. Au fost prezentate și cîteva lucrări de cercetare a stilului individual al unor scriitori. Lector L. Levițchi, de la catedra de limbă engleză, în „Semnificația re- petiției gramatical-stilistice în piesele lui Shakespeare”, analizează principalele forme ale acestui procedeu stilistic folosit de Shakespeare pe o scară foarte largă, ca de exem- plu elementul anaforic, reluarea aceluiași cuvînt sau a aceleiași construcții, omonimia, poli- semia, sinonimia gramaticală și lexicală. în partea finală a lucrării, autorul urmărește rolul 74 repetiției gramatical-stilistice în desfășurarea intrigii unei piese și caracterizarea persona- jelor etc. Lector D. Mladoveanu, de la catedra de italiană, citește comunicarea : „Aspecte din tehnica impersonalizării în stilul lui Verga”. Impersonalizarea — problemă de tehnică literară — constă în „retragerea" autorului din text. Ea se realizează prin folosirea unor mij- loace sintactice și stilistice „împrumutate din vorbirea populară. în limba personajelor și reluarea lor în limba autorului., în portretizări și peisaje". Dintre aceste mijloace, autoarea se ocupă de comparație, repetiție, atribute, exprimarea paremiologică. în comunicarea: „Aspecte din stilistica imperfectului la Zola”, asist. 1. Mavrodin Stă- nescu demonstrează că în primele opere, Em. Zola, sub influența lui Balzac. folosește atît în des- crieri cît și în narațiuni mai ales prezentul și perfectul simplu. Gurînd, renunțînd la construcția tradițională a romanului, conceput acum ca o succesiune de tablouri, adoptă noi mijloace stilistice, printre care se relevă întrebuințarea pe scară tot mai largă a imperfectului cu dife- rite valori stilistice : descriptiv, evocator etc. Cont. Raisa Gosmovici, lector L. Stroganov, lector G. Zager, lector N. Polisiuc, asist. Inesia Nazarova, asist. E. Zatoviceanu. prezintă comunicări tratînd probleme în legătură cu gramatica și metodele de predare a limbii ruse. Participanții la discuții au subliniat valoarea unora dintre comunicările prezentate. Discuțiile ar fi fost mult mai rodnice dacă numărul lucrărilor ar fi fost mai mic și dacă în selectarea lor s-ar fi ținut seama de necesitatea de a nu se prezenta lucrări cu caracter prea special care să intereseze direct un număr foarte restrîns de participanți. G. BRÎNCUȘ și E. ȘERBAN RECENZII CONTRIBUȚII LA ISTORIA LIMBII ROMÎNE LITERARE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA, Editura Academiei R.P.R, 1956, 280 p. Anul trecut s-a publicat o culegere de articole și studii sub titlul „Contribuții la Istoria limbii romîne literare în secolul al XlX-lea”. Volumul cuprinde un număr de nouă lucrări semnate1 de Gr. Brîncuș, B Cazacu și L Fischer, acad. Al. Bosetti, Dan Simonescu, Gh. Bulgăr, acad. Tudor Vianu, acad. lorgu Iordan, Gr. Ivănescu, Al. Ni- culescu și a apărut sub îngrijirea acad. Tudor Vianu, redactor responsabil. Așa cum ni se arată în prefață, cartea aceasta deschide o serie de volume în care vor fi adunate studii speciale, necesare unei opere de sinteză care va îmbrățișa istoria limbii literare romîne în secolul al XIX lea. Primul studiu al volumului este ..Limba poeziilor lui Barbu Paris Mumuleanu” de Gr. Brîncuș. Pe baza unui material destul de bogat, autorul urmărește formele fonetice, gramaticale și stilistice din opera poetului. Lexicul operei lui Mumuleanu este și el stu- diat mai ales sub aspectul neologismelor, al calcurilor lingvistice și al traducerilor ter- menilor străini. Studiul este interesant și relevă o întreagă serie de fapte de limbă care pun într-o nouă lumină creația poetului slătinean, pe nedrept ignorat de critica lite- rară din trecut. în articol au mai rămas totuși multe lipsuri și părți discutabile. Astfei autorul lasă impresia că face confuzie între limba literară și stilul beletristic. După ce 1 Citez în ordinea în care apar în volum. arată că ,,stilul beletristic al limbii literare era încă în formație” — lucru perfect adevărat — în continuare spune că „poeții de la începutul secolului al XlX-lea se izbesc de faptul că limba literară nu era îndeajuns formată”2 (p. 7 —8) 3. Se pune deci întrebarea : era sau nu era formată limba literară în secolul al XlX-lea? Trebuie să admitem — și aceasta este părerea aproape unanimă astăzi —că limba romînă literară era deja formată în secolul al XlX-lea. Secolul al XlX-lea aduce numai o puternică transformare, o înnoire a limbii literare, care pășește în faza ei modernă, în care își fixează formele și ajunge la culme stilul beletristic. în acest studiu cercetarea adaptării neo- logismelor la structura fonetică și gramati cală a limbii ar fi trebuit amplificată, deoarece — așa cum arată însuși autorul articolului — ..problema esențială pe care o ridică limba literară din prima jumătate a secolului al XIN-lea este problema neologismului” (p. 18). Ca observații mai mărunte notam că unele fonetisme ca șăz, răsipesc, ridic, gind ele. nu sînt caracteristice pentru limba vorbită de pretutindeni, ci numai pentru anumite graiuri din țara noastră. De asemenea, apa- riția sporadică a lui u final poate fi motivată 2 Spațierea ne aparține. 3 Toate citatele la care se indică numai pagina sînt din lucrarea recenzată. Vezi nota 3 de la p. 28. 76 de tradiția grafică. Faptul că pronumele relativ ce este mai frecvent decît pronumele relativ care se explică și prin aceea că aici avem a face cu versuri, în care corpul redus și multiplele valori ale lui ce corespund uneori mult mai bine economiei versului. Tot așa la explicația dată pentru așezarea verbului la sfîrșitul versului, credem că ar fi trebuit întregită adăugîndu-se că adeseori această topică convine necesităților de versificație, întrebuințarea frecventă a perfectului simplu trebuie pusă în legătură și cu faptul că poetul aparține prin originea sa unei regiuni în care acest timp verbal este foarte des folosit. De asemenea construcții ca nu știe ce răspuns da, ce-ar vrea tocmi (p. 11) nu sînt rezultatul unor influențe străine, ci redau unele particulari- tăți sintactice regionale ale limbii romîne. O lipsă a lucrării este și prezentarea uneori seacă, lipsită de discuții, a unor fapte de limbă ca formarea cuvintelor sau calcurile după cuvintele străine. Studiul următor ,,Neologismele în scrie- rile lui Anton Pann”, de B. Cazacu și I. Fischer este un capitol dintr-o monografie asupra limbii scrierilor lui Anton Pann, pe care, așa cum ni se arată în introducere, o pregătesc cei doi autori. Neologismele sînt studiate pe categorii, după domenii de acti- vitate (termeni din domeniul culturii; termeni din domeniul economic, politico-administrativ și militar; termeni din viața mondenă), insistîndu-se asupra sensurilor, a frecvenței și a adaptării lor fonetice și morfologice la structura limbii. Studiul acesta este un model de cercetare lingvistică în domeniul limbii operei unui scriitor; este sistematic, bogat și cuprinde un material amplu discutat sub toate aspec- tele. Deși arată precis ce accepțiune se dă termenului neologism 1, totuși credem că ar fi fost mai bine să se întrebuințeze termenul împrumut pentru ceea ce autorii numesc neologism, sfera acestuia din urmă fiind mult mai cuprinzătoare. Deși foarte greu, dacă nu chiar aproape imposibil, extrem de inte- resant ar fi fost dacă autorii ar fi încercat să determine care sînt cuvintele introduse în limba romînă prin opera lui Pann. Cu 1 V. nota 3 de la p. 24, toate că era oarecum în afara subiectului propus, indicarea limbii de origine a împru- muturilor nu ar fi fost superfluă. în ceea ce privește receptivitatea păturii orășenești față de împrumuturi, credem că ea trebuie inter- pretată nu numai „ca un rezultat al trans- formărilor petrecute în societatea vremii... și ca expresie a tendinței de ridicare a micii burghezii pe scara ierarhiei sociale” (p. 55), ci și ca urmare a desprinderii țărilor romîne din sfera balcanismului turcesc și a trecerii lor sub influența marilor puteri civilizatoare ca Rusia și țările din apusul Europei. Și acum, cîteva observații de amănunt: credem că termenii copiitor, muzicesc, comedios, publi- câtor, arestai, adorată și format sînt mai de grabă formații apărute pe teren romînesc decît împrumuturi; cuvintele armie și polc nu mai erau simțite ca neologisme în epoca lui Pann, ele fiind intrate în limbă cu cel puțin un secol mai înainte. Studiul acad. Al. Rosetti, intitulat„Limba scrierilor lui Ion Heliade Rădulescu pînă la 1841”, cuprinde o analiză a particulari- tăților limbii scrierilor lui Heliade din perioada anterioară maniei lui italienizante. ^ici se arată rolul de făuritor de limbă pecare l-a avut Heliade în rodnica sa activitate literară. Prezentînd concentrat o mare bogăție de material, acad. Al. Rosetti urmărește trăsă- turile principale ale limbii scriitorului, în care vede caracteristicile limbii vorbite din Mun- tenia. Materialul din acest studiu deschide largi perspective de cercetare, pe care au- torul nu le epuizează și care pot constitui baza unei monografii lingvistice de mai mare amploare. Faptul că uneori se trece prea repede peste unele chestiuni, îngreuiază înțelegerea materialului expus. Așa de exem- plu ar fi fost deosebit de interesant dacă autorul ar fi indicat care sînt afixele cele mai productive în opera lui Heliade. De asemenea ar fi fost util și un studiu asupra adaptării fonetice și morfologice a împrumu- turilor din scrierile lui Heliade, avîndu-se în vedere rolul deosebit de însemnat pe care l-a avut scriitorul în introducerea de cuvinte străine în limba noastră, hi ce privește îmbi- nările de cuvinte ca forlă-asalt, duh-femeie, Steaua-amoroasă etc., socotite de autorul stu- 77 diului compuse, acestea nu sînt adevărate cuvinte compuse, ci numai alăturări întîm- plătoare de cuvinte, care nu s-au impus în uzul comun. Cu toate aceste lipsuri de ordin secundar, studiul acad. Al. Rosetti se distinge prin concepția lingvistică ce-i stă la bază, prin planul după care a fost alcătuit, meto- dele de investigație folosite și modul cum sînt alese și prezentate faptele de limbă. Articolul următor din culegere este inti- tulat „Contribuția lui M. Kogălniceanu la dezvoltarea și îmbogățirea limbii literare’'. Autorul, Dan Simonescu, arată rolul marelui cărturar moldovean în dezvoltarea limbii noastre literare. Prin numeroasele sale părți care aparțin criticii literare studiul acesta depășește domeniul lingvisticii. Am putea spune că uneori se neglijează chiar aspectul lingvistic al problemelor în avantajul chestiu- nilor de istorie și critică literară. Astfel în cadrul prezentării particularităților fonetice din scrierile lui Kogălniceanu se face o lungă discuție asupra ortografiei, care nu își avea locul într-un capitol de fonetică, fiind mult mai potrivită cu conținutul capitolului în care sînt prezentate teoriile lingvistice ale lui Kogălniceanu. Interesant ar fi fost de asemenea dacă s-ar fi ilustrat cu exemple afirmația că „cuvintele lui [ale lui Kogălniceanu], care exprimă noțiuni de sociologie, economie, agronomie, drept, filozofie, au rămas, în majoritatea cazurilor, în limba literară actuală de specia- litate (p. 83)”. Și aici trebuie să ne arătăm regretul că nu s-a dat mai multă atenție variantelor neologismelor sau situației afi- xelor din opera lui Kogălniceanu. De ase- menea nu este bine să spunem că „limba romînă se îmbogățea și trebuia să se îmbo- gățească cu noțiuni și cuvinte noi” (p. 70), deoarece se știe că limba nu se îmbogățește decît cu cuvinte, forme gramaticale etc. și nu cu noțiuni. Formele mine, cine, pine etc. trecute doar ca pronunțări regionale sînt adevărate variante regionale. în ce privește formele sînt și sunt, acestea nu sînt fonetisme moldovenești, ci, în cazul lui sînt avem de-a face cu forma generală și etimologică, iar sunt este o formă savantă, hibridă, introdusă de latiniști. Nu se poate spune de asemenea că Kogălniceanu „neglijează în mare măsură regulile acordului dintre subiect și predicat, în ambele sensuri” (p. 75) atunci cînd întîlnim forme și construcții sintactice învechite cum ar fi de pildă „aerul au rărit...”, ..arta au luat...” etc. Faptul că în opera lui Kogăl- niceanu găsim multe particularități regionale nu trebuie explicat doar prin aceea că „ac- țiunea narațiunilor lui realiste... și istorice se petrece în Moldova la Iași; personajele înfățișate sînt moldoveni” (p. 76), ci mai ales prin originea scriitorului care era moldo- vean. Un alt studiu al culegerii este intitulat „Particularități de limbă și stil în opera lui C. Bolliac” și aparține lui Gh. Bulgăr. Aici ni se prezintă pe larg ideile și teoriile lui Bolliac privitoare la creația artistică și la problemele limbii. Particularitățile mai în- semnate ale limbii’și stilului scriitorului sînt expuse și ele. Acest articol, ca și cel precedent depășește cadrul unei discuții lingvistice asu- pra limbii unui scriitor prin numeroasele incursiuni în domeniul filologiei și criticii literare ; materialul lingvistic prezentat este uneori chiar neglijat. Astfel ar fi fost inte- resant să se urmărească ce neologisme a impus Bolliac în limbă și mai ales în ce fel de con- texte. prin ce opere. Un factor important care ajută la impunerea unui neologism este desigur și contextul, opera în care el apare. Referitor la particularitățile gramaticale din opera lui Bolliac. credem că lipsa articulării substantivelor în exemple ca acelea citate la pagina 100 poate fi atribuită și necesită- ților versificației. Ar fi trebuit spus de ase- menea că determinantul invariabil pe lîngă un vocativ este propriu vorbirii populare, iar forma feminină livrescă a adjectivelor termi- nate în e ar fi trebuit menționată ca o in- fluență a curentului italienizant și latinist. Cînd se studiază din punct de vedere ling- vistic procedee stilistice ca enumerarea, repetiția etc.. ar fi foarte interesant dacă s-ar urmări și natura elementelor de limbă care compun aceste figuri de stil, eventual și evoluția sensurilor cuvintelor în raport cu folosirea lor figurată. Tot în acest sens ar trebui urmărită și formarea de expresii, locuțiuni etc. pe bază de creații personale. 78 Acad. Tudor Vianu semnează un studiu intitulat „Observații asupra limbii și stilului lui A. I. Odobescu”. Un bogat material de fapte de limbă din opera marelui nostru scriitor este prezentat pe larg și discutat amplu sub raport stilistic și lingvistic. Cu o fină observație și o mare receptivitate pentru formele artistice, acad. Tudor Vianu scoate în evidență bogata contribuție pe care Odobescu a adus-o la formarea limbii prozei noastre artistice. Faptele de stil mai ales, admirabilele perioade și construcțiile maestrului prozei noastre sînt minunat ana- lizate, scoțîndu-li-se în evidență întreaga lor valoare estetică. în discuții dezvoltate de critică literară se pierd observațiile cu ca- racter strict lingvistic, destul de puține în general. Elementele întîlnite la acela care a desăvîrșit limba prozei noastre artistice ar fi trebuit și mai mult discutate, mai alese din punct de vedere lingvistic, deoarece pe drept cuvînt spune acad. Tudor Vianu că ,,istoria limbii literare romîne în secolul al XlX-lea poposește în operele lui A. I. Odobescu, ca într-una din etapele ei cele mai importante" (p. 113). Ar fi fost interesant dacă s-ar fi studiat dozarea elementelor lexicale în proza estetică a lui Odobescu, pentru a se vedea cum a reușit el să îmbine atît de fericit cu- vintele din uzul comun cu tot felul de regio- nalisme, arhaisme, neologisme etc. Mai ales prin acest aspect al scrierilor sale Odobescu a contribuit la dezvoltarea limbii noastre literare. De asemenea ar fi fost bine să se urmărească cuvintele ieșite din uz, care au reintrat în circulație prin opera scriitorului. Și aspectul strict gramatical al limbii acestuia a fost uneori trecut cu vederea; pe lîngă observațiile stilistice privind fraza lui Odo- bescu, ar fi fost necesară și o mai profundă cercetare strict sintactică. Afirmația că „jude- cată după lexicul ei, limba lui Odobescu ne apare deci ca o limbă savantă” (p. 122) nu mi se pare potrivită. Limba lui Odobescu este bogată, îngrijită și prezentată într-un stil ales, academic, dar ea nu poate fi soco- tită savantă — în accepția obișnuită a cuvîn- tului — fiind accesibilă unei întinse categorii de cititori. Ca scăpări neînsemnate peste care nu putem trece însă, notăm pluralul boccia- lîcuri (p. 16) care s-a dat greșit ca venind de la un singular boccea și formularea în care se spune că avem a face cu o consecutivă cu triplu predicat nominal (p. 125) în loc de o consecutivă cu un predicat nominal cu triplu nume predicativ. Studiul următor „Limba lui Creangă” este semnat de acad. I. Iordan. Deși nu se ocupă decît de un aspect al limbii marelui povestitor — caracterul ei popular —-studiul acesta este important atît prin conținutul său, cît și prin metodele de cercetare și de expunere. Cu un deosebit simț lingvistic sînt analizate aici caracteristicile vorbirii popu- lare care apar în opera lui Creangă și care au devenit prin aceasta elemente ale limbii literare, întîlnite și la alți scriitori. O lucrare de factura acesteia contribuie din plin la studiul istoriei limbii literare. într-o lucrare mai mare asupa limbii lui Creangă — pe care acad. . Iordan mărturisește că intenționează să o facă 1 - ar fi foarte bine dacă s-ar arăta și măsura în care opera marelui povestitor moldovean a transmis limbii literare expresii, proverbe, formule fixe etc., contribuind astfel, pe de o parte, la consemnarea tezaurului limbii populare și pe de alta, la îmbogățirea expresivității limbii literare. Și acum o ches- tiune de amănunt : credem că nu se poate vorbi decît despre o sinonimie îndepărtată intre iaca și ia 2, tocmai din cauză că — așa cum remarcă și autorul studiului — primul se referă la senzații auditive, iar cel de-al doilea la senzații vizuale. în studiul său „Formarea terminologiei filozofice romînești moderne”, prof. Gh. Ivănescu ne prezintă condițiile și factorii care au dus la crearea terminologiei filozofice moderne în limba romînă. Pe baza unui ma- terial amplu, cules din scrierile cu caracter filozofic apărute în secolul trecut, autorul arată rolul jucat de fiecare scriitor în for- marea acestei terminologii. Bine închegat și bogat în idei, articolului acestuia i s-ar fi cuvenit mai mult spațiu în culegere, pentru ca autorul să nu fi fost silit a trece peste unele chestiuni importante ca terminologia din unele manuale ale secolului al XTX-lea, J Vezi p. 3 37. 2 Vezi discuția de la p. 146 79 aceea din opera lui Conta etc., numai din cauza lipsei de spațiu. Ca o chestiune generală în legătură cu acest studiu ne punem întrebarea dacă tre- buiau studiate cuvintele filozofice care apar în operele poetice. Credem că nu este bine să se analizeze terminologia unei discipline în opere cu conținut artistic, întrucît este știut că în aceste scrieri alegerea cuvintelor este determinată în primul rînd de cauze de natură estetică, lăsîndu-se pe al doilea plan sensul lor strict științific. De asemenea cred că este hazardat să se afirme că ,,se pare deci că această terminologie filozofică a fost fixată prin scrieri de altă natură decît cele filozofice”, ceea ce este firesc, căci foarte mulți termeni filozofici apar în operele literare, istorice etc. (p. 202). Chiar dacă cuvintele sau sensurile lor au fost create în alt domeniu al limbii, terminologia, ca sistem de termeni corespun- zător unui sistem de noțiuni bine determinat, a fost creată exclusiv în domeniul disciplinei căreia îi aparține și prin urmare meritul creării ei revine celor mai proeminente figuri din ramura respectivă. în ceea ce privește metodele de cercetare, ne întrebăm dacă n-ar fi fost mai bine să se pornească de la evoluția istorică a termenilor principali, pentru a se putea urmări mai bine istoricul terminologiei, în felul acesta s-ar fi putut arăta mult mai bine și evoluția formelor unui cuvînt transmis de la un scriitor la altul, fapt mai greu de urmărit în studiul de față. Toate cele spuse pînă acum nu ating cu nimic valoarea lucrării pe care dorim să o vedem publicată in extenso, păs- trîndu-i-se întreaga bogăție de material și de idei, caracteristică lucrărilor prof. Gh.Ivănescu. Ultimul studiu „Structura frazei în stilul lui B. Delavrancea” de Alexandru Nicu- fescu aparține stilisticii. Lucrarea este bine alcătuită și oarecum nouă la noi prin factura ei, observațiile și felul de interpretare al faptelor dovedind un real talent al autorului în ches- tiunile de stil. Fraza în opera lui Delavrancea este analizată sub diferite aspecte, interpre- tarea faptelor mergînd uneori pînă la ultimele limite. Desigur că pentru o istorie a limbii noastre literare studiul este mult prea întins, el este însă foarte potrivit pentru un capitol dintr-o monografie asupra limbii scriitorului. Din punctul de vedere al istoriei limbii lite- rare ar fi fost mai interesant decă s-ar fi examinat mai amplu influențele exercitate asupra stilului lui Delavrancea cît și acelea pe care le a avut opera scriitorului asupra scrierilor de mai tîrziu. Ga observații de mai mică importanță trebuie să remarcăm faptul că expresivitatea unor construcții ca cele expuse la pagina 207 nu se datorește in- suficienței enunțării ci credem noi, conciziunii, concentrării expresiei. De asemenea, afir- mîndu-se că „avîntul primelor momente este redat de cele două secundare coordonate (Și cînd la 16 ani Răducanu. încălecă rotașul din stingă și pocni șarpele de bici pe deasupra cailor...), în timp ce subordonatele finale depărtîndu-se tot mai mult de principală sugerează depărtarea în spațiu în care dis- pare eroul (deși ar fi dat și cai și căruță, numai să nu se despartă de Irina, care-l privi pînă-l pierdu din ochi intr-un nor de praf și într-un bălăngănit îndepărtat de dopate)” (p. 212) se merge cam prea departe, deoarece transfor- mîndu-se construcția sintactică nu se pierde efectul. în fraza dată de exemplu mai sus nu vedem care sînt „subordonatele finale” despre care vorbește autorul studiului, deoare- ce întîlnim numai o singură propoziție finală. Și acum cîteva cuvinte asupra condițiilor tipografice. Acestea sînt în general bune (pre- zentare, literă etc.) cu toate că volumul are o serie întreagă de greșeli de corectură (în afara celor enumerate în erată) foarte supără- toare ; de asemenea lipsesc litere, caracterele tipografice nu sînt uniforme în corpul aceluiași cuvînt etc. în încheierea analizei noastre trebuie să remarcăm că această culegere de studii este foarte utilă și constituie o serioasă bază de plecare pentru istoria limbii noastre din secolul al XlX-lea. Cu ocazia unor astfel de cercetări se simte în special lipsa unui dicționar tezaur al limbii romîne în care s-ar putea urmări istoria fiecărui cuvînt. Elaborarea unei astfel de lucrări nu mai trebuie a minată nici un moment. Ga de orice lucrare de început și de această culegere de studii se leagă unele lipsuri inerente, unele inconsecvențe și greșeli ine- vitabile. Cele mai multe dintre acestea sînt în legătură cu metodele de cercetare și cu con- 80 ținutul pe care trebuie să-l aibă astfel de studii, în general, așa cum s-a mai spus pînă acum, baza alegerii materialului trebuie să fie criteriile lingvistice în sensul cel mai larg, să se aplice adică metode de cercetare adecvate și să se discute larg faptele de limbă în ceea ce au ele general și interesant pentru limba literară. Așa cum am arătat la locul potrivit, pentru aceasta avem destule modele demne de urmat in acest volum. Atunci cînd se studiază limba unui scriitor sau unele aspecte ale acesteia este bine să se insiste în special asupra particu- larităților care s-au impus în limba literară, asupra creațiilor personale care au devenit fapte de limbă. Prin aceasta înțelegem în do- meniul lexicului : introducerea de neologisme, sensuri figurate care s-au impus, expresii și formule de tot felul etc. în domeniul grama- ticii trebuie urmărite în primul rînd inovațiile morfologice care au devenit curente și, în măsura posibilului, construcțiile sintactice cele mai reușite care pot constitui și au constituit un model de limbă, lărgind posibilitățile ex- presiei. în felul acesta s-ar putea urmări eta- pele succesive prin care a trecut limba romînă literară pentru a ajunge la aspectul ei de astăzi și contribuția pe care a avut-o fiecare scriitor la desăvîrșirea puterii de exprimare și de expresivitate a ei. G. MANEGA B. DELAVRANCEA, OPERE I, II, E SPLA, București, 1954 Editarea operelor clasicilor noștri constituie azi, prin intensitatea campaniei și calitatea rezultatelor, unul dintre cele mai pozitive aspecte ale revoluției culturale. De mai mulți ani ediții temeinic alcătuite văd lumina tiparului în cadrul celor două mari edituri anume îndreptate spre această activitate, — E.S.P.L.A. și Editura tineretului. Ele au publicat astfel operele lui Gh. Ureche, I. Ne- culce, A. Pann, I. Budai-Deleanu, I. Ghica, C. Bolliac, B. Delavrancea, G. Dobrogeanu- Gherea și Al. Odobescu. în curînd se vor mai adăuga la acestea, edițiile Gr. Alexandrescu <2 voi.) I. L. Caragiale (7 voi.) și Heliade Rădulescu (2 voi.). în îndeplinirea acestei sarcini de readucere in contemporaneitate a principalelor valori literare din trecut este necesară, în primul rînd. o bună orientare în istoria și critica literară : astfel vor putea fi puse în lumină cele mai valabile aspecte ale operei. Criticul și istoricul literar trebuie însă dublat de lingvist, care să poată reda trăsăturile spe- cifice ale limbii scriitorului și prin aceasta ale limbii epocii sale. Editura echivalează, așadar, cu o valorificare atît în plan literar, cît și în plan lingvistic. Nu toate edițiile răspund însă acestei duble cerințe științifice, pentru a pune la îndemîna cititorului un text valabil din toate punctele 6 - c. 1023. de vedere. Dacă uneori este în suferință orizontul literar al editorului de cele mai multe ori sînt neglijate problemele limbii textului. Editorul se mulțumește să reproducă grafia textului, fără a discerne între ceea ce aparține ortografiei și ceea ce este real din punct de vedere fonetic, sau să interpreteze grafia și atunci modernizează în mod inadmisibil limba scriitorului. Ne-au venit în minte aceste observații care nu sînt de loc noi, reluînd după o vreme înde- lungată de la apariție, lectura ultimei ediții a operelor lui B. Delavrancea (E.S. ’.L.A., 1954) alcătuite de Aurel Martin, unul d/ntre cei mai activi cercetători ai literaturii noastre moderne. O ediție într-adevăr necesară : ea strînge în două volume opera risipită a marelui prozator și dramaturg de la sfîrșitul secolului al XlX-lea. în același timp, ea este și o lucrare alcătuită conștiincios ; editorul a respectat limba scriito- rului și nu a trecut la unificări și la modernizări dăunătoare. Așa cum spune el însuși în „N o t a introductivă”: ,,Ortografia a fost mo- dernizată, dar s-au păstrat alternanțele fone- tice dialectale, pentru că ele dovedesc de cele mai multe ori realismul limbii lui Delavran- cea. Au rămas așadar în text forme ca : lacrămi, lacrimi, lăcrămi, sprîncene, sprin- cene, mini, mîini, degete, dește, sub, subt, supt, sînt, sunt etc. etc. Formele reconstituite 81 și unele inadvertențe gramaticale au fost așezate în paranteze drepte”. O cercetare mai atentă a ediției de față arată îns ă că ochiului vigilent al editorului i-au scăpat o serie de forme fonetice mun- tenești, caracteristice limbii lui Delavrancea. Fără să- ie convins că ele fac parte din acest aspect al limbii scriitorului, A. Martin a procedat la adaptarea lor la fonetismul lite- rar actual. Iată cîteva din ele : pereții în loc de păreții (p. 290); deslușit în loc de dăslușit (p. 305, 356); se dezleagă în loc de se dăzleagă ; destul în loc de dăstul (p. 316, 322); desțrinate în Ioc de dăsfrînate (p. 249); văd pentru văz (p. 317, 321, 322, 343, 371, 372, 376, 379); aprind în loc de aprinz (p. 334); reped în loc de repez (p. 356); să-i audă în loc de să-i auză (p. 356); cred în loc de crez (p. 362) ; pierd în loc de pierz (p. 364); să cadă în loc de să cază (p. 283); să ard în loc de să arz (p. 290); rămînînd în loc de rămîind (p. 292). Editorul transcrie în mod regulat după în loc de dupe și nu reține forme ca pept, peliță, peptene, perde, perise, peatră, abea, ferbe, fer, verme, pe care la redă ca în limba literară de azi: piept, pieliță, pieptene, pierde, pierise, pia- tră, abia, fierbe, fier, vierme (p. 54, 55, 59, 60> 65, 66, 81, 86, 87, 91, 93, 99, 102, 14#, 201, 284 etc. etc.); sau ca plapămă, pe care îl trans" crie plapumă. în sfîrșit, el scrie herghelia (p. 219) în loc de erghelia, cum apare în graiul muntenesc și cum îl folosește Delavrancea, Asemenea literarizări privează însă pe cerce- tătorul limbii textelor editate, de o serie de atestări. Și formele populare sînt adeseori neglijate- De ce redă editorul pluralul fulgerile, colibile> piciorușile, genile, creștetile (p. 358, 211, 278» 222), născute prin disimilarea lui e neaccen” tuat din penultima silabă sub influența lui e din articolul hotărît — le — în fonetismul lui literar actual: piciorușele, colibele etc.? Nu este respectată de asemenea nici forma popu- lară dimon, înlocuită cu demon : demon îm- pielițat (p. 234), se agață demonii (p. 285) pentru : dimon împelițat, se agață dimonii. La fel. cuvîntul popular patarama „pățanie”, accentuat pe penultima silabă, este considerat de autor ca avînd o formă greșită în construc- ția parcă n-ar fi știut de patarama Sultănichii, cum apare în edița Socec 1908, și schimbai în : parcă n-ar fi știut de pataramaua Sultă- nichii (p. 60). Substantivul pataramă care apare în Dicționarul enciclopedic al lui I. A. Gandrea glosat cu accentuarea patarâmă, devine în ediția lui A. Martin pataramă, articulat pataramaua ! Se mai pun o serie de probleme pentru formele de limbă mai veche păstrate în limba literară din vremea lui Delavrancea și folosite de acesta. Șoptă și șopte face parte din această categorie de fapte asupra cărora editorul nu trebuia să intervină scriind toate șoaptele (p. 212) în loc de toate șoptele, și o șoaptă acoperită de un acord de orgă (p. 277) în loc de o șoptă etc. Și daca, formă literară veche și regională, trebuia păstrat; A. Martin îl modernizează, transcriindu-1 dacă. Cu atît mai puțin utile sînt intervențiile editorului în particularitățile morfologice ale textului. A. Martin elimină astfel evidente trăsături populare și regionale ale limbii scriitorului nostru. Astfel, fără să țină seama că lipsa de acord dintre subiect și predicat este o particularitate a graiului muntenesc, editorul o consideră greșeală și, conform indicațiilor din Nota introductivă, reconsti- tuie forma corectă, adăugind între paranteze drepte dezinența de plural : se încolăci [râ] două fulgere (p. 240), îl trecufră] nădușelile (p. 234) sau picioarele . . . depăn[ar]ă (p. 79), fie înlocuind forma de singular prin cea de plural: țîșnesc (p. 201) în loc de țișnește, sau înghețară (p. 207) în loc de îngheață. Este regretabil însă că A. Martin nu e consecvent în modificările pe care le introduce. De multe ori el lasă neschimbată forma din original : îl trecu nădușelile (p. 237), se văzu ostile p. 390) sau face adăugiri chiar fără a specifica : l-au dumicat (p. 319) în loc de l-a dumicat. Completări de același fel face editorul și la unele forme caracteristice limbii literare a secolului trecut. Este bine cunoscut faptul că în limba literară a secolului al XlX-lea pers, a 3-a plural a imperfectului indicativ mai apă- rea încă fără -u final : ei da, ei aducea, ei citea. Totuși, A. Martin adaugă între paranteze drepte u, socotind probabil că îndreaptă astfel o greșeală de acord. Iată cîteva exemple de acest fel: brațele le curma [u] trupul 82 (p. 52), /useZe dorme[au] somnul mătușii (p. 58), aburii se incolăcea[u] (p. 58), vrăjile nu-i scăpa[u] copila (p. 59), mîinile îi tresărea [u] (p. 131), curgea[u] nădușelile (p: 394), ei mirosea[u]9mîinile (p. 205), nu s-a[u]-ncleș- tat fălcile (p. 300). Sînt însă și cazuri cînd editorul face această modernizare fără a specifica : gîndurile mele erau un fel de ceață (p. 130). Această tendință îl duce pe editor la reconstituirea unor forme care nu corespund de loc cu realitatea limbii în care a scris B. Delavrancea. Pentru a da un aspect „corect* * construcției șase argați nu le da de cap (p. 42), editorul restabilește forma de imperfect a verbului a da, scriind d[dde]u[u] I Aceeași formă hibridă apare și la p. 76 : caii lor le d[dde]u[u] tîrcoale. Întrucît e mai corectă forma dădeau decît dau, pentru ca să merite această operație de siluire a limbii scriitorului spre a o face să intre în canoanele fixe ale limbii literare consemnate de „Micul dicționar ortografic’ ? Editorul abuzează desigur de dreptul de intervenție în limba scriitorului. Aceeași observație trebuie făcută și în ceea ce privește completarea formelor de pers, a 3-a pl. a mai mult ca perfectului care în limba literară a secolului trecut apărea fără -ră. Și aici este utilizat în mod inutil procedeul parantezelor drepte ; ele restabilesc ceea ce, de fapt, nu a lipsit niciodată. Exemple : nu-mi aduceam aminte nimic din cîte-mi trecu- se[rd] prin minte (p. 153), mai rămăsese[ră} cîteva smochine (p. 406), copii le rînduise[ră] (p. 257), se aprinsese[ră] două văpăi (p. 302). Reconstituirea prin paranteze drepte este folosită și pentru a restabili corectitudinea unor construcții pe care editorul le socotește incomplete, dar care există în limba vorbită de popor. Așa este, bunăoară, expresia n-are omul să se miște de voi, la care editorul adaugă între paranteze drepte n-are omul [Zoc] să se miște de voi (p. 69). Nici unele construcții nu sînt înțelese de editor. El separă prin virgulă pe de în pro- poziția : de hotărît și mama și mă-sa ș-au pier- dut mințile (p. 355) scriind de, hotărît etc. fără să știe că astfel a transformat în interjecție prepoziția care împreună cu adverbul hotărît alcătuiau o locuțiune adverbială de felul celor obișnuite în limba literară mai veche : de lipsă, de lămurit, de săvîrșit etc. în sfîrșit. cîteva cuvinte despre ortografie și punctuație. Editorul păstrează fără nici o justificare forme grafice caracteristice limbii literare mai vechi. într-adevăr, numai atunci mai era posibilă întrebuințarea unor forme pronominale neaccentuate fără completarea cu î- protetic după consoană. Iată cîteva ase- menea cazuri : cînd’mi ziseși, satul întreg’i trecea pe dinaintea ochilor, tot’și vira mereu timplele cărunte sub barișul verde. Fără a ține seama că aceste forme nu mai sînt posibile în limba literară de azi, editorul le păstrează în unele din cazurile de mai sus : sătul întreg’i trecea pe dinaintea ochilor (p. 60), alteori le adaugă elementul vocalic absent între paranteze drepte : cînd[i]mi ziseși mamă (p. 211), sau;J| chiar face această completare fără nici o.d specificare : tot își vîra mereu timplele cărunte sub barișul verde (p. 332). Această incon- secvență nu poate fi admisă într-o ediție. Cea mai bună soluție a acestei probleme ortografice ar fi fost adăugarea lui î, așa ca în limba literară de azi, specificînd însă în nota introductivă această modificare a textului. La fel de nepotrivită este păstrarea și a altor forme ortografice ale limbii literare a secolului trecut, așa ca muiă (p. 391) la perf. simplu, în loc de muie; din cotro, scris în două cuvinte (p. 392). Cu totul inadmisibilă este însă menținerea unor greșeli ortografice evidente ale edițiilor trecute. Editorul arată în acest fel că n-a înțeles textul pe care l-a transcris. Numai astfel se poate explica prezența unor grafii ca : dăi o pădure, dăi două dai nouă (p. 399), unde ar fi trebuit să scrie : dă-i o pădure; mai înainte de-ai putea spune vr-un cuvînt (p. 123), în loc de : a-i putea spune vrun cuvînt, sau : i-a vezi (p. 399) pentru ia vezi. în sfîrșit, ediția Martin menține și unele greșeli de punctuație care apar în textul pe care l-a urmat : Strigă Mit rana, de umplu casa (p. 56); ce e, să nu mai fie (p. 336); spune drept, Răducaiie, ți-e frig, ție‘> (p. 338). (După cum se vede, virgule nepermise, între propo- ziția subiectivă și propoziția regentă, între propoziția completivă și propoziția regentă, între predicat și complementul indirect. Aceste aspecte ale ediției de față se datoresc în primul rînd faptului că editorul nu a 83 studiat îndeajuns vorbirea populară și, mai ales, graiul muntenesc, care stă la baza limbii lui B. Delavrancea. Editarea unui scriitor profund legat de limba populară, cum a fost B. Delavrancea pune probleme deosebite mai ales în domeniul limbii vorbite. Formele și construcțiile regionale existente în limba scriitorului nu pot fi interpretate decît de un cunoscător al caracteristicilor fonetice, morfologice și sintactice ale graiului muntean. Ediția de față — cu toate realele ei calități de concepție și tehnică — este o dovadă a faptului că în munca de editare a operelor scriitorilor noștri din trecut sînt necesare temeinice cunoștințe lingvistice. Să consi- derăm deci știința limbii nu ca o disciplină rezervată numai ,.tehnicienilor” lingviști, ci tuturor celor care lucrează pe tărîm literar, în filologie. AL. NICULESCU LIMBA FRANCEZĂ, manual pentru clasa a ix-a Editura de stat didactică și pedagogică, [București], 1956, 324 p. în al doilea an de franceză elevul trebuie să-și completeze vocabularul și noțiunile de gramatică asimilate în clasa a VIII-a, să intre în anumite detalii și subtilități ale limbii, astfel încît să poată înțelege o conversație sau un text de greutate medie și să poată susține o discuție ușoară în limba respectivă. Acestui scop trebuie să-i corespundă manualul de clasa a IX-a. Și o face. Ca și manualul de clasa a VIII-a, el este îngrijit lucrat și bine întocmit. Așa încît observațiile ce vor urma vor fi mai ales de detaliu. Vom începe cu cîteva probleme de fonetică și grafie. Socotim extrem de utile și intere- sante tablourile privind indicații de grafie și pronunție ale sunetelor limbii franceze. Există însă și neglijențe în explicarea fenomenelor de pronunție. E vorba, în unele cazuri, de scăpări care trebuie corectate. De pildă la pagina 144 se afirmă: ,,Accentul grav (') se pune ...1 ... 2. Pe e deschis final urmat de s : acces, deces, proces, tres, progres. Fac excepție monosilabele ces, des, Ies, mes, tes, ses, tu es”. Aceste monosilabe nu fac însă excepție deoarece sunetul e din interiorul lor nu este deschis, așa încît accentul grav f) din cuvîn- tul d^s nu servește numai la diferențierea acestui cuvînt de articolul des ci la indi- carea deschiderii unei vocale. De asemenea, este adevărat că accentul circumflex în unele cazuri este întrebuințat pentru a se evita confundarea omonimelor; nu este însă cazul lui pecher și picher: e din picher e datorit unui s existent în latină, azi dispărut, (pecher < piscari) care nu există în cuvîntul peccare, de unde a provenit pecher. De asemenea, â din tâche ,,sarcină, obligație” poartă un accent circumflex nu pentru a evita confundarea cu tache „pată”, ci pentru că în primul caz avem de-a face cu un a lung, pe cînd în cel de-al doilea e vorba de un a scurt. Partea lecției intitulată „Prononciation” este bine venită. Este însă regretabil că nu sînt explicate toate fenomenele semnalate acolo. De pildă, elevul nu poate înțelege nimic citind la pagina 5 diferitele pronunțări ale grupului -ill-. E drept că lucrurile sînt oare- cum explicate la tabloul despre care am vorbit. Dar și acolo (p. 137 — 138) există anumite scăpări. De pildă se afirmă că grupul -ill - citit -ii- în cuvintele familie și fille are o poziție interioară. Evident autorul manualului are în vedere imaginea grafică a cuvintelor nu pe cea sonoră — singura veri- tabilă. Nu înțelegem de ce autorii manualului nu au explicat încă regula punerii accentului in cazul unui e închis urmat de două con- soane. Oare problema depășește puterea de înțelegere a unui elev de clasa a IX-a? Nici- decum. Ea ar permite, dimpotrivă, ca acesta să elimine dintru început o parte însemnată (dacă nu foarte gravă), a greșelilor sale de ortografie. Ar fi fost bine ca manualul să conțină mai multe poezii. în afară de faptul că ele contribuie la dezvoltarea simțului estetic al elevului (atunci 84 cînd sînt bine alese) poeziile mai au și o utili- tate — să-i spunem lingvistică. Ele ajută foarte mult la deprinderea unei pronunții franțuzești corecte. Cadența regulată a ver- surilor, rimele lor armonioase silesc pe elev să articuleze mai cu grijă și să observe mai bine greșelile pe care le face. Una din greșelile caracteristice la elevii din școlile noastre este că vorbesc în vîrful buzelor; declamația impune însă o articulare răspicată a fie- cărui sunet, ceea ce face ca orice greșeală mai pregnantă de pronunție să devină supărătoare. în manualul de clasa a VIII-a s-a încercat, pe cît posibil, să se alcătuiască bucățile în așa fel încît fiecare lecție să permită învățarea vocabularului dintr-un anumit domeniu al vieții zilnice. Manualul de clasa a IX-a a renunțat la acest sistem, trecînd mai ales la texte prelucrate după autori francezi. Motivele acestui fapt sînt desigur întemeiate. Dar se știe că în general elevii nu cunosc suficiente cuvinte pentru a putea vorbi curent franțuzeș- te ; sau nu le cunosc suficient ca să le poată întrebuința. De aceea, ar trebui poate să se recurgă și la alte sisteme de îmbogățire a vocabularului decît indicarea familiei de cuvin- te și învățarea unor expresii pe care manualul le subliniază încadrîndu-le în chenar negru. Propunerea ce va urma poate ridica, desigur, obiecții întemeiate. Fondul ei ni se pare însă bun, de aceea îndrăznim să o facem. Și anume : Ia bucățile care nu sînt strict axate pe voca- bularul unui anumit domeniu să se adauge un mic text sau un grup de fraze care să permi- tă învățarea sistematică a unui domeniu lexical. S-ar putea, adăuga, de pildă, Ia textul „En excursion” cinci sau șase rînduri, plasate înaintea exercițiilor, în care să se explice aproximativ 10 — 15 cuvinte în legătu- ră cu „montagne”, de ex. chaîne de montagnes, colline, ballon, gorge, dtțile, pente, sontmet, vallee, funiculaire, pic, roc, aiguille. Pe baza lor elevii ar putea compune mici lucrări independente de conținutul bucății princi- pale. Nu e cazul să se discute aici utilitatea unor asemenea teme, ea fiind bine cunoscută. Sistemul propus a fost întrebuințat în unele manuale de limbi străine. El ne-a fost însă sugerat mai' ales de renumele unor dicționare de tipul dicționarului analogic Larousse și mai ales de tipul mixt al noului „Dictionnaire alphabetique et analo- gique de la langue fran^aise” al lui Paul Robert. Popularitatea lor crescîndă, dincolo de hotarele Franței, dovedește că s-a simțit nevoia grupării cuvintelor pe domenii, indi- ferent de ordinea alfabetică sau de familia de cuvinte căreia îi aparțin. Principiul ar trebui, după părerea noastră, să fie aplicat nu numai la dicționare, ci și în procesul de învățămînt, căci este cît se poate de util ca elevul să cunoască nu cuvinte izolate, ci oare- cum legate între ele prin domeniul căruia-i aparțin. Cîteva observații în legătură cu gramatica. La pagina 31 se spune : „Adjectivele nehotărîte aucun(e) și nulele) „nici unul” neînsoțite de substantiv, devin pronume nehotărîte și se traduc prin „nimeni”. Formularea conține două greșeli și anume : aucun și nul adjective, se traduc prin nici un, nearticulat: n'avoir aucune difficultt a nu avea nici o dificultate. Nul homme n’est plus joyeux que lui „nici un om nu e mai vesel ca el”. Atunci cînd aucun și nul se traduc prin nici unul avem de-a face cu un pronume : Quelqu’un d’entre vous a-t-il repondu 2 — Aucun. „A răspuns vreunul dintre voi? — Nici unul”. Deci, ca pronume, aucun și nul se pot traduce și prin „nici unul”. La pagina 83 se spune : „Adverbul limi- tativ ne que este format din negația ne și conjuncția que cu sensul de „decît”. Semna- lăm că un adverb nu poate fi format dintr-un adverb și o conjuncție. în cazul de față avem a face cu o construcție corelativă cu valoare restrictivă. Manualul este mult mai bogat în exerciții decît cel de clasa a VIH-a. Totuși ar fi bine să se mărească numărul exercițiilor care insistă asupra unor particularități gramaticale franceze necunoscute limbii romîne : mai multe exerciții cu articolele partitive, cu articolele contractate., cu pronumele adverbiale și cu si condițional. Soluția acestor deziderate ră- mîne alcătuirea unei culegeri de exerciții despre care am mai vorbit.1 1 Vezi ,.Limba llomînă'*, nr. 2, an. VI. 1957, recenzia Manualului de limba franceză pentru clasa a VIH-a. 85 studiat îndeajuns vorbirea populară și, mai ales, graiul muntenesc, care stă la baza limbii lui B. Delavrancea. Editarea unui scriitor profund legat de limba populară, cum a fost B. Delavrancea pune probleme deosebite mai ales în domeniul limbii vorbite. Formele și construcțiile regionale existente în limba scriitorului nu pot fi interpretate decît de un cunoscător al caracteristicilor fonetice, morfologice și sintactice ale graiului muntean. Ediția de față — cu toate realele ei calități de concepție și tehnică — este o dovadă a faptului că în munca de editare a operelor scriitorilor noștri din trecut sînt necesare temeinice cunoștințe lingvistice. Să consi- derăm deci știința limbii nu ca o disciplină rezervată numai ,.tehnicienilor” lingviști, ci tuturor celor care lucrează pe tărîm literar, în filologie. AL. NICULESCU LIMBA FRANCEZA, manual pentru clasa a ix-a Editura de stat didactică și pedagogică, [București], 1956, 324 p. în al doilea an de franceză elevul trebuie să-și completeze vocabularul și noțiunile de gramatică asimilate în clasa a VIII-a, să intre în anumite detalii și subtilități ale limbii, astfel încît să poată înțelege o conversație sau un text de greutate medie și să poată susține o discuție ușoară în limba respectivă. Acestui scop trebuie să-i corespundă manualul de clasa a IX-a. Și o face. Ga și manualul de clasa a VIII-a, el este îngrijit lucrat și bine întocmit. Așa încît observațiile ce vor urma vor fi mai ales de detaliu. Vom începe cu cîteva probleme de fonetică și grafie. Socotim extrem de utile și intere- sante tablourile privind indicații de grafie și pronunție ale sunetelor limbii franceze. Există însă și neglijențe în explicarea fenomenelor de pronunție. E vorba, în unele cazuri, de scăpări care trebuie corectate. De pildă la pagina 144 se afirmă: ,,Accentul grav (') se pune ...1 ... 2. Pe e deschis final urmat de s : acces, deces, proces, tres, progres. Fac excepție monosilabele ces, des, Ies, mes, tes, ses, tu es’!. Aceste monosilabe nu fac însă excepție deoarece sunetul e din interiorul lor nu este deschis, așa încît accentul grav f) din cuvîn- tul d^s nu servește numai la diferențierea acestui cuvînt de articolul des ci la indi- carea deschiderii unei vocale. De asemenea, este adevărat că accentul circumflex în unele cazuri este întrebuințat pentru a se evita confundarea omonimelor; nu este însă cazul lui pecher și pecher: £ din picher e datorit unui s existent în latină, azi dispărut, (pecher < piscări) care nu există în cuvîntul peccare, de unde a provenit pecher. De asemenea, d din tâche ,,sarcină, obligație” poartă un accent circumflex nu pentru a evita confundarea cu tache „pată”, ci pentru că în primul caz avem de-a face cu un a lung, pe cînd în cel de-al doilea e vorba de un a scurt. Partea lecției intitulată „Prononciation” este bine venită. Este însă regretabil că nu sînt explicate toate fenomenele semnalate acolo. De pildă, elevul nu poate înțelege nimic citind la pagina 5 diferitele pronunțări ale grupului -UI-. E drept că lucrurile sînt oare- cum explicate la tabloul despre care am vorbit. Dar și acolo (p. 137 — 138) există anumite scăpări. De pildă se afirmă că grupul -ill - citit -ii- în cuvintele familie și fille are o poziție interioară. Evident autorul manualului are în vedere imaginea grafică a cuvintelor nu pe cea sonoră — singura veri- tabilă. Nu înțelegem de ce autorii manualului nu au explicat încă regula punerii accentului in cazul unui e închis urmat de două con- soane. Oare problema depășește puterea de înțelegere a unui elev de clasa a IX-a? Nici- decum. Ea ar permite, dimpotrivă, ca acesta să elimine dintru început o parte însemnată (dacă nu foarte gravă), a greșelilor sale de ortografie. Ar fi fost bine ca manualul să conțină mai multe poezii. în afară de faptul că ele contribuie la dezvoltarea simțului estetic al elevului (atunci 84 cînd sînt bine alese) poeziile mai au și o utili- tate — să-i spunem lingvistică. Ele ajută foarte mult la deprinderea unei pronunții franțuzești corecte. Cadența regulată a ver- surilor, rimele lor armonioase silesc pe elev să articuleze mai cu grijă și să observe mai bine greșelile pe care le face. Una din greșelile caracteristice la elevii din școlile noastre este că vorbesc în vîrful buzelor; declamația impune însă o articulare răspicată a fie- cărui sunet, ceea ce face ca orice greșeală mai pregnantă de pronunție să devină supărătoare. în manualul de clasa a VIII-a s-a încercat, pe cît posibil, să se alcătuiască bucățile în așa fel încît fiecare lecție să permită învățarea vocabularului dintr-un anumit domeniu al vieții zilnice. Manualul de clasa a IX-a a renunțat la acest sistem, trecînd mai ales la texte prelucrate după autori francezi. Motivele acestui fapt sînt desigur întemeiate. Dar se știe că în general elevii nu cunosc suficiente cuvinte pentru a putea vorbi curent franțuzeș- te ; sau nu le cunosc suficient ca să le poată întrebuința. De aceea, ar trebui poate să se recurgă și la alte sisteme de îmbogățire a vocabularului decît indicarea familiei de cuvin- te și învățarea unor expresii pe care manualul le subliniază încadrîndu-le în chenar negru. Propunerea ce va urma poate ridica, desigur, obiecții întemeiate. Fondul ei ni se pare însă bun, de aceea îndrăznim să o facem. Și anume : la bucățile care nu sînt strict axate pe voca- bularul unui anumit domeniu să se adauge un mic text sau un grup de fraze care să permi- tă învățarea sistematică a unui domeniu lexical. S-ar putea, adăuga, de pildă, la textul „En excursion” cinci sau șase rînduri, plasate înaintea exercițiilor, în care să se explice aproximativ 10 — 15 cuvinte în legătu- ră cu „montagne”, de ex. chaîne de monta.gn.es, colline, ballon, gorge, dtfile, penie^ sontmet, vallee, juniculaire, pic, roc, aiguille. Pe baza lor elevii ar putea compune mici lucrări independente de conținutul bucății princi- pale. Nu e cazul să se discute aici utilitatea unor asemenea teme, ea fiind bine cunoscută. Sistemul propus a fost întrebuințat în unele manuale de limbi străine. El ne-a fost însă sugerat mai' ales de renumele unor dicționare de tipul dicționarului analogic Larousse și mai ales de tipul mixt al noului „Dictionnaire alphabetique et analo- gique de la langue frangaise” al lui Paul Robert. Popularitatea lor crescîndă, dincolo de hotarele Franței, dovedește că s-a simțit nevoia grupării cuvintelor pe domenii, indi- ferent de ordinea alfabetică sau de familia de cuvinte căreia îi aparțin. Principiul ar trebui, după părerea noastră, să fie aplicat nu numai la dicționare, ci și în procesul de învățămînt, căci este cît se poate de util ca elevul să cunoască nu cuvinte izolate, ci oare- cum legate între ele prin domeniul căruia-i aparțin. Cîteva observații în legătură cu gramatica. La pagina 31 se spune : „Adjectivele nehotărîte aucun(e) și nulele) „nici unul” neînsoțite de substantiv, devin pronume nehotărîte și se traduc prin „nu::eni”. Formularea cortine două greșeli și anume : aucun și nul adjective, se traduc prin nici un, nearticulat: n’avoir aucune dif jicnita a nu avea nici o dificultate. Nul homme n’est plus joyeux que lui „nici un om nu e mai vesel ca el”. Atunci cînd aucun și nul se traduc prin nici unul avem de-a face cu un pronume : Quelqu’un d’entre vous a-t-il repondu 2 — Aucun. „A răspuns vreunul dintre voi? — Nici unul”. Deci, ca pronume, aucun și nul se pot traduce și prin „nici unul”. La pagina 83 se spune : „Adverbul limi- tativ ne que este format din negația ne și conjuncția que cu sensul de „decît”. Semna- lăm că un adverb nu poate fi format dintr-un adverb și o conjuncție. în cazul de față avem a face cu o construcție corelativă cu valoare restrictivă. Manualul este mult mai bogat în exerciții decît cel de clasa a VIII-a. Totuși ar fi bine să se mărească numărul exercițiilor care insistă asupra unor particularități gramaticale franceze necunoscute limbii romîne : mai multe exerciții cu articolele partitive, cu articolele contractate, cu pronumele adverbiale și cu si condițional. Soluția acestor deziderate ră- mîne alcătuirea unei culegeri de exerciții despre care am mai vorbit.1 1 Vezi „Limba Romînă", nr. 2, an. VI, 1957, recenzia Manualului de limba franceză pentru clasa a VIII-a. 85 Semnalăm, în încheiere, cîteva chestiuni de topică. Preferăm construcției : son climat modere est attiedi encore (p. 24), construcția : son climat modere est encore attiedi, mai conformă cu strictele reguli ale gramaticii, privind locul adverbului în propoziție. Din aceleași motive este de preferat construcția : Emile Zola nous presente un ouvrier qui a cherche du travail mais qui n’a rien trouve celei din manual (p.32) Euiile Zola nous presente un ouvrier qui a cherche du travail mais n’a rien trouve. în urma analizei făcute se poate afirma că manualul de clasa a IX-a este mai bine al- cătuit decît cel de clasa a VIH-a. Dovada e că multe din criticile aduse cărții de clasa a VIH-a nu și-au mai avut rolul aici. Sperăm că observațiile făcute în aceste pagini, chiar dacă vor ridica unele obiecții, vor servi totuși la perfecționarea acestui prețios in- strument de lucru. SANDA STAVRESCU NOTE BIBLIOGRAFICE Acad. prof. IORGU IORDAN, ,,Limba romînă contemporană" Editura Ministerului învățămîntului, București, 1956, 831 p. „Limba romînă contemporană” de acad, lorgu Iordan este o ediție nouă a manualului pentru instituțiile de învățămînt superior, apărut în anul 1954. în această ediție, după cum se arată în prefață, autorul are prilejul „să înlăture destul de multe afirmații și apre- cieri contestabile sau chiar greșite”, să dez- volte și să precizeze unele probleme pe baza lucrărilor de specialitate apărute între timp și să adauge un capitol final, consacrat discu- tării celor mai importante tratate de gramatică romînească, apărute în curs de aproape 180 de ani, de cînd Samuil Micu a publicat, la Viena, prima gramatică a limbii romîne (1780): „Elementa linguae Daco-romanae sive vala- chicae”. Cartea acad. lorgu Iordan este alcătuită dintr-o introducere, patru secțiuni (I. Lexicul, II. Fonetica și ortoepia, III. Grafia și orto- grafia, IV. Gramatica), o încheiere și un foarte bogat indice de materii, nume și cuvinte, ab- solut necesar pentru consultarea unei cărți de proporțiile acesteia. în introducere sînt tratate patru probleme de importanță generală : Limba romînă con- temporană ca obiect de studiu științific, limba romînă ca limbă națională unică a întregului popor romînesc și ca formă a culturii naționale, problema apariției și dezvoltării limbii noastre literare și originea limbii noastre naționale. în ce privește calea de dezvoltare, se arată că în noile condiții sociale, create în țara noastră, limba literară se îmbogățește treptat, nestînjenit și temeinic, prin asimilarea creației lingvistice a maselor populare și în același timp furnizează acestora numeroase și felurite mijloace de expresie. Urmarea acestei interacțiuni „va fi că și limba literară va deveni cu vremea limbă a întregului popor, așa cum este și cum a fost totdeauna ceea ce numim de obicei limba romînă în sens larg” (p. 32). Partea I (Lexicul) cuprinde șapte capitole, dintre care primele trei sînt consacrate unor probleme de lingvistică generală : cuvîntul considerat ca unitate lexicală, aspectul se- mantic al cuvîntului și raportul dintre fondul principal de cuvinte și restul vocabularului, cu referiri la vocabularul romînesc. Capitolele IV și V tratează probleme de istorie a vocabularului romînesc : împrumu- turile din limbi străine, adaptarea neologismelor la sistemul fonetic și morfologic al limbii noastre, pătrunderea cuvintelor regionale și populare în vocabularul limbii literare, dezvol- tarea vocabularului după 23 August 1944 etc. în capitolul VI, vocabularul este privit sub raportul apartenenței la diferitele stiluri ale limbii. Ultimul capitol al părții I este un scurt istoric al dezvoltării lexicografici romînești. 86 Secțiunea a doua a cărții (Fonetica și ortoepia), în afară de capitolul I, în care se discută o problemă de lingvistică generală (raportul dintre fonetică și fonologie), este consacrată în întregime descrierii sistemului fonologie al limbii romîne. Remarcăm din această secțiune capitolul VII,unde acad. lorgu Iordan stabilește direcțiile în care se dezvoltă sistemul fonetic al limbii contemporane. în partea a IlI-a (grafia și ortografia) se face un istoric al evoluției scrisului romînesc. O mare atenție este acordată diferitelor sisteme ortografice folosite în decursul istoriei, sco- țîndu-se în evidență străduința îndelungată de a se ajunge la un sistem ortografic bazat pe principiul fonologie și cel morfologic. Necesi- tatea aplicării acestor două principii pentru a se ajunge la o ortografie rațională este ilustrată cu numeroase exemple. Cea mai mare parte a cărții acad. lorgu Iordan (514 p. din totalul de 830) este con- sacrată studierii gramaticii limbii romîne con- temporane (morfologia și sintaxa). Remarcăm că studiul sintaxei se bucură în această carte, spre deosebire de gramaticile mai vechi de o mare dezvoltare. Autorul nu se limitează la o simplă clasi- ficare și descriere a categoriilor sintactice, ci trece dincolo de valorile lor obiective discu- tînd cu lux de amănunte și valorile afective. Partea destinată gramaticii este precedată de o introducere în care se arată ce este gra- matica și ce raporturi există între ea și celelalte compartimente ale limbii, care sînt categoriile gramaticale ale limbii romîne și cum se exprimă ele. Acad. lorgu Iordan procedează și în această secțiune a cărții sale, ca și în celelalte trei anterioare, dînd explicării faptelor con- crete de limbă romînească un solid fundament teoretic. Faptul de a găsi studiate la un loc probleme- le principale ale limbii romîne contemporane și probleme de importanță lingvistică generală, mărește profitul celor care vor consulta această carte. De altfel, această nouă ediție, destinată unui cerc mai larg de oameni ce se interesează de problemele limbii noastre, a apărut ca rezultat al interesului cu care a fost primită prima ediție, alcătuită în special pentru stu- denții Facultății de filologie și pentru membrii corpului didactic. C. OTOBÎCU S. ULLMANN, Precis de semantique fran^aise Edition A. Franke S. A. Berne, 380 p. S. Ullmann a publicat în 1951 „Princi- ples of Semantics” (Principii de semantică), în care a schițat programul și metodele de cerce- tare ale ultimei discipline lingvistice—în ordinea apariției lor—semantica. Noua sa carte, ,,Precis de semantique fran caise”, destinată unui public mai larg, este o cercetare a problemelor de semantică ale limbii franceze, după metodele stabilite în „Principles of Semantics”. Cu toate că semantica — după cum recunoaște însuși autorul în prefață — n-a atins încă faza de sinteză, Ullmann încearcă totuși o sinteză provizorie a rezultatelor obținute pînă acum în acest important domeniu de cercetare lin- gvistică. Fără îndoială că o astfel de prezen- tare a principiilor, a metodelor și a stadiului în care se află cercetările semantice se va bucura de aprecierea în special a celor care vor să abordeze acest domeniu al lingvisticii. Dar nici specialiștii în semantică nu vor fi lipsiți de profit parcurgînd această carte în care Ullmann face numeroase precizări, respinge cu argu- mente demne de luat în considerație unele teze și aduce multe idei originale. Interesantă este de asemenea încercarea, cu totul nouă, de a stabili caracteristicile semantice ale unei limbi. Pînă acum, asemenea cercetări se limitau la domeniul fonetic și al structurii gramaticale. Cartea lui Ullmann cuprinde 12 capitole : I Orientare generală, II Funcțiunile semantice ale sunetelor, III Cuvîntul franțuzesc, IV Cu- vinte arbitrare și cuvinte motivate, V Sensul cuvîntului, VI Valorile afective, VII Sinonimia, VIII Polisemia, IX Omonimia, X De ce cuvîntul își schimbă sensul, XI Cum își schimbă cuvintele sensul și XII Structura vocabu- larului. 87 La sfîrșitul cărții se află o bogată listă bibliografică a lucrărilor de semantică generală și franceză și un indice alfabetic. în primul capitol, (Orientation generale) se face un istoric al disciplinei semantice și se lămuresc noțiunile și tezele ei fundamentale : semnul lingvistic și structura lui, raportul dintre limbă și vorbire (în planul semanticii), deosebirea dintre numele comune și cele pro- prii, semnificația și valoarea cuvintelor, ra- portul dintre semantică și lingvistică și dintre semantică și stilistică. Menționăm faptul că autorul definește semnul lingvistic într-un fel cu totul nou, bazîndu-se pe învățătura lui I. P. Pavlov despre reflexele condițio- nate. Capitolul II (Fonctions semantiques des sons francais) este o interpretare, pe planul semanticii, a sistemului fonetic al limbii franceze, în lumina fonologiei, care, spre deo- sebire de fonetica tradițională, are o orientare net semantică, interesîndu-se numai de opoziții- le dintre sunetele care servesc la diferenție- rea cuvintelor. O problemă de mare importanță lingvis- tică este discutată în capitolul al IlI-lea (Les mots francais) : autonomia cuvîntului șiroiul contextului. Se arată aici că singură analiza semantică este de natură să înlățișeze cuvîntul ca unitate lingvistică autonomă. Analiza pur acustică a limbii distinge doar grupuri ritmice, silabe și sunete. Ullmann combate cu succes teza potrivit căreia cuvîntul nu există decît în context, nu are sens decît în interiorul urnii enunț concret, și arată care este adevăratul rol al contextului în determinarea semantică a cuvintelor. Capitolul al IV-lea (Mots arbitraires et mots motiv^s) tratează problema formei sonore a cuvîntului, arătînd că ea este arbitrară — adică nu este determinată de natura obiectului denumit de cuvînt. Ullmann arată că prin arbitrarul semnului lingvistic nu trebuie să înțelegem că forma cuvîntului depinde de voința vorbitorilor, așa cum au înțeles uni| din formularea lui de Saussure. Că forma unuj cuvînt nu este determinată de natura obiectu- lui denumit constituie o teză așa de evidentă, încît, nu mai are nevoie de demonstrare. Altfel, omonimia, sinonimia, folosirea figurată a cuvintelor, denumirea diferită a aceluiași obiect în limbi diferite, ar fi de neconceput. Totuși, în limbă sînt cuvinte a căror formă nu este absolut întîmplătoare. Acestea se cheamă cuvinte motivate, și există trei feluri de moti- vări. 1 Motivarea fonetică — caracteristică cuvintelor ale căror sunete imită impresia auditivă care constituie și sensul cuvîntului (onomatopeele). 2 Motivarea morfologică, care cuprinde cuvintele a căror structură se explică prin elementele componente (derivatele și com- pusele). 3 Motivarea semantică, referitoare la sensurile figurate ale cuvintelor. Cele trei feluri de motivări sînt explicate amănunțit în toată complexitatea lor. . Stabilind raportul între cuvintele arbitrare și cele motivate, Ullmann arată că limba fran- ceză tinde din ce în ce mai mult spre cuvîntul simplu, indecompozabil, nemotivat. Factorii care contribuie la această evoluție sînt: schim- bările fonetice, slăbirea derivării și compunerii și împrumutarea unui mare număr de cuvinte latine savante. în capitolul al V-lea se tratează problema sensului cuvintelor.Ullmann împărtășește ideea mai veche că, luat izolat, cuvîntul nu are un sens precis. Această idee este susținută cu argumente noi. Se arată, spre exemplu, că impreciziunea sensului se datorește, între altele, și faptului că un oarecare grad de im- preciziune este inerent însuși procesului de abstractizare, ce se află la baza semnificației cuvîntului. Sensul cuvîntului nu este decît o schemă ; el se limitează la elementele comune ale obiectelor aparținînd aceleiași clase și neglijează diferențele. O noțiune este totdeauna deschisă și de aceea cuvîntul este susceptibil de noi și noi determinări semantice. Această servitute a cuvîntului — faptul de a nu avea un sens precis cînd e luat izolat—dispare de îndată ce cuvîntul este introdus în context. Aici Ullmann face loc unei noi idei originale, potrivit căreia structura semantică a cuvîntu- lui este similară unui poligon ale cărui fețe reprezintă diversele întrebuințări ale cuvîntu- lui în context. Capitolul al Vl-lea (Les valeurs affectives) este destinat analizei laturii afective a cuvin- telor și determinării procedeelor specifice prin care limba franceză exprimă un conținut 88 afectiv. O mare atenție se dă în acest capitol laturii evocatoare și procedeelor de evocare prin cuvinte. Capitolele VII (La synonomie). VIII (La polysemie) și IX (L homonymie) cuprind o analiză amănunțită a acestor trei fenomene lingvistice, scoțînd în evidență natura și sur- sele lor, precum și rolul pe care-1 au în dezvol- tarea laturii semantice a limbii. în toate capitolele prezentate pînă aici, sensul cuvîntului, nuanțele lui afective și evocatoare, raporturile sinonimice, omonimice și polisemantice au fost analizate, delimitate și clasificate după criterii sincronice. Autorul recunoaște însă, că punctul de vedere sincro- nic poate și chiar trebuie să fie îmbinat cu cel istoric, pentru explicarea anumitor situații. Dar aceasta nu înseamnă că cele două puncte de vedere trebuie contopite. A nu ține sea- ma de o asemenea idee înseamnă a falsifica descripția și istoria. începînd cu capitolul al X-lea (Pourquoi Ies mots changent de sens), Ullmann înlocuie- ște, în analiza faptelor, punctul de vedere sincronic prin cel istoric, pentru a vedea dacă schimbările semantice se produc la întîmplare, după pure capricii, sau se supun și ele unor tendințe profunde și durabile, unor legi semantice. Capitolul X este destinat analizei condiții- lor generale în care au loc schimbările seman- tice și a cauzelor ce determină aceste schimbări. Cititorul poate afla aici, discutate și respinse sau aprobate, cele mai importante idei emise în decursul anilor referitor la aceste probleme. De[o analiză minuțioasă se bucură în capitolul X schimbările semantice explicabile prin cauze de natură psihologică. Capitolul XI (Comment Ies mots changent de sens) se ocupă de clasificarea schimbărilor semantice, discutînd pe larg cele două criterii (logic și psihologic) după care s-au făcut aceste clasificări. Ullmann este împotriva clasificării schimbărilor semantice ținîndu-se seama numai de unul din criteriile arătate. O clasificare științifică și complexă poate fi realizată numai pe baza unei sinteze a celor două puncte de vedere. După ce'analizează principalele cauze ale schimbărilor semantice și condițiile generale în care se produc aceste schimbări, Ullmann caută să dea răspuns la întrebarea pusă încă în capitolul X : se înfăptuiesc aceste schimbări pur și simplu la întîmplare sau sînt dirijate de anumite tendințe, de anumite legi ? Ullmann este net împotriva celor care susțin că schim- bările semantice sînt haotice. El arată că deși aceste schimbări nu se lasă încadrate în for nule spațio-temporale, ca cele fonetice, ele se s ipun unor tendințe care se întîlnesc de-a lungul epocilor și în limbile cele mai diferite. Mai puțin regulate ca legile fonetice tradiționale, aceste tendințe le depășesc prin generalitatea lor. Și important este nu dacă le numim ten- dințe sau legi, ci faptul că schimbările semantice nu sînt haotice. Ultimul capitol al acestui important tratat de semantică se ocupă de problema structurii vocabularului. Ullmann arată că direcția dominantă care deosebește lingvistica secolu- lui al XX-lea de cea a secolului al XlX-lea este orientarea către studiul structurilor, al elementelor lingvistice privite în ansamblul lor și abandonarea studierii fenomenelor par- ticulare și izolate. în această privință Ullmann este în contradicție cu de Saussure care vedea în lingvistica diacronică o istorie a elemente- lor izolate : sunete, sufixe, cuvinte, forme gra- maticale etc., limitînd structuralismul doar la planul sincronic. Ullmann consideră că vocabularul unei limbi nu este o sumă de elemente izolate, fără nici o legătură între ele. El discută în acest capitol teoria cîmpurilor semantice a lui J. Trier, potrivit căreia vocabularul este alcătuit din cîmpuri semantice, care sînt ansambluri organizate de elemente ce se delimitează reciproc și își scot valoarea din poziția pe care o ocupă în interiorul acestui ansamblu. Admi- țînd în principiu teoria lui Trier și recunoscîn- du-i valabilitatea pentru cercetarea voca- bularului, Ullmann arată că ea trebuie accep- tată cu unele rezerve și folosită cu prudență, întrucît vocabularul este prea fluid, prea variabil pentru a se lăsa schematizat cu preci- zie matematică. „Oricît de important ar fi studiul cîmpurilor semantice, el nu va putea înlătura dintr-o lovitură toate teoriile seman- tice tradiționale. El trebuie văzut ca o com- plinire, ca un corectiv prețios”. 89 în acest capitol sînt analizate în mod critic metodele cele mai importante — noi sau vechi — de studiere a vocabularului limbilor. Cu toate implicațiile de ordin teoretic, cartea lui Ullmann urmărește în permanență scopul arătat la început: studierea limbii franceze din punct de vedere semantic. Ultimul capitol rezervă o parte importantă expunerii trăsăturilor semantice caracteristice limbii franceze, așa cum au reieșit din studiul între- prins. Datorită noutății cercetării și numeroaselor probleme abordate, cartea lui Ullmann va putea fi consultată cu folos atît de către specialiști, cît și de ori ce om de cul- tură. C. OTOBÎCU G. REVfîSZ, Origine et prlhfetoire du langage, Payot, Paris, 1950, 231 p. Psiholog ca formație, stăruind îndeosebi asupra percepțiilor acustice (o lucrare din 1937, publicată în Acta Psychologica se cheamă Gibt es eincn HoerraumT), și deci cercetător de predilecție al psihologiei artei muzicale, G. Revăsz a fost adus de natura preocupărilor sale să-și pună de asemenea, de curînd, pro- blema psihologiei limbajului. în privința originii acestui mijloc de a se comunica între oameni, Rcvesz, înlăturînd teoria evoluției istorice (Darwin, Spencer, A. Schleicher, O. Jespersen), pornește de la vechea idee, după care om și limbaj sînt fapte coextensive de creație (W. von Humboldt, Renan, Steinthal, Croce etc.). Din punctul său de vedere, homo alalus (denumire a pri- mitivului nevorbitor) este o simplă ficțiune. Bineînțeles, nici evoluționismul și nici con- cepția antropologică nu sînt privite fără o anumită rigoare, ceea ce face ca respingerea sau admiterea lor să se producă totdeauna convingător. Astfel, gesticulația expresivă, cu care mulți învățați au populat epoca preis- torică a omului, precum și organul de fonație, atestat la toate animalele prin emiterea de sunete, nu pot fi dovezi că omul acelei epoci ca și animalele, rămase în stadiul prelingual pînă astăzi, se aflau și se află în ,,pragul ” vorbirii. Nici onomatopeea primitivă nu e socotită ca rădăcină posibilă a limbajului, deoarece^ după expresia paradoxală a unui specialist recent (J. Schmidt) „limbajul începe unde încetează onomatopeea” ; și dacă în vorbirea constituită sînt foarte numeroase fonemele reductibile la semnele sonore ale preistoriei limbajului, ele au fost însumate tîrziu, de vorbirea deplin constituită ca elemente între- gitoare. Pentru a se surprinde preformele limba- jului fonic, s-a recurs adeseori la paralelismul cu gîngureala copiilor. Dar copilul care gîngurește tinde el către o finalitate exterioară lui, fără de care limbajul nu e limbaj ? Vorbirea popoa- relor primitive nu instruiește nici ea mai adînc asupra originii vorbirii omenești, deoarece „toa- te limbile primitive vorbite azi, chiar acelea pe care lingviștii le numesc limbi-rădăcini, în- fățișează toate caracterele esențiale limbilor foarte evoluate”. O soluție a părut că poate veni din studiul tulburărilor patologice ale graiului omenesc. Dar procesul afazic și — mai cu seamă — ie- șirea graduală din afazie reproduce cu oarecare aproximație evoluția limbajului copilăresc, ceea ce ar duce la aberația logică să se ia drept ex- plicație sprijinirea unei presupuneri pe altă presupunere. Pe de altă parte, afazia este însoțită totdeauna de agramatism, lăsînd, prin vindecare, să apară fraze paragramaticale. S-ar putea atunci formula ipoteza că în preis- toria genetică a vorbirii ar fi existat cîndva un stadiu paragramatical? Aceasta ar însemna că primitivul, posedînd un capital de cuvinte oricît de redus, ar fi posedat în primul rînd totalul de poziții sintactice și de desinențe flexionale, pe care, întrebuințîndu-le mai întîi greșit, a ajuns cu timpul să le folosească și corect. în concluzie, „toate încercările de a rezolva problema originii cu ajutorul anumitor parale- lisme aparente s-au dovedit iluzorii. Animalele nu dispun de un sistem fonic și motor care să poată fi comparat cu funcțiunea lingvistică. 90 Copiii sînt odrasle omenești, pregătite prin ereditate să vorbească și înzestrate cu un sens intim al limbajului: nici una dintre expresiile lor nu poate reprezenta o preformă a limbajului fiindcă ei au în sinea lor germenii unei limbi ereditare foarte evoluate, care iese la iveală curîhd și se dezvoltă cu o repeziciune uimitoare. Popoarele primitive au limbi care evoluează poate de sute de mii de ani. în sfîrșit, presu- punerea că tulburările patologice ale limbajului ar da indicații asupra primelor sale începuturi nu se întemeiază decît pe fapte empirice, care nu arată nici o legătură cu perioada anterioară și primă a limbajului”. Urmează, spre a lămuri originea limbajului, o teorie zisă „contactuală”. „Această teorie a contactului își propune ca scop studiul tuturor formelor contactuale folosite de ființele vii de a se înțelege reciproc. . . Aplicînd principiul contactual se ajunge la determinarea formelor principale de comunicare”. Ga să urmărim mai departe susținerile autorului, contactualitatea a dus la formarea unei limbi primitive. Că, după expresia lui Jacob Boehme, ar fi existat cîndva în preis- torie o lingua adamica (teorie monogenetică) sau, după alții, mai multe (teorie poligene- tică), faptul nu este prea important. Autorul își propune îndeosebi să arate caracterul adamic al limbajului primitiv, urmărit în dispozițiile psihologice care au guvernat preistoria lingvistică. „Nu mai e necesar să se demonstreze, zice autorul, că în viața socială omul este esențial însuflețit sau dominat de două dorințe : pe de o parte el vrea să ceară semenilor lui să se comporte într-un anumit fel, pe de alta să le semnaleze sau să le comunice ceva, Este deci indubitabil că aceste două nevoi sociale au fost mobilurile instinctive cele mai puternice ale nașterii și dezvoltării limbajului; aceasta e cu atît mai sigur cu cît orice indicație directă n. MEPHblX oqepK pycKofi HCTopHqecKoft yHHBepcHTeia, Apariția lucrării lingvistului sovietic P. I. Cernîh „Studii de lexicologie istorică rusă” constituie un eveniment de seamă pentru studiul istoriei limbii ruse. E prima lucrare de sau indirectă asupra stării sau raporturilor unui obiect se leagă în chip necesar de limbaj. Limbile cele mai felurite au un număr conside- rabil de cuvinte care arată acțiuni și răspund acestor două nevoi capitale de a invita și de a comunica ; în domeniul indo-european, cate- goria care furnizează cel mai mare număr al acestor cuvinte este aceea a verbului”. Reflexia mai adîncită asupra vieții lim- bajului duce de aceea la constatarea că „dintre toate modurile verbale două au o importanță capitală : imperativul care invită sau porun- cește și indicativul care semnalează sau comu- nică“. Herder însuși recunoaște încă din 1770 prioritatea verbului ca formă lingvistică asu- pra celorlalte. Schuchardt și Breal, mai tîr- ziu, nu vor crede altfel. Dar dialogul, ca rezul- tat al contactului verbal dintre oameni, capătă consistență numai prin posibilitatea ca oamenii să se poată întreba> Așa că la imperativul și indicativul limbii adamice se adaugă, în aceeași măsură de caracteristic, interogativul. Aceste trei funcțiuni constituie împreu- nă baza „prezumată” a dialogului uman, ele rămînînd deopotrivă de valabile și în cazul monologului. Este „triada funcțională” a vorbirii omenești, funcțiunea imperativă fiind cea mai veche, cu rădăcini în preistorie. Sunetul contactual, „cuvîntul”, format după „țipăt” și „chemare”, are astfel o fază și o formă „inițială” căreia îi corespunde „funcțiunea im- perativă” și mai are o fază „istorică”, în cadrul căreia autorul deosebește „forma pri- mitivă” caracterizată prin „funcționalitatea limbajului” precum și ulterior, forma evoluată a „limbajurilor ajunse la maturație”, acestea caracterizate prin constituirea deplină a sin- taxei lor. Scheme sinoptice adăugate la sfîr- șitul lucrării vin să rezume și să sistematizeze expunerea întreagă a profesorului G. Revesz. V. S. jie KCWKojiorHH, mAaTejibCTBO Mockobckofo 1956, 143 p. acest gen și vine să umple un gol, existent pînă acum în studiul istoric al limbii ruse. Deși în lingvistica rusă există multe lucrări valoroase, care tratează anumite probleme ale 91 istoriei limbii, totuși diferitele domenii ale acestei științe sînt studiate inegal. Fonetica și morfologia au fost studiate aproape în întregime, constituind obiectul unor lucrări de mare valoare științifică, cum ar fi : „Grama- tica istorică a limbii ruse” de P. I. Cernîh, „Istoria limbii ruse vechi” de L. P. lakubin- ski, „Gramatica istorică a limbii ruse (mor- fologia”) de P. S. Kuznețov, „Gramatica istorică a limbii ruse (studiu scurt)” de A. S. Nikulin, fără să mai amintim de lu- crări mai vechi ale lui Vostokov, Buslaev, Potebnia, Șahmatov. Nu același lucru se poate spune despre sintaxă și lexic, care sînt studiate parțial. Unele probleme de sintaxă și lexic au fost cercetate, dar cele mai multe au rămas ncă în afara cîmpului de cercetare. Destinația cărții lui P. I. Cernîh „Studii de lexicologie istorică rusă” e aceea de a servi ca manual pentru profesorii și studenții facultăților de filologie rusă. Avînd în vedere scopul, în primul rînd, didactic al lucrării, autorul se menține în cadrul unei ex- puneri clare, „popularizate” cum spune el, și riguros sistematizate a materialului. Lucrarea prezintă însă și un interes general prin noutatea sa, prin felul cum tratează problemele de lexi- cologie istorică și prin faptele noi de limbă pe care le discută. Cartea conține un material comparativ din domeniul limbilor indo-europene în general și din acela al limbilor slave în special. De cîte ori este nevoie, autorul recurge și la fapte de limbă dialectale cu ajutorul cărora explică anumite fenomene ale istoriei limbii ruse. Trebuie subliniat însă că autorul, avînd în vedere caracterul de manual al cărții, nu abu- zează de comparații, ci dozează judicios mate- rialul comparativ, ca să nu îngreuneze expu- nerea . Studiul îmbrățișează numai perioada veche a istoriei limbii ruse (cea mai puțin studiată) pornind de la limba slavă comună și oprindu-se la începutul secolului al XVII-lea. Cele patru capitole ale cărții sînt precedate de o introdu- cere în care pot fi urmărite două scopuri bine definite : a) lămurirea problemelor teoretice legate de lexicologia istorică și b) expunerea momentelor principale ale dezvoltării lexicolo- giei istorice ruse. Chiar de la început autorul se oprește asupra sarcinii principale care stă în fața lexicologiei istorice ruse. Această sarcină con- stă în a lămuri cum a decurs dezvoltarea mijloacelor lexicale ale limbii ruse in diferitele ei sfere de manifestări : limbă literară, dialecte, terminologie profesională ; se arată de asemenea prin cîte etape a trecut această dezvoltare ; care sînt limitele cronologice ale apariției unor cuvinte, grupuri sau categorii de cuvinte; de ce unele cuvinte au dispărut sau și-au schim- bat aproape total forma, iar altele numai în parte sau de loc ; care sînt tendințele și direc- țiile de dezvoltare a lexicului limbii ruse. Autorul se orientează pe calea descoperirii legilor interne de dezvoltare ale lexicului în legătură cu istoria poporului. P. I. Cernîh socotește că fondul principal de cuvinte tre- buie studiat istoric, deoarece este o latură a lingvisticii diacronice și nu a celei sincronice. Potrivit concepției lui P. I. Cernîh se pot deosebi două categorii de lexic : lexicul nominal sau terminologic și lexicul expresiv, acela în care latura afectivă a comunicării joacă un rol important. Nu [e destul de clar însă de ce auto- rul împarte grupurile de cuvinte lexicalîzate^jieK- cnKajiH3OBaHHbie cjioBOCo^eTaHHH) în două : cele care conțin cuvinte din limba vie contempo- rană (codaky ci>eji) și cele care conțin cuvinte dispărute din uzul curent (6htb| âaKJiymn). E clar că și unele și altele îndeplinesc aceeași funcție, chiar dacă ultimele conțin cuvinte dispărute din limba curentă. O deosebită valoare (mai ales bibliografică) pentru lingvistică are partea cărții lui Cernîh care se ocupă de dezvoltarea lexicologiei is- torice ruse. Aici sînt analizate critic toate lucrările mai valoroase de lexicologie istorică rusă. Cităm pe cele mai importante : „Ma- terial pentru dicționarul limbii ruse vechi** de I. I. Sreznevski, „Dicționar etimologic** de A.G. Preobrajenski, „Slavii primitivi în limba, viața și noțiunile lor după date lexicale** de A. S. Budilovici, „Influența apuseană în limba rusă în epoca lui Petru I** de N A. Smirnov, Studii de istorie a limbii ruse literare din perioada veche** de S. P. Obnorski, „Studii de istorie a limbii ruse literare** de V. V. Vinogradov. 92 Capitolul I se intitulează Lexicul slav comun și dezvoltarea lui în perioada veche rusă. După ce autorul arată pe scurt cum se inte- grează slava comună în familia de limbi indo-europene, trece la expunerea principale- lor grupuri lexicale, arătînd evoluția lor în limba rusă veche. Făcînd o clasificare seman- tică a grupurilor lexicale, Cernîh cuprinde aici noțiunile cele mai importante legate de viața omului: omul, lumea animală, natura, munca, cultura materială și spirituală (hrană, îmbrăcăminte, locuință, religie, artă). Pentru a stabili filiera etimologică a evoluției seman- tice a acestor grupuri de cuvinte, savantul sovietic folosește, în comparațiile pe care le face, material din multe limbi indo-europene) cum ar fi latina, greaca, lituaniana, gotica, sanscrita, vechea iraniană etc. Remarcăm etimologii stabilite cu îndrăzneală și perspica- citate, precum : opeji—vultur, înrudit cu lati- nescul orior — a se ridica ; pbi6a — pește, înrudit probabil cu cuvîntul german Raupe — vierme; rnueHmța — grîu, provenind din nbxaTH — a împinge. Din păcate, din expunere nu reiese care etimologii aparțin autorului și care altor lingviști. Capitolul II — Fenomenele dialectale ale epocii slave comune. Lexicul slav de răsărit e foarte concentrat (trei pagini). Aici se arată numai că în unele domenii lexicale limbile slave de răsărit prezintă trăsături comune cu limbile slave de apus, iar în altele cu limbile slave de sud. Capitolul III, Fenomenele lexicale ale peri- oadei ruse vechi. Epoca Rusiei kievene se re- marcă nu numai prin analiza unui material lingvistic foarte bogat, dar și prin numeroase implicații teoretice nu mai puțin importante. Autorul presupune că în Rusia kieveană, care se caracteriza printr-o mare varietate de dia- lecte, ar fi apărut un fel de koine pe baza căruia în secolele al IX-lea și al X-lea s-ar fi format limba rusă literară veche. Nu este diminuat nici rolul influenței limbii slave vechi asupra limbii ruse literare. în continuare Cernîh face istoricul unor grupe lexicale, care cuprind cuvinte caracteristice pentru această epocă, cum ar fi: terminologia social-politică. lexicul legat de arta militară, banii, măsurile de lungime, mijloace de locomoție. Capitolul se încheie cu cîteva considerații generale despre mijloacele de formare a tulpinii, despre schim- bări semantice și dispariții de cuvinte. Ultimul capitol se intitulează : Schimbări în lexicul limbii ruse în secolele al XVI-lea și al XVII lea. în această parte a lucrării sînt expuse transformările prin care a trecut lexi- cul rus în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, transformări care au dus la formarea lexicului velicorus. Un element nou care deosebește limba rusă din secolul al XVII lea de limba rusă din perioada anterioară îl constituie prin- tre altele și influențele străine (mai ales cea polonez^ apuseană), care în acest timp se fac simțite tot mai mult. Cernîh combate părerea eronată a multor lingviști că limba rusă a secolului al XVII-lea s-ar deosebi de cea a secolului al XVIII-lea prin aceea că în acest secol influența apuseană încă nu se făcuse simțită. El arată pe bază de fapte că și în secolul al XVII-lea exista o influență apuseană, dar ea nu devenise încă o cucerire a vocabula- rului activ. Meritele deosebite ale acestei lucrări ne fac să așteptăm cu nerăbdare continuarea ei, adică completarea cu încă un volum care să ducă studiul istoric al lexicologiei rus,e pînă în zilele noastre. I. MOI SE Studii și cei cotări științifice Filologie, anul VII, fasc. 1, 1956, Academia R.P.R., Filiala Iași, 167 p. Fascicula 1, pe anul 1956, a revistei,.Studii și cercetări științifice”, seria filologie cuprinde șapte comunicări, prezentate de lingviști și istorici literari ieșeni în ședințele din 1954,1955 și 1956 ale Filialei Iași a Academiei R.P.R. G. Istrate, în studiul ,.O problemă con- troversată : literarizarea”, plecînd de la cons- tatarea că ,,problemele de natură fonetică, pe care le ridică textele scrise în secolul trecut, sînt nu numai numeroase dar și foarte impor- 93 tante” și că aceste probleme „au constituit și mai constituie încă, puncte de plecare în vederea explicării diferitelor aspecte din operele scrise în secolul al XlX-lea”, încearcă să stabilească cauzele care au determinat pe mulți dintre scriitorii veacului trecut să înlo- cuiască. în operele lor, pe ă prin e și pe î prin i (respuns, resuna, ren, sin, singe, zimbet etc.). Gitînd părerile unor învățațij care s-au o- cupat de fonetismele amintite, în special in opera lui Eminescu, G. Istrate arată că ex- plicațiile date fenomenului sînt diferite, dar fie- care în parte adevărate. Printr-un bogat ma- terial exemplificativ, autorul ne demonstrează că „literarizarea” în operele scrise în secolul al XIX-lea,’și mai ales în preajma anului 1840, a avut cauze multiple. Influența textelor vechi, a latinizanților, a italienizanților, a gra- iurilor populare și a „modei” timpului au contribuit, într-o măsură sau alta, la tendința de a înlocui pe ă prin e și pe î prin i. A ceste fonetisme n-au dispărut niciodată din limba scrisă, dar frecvența deosebit de mare a lor în veacul trecut se explică, mai ales, prin ten- dința exagerată de „literarizare” cauzată de renunțarea moldovenilor la regionalisme, de tendința grafică de la „Convorbiri literare” si de trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Autorul, contrar celor susținute de alți cer- cetători, conchide că fenomenul s-a manifestat înainte de epoca lui Eminescu și se manifestă și azi într-o măsură foarte mică. Șt. Cuciureanu în „Reflexe eliadiste în poezia de început a lui Eminescu” stabilește unele date „din care rezultă vechimea, carac- terul și adîncimea cunoștinței dintre tînărul Eminescu și bătrînul Eliade”, propunîndu-șî să releve, cu ajutorul unor aplicații pe texte, „reflexe eliadiste” în poezia lui Eminescu. Printre „reflexele” menționate de autor se numără întrebuințarea de către Eminescu a consoanei duble în cuvinte ca : immorală, possacă, ommorîtor, pallidă, bellă etc., a ne- ologismelor astut, profum, regia, trom; folosi- rea lexicului poetic, a fonetismelor, a calcu- rilor, a formațiilor personale și a altor fapte de limbă caracteristice lui Eliade. Totodată Șt. Cuciureanu semnalează unele corespondențe de conținut între cîteva poezii scrise de Eliade 94 și Eminescu (Singurătatea — Lasă-ți lumea. Rugăciune de seară — Melancolie etc.\ Al. Andriescu încearcă, în studiul inti- tulat „Valoarea stilistică a expresiilor idioma- tice”, să arate care este valoarea afectivă a idiotismelor, „pe baza raportului dintre valoarea lor intelectuală, de comunicare obiectivă, strict logică și valoarea lor ex- presivă”. Obiectul cercetării îl duce pe autor Ia clasificarea idiotismelor, după puterea de a sensibiliza ideile comunicate, în trei categorii : 1. Expresii idiomatice care au pierdut o parte din valoarea afectivă prin pierderea posibilității de a funcționa ca imagini (a-t veni de hac, ți-ai mîncat leferia). 2. Idiotisme care ș-au născut în anumite împrejurări istorice, dar care, inițial, nu func- ționau ca imagini (a da bir cu fugiții, a da sfoară in tacă). 3. Expresii care în prezent, ca și la origine, servesc nevoile afectivității ca imagini, într-o măsură sau alta, după gradul de comprehen- siune al vorbitorului (a se face oale și ulcele, a snopi în bătaie). Această ultimă categorie e împărțită de autor în două subdiviziuni: a) după forța lor sugestivă și b) după categoria de vorbitori de care sînt rostite. Al. Dima, în studiul „Periodicele moldo- venești din prima jumătate a secolului XIX ca organe de răspîndire a științei”, arată rolul pozitiv pe care l-au avut periodicele moldove- nești („de la „Albina” și „Foaia sătească” și pînă la „Propășirea”) în răspîndirea științei, în periodice s-a dat atenție, în mod special, științelor naturii și științelor tehnice. Proble- mele sociale, care „turburau regimul feudal’* și deci erau supuse unei cenzuri severe, au fost totuși abordate de cercul lui Kogălni- ceanu. Mișcarea pentru popularizarea științei prin, periodice, susținută pe lîngă Kogălniceanu de către Bălcescu și Asachi, „apare ca unul din aspectele frontului ideologic al epocii”. în studiul «„Junimea” expresie a regimului burghezo-moșieresc», I. Lăzărescu prezintă caracterul conservator, apolitic al societății conduse de Titu Maiorescu. Articolul trece, pe scurt, în revistă domeniile asupra cărora s-a produs influența ideologiei junimiste. Studiul „Probleme de teoria culturii și istoriei la A. D. Xenopol” al lui D. Bagdasar se referă la activitatea și preocupările lui D. A. Xenopol în perioada cînd a fost cola- borator al „Junimei”. Ultimul studiu din fasciculă este «Preo- cupări de folclor Ia revista „Convorbiri literare’"» de Al. Teodorescu. Autorul arată cauzele care au determinat revista să publice lucrări de folclor și menționează preocuparea pozitivă a „Junimii” în această direcție. V- ȘUTEU CU PRIVIRE LA DIALECTELE LIMBII ROMÎNE Importanța ce o prezintă pentru studiul științific al limbii romîne chestiunea formării ș i a clasificării dialectelor reiese și din faptul apariției în ultima vreme a unui șir de lucrări con- sacrate în întregime sau parțial rezolvării acestei probleme, și anume monografia acad. Al. Graur „Studii de lingvistică generală”, apărută în 1955 și articolele cu caracter de discuție ale prof. D. Macrea și acad. Al.Graur publicate în numerele 1 și 4 pe anul 1956 ale revistei „Limba romînă^. Obiectul discuției privește chestiunea dacă aromîna, meglenoromîna, istroromîna și dacoromîna trebuie considerate dialecte ale unei limbi romîne unitare sau reprezintă limbi de sine stătătoare. Cum se prezintă lucrurile în realitate? Lăsînd la o parte chestiunea formării „latinei orientale” (în această noțiune noi nu includem limba dalmată, care s-a format pe un teri- toriu cu substrat iliric) și chestiunea posibilei sale diferențieri dialectale, e incontestabil că în momentul pierderii de către imperiu a vastului teritoriu de răspîndire a limbii „romano- balcanice” (conform terminologiei acad. V. F. Șișmarev) sau a „latinei orientale” (conform terminologiei acad. Al. Graur) această limbă prezenta o anumită unitate. Care a fost însă soarta ei ulterioară? în această privință s-au emis diferite păreri. Al.Graur susține că „latina orientală s-a scindat în cinci limbi diferite : istroromîna și meglenoromîna, ambele pe cale de dispariție astăzi, aromîna, care duce o existență precară, și dacoromîna, din care s-a desprins apoi limba moldovenească”1; scindarea aceasta, după părerea lui, s-a produs într-o etapă timpurie de dezvoltare a „latinei orientale”, nu mai tîrziu de secolul al Vl-lea, cînd se întrerupe con- tactul teritorial între grupurile etnice vorbind aceste limbi nou formate2. D. Macrea, din contra, susține punctul de vedere că contactul între susnumitele grupuri s-a menținut activ pînă în secolul al XIII-lea (cu toate că scindarea teritorială s-a produs ceva mai devreme) și că în perioada din secolul al VH-lea pînă în secolul al XIII-lea avem deja de-a face cu „limba romînă comună primitivă” care, în urma anumitor împrejurări istorice, s-a format mai devreme decît limbile romanice apusene3. După D. Macrea, în perioada semnalată se formase deja naționalitatea „romînă primitivă”, a cărei limbă a fost „romînă comună primitivă”. în conformitate cu opinia lui D. Macrea, această naționalitate „romînă primitivă”, care n-a ajuns să formeze o unitate statală, la începutul mi- leniului al doilea în urma anumitor împrejurări istorice (invazia maghiară) se desmembrează, iar „limba romînă comună primitivă” se scindează în patru dialecte despărțite teritorial unul de 1 Al. Graur, Studii de lingvistică generală, București, 1955, p. 127. 2 Al. Graur, Dialectele limbii romîne, în „Limba romînă”, nr. 4, an. V, 1956 p. 66. 3 D. Macrea, Despre dialectele limbii romîne,în „Limba romînă”, nr. 1, an. IV, 1956, p.7 —8. altul și fără a mai exercita vreo influență unul asupra altuia în procesul dezvoltării lor ulterioare. Oricum ar fi, soarta acestor dialecte (ale ,,limbii romîne comune primitive’" sau ale „la- tinei orientale”) mai departe a fost diferită. Aromînii, meglenoromînii și istroromînii au intrat pe rînd în diferite formații statale fără să fi ajuns la o formație statală proprie, iar dialectele lor „au rămas pînă astăzi la treapta unor graiuri de conversație în mediul păstoresc și rural .. nu au o literatură proprie”1 și au păstrat un caracter arhaic. Alta a fost soarta dialectului dacoromîn, care în procesul ulterior al dezvoltării sale s-a scindat în cinci graiuri : muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean2. Pe baza graiului muntean (graiurilor regiunii Brașov-Tîrgoviște) s-a format limba romînă literară, care mai tîrziu, absorbind unele trăsături particulare ale celorlalte graiuri, a devenit limba națiunii romîne ; pe baza graiului moldovean, în urma anumitor împrejurări istorice (alipirea Basarabiei de Rusia în 1812),. s-a format mai tîrziu limba literară și națională a R. S. S. Moldovenești. în mod schematic această dezvoltare poate fi reprezentată astfel : „romînă comună primitivă" („ronaano-baleanică", „latină orientală") dacoromîna aromîna meglenoromîna istroromînă graiul graiul graiul graiul muntean graiul moldovean bănățean crișean maramureșean limba limba romînă moldovenească Prin urmare, dacoromîna, aromîna, meglenoromîna și istroromînă pot fi considerate ca dialecte ale unei limbi unitare (fie ale „limbii romîne comune primitive”, fie ale „latinei orien- tale”) numai din punctul de vedere al dialectologiei istorice, fiindcă în mod obișnuit astăzi prin „limba romînă” se înțelege dezvoltarea numai a unuia din dialectele „romînei primitive comu- ne”- dialectul dacoromîn. Aromîna, meglenoromîna, istroromînă și dacoromîna s-ar putea numi „dialecte latine orientale’" sau „dialecte romîne’". Această ultimă denumire rămîne acceptabilă și în cazul negării existenței „romînei comune primitive”, deoarece intră în autonominarea gru- purilor etnice vorbind aceste dialecte. VL. KARAKULAKOV (Stalinabad, R.S.S. Tadjikă). La rubrica „Recenzii" în loc de secolul al XXI-lea, se va citi secolul al XlX-lea. 1 Ibidem, p. 19 — 20. 2 R. Todoran, Cu privire la repartiția graiurilor dacoromine, în „Limba romînă”, nr. 2, an. V, 1956, p. 38-50. 97 ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI LIMBA ROMI NA ANUL VI 1 957 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE COMITETUL DE REDACȚIE D. MACREA - redactor responsabil; Acad. M. SADO VEANU ; Acad. IORGU IORDAN; Acad. AL. ROSETTI; EUSEBIU CAM ILAR, membru corespondent al Academiei R. P. R.; G. ISTRATE; V. BREBAN; GH. BULGĂR ; MARIA ILIESCU; C. OTOBÎCU; SORIN STATI; ST. TOMA. APARE DE 6 ORI PE AU Redacția revistei LIMBA ROMÎNĂ BUCUREȘTI, Raionul Stalin, Calea Victoriei 194 Institutul de LINGVISTICĂ, ACADEMIA R.P.R., Telefon 3.85.05 SUMAR VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISTICE D. MACREA, Petru Maior........................•...........• * • • • . 5 CULTIVAREA LIMBII I. G1IEȚIE, Observații asupra limbii folosite în „Sportul popular”................. 19 R. OCHEȘEANU, Observații asupra folosirii articolului genitival în limba presei actuale 27 LIMBA LITERARA I. DUMITRESCU, Analiza stilistică a poeziei „Ce te legeni” 31 METODICA PREDĂRII LIMBILOR G. BELDESCU, Pentru un material didactic cu temă ortografică 47 CRONICA V. D., Sesiunea științifică a Institutului de științe pedagogice................... 54 RECENZII Două lucrări lingvistice ale Academiei R.P.R. : Gramatica limbii romîne, voi. I și al Il-lea 1954 și Limba romînă (1956) (Gh. Trandafir)............................ 57 G. BULGĂR, Scriitori} romîni despre limbă și stil. Culegere de texte, introducere, note și glosar; București, Societatea de științe istorice și filologice. 1957, 327 p. (I.Gheție)..............’......................................... • • • 08 NOTE BIBLIOGRAFICE Revista de folclor, an I, nr. 1—2, 1956, 386 p. (I. Popescu)................... 70 Voprosî iazîkoznaniia, nr. 1, 1957, 98 p. (Paul Schweiger)..................... 72 EUGENIO COSERIU, La geografia linguistica. Extras din „Revista de la Facultad de Humanidades y Ciencias”, Montevideo, nr. 14, 1956, p. 29 —69 (Marius Sala) 74 C. M. ȘTEFĂNESCU, Transcrierea numirilor geografice străine în text romînesc . . . 76 Un articol despre Al. Lambrior (Florica Dimitrescu)............................... gj. Contribuții la cunoașterea operei lui M. Kogălniceanu (Gh. Bulgar)................. $2 Primul simpozion de lingvistică al Institutului Riva AgU^ro, Lima (Peru), iulie-a^uu 1957 83 CONS UL TA ȚII Răspuns cititorilor VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISTICE PETRU MAIOR DE D. MACREA Numele lui Petru Maior este strîns legat de studiul originii poporului și a limbii romîne, el fiind cel dintîi istoric și lingvist al nostru care a înfățișat un punct de vedere organizat și critic în acest domeniu. Deoarece^ această problemă, atît de mult discutată în trecut, a fost reluată recent în studiu de către o comisie constituită pe lîngă Prezidiul Academiei, înfățișarea felului în care a văzut-o Petru Maior ne ajută să-i stabilim locul pe care el îl ocupă în lingvistica și istoriografia noastră. Ideile lui Petru Maior despre originea poporului și a limbii romîne sînt privite, în general, sub eticheta sumară a Școlii ardelene, iar lucrările lui n-au mai fost reeditate de multă vreme. Ultima ediție a lucrării istorice principale a lui Petru Maior, „Istoria pentru începutul romînilor în Dacia”, apărută în primă ediție la 1812, cu două anexe, „Disertație pentru începutul limbii romînești” și „Disertație pentru literatura cea veche a romînilor”, este din 1883, iar „Dialog pentru începutul limbii romîne între nepot și unchi”, publicat în fruntea Dicționarului de la Buda (1825), nu a fost reeditat niciodată în întregime. Din acest motiv numai spe- cialiștii mai pot consulta direct lucrările lui, pe cînd masele mari de cititori le cunosc doar din extrase reduse, publicate în manualele școlare. La rari- tatea lucrărilor lui Petru Maior se adaugă ortografia greoaie a timpului cînd au fost scrise, ceea ce împiedică și mai mult cunoașterea lor. Considerăm o lacună în lingvistica și istoriografia noastră lipsa de grijă pentru reeditarea operelor celor mai de seamă ale reprezentanților Școlii ardelene. Dacă cronicarii noștri au fost mereu reeditați pentru frumu- sețea limbii lor, opera lui Petru Maior trebuie reeditată pentru că ea repre- zintă începuturile lingvisticii și ale istoriografiei noastre moderne. Unele din ideile lui privind limba și istoria noastră sînt, desigur, depășite și eronate, dar multe din ele sînt originale și juste, ele înfruntînd pînă astăzi verifi- carea progresului științei. Lucrări ca „Istoria pentru începutul romînilor 5 în Dacia”, „Disertație pentru începutul limbii romînești”, „Disertație pentru literatura cea veche a romînilor”, „Dialog pentru începutul limbii romîne. între nepot și unchi”, republicate în ortografia actuală și însoțite de note critice, pot constitui o lectură dintre cele mai instructive pentru cunoașterea primilor pași hotărîtori în formarea culturii noastre moderne. Regretabilă este de ^asemenea lipsa unei monografii complete asupra operei lui Petru Maior. în afară de studiile mai vechi ale lui Atanasie Marienescu1 și'G. Bogdan-Duică2 și de prezentările generale din diferitele istorii ale literaturii romîne, dintre care trebuie să menționăm în mod special pe a lui N. lorga3 și pe a lui D. Popovici4, nu s-au mai pu- blicat asupra operei lui Petru Maior decît articole ocazionale. Petru Maior a ocupat, pentru timpul său, o poziție înaintată în cul- tura noastră. în rîndurile do față vom încerca să prezentăm activitatea lui din perspectiva progresului de astăzi al lingvisticii și al istoriei, căutînd să arătăm în ce măsură dezvoltarea științei și a culturii noastre a consacrat ideile lui. Născut în 1760 la Căpușul de Cîmpie, lîngă Tîrgu-Mureș, viața lui Petru Maior s-a desfășurat în aceleași condiții ca ale marilor lui contemporani, tovarăși de idei și de luptă, Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Toți trei au fost exponenți militanți ai aspirațiilor sociale și naționale ale romînilor din Transilvania și factori activi pentru făurirea culturii noastre moderne. Deși educați în colegiile catolice din Roma și Viena, toți trei au fost rebeli față de iezuitismul bisericii catolice, punînd, în activitatea lor, pe primul plan, interesele poporului romîn, iar nu ale politicii papale. Gheorghe Șincai și Petru Maior au părăsit, în 1784, rasa de călugăr, sim- bolul supunerii față de ierarhia bisericească, pentru a-și putea consacra munca lor de cărturari luptători cauzei poporului nostru. Toți trei au trebuit să părăsească Blajul din cauza persecuțiilor episcopului loan Bob, robit intereselor papale. Dacă Samuil Micu și Gheorghe Șincai au fost legați printr-o strînsă colaborare intelectuală, Petru Maior, deși a lucrat în aceeași direcție spirituală, nu a cunoscut decît parțial opera lor. El s-a dezvoltat independent de aceștia, reușind să se ridice la o înălțime pe care ceilalți doi nu au atins-o. Dintre reprezentanții Școlii ardelene, Petru Maior a fost, fără îndoială, personalitatea cea mai complexă, care a avut cea mai mare influență asupra contemporanilor și a posterității. Spre deosebire de Micu și Șincai, care nu au reușit să-și publice lucrările istorice și lin- gvistice în timpul vieții, cu excepția gramaticii, „Elementa linguae daco- romanae sive valachicae” (1780), Petru Maior a reușit, în viață fiind, să-și publice operele cele mai importante și astfel să ducă o luptă mai vie pen- tru impunerea ideilor sale. Acest fapt l-a îndreptățit pe N. lorga să intitu- leze cel mai mare capitol din „Istoria literaturii romîne în secolul al XVIII-lea” : „Epoca lui Petru Maior”. 1 At. M. Marienescu, Vuda și operele lui Petru Maior. Discurs de recepțiune la Academia Romînă, cu răspunsul lui V. A. Urechea, București, 1883. 2 G. Bogdan-Duică, în ziarul „Tribuna” din Sibiu, 1893, n-rclc 33 — 43. 3 N. lorga, Istoria literaturii romîne în. secolul al XVIII-lea, voi II. București, 1901. 4 D. Popovici, La lUterature roumaine ă l'epoque des lumUreș. Sibiu 1945. 6 Cei 20 d,e ani petrecuți ca protopop la Reghin (1789—1809), departe de biblioteci, au fost folosiți de Petru Maior pentru meditarea operelor lui viitoare și pentru ridicarea culturală a poporului. ,,Mergea Petru Maior prin sate, scrie el într-un document autobiografic, unde adunînd pruncii făcea examen; pe cei ce știa îi lăuda, pe ceilalți părințește îi dojenea și rînduia mijlociri ca să învețe. Vara umbla pe cîmpuri, prin păduri, unde știa că sînt adunați pruncii a paște vitele și văzîndu-i îi striga la dînsul, care, cunoscîndu-1, îndată alerga într-ațolo și el îi întreba ceea ce au învățat și din nou îi mai învăța și îi lumina avînd osebită dulceață de a băilui (= a se întreține) cu pruncii pentru care tuturora era iubit. Atîta au fost aprins Petru Maior voia pruncilor spre învățătură, cît pruncii uitase jucă- riile sale și cînd se întîlnea la uliță tot de învățătură grăia și se întreba unul pre altul”1. Lucrările istorice și lingvistice cele mai de seamă, Petru Maior și le-a scris abia după 1809, ca cenzor și corector al cărților romînești din tipografia de la Buda, loc pe care-1 deținuse înainte și Samuil Micu. El s-a dus acolo, cum singur mărturisește, „mai mult să poată sluji neamului întru acea stație”2. Operele lui religioase, „Didahii, adică învățături pentru creșterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morți” (Buda 1809), „Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți” (Buda 1809), „Predice sau învățături la toate duminecele și sărbătorile anului” (Buda 1810—1811), nu sînt lucrări ale unui teolog abstract, ci ale unui predicator care a văzut în religie, în primul rînd, conținutul ei moral, menit să contribuie la ridicarea sufletească a omului. „Se cade, scrie el în „Propove- danii”, pururea și necurmat a se face poporului învățătură pentru ferirea de păcate și sporirea în fapte bune și a-1 deprinde cu măiestria de a se cunoaște pre sine”. Același scop îl urmărește și în „Didahii”, unde scrie : „Aceasta este ceea ce mă doare mai tare că atîta neștiință stăpînește în lume”. „Didahiile”, „Propovedaniile” și „Predicele” au constituit modele de retorică și de stilistică destinate preoților pentru a învăța să compună ei înșiși asemenea lucrări. Puritan în concepțiile lui morale, ca orator religios, Petru Maior reprezintă, din punct de vedere social, atitudinea micii burghezii în ascen- siune. El se manifestă ca dușman al nobilimii parazitare și al bogaților, care „țin averea în cercei, în inele, în mărgăritare”. In predica „Despre milostenie”, el pretinde remunerație dreaptă a muncii lucrătorilor și res- pectarea demnității lor de oameni, iar negustorilor le spune : „înmulțiți boitele (= prăvăliile) și negoațele”, dar „nu în lipsa și foamea altora”. Despre Petru Maior, ca scriitor religios, s-a vorbit puțin în istoria noastră literară, deși el a fost unul dintre marii noștri oratori bisericești, iar predicile lui au o remarcabilă valoare literară. Prin adîncimea gîndurilor, vigoarea stilului și puterea sugestivă a imaginilor, ele constituie și astăzi o lectură atrăgătoare. Afirmația lui N. lorga că Școala ardeleană nu a dat nici o valoare literară, că a fost numai o școală de istorici și filologi, care au scris totul pentru minte și nimic pentru inimă, nu este deci exactă3. 1 Răspuns la cîrtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, în „Revista eritică-literară”, (ași, voi. al Il-lca (1894), p. 128. 2 Ibidem, p. 125. 3 Vezi N. lorga, Istoria literaturii romîne în secolul al XV111-lea”, voi. II, București, J.900, p. 79 și urm. 7 Petru Maior este un teolog liberal care n-a servit ierarhia bisericească^ ci esența morală a religiei. El vorbește de „dreptul firii”, concept al ilumi- nismului vremii folosit și de Samuil Micu, traducător al unei cărți cu titlul „Legile firii sau filozofia cea lucrătoare” (Sibiu 1800). Lucrarea care definește mai clar poziția Iui Petru Maior față de bise- rică este „Procanonul”, scris în 1783 și publicat abia în 1894 de C. Erbi- ceanu. Această carte reprezintă la noi cea dintîi luare de poziție hotărîtă împotriva monarhismului papal, a setei lui de putere. Petru Maior con- damnă titlurile papei și mai ales pretenția lui de infailibilitate, arătînd, nulitatea lor dogmatică. El a fost influențat în această atitudine de curen- tul liberal și laic din Austria și Germania acelei vremi și, în special, de lucrarea lui Justinus Febronius „De stătu ecclesiae et legitima potes- tate romani pontificis” (1763)1. De pe aceeași poziție a combătut el cu tenacitate și tendințele de catolicizare ale lui Bob, apărînd tradiția istorică a bisericii romînești din Transilvania. Istoricii noștri literari, cu excepția lui G. Bogdan-Duică și D. Popovici, l-au privit pe Petru Maior mai ales ca scriitor latinist și naționalist, iar nu ca< reprezentant al iluminismului, deși acest aspect este esențial pentru înțele- gerea activității lui. El este traducătorul în limba romînă, după o ediție italiană, a operei lui Eenelon, „Tel6maque”2, cunoscută pentru ideile de toleranță și umani- tate, care au făcut ca scriitorul francez să fie alungat de la curtea despo- tică a lui Ludovic al XlV-lea. Eenelon exprimă prin personajele romanului său ideile de libertate care începuseră să-și facă drum la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Sentințe ca : „războiul este rușinea speței umane”, „prefer să displac decît să nu respect adevărul”, „cine preferă gloria lui personală sentimentelor omenești este un monstru bolnav de orgoliu, iar nu un om”' exprimă idei călăuzitoare ale umanitarismului iluminist. Mentor, eroul lui F6nelon, este un dușman al despotismului și al ambițiilor monarhice, din pricina cărora popoarele zac în mizerie și în întuneric. La sfîrșitul cărții a IX-a, Mentor vorbește astfel către regi și împărați : „întreg genul uman nu este decît o familie împrăștiată pe întreaga suprafață a lumii. Toate popoarele sînt frați și trebuie să se iubească ca atare”. Aceste idei se reflectă cu fidelitate în concepția lui Petru Maior despre raporturile dintre națiuni: „Este adevărat, scrie el, că nimic nu este mai potrivit cu natura decît ca națiile cele cu ajutorul lui dumnezeu cultivate să se îngrijească și pentru luminarea celorlalte nații ce sînt mai puțin fericite, pentru că toți oamenii au deopotrivă trup și suflet, price- pere și voință, deci dar toate națiile firește se cuprind în marea nație a neamului omenesc, iar deosebitele numiri ale singuraticelor nații sînt numai întîmplătoare. Așadar, potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii,, neluîndu-se în seamă întîmplătoarea lor numire, să se iubească unul pre altul ca frații și o nație să alerge cu ajutor alteia spre înaintarea culturii, de la care depinde fericirea pre pămînt; aceasta dacă o face vreo nație arată că au ajuns la adevărata cultură (luminare) și că trebuie a se zice în adevărat nobilă, iar din contră, dacă cineva într-aceea se silește ca să pună piedici ori culturii sale, ori luminării altei nații, lămurit arată că se află încă șt 1 Vezi G. Bogdan-Duică, în ziarul „Tribuna” din Sibiu, 1893, n-rcle 33 — 43 și D. Popovici, La litterature roumaine ă Pepoqiie des lumieres, Sibiu 1945 p. 105 —10b. 2 Intîmplările lui Telemah de pre limba italienească pre limba rominească, Buda, 1818.. 8 acum în vechea barbarie și greu păcătuiește împotriva naturii, mama tutu- rora, care poruncește a se îndeplini înțelegerea și voința fiecărui om Lupta lui Petru Maior pentru egalitatea socială și politică a romî- nilor din Transilvania, care formau, ca și astăzi, majoritatea covîrșitoare a locuitorilor acestei provincii, cu celelalte naționalități conlocuitoare a avut ca temei ideologic, pe lîngă aceste principii de umanitate și justiție, și pe acelea ale dreptului istoric și ale dreptului natural. în scrisul său Petru Maior nu lasă niciodată să străbată accente de ură sau de adversitate împotriva minorităților conlocuitoare, lupta lui fiind îndreptată împo- triva despotismului care ținea poporul romîn în întuneric. El n-a văzut îndreptarea stării poporului romîn pe cale revoluționară, ci pe cale legală. „Ba paza legilor, scrie el, și cercarea dreptății pre cale dreaptă și la cuviințate judecătorii vîrtos întărește liniștea de obște”2. Concepția conviețuirii pașnice a naționalităților din Transilvania și înțelegerea realistă a situației lor politice au fost factori care au ușurat răspîndirea ideilor lui Petru Maior. Exprimate cu o subtilă prudență,, ideile lui n-au întîmpinat opoziția autorităților timpului ca cele ale lui Gheorghe Șincai. Astfel, palatinul Ungariei a refuzat cererea lui Bob de a interzice difuzarea „Istoriei pentru începutul romînilor în Dacia”, motivîndu-și refuzul prin faptul că lucrarea nu conține atacuri împotriva constituției și că este singura lucrare de pînă atunci care tratează un asemenea subiect. Petru Maior a fost, în schimb, necruțător cu cei care au manifestat dușmănie sau dispreț față de poporul romîn. împotriva acestora el a folosit o argumentare strînsă, un viguros spirit polemic și o ascuțită ironie3, în „Istoria pentru începutul romînilor în Dacia”, după cum mărturisește în Prefață, Petru Maior a căutat să răspundă acelora care „fără de nici o dovadă iscodesc minciuni apriate (= dovedite) asupra romînilor și socotesc că lumea toată e datoare să creadă nălucirilor lor ; ba de o bucată de timp, precum măgar pre măgar se scarpină, așa unii de la alții împru- mutînd defăimările, fără de nici o cercare a adevărului, din nou le dau la stampă (tipar); și cu cît romînii mai adînc tac, nimic nerăspunzînd nedrepților defăimători, cu atît ei mai vîrtos se împulpă (= îndeamnă) pre romîni a-i micșora și cu volnicie a-ibatjocori”4. Iar despre cei ce afirmau, ca Paul Solarici, că limba romînă n-ar fi de origine latină, Petru Maior scrie : „Vorbele acelora, din amețeala capului scornite, sînt vrednice de șue- rare nu de răspuns”5. Cu toate greutățile pe care le-a întîmpinat Petru Maior în lupta cu adversarii lui, el a mers pînă la capăt. „Istoria pentru începutul romî- nilor în Dacia” are ca deviză : „Anevoie este a nu grăi adevărul”, iar în Prefața „Istoriei bisericii romînilor atît a acestor dincoace, precum și 1 Istoria pentru începutul romînilor in Dacia, cd. II, Buda, 1834, Apendice, p. 36. 2 Răspuns la cîrtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, în ,,Revista critică- literară”, lași, voi. al 11-lea (1894), p. 71. 3 Vezi, în special, cele trei broșuri ale sale în care ră punde observațiilor cr.tice făcute dj B. Kopitar „Istoriei pentru începutul romînilor în Dacia” : Animadversiones in recensionem historiae ,.De origine val ac ho rum9 9 (Buda 1814), Refleeciones in responsuin do- mini recensentis viennensis ad ,, Animadversiones" (Buda 1815) și Contemplativ recensionis... (Buda 1816). 4 Dialog pentru începutul limbii romîne între nepot și unchi, publicat în fruntea Dicți- onarului de la Buda, 1825, p. 100. 5 ibidem. & a celor dincolo de Dunăre” (Buda, 1813), prima lucrare de acest fel apărută în istoriografia noastră, el își afirmă independența față de puternicii zilei, în speță față de Bob, scriind : „Eu totuși pentru dragostea adevărului cu care îmi este învăpăiată inima mai bucuros am fost să sufăr primejdia decît să las sau a se înșela cei viitori cu strălucirile cele nălucite sau a nu ști cauza (pricina) schimbărilor celor în veacul meu întîmplate”. „Istoria pentru începutul romînilor în Dacia” are următoarea' dedicație : „Po- porului romînesc, acelui popor pentru care s-a scris această carte. Acelui popor care și-a păstrat cu scumpătate numele, limba, datinile și virtuțile sale strămoșești. Acelui popor care în decursul atîtor secoli furtunoși cîți au trecut peste capul său și-a menținut continuitatea neîntreruptă în Dacia, în patria sa nouă”. Originalitatea scrisului lui Petru Maior stă nu numai în stilul său plastic de polemist și în logica argumentării, ci și în varietatea formelor de exprimare a ideilor. în „Didahii”, „Propovedanii” și „Predici” el folo- sește stilul oratoric, în „Istoria pentru începutul romînilor în Dacia” este critic și polemist, în „Dialog pentru începutul limbii romîne” folo- sește forma convorbirii între unchi și nepot, în „Răspuns la cîrtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior face pe altul să vorbească despre sine. Folosind moduri variate de exprimare, Petru Maior dovedește resurse bogate de imaginație și talent. Nici acest aspect al scrisului său nu a fost scos în evidență de istoria noastră literară. Petru Maior a pus calitățile lui de scriitor, istoric și lingvist în servi- ciul celei mai mari cauze din acea vreme a poporului romîn : recunoașterea egalității în drepturi a romînilor din Transilvania și făurirea unei culturi naționale moderne. El este cel dintîi istoric și lingvist al nostru care a reușit să dea o fundamentare științifică drepturilor la egalitate ale romînilor din Transilvania. în lucrările sale istorice și lingvistice, Petru Maior a răsturnat argumentele adversarilor de atunci ai poporului romîn, Eder, Sulzer, Engel și alți exponenți înrăiți ai grofilor, care susțineau că poporul romîn n-ar fi autohton în Transilvania, că el ar fi venit aici din Peninsula Balcanică abia în secolul al XlII-lea și că limba noastră ar fi de origine slavă. Aceste idei erau răspîndite în occident și, în lipsă de alte dovezi, începuseră să prindă rădăcini. Cărtu- rarii romîni nu puteau să rămînă pasivi față de asemenea teze tendențioase. „Cu aspră sete, serie Petru Maior, dorea toți romînii, împreună cu mine, ca să aibă istoriuță și în partea lor, după atîtea hule de la cei străini asupra romînilor vărsate”1. Combaterea argumentelor potrivnice poporului romîn se impunea în acea vreme cu atît mai mult cu cît celelalte naționalități din Transil- vania își justificau drepturile și privilegiile pe principiul legitimității istorice. în zadar încercaseră romînii din Transilvania să-și impună drepturile prin răscoala din 1784 condusă de Horia, Cloșca și Crișan sau prin petiții ca „Supplex libellus valachorum” (1791). Aceste încercări s-au zdrobit de rezistența grofilor, care apărau cu dîrzenie si sternul constituțional al Tran- silvaniei întemeiat pe recunoașterea de drept numai a trei naționalități : maghiară, secuiască și săsească, toate laolaltă în mare inferioritate nume- rică față de romîni, dar unite în privilejii. 1 Răspuns la cîrtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, în „Revista critică-literară”, Iași, voi. al 11-lea (1894) p. 69. 10 Dîndu-și seama că drepturile poporului romîn nu puteau fi cucerite atunci nici pe calea armelor, nici a tratativelor, Petru Maior, ca și Samuil Micu și Gheorghe Șincai, a adoptat o cale de luptă mai îndelungată, dar mai sigură, aceea a dovezilor istorice și lingvistice care au creat o legiti- mitate morală, bogată în consecințe practice. Fără să dispună, ca adversarii lui, de o erudiție deosebită, Petru Maior a avut, în schimb, o judecată sănătoasă, un discernămînt limpede al esențialului în problemele istoriei și limbii noastre și un simț superior al adevărului. El a dovedit că poporul romîn este urmașul celui mai mare și mai puternic popor al antichității, poporul roman, a cărui limbă o vorbește și astăzi și că el este cel mai vechi popor în aceste locuri pe care .nu le-a părăsit niciodată. Pe lîngă temeinicia lui istorică, acest argument a avut și o mare valoare psihologică, limba latină fiind și limba bisericii catolice și a unei mari culturi a trecutului. înfățișarea umilitului popor romîn din acea vreme ca unul din urmașii direcți și autentici ai poporului roman și dovedirea originii latine a limbii sale a însemnat deschiderea unei căi noi și hotărîtoare pentru dezvoltarea istoriografiei și a lingvisticii noastre, cale pe care acestea se află în esență pînă astăzi. Timp de 150 db ani, istoriografia și lingvistica romînească au mers, cu rectificările impuse de progresul cercetărilor, pe drumul deschis de Petru Maior. De aceea, el a fost privit de urmașii iui, mai ales în Transilvania, cu adîncă venerație, iar cărțile lui au consti- tuit o importantă sursă documentară în lupta națională și culturală a romînilor de pretutindeni. Tezele istorice și lingvistice de bază ale lui Petru Maior sînt astăzi adevăruri atît de curente și de unanim acceptate, încît numele autorului nici nu se mai citează, atît de adînc au pătruns ele în conștiința noastră culturală. Acesta este cel mai mare omagiu pe care posteritatea îl aduce memoriei lui Petru Maior. ,,Istoria pentru începutul romînilor în Dacia”, spre deosebire de Cronica lui Șincai, este o expunere critică și polemică a problemelor esen- țiale ale istoriei poporului romîn : originea lui romană, continuitatea lui în Dacia, contestate de istoricii străini ai vremii, descrierea vieții lui în evul mediu. Cartea lui Petru Maior nu este o povestire, ci o expunere critică, cu caracter polemic, combativ. Cronicarii povesteau. Petru Maior comentează critic istoria. Ea cuprinde mai mult decît arată titlul. Alături de istoria romînilor din nordul Dunării pînă la venirea ungurilor, lucrarea cuprinde și istoria romînilor din sudul Dunării pînă la venirea turcilor. în afară de exagerări ca cea a Daciei pustiite de populație la venirea coloniștilor romani și de puritatea noastră romană, Petru Maior a avut ve- deri juste asupra începutului istoriei noastre. El este cel dintîi dintre istoricii romîni care a arătat că cea mai intensă colonizare romană a avut loc în Oltenia și Transilvania, fapt confirmat de cercetările arheologice ulterioare. Continuitatea neîntreruptă a romînilor a fost favorizată în aceste regiuni, după Petru Maior, de bogățiile lor naturale și de faptul că ele au fost mai puțin expuse invaziilor de mai tîrziu decît Moldova și Muntenia, care și-au primit surplusul de populație, ca și modul de organizare politică, din Transilvania și Oltenia. „Se cade dară, scrie el, să socotim că în Ardeal mai mulți coloni romani au rămas; mai vîrtos fiindcă acolo au fost aură- 11 viile și alte băi, bunăoară de sare, de fier, care romanii le lucrau precum pînă astăzi prin nepoții lor, adică prin romîni, mai toate se lucră”1. El a arătat că romînii au trăit în timpul migrațiunii popoarelor la munte, dar și la șes unde se ocupau cu păstoritul și cu agricultura și, fiind „vînoși și inimoși”, adeseori și-au împreunat armele cu ale invadatorilor. Aceștia „aveau plecare spre romîni pentru folosul lor”, adică pentru „a lucra pămînturile în toți anii și a păzi meșteșugurile”. După el, nici în aceste împrejurări strămoșii romînilor nu s-au amestecat cu străinii, ci au rămas romani puri. însuflețit de lucrările lui Petru Maior, preotul I. Teodorovici-Nica a scris poemul „Cîntare despre începutul și starea de astăzi a romînilor” (Buda, 1813). împotriva afirmațiilor cuprinse în broșura lui Tokoly Szâva, „Erweiss dass die Vallachen nicht romischer Abkunft sind”, apărută la Halle în 1823, în care se susținea că poporul și limba romînă, n-ar fi de ori- gine latină, Damaschin Bojinca, sprijinindu-se pe lucrările lui Maior, a publi cat lucrarea „Animadversio in disertationemhallensc m” (Pesta, 1827), iar Ef- timie Murgu, „Wiederlegung der Abhandlung dass die Vallachen nicht romi- scher Abkunft sind” (Ofen, 1830). în lucrarea lui Eftimie Murgu se face,, pentru întîia oară în lingvistica noastră, deosebirea limpede între cuvintele „esențiale” și „accidentale”, adică între fondul principal de cuvinte și restul vocabularului, subliniindu-se importanța acestei deosebiri pentru stabilirea caracterului latin al limbii romîne2. în 1834, lordache Mălinescu, tipărind ediția a doua a „Istoriei pentru începutul romînilor în Dacia”, scrie că ea „nu numai că a pus neînfricată stavilă vrăjmașilor națiunii de a ocărî fără rușine asupră-i și i-au dat caracter înaintea neamurilor străine luminate, ci încă a deș- teptat în națiune un spirit îndemnatoriu de a năzui cătră dreapta lumi- nare cu care se îndulcește neamurile celelalte ale Europei”. Prefața arată că ediția întîia a lucrării s-a epuizat foarte repede, „încît acum cu anevoie se poate găsi și se simte pipăită lipsa și trebuința ei”. în 1883, Societatea studenților romîni „Petru Maior” din Buda- pesta a publicat a treia și ultima ediție a cărții, arătînd în Prefață că lucrarea nu se mai găsea în librării de 30 de ani. ★ în lingvistică, Petru Maior a realizat de asemenea o operă pozitivă, rămasă în mare parte valabilă pînă astăzi. Principalele lui lucrări în acest domeniu sînt : „Disertație pentru începutul limbii romînești”, publicată, împreună cu „Disertație pentru literatura cea veche a romînilor”, ca anexă a „Istoriei pentru începutul romînilor în Dacia” (1812), „Dia- log pentru începutul limbii romîne între nepot și unchi”, „Ortographia romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur”, acestea două publicate în fruntea Dicționarului de la Buda, și Dicționarul de la Buda (1825) pînă la litera II. Spre deosebire de Samuil Micu și Gheorghe Șincai, care, în fanatismul lor latinist, au susținut că limba romînă continuă limba latină clasică 1 ..Istoria pentru începutul rointnilor în Dacia'’, ed. II, Buda, 1834, p. 38. 2 Vezi G. Bogdan-Duică, Eftimie Murgu, București, 1937, p. 47. 12 din care s-a „corupt”, Petru Maior stabilește că limba romînă, ca și cele- lalte limbi romanice, este continuatoarea latinei populare. El are meritul de a fi făcut această importantă precizare printre primii lingviști europeni. în ceea ce privește distincția dintre limba latină clasică sau „gramaticească” și limba vorbită de popor, Petru Maior scrie : „La romani două limbi au fost : una care o grăia poporul și aceasta o sugea cu laptele de la mamele sale, adică o învăța pruncii din auzite; alta care o învăța la școală cu ajutorul gramaticii și aceasta se zicea limbă învățată, deoarece singuri învățații o pot scrie. întru această limbă scria latinii sau romanii cărțile sale din care multe pînă la noi au ajuns să le cetim”1. în esența ei, deosebirea făcută de Petru Maior între cele două aspecte ale latinei este justă, fiindcă și știința de astăzi face deosebirea între limba populară și cea literară, nu în sensul că ar fi două limbi diferite, ci în acela că limba literară este forma cea mai îngrijită a limbii naționale vorbite de întreg poporul. în acest sens a înțeles problema și Petru Maior, dar expri- marea lui este stîngace și echivocă, studiile de lingvistică teoretică fiind în acea vreme abia la începuturile lor. Dovada că el n-a susținut existența a două limbi latine cu structuri gramaticale șifonduii principale de cuvinte diferite o constituie explicațiile pe care le dă el afirmației din citatul de mai sus. La întrebarea din „Dialog”, în ce limbă vorbea Cesar, autor latin clasic, soldaților săi, Petru Maior răspunde că acest comandant vorbea în limba poporului, dar scria în limba „gramaticească”, deoarece „toată scrierea este în această limbă. Am spus mai sus, continuă el, și prea cunoscut lucru este că romanii cei vechi în latina cea gramaticească scria. Nimeni nu scria în limba poporului; care datină mai multe veacuri și după încetarea împărăției cea de la Borna veche fu ținută; ba și alte gente, cum sînt galii, nemții, africanii etc. numai în limba latină cea gra- maticească scria cărți. Deci scriindu-se istoriile în limba latină cea grama- ticească, și cuvintele zișilor căpitani, măcar că de dînșii au fost zise către soldați în limba latină poporană, se scrise în limba latină cea grama- ticească. Alta este a cuvîntare, alta este a scriere”2. O altă dovadă că Petru Maior n-a susținut existența a două limbi latine structural deosebite, ci numai a două aspecte ale aceleiași limbi, o constituie raportul istoric dintre ele, pe care Petru Maior îl preci- zează în sensul că limba populară este mai veche decît cea literară, „gra- maticească” : „Limba latină cea din gura poporului cu mai multe veacuri înainte de facerea Romei au fost în țară. Mai veche este firea decît măies- tria. Limba latină cea din cărți e născută din limba latină poporană, adică din limba poporului fu prefăcută, precum orice limbă cultivată din limba poporului au luat începutul său ; după aceea fu pe încet mult avuțită, înfrumusețată și cu nouă și nouă strălucire dreasă pînă în zilele acelui mare orator al romanilor, Cicero, care timp s-au zis eta sau veacul cel de aur al limbii latine cei gramaticești. în veacul acesta de aur au încetat a se mai face ceva însemnată adăugire limbii latine cei gramaticești” 3. 1 Dialog pentru începutul limbii romîne între nepot și unchi, p. 55. 2 Ibidem, p. 62. 3 Ibidem, p. 76 — 77. 13 Petru Maior arată apoi diferențierea care s-a produs treptat între latina populară și cea clasică, „gramaticească”, sub influența limbii gre- cești, ,,Latinii au început a urma grecilor, a se dare după știință, și ca să fie limba lor deajuns spre primirea și lățirea științei lor, au început, după forma limbii cei eline sau grecești din care scotea învățăturile, a preface limba sa”1. Vederi juste a avut Petru Maior și cu privire la raporturile dintre limbile învinse și limbile învingătoare. ,,Romanii pe încet au învins toate popoarele Italiei; unele cuvinte și însușiri de-ale limbilor acestor popoare s-au adaos la limba latină și așa s-a întocmit limba romană poporană, care după aceea au fost în limba tuturor popoarelor din Italia”2. De aici reiese că Petru Maior nu vorbește de ,,amestec al limbilor”, noțiune confuză și inexactă, ci susține teza justă a împrumuturilor lexicale și a unor ele- mente secundare pătrunse din limbile învinse în cele învingătoare, teză confirmată de lingvistica modernă. Petru Maior susține că limba romînă s-a păstrat mai pură decît limbile romanice apusene, care ar fi mai împestrițate cu elemente din limbile „varvarelor ginți”. Astfel, ,,limba italiană, scrie el, prin longobarzi și prin ai săi învățați s-au abătut de la limba poporului roman cea veche”, pe cînd ,,limba poporului romanilor celor de demult vecuește pînă astăzi în gura romînilor noștri”3. El adaugă : „Așa dară limba romînească e acea limbă latinească comună, care pe la începutul sutei a doua era în gura romanilor și a tuturor italienilor. Limba latinească cea comună,, după timpul ieșirii romanilor din Italia în Dacia, cumplite schimbări a suferit în Italia ; urmează că limba romînească e mai curată limbă lati- nească a poporului roman celui vechi decît limba italienească cea de acuma : și mai cu cădere este a judeca din limba romînească cum a fost limba romanilor celor vechi decît din limba italienească cea de acum”4. Spirit critic și perspicace, Petru Maior recunoaște că limba romînă este mai săracă în elemente latine decît celelalte limbi romanice. Explicația dată de el acestui fapt, într-o vreme cînd nu exista încă lingvistica roma- nică, este cea justă și anume că, spre deosebire de limba romînă, pătrun- derea elementelor latine culte în limbile romanice apusene s-a făcut în mod permanent prin școală, biserică și administrație. ,,în limba italiană, și în celelalte, scrie el, se află multe cuvinte care la romîni nu se aud. Ci trebuie să-ți aduci aminte că italienii, spaniolii și frîncii, de cînd au îmbrățișat credința creștină, totdeauna au fost supuși patriarhului de la Roma; în bisericile lor totdeauna s-au ținut limba latină cea gramati- cească; avea școale latine. între popoarele aceste nu se scria cărți fără numai în limba latină cea gramaticească. Ce mirare este dacă în zisele limbi se află cuvinte latine cu zisul prilej vîrîte, care în limba romînă nu se aud ? ... Romînii din veacurile dintîi n-au avut o împărăție cu romanii și nici n-au învățat limba latină cea gramaticească. Pentru aceea în limba lor nu se află alte cuvinte latine, fără acelea cu care veniră strămoșii lor de la Roma în Dacia, adică cele ce erau ale limbii poporului roman mai demult. Limba romînă toată e limbă romană care fu alcătuită din limba. 1 Dialog pentru începutul limbii romîne între nepot și unchi, p. 77. 2 Ibidem, p. 63. 3 Ibidem, p. 63. 4 Ibidem, p. 69. 14 latină poporană și din alte distincte limbi ale popoarelor Italiei, care fură învinse de romani și făcură un națion cu romanii”1. Petru Maior a apreciat deci just, cu cîteva decenii înaintea lui Diez, deosebirea dintre cuvintele care alcătuiesc patrimoniul vechi al limbilor romanice și neologismele împru- mutate din latina clasică. De aici, el trage concluzia importantă, însușită astăzi de toți romaniștii, asupra rolului deosebit pe care-1 are limba romînă pentru stabilirea elementului popular latin din celelalte limbi romanice. „Cel ce vrea să judece drept despre limba cea de demult a poporului roman, scrie Petru Maior, trebuie să ceară ajutor de la limba romînă. Mulți bărbați învățați, dintru acea scădere că n-au știut limba romînă/ strîmbă judecată au făcut despre limba cea veche a poporului roman”2. Apărînd puritatea limbii romîne, Petru Maior nu admite existența elementelor de substrat. Deși recunoaște că postpunerea articolului, sunete ca a și î, precum și unele cuvinte vechi romînești sînt greu de explicat prin latină, el respinge teoria lui B. Kopitar3 că asemenea particularități ale limbii noastre ar putea fi urme traco-dacice. Atît cuvintele obscure ca etimologie, cît și postpunerea articolului sînt, după el, tot de origine la- tină, și anume și acestea ar fi particularități aduse de coloniștii romani. Petru Maior ajunge aici într-o contradicție evidentă pe care a relevat-o mai întîi Lazăr Șăineanu : postpunerea articolului în romînește el o admite ca fiind de origine latină, dar procliza din limbile romanice apusene o consideră influență germanică4. Tot de la coloniștii romani s-ar explica, după Petru Maior, graiurile și dialectele limbii romîne. „Din Italia dară au venit aici în Dacia mul- țimea distinctelor dialecte în vorbă, măcar că în cărțile cele bisericești numai o dialectă este la toți”5. Obsesia latinistă în explicarea tuturor particularităților limbii ro- mîne îl face pe Petru Maior să susțină că împărțirea romînilor pe provincii, care a fost cauza, după el, a multor slăbiciuni, ar proveni din afinitatea pe care au simțit-o coloniștii romani de a trăi toți cei veniți dintr-o anumită provincie a Italiei la un loc. Petru Maior constată existența unor influențe străine în limba noastră, dar observă în mod just că aceste influențe n-au atins structura internă a limbii. El face deosebirea importantă între elementele esențiale ale limbii, pe care le numește „țesătura limbii romînești cea din lontru” și ele- mentele lexicale neesențiale, intrate în limbă ca urmare a evenimentelor istorice. „Măcar că aceea nu putem nega că în limba romînească sînt vîrîte cuvinte de-ale slovenilor, cu care am petrecut împreună, însă slovenii de țesătura limbii romînești cea din lontru nici cum nu s-au atins, ci aceea a rămas întreagă precum era cînd întîi au venit romanii, strămoșii romî- nilor, în Dacia. Ci și cuvintele care sînt de la sloveni vîrîte în limba romî- nească prea lesne se cunosc și ușor ar fi de s-ar învoi romînii spre aceea a le scoate și a fac curată limba romînească”6. 1 Dialog pentru începutul limbii romîne Intre nepot și unchi, p. 67 — 68. 2 Ibidem, p. 75. 3 Kleine Schriften herausgegeben von Fr. Miklosich, Vicna, 1857. 4 Vezi L. Șăineanu, Istoria filologiei romîne, București. 1895, p. 90. 6 Dialog pentru începutul limbii romîne între nepot și unchi, p. 70. 8 Istoria pentru începutul romînilor în Dacia, Buda, 1834, p. 297. 15 Pentru a dovedi că influența slavă asupra limbii romîne se mărgi- nește la lexic, Petru Maior compară declinarea slavă cu cea romînească și italiană, arătînd deosebirea mare care există între declinarea slavă și romînească și asemănarea dintre declinarea noastră și cea italiană. El și-a dat deci limpede seama de realitatea structurii interne a limbii și de rezis- tența ei față de influențele străine. Petru Maior este un lingvist modern și în concepția pe care a avut-o asupra neologismelor. El și-a dat seama de necesitatea lor la începuturile culturii noastre moderne. „Unde intră științele cele înalte și nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum grecilor le este slobod în lipsele sale a se împrumuta din limba elinească și sîrbilor și rușilor de la limba slovenească cea din cărți, așa și noi toată cădința avem de a ne ajuta cu limba lati- nească cea corectă, ba și cu surorile limbii noastre, cu cea italienească, cu cea frîncească și cu cea spaniolească”1. Petru Maior cere însă ca intro- ducerea de cuvinte noi să se facă cumpătat și treptat pentru a putea fi asimilate. Întrebuințînd neologisme în scrisul său, el le însoțește de obicei de cuvintele vechi echivalente. Astfel, el vorbește de „slove sau litere”, „speranță sau nădejde”, „stampă (tipar)”, ocazie (prilej)”, „cauză (pri- cină)”, „memorie (aducere aminte)” ș.a. Petru Maior introduce în scrisul său și unele cuvinte aromînești pe care și le-a însușit din relațiile lui personale cu învățații aromîniM. Boiagi și G. Boja și din cărțile acestora. El folosește pe a vrea cu sensul aromînesc de „a iubi” (dulce vrută patrie), ma pentru „dar”, demîndă pentru „porun- cește”, păituiesc pentru „tocmesc”, atînt pentru „atît”, geană pentru „deal”, jărmeca pentru „a otrăvi” ș.a.2 Ideea introducerii de cuvinte noi necesare dezvoltării culturii noastre moderne constituie un merit de necontestat al lui Petru Maior și un cîștig pozitiv pentru limba noastră. Dar urmașii lui pe linie latinistă au ajuns la exagerări ca cele din Dicționarul lui Laurian șiMassim (1873 —1876), care deveniseră un pericol pentru limba romînă. Insuccesul încercării latiniștilor de a introduce neologisme exclusiv din latină se datorește faptului că ei au mers numai pe linia structurii latine a limbii noastre, fără să țină seama de pașii rapizi pe care începuse a-i face atunci cultura modernă, în orbita căreia intraserăm, și că latina mai era, în acea vreme, doar pur- tătoarea unei culturi a trecutului. Limba și cultura sînt factori insepara- bili în viața popoarelor. De aceea termenii ceruți de nevoile dezvoltării culturii noastre moderne, pe care latiniștii n-au reușit să-i introducă din latină, au pătruns totuși în limba romînă prin intermediul limbii franceze, nu numai din cauza structurii asemănătoare a celor două limbi, ci fiindcă limba franceză devenise în Europa purtătoarea cea mai importantă a culturii moderne. ★ Petru Maior și-a cîștigat mari merite ca întemeietor al lingvisticii noastre și în domeniul lexicografici. El a adus o contribuție substanțială la elaborarea primului dicționar etimologic al limbii romîne, intitulat „Lexicon romînesc-latinesc-unguresc-nem care de mai mulți autori în cursul 1 Dialog pentru începutul limbii romine între nepot și unchi, p. 71. 2 Vezi Th. Capidan, Petru Maior și arominii, iii ,,Junimea literară” .1923, p. 63 — 65 16 a treizeci și mai multor ani s-au lucrat”, cunoscut sub numele de Dic- ționarul de la Buda (1825). Acesta cuprinde aproape 10.000 de cuvinte cu- lese între anii 1780—1825 de SamuilMicu, I. Corneli, V. Coloși, Petru Maior, A. Teodori și 1. Teodorovici. Prin această lucrare autorii au căutat să răspundă nevoilor impuse de începuturile culturii noastre moderne de a avea, ca toate popoarele civilizate din acea vreme, dicționarul limbii naționale și, în același timp, de a oferi învățaț-ilor străini un mijloc de cunoaș- tere a limbii romîne și de apreciere a latinității ei. Acest scop a și fost atins, deoarece cu ajutorul Dicționarului de la Buda (1825) și al Grama- ticii lui Micu și Șincai (1780), numeroși savanți străini au putut studia limba romînă. Cele două opere i-au servit ca bază de studiu al limbii noastre întemeietorului lingvisticii romanice, Friederich Diez. Petru Maior a făcut revizia finală a lucrării și a stabilit etimologia cuvintelor pînă la litera H. în acest din urmă domeniu, el a urmărit scopul caracteristic întregii lui opere și anume evidențierea originii latine a unui număr cît mai mare de cuvinte. De aceea, unele etimologii sînt forțate ca, spre exemplu, cea a lui abur din lat. vapor, ban din lat. pecunia, brînză din lat. prandium, cimilitură din lat. similitura, clește din lat. forceps, clopot din lat. cam- pana ș.a. O altă greșeală a lui Petru Maior în stabilirea etimologii- lor a fost derivarea cuvintelor romînești exclusiv din vocabularul latinei clasice, deși el are meritul deosebit de a fi formulat, printre primii lingviști europeni, adevărul că limba romînă și toate celelalte limbi romanice sînt continuatoarele latinei populare. Cauza acestei con- tradicții a lui Petru Maior constă în faptul că latina populară nu era încă studiată în acea vreme. Asemenea exagerări au făcut însă să scadă valoa- rea acestui dicționar, lucrat în general cu multă grijă și competență. în ceea ce privește ortografia limbii romîne, Petru Maior a avut de asemenea vederi originale, unele valabile pînă astăzi. El a rost unul dintre cei mai convinși adepți ai scrierii limbii noastre cu caractere latine. Petru Maior a expus normele ortografice stabilite de el în fruntea Dicțio- narului de la Buda. Lui îi datorăm în ortografia noastră de astăzi semnele diacritice de sub s și ț, precum și scrierea, după model italian, prin ch(e,i) și gb{e,i) a ocluzivelor noastre palatale. De la Petru Maior au rămas și cîteva fragmente de gramatică a limbii romîne, publicate postum de Timotei Cipariu în „Arhivul pentru istorie și filologie” și în „Acte și fragmente”. Contribuția Școlii ardelene în acest domeniu fiind împlinită prin „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (1780) a lui Micu și Șincai, faptul că Petru Maior nu a ter- minat această lucrare nu-i scade meritele cîștigate în întemeierea lingvisticii noastre moderne. Apărîndu-se de acuzația de semeție pe care i-a atribuit-o cîrtitorul împotriva sa, Petru Maior își definește singur rolul în cultura noastră : „el niciodată n-au fost iubitor de stăpînire, ci pururea au căutat prilej cum de cum să poată lucra mai mult spre cultura și folosul neamului romînesc”1. Rolul lui Petru Mșior în cultura noastră a fost acela al unui deschizător de drumuri, care sînt urmate, în esența lor, și astăzi. El recunoaște că 1 Răspuns la cirlirea care s-au dai asupra persoanei lui Petru Maior, in „Revista critică- literară”, Iași, voi. II, 1894, p. 125. 2 — c. 2423 17 nu a rezolvat definitiv problemele pe care le-a ridicat. „Eu numai cît am aruncat sămînța”1, scrie el însuși. Meritul lui mare rămîne acela de a fi ridicat problemele esențiale ale istoriei și limbii noastre și de a fi introdus, în istoriografia și în lingvistica noastră principiul critic ca bază a cercetă- rilor. Prin Petru Maior, istoria încetează de a mai fi la noi simplă povestire, ci analiză critică a faptelor și a izvoarelor, iar în lingvistică se introduce metoda istorică în explicarea formării și dezvoltării limbii noastre. Dacă Petru Maior ar fi aplicat în mod consecvent metoda istorică la studiul limbii romîne, progresul lingvisticii noastre ar fi fost, desigur, mult mai rapid. Fanatismul latinist l-a împiedicat însă să aplice în mod consecvent această metodă, ducîndu-1 la unele judecăți dogmatice, ne științifice, ca ipoteza neverosimilă a Daciei pustii la venirea coloniștilor romani, păstrarea, purității noastre romane și chiar la ideea eliminării tuturor cuvintelor nelatine din limba noastră. Aceste exagerări, provenite din părăsirea metodei istorice, au dus la compromiterea autorității științifice a Școlii ardelene,, deși direcția ei de cercetare a fost recunoscută ca justă de toți istoricii și lingviștii noștri de mai tîrziu. Dar aplicarea inconsecventă a metodei istorice de către Petru Maior se explică nu numai prin fanatismul lui latinist, ci și prin faptul că această metodă nu se impusese încă în acea vreme, nici în alte părți, în cercetările lingvistice. Prin Timotei Cipariu, Școala ardeleană a folosit mai consecvent metoda istorică în studiul limbii noastre, fără a renunța totuși la tendințele artificiale și antiistorice de cultivare a limbii prin eliminarea cuvintelor nelatine, introducerea în limba vie a neologismelor luate aproape exclusiv din dicționarele latine sau a arhaismelor din cărțile noastre vechi. 1 Istoria bisericii romînilor aht a acestor dincoace precum și a celor dincolo de Dunăre (Prefață), Ruda, 1813. CULTIVAREA LIMBII —--o —-------- OBSERVAȚII ASUPRA LIMBII FOLOSITE ÎN „SPORTUL POPULAR” DE I. GHEȚIE Interpretarea faptelor de limbă dintr-o publicație de specialitate pretinde criterii întrucîtva schimbate față de cele care sînt folosite în articolele consacrate lucrărilor beletristice sau cotidianelor de informație generală. în cazul lucrărilor sau periodicelor de specialitate, notarea aba- terilor de la norma limbii literare trebuie făcută ținînd seama de măsura în care scrierile cercetate exprimă un limbaj propriu unui domeniu de activitate. Indiferent care ar fi revista sau ziarul studiat, formele aberante de limbă trebuie căutate în primul rînd în terminologia tehnică specifică. Fără a neglija importanța greșelilor curente de limbă, cercetătorul trebuie să aibă în vedere înainte de toate raporturile dintre terminologia respectivă și limba literară, scoțînd în evidență aspectele curente ale abaterilor de la normă, care se observă în folosirea termenilor speciali. Dacă se însumează observațiile făcute asupra limbii unei publicații de specialitate, se remarcă frecvența anumitor forme greșite, care ne permite să stabilim unele caracteristici ale felului cum sînt scrise artico- lele. De cele mai multe ori, aceste erori ,,cronice” se leagă direct de ter- minologie sau de maniera proprie în care se scrie în publicația respectivă. Ele apar aproape la toți autorii, indiferent de subiectul atacat sau de particularitățile stilistice ale articolelor. E o constatare care ne obligă să dăm prioritate acestor greșeli capitale, din dorința de a surprinde aspectele esențiale ale modului în care se scrie în periodicele de specia- litate. îndrumată în felul acesta cercetarea pierde uneori din vedere observațiile de amănunt, dar reține abaterile importante și caracteristice, prin care terminologia de specialitate este împiedicată să se conformeze întrutotul prescripțiilor normelor limbii literare. Terminologia sportivă s-a format la noi după primul război mondial și a cunoscut timp de cîteva decenii lipsa de fixitate caracteristică oricărui 19 început. In ceea ce privește originea, marea majoritate a termenilor sportivi provin din franceză sau din engleză. Cuvintele împrumutate au fost redate la început în forma fonetică originală, și aceasta nu numai pentru că termenii erau recent pătrunși în limbă. A existat și există și acum o ter- minologie sportivă internațională care face ca neologismele să-și păstreze multă vreme aspectul grafic sau fonetic englez ori francez. E adevărat că manifestările sportive pe plan internațional joacă un rol extrem de impor- tant. Din această cauză lexicul sportiv internațional, permanent expus îmbogățirii, tinde să devină unitar. Participarea la această unitate a determinat, în parte, neadaptarea fonetică a neologismelor sportive intrate în limba romînă. Observația aceasta privește în special cuvintele englezești care s-au menținut în grafia originală pînă aproape de zilele noastre, deși termenii introduși își cîștigaseră de mult drept de cetățenie în limbă. Perseverența ziarelor apărute între cele două războaie mondiale de a promova grafia străină a cuvintelor a atras după sine o consecință firească. Dincolo de coloanele ziarelor, termenii sportivi pătrunși în mase au suferit un dublu tratament : o mică parte a publicului a continuat să citească corect termenii străini, în timp ce majoritatea a început să folo- sească cuvintele ignorînd cu desăvîrșire pronunțarea englezească sau franțuzească. Cuvîntul -fotbal se scria foot-ball, dar prea puțini îl pronunțau englezește. Cei mai mulți au citit cuvîntul englezesc romînește și au impus forma consacrată astăzi: fotbal. Mai multe dificultăți a pricinuit vorbito- rilor rugbiul, care se scria rugby, dar se pronunța (și se mai pronunță și astăzi) rugbi, rbgbi, rugbi, ragbi și chiar ruibi sau ruibi. Exemplele sînt în măsură să ilustreze confuzia care a domnit pînă nu demult în terminologia sportivă romînească. Este meritul ziarului,,Sportul popular” și al celorlalte publicații sportive romînești de a fi contribuit la unificarea și, am putea spune, la normarea terminologiei sportive. începînd din anii 1948—1949, ter- menii sportivi au fost scriși după ortografia romînească, în conformitate cu pronunțarea lor cea mai răspîndită. în felul acesta o serie de cuvinte care încetaseră de mult să fie simțite ca străine, au primit forma cores- punzătoare romînească. Citind colecția ziarului ,,Sportul popular” 1 observăm că abaterile de la această normă sînt extrem de rare și poate tocmai de aceea frecvența lor în ultimul timp surprinde. Întîlnim astfel grafia normală rugbi alături de forma englezească rugby care mai apare pe alocuri (2901/2,2). Oscilarea aceasta se constată și în privința altor cuvinte : iolă și yolă (2836/2,1) voleu și volee (2834/3,2), snaip și snipe (2832/2,2), iahting și yachting (30 (3006/7,1). Există apoi termeni care, dacă ne aducem bine aminte, n-au fost niciodată transcriși în grafie romînească : breah (2897/2,4), knock-out (2892/3, 4-5), deși întîlnim aut (2897/2,2) etc. în ultimul timp se manifestă în coloanele ziarului o preferință tot mai vădită pentru termenii străini, transcriși uneori fără nici un discernă- mînt în grafia engleză sau franceză. Afirmăm acest lucru fără să ne gîn- dim la dubletele curente, cu circulație largă în rîndul vorbitorilor (lovitură de colț — corner, mijlocaș — half, unsprezece metri — penalii etc.), deși 1 Am pus la contribuție pentru redactarea acestui articol colecția ziarului ,, Sportul popular” din lunile mai 1956 — mai 1957; la fiecare exemplu s-a notat în paranteză numă- rul din care a fost extras. Prima cifră indică numărul, a doua pagina, iar a treia coloana. 20 în unele cazuri folosirea termenului autohton ar trebui preferată1. Ne surprinde însă numărul tot mai mare de englezisme sau de franțuzisme reînviate în mare parte gratuit și numai în scopuri exhibitive : draw, (= rezultat de egalitate*, 2897/3,3-5), fair (= frumos, 3009/4,2), out~sider (= principal pretendent; 2890/4,3), cupee (sic !;= numele unei figuri de scrimă ; 2955/4,4), daviscupman ( = jucător care ia parte la Gupa Davis ; 2999/4, 5-6), sparing-partentr (= partener de antrenament; 2836/3,4). Avem a face cu termeni fără circulație reală care, chiar în cazul necesității lor, trebuiau transcriși în grafie romînească. Maniei pentru termenii de specialitate străini (sau cel puțin pentru forma străină a termenilor) îi urmează în mod firesc tendința de a apela la limbile străine și în alte privințe : cuvinte ca ralenti (2890/6,1) clou (2955/4,1), rendez-vous (2893/1,5) sau grafia block-notesid (2900/2,4) deși Dicționarul ortografic recomandă blocnotes. Lexicul sportiv cunoaște o serie de termeni neologici a căror prezență este justificată prin lipsa unui echivalent romînesc precis. Cuvinte ca rutier, sabrer, batman, paradă-^ipostă etc. fără a participa la lexicul limbii literare sînt indispensabile în terminologia sportivă, deși pot să pară barbarisme unui necunoscător. Calchierea (frecventă în terminologia sportivă maghiară) se întîlnește mai rar și duce adesea la formațiuni care par forțate : opriri, ruperi de distanță (2955/4,4) etc. Afară de cuvintele împrumutate presa sportivă înregistrează în mod permanent formațiuni noi a căror abundență dovedește lipsa de fixare definitivă a terminologiei sportive. Se constată uneori derivate formate în limba romînă, în special cu ajutorul sufixului-i^, care este extrem de productiv : spatiști, velisti etc. Receptivitatea largă a terminologiei sportive față de neologisme duce, fie la acceptarea unor cuvinte compuse puțin obișnuite (iahtmeni în loc de iahtiști, cum ar fi fost firesc; 2901/4,3), fie la crearea unor elemente lexicale discutabile. Pornindu-se de la un cuvînt ca golaveraj ( = raportul dintre golurile marcate și cele primite) s-a ajuns la lansarea lui meciaveraj? al cărui sens rămîne obscur, întrucît în nici o ramură sportivă nu se face un raport între întîlnirile cîștigate și cele pierdute. Un semn de întrebare stăruie și asupra necesității lui cinci (,,Cehoslovacia a folosit „cin ciul” de bază”, 2830/2,1), a cărui rațiune de a fi o infirmă prezența lui cvintet, folosit în diferite ramuri ale limbii literare (de altfel și în terminologia sportivă : cvintet ofensiv). Crearea lui cinci s-a făcut prin analogie după unsprezece ( = echipă de fotbal) folosit destul de frecvent în formulări ca : unsprezecele Romîniei a avut o comportare meritorie. Discutarea expresiilor specifice limbajului sportiv, din punctul de vedere al corectitudinii îmbinărilor frazeologice realizate, trebuie să țină seama de gradul lor de răspîndire, precum și de măsura în care sînt nece- sare, în raport cu sintagmele echivalente din limba literară. La o analiză sumară, cercetarea descoperă o serie de expresii copiate direct din franțu- zește de multe ori în accepțiuni incorecte. S-a arătat mai de mult2 eroa- rea făcută de transplantatorii autohtoni ai sintagmei mener le train, care și-a intervertit sensul logic în expresia romînească a duce trena. Aceeași 1 Vezi Al. Graur, Unele probleme ale vocabularelor profesionale în ..Limba romînă’’, an. II (1953), nr. 6, p. 24. 2 AL Graur, loc. cit., p. 26. Tot aici se discută și expresiile a deschide pe cineva, a fi iot timpul peste cineva. 21 surpriză ne întimpină în fața sensului nou pe care l-a primit în limbajul sportiv verbul a degaja. Dacă franțuzescul degager le terrain însemnează „a descongestiona, a libera terenul” (trimițînd minge^ în partea de teren a adversarului), expresia romînească a degaja mingea atribuie cuvîntului a degaja o semnificație improprie. In ambele cazuri ne aflăm în prezența unor unități frazeologice intrate de mult în limbă, a căror răspîndire face aproape imposibilă renunțarea la ele. Aceasta nu ne împiedică, dim- potrivă ne obligă, să pretindem respectarea normelor literare, care nu tolereazăr forme aberante și sensuri improprii, oricare ar fi răspîndirea acestora. Vom semnala în continuare cîteva expresii, provenite în majoritate din franceză, care ar putea fi înlocuite cu echivalente de largă circulație din limba literară : a acoperi distanța (atletul suedez Nilson... a acoperit distanța în 2 h 22’5/10 sec...”, 2901/4,2); a marca pe cineva („A atacat cu directe și croșeuri care l-au marcat vizibil pe Cișmaș”, 2893/1,1); a egala lupta („Franțuzoaicele nu au reușit niciodată să egaleze lupta sub coș”, 2828/1); a sparge plutonul („Dinamoviștii caută” să spargă „plu- tonul” 2890/1,4). în cazul primelor două expresii, sinonimele apar fără nici un efort : de ce a acoperi o distanță, cînd avem a parcurge o distanță, sau de ce a marca, atunci cînd există a atinge^ A egala lupta trădează originalul francez, fără să poată face față concurenței lui a echilibra lupta, atît de răspîndit în publicațiile sportive. Inovațiile lexicale tentează în presa sportivă, altfel n-am putea explica apariția sintagmei a sparge plutonul ale cărei șanse de existență sînt discutabile, din moment ce expresia mai veche a fărămița plutonul este de mult încetățenită. O carieră remarcabilă face în terminologia sportivă verbul a forța, prezent în expresia, adoptată și în alte domenii de activitate, a forța alura și în formațiunea obținută prin analogie a forța ritmul. Pe lîngă acestea, s-a ajuns prin elipsă la sintagme ca a forța victoria, sau, mai recent, .a forța rezultatul („Echipa Bristol a reușit... să forțeze în repriza a doua rezultatul de egalitate”; 2890/1,3). Construcția e incorectă, întrucît, eliminînd cuvîntul obținerea (a forța obținerea rezultatului), se atribuie lui forța un obiect pe care sensul verbului nu-1 tolerează. Merită să mai fie notată expresia a încasa o înfrîngere („Torino... încasează înfrîngere după înfrîngere” ; 2855/4,3), pentru că examinarea ei ne furnizează elemente noi în discuție. Deși originea expresiei e destul de sigură, avem a face după toate probabilitățile cu o etimologie multiplă. Cuvîntul a încasa, prezent în terminologia sportivă franceză, se resimte de influența sensului pe care îl are cuvîntul în vorbirea argotică : a încasa o notă proastă sau chiar a încasa o bătaie. Mult mai evidentă e nuanța argotică a lui a scoate a cărui semnificație stilistică e marcată prin ghilimele în propoziția „Yvonne Goldenberg... a „scos” un rezultat remarcabil... (2830/2,5). Ambele cazuri ne arată că e necesară o selectare a termenilor în sensul eliminării elementelor de argou, care tind să se infiltreze tot mai mult în limbajul sportiv. în exemplele citate mai sus, sinonimele literare a suferi și a obține ar asigura mai multă sobrietate exprimării. Utilizarea improprie a expresiilor și a cuvintelor depășește însă limitele terminologiei sportive. Se constată adeseori deformarea sensului cuvintelor și a expresiilor din limba comună. Vom cita cîteva exemple, reducind pe cît posibil comentariile : „Maestre, mi-am uitat paspartuul 22 în buzunarul de la vestă, semnaliză discipolul” (= semnală; 2831/3,3); „Schimburi de mingi care au fost departe de conturul unui tenis modern” (contur a primit aici sensul de „cerințe, pretenții”; 2863/2,3); „Cît pri- vește echipa noastră, ea se prezintă într-o formulă nouă în care vor intra o serie de jucători tineri” (în formulă nu pot intra jucători; 2898/1,4); „Cea mai importantă competiție de oină din acest an... prezintă ultimul său act: finala”(evenimentele trăiesc, nu prezintă ultimul lor act; 2901/3,1); „A contracara sistemul defensiv suedez” (se contracarează acțiuni, nu sisteme; 2834/3,3); „Prezența „mondialelor” de juniori va stimula orga- nizarea concursurilor pentru tineret... pregătind și rodind pe pentatlo- niștii de mîine” (se rodează mașinile, nu oamenii; 2953/5,4); „Vă prezen- tăm participanții: italienii, polonezii, bulgarii și — bine înțeles — romînii, care au cules în ultimii ani atîtea galoane pe planșele din Budapesta, Varșovia...” (galoanele se cîștigă, se culeg numai laurii; 2890/8,1). O caracteristică a cotidianelor sportive o constituie legătura strînsă eu evenihientul zilei. Ziarul sportiv fiind în primul rînd informativ, trebuie să urmeze la scurt timp competiția pe care o prezintă. Actualitatea infor- mației aduce după sine și o serie de dezavantaje, dintre care cel mai impor- tant e viteza redactării și, firește, neglijențele inerente. Din această cauză, inconsecvențele constatate în ceea ce privește aspectul fonetic al unor termeni ar putea să pară explicabile, dacă n-ar interveni frecvența lor. ‘Numeroase sînt și greșelile de sintaxă, care se pot justifica numai în parte prin graba redactării. Vom lăsa la o parte unele observații de mai mică importanță, pentru a ne ocupa de două cazuri care apar curent în coloanele ziarului „Sportul popular” : greșelile de acord și folosirea improprie* a prepozițiilor. Lipsa acordului dintre subiect și predicat ne întîmpină destul de des. Uneori ea poate fi explicată prin particularitățile regionale ale limbii redactorului („Placajele necruțătoare care i-a entuziasmat și pe colegii săi de echipă” ; 2890/1,5), alteori prin reducerea greșită a două subiecte la unul singur („Federația de box din R.D.G. și R.F.G.... au căzut de acord...” ; 2901/4,5). Atributele substantivale în genitiv nu sînt consec- vent acordate între ele : „în compania campionului lumii (Borisov), a recordmanului și campion olimpic (Bogdanov)...” (2897/1,1). Exemplul următor („Măiestria reprezentanților țării africane nu cunoaște egali în lume” ; 2898/3,3) prezintă o dublă abatere : considerarea substantivului egal (din expresia a nu avea sau a nu cunoaște egal) ca avînd forme de gen și număr și acordarea lui greșită nu cu subiectul, ci cil atributul care îl determină (reprezentanții). Utilizarea greșită a prepozițiilor pornește de la necunoașterea semni- ficației lor și duce de multe ori la formulări improprii. Cităm cîteva exemple notînd în paranteză prepozițiile care se cereau folosite : „Asupra echipei germane... ni s-a comunicat...” (corect : „despre” sau „în legătură cu”; 2890/8,3) „Gh. Axioti și Z. Popazu au adevărate coșmaruri cu formula viitoarei echipe (corect : „în legătură cu”..., „în privința...” 2955/4,5); „Vînt de față, spate și lateral” (corect : „din” ; de e franțuzism ; 2900/6,1); „A cucerit cu mare diferență față de ceilalți titlul de campion” (corect: „la” ; 2898/1,5); „Jocul era și putea să rămînă foarte bine la nota lui de amical”... (în locul construcției prepoziționale trebuia folosit adjectivul singur la feminin; 2863/3,3). 23 în interiorul propozițiilor elementele sintactice sînt adesea dezechi- librate de schimbări nejustificate de topică care riscă să altereze sensul formulării: „Constatarea aceasta, cu prea puține excepții este valabilă... pentru întreaga noastră echipă reprezentativă (2860/1,1); „Tocmai cînd visul ajunsese la apogeu, al naibii deșteptător își făcu de lucru, țîrîi pre- lung, trezindu-1 din somn... (2819/3). Propozițiile incidente, extrem de ramificate, pot face obscure exprimările, separînd elementele propoziției principale, care se pierd în interiorul frazei: „Nu pierde niciodată sau foarte rar serviciul, pentru că antrenamentele l-au pus în posesia unei mișcări de atîta perfecțiune și forță, încît plasîndu-1 în funcție de așezarea primitorului, el obține...” (2829/2). Omiterea verbului în prima propo- ziție a unei fraze și folosirea lui în următoarele dă naștere unor construcții lipsite de armonie : „în zare, munți înalți, tociți de veacuri, fără sălba- tica vegetație a înălțimilor europene, iar lîngă noi defilează nesfîrșit acest lut galben, care uneori are nuanțe roșii aprinse”... (2819/8). Elipsa verbului duce la formulări incomplete din punct de vedere logic și, deci, sintactic : „Allan Erdman trăgător ale cărui performanțe îl prezintă ca favorit la Jocurile Olimpice” (2897/1,1). Același procedeu duce la segmentarea frazei în două părți: subiectul devine titlul articolului,, în timp ce restul frazei se transformă într-o propoziție independentă lipsită de predicat: „Locomotiva București — Energia Flacăra Ploești. Unul dintre cele mai interesante jocuri ale etapei, intrat în rîndul parti- delor de tradiție ale campionatului” (2890/3,3). Frecvența elipsei și mai ales a dislocării frazelor prin omiterea unui element sintactic ne permite să considerăm procedeul drept caracteristic pentru limbajul ziarelor noastre sportive. Specializarea unor sintagme în forma lor eliptică lip- sește uneori fraza de elemente iinportante pentru sensul logic, dar pe care cunoscătorul sportiv le subînțelege. în propoziția „Pentru lovirea intenționată a adversarului următorii jucători au fost sancționați: Cruțiu (Progresul București) 1 etapă, Bodo (Locomotiva București) 1 etapă...”' (2890/5,3), se remarcă ușor că din formulare lipsește tocmai sancțiunea care a fost dictată jucătorilor: suspendarea (pe cîte o etapă). încheiem rîndurile consacrate sintaxei atrăgînd atenția asupra unei tendințe pe care am amintit-o mai sus. încărcarea excesivă a frazelor prin serii de propoziții subordonate și de paranteze explicative creează o adevărată junglă sintactică, prin care mintea își croiește drum cu greu- tate. Sîntem încredințați că exemplele pe care le furnizăm mai jos ilus- trează această afirmație : „în speranța că aceste întreceri vor prilejui în sfîrșit un serios examen la care să participe întreg lotul nostru reprezen- tativ, antrenorii săi și toți cei care au participat la probe, că toți acești factori își vor spune deschis părerea privind mai ales lipsurile observate, cauzele lor și că forurile de conducere (comisia centrală și inspecția de specialitate) vor lua măsurile necesare, putem trage concluzia că ediția, a IX-a a campionatelor internaționale de atletism a folosit sub toate forinele atletismului nostru (2892/3,3) ; „în același timp, o însemnată lacună a organizării, tot în legătură cu depărtarea mare de oraș la care a fost realizată cazarea majorității delegațiilor (la Institutul național al sporturilor din pădurea Vincennes) și cu întocmirea programărilor (mini- mum 5 reuniuni zilnice și cel puțin două săli în același timp, pentru a realiza, bine înțeles, tot atîtea serii de încasări), a constituit-o imposibili- 24 tatea pentru participanti de a mai rezerva timp și vizitării Parisului’'' (2890/4,2). Particularitățile stilistice ale ziarului „Sportul popular” se leagă direct de caracteristicile reportajului sportiv. Am arătat mai sus legătura strînsă pe care cotidianul sportiv o are cu actualitatea. Pe lingă acest fapt, reportajul sportiv, ca orice reportaj, tinde să redea evenimentele în mișcare, în desfășurare, cu momentele dinamice puternic reliefate.. Consecința imediată e abundența termenilor drastici, plini de conținut afectiv, care vizează senzaționalul. Cuvintele „tari” nu pot fi condamnate decît în măsura în care contravin sobrietății prin abundența lor sau dis- tonează cu ansamblul frazeologic în care apar. Cu toate că „Sportul popu- lar” a redus considerabil din exprimarea spectaculoasă a ziarelor sportive mai vechi, preferințele pentru elementele lexicale din arsenalul gazetăresc senzațional se constată pe alocuri. Cităm cîteva exemple : „Bătălia se desfășoară într-o alură infernală” (2893/1,3); „Imens val de comentarii” (2897/3,3); „Inepuizabila măiestrie” (2863/1,5); „Desfășurarea magni- ficelor campionate mondiale” (2890/7,5); „Timp infernal” (2836/4,3). Reportajul sportiv a primit în ultimul timp o îndrumare aparte. Afară de obișnuitele comentarii, trimișii ziarelor au început să acorde atenție evenimentelor culturale sau politice din țările vizitate, precum și descrie- rilor de natură, de orașe etc. Relatările sînt de cele mai multe ori sobre și directe, evitînd exprimarea pretențioasă. Se găsesc însă uneori formulări în care prețiozitatea se asociază cu improprietatea termenilor. Extragem cîteva specimene dintr-un reportaj asupra Chinei: „Și aici noul este debordant” (2819/8); „Elementele peisajului chinez impun prin inten- sitatea și măreția lor” (ibidem; elementele de peisaj nu pot fi intense) :< „Apele sînt imense, placide, nemișcate” (ibidem; placiditatea nu e o proprietate a apelor); „Sîntem la capătul unei călătorii imense” (ibidem; adjectivul e folosit impropriu lîngă substantivul călătorie). în alte cazuri, se apelează la exprimări desuete, dacă nu rizibile („De după un colț de nor bătrînul astru solar și-a aruncat privirile pe stadion” ; 2863/1,4) sau la formulări de un dramatism teatral în care lipsa de gust e evidentă x „Muntele Urgall se prăbușise parcă peste noi... Muntele Urgall cea mai mare înălțime din apropierea oceanului și a orașului San Sebastian nu se prăbușise, dar ei fuseseră martori la una din marile drame ale sportului”' (2997/7,2). în încheierea observațiilor am vrea să ne oprim asupra unor pro- bleme de punctuație. Parcurgerea oricărui număr din „Sportul popular” ne arată că redactorii ziarului (din vina lor sau a tipografiei) ignorează, în bună măsură normele de folosire a punctuației și, în special, a virgulei. Lipsa unei logici severe în delimitarea propozițiilor sau a părților de pro- poziție prin virgulă se îmbină cu ignorarea desăvîrșită a acestui semn de punctuație. Exemplele sînt atît de numeroase, iar detașarea lor se face cu atîta ușurință, încît ne abținem să dăm un singur exemplu. Ne vom opri în schimb asupra folosirii ghilimelelor. Sintagma timp „infernal” citată mai sus poate servi ca punct de plecare pentru a detașa o particularitate a ziarului de care ne ocupăm și, poate, a tuturor rubricilor sportive din celelalte ziare. Sintagma are cel de al doilea termen între ghilimele. Rostul semnului de punctuație este în acest caz să scoată în relief caracterul special, stilistic, al termenului evidențiat. Așadar 25* timp „infernal” însemnează nu timp specific infernului, ci timp foarte prost, mizerabil, care poate fi comparat cu iadul. Această accepțiune a cuvîntului este însă de mult statornicită în limbă, așa încît prezența ghilimelelor e inutilă. Folosirea gratuită a ghilimelelor prezentă aproape în fiecare articol, indiferent de autor, se constată în proporție impresio- nantă. Ziarul nu dă dovadă nicăieri și în nici o privință de atîta consec- vență ca în cazul utilizării nesăbuite a ghilimelelor. Adăugăm pentru edi- ficare o listă modestă, care poate fi continuată oricînd „ad libitum” : „N-am avut prea mult de „furcă”... (2835/8,5); ,,Apărătorii belgieni sînt „la post” (28361/1,5) „Nicolae Linca și Ilie Dragnea au realizat o „ciocnire” violentă” (2893/1,2); „Nu cumva un norișor cît de mic inten- ționează să le „amenințe” spectacolul pugilistic” (2890/1,2); „Ieri dimi- neață acceleratul de Timișoara a „depus” pe peronul gării de nord echipa de handbal a R.P.F. Iugoslavia” (2898/1,2) etc. etc. în toate exemplele avem a face cu termeni care au dobîndit de mult un sens figurat sau care intră în componența unor sintagme definitiv constituite în expresii. Desigur, se întîlnesc și cazuri cînd ghilimelele marchează un termen din limba comună în curs de a-și preciza un sens sportiv („potcoavă”, „schelet” etc.) sau un neologism recent, și în acest caz folosirea lor este îndreptățită. Observațiile pe care le-am făcut n-au pretenția de a răspunde la toate problemele pe care le implică examinarea limbii folosite în „Sportul popular”. Oricît de incomplete ar fi, constatările făcute ne ajută să tragem cîteva concluzii. Se cuvine să remarcăm de la început că „Sportul popular” înregistrează un progres considerabil, în ceea ce privește felul cum este scris, în comparație cu cotidianele care l-au precedat. Grație mai ales activității acestui ziar, reportajul sportiv cunoaște în prezent sobrietate și moderație în exprimare, calități care trebuie însă promovate necontenit. E necesară apoi o aplicare consecventă a normelor limbii literare în ter- minologia sportivă. Scrierea termenilor sportivi trebuie făcută fără excepții în conformitate cu princip iul. fonetic, care stă la baza ortografiei actuale a limbii romîne. Se impune de asemenea o selectare a cuvintelor străine în curs de a pătrunde în limbă, reținîndu-se numai cele necesare și elimi- nîndu-se cele care sînt utilizate exclusiv pentru a produce impresie. Din coloanele ziarului trebuie să dispară orice tendință spre reportajul senza- țional realizat prin clișee uzate sau prin abundența cuvintelor drastice. Conformarea față de normele limbii literare privește nu numai termino- logia sportivă. înainte de orice se cere respectarea regulilor sintactice, ortografice și de punctuație fără de care se ajunge la confuzie în construcții, la obscuritate în înțeles și la inconsecvențe în scriere. Astăzi, cînd termi- nologia sportivă cunoaște o răspîndire mereu lărgită, se impune fixarea și difuzarea ei în cele mai corecte forme. OBSERVAȚII ASUPRA FOLOSIRII ARTICOLULUI GENITIVAL ÎN LIMBA PRESEI ACTUALE DE R. OCHEȘEANU Deși articolul genitival (sau posesiv) nu prezintă în teorie nici o dificultate în ceea ce privește întrebuințarea, în practică, folosirea lui corectă se dovedește a fi grea. Dificultatea nu vine atît de la numărul și varietatea aspectelor lui morfologice, cît mai ales de la faptul că acest instrument gramatical pre- supune existența a două cuvinte pe care le leagă. Unul e totdeauna sub- stantiv, celălalt poate fi un pronume posesiv, un substantiv ori un pronume în genitiv sau un numeral ordinal. Acest articol leagă pronumele posesiv sau cazul genitiv și substan- tivele pe care le determină ca atribute. El poate fi înlocuit prin articolul enclitic care se alipește la substantivul pe care-1 determină. De exemplu sintagma ,,cărți ale noastre” este echivalentă cu „cărțile noastre”. Formele articolului genitival (sau posesiv) sînt la sg. m. al, f. a; la pl. m. ai, f. ale ; la m.f.gen.-dat. alor. Ele variază după genul și numărul substantivului de care depinde genitivul (sau pronumele posesiv) și care în mod obișnuit ocupă locul întîi în sintagma respectivă. în principiu acordul articolului genitival este simplu, în prac- tică însă, dată fiind strînsa legătură dintre articol și cuvîntul pe care îl însoțește, vorbitorii sînt înclinați să schimbe aspectul morfologic al arti- colului după genul și numărul substantivului următor și nu după al celui precedent. De aici s-a ajuns la o serie de dificultăți, în ce privește acordul acestui articol. în rîndurile care urmează vom face o grupare a acestor abateri —uneori greșeli propriu-zise—de la regula obișnuită. Astfel, în limba vorbită, mai ales în Moldova, este foarte răspîndită forma a pentru ambele genuri și numere. Această formă, deși obișnuită în limba secolului al XlX-lea, în spe- cial în prima lui jumătate, cînd o întîlnim chiar la scriitorii și mai ales 2T la poeții noștri mari, ca Alecsandri și Eminescu (de ex. : Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști (Eminescu, O.1.147) sau înnegrind tot orizontul Cu-a lor zeci de mii de scuturi (Eminescu, O. I. 147), constituie totuși o abatere. Astăzi, cînd limba literară s-a perfecționat și normele ei se impun, peste tot, această abatere, răspîndită mai ales în limba vorbită și populară,, trebuie evitată. Ea nu poate fi admisă nici chiar la poeți. Din păcate însă, în publicațiile noastre actuale avem destule exemple în care o întîlnim. Ne mulțumim să cităm două dintre ele. Astfel în exemplul : Aceasta se- manifestă după două-trei scurtări a vîrfurilor ramurilor (Știință și Tehnică 4/1956, p. 17), în care apare această formă unică a pentru ambele genuri și numere, acordul este evident greșit. Articolul genitival care leagă sub- stantivul scurtări de atributul său mrfurilor trebuia să se acorde în gen și număr cu substantivul scurtări de care depinde. Deci corect este : ale- vîrf urilor. Aceeași observație pentru exemplul : Nu făceau parte din domeniul noțiunilor și a teoriilor (Gazeta literară 113, 6/3), unde articolul genitival trebuia acordat: cu substantivul domeniul, deci: domeniul noțiunilor și' al teoriilor. De aici se desprinde clară regula că articolul genitival trebuie să se acorde cu substantivul pe care-1 determină genitivul și nu cu cel pus în genitiv, indiferent la ce depărtare de genitiv se găsește substantivul deter- minat. Pe lîngă această abatere de la regula acordului articolului genitival întîlnim chiar greșeli propriu-zise. Aceste greșeli se pot grupa în două categorii : 1. Acordul articolului genitival se face nu cu cuvîntul pe care-1 determină genitivul, ci cu genitivul însuși, care, fiind mai aproape de articol, decît substantivul regent, impune acestuia genul și numărul său. Exemplul : Pentru ilustrare să analizăm operațiile de găurire ale piesei „bloc motor” al autocamionului (Știință și Tehnică 4/1956, p. 28) conține de fapt două greșeli de acord : operațiile de găurire ale piesei și al auto- camionului. Ne vom ocupa mai întîi de partea finală a propoziției, unde acordul articolului genitival s-a făcut cu substantivul autocamionul. în acest caz avem a face cu fenomenul acordului prin atracție, care s-a produs cu atît mai ușor cu cît substantivul regent piesa este despărțit de atri- butul autocamionului prin cuvîntul „bloc motor”. Corect ar fi trebuit spus : a autocamionului. 2. Acordul se face greșit, deoarece nu se ține seama de aspectul morfologic al substantivului regent. Această greșeală are loc mai ales atunci cînd articolul stă împreună cu genitivul respectiv după un substan- tiv determinat el însuși de alt substantiv sau de un infinitiv lung, așa încît nu e clar cu care substantiv trebuie făcut acordul. Astfel, în exemplul citat mai sus : operațiile de găurire ale piesei,. articolul genitival ar fi trebuit să ia, conform regulei, genul și numărul substantivului de care depinde genitivul piesei. Deci acordul trebuie făcut cu infinitivul substantivat găurirea și nu cu substantivul operațiile, care e de fapt regentul ambelor atribute. Deci: „operațiile de găurire a piesei” De asemenea în Procesul de sudare al vârstelor (Gazeta Literară 112, 3/6), articolul genitival trebuia să se acorde cu infinitivul substantivat 28 sudarea și nu cu substantivul procesul. Deci trebuia spus : procesul de sudare a vîrstelor. Desigur că în asemenea exemple intervine uneori și înțelegerea greșită a conținutului exprimat prin construcția respectivă. Aceeași greșeală se observă și în construcția : studiul formării limbii și al poporului romîn (Contemporanul, nr. 102, 3/4), în care, fiind, vorba de formarea poporului romîn și nu de studiul poporului romîn, trebuia spus studiul formării limbii și a poporului romîn. Tot așa, dacă analizăm exemplul următor : Este necesar ca revista să îmbrățișeze mai larg și mai sistematic întreaga bogăție de aspecte a acti- vității noastre culturale (Contemporanul, 1954, nr. 24, p. 1), vedem că este vorba de aspectele activității noastre culturale care sînt multiple, bogate, deci articolul genitival trebuia să se acorde cu substantivul aspecte : bogăția de aspecte ale activității noastre culturale. în alt exemplu : Nivelul de cunoștințe ale studenților (Scînteia, 1954, nr. 2583), acordul articolului genitival s-a făcut greșit cu substantivul cel mai apropiat cunoștințe, care e de fapt însoțitorul cuvîntului regent nivehil. Toate aceste exemple ne fac să ne dăm seama și mai bine de rolul important pe care îl are aici înțelegerea justă a conținutului exprimat. Pentru a face acordul corect este deci necesar să analizăm conținutul frazei și să găsim substantivul regent, de care depinde genitivul precedat de articolul genitival, pentru a acorda articolul în gen și în număr cu acest regent. Există însă cazuri cînd numai contextul hotărăște cum trebuie făcut acordul. Astfel în exemplul rolul de educare al cadrelor didactice, forma articolului poate fi și a, după cum este vorba de rolul de educare pe care îl au profesorii (genitiv subiectiv), sau de rolul statului în educarea cadrelor didactice (genitiv obiectiv). în aceeași categorie a cazurilor discutabile, în ceea ce privește corec- titudinea acordului articolului genitival, se pot plasa și următoarele exemple : Legile de dezvoltare a societății sau legile interne de dezvoltare a limbii. Este discutabil dacă acordul se face cu substantivul dezvoltare și atunci este corect spus dezvoltare a societății, a limbii sau se consideră legile de dezvoltare ca o unitate, o sintagmă și atunci acordul trebuie făcut cu substantivul legile și deci corect : legile de dezvoltare ale limbii sau legile de dezvoltare ale societății. Pe lîngă greșelile amintite în legătură cu acordul, articolului geni- tival întîlnim foarte des în publicațiile noastre exemple în care acest articol lipsește cu totul. De exemplu, în propoziția : Consecința firească... a fost negarea însemnătății și rolului istoric al alianței muncitorești țărănești (Cercetări filozofice, t. III, nr. 4/1955, p. 80), era necesară folosirea artico- lului genitival a înaintea substantivului rolul: negarea însemnătății și a rolului istoric al alianței... De asemenea, în citatul '....ca urmare a altoirii formelor celor mai înalte ale proprietății și exploatării capitaliste (Cercetări filozofice III, 4/1955, p. 87), se impune repetarea articolului genitival, deoarece geniti- vele proprietății și exploatării capitaliste exprimă două noțiuni diferite ■care nu alcătuiesc o unitate. .29 Dacă uneori articolul genitival, deși necesar, nu este exprimatz după cum s-a văzut din exemplele citate, alteori acest articol apare fără necesitate. în exemplul : ...datorită sprijinului și a ostenelii noastre.. (Scîn- teia, 1954, nr. 283), printr-un fel de hiperurbanism sintactic apare acest a, deși sprijinului și ostenelii sînt în cazul dativ (cerut de datorită) și nu în genitiv. Articolul genitival nu-și are deci locul aici. în alte cazuri, alături de lipsa articolului genitival constatăm și o acumulare de genitive care îngreuiază stilul. Astfel în exemplul: Trata- rea multilaterală a problemelor de creație din domeniul literaturii, teatrului, plasticii, muzicii, cinematografiei (Contemporanul, 1954, nr. 24, p. 1) sau în citatul : Popularizarea consecventă și multilaterală a marilor cuceriri ale culturii, artei și științei din Uniunea Sovietică (Contemporanul, 1954,. nr. 24, p. 1), numeroasele genitive care se găsesc în aceeași frază puteau fi evitate prin schimbarea construcției. în concluzie trebuie să observăm că, deși problema articolului geni- tival în aparență este foarte simplă, în practică ea ridică o serie de difi- cultăți legate în special de acordul acestuia. Pentru evitarea greșelilor este necesară nu numai cunoașterea și folosirea corectă a regulii acordului, cît mai ales analiza și cunoașterea exactă a textului pe care vrem să-l LIMBĂ LITERARĂ ANALIZA STILISTICĂ A POEZIEI „CE TE LEGENI” DE I. DUMITRESCU Așa cum evoluează azi, istoria, estetica și critica literară se pătrund, tot mai mult de ideea că mijlocul cel mai potrivit spre a învedera obiectiv caracterul și valoarea creațiunilor literare este raportarea lor la materialul primordial al poeziei: limba. Cu alte cuvinte, o legătură strînsă cu lin- gvistica, cea mai apropiată de știință dintre disciplinele sociale, deoarece, prin stringența ei, oferă mijloace de control și de coordonare pentru lumea de gînduri ce se țese între cititor și operă. Rezultatele acestei îndrumări n-au întîrziat să se arate în lucrări care, interpretând fenomenul literar, s-au ținut deopotrivă departe și de impresionism și de dogmatism. Dar dacă cercetarea literaturii a avut mult de cîștigat din apropierea de lingvistică, nu mai puțin aceasta din urmă și-a îmbogățit perspectiva și mijloacele de investigație în urma confruntării cu marii creatori. Trăsătura de unire între lingvistică și literatură o constituie stilis- tica, disciplină care, în adevărata ei accepțiune, evoluează sub ochii noștri. Problemele stilisticii sînt larg dezbătute. Controversele vii nu lipsesc. Dincolo de controverse, însă, un lucru este sigur : limbile au valori intra- ductibile ; aceste valori, în care popoarele concentrează intuiții proprii de viață, își limpezesc semnificațiile în opera marilor creatori. De aci nevoia de a se constitui stilistica fiecărei limbi și aplecarea înțelegerii critice spre acele focare de expresie în care inspirația poetului se împletește cu resursele limbii și le dă relief. Pe linia aceasta și plecînd de la gîndul că fiecare poezie este o metaforă, vom face cîteva observații asupra elegiei „Ce te legeni”. 1. între poeziile lui Eminescu în formă populară, „Ce te legeni” este cea mai cunoscută. Cercetătorii s-au oprit în repetate rînduri asupra ei, determinmdu-i izvoarele și căutând în structurile expresiei un temei de înțelegere pentru asentimentul estetic cu care a fost primită. 31 Tema- poeziei este trecerea ireversibilă, risipirea vieții în timp : Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt9. De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea ! Ziua scade, noaptea crește Și fmtnzișul mi~'l rărește. Bate vîntul frunza-n dungă — Cîntăreții mi-i alungă; Bate vîntul dintr-o parte — larna-i ici, vara-i departe. Și de ce să nu mă plec Dacă păsările trec ! Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndurele, Ducînd gîndurile mele Și norocul meu cu ele. Și se duc pe rînd, pe rînd Zarea lumii-ntunecînd Și se duc ca clipele, Scuturînd aripele, Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit Și cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el ! Versurile au caracter simbolic. Dincolo de codru, recunoaștem poetul, destinul vieții în genere. Este aici o poziție străveche, intrată poligenetic în folclorul popoa- relor : înclinația omului de a vedea semne și de a căuta tălmăciri în aspec- tele naturii. Stă în amintirea tuturor templul lui Zeus de la Dodona și codrul de stejari vecin care, prin foșnetul frunzelor, destăinuia voința supremă. 2. Geneza poeziei nu interesează în mod special acum. Totuși, spre a fi pe deplin clare considerațiile ce urmează, se va zăbovi o clipă asupra ei. Prezentată schematic, intuiția lirică dezvoltă trei structuri dis- tincte : 1) tainica legănare a codrului „fără ploaie, fără vînt” ; 2) motivele acestei legănări: tristețea în fața vremii care trece năruind totul; 3) tabloul codrului în timp de toamnă, ca expresie a tristeții, ca simbol al destrămării generale. Plecînd de la apropierea versurilor de doinele de jale, cercetătorii au căutat dintru început să disocieze elementul folcloric pur de adaosul personal al poetului și, sprijiniți pe culegerile lui de texte populare, au ajuns la încheierea că, alături de dezvoltarea în dialog, singură structura 32 întîia : legănarea fără temei aparent, a fost împrumutată în întregime dintr-un text anonim : — Ce te legeni, plopide, Fără ploaie, fără vînt Cu crengile la pămînt — Dară cum să nu mă legăn Că ei că s-au vorovit, Trei băieți din Baia Mare Ca pe mine să mă taie, Să mă taie-n trei sfîrtaie Să mă pună pe trei cară, Să mă ducă-n Timișoară, Să mă fac-un fus de moară. Și a fost împrumutată din primele trei versuri, cuvînt de cuvînt, exceptînd înlocuirea plopului cu codrul, din considerente de ordin ex- presiv asupra cărora se va reveni. în ce privește însă cea de a doua structură, motivele legănării, Eminescu se depărtează cu totul de izvorul său popular. Codrul nu se mai leagănă, fiindcă va cădea pradă securii, ci fiindcă se vede năruit clipă de clipă în bătaia vremii: schimbare esențială, menită să înalțe alegoria la simbol și care explică de ce în centrul simbo- lului a apărut codrul. Este vorba anume de orizontul deosebit pe care îl imprimă temei trecerii ireversibile împrejurarea că, în genere, de codru se leagă distincția permanenței. Cît despre cea de a treia structură : peisajul toamnei, ea nu se află în doina anonimă, iar părerea exegeților este că Eminescu a realizat-o fără a fi avut în față un model anume, ci derivînd în formă populară două structuri de expresie, fundamentale nu numai inspirației lui, ci lirismului în genere : căderea frunzelor și plecarea păsăriloi migratorii. în adevăr, în primele două strofe din pastelul lui V. Alecsandri, Sfîrșit de toamnă. Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rîndunele Părăsit-aii a lor cuiburi și-au fugit de zile rele; Cîrdurile de cucoare înșirîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor, Vesela verde cîmpie acu-i tristă, vestejită; Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită; Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. se întîlnește întregul complex de reprezentau care constituie temeiul de jale pentru codrul din „Ce te legeni” : imaginea păsărilor călătoare, cu mențiune specială pentru rîndunele; urmărirea lor cu dor, pînă cînd, dispar în zarea fără fund : căderea treptată a frunzelor sub bătaia vîntului; expresia vestejirii. Mai mult, sub forma limpede a comparației, însăși semnificația simbolului: frunzele căzute sînt metafora gîndurilor pustii 3 — c. 1423 33 Iar Eminescu a folosit în repetate rînduri, și cu funcții stilistice com- plexe, imaginea zburătoarelor pribege : Stol de cocori Apucă-ntinsele Si necuprinsele Drumuri de nori (,,Stelele-n cer”) sau : Dintre păsări călătoare Ce străbat pămînturile Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile^ („Dintre sute de catarge”) După cum a folosit și pe aceea a frunzelor căzînd : 0 toamnă care întârzie Pe-un istovit și trist izvor, Deasupra-i frunzele pustie A mele visuri care mor, („Te duci”) sau : Ca toamna cea tîrzie e viața mea, și cad Iluzii ca și frunza pe undele de vad („Apari să dai lumină”) Semnificativă imagine a frunzelor prin apropierea ei strictă de versurile citate ale lui Alecșandri și care își păstrează același sens meta- foric, crescut din substrat de iubire, și în „Ce te legeni” ! Asemenea fapte, al căror registru poate spori, au dus la amintita concluzie că Eminescu a plăsmuit din peisajul toamnei în codru metafora spulberării, fără a fi pornit cu precădere de la un text determinat. Fiindcă ceea ce s-ar putea recunoaște ca popular în distihul: Bate vîntul frunza-n dungă Cîntăreții mi-i alungă sînt acorduri izolate, fără altă semnificație decît aceea de ecou pierdut în amintire. Cu toate acestea, simbolul rîndunelelor din poezie pleacă de la un motiv popular cert, existent în culegerea lui Eminescu, dar neadus în dis- cuție ca izvor. Este vorba de cunoscutul cîntec de elragoste stinsă „Pe deasupra casei mele...” 11 reproducem din ediția lui D. Murărașu : M. Emi- nescu „Literatură populară”. Pe deaszvpra casei mele Trece un stol de rîndunele Dar nu-i stol de rîndunele Ci sînt dragostile mele Care m-am iubit cu ele, Belația istorică cu pasajul corespunzător din „Ce te legeni” se impune nemijlocit. Poziția spațială a stolurilor în trecere față de subiectul vorbitor 34 este aceeași. De asemenea, sensul profund al zborului: rîndunelele sînt metafora fericirii apuse. Fericire la baza căreia a stat, de fiecare dată, substrat de iubire, mărturisit direct în doina anonimă, identificabil în elegie prin imaginea norocului dispărut. In sfîrșit, lanțul rimelor feminine pivo- tînd pe vocala e și aparținînd unor cuvinte, a căror proporție, din ce în ce mai scăzută spre sfîrșitul lanțului, dă spor de relevanță pierderii în depărtări. Iar dacă atari apropieri nu sînt concludente, adăugăm că, în cea de a doua vîrstă a poeziei, prezentă în manuscrisul 2276, fila 20, în care apar pentru prima oară rîndunelele ducînd cu ele norocul codrului, versul : Peste vîrf de rămurele trecea, la un moment dat, prin ipoteza : Pe deasupra lumii mele, ipoteză a cărei descendență din : ,,Pe deasibpra casei mele” nu mai poate da loc la îndoieli. Simbolul rîndunelelor, moment genetic hotărîtor prin larga lui dezvoltare și puritatea de vibrație cu care este înfățișat, domină poezia și, de altă parte, fără să-și fi pierdut aderențele la visul de iubire stins existente în izvor, este orientat spre o semnificație mult mai largă : risipirea ireversibilă în timp. Faptul arată cît de mult inspirația poetului se sprijină pe un substrat erotic structural și cu ce simț al artei expresia a fost mlădiată potrivit cerințelor intuiției. 3. Individualizarea poeziei cere o privire de aproape asupra formei, împrumutate pe de-a-ntregul din cîntecul popular și prezente fără vreo schimbare în toate fazele procesului de plăsmuire, primele trei versuri atestă, prin înseși aceste împrejurări, că poetul a aflat în ele valori corespunzătoare intuiției lui. — Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt Cu crengile la pămînt? Legănarea fără motiv, poetică în sine datorită aderențelor la mister, este exprimată sugestiv în conturul ei plastic și în nedumerirea pe care o trezește. La repartiția uniformă a cuvintelor în text, cîte patru în fiecare vers, și la ondulațiile proprii ritmului trohaic, se adaugă, într-o sinteză expresivă, sistemul pauzelor la emistih, dispoziția accentelor și rezonanța de adîncime a imaginilor. Astfel, în primul vers, cezura de după prezentul legeni, sporită prin aceea că marchează vocativul și separă două forme lexicale diferite, verbul de substantiv, contribuie la reliefarea contrastului dintre atotputernicia implicată codrului și actul legănării lui, contrast care a uimit pe poet și căruia, pe linia reflexelor secunde, înrudirea dintre a legăna și leagăn îi dă orizont. în versul al doilea, fiecare emistih cuprinde cîte două cuvinte ce reiau, în simetrie strictă de orînduire, aceeași categorie morfologică și îndeplinesc aceeași funcție sintactică, încît pauza materializează, prin poziția ei, mișcările ritmice, egale, despre care se vorbește. Efectul este evident : Fără ploaie — fără vînt . . . Versul al treilea nu are o pauză firească. Ceea ce pare a o indica după substantivul crengile este aliterația întîlnirii celor doi l în silabe consecutive și aparținînd la două cuvinte deosebite. Ca atare, în versul de respirație lungă, străbate ceva din dimensiunea plecării pînă la pămînt. 35 Cu atît mai mult cu cît, dînd un exemplu și din complexul accentelor, este învederat că două principale sînt aci : unul pe 6 din prima silabă a cuvîntului crengile, celălalt pe î din cuvîntul pămînt. Față de intuiția lirică și ritmul destăinuirii ei, structura aceasta, cu repartiția semnificativă a celor două accente importante, sugerează limitele spațiale între care codrul se frămîntă. Faptul se impune și la o lectură neprevenită, deoarece natura proparoxitonă a termenului crengile imprimă întregului vers un ritm des- cendent. Altfel spus, este concordanță deplină între gîndul cuprins și succe- siunea accentelor. Codrul se pleacă spațial, iar poezia îl urmărește melodic, începînd cu primul accent : crengile și merge în jos mereu pînă la cel de al doilea : pămînt. Configurația este susținută în substanța ei metaforică și de împrejurarea că sintagma la pămînt numește frecvent în limbă, ca în cîntecul popular Toate trec, toate se dzic, toate rămîn la pămînt, declinul fără revers. în sfîrșit, versurile anonime, pe lîngă că prilejuiesc codrului destăi- nuirea, dau și vibrației un dinamism sporit, fiindcă o angajează stilistic pe linie de dialog. Iar, în alt sens, trimit spre particularitatea poetului de a transfigura, potrivit firii lui esențial dramatice, la limita unei acțiuni ușor schițate. 4. Temeiurile legănării sînt redate în imagini simple : — De ce nu m-aș legăna Dacă trece vremea mea ! Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește. Bate vîntul frunza-n dungă — Gîntăreții mi-i alungă; Bate vîntul dintr-o parte— larna-i ici, vara-i departe. Primele două versuri, ca substrat de gîndire, cer, în limbaj logic, formularea următoare : mă leagăn, fiindcă vremea mea trece. Faptul însemnează că pentru întregirea principalei era firească subordonata cauzală. Cu atît mai mult, cu cît verbul trece numește o acțiune sigură și reală, nu una ipotetică. Eminescu, însă, după căutări ce se pot urmări în ediția Perpessicius, și în acord cu spiritul limbii, a redat complexul prin periodul condițional de structură interogativ-negativă. Bațiunea expre- sivă a alegerii lui, pentru că plusul obținut este evident, stă în aceea că, principial, în poezie secundară cauzală este mai puțin evocatoare, datorită calității ei care o face atît de frecventă în proză : explică genetic, circum- scrie limite. De asemenea, în periodul condițional, raportul dintre princi- pală și subordonată, la fel de strîns ca și în periodul cauzal, păstrează pentru subiectul principalei inițiativa atitudinii, fără ca subordonata să-și piardă caracteristica de a domina ca sens, principala. încît, privind stilistic sintaxa, Eminescu a ales, între ipotezele posibile, pe aceea care, de o parte, prezintă viu indiferența vremii față de viață, în ciuda dependenței acesteia de vreme, iar, de altă parte, prin accentul pus pe atitudinea subiectului din principală, dă gestului legănării orizontul propriu funcției de simbol. 36 în distihul următor, puterea de sugestie a imaginilor, inerentă substra- tului lor metaforic, este potențată de aspectul progresiv durativ al ver- belor : scade, crește, rărește care, prin prezentul lor, numesc acțiuni ce nu se săvîrșesc în clipă și nici în mod uniform, ci de-a lungul unei întregi perioade de vreme, și în ritm crescînd. Mai exact, de-a lungul timpului estetic al poeziei, care, după cum arată sensul de plural al substantivelor ziua și noaptea, cuprinde și trecut și prezent și viitor de felul gramatical obișnuit. Că Eminescu a urmărit aci o funcție stilistică certă, este mai presus de îndoială. Dovadă, faptul că a renunțat la forma : Ziua-i scurtă, noaptea-i lungă, pe care versul al șaselea o avea în manuscrisul 2260, fila 20, și care, fără verbele progresiv-durative, fixa un cadru descriptiv, static, vremii, lipsind-o de nota esențială : permanenta trecere. Sporul de expresivitate pe care, potrivit cerințelor intuiției, îl rea- lizează forma ultimă nu poate scăpa. El se datorește împrejurării că ver- bele progresiv-durative, cu bogata concentrare de vreme într-o singură formă morfologică, în prezentul lor indicativ, creează codrului perspectiva necesară pentru a-și contempla de-a lungul ei declinul, care, spre răsunetul tristeții, este surprins în plin mers. Țesătura metaforică a textului se distinge clar. Din trăsăturile pei- sajului zugrăvit, reprezentarea reține sensul năruirii pe care îl evocă su- gestiv atributele vieții : lumina și frunzișul în continuă împuținare, în vreme ce ale morții : noaptea cu întunericul ei rece cresc mereu. Lunecarea contemplării în această direcție se produce atît de firesc, încît versul al șaselea participă la atmosfera de năruire cu tendințe spre un înțeles interior, potrivit căruia ziua în scădere sugerează viața care, din orice clipă plecînd, mai rămîne de trăit, iar noaptea — neființa care surprinde totul din urmă și-1 face să dispară în ape ce cresc odată cu vremea. Complex de reprezentări exprimat limpede în „Trecut-au anii”, poezie atît de în- rudită cu „Ce te legeni ”, prin versul de profunde rezonanțe : Iar timpul creste-n urma mea, mâ-ntunec. Pătrunse de același sens metaforic, versurile următoare se adîncesc în complexul părăsirii și însingurării codrului. Imaginea lor dominantă este vîntul care, prin bătaia lui aspră, alungă cîntăreții și anunță sosirea iernii. Apariția imaginii vîntului nu însemnează contradicție față de struc- tura anterioară a legănării fără motiv, pentru considerentul simplu, inclus în verbele progresiv-durative, că din vremea în depănare codrul nu reține clipa, ci întreaga fază de declin. Sub unghi de peisaj, în vîntul venit dintr-o parte și la a cărui bătaie frunzele zvîcnesc în dungă, se recunoaște crivățul vestitor al iernii. Pe el îl evocă pregnanța expresiilor sugestive și complexele acustice rezultate din succesiunea vocalelor închise, umbrite de nazală. Simbolic, însă, textul vizează iarna vieții, amurgul speranțelor. Cu acest prilej, sînt necesare o serie de precizări. Ele privesc, în special, versul al unsprezecelea : iarna-i ici, vara-i departe. Cercetătorii, pornind de la timpul calendaristic al naturii, au procedat la fel și în înțelegerea timpului estetic al poeziei. Iată, spre exemplu, urmă- toarea propoziție din analizele lui G. Călinescu : „Eminescu orientează imaginile după ideea calendaristică a rotației timpului”. 37 Asemenea afirmație ridică, însă, îndoieli, deoarece structura intuiției din care poezia a purces este dimensiunea trăită a timpului ireversibil. Fapt cuprins fără echivoc în primul distih din destăinuirea codrului : De ce nu m~aș legăna Dacă trece vremea mea^. Accentul axiologic al imaginilor stă, dar, pe ce a fost, nu pe viitor. Drept aceea, și vara despre care se vorbește cu nostalgie este cea trecută nu cea care va veni. Impresia contrară, pe care majoritatea cititorilor și a comentatorilor o au, că răspunsul codrului privește vara care vine, își are obîrșia în ob- servația curentă a rotației anotimpurilor în natură și în împrejurarea că Eminescu a asociat în genere de codru distincția permanenței. Cu atît mai mult cu cît în conștiința obștească poezia „Ce te legeni” stă alături de „Revedere”, prin legăturile lor cu folclorul și lirica populară, prin perso- nificarea codrului și dezvoltarea în dialog. în această situație, versurile : Codrule cu rîuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tînăr precum ești Tot mereu întinerești, își au firești ecouri în interpretarea elegiei „Ce te legeni”, în care, revenind, aderența la valorile trecutului este atît de exclusivă, încît, chiar consec- vent cu interpretarea curentă, vara viitoare pare învăluită în inaccesibil. Către ea codrul privește cu nostalgii din care lipsesc adierile speranței. Temei în plus spre a considera că vara trecută este aceea către care poezia ne îndreaptă și care, făcînd tot una cu esența concepției artistice, eliberează vibrația de contraziceri și-i dă orizont. Studiul variantelor, de asemenea, îndreptățește pentru imaginea verii, soluția interpretativă propusă. Astfel, în manuscrisul 2276, fila 18, momentul în discuție era înfățișat prin următoarele versuri : Bate vîntul frunza-n dungă 4 Jalea-i mare, calea-i lungă Bate vîntul dintr-o parte Departe-i puica, departe, în care nostalgia poetului, sporită de răul toamnei și trădînd în expresie reflexe din doinele haiducești, evocă pătrunzător clipele fericirii apuse. Substratul erotic, ca element primar al intuiției, se verifică și acum. Dar versul al unsprezecelea este relevant și stilistic. De o parte, pentru semnificația temporală a adverbelor de loc ici și departe; de alta, pentru felul cum aceste adverbe, prin proporție și configurație sonică, dau relief sensului lor liric profund. în adevăr, primul este forma prescur- tată din aici și este grupat în jurul vocalei i, sunet propriu, prin natura deschiderii, dimensiunilor restrînse : în text, intervalului de vreme care mai desparte codrul de iminența iernii. Secundul, din contră, reprezintă cel mai lung cuvînt din vers și este organizat în jurul vocalei accentuate a, 38 care, prin caracterul ei de maximă deschidere, nu poate decît să înlesnească intuiției captarea zărilor de nostalgie în care frumusețea verii se pierde mereu. De adăugat că predicatul nominal, reducînd verbul a fi la un singur sunet, i, încorporat în realitatea pronunției, de cele două simboluri princi- pale care sînt sintactic subiect, subliniază stringența raporturilor dintre acestea și adverbe. Rareori opoziția ici-departe a cunoscut asemenea valori : larna-i ici, vara-i departe. Pustiul se simte în preajmă; tinerețea a devenit umbră, s-a stins în amintiri. 5. Și de ce să nu mă plec Dacă păsările trec ! Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele Ducînd gîndurile mele Și norocul meu, cm ele. Trecerea ireversibilă și fără alt sens decît al trecerii aparține deopo- trivă universului întreg. Faptul nuanțează tristețea codrului cu luminile înțelegerii și dă un aer de solemnitate gravă gestului legănării, care, sugestiv, este numit acum prin prezentul verbului a se pleca. Nu numai din nevoile rimei: trec — plec, ci și pentru că în rezonanța acestui verb persistă, ca un ecou al sensurilor lui adiacente, aderențele la resemnare și la ideea părăsirii, atît de organic întrețesute în intuiția lirică. Peisajul păsărilor migratorii, spre a marca pasul de la ursita proprie la cea a tuturor, este fericit ales. Motivul se înțelege. Prin sosirea și plecarea lor periodică, păsările migratorii marchează viu trecerea, devin metaforă a ei. Metaforă căreia, ca să-i dea un conținut cît mai bogat, Eminescu alege dintre păsări rînduneaua, mai puțin prezentă în desișul codrului, dar atît de aproape de om, care o vede cum își face cuibul sub strașină de casă și cum își poartă puii în zbor peste ogradă pînă cînd aripile li se deprind pentru drumul cel lung. Pentru înțelegerea deplină a momentului, referirea la observațiile lui G. Călinescu este iarăși necesară. Cu atît mai mult, cu cît ele indică, în lumină de o clipă, și una din căile prin care intuiția lui Eminescu se, adîncea în figurație. Anume G. Călinescu scrie : „Nu e greu să descoperim aici metoda mitică. Păsările care se duc cu gîndurile sînt copiii pădurii, fenomenele ei, cum reiese dintr-o variantă”. G. Călinescu pleacă neîndoios de la faptul personificării codrului și consideră că Eminescu a plăsmuit imaginea, lăsîndu-se călăuzit de impli- cațiile firești ale personificării : codrul corespunde poetului, omului; păsările nu pot fi decît copiii codrului. Cu alte cuvinte, adîncire liniară în simbol, pe calea asociațiilor firești, ca în „Povestea codrului”, în care, codrul fiind împărat, cerbii devin „curteni^, iepurii crainici „purtători de vești”, iar privighetorile cîntăreții care „țin orchestral”. Cît despre varianta la care Călinescu face aluzie, spre a-și întemeia susținerea, ea se află în manuscrisul 2276, fila 20, și înfățișează pleca- rea în pribegie a păsărilor precum urmează : Ce te legeni codrule Fără ploaie, fără vînt Cu crengile la pămînt6! 39 Da de ce să nu mă plec Dacă păsările trec Și se duc in depărtări, Peste nouă mări și țări. Peste goale rămurede Trec în stohiri păs erele, Cîntăreți cu pene sure Ce i-am crescut la pădure. Zboară cuci și rîndurcle Ducînd gîndurile mele Și norocul meu m ele. Se tot duc pe rînd, pe rînd Din aripe scuturînd Și mă lasă pustiit Vestejit și amorțit Și cu doru-mi singurel Să mă-ngîn numai cu el. Ziua scade, noaptea crește Iar pădurea se rărește Bate vîntul jrunza-n dungă Păserelele le-alungă Bate vîntul dintr-o parte Toamna-i ici, vara departe. Varianta reprezintă cea de a doua vîrstă a poeziei și a fost citată în întregime. Ca și forma ultimă, ea prinde în două structuri dinamismul trecerii : în zborul păsărilor pribege și în pustiirea adusă codrului de sosirea toamnei cu nopți reci și bătaie aspră de vînt. Spre deosebire însă de forma definitivă, cele două structuri trădează neajunsuri de rotunjire, au ordinea schimbată și se întrepătrund î.n asemenea mod încît nu pot constitui momente distincte, cu funcție expresivă graduală, în evoluția vibrației, deși virtutea lor în acest sens este limpede, iar poetul a tins perceptibil s-o pună în lumină. Pe plan stilistic, urmarea faptului este că varianta nu mai cunoaște pentru destăinuirea codrului cele două reprize, marcate atît de răspicat în versiunea ultimă, prin dubla apariție a periodului condițional de structură interogativ-negativă, cu aplecare, de fiecare dată, asupra temeiu- rilor legănării. Și, consecvent, nu mai cunoaște nici mersul ascendent al emoției, cu culminarea în tristețea calmă, pe care, ca un catarsis, o aduce formei ultime confruntarea ursitei proprii cu cea a universului întreg. Revenind la interpretarea lui Călinescu, este limpede că ea are în vedere, în primul rînd, catrenul: Peste goale rămurele Trec în stoluri păsărele Cîntăreți cu pene sure Ce i-am crescut la pădure și socotește că imaginea cîntăreților cu pene sure, despre care se spune precis că sînt copiii codrului, participă sintactic la funcția de apoziție a 40 stolurilor de păsărele. Mai mult : că stolurile evocate acum sînt aceleași cu păsările din versurile anterioare : Da de ce să nu mă plec Dacă păsările trec Și se duc în depărtări Peste nouă mări si țări. O asemenea identitate între simboluri, sugerată de structura sintactică a catrenului luat ca punct de plecare și de prea lunga dezvoltare în diago- nală a motivelor legănării, cu reveniri insistente asupra plecării păsărilor și de menținerea vibrației în limitele destinului propriu, se poate susține pentru variantă, dar ea forțează, în mod evident, sensul verbului a trece? care însemnează a veni mai de departe și a mergea mai departe. Faptul l-a simțit, cu siguranță, Eminescu de îndată ce, în forma definitivă, a modelat imaginea cîntăreților de asemenea natură încît, păstrîndu-și calitatea de a prinde viu complexul părăsirii, ea să respecte și sensul verbului a trece. De aci separarea ei netă de simbolul păsărilor migratorii, cu corolarul apariției numai în momentul cînd codrul se zugrăvește pe sine. Cu alte cuvinte, propunerea lui Călinescu se poate susține pentru variantă în limita rezervelor arătate ; ea este însă discutabilă pentru ver- siunea ultimă, fiindcă lasă la o parte distincția stabilită de poet între simbolul cîntăreților și cel al păsărilor pribege, după cum se depărtează și de idealul de artă spre care el a tins : acela al plăsmuirilor rotunde, în care avîntul inițial al emoției întîlnește în genere o contrapondere cu funcție de catarsis în înălțarea spre meditație. în sfîrșit, în lumina celor arătate, adîncirea lui Eminescu în figurație se dovedește călăuzită nu de implicațiile schematice ale unei metode, ci de imperativele de expresie, potrivit intuiției, ale fiecărei creațiuni. Linia de dezvoltare simbolică din ,,Povestea codrului” ne mai fiind urmată în „Ce te legeni”, deși atîtea corespondențe se puteau ivi din împrejurarea că poema ultimă evocă năruirea în timp a ceea ce în prima poemă fusese obiect al plenitudinii. 6. Independentă de codru care regăsește în ea, cu funcție de catarsis, întreaga dimensiune a trecerii ireversibile, imaginea rîndunelelor se dez- voltă în forma ultimă precum urmează : Și se duc pe rînd? pe rînd? Zarea himii-ntunecînd, ' Și se duc ca clipele? Scuturînd aripele^ Și mă lasă pustiit Vestejit și amorțit Și cu doru-mi singurel? De mă-ngîn numai cu el ! Versurile au rezonanțe profunde. Spectacolul descriptiv este simplu pretext pentru înălțarea spre simbol. însă nu în sensul afirmat de G. Căli- nescu, al proporțiilor colosale, al numărului imens de păsări care trec, ci în acela de sugestie către mister, de destăinuire directă a lui. Distihul prim 41 este, dar, o metaforă deschisă. Eîndunelele plecate pe rînd întunecă zările vieții, nu zarea concretă a spațiului. Fiindcă, în acest din urmă caz, poetul care a prins fidel și cele mai fine nuanțe ale interferenței dintre umbre și lumini, ar fi întemeiat vibrația pe o viziune lipsită de autenticitate. El ar fi nesocotit anume procesul vizual potrivit căruia zarea aduce pentru obiec- tul adîncit în ea estomparea și apoi dispariția contururilor, iar nu intensi- ficarea lor. într-un cuvînt, rîndunelele plecate pe rînd nu pot întuneca zarea ; evocă însă neuitat felul cum în bătaia vremii se năruiesc speranțele, se însingurează sufletul. Dar, din întregul complex al imaginii, versurile care au vorbit cel mai mult sînt următoarele două : Și se duc ca clipele, Scuturînd aripele. Asupra lor s-au oprit cercetători de seamă, lingviști, critici și istorici literari, relevînd darul cu care, dincolo de asperitatea eufonică a primului, prind, în configurații de ritm și rimă, zvonul clipelor ce trec. Zvon cu atît mai pătrunzător cu cît clipa este însăși măsura cu care conștiința lirică interpretează fenomenele. Un fior străbate peste cuvinte făcînd din ele imagini. Iată, în această privință, cazul verbului scuturînd. El țese în preajma codrului o atmosferă stranie, crescută din adîncuri ca o obsesie, de care și rîndunelele vor să se separe, cînd zboară grăbite spre alte zări. Din structurile versurilor următoare, demne de observat sînt cele trei participii trecute, orînduite în lanț. Ele dau expresie aleasă intuiției trecerii, datorită faptului că, spre deosebire de adjectivul pur, static, arată nu numai o calitate, ci și procesul care a dus la ea. Pe această linie, diferența dintre pustiu și pustiit nu poate scăpa. Fapt în totul valabil și pentru vestejit în raport cu veșted; pentru amorțit privit în sine. 7. Aceasta fiind lumea poemei, în mod firesc se naște întrebarea asupra materialului lingvistic folosit. „Ce te legeni” cuprinde 112 cuvinte, dintre care 103 sînt de origine latină, iar restul, 9, de origine străină : 7 slave, 1 bizantin și 1 unguresc. Toate cele 112 cuvinte aparțin fondului principal al limbii. Nici unul nu este neologism. Statistic vorbind, elementul latin reprezintă 93% din vocabularul poemului, iar elementele străine restul de 7%. Această structură etimologică, aparent nesemnificativă, devine grăitoare dacă este raportată la studiul lui D. Macrea, ,,Fizionomia lexicală a limbii romîne”, studiu alcătuit pe baza Dicționarului lui I. A. Candrea și pe baza lexicului poeziilor lui Eminescu, publicate în timpul vieții și cuprinse în volumul I al ediției Perpessicius. Anume, Macrea a arătat că în lexicul romînesc cuvintele de origine latină totalizează un procent de 20,58%, iar în lexicul lui Eminescu unul de 48,68%. Ceea ce însemnează, pentru elementul latin în „Ce te legeni”, o proporție de patru ori și jumătate mai mare decît aceea pe care o deține în sînul limbii romîne și aproape dublă față de aceea pe care o deține în vocabularul lui Eminescu. Această cvasi-unanimitate a elementului latin în elegie, alături de caracterul ei popular, îi dă fizionomia proprie și ridică întrebarea dacă și 42 în ce măsură se poate stabili o relație între motivul poetic și materialul lexical privit etimologic. Mai mult, între natura sentimentului, gradul intensității lui, și darul evocator al cuvintelor în funcție de origine. „Ce te legeni”, pe linia celor arătate de D. Mazilu în studiul său despre ,,Luceafărul”, dă, în această privință, un răspuns afirmativ. S-ar putea obiecta că textele mici nu sînt concludente ; că cu ele se poate demonstra orice. Obiecțiunea însă cade în fața faptului că orice poezie autentică reprezintă o structură unitară, un univers deplin rotunjit, de o parte, iar, de alta, adevărul că însăși linia de direcție în vocabularul lui Eminescu, comparativ cu vocabularul limbii romîne, este aplecarea particulară spre elementul latin. Privind vocabularul prin prizmă semantică, cinci sînt cuvintele asupra cărora s-ar cădea să ne oprim : codru, noroc, clipă, dor, îngîn. Fiecare din ele reprezintă în scrisul lui Eminescu o imagine cheie, fiecare merită o monografie. Au fost folosite de poet în repetate rînduri, au asimilat în substanța lor experiențe de cultură și de viață pe care le reflectă sub tot altă zare de lumini. Iată, spre exemplu, termenul dor. Cuvînt de origine latină, ajuns la semnificația de azi după ce o avusese numai pe aceea de suferință fizică, dor, prin înrudirea lui cu durere și derivatele acestuia, punea la dispoziția poetului, cînd s-a confruntat cu filozofia schopenhaueriană, virtualități aperceptive și de cuprindere fără echivalent în alte limbi. însoțit uneori de epitetul nemărginit, alteori și singur, el este una din expresiile în care Eminescu a transfigurat, la mare înălțime, lamura voinței. Cum stau lucrurile acum? Reprezintă dor sensurile tradiționale ale limbii, lumea de nostalgii a doinelor, nuanțată și adîncită de poet, sau face ca peste aceste sensuri și peste această lume să adie, de asemenea, ecouri din sumbra filozofie ? Călinescu înclină către cea de-a doua soluție a alternativei : „Dorul cu care se îngînă e „dorul nemărginit” al universului, puterea latentă de germinațiune care va deveni eficientă cu întoarcerea cerului de primăvară”. Interpretarea noastră, socotind poezia ca metaforă a trecerii ireversibile, indica pe prima. De accepțiunea dată lui dor, se resimt și alte cuvinte din poezie ; în primul rînd noroc și îngîn. A zăbovi asupra acestor fapte ar însemna să dăm observațiilor de față dimensiuni incompatibile cu scopul pe care și'l-au propus. Reținem însă că noroc, clipă, dor sînt substantive neutrale. în sensul că, deopotrivă cu verbele progresiv-durative, scade, crește și cu perioadele condiționale interogativ negative, evocă o lume de care este în funcție viața, fără ca ea să se lase înrîurită în vreun fel. Spre această lume a tins mereu cîntarea poetului. Despre ea, se întreținea adesea cu Slavici cînd își spuneau : nu noi ne ducem, ci sîntem duși. Ea reprezintă unul din polii dramatismului său : cel de care se izbesc și se frîng elanurile simțirii. Ca particularitate fonetică, singura diferență față de uzul limbii literare este forma rîndurele. Caracteristică lanțului carpatic al Moldovei, rotacizarea aceasta aduce în cuvînt o licvidă în plus, fapt care, în colabo- rare cu sensul, contribuie la sugerarea trecerii. Dintre aspectele morfologice, este de reținut genitivul prepozițional în versul: Peste vîrf de rămurele. Efectul stilistic transpare. Pe lîngă că înlesnește valorile prozodice, structura aceasta de nuanță veche a genitivului aduce un spor de nostalgie 43 în destăinuiri, pentru considerentul că, trecînd în umbră raportul de dependență dintre termenii pe care îi apropie : vîrf și rămurele, îi reține; deopotrivă de viu pe amîndoi, ca imagini, în spațiul contemplării. Sintaxa poeziei este simplă, firească. Sînt în total 18 propoziții? dintre care 15 principale. Legătura dintre principale se face în genere prin juxtapunere. Funcția copulativă a lui si, evidentă în versul : Și -frunzișul mi-l rărește, nu mai este la fel de evidentă în finalul poemului, unde apare pe primul plan funcția stilistică de nuanțare a sentimentului, de gradare a lui. Fără a ne mai opri la versificație, la expresivitatea anumitor sintagme? la categoriile morfologice cărora aparțin cuvintele, încheiem observațiile asupra materialului lingvistic folosit, relevînd încă o dată caracterul Iui profund popular. Le încheiem spre a reveni la ansamblul poeziei, singurul care dă valoare acestui material. 8. Caracterul popular al versurilor nu trebuie să înșele asupra valo- rilor formale obținute după îndelungate căutări. Gradul în care Eminescu era artist al cuvîntului se observă și acum. El a dat contur intuiției trecerii, pe planuri complexe. A făcut să conveargă spre ea structuri melodice și aspecte de morfologie, arhitectonica versurilor cu simetriile lor certe, configurații de sintaxă și de lexic. Unele din ele au fost amintite anterior, altele își au locul acum. Astfel, pentru materializarea legănării și, prin ca, a intuiției trecerii, nu este indiferent că, cu o singură excepție, motivată de nevoia unui alt acord stilistic, destăinuirea codrului are loc în versuri care- se grupează, după criteriul rimei, în serii simetrice de două cîte două. Simetrii cărora, spre final, le sporește relieful apariția, ritmică și ea, a conjuncției și, cea organic legată de reprezentarea seriei, a continuității. Dar simetriile acestea străbat mult mai profund în structura poeziei. Cea mai sugestivă din ele este cuprinsă în metafora rîndunelclor plecînd și rezultă din felul cum metafora grupează cîte patru versuri în jurul fiecăruia dintre cele trei verbe predicative ale ei : trec, se duc, mă lasă. Spațiul și timpul estetic, intuiția lirică și vibrația fuzionează acum într-o sinteză măiestrită. încadrat în complexul lui de evocări, fiecare verb mar- chează tot alt punct al spațiului fără sfirșit, tot altă clipă a timpului fără hotar, tot alt acord de nostalgii în textura emoției. Sub alt unghi, întregind cele spuse, demn de reținut este faptul că poezia cuprinde numai patru adjective : cele trei de origine verbală amin- tite și singurel. Care este explicația acestei atît de slabe reprezentări a adjec- tivului? Ea se datorește, desigur, și sobrietății de expresie în care poetul s-a adîncit tot mai mult, scuturării podoabelor, cum atît de sugestiv a definit-o T. Vianuîn studiul despre epitet. Clasicismului spre care a aspirat. Nu mai puțin, însă, lipsa adjectivului în poezie este și un moment stilistic. Temeiul se înțelege. Din clipa în care adjectivul arată însușirea, felul mai mult sau mai puțin statornic — în care apare ca datum un obiect sau un fenomen, absența lui devine, în mod firesc, mijloc de individualizare și de sugestie într-un text metaforă a permanentei treceri. Neexistînd nicăieri popasul în care să prindă contur calitatea numită prin adjectiv, lipsește și adjectivul. în acest complex, cu atît mai important este să se observe ce a făcut Eminescu cu cele patru adjective pe care totuși le-a folosit. Le-a grupat 44 în final, atribuindu-le codrului. Mai mult, a sporit lanțul lor cu încă un epitet : o propoziție extinsă peste două versuri. Efectul artistic obținut depășește putința comentarului. Părăsirea codrului ia proporții de "mit. Pentru valorile crescute din dimensiunea cuvintelor și din modul repartiției lor, relevante sînt cele două versuri în care fiecare termen este monosilabic : Și de ce să nu mă plec,.. Și se duc pe rînd pe rînd... Versurile ocupă certe simetrii în arhitectonica poeziei. Prin ele, poetul dă relevanță maximă unui anumit aspect din structura intuiției. Prin primul: temeiurilor legănării. Prin cel de al doilea : stolurilor care, unul după altul, trec. Și un aspect și celălalt sînt legate de reprezentarea multitudinii și văzute în substanța lor metaforică. Plăsmuirea versurilor pe registru monosilabic nu este întîmplătoare. Dovadă, istoricul poeziei și faptul că în ,,Revedere”, pentru o intuiție funcțional înrudită, s-a ajuns, de asemenea, la versuri formate din cuvinte monosilabice : Ia, eu fac ce fac de mult Și mai fac ce fac de mult Revenind pentru o clipă și la sintaxă, remarcăm faptul că, deși codrul este simbolul central al poeziei, deși în funcții derivate este continuu prezent, ca subiect el apare numai de patru ori. Mai mult. Primele trei din cele patru apariții servesc exclusiv nevoilor formale ale dialogului și numai ultima din ele se încadrează ca element constitutiv în viziunea lirică. Dar, și în acest din urmă caz, este vorba de o propoziție secundară consecutivă — ultima din text — nu de una principală, iar funcția de subiect a codrului este subînțeleasă, nu afirmată direct. Structurile acestea pot fi întîmplătoare ; ele rămîn însă expresive pentru contemplativitatea codrului, pentru atotputernicia vremii care îl risipește în bătaia ei. Și mai departe, împrejurarea că numai 9 din cele 24 de verbe predi- cative și nepredicative au subiectul mărturisit deschis, iar restul de 15 îl au subînțeles, apare cercetării ca un acord semnificativ pentru natura vibrației, crescută din tristețe împăcată și săgetătoare nostalgii. 9. Văzută în această lumină, poezia reprezintă, prin toate structurile ei, o metaforă a trecerii ireversibile, a risipirii în timp. Numai raportate la această concepție, care le integrează și le dă unitate, mijloacele stilistice asupra cărora ne-am oprit : ritm, sistem al rimelor, configurații sonice, proporția cuvintelor, aspecte de morfologie și de sintaxă, viață internă a imaginilor, părăsesc stadiul de neutralitate și devin expresive. La baza poeziei, stau izvoare populare certe și o adîncă experiență personală. Factorul modelator al procesului de plăsmuire a fost aspirația spre emoția purificată și stăpînită, spre clasicism. Problema care se pune acum este integrarea elegiei în ansamblul creațiunii poetului. Cu alte cuvinte, întrebarea dacă sentimentul îndurerat față de risipirea unei deosebite valori reprezintă la Eminescu un acord izolat, o notă întîmplătoare, sau crește din însăși inima inspirației lui. 45 Nu putem intra în amănunt, dar o repede ochire asupra faptelor nu lasă îndoieli. Poeziile lui Eminescu, cu aparenta excepție a idilelor, sînt toate fețe felurite ale aceluiași sentiment de viață pe care l-am urmărit în „Ce te legeni” și care, în chip firesc, a aflat în complexul stingerii imaginea sa fundamentală. Ce sînt, în adevăr, poeziile lui Eminescu reduse la expresia cea mai simplă ? Spicuim : Epigonii — durerea față de risipirea aspirațiilor înalte ale generației anterioare ; Mortua Est — sfîșierea față de stingerea ființei iubite ; Noaptea — setea de fericire erotică în planul caducității; Egipetul — fragment dintr-o vastă frescă asupra pieirii civilizațiilor; împărat și pro- letar — meditație sumbră pe marginea prăbușirii comunei din 1871; Melancolie — asemănarea dintre propriul suflet și o biserică în ruină; Strigoii — drama stinsă în moarte a unei mari iubiri; Scrisoarea I — du- rerea stingerii marelui savant în planul stingerii universale; Scrisoarea a Il-a — înțelegerea dezamăgită că temeiurile cîntării lui s-au spulberat: Scrisoarea a III-a — sfîșierea și revolta de a vedea cum marile valori ale trecutului sînt contrazise și stinse în politicianismul sterp contemporan; Scrisoarea a IV-a — deznădejdea față de elanurile pure ale iubirii stinse în societatea vremii; Luceafărul — predestinarea geniului la izolare și nefericire, la lipsă de înțelegere pentru puritatea aspirațiilor lui — etc. Care sînt imaginile fundamentale ale sonetelor? Aici: Veneția — cuib părăsit de istorie ; acolo : anii copilăriei — cetate de nori în destră- mare ; dincolo : toamna cu frunze care cad și picături reci de ploaie ; mai departe : iubita, pe veci pierdută, veșnic adorată; și mai departe : stelele ce ard în înălțime, valurile mării care se înalță și se prăbușesc. De prisos a continua : fiecare exemplu stă pentru mai multe din poeziile publicate și din postume. Cît despre încadrarea idilelor și, în primul rînd, a neuitatei „Călin”. în sentimentul de viață al poetului, în imaginea fundamentală a lui, faptul cere un studiu aparte. Aici reținem numai că în ete stingerea este prezentă ca plan de rezonanță pentru chemarea la fericire și că polaritatea idilă — caducitate este una din dimensiunile creațiunii lui Eminescu. în surdină, polaritatea apare și în „Ce te legeni” : metafora caducității este acum codrul, împăratul slăvit din alte poezii. METODICA PREDĂRII LIMBILOR PENTRU UN MATERIAL DIDACTIC CU TEMĂ ORTOGRAFICĂ* DE G. BELDESCU II în această a doua parte vom vorbi despre : a) tipurile de material didactic raportate la o temă ortografică dificilă, întrebuințarea liniuței de unire și b) caracterele pe care le poate căpăta un material didactic cu temă ortografică, privit în modalitățile de a-1 alcătui. § 3. Am simțit necesară raportarea celor trei tipuri mari de material didactic la o temă ortografică dificilă și de actualitate, întrebuințarea liniuței de unire. Semnul acesta este el însuși legat de anumite capitole de fonetică (silabă, accent, diftongi, hiat etc.), de vocabular (derivație, compunere) ori de morfologie (pronume personale și reflexive forme atone, formele i și a1 ale verbului a fi, formele inversate ale verbelor etc.). însă frecvența întrebuințării lui în scris și procentul mare de greșeli pe care îl provoacă la elevii noștri ne cer să-i acordăm o atenție deosebită. Materialul privitor la întrebuințarea liniuței de unire trebuie să fie bogat și variat. Nu poate fi ignorat nici unul din cele trei tipuri mari des- crise mai înainte. Pentru că întrebuințarea corectă a liniuței de unire este direct legată de cunoașterea structurii gramaticale a limbii, tablourile și sche- mele trebuie să explice din punct de vedere gramatical orice caz parti- cular care cere semnul ortografic în discuție. Sînt necesare următoarele tablouri sau scheme privitoare la întrebuințarea liniuței: cele patru situații mari care cer în scris liniuță, reluarea a trei dintre acestea și dezvoltarea lor la nivelul clasei în tablouri sau scheme aparte (se lasă în afară între- buințarea liniuței intre numere) și anume : liniuță la despărțirea cuvintelor în silabe, la scrierea unor cuvinte compuse și apoi la cuvintele rostite * Continuare la articolul cu același titlu publicat în „Limba pomină” martie-aprilie, 1957, an. VI, nr. 2. 47 împreună. Propunem două tablouri care explică întrebuințarea liniuței de unire la cuvintele rostite împreună : Liniuța dc unire la enclitice și proclitice. Liniuța de unire leagă de regulă următoarele enclitice și proclitice : I. Formele neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive : 1. enclitice (legarea este necondiționată): Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l (Scrisoarea III). O luptă-te-nvălită în pletele-ți bogate (împărat și proletar) O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă (Scrisoarea IV). 2. proclitice (numai dacă fac silabă cu cuvîntul de sprijin) : Și se tot duce. . . S-a tot dus (Luceafărul). Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic (Călin). O zi mi-era de-ajuns (Pe lingă plopii fără soț;. II. Formele i și s ale verbului „a fi” : 1. Enclitice (necondiționat): Totu-i vis și armonie (Somnoroase păsărele). Toate-s vechi și nouă toate (Glosă). 2. proclitice (lac totdeauna silabă) : Fața — căci adevărul i-același la toți dat (împărat, și proletar). Ș-așa de obosit ! (Gramatica Acad. R.P.R., I. 260). III. Auxiliarele la anumite timpuri compuse, inversate : numai enclitice (legarea este necondiționată) : Șapte ani de cînd plecat-ai (Călin). Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi (Povestea codrului). Jehii-m-aș și n-am cui Liniuța de unire la contragerea vocalică ne generalizată Liniuța de unire marchează și rezolvarea negeneralizată a hiatului dintre două cuvinte oarecare, rostite împreună : 1. Rezolvarea hiatului care apare între ultimul sunet al primului cuvînt și înce- putul cuvîntului următor se face prin contragere în diftong sau triflong : Punclu-acela în mișcare (Scrisoarea I). El este-al omenirii izvor de mîntuire (Rugăciunea unui dac). Muști de-o zi pe-o lume mică (Scrisoarea I). eu îți zic : Bine-ai venit (Scrisoarea III). 2. Hiatul e rezolvat prin elidare : Căci caii lor aleargă alăturea [î]-nspumați (Strigoii). In coliba împistrită ea să nasc[ă]-un pui de prinț (Călin). Stelele[î]-n ceruri, stelele[î]-n valuri (Lăsă-ți lumea...). Ș[i]-auzz mîndra glăsuire a pădurii de argint (Călin). N[w]-aujm oști, dară iubirea de moșie e un zid (Scrisoarea III). 48 Listele de fapte tipice pot fi încă și mai variate. Liste de cuvinte izolate se alcătuiesc numai pentru despărțirea în silabe și pentru cuvinte compuse. în ce privește situația cuvintelor rostite împreună, evident, nu putem alcătui decît liste din sintagme, propoziții sau fraze izolate. Temele posibile pentru acestea din urmă sînt : proclitice legate între ele, proclitice legate de un cuvînt accentuat, proclitice care alcătuiesc monosilabice omomorfe, enclitice legate, formele inversate ale verbelor și cuvinte accentuate legate între ele. Propunem o listă de sintagme izolate și o listă de propoziții și fraze izolate : Formele inversate ale verbelor Perf. compus Viitorul I. Optativul prezent cu intnit.v lung cu infinitiv scurt plecat-am pleca-voi pleeare-aș plec a-ți-ai datu-i-s-a da-o-vei dare-ați da-vi-s-ar văzut-o-ai vedea-ne-vom vedere-ai vedea-m-aș fost-ați fi-va fire-ai fi-v ar etc. etc. etc. etc. liniuța la monosilabicele omomorfe Cu eliziune cam cam Este drept c-am greșit, dar și voi ați cam exagerat, ca ca Spunea c-a mai făcut și altă dală ca acum. c ar car Am auzit c-ar ți lucrînd la un car. m-ai mai M-ai criticat și nu voi mai greși. n-a na Na, că na fost cum ai fi vrut. n-oi noi N-oi putea să te conving, dar noi avem dreptate. n-or nor Cum de n-or fi întilnit în atila drum nici un nor Ionel S-ar S-au Va s-a sa s-a dus la bunica sa. s-ar sar putea să sar cit line, s-au sau certat sau le-a fost a glumă? va va ajutat și vă va mai ajuta etc. etc. 4 — c. 1423 49 însușirea întrebuințării corecte a liniuței de unire cere exerciții nenu- mărate, întinse de-a lungul întregului gimnaziu. Formele variate de exer- ciții vor reclama în primul rînd texte multe și variate. Ne vor trebui nu numai texte privind întrebuințarea liniuței de unire în general, ci texte cu temă limitată, restrînsă pînă la indicațiile temelor posibile pentru lis- tele de fapte tipice, enunțate mai sus. în cuprinsul lucrării am propus și un asemenea text. în situația de față nu folosim însă texte cu omisi- uni sau texte cu forme de modificat. ★ § 4. în partea aceasta analizăm caracterele pe care le poate căpăta un material didactic cu temă ortografică privit în modalitățile de a-1 alcătui. în general, materialul didactic pentru ortografie afirmă regula și o subliniază fie prin organizare sistematică și artificii grafice (grupare sinte- tică, analiză structurală, izolare a formelor ilustrative, variație în carac- tere și culori'etc.), fie prin acumularea unor fapte ortografice privitoare la o normă oarecare. Unui asemenea material îi spunem pozitiv. în lucrarea aceasta am conceput materialul didactic numai sub acest aspect, pe care-1 considerăm singurul îngăduit. S-a mai întrebuințat însă cîndva și poate se mai întrebuințează prin unele părți un material căruia i-am spune negativ; de exemplu, o anumită regulă ortografică este contrazisă în mod consecvent de textul pe care elevul trebuie să-l restituie conform celor învățate. Iată o mostră : Unde ar fi trebuit liniuță de unire? Fătul meu, bun tovarăș țiai1 ales ! De tea învățat cineva, bine ția priit, iară deai făcuto din capul tău, bun cap a-i avut. Mergi de acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat. Nu m-ai ține minte sfatul ceți dau . (I. Creangă, ,,Harap Alb”). Un asemenea material nu este indicat. El poate produce efecte inverse bunelor intenții. § 5. Natura unor fapte lingvistice la care se referă o normă orto- grafică sau scopul didactic imediat pot cere numai enunțarea sau concreti- zarea regulii sau formei ortografice recomandate. Caracter pur enunțiativ pot avea tablourile, schemele și listele de fapte ortografice ; caracter pur concretizant au textele și pot avea încă listele. în privința tablourilor și schemelor trebuie să facem cîteva observații. Mai întîi, unele reguli orto- grafice nu se pot enunța la clasele de gimnaziu în forma în care apar în „Micul dicționar ortografic” ; și aceasta pentru că multe amănunte ar fi inutile și imposibil de reținut (de ex. diftongii ea și ia), sau pentru că, dimpotrivă, anumite dezvoltări ale unor situații prea laconice în raport cu importanța lor didactică se impun (de ex. liniuță la cuvintele rostite împreună) 2. A doua observație se referă la materialul de fapte care trebuie 1 îa textul pentru exercițiu cuvintele nu sînt subliniate. 2 Așadar alcătuirea uni material d dactic care enunță pur și simplu norma sar. care (mai ales) o ș. expLcă și motivează poate avea aspect creator cin ar în direcția conținu- tului propriu-zis nu numai în sensul formulării acces.bile sau al organizării sugestive și expre- sive a unor ixguli gata confecționate. 50 să însoțească orice enunțare. O normă ortografică nu creează deprinderi practice decît dacă este asociată de un fapt tipic din limbă, care o ilustrează. Nu putem alcătui deci tablouri, scheme fără exemple care să concretizeze normele enunțate. Situația inversă este încă posibilă, iar, în unele împre- jurări, chiar indicată : anumite recomandări ortografice privitoare la fonetică pot fi sugerate numai în liste de cuvinte izolate, printr-o anumită organizare a materialului de exemple (v. § 1 etc.). Lucrul este posibil chiar într-o schemă, unde regula, sugerată printr-un simbol, apare luminată de faptele din exemple (v. despărțirea cuvintelor în silabe, § 9). Propunem o listă în care regulile, fără să fie enunțate în mod expres, sînt sugerate de faptele care le concretizează : Consoanele B , H J CV, CV, CH februarie arheolog abataj acvariu septembrie arhitect avantaj cvartet octombrie psiholog foraj acuarelă noiembrie tehnic instructaj ecuație decembrie hidrogen pavaj ecuator C hipodrom personaj chintal cilindru hexametru S Z cifră hotel pleonasm zgomot ciment hibrid prisma zbor civil umor marxism dez-bate. . . viciu ipoteza comunism răz-bate. . obișnuit ipocrit socialism iz-goni.. . pașnic coeziune autobus bez-metic veșnic coerent chermesă bazin chirurg u cortegiu sesiune viteză orchestră omagiu filozof chirilic solfegiu paznic în alte împrejurări listele nu pot și indica sau sugera, prin simpla prezență a faptelor înscrise în ele, regula pe care faptele o ilustrează ; enunțarea explicită ar apărea necesară dacă le-am folosi în etapa de pre- dare. De aceea asemenea liste constituie material aplicativ și conțin de obicei fapte care concretizează reguli privitoare la morfologie sau la între- buințarea liniuței de unire în situația cuvintelor rostite împreună, după cum reiese din primul tablou de la pag. 52. Pentru tablouri sau scheme caracterul pur enunțiativ al materia- lului poate fi uneori insuficient; sînt adică situații, determinate de natura lingvistică a faptelor la care se referă unele norme ortografice, cînd moti- varea regulii trebuie să fie parte integrantă din enunțarea ei (v. § 6). A 51 -i. -ii, -iii la substantive și adjective -i -ii -iii (doi) frați buni frații (tăi) fiii (noștri) (niște) codri mari codrii (Vlăsiei) copiii (săi) (acestei) păci (trei) fii cazangii i (/a.bric i i) (unei) griji (doi) Copii sacagiii (uliței) (două) reguli marii (oameni) zurbagiii (ehvi) (multe) sarcini bunii (părinți) cafeniii (ochi) etc. (ochi) cafenii propriii (mei bani) fii zurbagii studii (înalte) (anul) păcii (enunțul) regulii istorii vii etc. etc. motiva înseamnă a indica temeiul gramatical al formei recomandate. Au caracter explicativ-motivant tablourile și schemele referitoare la morfologie în primul rînd. Propunem o schemă explicativă : Scrierea cu -i, -ii, -Hi la substantive și adjective elevi buni (două) uși mari (unei) uși mari | ► Masculin plural, neart., reg. I d | | ț—> plural, ncarl., reg. i * Feminin —। ; I—> genit. — dat., sg-, nearl. elevii, bunii ții surbagii li ir iii roșii ușii, marii slu dii fiii zurbagiii Masculin, plural, art., cxc. § 6. După metoda folosită în prezentarea normelor ortografice, materialul didactic poate avea caracter inductiv sau deductiv. Este inductiv materialul care formulează regula pe baza unor exemple. Materialul 52 inductiv poate fi explicit cînd, în economia construcției materialului există și exemple și enunțare a regulilor, exemplele precedînd enunțarea. Materialul inductiv poate" fi apoi implicit cînd enunțarea, datorită naturii regulii ortografice și modului de prezentare a faptelor, devine inutilă : regula se subînțelege din simpla grupare sau analiză a exemplelor. Pot avea caracter inductiv — explicit și implicit — tablourile și schemele. Am propus în altă parte atît material explicit, cît și material implicit (v. § 1, 2 etc. și § 2,4 etc.). Listele de fapte ortografice au caracter inductiv (și numai implicit atunci cînd urmărim ca prin faptele grupate să enunțăm o regulă ori să o consolidăm, nu să o aplicăm; adică nu putem vorbi de un caracter inductiv atunci cînd listele nu pot — prin natura gramaticală a faptelor la care se referă — să și formuleze regula pe care faptele înscrise o concretizează (v. § 5). Liste cu material inductiv (implicit) au fost propuse în alte părți (v. § 1, 2, 5 etc.). Este deductiv materialul care formulează întîi regula, apoi o ilus- trează cu exemple. Formularea poate fi expozitivă sau numai simbolizată prin semne convenționale. Materialul deductiv este explicit prin natura lui. Pot avea caracter deductiv tablourile și schemele. Iată o schemă deductivă : Genitiv-dativul feminin singular articulat la substantive și adjective Regula : Genitiv-dativ singular nearticulat (sau nominativ plural nearticulat) : — (I)e (unei, două) case, stele, albe -i (unei, două) uși, mari Genitiv-dativ singular articulat : — (l)e i = (l)ei casei, stelei, albei -i-\-i = ii ușii, marii Excepția : Nominativ singular nearticulat (forma inițiala) : — ie (în hiat) istorie, roșie Genitiv-dativ singular articulat : — ie 4- i = iei istoriei, roșiei Nu se poate vorbi de un caracter inductiv sau deductiv al textelor, pentru că aici ne-am referit în privința caracterelor enumerate numai la materialul care enunță regula, care realizează însușirea teoretică a regulii, și nu la materialul aplicativ. CRONICĂ SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ A INSTITUTULUI DE ȘTIINȚE PEDAGOGICE între 11 și 13 aprilie a.c. a avut loc la București cea de a doua sesiune științifică .a Institutului de științe pedagogice. Au participat — pe lingă cercetătorii și colaboratorii permanenți ai Institutului din București, Cluj, Iași — și peste 400 de cadre didactice din învățămîntul elementar-preșcolar, mediu și superior. Sesiunea a fost deschisă de tov. Ladislau Banyai, membru în Colegiu, care a adus salutul Ministerului Învățămîntului și Culturii. După aceea a luat cuvîntul directorul Institutului de științe pedagogice, prof. univ. Stanciu Stoian. Arătînd importanța acestei sesiuni științifice, vorbitorul a subliniat necesitatea de a se aprofunda — în cadrul lucrărilor sesiunii — problemele cele mai actuale pentru munca didactică din țara noastră. A urmat apoi darea de seamă prezentată de directorul-adjunct al Institutului, Isidor Cremer, asupra activității desfășurate de Institutul de științe pedagogice între cele două sesiuni științifice (ianuarie 1956 —aprilie 1957). Cele 81 de comunicări prezentate la sesiunea științifică din acest an au cuprins o tematică mult mai bogată și mai completă decît în anul trecut. O serie de subiecte au fost axate pe cele două teme principale : ,, Particip are a cadrelor didactice la răscoalele țărănești din 1907” și „I. A. Komensky și moștenirea sa pedagogică”. în afara acestora, s-au mai prezentat lucrări legate de educația comunistă a tineretului, de probleme de pedagogie generală și istoria peda- gogiei romînești, de psihologie pedagogică și defectologie, apoi altele referitoare la îmbunătățirea metodelor de predare pentru diverse discipline din învățămîntul elementar, mediu și superior. în secția științelor umaniste, au fost susținute patru lucrări referitoare la limbă și două în legătură cu predarea literaturii. Botez Teofana (I.P.G.D. Timișoara) : „Gu privire la ordinea predării cazurilor declinării în limba rusă la clasa a V-a în școlile cu limba de predare romînă”. Autoarea a ridicat problema schimbării ordinii în predarea cazurilor din limba rusă, în scopul stabilirii unei corelații mai logice între formele morfologice și funcțiile sintactice ale diverselor cazuri, ajungînd la concluzia că, ordinea cea mai nimerită ar fi : nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, prepozițional, instru- mental. Beldescu Gheorghe (Buzău) : „Raportul dintre ortografie și ortoepic”. Autorul lucrării, pornind de la constatarea că există mari lipsuri în ortografia elevilor, a examinat cauzele acestor lipsuri, propunînd unele mijloace de remediere. El a distins trei categorii de norme ortografice . a) norme ortografice care corespund normei ortoepice ; b) norme ortografice care contrazic norma ortoepică ; c) norme ortografice independente de modul de pronunțare. Pentru fiecare 54 din aceste categorii autorul a indicat greșelile mai des întîlnite în scrierea elevilor, propunînd și unele mijloace de îndreptare, bazate pe ortoepie. Dumitrescu Viorica (Inst. de șt. ped.) a citit prima parte a lucrării ,, Pre da re a compara- tivă, principiu de bază în studiul limbilor”. După o scurtă introducere teoretică, au fost prezen- tate o serie de gramatici care au apărut sau au circulat pe teritoriul țării noastre, încă de la finele secolului al XVIII-lea, pentru uzul străinilor care doreau să învețe romînește sau al romînilor ce voiau să-și însușească o limbă străină.Ca încheiere la capitolul citit, s-au tras cîteva concluzii în legătură cu importanța pe care o prezintă studierea unor atari materiale pentru cel ce se ocupă astăzi de întocmirea manualelor sau de metodica predării limbii romîne în șco- lile naționalităților conlocuitoare. lonescu-Miciora Maria Eliza (Inst. de șt. ped.) : ,,O problemă permanentă a școlii : vocabularul elevilor”. Autoarea a insistat asupra necesității de a se organiza în școli o muncă sistematică în vederea îmbogățirii și activizării vocabularului elevilor. Referenta a arătat unele carențe tipice din lexicul elevilor și cauzele acestora, indicînd apoi o serie de metode și procedee utile pentru prcîntîmpinarea ori înlăturarea lor. Numeroși participanți la sesiune au luat apoi cuvîntul la discuții : Tov. Cernîșova T. (Min. înv. și Cult.) — arătînd că problema cazurilor este una din cele mai spinoase în predarea limbii ruse — a apreciat contribuția adusă de referatul tov. Botez. Evocînd însă experiența sa pedagogică, vorbitoarea și-a exprimat părerea că e mai bine ca după nominativ să se predea cazul prepozițional, lucru care de altfel este recomandat și prin noii® programe și manuale pentru clasa a V-a, în curs de apariție. Popa V. (Fălticeni) a apreciat favorabil comunicarea tov. Dumitrescu V. care se sprijină pe știința pavlovistă în explicarea procesului însușirii unei limbi străine și a insistat ca profesorii care predau o limbă străină să posede foarte bine și limba romînă. A arătat apoi că lucrarea tov. Beldescu G. va constitui un ajutor — în special — pentru cadrele din regiunile unde se menține mai strict vorbirea dialectală. Referindu-se la lucrarea tov. lonescu-Miciora, vorbitorul a arătat că problema vocabularului ar trebui să preocupe mai serios pe autorii de manuale de la clasa a V-a în sus, unde textele nu sînt totdeauna selectate în funcție de particularitățile de vîrstă ale elevilor, iar explicația dată cuvintelor necunoscute este de multe ori necores- punzătoare. Văradi M. (Baia Mare) a precizat că problema ordinii în care trebuie predate cazurile e bine să constituie o preocupare și pentru cadrele ce predau limba romînă în școlile cu limba de predare maghiară. De asemenea gramaticile comparate, menționate în comunicarea tov. Du- mitrescu V., ar putea fi luate în multe cazuri ca model pentru exercițiile gramaticale care se dau în manualele de limba romînă pentru școlile minorităților naționale. Bărbătescu M. (București), referindu-se la lucrarea tov. Botez T., a propus ca în clasă să se folosească, de către toți profesorii de limbi, o terminologie gramaticală unitară și anume aceea fixată de Academia R.P.R. (de ex. nu flexie, ci flexiune etc.). Vorbitorul a arătat apoi că ideea tov. Beldescu de a lega în predare ortografia de ortoepie poate duce la rezolvarea uneia dintre cele mai dificile probleme în predarea limbii romîne. Comișel E. (București) — discutînd pe marginea comunicării tov. lonescu-Miciora M. E., a scos la iveală și alte cauze ale deficiențelor vocabularului elevilor : lipsa manualelor, lipsa deprinderii elevilor de a-și cîntări singuri munca și de a se exprima liber și curgător, de a citi și comenta lecturile făcute etc. El a arătat că este necesară mai multă grijă în alegerea lecturii elevilor, potrivit cu vîrsta. Observații interesante au mai făcut și tovarășii: Ghiță G. (București), Fabian L. (Tg. Mureș), Pupu R. (Ploiești). Concluziile pe marginea comunicărilor de limbă au fost trase de Faifer Laurențiu (I.P.C.D. Iași), care, după ce a arătat laturile pozitive ale comunicărilor, a făcut o serie de observații critice. Astfel, nefiind de acord cu tov. Botez T. că asocierile bazate pe contrast sau diferențiere ar fi 55 mecaniciste, a arătat că activitatea elevilor este mai vie cînd li se cere să observe deosebirile dintre fenomene și nu asemănările. Referitor la comunicarea tov. Dumitrescu V., a propus ca în lucrare să fie introduse unele discuții privind și alte metode de predare a limbilor decît cea comparativă. în legătură cu comunicarea tov. Beldescu G., a făcut observația că realizarea unității între aspectul sonor și grafic al cuvintelor, plecînd de la analiza fonetică la grafie, este absolut necesară în primele clase ; însă, de la clasa a V-a în sus, e mai nimerit să se procedeze invers, de la grafie la pronunțarea corectă. Privitor la lucrarea tov. lonescu-Miciora M. E.,. a fost de părere că aici ar trebui să se vorbească și despre paronime, care în general sînt neglijate în studiile privind vocabularul. S-au citit apoi cele două comunicări legate de probleme de literatură : Faifer Laurențiu (I.P.G.D. Iași) : ,,Analiza literară în școala medie”. Autorul a căutat să determine raportul ce trebuie să existe între istoria literară și analiza literară, accentuînd rolul important pe care îl are activitatea elevilor în procesul predării literaturii. Istoria literaturii este un auxiliar al analizei fenomenului literar în procesul predării. A doua problemă tratată în lucrare a fost analiza și caracterizarea literară ca procedee de cercetare a faptelor literare, în fine, a treia problemă — de altfel cea centrală — a fost aceea a analizei textului literar și a diferitelor metode și procedee ce pot fi folosite cu succes în acest scop. Ghiosa Clara (Inst. de șt. ped.) : ,,Studiul limbii și stilului operei literare”. Autoarea a stabilit mai întîi două principii de bază în legătură cu analiza limbii și a stilului operei literare : a) legătura strînsă între conținutul și forma operei literare, b) selectarea elementelor caracteris- tice, pe de o parte, în funcție de personalitatea artistică a scriitorului, pe de altă parte, în raport cu creația literară respectivă, ținînd seama de genul și specia literară înj care aceasta se încadrează. 'în lumina acestor principii au fast analizate apoi două opere ale lui M. Emi- nescu : Scrisoarea III și Călin. Pe marginea celor două comunicări au luat parte la discuții tovarășii : Golopenția Șt... Comișel E., Bărbătescu M., Călin C. La concluzii, prof. Beldescu G. a arătat că amîndouă lucrările constituie un sprijin serios pentru combaterea abuzului de istorism și a atitudinii sociologizante. în ele se dau sugestii pentru evitarea șablonului în analiza literară, pentru realizarea unității dintre fond și formă. Nou și important este accentul pus pe participarea efectivă a elevilor la analiza literară, aceasta ajutîn- du-le mai tîrziu să se orienteze singuri în aprecierea creației unui scriitor. Comunicarea tov. Chiosa C. a fost apreciată pentru finețea explicațiilor de limbă și stil și pentru sezisarea dominantelor tehnicii artistice în operele studiate. ★ în timpul lucrărilor sesiunii, participanții au avut prilejul să viziteze cele două expoziții organizate în localul Institutului, în legătură cu participarea cadrelor didactice la răscoalele din 1907 și cu sărbătorirea lui I. A. Komensky. în concluziile finale, trase în ședința plenară, directorul Institutului, prof. Stanciu Stoian. a arătat că lucrările s-au desfășurat în condiții mulțumitoare și au contribuit la promovarea discutării problemelor cu caracter științific-educativ. Munca de cercetare și documentare s-a dovedit în progres. Au fost prezentate lucrări bazate pe cercetări proprii, pentru care s-au folosit metode de cercetare mai variate ca pînă acum. Discuțiile au fost purtate cu competență și la un nivel științific ridicat, reușind să aducă completări serioase într-o serie întreagă de probleme noi și acute ale pedagogiei noastre. RECENZII DOUĂ LUCEĂEI LINGVISTICE ALE ACADEMIEI E.P.E : GEAMATICA LIMBII EOMÎNE, voi. I și al II-lea, 1954 și LIMBA EOMÎNĂ, 1956 „Gramatica limbii romîne” a Institutului de lingvistică din București al Academiei R.P.R. constituie un remarcabil eveniment cultural, relevat și prin decernarea a două premii de stat unei bune părți din redactorii ei. Ea s-a întocmit pe baza concepției marxiste despre limbă, a experienței lingvistice sovietice și prin folosirea metodei de muncă în colectiv. Subliniem în primul rînd amploarea și nou- tatea unora dintre chestiunile abordate : fone- ticii i se rezervă un spațiu neobișnuit de întins ; gradele de comparație ale adjectivului se tra- tează cu deosebită competență ; studiul ver- bului prezintă elemente inedite ; se aprofun- dează părțile de vorbire neflexibile ; se identi- fică noi categorii sintactice : atributul prono- minal, complementul de agent, complementul circumstanțial instrumental, cel sociativ și cel de relație, confundate de gramaticile tradi- ționale cu alte feluri de părți de propoziție ; figurează pentru prima dată capitole ca : Propoziția temporală iterativă. Cînd invers, Vorbirea directă legată, Vorbirea indirectă liberă, Cuvintele de umplutură etc. Cu toate condițiile favorabile de elaborare, „Gramatica limbii romîne” conține numeroase deficiențe, de care au fost conștienți în primul rînd înșiși autorii ei 1. 1 Vezi Al. Rosetti, Concluzii fonologice la expunerea asupra diftongului ea. „Studii și cercetări lingvistice”, VI, -2, 1955, p. 25-26. Prin caracterul lui savant și exclusiv grama- tical, tratatul de „Gramatică a limbii romîne” este accesibil numai specialiștilor. Pentru inițierea maselor mai largi de cititori în pro- blemele lingvisticii se impunea editarea unei lucrări cu un conținut mai larg și de o factură mai populară. Așa se explică geneza tratatului de „Limba romînă”, alcătuit de Institutul de Acad. Emil Petrovici, Contribuții la studiul fonemelor limbii romîne, ,,Studii și cercetări lingvistice”, VI, 1 — 2, 1955/p. 29 —42. Al. Rosetti, Fonetica în Gramatica limbii romîne, „Stu- dii și cercetări lingvistice”, VI, 1—2, 1955, p. 161 — 163. E. Petrovici,„Fonetica în Gramatica limbii romîne” a „Studiișicercetărilingvist-ice”, VI, 1 — 2,1955, p. 163 — 165. Al. Rosetti, Despre consoanele palatalizate și consoanele muiate, „Studii și cercetări lingvistice”, VI, 3 — 4, 1955. p. 199-207. E. Petrovici, Himele romînești din punct de vedere fono- logie, Limbă și literatură, 1955, p. 273 — 284. E. Petrovici, Sistemul fonematic al limbii romîne, „Stu- dii și cercetări lingvistice”, VII, 1 — 2, 1956 p. 7 — 20. E. Petrovici, Fonemele limbii romîne, „Limba romînă' ’ V, 2, 1956, p. 26-27. Al. Rosetti, Despre sistemul fonologie al limbii romîne, ,,Studii și cercetări lingvistice”, VII, 1-2,1956, p. 21-25. Em. Vasiliu, Cîteva observații asupra sistemului fonologie al limbii romîne, ibid. VII, 1-2, 1956, p. 27 — 35. Acad. Al. Graur, Pentru o sintaxă a propozițiilor princi- pale, „Shidii de gramatică”, I, 1956, p. 121-139. Gaura Vani iu, Observații asupra vocativului în limba romînă,,,Studii de gramatică”, I, 1956 p. 5-23. Valeria Guțu, Semiauxiliarele de mod, „Studii de gra- matică”, I, 1956, p. 57-81. PetreCrefia, Complementul intern, „Studii de gramatică” I, 1956, P. 115-120. 57 lingvistică din București al Academiei R.P.R. pe baza Gramaticii limbii romîne”, pe care o revizuiește în uncie probleme pînă la reeditare. Ca atare, în expunerea observațiilor noastre asupra ,, Gramaticii limbii romîne” vom avea în vedere paralel și,,Limba romînă”. ★ Capitolul de fonetică din ,,Gramatică” e redactat de un colectiv condus de academi- cienii E. Petro viei și Al. Rosetti, care în materie de fonologie au concepții divergente. Din acest fapt derivă inconsecvențe în privința definirii fonemului, o terminologie fluctuantă și unele erori. Astfel, la p. 55 fonemul se confundă cu sunetul [,,Sunetele (fonemele) limbii romîne”], iar la p. 80 cele două noțiuni menționate se diferențiază (,,.. .sunetele limbii.. . sînt mult mai numeroase decît fonemele propriu-zise”). Teza identității dintre fonem și sunet este susținută de E. Petro viei în termeni categorici și în alte lucrări ale sale : ,,Fonemul este sunet... însuși sunetul, cu toate particulari- tățile articulatorii și acustice” x. Aceeași definiție greșită se dă fonemului și în ,,Dicționarul limbii romîne literare contem- porane”, II, p. 315 : „Cea mai mică unitate fonică a limbii, avînd funcțiunea de a diferenția învelișul sonor al cuvintelor și al morfemelor”. Diferențierea învelișului sonor al cuvintelor are valoare fonologică numai cînd ea comportă și o deosebire de sens a cuvintelor și a formelor gramaticale respective, altminteri avem a face cu simple variante ale aceluiași fonem. De exemplu, t din rtu, comparativ cu ă din rău, c fonem, pentru că îndeplinește o funcție semantică, datorită lui cele două cuvinte se disting și ca înțeles, dar al doilea î din ptrtu, în raport cu ă din pîrău, nu e fonem, ci o variantă a lui ă, deoarece nu are capacitatea de a diferenția după sens cuvintele respective. Interpretarea fonemului ca „un tip sonor care cuprinde tot felul de variații (sunetele vorbite)” caracterizează sistemul fonologie al lui Al. Rosetti2. în concluzie, fonemul e o abstracție, ca orice categorie gramaticală, bazată pe varia- țiile sonore care n-au una față de alta proprie- 1 Vezi:,,Studii și cercetări lingvistice”, VI, 1 — 2, 2 Idem. tatea de a diferenția înțelesul cuvintelor sau al formelor gramaticale respective. în tabloul vocalelor limbii romîne (p. 64) figurează și diftongii ea și oa, disociați în vocala a și în timbrul premergător acesteia, respectiv, e, o, care se atribuie consoanei precedente, conform teoriei fonematice a lui Emil Petro viei (p. 61) L La p. 62 citim : „Deosebirea dintre toată și tată e constituită de opoziția dintre fonemul oa și fonemul a”. Aceeași afirmație se face și despre teacă, compus din fonemele t + ea c + ă (p. 62). Deci, de data aceasta se susține teza opusă, a unității și valorii fonematice a diftongilor ea și oa, proprie doctrinei fonologice a lui Al. Rosetti. în „Gramatica limbii romîne” se consacră un capitol special semivocalelor limbii romîne i și u (p. 64 — 65), care sînt denumite cînd semivocale, cînd consoane și care în cele din urmă figurează în tabloul consoaneloi’ (p. 72). Și această discrepanță în privința naturii și denumirii semivocalelor i și u decurge tot din concepțiile fonologice diferite ale acad. E. Petrovici și Al. Rosetti, pentru primul ele fiind consoane 2. Contradicțiile semnalate de noi, ca și cele reieșite din controversa vie și susținută dintre acad. Emil Petrovici și Al. Rosetti 3 ilustrează caracterul hibrid al Foneticii și insuficienta acomodare a redactorilor ei cu munca în co- lectiv. în „Limba romînă”, capitolul de fonetică s-a redus simțitor comparativ cu cel din „Gra- matica limbii romîne”. Problemele sînt pre" zentate mai simplu, mai clar, mai consecvent. S-au corectat definițiile vocalei, consoanei și fonemului. Tabloul fonemelor vocalice (p. 55) se deosebește de cel din „Gramatica limbii ro- mîne” prin absența diftongilor monofonematic ea și oa. Semivocalele i și u nu mai figurează 1 Vezi Rimele romanești din punct de vedere fonologie. Limbă și literatură, p. 275, Sistemul 'onematic al limbii romîne.,. Studii și cercetări lingvistice”, VII» 1—2, p. 10,13. 2 ,,Sistemul fonologie al limbii romîne”, ,,Studii și cercetări lingvistice” VII, 1 —2, p. 15, pentru celălalt, seini* vocale ,, Despre sistemul fonologie al limbii romîne”, „Studii și cercetări (lingvistice” VII, 1-2. p. 21). 3 Vezi în special „Fonetica în Gramatica limbii romîne”, „Studii și cercetări lingvistice” VI, 1 — 2, p. 161 — 165. 58 între consoane, ci constituie o categorie deo- sebită. Se admite opoziția fonologică dintre consoane dure și consoane muiate, însă numai la sfîrșitul cuvintelor și fără să se facă dis- tincția dintre termenii muiat și palatalizat, sau moale, propusă de Al. Rosetti. Tratatul de ,, Gramatică a limbii romîne” își însușește definiția dată gramaticii de I. V. Stalin „Gramatica (morfologia și sintaxa) «ste un ansamblu de reguli privitoare la modi- ficarea cuvintelor și îmbinarea lor în propo- ziții” (p. 105). „Limba romînă”, după ce reproduce aceeași definiție, o parafrazează astfel : „Morfologia se ocupă de regulile modificărilor formale ale cuvintelor” (p. 67). Deci, în teorie ambele lucrări exclud părțile de vorbire neflexibile din cadrul morfologiei, adică adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. în practică, însă, atît „Gramatica limbii romîne” cît și ,,Limba romînă” ignorează definiția și tratează și părțile de vorbire neflexibile. „Se numesc diateze formele verbale care arată raportul dintre subiect și complementul direct, acesta din urmă putînd lipsi”. („Gra- matica limbii romîne” p. 109). Regula este confuză și unilaterală. Ea corespunde numai verbelor tranzitive la diateza activă. Verbele intranzitive și cele tranzi- tive la diateza pasivă nu comportă comple- ment direct. „Limba romînă” definește diatezele după relația dintre „acțiune și autorul ei” (p. 125). Din cuprinsul capitolului respectiv rezultă, însă, -că se orientează după raportul dintre subiectul gramatical și acțiune, adică just. „în port — purtăm, alternanța o/u deose- bește persoanele între ele” (,, Gramatica limbii romîne”, p. 112). E clar că formele verbale port — purtăm se deosebesc între ele prin număr, nu prin persoană. Clasificarea substantivelor în concrete și abstracte este arbitrară („Gramatica limbii romîne”, p. 123). Nu înțelegem, de exemplu, după ce criteriu se procedează cînd sub- stantivul revoluție se consideră concret, iar luptă, abstract. „Forma de genitiv — dativ, cu desinența -e (-le) sau — i, este identică cu a pluralului (a) unei cărți — nișle cărți, (a) unei lăzi — niște lăzi...” („Gramatica limbii romîne”, p. 149). La p. 133 se susține, dimpotrivă, că lăzi e o formă de plural cu consoana finală muiată, nu cu desinența -i. Contradicții asemănătoare se găsesc și în „Limba romînă” p. 78, unde se afirmă că substantivul fabrici are desinența -i, iar saci, întru totul analog cu primul, prezintă la finală o consoană muiată, (ibid., 75, vezi și p. 57). Definițiile „Prin declinarea nearticulată se înțelege declinarea substantivului lipsit de articol enclitic, dar putînd fi însoțit de un articol nehotărît” (Gramatica”, p. 149, „Limba romînă”, p. 78) și „Prin declinarea articulată se înțelege declinarea substantivelor însoțite de articol enclitic („Gramatica”, p. 151 ; „Limba romînă”, p. 79) sînt ilogice. Declinarea nearticulată a unui substantiv nu poate să însemne decît declinarea unui substantiv fără nici un fel de articol (nici hotărît, nici nehotărît), iar declinarea articu- lată implică prezența unui articol (fie hotărît, fie nehotărît). în „Gramatica limbii romîne”, — le de la vocativ singular este tratat cînd ca desi- nență a formei nearticulate (p. 149), cînd ca articolul l plus desinența e (p. 115, 151), cînd ca articol enclitic (p. 162). „Limba romînă” menține contradicția dintre -le desinență specială pentru cazul vocativ nearticulat (p. 78) și -le articol encli- tic (p. 79, 85). „Articolul nehotărît dă substantivului un sens asemănător cu acela pe care îl au adjectivul pronominal nehotărît și numeralul un, o”. . . un, o sînt numerale cînd numărăm obiectele (un om, doi oameni etc). . . Cele- lalte două valori se confundă : în un om, determinantul un poate fi considerat la fel de just articol nehotărît sau adjectiv prono- minal nehotărît. Deosebirea se poate face numai la plural : un om, unii oameni, pronume, un om, niște oameni, articol. 59 Formele articolului nehotărît sînt urmă- toarele : ...masculin, plural niște, unii...” („Gramatica”, p. 169). în pasajul citat se face afirmația tran- șantă că unii are valoarea morfologică de pronume (recte de adjectiv pronominal neho- tărît), iar niște, de articol nehotărît. Totuși în tabloul articolului nehotărît figurează și forma unii. Inconsecvența „Gramaticii” în această chestiune se agravează prin tratarea formei niște nu numai ca articol nehotărît, ci și ca adjectiv pronominal nehotărît (p. 222). Și „Limba romînă” manifestă incertitu- dine în această problemă. Se referă la confuzia formelor de singular ale articolului nehotărît și adjectivului pronominal nehotărît un (p. 89), dar renunță la comentarea celor de plural (unii, niște), pe care le înserează și printre articolele nehotărîte (p. 89) și printre adjec- tivele pronominale nehotărîte (p. 111). Denumirea de adjective determinative pentru acelea care au și un corespondent pronominal este improprie („Gramatica limbii romîne” p. 173, 192). O clasificare logică se bazează pe asemănarea obiectelor dinăuntrul unei clase și pe deosebirea lor față de celelalte clase. Deși „Gramatica limbii romîne” recu- noaște ca determinarea e o notă comună a tuturor adjectivelor, totușilimitează denumirea de adjective determinative numai la o cate- gorie dintre ele. Pe lîngă denumirea consacrată de adjective calificative, propunem pe cea de adjective pronominale pentru cele cu forme pronomi- nale corelative. Și „Limba romînă” menține denumirea neadecvată de adjective determinative (p. 91). „Formele accentuate ale pronumelui per- sonal apar uneori paralel cu cele neaccentu- ate, în aceeași propoziție, atunci cînd se impune accentuarea complementului” (Gra- matica, p. 194; „Limba romînă” p. 101). Regula menționată e greșită. Formele accentuate ale pronumelui personal și reflexiv sînt întotdeauna dublate de cele neaccentu- ate. Formele neaccentuate, dimpotrivă, se pot construi și independent de cele accentu- ate : Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui. „Pronumele posesiv este pronumele care ține locul numelui unui obiect posedat, înlo- cuind totodată și numele posesorului”. (Gra- matica, p. 203). „Pronumele posesiv este pronumele care înlocuiește atît numele obiectului posedat cît și numele posesorului”. („Limba romînă”., p. 104). „Pronumele posesiv are genul, numărul și în general, cazul substantivului pe care îl înlocuiește”. („Gramatica”, p. 203, „Limba romînă”, p. 104). Inadvertența e clară : pe de o parte se afirmă că pronumele posesiv are o dublă funcție pronominală (înlocuiește și pe posesor și obiectul posedat), iar pe de altă parte, că arc funcția unică pronominală (înlocuiește numai un substantiv). în realitate, pronumele și adjectivul pose- siv se acordă în gen, număr și caz cu obiectul posedat, fie că acesta este subînțeles, (în cazul pronumelui), fie că este exprimat (în cazul adjectivului): Ai mei pierduți, sînt, pașă, toți (ai mei = copiii și nevasta), E calul meu. O chestiune disputată este și aceea a formelor de genitiv ale pronumelor perso- nale la persoana a IlI-a (lui, ei, lor) și raportul lor cu pronumele și adjectivul posesiv de per- soana a III-a. Cele mai bune gramatici din trecut, orien- tîndu-se după criteriul semantico-formal, înre- gistrează foi mele lui, ei, lor, printre pronumele personale de genitiv, menționînd că ele înde- plinesc și funcția posesivă1. „Limba romînă” face un pas mai departe în direcția inconsecvenței : integrează pe lor și în tabloul pronumelor posesive (p. 104). în felul acesta se părăsește criteriul formal în favoarea celui semantic, adică se acordă prioritate sensului cuvîntului. O caracteristică structurală a pronumelor și adjectivelor posesive e acordul cu obiectul posedat, pe care pronumele lor nu-1 respectă. Adoptarea exclusivă a principiului seman- tic duce la arbitrar. Pe baza lui ar trebui să considerăm adjectiv posesiv și forma pronu- melui personal ți din construcția „ Privesc 1 Vezi H. Tiktin, Gramatica romînă, r. 71, 74, 76: A. Philippide, Gramatica elementară a limbii romîne p. 58-59, 69 și 238. 60 la sarîsu-ți (surîsul tău) rămas încă viu”. Sau, la categoria verbului, ar trebui să soco- tim la diateza pasivei forma se ară din propo- ziția : Pămînlul se ară (este arat) mai bine și mai repede cu tractorul. în concluzie, formele lui, ei lor, sînt pronume personale cu funcție șl de pronume și adjec- tive posesive. Adjectivul posesiv se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe'care-1 deter- mină'’. ,,La frați cu nu cer ajutor Că n-am ajuns la mila lor Și fac ce vreau ! Și n-ain să mor De grija sorții mele” (,,Limba romînă” p. 105). Regula citată mai sus este infirmată de însuși exemplul care trebuia s-o ilustreze. După ,,Limba romînă”, forma lor e adjectiv posesiv, totuși ea nu se acordă cu substantivul pe care-1 determină (mila). Mai mult, nici nu e semnalat ca adjectiv posesiv. Nici ,, Gramatica limbii romîne”, nici Limba romînă” și nici o altă lucrare grama- ticală nu exemplifică pronumele personal de persoana a III-a în genitiv (lui, ei, lor) ci numai întrebuințarea lui ca sens posesiv. Faptul acesta este perfect explicabil. Deose- birea între funcția de pronume personal în cazul genitiv și cea de pronume și adjectiv posesiv a formelor (al, a, ai, ale) lui, ei, lor nu c posibilă. înțelesul lexical al adjectivului și pro- numelui posesiv coincide cu înțelesul cate- goriei gramaticale a cazului genitiv, care exprimă în primul rînd un raport posesiv. Datorită acestei identități funcționale, adjectivul posesiv se folosește pentru geniti- vul pronumelui personal la persoana I și a 11-a (La capul meu cu grijă tu ramura s-o-n- gropi), la care nu există forme proprii de genitiv, iar pronumele personal de persoana a III-a (lui, ei) se întrebuințează paralel cu formele specifice posesive (al, a, ai, ale) său, sa, săi, sale la persoana a III-a singular sau ca formă unică la persoana a III-a plural (lor). Numai considerente de ordin structural determină includerea formelor de genitiv lui, ei, lor, în categoria pronumelor perso- nale și a formelor meu, mea, tău, ta, său, sa etc., în categoria pronumelor și adjectivelor posesive în construcții ca acestea : Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui, Iar s-apropie și cu mina sa el rumpe ; J)in valurile vremii, iubita mea, răsai. Totuși, ignorîndu-se criteriul formal, a fost posibil să se susțină și teza lichidării totale a categoriei adjecti- vului posesiv prin includerea lui în sistemul pronumelui personal, la cazul genitiv (Limba romînă, VI, 1, 1957). ,,Numeralul este partea de vorbire flexi- bilă care exprimă un număr abstract, o deter- minare numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare” (,,Limba romînă”, p. 115). O definiție similară conține și „Grama- tica limbii romîne”, p. 226. /Această definiție nu este adecvată. Ea nu include numeralul adverbial, care „arată de cîte ori se îndeplinește o acțiune.” („Limba romînă”, p. 119) și nici pe cel multiplicativ, care exprimă, de cîte ori crește o cantitate sau intensitatea unei acțiuni” (op. cit., p. 119). „Numeralele sînt cardinale și ordinale... Numeralele cardinale exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat (trei, opt, cincisprezece, patruzeci și nouă, o sulă doi, o mie) și atunci se numesc numerale holărîle sau un număr nedeterminat de obiecte (puțini, cîțiva) și atunci se numesc numerale nehotă- rîte. Numeralele hotărîte care exprimă un grup (amîndoi, tuspatru) se numesc numerale colective, iar cele care exprimă fracțiuni (o cincime, două pătrimi) se numesc numerale fracționare. De numeralele cardinale sînt legate și numeralele distributive (cile doi, cîte zece), multiplicative (îndoit, înșesii) și adverbiale (odată, de cinci ori)” („Limba romînă, p. 115; vezi „Gramatica limbii romîne”, p. 225). în primul rînd observăm că nu e clar fundamentul diviziunii numeralelor în nume- rale cardinale și în numerale ordinale. De altfel nici nu se definește noțiunea specie „numeral cardinal”. Apoi remarcăm clasificarea numeralelor cardinale în cardinale hotăiîte, cardinale neho- 61 tarile, multiplicative, distributive, și adverbiale. Această diviziune nu corespunde postula- telor logicii, deoarece membrele, ei nu se exclud reciproc. într-adcvăr, numerale hotă- rîte nu sînt numai cardinalele, ci și distribu- tivele, multiplicativele, adverbialele și ordi- nalele. în acest caz nu mai are nici o rațiune subdivizarea numeralelor ,,cardinale hotărîte” în colective și fracționare. Dacă adoptăm ca fundament al clasificării nota determinării, atunci toate numeralele, cu excepția celui nehotărît, devin membre de același grad ale acestei clasificări. O chestiune controversată a categoriei numeralului este în special aceea a numera- lului nehotărît. Nici ca sens și nici structural așa-numitele numerale nehotărîte nu prezintă trăsături specifice față de unele pronume nehotărîte. Să analizăm următoarea construcție : N-au venit toți, căci unii sînt bolnavi, iar cîțiva n-au nici un interes. Formele toți, unii și cîțiva indică un număr nedeterminat de persoane nedeterminate. înțelesul lor numeric, nedefinit, și cel pronominal, de asemenea nedefinit, nu se pot separa. Tocmai de aceea și repartizarea acestor forme între cele două categorii morfo- logice e arbitrară. Dintre formele menționate, ,, Gramatica limbii romîne” (p. 220 — 221, 234) și „Limba romînă” (p. 111, 118) clasifică pe toți și unii ca pronume nehotărîte, iar pe cîțivg, ca nu- meral nehotărît, deși, repetăm, nici criteriul semantic și nici cel structural nu justifică această discriminare. „Gramatica limbii romîne” manifestă incertitudine în privința repartizării acestor forme de pronume. Le consideră forme spe- cifice de genitiv ale pronumelui personal (p. 193), dar la pag. 205 se adaugă : „Paralel cu pronumele și adjectivul posesiv (al) său, se folosesc pronumele personale de persoana a 111-a la cazul genitiv (al, a, ai, ale) lui, (al, a, ei, ele) ei. (Al, a, ai, ale) lor și-a făcut loc pentru posesive”. Prin urmare, se face discriminarea nejus- tificată între lui, ei, pe de o parte, și lor, pe de altă parte, pe acesta din urmă tratîndu-1 și ca pronume posesiv, dar fără să-1 însereze în tabloul acestora. Cei care admit existența celor două cate- gorii morfologice comit în mod fatal inadver- tențe. Astfel, „Gramatica limbii romîne” consideră pe tot pronume nehotărît în voi. 1, p. 221 și numeral nehotărît în volumul al II-lea, p. 66. „Dicționarul limbii romîne literare con- temporane care dă și indicații gramaticale, nu reușește să ne convingă că în versul Cîți au trecut al casei prag avem a face cu un cîți numeral nehotărît, iar în construcția : Cîți îl văd de el se plîng, cu un pronume neho- tărît (op. cit., II, p. 456). Ținînd seama de sensul ambiguu al acestor forme, nediferențiate nici formal, unii dintre lingviștii noștri remarcabili suprimă cate- goria numeralului nehotărît, incluzîndu-1 în categoria pronumelui nehotărît1. în acest caz, unele pronume sau adjective nehotărîte vor prezenta și o valoare numerică sau canti- tativă. Considerăm justă această soluție a problemei numeralului nehotărît. „Verbele exprimă acțiuni (a munci, a scrie) sau prezintă procese sub formă de acțiune : o stare (a ședea), apariția unei carac- teristici (a înflori), modificarea unei carac- teristici (a se întări), o atitudine (a se îndoi)”. („Gramatica limbii romîne” p. 241). Iată o frază care nu poate servi de model nici sub raportul logic și nici sub cel stilistic. „Proces” și „acțiune” sînt cuvinte sino- nime și „procesele sub formă de acțiune” implică procese sub formă de stare, ceea ce constituie un nonsens. ,,. . . apariția unei caracteristici (a înflori), modificarea unei caracteristici (a se întări), o atitudine (a se îndoi)” sînt tot procese fie fizice, fie psihice, deci construcția e tauto- logică. „în forme verbale compuse, persoana, numărul, ' modul și timpul sînt indicate de verbul auxiliar: persoana I singular: am cîntat — a Il-a ai cîntat”. . . („Limba romînă” p. 129). Inexact. înseși exemplele infirmă regula.. Forma de perfect compus activ am cîntat are auxiliarul la timpul prezent (am), deci 1 Vezi: A. Philippide, Gramatica elementară a limbii romîne, 1897, p. 61 — 62. lorgu Iordan, Limba romînă contem- porană, 1956, p. 355 — 368. 62 impui verbului auxiliar diferă de al formei compuse. Pe de altă parte, auxiliarul a fi din forma conjunctivului perfect activ, devenită inva- riabilă, nu indică nici persoana, nici numărul, nici modul și nici timpul. Regula menționată este valabilă numai pentru diateza pasivă. Pe de altă parte, denu mirea de diateză reflexivă nu este adecvată. Ea se justifică prin faptul că ,,subiectul care face acțiunea îi suferă efectele” (,,Gramatica limbii romîne”, p. 244), adică pe criteriul semantic, și într-o oarecare măsură și pe cel formal, prin folo- sirea la persoana a IlI-a a pronumelui reflexiv. Avînd în vedere că numai una din cele șase categorii de așa-numite verbe reflexive cu pronumele în acuzativ are sens reflexiv și că toate verbele în discuție aici sînt însoțite de un pronume complement, care nu e reflexiv decît la persoana a IlI-a, considerăm ca mai indicată numirea de diateză pronominală, în loc de reflexivă. Ea corespunde în și mai mare măsură așa-numitelor verbe reflexive cu pronu- mele în dativ (a-și aminti), care sînt în bloc lipsite de funcție reflexivă propriu-zisă. ,,Infinitivul... nume predicativ : Cea din- ții treabă ce făcu fu de a da drumul din robie cumnaților săi” (,, Gramatica limbii romîne”, p. 315). Interpretarea infinitivului a da ca nume predicativ este eronată, De fapt el are funcție sintactică de subiect. Rolul de nume predi- cativ îl îndeplinește sintagma cea dinții treabă, care în acest caz nu este așezată la locul său obișnuit, adică după verbul copulativ. în topică normală fraza ar avea structura următoare : A da drumul (eliberarea) din robie cumnaților săi fu cea dinții treabă ce făcu. „Conjuncția este partea de vorbire neflexi- bilă care servește la exprimarea unor raporturi existente între două propoziții ale unei fraze sau între două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. (,,Limba romînă”, p. 176). Funcția conjuncției e mai largă. Ea leagă și o propoziție cu o parte de propoziție. Exemplu : Ciml își aducea aminte de risipa ce s-a făcut cu munca ei și c~au văsut-o cuscrii dormind. . . crăpa de ciudă (Creangă). Con- juncția și coordonează complementul indirect. de risipa cu propoziția secundară completivă indirectă c-au văzut-o cuscrii dormind. Alt exemplu : Mie îmi opresc trei lei, fiindcă am avut trei piini întregi și care erau ca ale tale de mari, după cum știi. Ca atare e defectuoasă și afirmația după care conjuncțiile coordonatoare „leagă două părți de propoziție cu aceeași funcție sintac- tică sau două propoziții de același fel” („Lim- ba romînă” p. 177). „Felul propozițiilor după înțeles. Propo- zițiile se deosebesc între ele după conținutul lor, după scopul cu care sînt rostite și după atitudinea afectivă care însoțește comunicarea conținutului. Deosebim în felul acesta pro- poziții : 1. enunțiative, 2. optative, 3. intero- gative, 4. dubitative, 5. imperative, 6. excla- mative” („Limba romînă”, p. 186). Clasificarea de mai sus a propozițiilor nu este adecvată. în primul rînd, ea ingnorează propozițiile principale și pe cele secundare, spre care ne orientează criteriul înțelesului, în al doilea rînd, ea conține defecte de logică : se aplică simultan mai multe criterii (modali- tatea și intonația), din care cauză membrele rezultate nu se exclud reciproc, după cum arată însăși lucrarea citată : „Astfel, prima propoziție din fraza Ce n-aș da să ajung la vreme, este în același timp exclamativă, optativă și interogativă retorică” (p. 191).. Era indicată o clasificare generală a propo- zițiilor după criteriile corespunzătoare. în felul acesta s-ar sezisa mai bine particulari- tățile diferitelor categorii de propoziții, dintre care unele sînt incomplet sau de loc definite (de exemplu : propozițiile principale, cele secundare și cele independente). Articolul lui Sorin Stati Contribuții la studiul definiției și clasificării propozițiilor („Studii și cercetări lingvistice”, VI, 3 — 4, 289 — 312) marchează un aport remarcabil în acest domeniu, deși prezintă unele defi- ciențe. El propune următoarea clasificare a propo- zițiilor : 1. criteriul relației : independente, coor- donate și subordonate ; 2. criteriul calității : afirmative și nega- tive ; 63 3. criteriul modalității : enunțiative, opta- tive, potențiale și imperative ; 4. criteriul intonației : declarative, intero- gative și exclamative. La acestea noi am adăuga : 1. criteriul înțelesului : principală și secun- dară, 2. criteriul structurii: simplă și dezvol- tată, și am indica următoarea schemă a rela- ției dintre propoziții : independenta (marcată prin punct), juxtapunerea (fără indici de relație lexicală) și joncțiunea, (eu indici de relație lexicală) : coordonarea și subordonarea. Natural că între propozițiile diferitelor clase ale acestor diviziuni există încrucișări. De exemplu, propoziția Porni luceafărul este- independentă, afirmativă, enunțiativă, decla- rativă, principală și simplă. „Subiectul este partea de propoziție care arată cine săvîrșește acțiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Subiectul este deci partea de prepoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului” (,, Gramatica limbii romîne”, II, p. 64 ; ,,Limba romînă”, p. 195). Definiția subiectului este incompletă. Ea corespunde numai predicatului la diateză activă și celui nominal. în cazul predicatului la diateza pasivă sau la cea reflexivă cu sens pasiv subiectul arată cine suferă acțiunea redată prin predicat, nu „cine o săvîrșește”. „în propoziții cu construcții sintactice caracteristice limbii romîne, de tipul mi-e rău, mi-e cald etc., subiectele gramaticale sînt respectiv rău și cald”... („Limba romînă”, p. 197). La p. 199, op. cit., se susține teza contrară, că astfel de construcții specifice limbii noastre îndeplinesc funcții de predicat nominal : „Predicatul nominal poate fi exprimat și prin expresii impersonale, care au de cele mai multe ori subiectul exprimat printr-un verb la. infinitiv sau printr-o propoziție subiectivă (vezi Propoziția subiectivă) : E bine a spune adevărul totdeauna. E greu să arunci cu noroi în obrazul cuiva”. La p. 168, op. cit., se indică printre expre- siile impersonale și e rău, e greu. Dacă e rău constituie o expresie imperso- nală (mai bine : unipersonală), elementele ei componente nu mai pot fi disociate în verb copulativ și subiect (ca la p. 197), ci ele for- mează o unitate indisolubilă cu o singură funcție, de predicat nominal (ca la p. 199). „Predicatul verbal poate fi exprimat prin : a. verbe la mod personal și Ia orice, diateză. Numai verbele la modurile personale pot forma singure predicatul, de aceea aceste moduri se numesc „moduri predicative” („Gramatica limbii romîne”, II, p- 70; „Limba romînă” p. 198). Afirmație falsă, căci nu orice verb la mod personal formează un predicat verbal, ci numai cele predicative. Verbele copulative la moduri personale nu pot constitui singure predicatul. Din locul citat rezultă, de asemenea, că verbele copulative n-au moduri personale, fiindcă ele nu „pot forma singure predicatul”. Falsitatea acestui corolar nu mai trebuie demonstrată. „Predicatul este partea de propoziție care arată că subiectul face o acțiune sau care atribuie subiectului o stare sau însușire. Predicatul este deci partea do propoziție care arată ce face, ce este sau cum este subiectul. Dar Ileanaintrase în cuhne și vorbea subțire și năvalnic cu bucătăreasa.. . Și așa, în această dumbravă frumoasă și veche, s-a zvonit cum că s-ar fi a fiind o zină cum n-a mai fost. . . Pe-un pal alb ca un lințoliu zace lebăda murindă. („Limba romînă” p. 198). Observăm, în primul rînd, că definiția predicatului este defectuoasă : nu cuprinde și predicatul exprimat printr-un verb la dia- teza pasivă sau la diateza reflexivă cu sens pasiv. în acest caz, predicatul redă o acțiune pe care subiectul o suferă, iar nu ,,o face”. Exemple : Arendașul de la Dărmănești a fost călcat de cu seară. . . Vestea aceasta se împrăștiase într-o clipă ca o lumină liniști- toare peste cîte trele hotarele bîntuite (Caragiale). în al doilea rînd, exemplele nu concordă de definiția respectivă. Printre ele nu este nici unul care să „atribuie subiectului o însu- șire”, adică nominal. Există, dimpotrivă, altele care infirmă regula. Predicatul s-a zvonit, la diateza reflexivă cu sens impersonal, nu comportă un subiect 64 5>care face o acțiune sau care atribuie subiec- tului o stare sau o însușire’', ci o propoziție subiectivă {cum că s-ar fi afltnd o zînă). De asemenea nici predicatele s-ar fi aflînd și n-a fost nu se conformează definiției mențio- nate, căci nu exprimă acțiunea, starea sau .însușirea subiectului, ci existența. în „Limbă romînă” la p. 198 se afirmă că predicatul verbal poate fi exprimat prin verbe la mod personal, locuțiuni verbale, adverbe sau locuțiuni adverbiale și interjecții. în general denumirea categoriilor sintac- tice derivă de la numele părților de vorbire prin care sînt exprimate. Astfel există atribute adjectivale, substantivale, pronominale, adver- biale și verbale, după cum acestea constau, respectiv, din adjective, substantive, pronume, adverbe și verbe. Ga atare, considerăm improprie denumirea de predicate verbale și pentru acelea care sînt redate prin adverbe, interjecții sau locu- țiuni verbale, fiindcă se ignorează criteriul formal. Pasajul în care se tratează acordul prin atracție este contradictoriu („Limba romînă” p. 201-202). Pe de o parte se afirmă că „uneori predi- catul nu se acordă cu subiectul lui, ci cu un alt cuvînt din propoziție”, iar pe de altă parte se susține și se exemplifică acordul predicatului cu unul din elementele constitutive ale subiec- tului multiplu, atunci cînd acesta este așezat după predicat. Incoerența ideilor din acest pasaj se explică prin reproducerea discontinuă a textului corespunzător din „Gramatica limbii romîne” (II, p. 80). Dar nici Gramatica nu se dovedește sufi- cient de orientată în problema acordului predicatului cu subiectul. „Cînd verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decît de subiect, cons- trucția e corectă : Obiectivul principal al bugetelor țărilor imperialiste sînt înarmările’’ („Gramatica”, II p. 80). Propoziția menționată mai sus este într-a- devăr corectă, fiindcă verbul copulativ se acordă cu subiectul respectiv, înarmările, care nu e nume predicativ, cum greșit se afirmă. în topică firească, construcția ar avea următorul aspect : înarmările sînt obiectivul principal al bugetelor țărilor imperialiste. De altfel, dacă simplificăm propoziția și verbul copu- lativ se află între pretinsul subiect {obiectivul) și pretinsul nume predicativ {înarmările), el se acordă tot cu înarmările, adevăratul subiect : Obiectivul sînt înarmările sau înarbnările sînt obiectivul. „Spre deosebire de celelalte atribute substantivale, apoziția nu este subordonată termenului determinat, ci stă, din punct de vedere logic, pe același plan cu acesta” („Lim- ba romînă”, p. 207). „Gramatica limbii romîne” redă aceeași idee și mai precis : . . . apoziția presupune o identitate între noțiunea pe care o exprimă ca și noțiunea exprimată de termenul determinat” (p. 17). Gel puțin în cazul apozițiilor un rol de determinare și a celor cu rol de răstrîngere, sfera apoziției este subordonată față de a determinatului, după cum se poate constata din exemple culese chiar din lucrarea citată : „baba Circașa, un cocon anume Ștefan, o cocoană anume Catrina, orice romîn, vinălor” (p. 206-207). „Atributul pronominal este atributul expri- mat fie prin pronume propriu-zise, fie prin adjective de natură pronominală” („Limba romînă”, p. 208). Este o anomalie să se integreze atributele exprimate prin adjective pronominale în categoria atributelor pronominale. Atît consi- derente formale (acordul cu determinatul) cît și semantice (determinarea unui nume) pledează pentru înglobarea lor în categoria atributelor adjectivale. „Prepoziția pe mai introduce complemen- tul indirect care exprimă obiectul unui schimb : Pe simbria dintr-un an Facu-mi casă cu pridvan” („Gramatica limbii romîne”, I, p. 369). După părerea noastră, pe simbria îndepli- nește funcția de complement circumstanțial instrumental, nu indirect {îmi fac casă cu simbria. . . prin simbrie. . datorită simbriei). „Circumstanțialul concesiv poate fi expri- mat:... b. printr-un substantiv, adjectiv, adverb, verb nepredicativ precedat de adverbul chiar sau de conjuncția deși :. . . Gogu, deși încă neconsolat, credea că. .. nicăieri n-ar 5 — c. 1423 65 avea odihnă mai bună sufletul ei. . . ” („Limba romînă” p. 223). Acesta este singurul exemplu de comple- ment circumstanțial concesiv exprimat prin- tr-un verb și constatăm că el este predicativ (a consola), dar la un mod nepersonal (nepre- dicativ, cum îl mai denumește opera citată, la p. 127). La capitolul ,,Complementul”, străbătînd, verb predicativ la mod nepersonal, este de asemenea interpretat ca verb nepredicativ (op cit. p. 213). Problema se elucidează dacă se compară definiția complementului direct din ,,Gra- matica Academiei” (,,Complementul direct. . . determină un verb tranzitiv, la un mod predi- cativ sau nepredicativ.. . ” p. 114) cu cea din Limba romînă (,,Complementul direct.. determină un verb tranzitiv (predicativ sau nepredicativ). . . ” p. 213). Rădăcina erorii rezidă în confuzia pe care o face Limba romînă între noțiunile mod nepredicativ și verb nepredicativ. Cazul discutat mai sus demonstrează că inovațiile din ,,Limba romînă” marchează uneori un regres față de ,,Gramatica limbii romîne”. ,,Raportul de coordonare se exprimă : a. prin conjuncții. . . b. prin juxtapunere”. . . (,,Limba romînă”, p. 225). Prin urmare, noțiunea juxtapunere se subordonează față de noțiunea coordonare; juxtapunerea e o formă a coordonării. însă la p. 206, op. cit., se stabilește alt raport între aceste noțiuni, de opoziție : „Notă. Cîteodată unul și același termen poate avea o serie întreagă de opoziții, juxtapuse sau coordonate între ele”. Această inconsecvență există și în „Gra- matica limbii romîne”, p. 94, 153, ca, de altfel, și în „Limba romînă contemporană” de lorgu Iordan, p. 522, 688. „Coordonarea este raportul dintre două sau mai multe propoziții de aceeași categorie, fie principale, fie subordonate de același fel și depinzînd de aceeași regentă... b. propo- ziții subordonate de același fel : Era și un sat pe lingă bisericuță, dar de n-ar fi fost o babă, care ne-a dat să bem apă dintr-o oală și care mi-a spus că este moașa satului, n-aș fi crezut în existența lui. . . Moș Gheorghe avea cai buni. Ii îndemna cu glas blînd și simțeam cum spintecam vîntul cu Repeziciune, cum lăsam în urmă fîntîni, case singuratice,, toate locurile cunoscute, pe care acum, prin întunericul mișcător, nu le zăream” („Limba romînă”, p. 224). Termenul subordonate e folosit impropriu, în loc de secundare. El indică o noțiune de relații și nu poate fi opus lui principale, care exprimă o idee de sens. Pe de altă parte, noțiunile subordonat și secundar nu-s identice. Sfera propoziției secun- dare e mai largă, unele secundare funcționînd uneori și ca propoziții supraordonate (regente). Chiar în frazele citate, majoritatea propozi- țiilor secundare coordonate se află simultan în raport de subordonare și de supraordonare. De exemplu, propoziția secundară atributivă, subordonată, care ne-a dat este regentă față de propoziția secundară completivă dreaptă să bem apă dintr-o oală, subordonata sa. într-o situație analogă se află propozițiile : care mi-a spus și cum lăsam în urmă fîntîni, case singuratice, toate locurile cunoscute. Fluctuația terminologiei gramaticale are consecințe și mai grave. De exemplu, noțiunile coordonat și subordonat se întrebuințează cu sensuri variate. Astfel, în „Gramatica limbii romîne”, II, p. 203, expresia propoziție coordo- nată are înțelesul de propoziție principală („Un tip de aparentă propoziție finală, în realitate propoziție coordonată...”) iar la p. 15-2, coordonate înseamnă „raportul dintre două sau mai multe propoziții de aceeași categorie, fie principale, fie subordonate de același fel...” Din paragraful 358 al Gramaticii, voL II, p. 203, ar rezulta, dacă termenul coordonat ar fi luat în sensul său consacrat (cum proce- dează însăși „gramatica”, II p. 152, ca și „Limba romînă”, la p. 224), că nu există propoziții finale coordonate, ceea ce n-ar fi just. Dăm un exemplu de propoziții finale coordonate : ,,... c-a pornit flămîndă gloată, Să sloboadă omul de sub jug Și să strice blestematul nemeșug” 6 Un exemplu și mai elocvent de acest fel găsim în revista „Limba romînă”, VI, 1, 1957, p. 98, unde se răspunde unui cititor nedumerit că, în general, este discutabilă existența unei categorii de propoziții cauzale coordonate, iar doi specialiști în materie au ajuns la concluzia netă că „nu există decît propoziții cauzale subordonate”. Construcția următoare, în care figurează propoziții cauzale coordonate, dezminte afir- mația,,consultației” : „Și fiindcă era toamnă și strugurii se copseseră și timpul era frumos, părintele Tundă a grăit zîfnbind. . (Slavici). ,,Verbul a fi, modul indicativ, prezent... sîntem, (sîntem), sînteți (sînteți) (,,Gramatica limbii romîne”, p. 260 și ,,Limba romînă”, p. 131). Prin urmare, ,, Gramatica” acordă priori- tate formelor cu accentul pe silaba ultimă (sîntem, sînteți), pe care ,,Limba romînă” le situează pe același plan cu cele accentuate pe silaba penultimă (sîntem, sînteți). ,,Dicționarul ortoepic” (p. 69) recomandă exclusiv formele sîntem, sînteți, se deosebire, de ,,Micul dicționar ortografic” (ediția a Il-a, p. 104), unde figurează numai sîntem, sînteți. Dintre numeroasele divergențe ale lucră- rilor lingvistice ale Academiei R.P.R., mai enumerăm cîteva. ,,Dicționarul limbii romîne literare contem- porane” (1, p. 505) și,,Micul dicționar ortografic (ediția a H-a, p. 89) recomandă forma com- petință, iar ,,Dicționarul ortoepic” (p. 49), varianta competență; ,,Micul dicționar orto- grafic” (p. 132) și ,,Dicționarul ortoepic” (p. 105) : piele genitiv singular pielii, iar ,,Dicționarul limbii romîne literare contempo- rane” (I, p. 321, 589) : piele, genitiv singular pieii; „Gramatica limbii romîne” (I, p. 128, 130) și „Dicționarul ortoepic” (p. 118) : senti- nelă, iar „Micul dicționar ortografic” (p. 143) : santinelă; Micul dicționar ortografic (p. 137) : profesor, iar „Dicționarul ortoepic” (p. 110) : profesor ; „Micul dicționar ortografic” (p. 123) : mijloc, iar „Dicționarul ortoepic” (p. 94): mijloc; „Micul dicționar ortografic (p. 123): mișină, iar „Dicționarul ortoepic” (p. 94) : mișină; „Micul dicționar ortografic” (p. 113) : intreprid, iar „Dicționarul ortoepic” (p. 18) și „Dicționarul limbii romîne literare contem- porane” (II, p. 539): intrepid; „Dicționarul limbii romîne literare contemporane” (II. p. 419) : gria, grîie, iar „Dicționarul ortoepic” (p. 75) gria, pl. grîuri. Fără să subestimăm elementele valabile din „Gramatica limbii romîne”, superioară, în general, lucrărilor similare din trecut nu putem să nu ne manifestăm surprinderea pen- tru deficiențele pe care le conține. Studiul nostru n-a mai inclus și obiecțiile celorlalți critici, numeroase și importante și acelea. După unii, sursa acestor insuficiențe ar rezida în lipsa experienței de muncă în colectiv (I. Pătruț, op. cit. p. 115) sau în efectivul relativ mare al redactorilor ei (D. Drașoveanu op. cit., p. 131). Avînd în vedere faptul că multe soluții juste din cercetările individuale ale redac- torilor „Gramaticii limbii romîne” n-au fost adoptate în opera comună, și noi vedem rădăcina scăderilor în primul rînd în practi- carea defectuoasă a muncii în colectiv. Nevoia revizuirii primei ediții a „Gra- maticii limbii romîne” s-a resimțit curînd după apariția ei. Deocamdată Academia R.P.R. a rezolvat în parte această problemă prin elaborarea unui nou tratat de gramatică, „Limba romînă”, cu un conținut mai simplu și mai variat, destinat unui cerc mai larg de cititori, dar și specialiștilor, pentru „corec- turile și precizările” pe care le aduce „Grama- ticii limbii romîne”. în multe cazuri lucrarea ulterioară rectifică realmente pe cea prece- cedentă, dar la rîndul ei săvîrșește noi greșeli, adesea elementare1. Aceste erori și lacune se reflectă și în manualele didactice de gramatică. în cuvîntul său introductiv, „Limba romî- nă” este recomandată elevilor și profesorilor „ca auxiliar al manualului”. Firește că școala valorifică lucrările lingvistice ale Academiei și speră că viitoarele lor ediții vor contribui în și mai mare măsură la ridicarea nivelului științific al învățămîntului. GH. TRANDAFIR 1 Vezi, de exemplu, pasajul referitor Ia persoana, numărul,modulsitimpulformelorverbale compuse,p. 129, definiția complementului direct. Gramatica limbii romîne, II, p. 144, Limba romînă, p. 213, si pe aceea a propoziției subiective,Gramaticalimbiiromîne, II,p. 174,Limba romînă p. 229. 67 GH. BULGĂR, SCRIITORI ROMÎNI DESPRE LIMBĂ ȘI STIL. Culegere de texte, introducere, note și glosar. București, Societatea de științe istorice și filologice, 1957, 327 p. Apărută scurtă vreme după volumul de ,,Contribuții la istoria limbii romîne literare în sec. al XlX-lea”, culegerea de texte pe care Gh. Bulgăr a scos-o la lumină vine să ne încredințeze că interesul pentru proble- mele limbii literare și ale stilisticii este mereu prezent în rîndurile cercetătorilor. A devenit un obicei ca lucrările dedicate limbii scrii- torilor să înceapă printr-un capitol în care s.ă se consemneze opiniile autorilor studiați despre chestiunile fundamentale ale limbii lomîne în epoca respectivă. De cele mai multe ori, prezentarea cuprinde în mod egal părerile importante alături de cele minore, fără să se țină seama că în interiorul lucrărilor consa- crate limbii unui scriitor pot avea loc numai opiniile care demonstrează acordul sau con- trasensul dintre atitudinea teoretică a scriito- rului și realitatea lingvistică a operei sale Evoluția uriașă înregistrată de limba romînă de la 1800 încoace pretinde o cunoaștere adîncă a tuturor factorilor care au determinat-o. în această ordine, marile directive imprimate de creatorii de limbă poetică, precum și de teoreticienii de valoare au o importanță de prim rang. Paralel cu studierea aspectelor pe care le prezintă limba literară de-a lungul secolului trecut, e necesară o istorie a îndru- mărilor majore, adesea contradictorii, pe care limba romînă le-a urmat sau la care a renunțat ca să primească înfățișarea de astăzi. Culegerea de care ne ocupăm răspunde pentru întîia dată acestei necesități și de aceea impor- tanța ei se cere subliniată. Antologia cuprinde o selecțiune de texte din cei mai importanți scriitori sau critici lite- rari romîni, consemnînd opiniile importante cu privire la limba romînă literară. Față de proporțiile volmului, operația de triere a mate- rialului e dificilă, întrucît pretinde nu numai spirit de discernămînt, dar și capacitatea de a renunța la o serie de texte care solicită, cu întemeiate drepturi, publicarea. Dacă avem în vedere ceea ce s-a inserat în prezentul volum, trebuie să recunoaștem că autorul a izbutit în majoritatea cazurilor să rețină lucrările fundamentale, din care a transcris fragmente semnificative. Orientarea sigură pe care autorul o dovedește în problemele limbii și ale literaturii romîne l-a ferit, cu mici excepții, să înregistreze texte de mîna a doua sau să omită vreuna din lucrările importante. Ținem să remarcăm în mod special selecțiunile făcute din opera lui Eminescu și a lui Heliade Rădulescu, precum și reproducerea fragmen- tului din ,,Dascălul romînesc,”.. . a lui Budai-Deleanu, care trebuie să însemneze numai primul pas în punerea completă în lumină a activității filologice a scriitorului. Semnificativ pentru cunoașterea orientării stilistice a lui Delavrancea este articolul ,,Verbul plastic romînesc../’, a cărui repro- ducere este de asemenea binevenită. Exami- narea fragmentelor selectate din opera fiecărui scriitor întărește impresia de ansamblu, recomandînd în chip elogios meritele lucrării. Scriitorii au fost grupați în compartimente vaste, a căror enumerare e utilă pentru obser- vațiile pe care le vom face. Ele sînt următoarele I. Epoca veche ; traduceri și scrieri religioase ; cronicarii despre originea și înrudirea limbii; II. Problemele limbii în centrul activității literare a Școlii ardelene; III. Primii scriitori moderni despre căile dezvoltării limbii; IV. Generația pașoptistă și dezvoltarea limbii; V. Epoca maeștrilor limbii literare contempo- rane ; VI. Problemele limbii între cele două războaie mondiale; VII. Cultivarea limbii în zilele noastre. Diviziunile notate mai sus sînt în măsură să ridice o serie de obiecții. Principalul reproș pe carc-1 facem autorului este că n-a folosit un criteriu unitar în deli- mitarea epocilor. Titlul primului capitol (Epoca veche) ne face să credem că autorul va urma, în gruparea scriitorilor, marile diviziuni epocale ale literaturii romîne. Gruparea scrii- torilor din Școala ardeleană într-un capitol aparte nu se poate face însă decît renunțîn- du-se la criteriul care putea fi bănuit la începu t. într-adevăr Școala ardeleană pare să fie redusă la un rol de tranziție între literatura veche și modernă, din moment ce reprezentanților 68 ei li se refuză dreptul de a figura printre scriitorii moderni (vezi titlul celui de-al III-lea capitol). Un alt număr de scriitori este inclus într-o categorie separată pe moti- vul apartenenței la, o generație și a aderării la ideile pe care ea le-a promovat, în timp ce în partea a V-a scriitorii sînt alăturați după un criteriu valoric, acel al realizării artistice a limbii în operele lor. în sfîrșit, autorul scin- dează ultimii 40 de ani în două epoci, în funcție de evenimente politico-sociale. Delimitate în felul acesta, diviziunile nu corespund mari- lor directive pe care le-a cunoscut limba lite- rară romînă în cursul ultimilor 150 de ani. De altfel, în numeroase cazuri încadrarea scriitorilor în grupele de mai sus nu se poate face fără a se trece peste unele particularități esențiale ale concepției lor. în acest sens, locul lui Budai-Deleanu surprinde, dacă ne gîndim că scriitorul este un adept convins al concepțiilor Școlii ardelene, pe care le susține, cu unele interpretări originale, în întreaga lui operă filologică. Desprinderea arbitrară a Școlii ardelene din întregul ansamblu al literaturii romîne moderne l-a obligat pe autor să-l rupă pe întîiul nostru scriitor într-adevăr modern din unitatea organică în care-și are locul. E greu de asemenea să situăm în aceeași categorie pe lenăchiță Văcărescu și pe Timotei Gipariu, și aceasta nu numai pentru că trecerea celui de-al doilea în rîndul primilor noștri scriitori este forțată. lenăchiță Văcă- rescu este anterior Școlii ardelene în cea ce privește vederile sale lingvistice, în timp ce Timotei Gipariu aparține posterității acestei școli. Nu mai puțin riscantă ni se pare apro- pierea dintre Heliade și Kogălniceanu (incluși în categoria scriitorilor pașoptiști), ale căror opinii despre limbă și literatură s-au ciocnit de atîtea ori. în general, avem impresia că autorul a căutat să identifice anumite epoci din istoria literaturii romîne cu unele tendințe importante în efortul de a constitui romînă literară modernă sau chiar cu momentele de înaltă sinteză artistică a limbii. Coincidența dintre aceste planuri reușește însă numai în parte. Nu o dată autorul este obligat să suporte tirania criteriului cronologic și să facă înca- drări care nu merg (Pann e considerat pașoptist în ceea ce privește părerile sale despre limbă) sau să se sustragă aceluiași criteriu, plasînd arbitrar scriitorii în unele epoci (Codru Dră- gușanu printre întîii noștri scriitori moderni). Nu ne declarăm de acord cu autorul nici cînd reproduce fragmente nesemnificative din operele literare ale scriitorilor, numai pentru a nu lăsa nepomenite cîteva nume sonore. în locul fragmentelor din Moș Ion Roată și Guza Vodă sau a poeziei lui Vlahul ă, care nu ilustrează aproape de loc concepțiile autorilor, trebuiau incluși neapărat în antolo- gie Paul lorgovici, Ion Ghica și Gheorghe Barițiu care a jucat un rol excepțional, mai ales prin ,,Foaia pentru minte. . în unifi- carea limbii literare romîne. Culegerea este precedată de un studiu introductiv. Dacă putem să reproșăm autorului că s-a lăsat uneori furat de generalități, exprimate în formule vagi, trebuie în schimb să-i lăudăm remarcabilul spirit de sinteză care l-a călăuzit în redactarea lucrării. Scriind această introducere, autorul și-a asumat fără îndoială o răspundere mult mai mare decît aceea pe care a simțit-o atunci cînd a înmă- nunchiat textele antologiei. Avem a face cu prima încercare de a surprinde evoluția estetică a limbii romîne, cu principalele pro- bleme adiacente, de la origini și pînă în zikle noastre. Este unul din meritele lucrării, dar cu siguranță nu cel de frunte. Autorul a reușit să surprindă liniile mari pe care au evoluat concepțiile despre limbă ale oamenilor de litere, notînd în același timp progresul real pe care l-a dus aplicarea îndrumărilor teoretice. Dacă distribuirea textelor din antologie s-a făcut după criterii capricioase, care au creat o serie de inadvertențe, discutarea opini- ilor scriitorilor este judicios și competent făcută. în cursul lucrării autorul dovedește pasiune pentru problemele dezbătute. I-am reproșa însă că pe alocuri se lasă condus prea mult de entuziasm, ceea ce n-ar fi rău dacă afirmațiile făcute ar rezista controlului critic. Autorul vorbește cu căldură despre apariția primelor noastre texte tipărite în care vede, cu prea multă bunăvoință, primele încercări de a șlefui limba, de a da nuanță expresivă, stilistică exprimărilor (p. 4 — 5). Fără a scădea cu nimic din meritele reale ale lui Goresi și celorlalți tipografi, ni se pare exagerat să situăm atît de departe primele sclipiri de con- știință artistică din literatura noastră. înlo- 69 cuirea lui gini, feleleat, fuglu, opu iaste prin năroade, răspunsa, legătură, trebuință este nu pornește de la o tendință de a se elimina regionalismele1. Oare putem vorbi de regio- nalisme într-o epocă în care limba romînă literară nu era încă formată? Se poate vorbi cel mult, dacă admitem una din ipotezele emise despre limba tipăriturilor coresiene, de înlo- cuirea elementelor maramureșene din textele rotacizante prin cuvinte răspîndite în regiunea Tîrgoviște-Brașov. Chiar în acest caz, gintu și opu iaste nu erau forme cunoscute într-o parte a țării, ci termeni învechiți, care dispă- reau din limbă. Oricum, rațiunea care a dus la adaptarea unor termeni noi în cărțile coresiene nu a fost una de ordin stilistic, după cum afirmația că stilul acelorași texte este „curgă- tor, frumos” se cere demonstrată, dacă acest lucru e cu putință. Nu putem afirma împreună cu autorul (p. 10) că răspîndirea cărților populare (Esopia, Alexandria, Halima) i-a făcut pe autori,, să valorifice mai intens tezaurul nostru folcloric, atît de original”. S-ar părea din această afirmație că autorul consideră temele romanelor populare drept specifice folclorului romînesc, ceea ce nu se poate susține. Se observă în general că autorul stăruie cu predilecție asupra părților luminoase din activitatea scriitorilor și neglijează să noteze umbrele sau le prezintă în nuanțe atenuate. Se notează de pildă acceptarea neolo- gismelor latine de către Miron Gostin și Dimi- trie Gantemir, dar nu se amintește despre sintaxa torturată a scrierilor lor, care se dato- rește imitării fără discernămînt a sintezei latinești. Alteori se exagerează erorile și se subestimează meritele. „Mai greu e să alegem pasaje ilustrative, valabile azi, din opera istorică și filologică a învățaților Școlii arde- 2 Fuglu nu însemnează legătură, ci 'prizonier (magh. fogolv „idem”).v. Dicționarul Academiei, tom. II, p. 186. lene. Erudiția și patriotismul lor ne-au dăruit de fapt nu opere literare propriu-zise, ci cărți științifice de bogată documentare. . . ” Tocmai aceste cărți științifice, și mult mai puțin operele literare, interesează într-un studiu ca al lui Gh. Bulgăr și din ele (mai ales din scrierile lui Maior) se pot extrage multe lucruri interesante și în bună parte valabile și astăzi. Am fi dorit de asemenea să i se acorde lui Heliade Rădulescu importanța excepțională pe care o are în dezvoltarea limbii romîne literare. Directivele pe care le-a imprimat dezvoltării limbii literare în perioada dinainte 1841 se cereau analizate pe larg, deoarece pe baza lor s-a dezvoltat, în linii mari, romînă literară modernă. Apariția Culegerii „Scriitorii romîni despre limbă și stil” ridică problema edităiii unei antologii mai largi care „să cuprindă. . . apro- ximativ toate opiniile scriitorilor despre limbă și stil” (p. 40). Se impune apoi redactarea unui studiu de proporții care să stabilească toate îndrumările teoretice prezente în opera scriitorilor romîni. Pentru aceasta vor trebui stabilite în primul rînd directivele principale care au determinat dezvoltarea limbii literare contemporane. E necesar de aceea să se pună la contribuție o serie de scriitori de mai mică importanță, ale căror opere conțin însă însem- nate precizări în această direcție. Va trebui să se insiste de asemenea cu îndrăzneală asupra îndrumărilor care s-au dovedit mai tîrziu eronate, pentru că evoluția concepțiilor despre limbă nu poate ii înțeleasă decît insistîndu-se în mod egal asupra consonanțelor și a contra- dicțiilor, a înaintărilor și a stagnărilor succesive. Dîndu-ne introducerea și culegerea de care ne-am ocupat, Gh. Bulgăr a schițat primul pas către aceste lucrări, pe care credem că nu va întîrzia să le scoată la lumină. 1, QHEȚ1E NOTE BIBLIOGRAFICE Revista de folclor, an. I, nr. 1—2, 1956, 386 p. Apariția, la începutul anului 1957, a Revis- tei de folclor este un fapt îmbucurător și o dovadă a multiplelor preocupări pe care le au astăzi folcloriștii. Scoasă de Institutul de folclor și sprijinită de Ministerul Învățămîn- tului și Culturii, revista deschide perspective 70 noi cercetătorilor și amatorilor ele folclor. Scopul revistei este exprimat clar de Sabin V. Drăgoi în „Cuvînt înainte” : ,, Scopul revistei este afirmarea tinerei noastre școli folclorice, informarea cititorilor asupra rezul- tatelor muncii noastre, dezbaterea proble- melor ce preocupă pe folcloriștii noștri și pe cei din străinătate, informarea celor de la noi asupra stărilor de peste hotare în acest dome- niu” (p. 8). Deși revista este publicată de Institutul de folclor, „sub îngrijirea și răspunderea” acestuia, paginile ei sînt larg deschise tuturor acelora care vor să-și publice studiile și să-și exprime convingerile : „noi înțelegem ca ea să fie a tuturor oamenilor de știință din dome- niul folclorului care au de spus ceva de interes general, ce poate duce înainte strădaniile noastre... Paginile revistei noastre sînt deschise tuturor specialiștilor, atît din țară cît și din străinătate, în scopul de a cimenta și întări colaborarea cu toate popoarele, atît de necesară și folositoare în domeniul științei. Lupta cinstită de opinii va găsi în paginile revistei noastre loc de frunte. Singura condiție a acceptării lor va fi, permanent, criteriul științific” (p. 8). Fiind precizate astfel poziția și orientarea revistei, nu ne îndoim că scopul propus va fi atins în întregime. Problemele tratate în numerele 1—2 sînt foarte variate : studii, materiale culese pe teren, articole de istorie a folclorului, informații asupra mișcării folcloristice din țară și străină- tate, recenzii și o bogată bibliografie. Studiile și materialele culese din diferite regiuni ale țării, care ocupă mai mult de jumătate din volumul revistei, tratează pro- bleme din toate ramurile folclorului : litera- tură, muzică, coregrafie. Astfel, Ovidiu Bîrlea, în articolul „Cercetarea prozei populare epice”, împărtășește cititorilor constatările și metodele folosite pentru strîngerea unor materiale. La sfîrșit reproduce un basm cules din comuna Fundul-Moldovei, regiunea Gîm- pulung. Ca și celelalte materiale culese de pe teren, basmul este precedat de informații asupra povestitorului și este transcris cu semnele grafice specifice pentru redarea caracteristicilor fonetice. Nu numai specialiștii, ci și culegătorii amatori pot găsi sugestii utile. Tot atît de sugestive și interesantei sînt studiile : „Cîteva considerațiuni asupra rit- mului și notațiilor melodiilor de joc romînești” de Pascal Bentoiu și„Despre notarea dansului popular romînesc” de Vera Proca, în care recomanda țiile și precizările tehnice sînt amplu dezvoltate și exemplificate, putînd să servească drept călăuză cercetătorilor în aceste dome- nii. Ambele studii abundă în exemplificări, fotografii și descrieri ale tehnicii pe care trebuie s-o stăpînească acei care se dedică unor cercetări de natura aceasta. Deși studiile sînt de strictă specialitate, ele pot fi de folos și amatorilor de folclor, dirijorilor de coruri, conducătorilor de echipe de dansuri, direc- torilor căminelor culturale, învățătorilor și multora dintre profesorii de limba romînă. Amplu și documentat, cu numeroase exem- plificări, este studiul lui Gh. Giobanu „Despre factorii care înlesnesc evoluția muzicii popu- lare”. în acest studiu, autorul examinează pe fiecare din cei 5 factori care contribuie la evoluția creației muzicii populare : 1) con- tactul cu muzica altor popoare ; 2) contactul cu creația muzicală cultă ; 3) întrepătrunderea diferitelor stiluri regionale ; 4) variația ;5) con- taminarea. Bine ales a fost studiul „Problemele și perspectivele folcloristicii noastre” de Mihai Pop. Plasat în primele pagini ale revistei, articolul informează pe cititorii mai puțini familiarizați cu problemele de folclor asupra preocupărilor folcloriștilor noștri după anul 1900 și face cîteva precizări în ceea ce privește poziția și orientarea cercetătorilor de astăzi în acest domeniu atît de vast; apoi cercetează etapele mari ale dezvoltării organizatorice ale folcloristicii noastre în prima jumătate a secolului al XX-lea. Interesante sînt și materialele publicate în acest volum : „Gîntece și jocuri de nuntă” din ținutul Pădurenilor, regiunea Hunedoara” de Mariana Rodan Kahane și „Folclorul core- grafic din Sibiel” de Em. Bălăci și A. Bucșan. Amănuntele date asupra notației, ritmului, împrejurărilor în care se cîntă sau se joacă etc. dovedesc o metodă riguroasă de cercetare. în afară de studiile și materialele amintite, interesante sînt și articolele „Din istoria folclorului și folcloristicii” printre care cităm : „Samuil Micu-Glein” de I. Mușlea, „Dr.M. 71 Gaster folclorist” de J. Byck, „Bela Bartok și folclorul romînesc” de Tiberiu Alexandru etc. Dintre recenzii remarcăm în special pe a lui Ovidiu Bîrlea la volumul „Balade populare” (p. 329 — 335), în care sînt făcute observații critice asupra procedeelor neștiin- țifice după care a fost redată rostirea dia- lectală a unor cuvinte. Extrem de valoroasă este „Bibliografia folclorului romînesc pe anii 1944 — 1950” de Ion Mușlea (p. 345 — 383). Exemplul Revistei de folclor ar putea fi urmat și de alte reviste de specialitate, care se mulțumesc, la „biblio- grafie”, să dea numai cîteva titluri de opere. Publicarea unei bibliografii complete pe o perioadă determinată poate fi de mare folos cercetătorilor care ar economisi atîta timp irosit cu întocmirea bibliografiei necesare informării lor. Dorind să informeze și pe folcloriștii din străinătate despre realizările din țara noastră în acest domeniu, revista publică rezumate în limbile rusă și engleză ale tuturor articolelor. Revista este tipărită în condiții tehnice optime și este redactată destul de îngrijit. Cu toate acestea s-au strecurat multe greșeli de exprimare și de ortografie care ar putea fi evitate în numerele următoare. Astfel, în nota 1, pv 109 găsim: „Comunicarea... întregită ulterior cu cîteva dintre note”. Dintre n-are nici o rațiune înainte de note. La p. 114, citim : „în timpul înregistrării, un culegător nota cuvintele mai rare din lexicul bucății, pe care le explica la sfîrșit povesti- torul și asistența. . (sublinierea noastră) „Introducînd între predicat și subiect compli- nirea „la sfîrșit”, autorul a pierdut din vedere că subiectul este multiplu și a făcut acordul numai cu primul subiect — „explica”, în loc de „explicau”. în studiul „Cercetarea prozei populare epice” (p. 109 și urm.) remarcăm o supără- toare inconsecvență în ceea ce privește con- cordanța timpurilor. în ceea ce privește ortografia, deși autorii au respectat în general ortografia în vigoare, s-au strecurat unele greșeli : „aceiași pagină”’ (p. 333), „grije” (p. 9), „noembrie” (p. 9) „acela?” (p. 293), „dealungul” (p. 294), „adaogă” (p. 296, 329) în loc de : aceeași pagină, grijă, noiembrie, același, de-a lungul^ adaugă. Oarecare ezitare se observă și în ceea ce privește scrierea cu majuscule. Întîlnim frecvent „Institutul de Folclor”, dar și „Institutul de folclor (p. 3, 299 etc.), „Balade Populare” (p. 3) dar și Balade populare”" (p. 329). Cum normele ortografice sînt clare în această privință (Mic. dicț. ort., ed. II, 1954, p. 53), numai primul cuvînt se scrie cu majusculă, celelalte se scriu cu inițială mică — deci : Institutul de folclor, Balade populare etc. în general ne-am mulțumit cu o prezentare a problemelor dezbătute în paginile revistei, animați de dorința de a informa pe cititorii revistei „Limba romînă” de apariția și con- ținutul primelor numere ale Revistei de fol- clor. Lăsăm specialiștilor sarcina de a pătrunde în miezul problemelor și de a face observa- țiile cuvenite. L POPESCU Voprosî iazîcoznaniia nr. 1, 1957, 98 p. Cititorii consecvenți ai revistei Institutului de lingvistică de la Moscova au așteptat cu nerăbdare apariția primului număr pe anul 1957 al acestei reviste. Planul tematic pentru acest an prevestea o mai mare varietate tema- tică și interes sporit pentru problemele lin- gvisticii contemporane. Dacă articolele publicate în 1956 discutau problemele structuralismului lingvistic sub aspectul valorii acestui curent (vezi Saumian : „Despre esența lingvisticii structurale”, Vo- prosî.. . nr. 5, 1956) sau recunoșteau utili- tatea și necesitatea analizei structurale în prelucrarea lingvistică a problemelor de teoria traducerilor (rubrica Experiențele tradu- cerii mecanice), primul număr pe acest an prezintă contribuția valoroasă a lingviștilor sovietici și străini la elucidarea unor probleme noi de lingvistică. Articolul Orlovei despre tipurile de între- buințare a africatelor în limba rusă este o contribuție valoroasă la studiul dialectologiei 72 ruse. De asemenea interesant este articolul lui Scerbak despre exprimarea valorilor gra- maticale în limbilele turcice. Remarcabilă prin conținutul său, ne pare rubrica Discuții, la care se publică articolul lingvistului sîrb F. Mikuș, dedicat problemelor lingvisticii structurale și sintagmaticii ca și articolul lui M. I. Steblin-Kamenski, care cere o discuție liberă și deschisă pe temele lin- gvisticii, discuție care să nu fie închisă prin „instalarea unei dogme noi despre structura- lism”. La aceeași rubrică apare articolul interesant, însă nu destul de clar în concepția sa fundamentală, „Gîndirea verbală și analiza ei”, semnat de G. P. Sccdrovițki. Articolul lingvistului sîrb ne introduce în problematica lucrărilor teoretice de lin- gvistică generală prin discutarea raportului semn de limbă : semn de vorbire privit prin prisma raportului saussureian limbă: vor- bire. Corelația lor, autorul o vede pe plan funcțional (p. 28). Fără a intra în amănunte, subliniem caracterul discutabil al unora din tezele lui Mikuș : „Aceste descrieri (sintag- matice) se vor efectua pe baza unor scheme unice elaborate ca rezultat al determinării tipurilor sintagmatice universale” (p. 23), ceea ce ar însemna negarea specificului limbii, acceptarea generalizării teoriei behavioriste a lui Bloomfield despre însușirile generale ale limbii. Stadiul actual de dezvoltare al științei lingvistice nu permite acceptarea unei astfel de teorii. Partea poate cea mai interesantă și mai valoroasă a articolului lui Steblin-Kamenski „Cîteva observații despre structuralism” este precizarea faptului că „Structuralismul este un curent în lingvistică și nu un sistem filo- zofic” (p. 35). După o sumară expunere a principalului material cu privire la aplicarea teoriei lui F. de Saussure în diferitele domenii ale lingvisticii și a unora din corectivele aduse cu timpul acestei teorii, autorul articolului analizează posibilitățile ei de dezvoltare. O atenție deosebită merită atitudinea pozitivă a lingvistului de la Leningrad față de analiza matematică a faptelor de limbă; el arată că structura gramaticală este sistem, iar teoria sistemelor este studiată de matematică. Silogismul arc nevoie de o corectare : sisteme ca cel gramatical încă nu au fost suficient studiate matematic și studiul lor actual nece- sită precizări și explicații. Raportul dintre limbă și gîndire este problema centrală a articolului lui ScedrovițkL Autorul în loc să pornească de la o concepție clară despre limbă și gîndire, își construiește întreaga lucrare pe indiscutabilul postulat „ca gîndire vom socoti doar acele forme ale reflec- tării care se exprimă în limbă, iar ca limbă toate și numai acele sisteme de semnalizare care servesc exprimării gîndurilor” (p. 57). De aici prin înlocuirea terminologiei clare a înțele- gerii materialiste a semnului prin „înțelegerea substanțială a naturii sensului semnului” (p. 59) se ajunge la ideea că „gîndirea este nu o formație substanțială și nu însușire a vreunei substanțe, ci o corelație deosebită, ale cărei elemente sînt semnele lingvistice”, (p. 65).. Astfel se ajunge Ia negarea teoriei materialiste a primordialității materiei, la negarea teoriei reflectării. Autorul de la Moscova ajunge în acest fel să conchidă ca și alți lingviști posibilitatea „construirii teoriei sistemului rațional de limbă cel mai potrivit proceselor reflec- tării și comunicării” (p. 68). Aceeași „limbă universală” ! O interesantă expunere a problemelor lingvistice ale traducerii mecanice ne este prezentată la rubrica Experiențele traducerii mecanice sub forma analizei celor mai recente lucrări din străinătate, consacrate acestor chestiuni. La alte rubrici se publică valoroase mate- riale și informații relativ la cele mai diferite domenii de activitate lingvistică. în încheiere ținem să subliniem atitudinea creatoare ce se manifestă în paginile acestui număr al revistei lingviștilor sovietici, discu- tarea liberă de orice dogmatism a problemelor teoretice de lingvistică. Cîteva exagerări inerente unei astfel de discuții nu scad valoa- rea ei. (O astfel de exagerare este, de exemplu,, negarea valorii gramaticii tradiționale). Credem că această atitudine creatoare se va păstra și în numerele viitoare în interesul dezvoltării continue a lingvisticii. PAUL SCHWEIGER 73 EUGENIO COSERIU, La geografia lingiiistica. Extras din „Revista de la Facultad de Humanidades y Ciencias”, Montevideo, nr. 14, 1956, p. 29 — 69. Lucrarea lui E. Coseriu prezintă, într-un număr redus de pagini, istoricul dezvoltării și caracteristicile geografiei lingvistice. în primul capitol (Geografia și lingvistica) autorul explică cele două valori pe care le are termenul geografie lingvistică și anume sensul „tehni c” (o metodă dialectologică și com- parativă care presupune înregistrarea, pe hărți speciale, a unui număr de forme lingvistice) și sensul „n e tehnic” (parte a geografiei care se ocupă cu răspîndirea limbilor). în capitolul următor, Coseriu se ocupă îndeaproape de sensul tehnic al termenului în discuție. Se arată că geografia lingvistică este o geografie ,,internă” a limbilor care cercetează răspîndirea și repartizarea în spațiu a diferitelor fenomene lingvistice din una sau mai multe limbi. Metoda are caracter geografic (se vorbește despre fapte răspîndite geografic), dar principiile și scopurile ei sînt dialectolo- gice. Din această cauză unii lingviști au crezut că este mai bine să folosească termenul de ,,lingvistică geografică”. Metoda geografiei lingvistice, datorită caracteristicilor pe care le are, relevă legă- tura dintre istoria limbii și factorii geografici. Cu ajutorul acestei metode urmărim modul în care pornesc și se răspîndesc inovațiile; acestea au anumite centre și se extind în anu- mite limite : rîuri, munți, frontiere politice etc. Pornind de la constatarea că zonele izolate și cele laterale păstrează mai bine formele lingvistice vechi, geografia lingvistică ajută și la stabilirea cronologiei relative a acestor forme. Capitolul următor, o introducere la capi- tolul al IV-lea, tratează despre geografia lingvistică înainte de Gillieron. Capitolul în care autorul se ocupă de ,,Atla- sul lingvistic francez” și de dezvoltarea meto- dei de cartografiere a faptelor lingvistice este o foarte bună prezentare a atlaselor ling- vistice apărute pînă în zilele noastre L 1 Socotim util să corectăm unele afirmații în legătură <îu ,,Atlasul lingvistic romîn”. întreruperea temporară a publicării materialului cules pentru ALR a luat sfîrșit și, din 1956, a început să apară materialul cules pentru ALR II de acad. E. Petro viei. Pînă acum au apărut două volume Prezintă interes felul în care este scoasă în evidență deosebirea dintre neogramatici și geografia lingvistică în problema limi- telor dialectale și a legilor fonetice. Metoda geografiei lingvistice a permis să se observe că între diferitele izoglose nu există coincidente. De aici însă s-a ajuns în mod greșit la părerea că nu există limite dialectale și că ,,legile fonetice” se aplică în mod arbitrar și haotic. însă, în fond, arată Coseriu părerea celor care afirmă că nu există limite dialectale nu se deosebește prea mult de punctul de vedere al celor care susțin existența unor asemenea limite. A nega exis- tența limitelor dialectale înseamnă, implicit, a recunoaște că asemenea limite „ar trebui” să existe. înseamnă a vedea în noțiunea de dialect ceva concret, existent „în sine”, înainte și independent de feluritele cercetări lingvistice întreprinse asupra lui. Dialectele se stabilesc pe baza varietății vorbirii. Diferitele izoglose care se iau în considerare la stabilirea limitelor dialectale nu au aceeași valoare. Din lucrarea lui Coseriu nu rezultă însă destul de clar de ce o izoglosă care cuprinde un teritoriu mai mare este mai importantă decît una care cuprinde un teri- toriu mai mic. Credem că la stabilirea limitelor dialectale trebuie să se ia considerare în primul primul rînd, izoglosele care arată răspîndirea unui fenomen fonetic sau morfologic (deci un fenomen care se repetă în mai multe cazuri decît o izoglosă care reprezintă un singur fenomen—de obicei lexical). Coseriu are o concepție asemănătoare și în privința legilor fonetice, atunci cînd susține că punctul de vedere al neogramaticilor nu diferă prea mult de cel al geografiei lingvistice. Geogra- fia lingvistică se deosebește numai prin aceea că în lumina ei faptele devin mai complexe :ea arată cum schimbările fonetice se răspîndesc prin cuvintele care circulă de la individ la individ, mari care totalizează un număr de 622 hărți și un volum din ALRM II cu 404 hărți. Pentru informații suplimen- tare, v. recenzia lui D. Macrea, „Limba romînă”, 1956, 3, p. 80-83 (despre voi. I) și recenzia noastră la toate trei volumele, în „Studii si cercetări lingvistice”, VIII (1957)» 1, p. 101-112. 74 ceea ce înseamnă că faptele de limbă nu sînt fenomene fizice (nu se schimbă simultan), ci fenomene sociale și culturale. în capitolul următor, care tratează despre opera lui Gillieron, Coseriu dovedește aceeași atitudine de conciliere între neogramatici și doctrina lingvisticii geografice. Geografia lingvistică nu modifică ceea ce neogramaticii au verificat ca „fapt” istoric, ci dă o nouă viziune asupra acestuia contribuind astfel la modificarea interpretării lor. Prin aceasta, geografia lingvistică ajută în mare măsură la constituirea unei concepții istorice a „limbii”. Noua metodă a arătat că limba nu există în afară de vorbire, de activitatea lingvistică concretă ; altfel spus, ea a dovedit că în vorbire nu domină regula- ritatea mecanică, ci există lupte între formele vechi și cele noi, zone intermediare, focare de rezistență la inovații etc. Gilliăron a arătat de asemenea că fiecare inovație are o origine individuală.Pornind de la acer>t punct de vedere, geografia lingvistică este împotriva concep- ției după care etimologia ar trebui să fie o simplă ecuație fonetică, care nu ia în consi- derație și istoria cuvintelor. în lucrarea lui Coseriu există și un capitol consacrat neolingvisticii lui Bartoli. Autorul pornește de la observația că interesul lui Bartoli nu se concentrează în mecanismul expresiei individuale (ca la Gillieron), ci în momentul cultural, în limbă, ca entitate istorică. Bartoli pornește de la principiul că între o schimbare lexicală sau gramaticală și una fonetică nu există diferențe esențiale și de aceea cauza schimbării trebuie căutată în imitarea vorbi- torilor cu prestigiu mai mare. Metoda lui Bartoli, care se rezumă de fapt la normele ariilor, este importantă fiindcă a făcut să se înțeleagă un principiu fundamental pentru istoria limbilor și anume acela după care două sau mai multe fenomene echiva- lente, în dialecte sau limbi din același grup, pot să provină din epoci diferite și să nu continuie forme la fel de vechi, chiar dacă nu se trag din- tr-o „limbă-bază”. Coseriu recomandă însă o aplicare mai atentă a acestei metode în așa fe încît să se aibă în vedere o seamă de fapte : a) existența variantelor stilistice nu poate fi lămurită nici de geografia lingvistică, nici de normele ariilor; b) trebuie să ne gîndim la contactele directe dintre zonele laterale (de ex. Spania și sudul Italiei); c) trebuie să se țină seamă și de regresiuni, fiindcă o zonă inovatoare poate fi influențată de o zonă arhaică; d) în cazul cînd normele ariilor se aplică la epoci diferite, din care nu avem documente, trebuie să acceptăm, cu limitări, numai norma ariei laterale. în încheierea celor spuse despre Bartoli, Coseriu subliniază că imitarea vorbitorilor cu prestigiu mai mare explică numai răspîndirea schimbărilor lingvistice și nu inovația ca atare. Ultimul capitol este consacrat analizării meritelor și limitelor pe care le are geografia lin- gvistică. Se observă, și de această dată, concep- ția eclectică a lui Coseriu care caută mereu să sta bilească anumite legături și asemănări între păreri care sînt oarecum depărtate între ele : concepția neegramatică și geografia lingvistică, încercările lui Coseriu sînt făcute însă de pe poziția geografiei lingvistice. Este ilustrativă din acest punct de vedere fraza cu care se termină lucrarea analizată : „Nu trebuie să cădem în greșeala de a considera geografia lingvistică identică cu toată lingvis- tica, drept o lingvistică nouă care se substi- tuie lingvisticii vechi, eliminînd-o total. Geo- grafia lingvistică nu este o nouă lingvistica cum cred unii, ci numai o nouă metodă a lingvisticii. Geografia lingvistică își are ră- dăcinile în ideile și concepția autorului și coexistă cu alte metode, la fel de valoroase ; nu se opune lingvisticii anterioare, ci se în- cadrează în ea și o modifică, în parte, și numai în acest mod devine superioară”. Prin acest fel obiectiv de a privi limitele și meritele geografiei lingvistice, lucrarea lui E. Coseriu constituie un ajutor foarte prețios pentru cunoașterea principiilor fundamentale ale lingvisticii geogra-fice. MARIUS SALA 75 TRANSCRIEREA NUMIRILOR GEOGRAFICE STRĂINE ÎN TEXT ROMÎNESC DE C. M. ȘTEFĂNESCU Scrierea numirilor geografice — ca și a celorlalte nume proprii — străine în text romînesc a pus în încurcătură și a creat totdeauna dificultăți majorității geografilor, istoricilor și publi- ciștilor. Cauza este faptul că nici unul din forurile competente — vechea Academie, fosta Societate de geografic, facultățile de geografie — n-a stabilit norme de transcriere. De cele mai multe ori, pentru numirile din limbile care folosesc alfabetul latin se păstra ortografia limbilor respective, în afară de numirile tradiționale, cu formă romînească (Londra,, Viena etc.). Excepțiile au fost puține. Așa, spre exemplu, deseori, mai ales în timpul primului război mondial și cîțiva ani după aceea, se întîlnea, parțial adaptată la ortografia romînească, grafia Duncherc pentru Dunkerque. Pentru numirile din limbile care întrebuințează alt alfabet decît cel latin sau alte sis- teme de scriere — mai ales pentru numirile asiatice și africane — nu exista nici o normă. Ele apăreau în lucrările romînești așa cum le întîlniseră autorii în diferite lucrări străine, neglijîndu-se faptul că aceste numiri erau transcrise după sistemul limbii în care era redactată lucrarea respectivă. Alții au intervenit greșit, stîngaci, creînd deseori confuzii; astfel s-a întrebuințat forma greșită Cuveit sau Coveit în loc de Coueit, sau Saravac, în loc de Sarauac etc. Din cauză că numirile erau reproduse ca atare din literatura de specialitate engleză^ franceză, germană etc., se întîmpla să se folosească una și aceeași numire scrisă în mai multe feluri. Așa, de pildă, pentru Sicocu întîlnim variantele ortografice : Shikoku (engl.), Ghikokou (fr.), Schikoku (germ.), Scicocu (ital.), Xicoco (portug.); pentru numirea Șanhai : Shanghai (engl.), Ghanghaî (fr.), Schanghai (germ.), Scianghai (ital.), Șanhai (rus.); numirea Cifu șe transcria Gheefoo (engl.), Tchifou (fr.), Tschifu (germ.), Cifu (ital.); numirea Maisur se grafia Mysore (engl.), Maîssour (fr.), Mais(s)ur (germ., ital.); numirea lemen se găsea sub formele Yemen (engl.), Yemen (fr.), Jemen (germ.), lemen (ital.); Chenia se putea întîlni sub formele Kenya (engl., fr.) Kenia (germ.), Chenia (ital.); numirea Figi se întîlnea sub formele Fiji (engl.), Kidji (fr.), Fidschi (germ.) Figi (ital.); numirea Singapur : Singapore (engl.), Singapour (fr.), Singapur (germ., ital., spân.) etc. Se ajungea uneori la situația de a nu se recunoaște unele numiri și de a se considera ca numiri diferite una si aceeași numire. 76 Au fost totuși mulți, în trecut, care au încercat, pe cît posibil, să le transcrie fonetic — în limitele documentării de la acea vreme și prin intermediul limbilor din vestul Europei în care ne parveneau cele mai multe lucrări de geografie. Pe lîngă multe numiri scrise greșit sau în grafii străine, în vechile atlase geografice romînești apăreau și numiri transcrise fonetic, pentru a fi accesibile publicului nostru. Astfel, în atlasul lui D. D. Georgescu — partea I, în atlasul prof. N. Gheorghiu (ediția a III-a, în atlasul lui G. Teodorescu și N. A. Gonstantincscu, apar numiri ca : Tugurt, Tat, Caveri, Anam, Tananarivo, lemen, Singapur, Rangun, Socotea, Ubanghi, Șari, Mataca, V india, Beirut, Șiraz și altele. Harta oceanului Pacific, lucrată sub conducerea prof. M. Brătilă și tipărită în anul 1898 la București, conține grafiile corecte : Banca, Pontianac, Lomboc, Chinabalu, Rangun, Curo Șio, Chiușiu, Tochio, locohama, Chioto, Figi, Mauna Chea și altele. Și atlasul geografic romînesc publicat în 1953 conține o serie de numiri transcrise corect. La p. 18: Tugurt, Tobruc, Beirut; la p. 49: Larisa, Iraclion, Carpatos; la p. 50: Stanche Dimitrov, Petrici, Șipca, Colarovgrad, Pazargic, Balcic, Hascovo, Tasos; la p. 54 : Liubliana, Sebenic, Sisac, Dubrovnic; la p. 58 : Socotra, Tar, Irauadi, Rangun, Singapur; la p. 63 : Cenab, Lahor; la p. 66: Murzuc, Șari, Ubanghi, Camerun, Cabinda, Beciuana, Tanganica Harar, Careima, Uadi Half a, Asiut, Beirut. Numărul greșelilor de transcriere a numirilor geografice din acest atlas este însă foarte mare, comparativ cu celelalte atlase citate, ținînd cont de anul apariției lui. Să cităm cîteva : Tell-Aviv în loc de Tel Aviv, Amman în loc de Aman (p. 57); Yemen în loc de lemen, Delhi, în loc de Deli, Tsindao în loc de Țintao (p. 60); Phenian în loc de Piănian, Kanasava în loc de Canazaua, Jokohama în loc de locohama (p. 64); Akkra în loc de Acra, Abidjan în loc de Abigean, Jaunde în loc de launde, Kassai în loc de Casai, Djibuti în loc de Gibuti, Ruvenzori în loc de Runzoro (p. 66) etc. în manualul de geografia continentelor pentru clasa a Vl-a, al Ministerului învăță- mîntului, tipărit în 1953, găsim de asemenea numiri scrise corect și numiri scrise greșit. Scrise corect sînt numiri ca : Malaca (p. 35), Hinducuș (p. 41), Chenia (p. 153), Pachistan și Malaia (p. 154), Șanhai (p. 175), Stciuan (p. 176), Cobe și Hoccaido (p. 189), Tochio, Osaca, Nagoia, locohama (p. 193), Calahari (p. 217), Uruguai (p. 235), Mauna Chea (p. 269). Desigur sînt numeroase și greșelile ; Barenț și Spitzberg în loc de Barents și Spitzbergen (p. 7), Curo-Șivo în loc de Curoșio (p. 46), Singapore în loc de Singapur (p. 153), lantzetzian, Hoanho și Sitzian în loc de lanțt, Huanhă și Sițian (p. 174), Tiantzin și Hancou în loc de Tiențin și Hancău (p. 180), Phenian — și încă indicat între paranteze : Fenian ! ? — în loc de Piănian (p. 186), Djamședpur în loc de Geămședpur (p. 205). ★ Toate lucrările, atlasele și manualele citate mai sus au apărut într-o perioadă cînd nu se stabilise nimic precis cu privire la scrierea numirilor geografice străine. După cum reiese din exemplele date, multe numiri au fost scrise corect și în trecut, din inițiativa autorilor, care au căutat să înlesnească pronunțarea lor de către cititori. Alte numiri — și acestea au fost mai numeroase — au fost scrise greșit, în transcrierea engleză, franceză, germană etc., fapt care a dus la denaturarea pronunției lor de către romîni și în unele cazuri, la încetățe- nirea _ din păcate — a unora dintre ele sub o formă diferită de cea reală, corectă. Printre acestea din urmă sînt:' Ceilon (corect Silon), Calcula (corect Călcata), Havai (corect, Hauai) Moșul (corect Măusel) etc. în anul 1953, Academia R.P.R. a publicat noile norme ortografice, însoțite de un bogat index de cuvinte, sub numele de „Mic dicționar ortografic”. Noile norme au devenit, odată cu aprobarea lor prin H.G.M. nr. 3135 din 16 septembrie 1953, linia de stat în domeniul scrierii noastre. Ele cuprind două capitole aparte — V (art. 143) și VI (art. 144, 145, 146) — care stabilesc scrierea numelor și a cuvintelor străine în text romînesc. Pentru numele din 77 limba rusă se prevede transcrierea mai cu seamă după principiul grafic; pentru numele din limbile care folosesc alfabetul latin, transcrierea după principiul grafic — adică respectarea, în scrierea lor, a ortografiei limbilor respective — ; iar pentru cele din limbile care nu folosesc alfabetul latin, exceptînd limba rusă, transcrierea după principiul fonetic — cît mai apropiată de pronunțarea originală. S-a stabilit scrierea fonetică pentru numele din această categorie de limbi atît pentru faptul că în grafia originală ele ar fi inaccesibile cititorilor, iar tipografiile noastre nu dispun de literele și semnele limbilor acestora, cît și pentru faptul că ele se trans- criu în fiecare țară altfel, după regulile ortografice ale limbilor respective — franceză, germană, engleză, rusă, italiană etc. Astfel se evită denaturarea pronunției lor, iar una și aceeași numire nu va mai fi scrisă în mai multe feluri, — după diverse grafii străine, — ci conform regulilor ortografice ale limbii romîne și caracteristicilor ei. Prevederile acestor două capitole nu au fost aplicate decît parțial în tipăriturile noastre din ultimii ani și aceasta fie din comoditate sau lipsă de pricepere, fie din spiritul de ploconi- re în fața scrierii din limbile din occident și de dezapreciere a ortografiei noastre. Aceasta, cu toate că Institutul de cercetări geografice, de comun acord cu Institutul de lingvistică, a atras atenția în mod oficial editurilor și redacțiilor ziarelor în problema ortografiei numirilor geografice străine, indicînd felul corect în care trebuie scrise acestea. Sa atras, de asemenea,, atenția și Radiodifuziunii romîne în privința pronunțării numirilor geografice străine — atît d,e frecvente mai ales în radio-jurnale — aceasta ca o urmare firească, directă, a felului în care se scriu aceste numiri conform noilor reguli ortografice. Totuși nu s-a ținut seama decît parțial de aceste sezisări. Așa, spre exemplu, abundă în astfel de greșeli broșura conf. N. Djamo, intitulată ,,Africa, continent de mari bogății și neagră mizerie”, tipărită în 1956 ; broșura dr. I. Pătruț, intitulată ,,Producția de țiței a lumii”, tipărită în 1957 ; lucrarea lui Victor Corvin Papin ,,Sedimente marine actuale”, editată în anul 1957 de către Editura Științifică, și o serie de broșuri cu caracter geografic editate de Editura Științifică. Pe o linie justă, progresistă, merge, în schimb, Editura de stat pentru literatura poli- tică, care a început să aplice pe scară largă prevederile capitolelor citate mai sus din normele ortografice ale Academiei R.P.R. De exemplu, în publicația ,,Probleme internaționale” nr. 1, cele mai multe numiri apar scrise corect : Geacarta, Surabaia, Giochiacarta, Macasar, Palem- ban (p. 49), Cambogea, Ceilon (p. 60) Rangun, Bancoc, Blilon, Cucin, Pontianac, Sarauac, Sandacan, Balicpapan, Bangearmasin, Sămaran, Mănado, Geailolo, Seram etc. pe harta de la pagina 48. Presa a făcut pași mai mărunți în această direcție și se constată încă inconsecvențe. Astfel în ziarul „Scînteia” din 5 iulie 1956 apare forma greșită Delhi iar în numărul din 13 iulie 1956, forma corectă Deli; în numărul din 26 iunie 1956 forma greșită Calcutta, iar în cel din 18 iulie 1956 forma corectă Calcula. în colecția ziarului ,,Romînia liberă” din 1956 apar—de asemenea — sporadic, forme corecte : Aman (8 ianuarie), Cașmir (4 aprilie), Pechin (4 iunie), Ceilon (7 iulie), Deli (7 iulie), Geacartd (16 iulie), Pachistan (21 iulie) etc. Cele mai numeroase greșeli în scrierea numirilor geografice în presă se pot constata în ziarele ,,Informația Bucureștiului ” și ,,Scînteia tineretului”. Față de situația arătată, s-a pus problema curmării acestor greșeli, a inconsecvențelor și a fluctuațiilor în scrierea numirilor geografice, prin alcătuirea, pe baza capitolelor V și VI din regulile ortografice ale Academici R.P.R., a unui normativ special al scrierii numirilor geografice ca un supliment al Micului dicționar ortografic. în acest scop, pe baza consultării de documente, prin consultarea cunoscătorilor limbilor asiatice, a misiunilor diplomatice străine acreditate în țara noastră, a orientaliștilor și a unor persoane competente care au vizitat Orientul, a fost elaborat ,,Micul dicționar al scrierii numi- rilor geografice”, care apare sub egida Academiei R.P.R. și stabilește o grafie unitară a numi- 78 rilor geografice. Acest mic dicționar constituie o completare a capitolelor V și VI din noile reguli de ortografie, o aplicare a lor la transcrierea numirilor geografice străine, cuprinzînd,. în prima parte, cifrul, modul concret în care trebuie făcută transcrierea, cu numeroase exem- plificări, iar în a doua parte un index al principalelor numiri și al numirilor cu foi mă romînească care se traduc. Dat fiind că numirile din limbile care folosesc alfabet latin se transcriu ca în limba respectivă — și deci nu prezintă dificultăți — și că pentru transcrierea numirilor din limba rusă există un amplu tablou de corespondențe în ,,Micul dicționar ortografic”, centrul de gravi- tate al aces lei lucrări se axează mai cu seamă pe transcrierea numirilor din limbile care folosesc alte alfabete, alte sisteme de scriere — pictografic, ideografic, silabic — sau nu au scriere de loc — îndeosebi a celor din Asia și Africa. Reproducem aici cîteva din prevederile ,,Micului dicționar al scrierii numirilor geogra- fice”. Pentru această de-a doua categorie de limbi, în linii mari, se va scrie : — ce și ci în loc de ch (engl.), tch (fr.), tsch (germ.). Ex : Ceanșa, Citagong. — c, ch în loc de k, q sau qu. Ex. : Cuantun, Chenia, Coeta, Cuinion, Socotea. — / în loc de ph. Ex. : Florina, Efes, Filipine, Fanran. — ge și gi în loc de / (engl.), dj (fr.), dsch (germ.). Ex. : Geziră, Gibuti. — i în loc de y. Ex. : lemen, Ceilon, locohama. — s în loc de .ss. Ex. : Asuan, Asam, Casai, Niasa. — ș în loc de sh (engl.), ch (fr.), sch (germ.), Ex. : Șicocu, Șanhai, Șolapur. — ț în loc de ts sau tz. Ex. : Ținan, Tiențin. — v sau u (după caz) în loc de iv. Ex. : Sumbava, Havai, Uănsan, Taiuan. De asemenea, se mai arată avantajul existenței în limba romînă a sunetelor și literelor ă și i, caracteristice limbilor orientale, dar neîntîlnite la cele din Occident — nevoite să folo- sească y sau e pentru i (Groznyi pentru Groznîi, Yanglse pentru lanți sau a, o, u, e, o pentru ă (Srinagar pentru Srinăgăr, Kanker pentru Căncăr, Wonsan pentru Uănsan, Punjab pentiu Păngeab, Pjdngjang pentru Piănian). Aceasta ne ajută să redăm și mai fidel pronunția corectă a numirilor din Asia și Africa de nord. Acest mic dicționar vine să consfințească, odată în plus, și numirile tradiționale, adap- tate, în decursul vremii, la specificul limbii noastre, devenite astfel un bun al limbii romîne — și care trebuie respectate cu mare strictețe — deși nu corespund pronunțării originare. Așa c cazul cu numiri ca : Țara Galilor, Londra, Bretania, Tuluza, Sena, Marsilia, Provența, Alzacia, Geneva, Bolonia, Florența, Copenhaga, Brema, Colonia, Lipsea, Drezda, Viena, Buda- pesta, Debrețin, Boemia, Praga, Varșovia, Cracovia, Liov, Vilna, Moscova, Odesa, Bahova, Busciuc, Plevna, Belgrad, Scoplia, Bitolia, Corița, Salonic, Corint, Adrianopol, Sculări, Smirna, Ierusalim, Meca, Moca, Basora, Teheran, Bombai, Calcula, lava, Pechin, Filadelfia, Misisipi, Misuri, Cairo, Alexandria, Maroc, Alger, Cap și altele. Aceste forme au fost consacrate de-a lungul deceniilor — unele chiar de veacuri — și s-au înrădăcinat adînc în vorbirea noastră. Foarte puțini au fost aceia care — din același spirit de ploconire, de care am mai amintit, sau din snobism — au folosit formele străine ale acestor numiri. Cei mai mulți însă au respectat formele tradiționale, romînești. Le găsim — în cea mai mare parte — atît în atlasele geografice citate cît și în manu- alele de geografie mai vechi, ca de exemplu manualele profesorilor S. Mehedinți și V. Mihăi- lescu, manualele prof. N. Gheorghiu, manualele prof. V. Hilt și altele. în atlasul geografic romînesc tipărit în 1953 sînt, de asemenea, numiri tradiționale : Copenhaga, Lucerna, lacul Constanța, Debrețin, Seghedin, Belgrad (p. 44), Pola, Eubeea, Corint, Rusciuc (p. 49), Muzachia, Colonia, Ohrida (p. 51), marea Mtnecii, Bretania, Normandia, Picardia, Gasconia, Savoia, B urgundia, Colonia (p. 53), Filadelfia, Apalași, Havana (p. 68). în geografia continentelor publicată în 1953 de Ministerul Învățămîntului, la fel : Cherci, Crimeea (p. 4), Cola, Noua Zemlie (p. 7), Tamisa, Sena, Oca, Cama, Geneva (p. 19), Camciatca, lava, Cipru (p. 36), Calcuta (p. 203), Paraguai, Uruguai (p. 235) etc. 79 în unele lucrări și chiar în presă cîteodată, apar anumite numiri traduse greșit în romî- nește de către semicunoscători ai limbilor din care au făcut traducerea. Așa, spre exemplu, în loc să se traducă Țara Focului, Coasta Aurului, Coasta Fildeșului, canalul Suez (la fel ca și: canalul Panama, canalul Volga-Don, canalul Kiel, canalul Bega), marea Azov etc., s-a tradus greșit: Țara de Foc, Coasta de Aur, Coasta de Fildeș, canalul de Suez, marea de Azov etc. Alteori au fost folosite greșit, adoptîndu-se transcrierea germană, formele germane Genua și Mantua pentru Genova și Mantova. Tot din necunoașterea suficientă a anumitor limbi de către unii autori s-au tradus incorect unele numiri și termeni geografici, ca de pildă munții Cordilieri — formă profund greșită și care înseamnă „nemții munți” (sp. cordillera = munți, lanț muntos), în loc de cordiliera nordamericană; tot așa, Anzii Cordilieri, în loc de munții Anzi, cordiliera Anzilor sau cordiliera andină (sp. cordiliera de los Andes); alt exemplu de traducere greșită este expresia munții Coastelor în loc de munții Coastei (Goast Range). De asemenea, s-a folosit uneori pluralul spanio- lului pampa — adică pampas— drept singular, creîndu-i pluralul pampasuri 1? Formele corecte romînești sînt pampa pentru singular și pampe pentru plural. S-a tradus de asemenea greșit canalul Minecii în loc de marea Mînecii. ★ Micul dicționar al scrierii numirilor geografice dă și cîteva precizări suplimentare.Astfel se stabilește, printre altele, ca atunci cînd numirea geografică trebuie întregită printr-un sub- stantiv comun care să exprime fenomenul sau obiectul geografic pe carc-1 reprezintă numirea, acest substantiv se scrie cu inițială minusculă : munții Alpi, podișul Valdai, vulcanul Vezuviu, cîmpia Padului, delta Nilului, fluviul Volga, rîul Misuri, depresiunea Turfan, deșertul Calahari, capul Finisterre, insula Sicilia, arhipelagul Franklin, strimtoarea Gibraltar, marea Neagră, canalul Bega, canalul Suez, golful Mexic, marea Barents, marea Neagră, oceanul Atlantic, dacul Tanganica, valea Eufratului, cascada Niagara, orașul Lașa- etc. Și în această privință, era o adevărată anarhie. Astfel, în lucrarea lui Victor Corvin Papiu editată în 1957 de Editura Științifică și intitulată ,,Sedimente marine actuale”, apar, la p. 36 : Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic, iar la p. 41 : oceanul Pacific și oceanul Atlan- tic', la p. 12 : munții Alpi, iar la p. 45 : Munții Alpi; la p. 30 : Marea Baltică, iar la p. 47 : marea Baltică. De asemenea cu minuscule trebuie scrise și adjectivele din componența denumirilor : Volga superioară, Rinul inferior, Caucazul mare, Orientul apropiat, America de nord, Asia centrală, Alpii orientali, Camerunul francez etc. ★ Micul dicționar al scrierii numirilor geografice se adresează atît specialiștilor și învăță- mîntului cît și presei, editurilor și marelui public, care nu au avut, pînă în prezent, nici un îndrumător special în ceea ce privește scrierea corectă a numirilor geografice străine și servește în același timp ca ghid și pentru transcrierea celorlalte nume și cuvinte străine. Micul dicționar al scrierii numirilor geografice curmă fluctuațiile și inconsecvențele și fixează formele corecte, unice și obligatorii de denumiri, avînd, înainte de toate, un caracter de normă. UN ARTICOL DESPRE AL. LAMRRIOR în ,,Analele științifice ale Universității Al. I. Guza” din Iași (seria nouă), secțiunea a treia (științe sociale) tom II, an. 1956, fasc. 1—2, atenția cititorului este reținută, printre altele, de un interesant articol despre Alexandru Lambrior semnat de prof. D. Gafițanu. Importanța acestui articol este marc întîi pentru că se ia în discuție activitatea unuia dintre <80 cei mai valoroși lingviști din trecutul nostru. în al doilea rînd, prin acest articol prof. Gafițanu pune la dispoziția tinerelor generații de cercetători un material bogat menit să suscite interesul de a se merge la textul atît de interesant al lingvistului răpit vieții prea de timpuriu. Articolul prof D. Gafițanu, intitulat „Concepția lingvistică a lui Al. Lambrior” cores- punde titlului numai în prima parte unde este analizată într-adevăr concepția despre limbă a lui Al. Lambrior, în această parte credem că autorul ar fi trebuit să pornească de la cunoaș- terea întregului material lingvistic lăsat de Lambrior. O serie de articole publicate de Lambrior (de ex. studiul despre „Cuvinte[le] de reverență la Romîni” apărut în Convorbiri literare XV) și în special manuscrisele păstrate în Biblioteca Academiei R.P.R. (dintre care unele de o valoare deosebită prin tematica pe care o abordează : consonantismul, derivația improprie, Le verbe habere, Nume de plante cu etimologie slavă) nu sînt luate în considerare de prof. Gafițanu, Desigur că unele dintre aceste lucrări, rămase pe dinafară în studiul profesorului Gafițanu, ar fi putut contribui la precizarea concepției despre limbă a lui Lambrior. în modul acesta au putut scăpa profesorului Gafițanu unele dintre ideile foarte importante ale lui Lambrior. De exemplu în studiul citat nu se amintește nicăieri de o idee considerată de prof. lorgu Iordan1 aproape revoluționară pentru vremea aceea : Lambrior cere ca alături de legile fonetice să se stabilească și cele semantice. Reiese de aici că Lambrior acorda conținutului cuvîntului aceeași importanță ca formei lui. în articolul prof. Gafițanu nu se vorbește de legătura pe care o stabilea Lambrior, cu multă dreptate, între diversele faze, mai vechi și mai noi, ale limbii noastre ceea ce demonstrează ideea scumpă lui Lambrior a unității limbii noastre „istorice”. în prima parte a articolului, prof. Gafițanu analizează cu multă minuțiozitate concepția lui Lambrior din a doua fază a activității lui, faza în care apare ca adept (primul la noi) al școlii neogramaticilor; dar într-un articol consacrat întregii activități a lui Lambrior ar fi fost necesare și cîteva indicatii despre drumul parcurs de Lambrior în prima lui fază, de dinain- tea studiilor de la Paris și a contactului cu filologia romanica. în partea a doua a lucrării, prof. Gafițanu ia în discuție cîteva articole ale lui Lambrior (de ce tocmai acestea și nu altele ? de ce, în raport cu celelalte, introducerii la „Cartea de ci- tire”, sinteză a lucrărilor anterioare, i se rezervă un spațiu atît de redus?). în partea finală, prof. Gafițanu revine, într-un fel, la tema articolului, de data aceasta discutînd ideile lui Lambrior „pe probleme” : atitudinea lui Lambrior față de limba literară și poziția lui în proble- mele ortografiei. Dacă această parte finală prezintă interes prin material și prin interpretare (se remarcă în special spiritul analitic al autorului în paginile dedicate problemei limbii literare) și s-ar fi putut încadra în prima parte, simpla „rezumare” a cîtorva lucrări nu era necesară și dăunează economiei articolului. în schimb ar fi fost interesant de discutat pe larg paternitatea gramaticii (nu „rămasă netipărită” (p. 39) ci editată postum de Gh. Ghibănescu). O cercetare amănunțită a gramaticii l-ar fi dus pe autor la concluzia că gramatica este sau nu este opera lui Lambriori2. La o operație asemănătoare s-ar fi pretat și gramatica lui I. Nădejde, acuzat de a fi utilizat lucrările în manuscris ale lui Lambrior3. Lipsesc din articolul prof. Gafițanu și preocupările etimologice ale lui Lambrior. Dacă în majoritatea cazurilor explicațiile lui Lambrior sînt valabile pîna astăzi (stmbătă, mătură) altele au fost revizuite și înlocuite de cercetările ulterioare (Iași, ceaun). Acestea din urmă se adaugă la lista de „lipsuri” ale lui Lambrior de la pag. 45. Este de mirare că prof. Gafițanu, n-a înregistrat aici confuzia — surprinzătoare pentru un lingvist pasionat în primul rînd de fonetică — între literă și sunet (astfel în „Cartea de citire” la p. XXIII Lambri or vorbește de căderea literei l de la articol: lupuf,iar la pag. LII de cuvinte cu sunete care nu se află 1 „Cum vorbim” I, decembrie 1949, p. 20. 2 De văzut acum, în această privință, opinia acad. I. Iordan în ed. a Il-a a lucrării Limba romană contem- porană, p. 765-769. 8 Vezi răspunsul Iui I. Nădejde, publicat în „Contemporanul” anul III, nr. 15, Iași. 1884, P. 661-666. 5 — C. 1428 81 în alfabetul cirilie ! [subl.n.]), deși la p. 3/ r. I de jos se dă un citai din Lambrior care s-a- fi pretat la o asemenea discuție. în general, considerau că o astfel de lucrare ar fi trebuit să cuprindă o parte introduc- tivă in care să se fi arătat, pe scurt, starea lingvisticii romînești în momentul cînd a activat Al. Lambrior pentru a se putea înțelege mai bine, întrucît, concepția lui lingvistică este noua sau continuă o linie mai veche. De asemenea ar fi fost necesar ca la sfîrșitul studiului să apară un succint capitol de concluzii în care autorul să reia o serie de afirmații făcute în cuprinsui articolului din care să reiasă locul lui Lambrior printre ceilalți lingviști rornîni din secolul trecut. în sfîrșit. cîteva cuvinte despre modul în care este prezentată lucrarea prof. D. Gafițanu ; problemele nu sînt cuprinse în paragrafe și alineate, ci expuse în (raze scurte -bine redac- tate de altfel — dispuse unele după altele. în acest mod ideile se fărâmițează și, mai ales, nu contribuie la reliefarea momentului de trecere de la o problemă la alta. Cu toate lipsurile semnalate articolul profesorului I). Gafițanu este binevenit. Meritul prof. D. Gafițanu este cu atît mai mare cu cît puțini au fost cercetătorii (I. Șiadbei, T. Iordan) care să se fi ocupat de analizarea operei primului nostru lingvist în sensul modern. ^lorica nniiTRvsw CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA OPEREI LUI M.KOGĂLNICEANU în ultimul timp au apărut o serie de contribuții interesante pentru mai buna cunoaștere a activității multilaterale a lui M. Kogălniceanu. Cercetările întreprinse asupra operei scriitoru- lui de către prof. Dan Simonescu au pus într-o lumină mai completă anumite laturi puțin cunoscute din activitatea prozatorului moldovean, atît de.fecund ca publicist, ca scriitor, ca animator al vieții culturale din secolul trecut. în recenta ediție a doua a ,,Scrierilor alese” editorul de azi, prof. D. Simonescu, a publicat pentru prima dală de la tipărirba lor cu litere ciriiice, următoarele opere ale lui M. Kogălniceanu: „împăratul și braminul” ; „Adunăr dănțuitoare” ; „Două femei împotriva unui bărbat” ; „Teatru” ; „Viața lui Hrisoverglii”, „Ștefan cel Mare arhitect” ; „Un vis a lui Petru Rareș” ; „Prefața la o „O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi”” de C. Caragiali, „Discurs la proiectul de constituție”. în volumașul apărut în Biblioteca critică : „Kogălniceanu despre literatură”, s-a subli- niat importantul rol al scriitorului ca îndrumător al literaturii și criticii romînești. Aici, același editor a publicat unele articole ale lui Kogălniceanu rămase uitate în revistele veacului trecut : „Descriere istorică”, „Dacia și Traian”, „Calendarele anului 1855”, „Jurnalismul romînesc în 1855”. Culegerea „Studii și materiale de istorie modernă” 1, 1957, a publicat „Bibliografia principalelor scrieri ale lui M. Kogălniceanu (articole, broșuri, volume, discursuri)’*, care depășește cu mult tot ceea ce cunoaștem despre activitatea scriitorului din cele cîteva liste incomplete ale bibliografiei publicate pînă acum. în această nouă și întinsă bibliografie întocmită de prof. D. Simonescu sînt cuprinse și „Manuscrisele „Arhiva Kogălniceanu” din Biblioteca Academiei R.P.R., Arhivele statului Iași, Biblioteca centrală de stal a R.P.R.” — fapt care dă posibilitate cercetătorilor noștri să întreprindă noi investigații, pentru mai completa prezentare a vieții și operei scriitorului. Cred că autorul acestei bibliografii va putea completa cu un nou material studiul său asupra limbii scriitorului moldovean publicat în volumul 1 din „Contribuții la istoria limbii literare romîne în secolul al XlX-lea” (1956). în fine în revista „Studii” nr. 1/1957, același cercetător al operei lui Kogălniceanu prezintă un manuscris cirilic cu totul necunoscut pînă acum, cu titlul „Istoria Daciei”, care nu este altceva decît versiunea romînească a operei scrise în limba franceză a lui M. Kogăl- niceanu. Această versiune, anunțată încă de Asachi în „Albina romînească” din 2 iunie 1838 82 ca fiind necesară elevilor care studiau istoria patriei în Academia Mihăileană din * ași. prezintă interesante fapte de limbă pentru istoria limbii noastre din veacul trecut. Ni se dau și cîteva amănunte asupra particularităților lingvistice ale acestui manuscris, textul romînesc fiind pus în paralelă cu textul francez. Toate aceste lucrări noi sînt de un necontestat folos atît pentru istoricii literari, cît și pentru cercetătorii limbii, a evoluției sale literare în veacul trecut. Materialele semnalate mai sus se adaugă la bogata moștenire culturală a veacului trecut, carc așteaptă să fie valorifi- cată de către cercetătorii noștri. GH. BULGAR. PRIMUL SIMPOZION DE LINGVISTICĂ AL INSTITUTULUI RIVA AGllERO, LIMA (PERII), IULIE AUGUST 1957 La 20 iulie a.c. a avut loc la Lima (Peru) primul simpozion de lingvistică, inițial de Institutul Riva Agilero de pe lingă Universitatea catolică din Peru și organizai de Seminarul de filologie în colaborare cu Societatea de filozofie și psihologie din Lima și cu Școala normală superioară, Simpozionul a fost organizat cu prilejul Împlinirii a zece ani de existență a lAdver- sității peruviene. Tematica a cuprins mai ales probleme de lingvistică generală. Dintre cele 12 chestiuni care au fost discutate amintim cîteva: L Comunicare și expresie. Probleme sintactico-stilis- tice. 2. Conștiința și sentimentul lingvistic, problema traducerii. 3. Patologie lingvistică : alterări în structura frazei și în evocarea verbală. 4, Generațiile și limba. Lingvistica și metoda generațiilor. 5. Geografia lingvistică : vitalitate dialectică. Stilistică și dialectologie, b. Anti- nomii lingvistice etc. La simpozion s-a discutat și măsura în care se poate vorbi despre con- ceptul de „peruanism”. Au avut loc și discuții asupra pronunțării limbii latine. Datele de mai sus le-am luat dintr-un program al Simpozionului, trimis acad, lorgu Iordan. MAR/US SALA CONSULTAȚII RĂSPUNS CITITORILOR MIRON RĂDULESCU — București. 1. întrebare : De ce s-a introdus în grama- tica romînă cuvîntul diateză^ Din felul cum e redactat capitolul „diateze” din „Gramatica Academiei R.P.R.” n-am înțeles dacă există sau nu diateză reflexivă. Răspuns : Mai întîi, o rectificare a unei formulări care revine de mai multe ori în scrierea dv. : cuvîntul diateză n-a fost creat de lingviștii romîni, ci este de origine greacă și înseamnă, printre altele, „fel de a fi orga- nizat, fel de a fi” ; unii gramatici alexandrini au numit diathesis „felul de a fi al verbului”, referindu-se la faptul că verbul putea fi în limba elenă, tranzitiv sau intranzitiv, activ, pasiv sau mediu. După cum se vede, e vorba de două lucruri diferite, deoarece : 1. orice verb este sau tranzitiv sau intranzitiv, nici tranzitivitatea, nici intranzitivitatea nu sînt exprimate prin caracteristici formale ale ver- belor (nu sînt marcate): 2. un mare număr de verbe apăreau, în limba elenă, și ca active, și ca pasive sau medii, după cum Ii se atașau desinențe active, pasive sau medii. La fel stau lucrurile și în alte limbi indo- europene, printre care limba romînă. într-ade- văr, a merge nu poate fi decît intranzitiv, pe cînd a vedea — care este tranzitiv — este folosit uneori ca activ (eu văd), alteori ca pasiv (eu stnt văzut) sau ca reflexiv (eu mă văd). în funcție de cele două situații gramaticale diferite pe care le exprimă, diateza este : 1° calitatea verbului, nemarcată formal, de a putea sau de a nu putea primi complement direct și 2. calitatea verbului, marcată formal, de a exprima o acțiune care e făcută, suferită sau făcută și suferită, în același timp, de subiectul gramatical. Gramatica Academiei R.P.R. înțelege prin diateză numai sensul definit mai sus la 2° (așa cum procedează și alte lucrări de specialitate din alte limbi, fie că folosesc cuvîntul diateză, fie că recurg la o traducere sau la un echivalent al lui) ; pentru sensul 1° nu există încă un termen adecvat. Definiția 2° ne aparține și o socotim mai exactă, cel puțin pentru limba romînă, decît definițiile date în lucrările Institutului de lingvistică din București. într-adevăr, cum observați și dv., termenul diateză e nou în gramatica romînă; adăugăm că nici în gramaticile unor limbi străine acest termen nu a fost și nu este folosit. în loc de diateză, gramaticii latini vorbeau de genus verbi („gen” al verbului) sau vox verbi („voce” a verbului). Prima formă a fost reluată de lingviștii germani și folosită paralel cu diathese. Cea de a doua se bucură azi de o mare răspîn- dire, în traducerea franceză (voix), italiană (voce) sau engleză (voice). în rusește cuvîntul grec diathesis a fost calchiat, ajungîndu-se la zălog. Lucrările romînești au recurs la termenii conjugare, formă sau formă a conjugării. Pentru a înlătura aceste fluctuații și pentru a evita confuziile la care dau naștere atît cei trei termeni din romînește, cît și voce sau gen, autorii „Gramaticii Academiei R.P.R.” au recurs la diateză. 84 Cu toată această unificare terminologică, problema diatezei e departe de a fi soluțio- nată. în primul rînd, n-a fost elaborată încă o definiție care să cuprindă toate speciile acestei categorii morfologice, indiferent de limba în care apar. în al doilea rîn d, lingviștii romîni nu sînt de acord asupra numărului și speciilor diatezelor în limba romînă (unii consideră reflexivul diateză, alții nu, s-a vorbit și de o diateză medie). în sfîrșit — și de fapt aceasta este problema esențială — se discută dacă pentru definirea unei diateze e indispen- sabilă existența unui indice formal, a unui „morfem” — și atunci romînă nu are diateză reflexivă — sau dacă primează natura rela- ției dintre subiectul gramatical și acțiune — și atunci la diateza pasivă se încadrează și refle- xivele pasive, iar reflexivele medii (cu pronu- mele în acuzativ sau în dativ) formează o a patra diateză, cea medie. Așa stînd lucrurile, e firesc ca în „Grama- tica Academiei R.P.R.,” capitolul consacrat diatezei să fie pe alocuri neclar sau incon- secvent. Totuși, în privința numărului dia- tezelor și a speciilor acestei categorii, concep- ția lucrării citate este fermă și în acord cu tradiția gramaticilor romînești: în limba romînă sînt trei diateze — activă, pasivă și reflexivă. 2. întrebare : Se poate vorbi de „decli- nare nearticulată” în cazul substantivelor însoțite de articol nehotărît? Răspuns: Observația dv. e justă. E impropriu să se vorbească de declinare near- ticulată într-un caz ca acesta, cînd substan- tivul e însoțit, de fapt, de articol. Totuși nu putem fi de acord cu soluția pe care o propuneți : să se deosebească două specii de declinare : 1. nearticulată — cînd substantivul nu e articulat, nici enclitic, nici proclitic. 2. articulată — cînd substantivul e înso- țit de articol a) hotărît sau b) nehotărît. Clasificarea dv. nu e bună, pentru că declinarea de tipul 2a e cu totul diferită de 2b, în schimb 2b e identică cu 1 (nearticulat -: N. G. D. Ac. tigru cu articol nehotărît : N. Ac. un tigru, G. D. unui tigru). Faptele ne obligă să grupăm în aceeași categorie speciile 1 și 2b, deosebindu-le de 2a. Am putea vorbi atunci, evitînd greșeala semnalată de dv., de : 1. declinare cu articol enclitic (mai sus 2a) și 2. declinare fără articol enclitic (mai sus 1 și 2b). SORIN STATI ABONAMENTELE SE FAC LA OFICIILE POȘTALE. PRIN FACTORII POȘTALI ȘI DIFUZORII VOLUNTARI DIN ÎNTREPRINDERI ȘI INSTITUȚII ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI ANUL VI 19 5 7 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI LIMBA ROMINA ANUL VI 19 5 7 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ------------------ COMITETUL DE REDACȚIE ------------------- D. MACREA - redactor responsabil; Acad. M. SADOVEANU ; Acad. IORGU IORDAN; Acad. AL. ROSETTI; EUSEBIU CAM ILAR, membru corespondent al Academiei R. P. R.; G. ISTRATE ; V. BREBAN ; GH. BULGĂR ; MARIA ILIESCU ; C. OTOBÎCU; SORIN STATI; ST. TOMA. APAEE DE 6 OEI PE AN Redacția revistei LIMBA ROMÎNĂ BUCUREȘTI, Raionul Stalin, Calea Victoriei 194 Institutul de lingvistică, ACADEMIA R.P.R., Telefon 3.85.05 L} SUMAR D. MAGREA, Realizări și perspective în lingvistica romînească de astăzi .... CULTIVAREA LIMBII FLORA ȘUTEU, însemnări pe marginea anumitor construcții gerunziale . . . LIMBĂ LITERARĂ PAUL LĂZĂRESGU, Aspecte ale limbii și stilului lui Matei Caragiale. GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR M. MANOILESGU, Despre funcțiunile numelui predicativ .......... AURELIA STAN/ Porecle și supranume din Valea Bistriței.......... VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISTICE VASILE NETEA, Ideile despre limbă ale lui George Barițiu pînă la 1848 .... METODICA PREDĂRII LIMBILOR N. GOGA, Observații și sugestii teoretice și metodice cu privire la diateza verbală în limba romînă .............................................. * CRONICĂ G. OTOBÎGU, Disertații pentru obținerea titlului de candidat în științele filo- logice, susținute în anul școlar 1956 — 1957 ................. RECENZII Limbă și literatură, 11,1956 (368 p.); 111,1957 (316 p.), Societatea de științe istorice și filologice (Gh. Bulgăr)........................... G. SGRIDON, Pagini despre Goșbuc, Societatea de științe istorice și filologice, București, 1957, 320 p. (C. Otobîcu).......................... Voprosî iazîkoznaniia, an. VI, nr. 2/1957, 106 p. (Gh. Mihăilă). MARK TWAIN, Aventurile lui Huckleberry Finn, în romînește de Petre Solomon, 1957, Editura Tineretului (D. Copceag).......................... KAREL SOGHOR, Prirucka o ăeskem odbornem nâzvoslovi (Manualul terminologiei de specialitate cehă), Editura Academiei de Științe Cehoslovace, Praga, 1956, 66 p. (J. Felix)........................................ CONSUL TAȚII Pag. 5 15 23 49 64 73 82 87 89 91 97 Răspuns cititorilor 99 REALIZĂRI ȘI PERSPECTIVE ÎN. LINGVISTICA ROMÎNEASCĂ DE ASTĂZI DE D. MACBEA Avîntul care a caracterizat, în ultimul deceniu, dezvoltarea tu- turor ramurilor științei în țara noastră s-a manifestat deplin și în do- meniul lingvisticii. în primii ani ai regimului democrat-popular, lingvistica romînească a continuat vechiul drum de dezvoltare în jurul catedrelor universitare existente atunci și al publicațiilor periodice de lingvistică : Dacoromania (Cluj), Bulletin linguistique (București) și Buletinul Institutului de filologie „AL Philippide” (Iași). OJschimbare hotărîtoare,^plină de consecințe pozi- tive pentru cercetările lingvistice, s-a produs abia după 1948 prin reorga- nizarea Academiei Romîne, transformată în Academia Republicii Populare Romîne, care îndrumează astăzi întreaga activitate științifică a țării. Ca urmare a reorganizării Academiei, s-au înființat, în 1949, institutele de lingvistică din București și Cluj și colectivul de lingvistică din Iași. Menite să elaboreze lucrările mari, care nu se pot alcătui decît printr-o muncă de colaborare, și să sprijine alcătuirea lucrărilor individuale valo- roase, aceste institute au devenit cele mai importante centre ale activității lingvistice din țara noastră. Ele au putut desfășura o muncă intensă și rodnică datorită organizării planificate a lucrărilor și ajutorului material larg acordat de statul democrat-popular, ajutor care, în trecut, nici nu putea fi imaginat. Exemplul cel mai elocvent în această privință îl con- stituie faptul că, timp de 80 de ani, Dicționarul limbii romîne, început de Academia Romînă, n-a putut fi terminat, nu numai din cauza planului prea vast după care a fost conceput, ci mai ales din lipsa sprijinului mate- rial al statului. în schimb, Dicționarul limbii romîne literare con- 5 temporane a fost elaborat și publicat, sub regimul democrat-popular, în decurs de cinci ani: 1952—1957. Al doilea factor hotărîtor al dezvoltării creatoare și multilaterale a lingvisticii romînești de astăzi l-a constituit orientarea cercetărilor în spiritul învățăturii materialiste despre limbă și al experienței lingvisticii sovietice. Prin această orientare, lingvistica noastră a asigurat cercetărilor ei o trainică temelie științifică și a făcut să sporească considerabil interesul pentru studiul limbii romîne, marxism-leninismul atribuind o importanță deosebită cercetărilor privitoare la limba națională pentru rolul pe care ea îl are ca mijloc de comunicare în societate și ca instrument de bază pentru formarea și dezvoltarea culturii naționale. ★ Lingvistica romînească de astăzi continuă, într-o formă nouă, cores- punzătoare nevoilor actuale ale culturii naționale, bogatele tradiții ale lingvisticii noastre din trecut, create de Școala ardeleană, B. P. Hasdeu, II. Tiktin, Al. Philippide, O. Densusianu, Sextil Pușcariu ș. a. Domeniul în care s-au adus, în trecut, cele mai importante contribuții a fost istoria limbii romîne, arătîndu-se procesul ei de formare, caracte- rul ei latin, influențele străine pe care le-a suferit și descriindu-se dialectele șigraiurile ei. în acest domeniu s-a adunat un bogat material de fapte din textele vechi romînești, din dialectele și graiurile limbii romîne, care a fost valorificat critic în numeroase studii și în sinteze impunătoare ca : His- toire de lalangne ronmaine de O. Densusianu (voi. I, 1902, voi. 11,1936), Originea romînilor de Al. Philippide (voi. I, 1925, voi. II, 1928), Limba romînă de Sextil Pușcariu (voi. I, 1940) și Istoria limbii romîne de Al. Bosetti (voi. I-IV și’VI, 1934-1943). Adîncind și lărgind cercetările începute de lingviștii din trecut, lingviștii romîni de astăzi au introdus preocupări noi, pe care le reclamă necesitățile culturale ale epocii construirii socialismului în țara noastră. O imagine de ansamblu a orientării și a preocupărilor multiple ale lingvisticii noastre de astăzi o reprezintă organizarea actuală a Institu- tului de lingvistică din București în cele șase secții ale lui : I. Secția de limba romînă, cu patru sectoare : a) limba romînă con- temporană ; b) limba romînă literară; c) limba romînă veche și gramatica istorică; d) dicționarul limbii romîne; II. Secția de fonetică și dialectologie, cu un sector de orientalistică (turcologie) și cu un laborator de fonetică experimentală modern utilat; III. Secția de lingvistică romanică; IV. Secția de slavistică; V. Secția de lingvistică generală și de gramatică comparată indo- europeană; 6 VI. Secția de publicații periodice. Pe lingă aceste șase secții, în Institut mai lucrează cinci colective de dicționare bilingve (rus-romîn, francez-romîn, englez-romîn. german- romîn și polon-romîn). Unele din preocupările acestor secții au fost prezente și în lingvistica noastră din trecut, dar multe din ele sînt cu totul noi. Printre acestea, menționăm : studiul limbii contemporane, al limbii romîne literare, al stilisticii lingvistice, alcătuirea unei Arhive fonogramice a limbii romîne, care va constitui o ediție sonoră a Atlasului lingvistic romîn, studiul pro- blemelor de lingvistică generală, de gramatică comparată romanică, indoeuropeană și de turcologie. Un alt aspect nou al activității Institutului de lingvistică din Bucu- rești este rolul său activ în cultivarea limbii naționale, prin lucrările pe care le elaborează, prin contactul permanent pe care-1 are cu celelalte institute ale Academiei, cu redacția Lexiconului tehnic romîn, cu Comisia de standardizare, pentru precizarea și unificarea terminologiei științifice și tehnice, precum și cu alte instituții și persoane care cer consultații pentru folosirea corectă a limbii romîne. Unul dintre obiectivele cele mai importante ale politicii culturale a regimului de democrație populară fiind studiul și cultivarea limbii naționale unitare, lingviștii romîni au elaborat mai întîi lucrările cu caracter științific și practic legate de ridicarea nivelului cultural al maselor muncitoare. în 1953, au fost elaborate noile norme ortografice ale limbii romîne, bazate pe aplicarea consecventă a principiului fonetic îmbinat cu cel morfologic. Aceste norme, completate cu un vocabular de circa 10.000 de cuvinte a căror scriere o precizează, sînt expuse în .Micul dicționar ortografic (1953), apărut pînă acum în trei ediții. A doua lucrare de bază elaborată de Institutul de lingvistică din București este Gramatica limbii romîne, în două volume (voi. I, 1954, voi. II, 1955), care, după încercările făcute timp de două secole, este prima gramatică științifică completă a limbii noastre. Fiecare capitol este precedat de o introducere istorică și, pentru întîia oară, este tratată în mod amănunțit sintaxa limbii romîne. Pe baza acestei lucrări, a fost întocmit un tratat într-un volum, intitulat Limba romînă (1956) pentru uzul marelui public. Elaborarea acestor două lucrări a răspuns atît necesității științifice de cunoaștere a structurii limbii romîne, cît și cerințelor practice ale învățămîntului, în care studiul gramaticii, neglijat în trecut, ocupă acum locul cuvenit importanței acestei discipline de bază pentru însușirea corectă a limbii naționale. Adîncirea problemelor mai complexe de gra- matică, care nu au putut fi aprofundate îndeajuns în Gramatica limbii romîne, este continuată în culegerea Studii de gramatică, din care a apărut 7 pînă în prezent un volum (1956), al doilea se găsește sub tipar, al treilea în pregătire. în 1956, a fost publicat Dicționarul ortoepic, prima lucrare de acest fel apărută pînă acum în limba romînă, și îndreptarul de punctuație. Studiul limbii literare este un domeniu nou de cercetare în lingvis- tica noastră, deoarece lucrările publicate în trecut în acest domeniu au fost reduse ca număr și au privit numai unele probleme speciale. Abia în ultimii ani s-a precizat cu limpezime noțiunea de limbă literară, care se confunda înainte cu limba literaturii artistice, reușindu-se,prin studiile lui lorgu Iordan, Tudor Vianu, Al. Rosetti, D. Macrea, Al. Dima, Boris Cazacu,. Al. Graur, J. Byck, Gheorghe Bulgăr ș.a. să se fixeze obiectul și metodele stilisticii lingvistice ca disciplină deosebită de stilistica literară și să se înceapă analiza lingvistică a operelor literare. Problemele limbii literare au fost discutate pe larg în anii 1954 și 1955 de către lingviști și scriitori în revistele Contemporanul, Gazeta literară și Limba romînă. Facultatea de filologie din București a consacrat discutării acestor probleme o sesiune științifică specială ținută în lunile aprilie-mai 1955. Secțiunea a Vl-a de știința limbii, literatură și artă a Academiei a ținut de asemenea, în 1955, o sesiune specială consacrată problemelor limbii literare, în ca- drul căreia Mihail Sadoveanu a prezentat două comunicări intitulate Despre limba literară și Limba povestirilor istorice. în același domeniu, Tudor Vianu a publicat lucrarea Probleme de stil și artă literară (1955). S-au pu- blicat de asemenea numeroase studii asupra limbii folosite de marii noștri scriitori : Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, loan Neculce, N/Bălcescu, M. Eminescu, I.|L. Caragiale, B. .Șt. Delavrancea, O. Goga, M. Sadoveanu, G. Topîrceanu, Zaharia Stancu, GeojBogza ș.a. în revista Limba romînă au apărut, în aniifdimurmă,- studii asupra concepției despre limbă a lui M.[Kogălniceanu, C. Negruzzi, M. Eminescu, I. Slavici,JG. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, Gheorghe Bariț. Recent, Gheorghe Bulgăr a publicat un volum intitulat Scriitorii -romîni despre limbă și stil (1957), conținînd culegeri de texte și scurte caracterizări. Pentru cunoașterea formării și evoluției limbii literare romîne, Insti- tutul de lingvistică din București a publicat, în 1956, o culegere de studii intitulată Contribuții la studiul limbii romîne literare din secolul al XlX-lea^ care va fi urmată de alte culegeri similare. Față de lingvistica din trecut, în care predomina interesul pentru limba veche, lingvistica materialistă acordă o mare însemnătate studiului limbii contemporane. Importanței ce i se acordă studiului limbii contem- porane se datorește introducerea, începînd din 1949, a cursului de limba romînă contemporană la facultățile noastre de filologie. lorgu Iordan, care a ținut un asemenea curs la Facultatea de filologie din București, 8 a publicat, în 1955, o voluminoasă lucrare : Limba romînă contemporană. manual pentru învățămîntul superior. Preocupările de lingvistică teoretică, puțin dezvoltate în lingvistica noastră din trecut, au început să ocupe un loc tot mai mare în publici- stica lingvistică de astăzi. Ele sînt reclamate îndeosebi de nevoia de a adînci problemele lingvisticii materialiste, care se găsesc la începutul dezvol- tării lor în țara noastră. Dintre încercările făcute pînă acum în acest domeniu, menționăm lucrările lui Al. Graur : încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne (1954) și Studii de lingvistică generală (1956). O lucrare intitulată Introducere în lingvistică, redactată de un colectiv de la Facultatea de filologie din București, condus de Al. Graur, se află sub tipar. Al. Bosetti a precizat de asemenea unele probleme de lin- gvistică teoretică în Studii lingvistice (1955). Dezvoltarea studiilor de lingvistică generală rămîne ca o sarcină de viitor dintre cele mai de seamă ale lingviștilor romîni. Ea este strîns legată și de sarcinile învățămîntului superior, în care, începînd din 1949, au fost introduse cursurile de pregătire teoretică : Introdticere în lingvistică și Lingvistică generală. în domeniul dialectologiei, Institutul de lingvistică din Cluj a reluat publicarea Atlasului lingvistic romîn (partea a doua, ancheta E. Pe- troviei), din care au apărut în cursul anului 1956 două volume, primul cuprinzînd 274 de hărți, iar al doilea, 347. Ele se referă la terminologia agricolă, economia casnică, pomicultură, viticultură. Pentru studiul graiurilor noastre populare și al procesului de răspîndire a limbii literare s-au întreprins noi cercetări dialectale în Valea Jiului, în Valea Bicazului, în Valea Sebeșului, în văile Crișurilor, în Maramureș și în nordul Mol- dovei, în vederea elaborării monografiilor acestor graiuri. Un colectiv al Institutului de lingvistică din Cluj lucrează, împreună cu membrii catedrei de limba maghiară de la Universitatea Bolyai, la elaborarea unui atlas lingvistic al graiului ciangăilor din Moldova. în anul 1957, au fost începute de Institutul de lingvistică din Bucu- rești înregistrările pe teren pentru Arhiva fonogramică a limbii romîne.. în domeniul foneticii, pe lîngă numeroase studii publicate în perio- dicele de lingvistică, au apărut, ca lucrări aparte, Probleme de fonetică (1953) de D. Macrea, Influența slavă asupra sistemului fonetic al limbii romîne (1956) de E. Petrovici și Fonetica graiului huțul din Valea Sucevei (1957) de I. Pătruț. Activitatea lexicografică din ultimii ani a fost deosebit de intensă. Institutele de lingvistică din București și Cluj au reușit," între anii 1952 și 1957, să elaboreze dicționarul limbii naționale sub titlul Dicționarul limbii romîne literare contemporane, din care au apărut pînă acum trei volume (literele A—B), iar al patrulea (literele S—Z) va apărea în cursul 9 acestui an. Elaborarea Dicționarului limbii romîne literare contemporane a fost însoțită de largi dezbateri cu caracter teoretic și practic asupra pro- blemelor de bază ale lexicografici, asupra tipului de dicționar și asupra metodelor de lucru. Munca de cinci ani pentru întocmirea acestei lucrări a constituit o școală prețioasă de formare a numeroase cadre de lexicografi, care posedă astăzi o bogată experiență și o calificare științifică superioară, cîștigate în muncă. Ea a fost folosită pentru alcătuirea a numeroase alte lucrări lexicografice. Recent, a apărut Dicționarul invers al limbii romîne în care cuvintele sînt înșirate în ordinea alfabetică a terminațiilor, lucrare utilă pentru studiul sufixelor romînești și pentru găsirea de rime. A fost terminat și dat la tipar Dicționarul limbii romîne contemporane, explica- tiv, etimologic și ihistrat, ediție prescurtată într-un volum a dicționaru- lui mare. S-au elaborat de asemenea numeroase dicționare bilingve : rus- romîn, german-romîn, francez-romîn, englez-romîn, polon-romîn, dintre care cel rus-romîn și cel german-romîn vor apărea în cursul acestui an, iar celelalte în cursul anului viitor. Institutul de lingvistică din Cluj a întocmit Dicționarul romin-maghiar, iar în colaborare cu colectivul de lingvistică din Iași lucrează la un dicționar de regionalisme. Același institut a reluat lucrările Dicționarului graiurilor săsești din Transilvania, început de A. Schullerus acum 50 de ani. O importantă lucrare lexicografică, prima de acest fel în țara noastră, •este Dicționarul limbii lui Dminescu, la care lucrează în prezent sectorul de limbă literară al Institutului de lingvistică din București. O altă preocupare de seamă în lingvistica noastră actuală este reconsiderarea critică, în lumina progreselor de astăzi ale științei, a operei lingviștilor romîni din trecut. Ea face parte din tendința proprie culturii socialiste, care-și însușește tradițiile valoroase ale trecutului, folosind și dezvoltînd tot ce a produs viabil și util cultura epocilor anterioare. Pe lîngă studiile de valorificare a moștenirii noastre lingvistice scrise de D. Macrea și publicate în Limba romînă asupra lui Samuil Mi cu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, B. P. Hasdeu, I. Bogdan, M, Gaster, I. Bianu, Gustav Weigand, O. Densusianu și Sextil Pușcariu, este pregătită pentru tipar lucrarea de disertație a candidatului în științele filologice I. Rizescu, intitulată Contribuția lui H. Tiktin la dezvoltarea lingvisticii romînești, și va apărea în curînd un studiu asupra operei lui Al. Philippide și altul despre lingvistica romînească dintre cele două războaie mondiale. Prețuirea justă acordată operei lingviștilor din trecut se manifestă și prin retipărirea lucrărilor valoroase ale acestora. Pentru a se da posibi- litatea unor cercuri cît mai largi să cunoască] lucrarea clasică a lui O. Den- susianu, Histoire de la langue roumaine, ea a fost tradusă în limba romînă de Institutul de lingvistică din București și dată la tipar. In curînd va 10 apărea volumul al doilea din Limba romînă (Rostirea) de Sextil Pușcariu, rămas în manuscris la moartea autorului (1948). Lucrări mai vechi ale lingviștilor romîni de astăzi au apărut într-o formă nouă, reconsiderate în lumina progreselor lingvisticii marxiste. Dintre acestea amintim : lorgu Iordan, Nume de locuri în Republica Popu- lară Romînă (volJI, 1952), Al. Rosetti, Influența limbilor slave meridionale asupra limbii romîne (1954) și Limba romînă în secolele al XlII-lea — al XVI-lea (1956). Intensa muncă lingvistică din țara noastră se reflectă viu în nume- roasele și variatele studii care apar în revistele Limba romînă, Studii și cercetări lingvistice, Revista universității „0. I. Parhon^ din București, Studii și cercetări ale Filialei din Cluj a Academiei R.P.R., Cercetări de lingvistică (Cluj), Analele Universității „AL I. Cuza” din Iași și Studii și cercetări ale Filialei din Iași a Academiei R.P.R. Aceste publicații au un mare rol în stimularea interesului pentru cercetările lingvistice, pentru ridicarea tinerelor cadre de lingviști, iar bogăția materialelor apărute în ele poate fi apreciată, între altele, din următoarele date referitoare la Limba romînă : între 1952 și 1957, această revistă a avut 146 de colabo- ratori, dintre care 84 sînt cadre tinere care se găsesc la primele studii publicate. Cea mai mare parte dintre colaboratorii revistei sînt cadre ale institutelor de lingvistică, iar restul cadre didactice din învățămîntul mediu și superior. Publicațiile periodice de lingvistică sînt un factor activ pentru pro- gresul cercetărilor lingvistice și prin luptele de opinii care s-au manifestat în paginile lor. Astfel, în ultimii ani, au avut loc discuții vii asupra genului neutru între Al. Graur, I. I. Bujor și I. Pătruț, asupra dialectelor limbii romîne între Al. Graur, D. Macrea și R. Todoran, asupra existenței corelației de timbru a consoanelor dure și moi în limba romînă între E. Petro- vici, Al. Rosetti, Em. Vasiliu, Tamâs Lajos (Budapesta) și A. Avram, iar problemele limbii literare au fost larg dezbătute de către cercuri largi de lingviști, scriitori, profesori și publiciști. Este de dorit ca asemenea discuții, care fac parte din lupta de opinii necesară progresului științei, să devină tot mai numeroase, ele integrîndu-se în tradiția lingvisticii noastre, dominată de aprinse controverse creatoare. Institutele de lingvistică ale Academiei întrețin un strîns contact cu institutele similare din străinătate : Moscova, Praga, Varșovia, Sofia, Budapesta, prin schimb de cercetători și prin colaborarea la dicționarele bilingve. O parte dintre lingviștii romîni au luat parte la conferințele și congresele internaționale de lingvistică ținute în ultimii ani la Florența, Berlin, Moscova, Belgrad, Budapesta, Praga și Oslo. La toate aceste reu- niuni internaționale, ei au participat activ la lucrări. Pentru congresul 11 de la Oslo din august 1957, delegația romînă a alcătuit și prezentat un volum de 300 de pagini, intitulat Melanges linguistigues, cuprinzînd 22 de studii legate de tematica Congresului. Delegația romînă a fost singura care a prezentat un asemenea volum de contribuții, elogios apreciat în concluziile Congresului. ★ Realizările lingvisticii romînești din perioada de după cel de-al doilea război mondial sînt remarcabile, deși încă modeste în raport cu marile ei sarcini în cultura noastră. Dar perspectivele ei de dezvoltare sînt încurajatoare. Ea dispune astăzi de toate condițiile necesare unui progres continuu. în ultimii ani, au fost ridicate numeroase cadre tinere de lingviști. în afaiă de personalul didactic al facultăților de filologie, considerabil sporit față de cel de dinainte de război, institutele de lin- gvistică ale Academiei constituie o treaptă superioară de specializare. Ele dispun în prezent de un personal științific permanent de circa 100 de cercetători, la care se adaugă peste 100 de colaboratori externi. Munca lor este în permanență îndrumată și ajutată de lingviștii mai în vîrstă, care lucrează alături de ei la lucrările colective și în cercurile de studii de pe lîngă fiecare secție. Experiența aspiranturii a contribuit de asemenea la pregătirea temeinică a cadrelor tinere. în anul școlar 1956—1957 au obținut titlul de candidat în științele filologice cinci aspiranți: I. Rizescu, cu diser- tația Contribuția lui H. Tilctin la dezvoltarea lingvisticii romînești, Viorica Pamfil-Ilea, cu Elemente maghiare în lexicul Paliei de la Orăștie, Teofil Teaha, cu Graiul de pe cursul superior al văii Grisului Negru, Florica Dimitrescu-Niculescu, cu Locuțiunile verbale în limba romînă, și Emanuel Vasiliu, cu Accentul în limba romînă. O cale prețioasă de formare a cadrelor noi de lingviști o constituie aspirantura urmată de numeroși tineri romîni la facultățile de filologie din Uniunea Sovietică. Recent, candidatul în științele filologice Gheorghe Mihăilă și-a susținut, la Moscova, disertația : Cuvinte de origine slavă veche în limba romînă. Studiul și cultivarea limbii romîne sînt urmărite de opinia publică cu un pasionat interes, care corespunde dragostei manifestate totdeauna de poporul nostru pentru limba sa. Lucrările și revistele de lingvistică, în care se discută problemele actuale legate de dezvoltarea limbii națio- nale, apar într-un tiraj pe care nu l-a avut în trecut nici una dintre revi- stele noastre literare. Revista Limba romînă, spre exemplu, apare astăzi într-un tiraj de 7.500 de exemplare. Presa zilnică și periodicele de cultură generală publică adesea articole critice și informații privitoare la activi- tatea lingvistică, răspunzînd interesului viu al publicului cititor pentru problemele de această natură. Participarea largă a profesorilor din învă- țămîntul universitar, mediu și elementar la discutarea problemelor de lingvistică este organizată în cadrul Societății de științe istorice și filologice, 12 care are filiale în toată țara și care publică anual, începînd din 1955, culegerea de studii Limbă și literatură. Eodnica activitate desfășurată în ultimii zece ani în lingvistica romînească nu trebuie să ne împiedice ca să-i vedem și lipsurile, printre care cele mai de seamă sînt : insuficienta adîncire a teoriei materia- lismului dialectic și istoric despre limbă, lipsa de combativitate față de curentele idealiste din lingvistica burgheză actuală, lipsa studiilor asupra altor limbi moderne decît cea romînă, scăderea interesului pentru limbile clasice. S-a făcut prea puțin legătura necesară între studierea limbii literare și practica creației literare, în sensul că nu s-a analizat îndeajuns limba scriitorilor contemporani, limba presei, a emisiunilor de radio etc., acestor probleme acordîndu-li-se importanța cuvenită abia în ultimul an. .Deși revistele noastre de lingvistică au publicat studii despre realizările și problemele lingvisticii sovietice, ale lingvisticii bulgare, maghiare și cehoslovace, un mare interes prezmtă cunoașterea acestor probleme și din celelalte țări de democrație populară, ca și din țările capitaliste. înlăturarea a numeroase din lipsurile arătate mai sus este prevăzută în planurile de perspectivă ale institutelor noastre de lingvistică pentru perioada 1957 —1960, în parte în curs de realizare, pe care le prezentăm aici în mod sumar, pentru a se putea aprecia amploarea problemelor și lărgirea perspectivelor care se deschid lingvisticii noastre. în cursul anilor viitori se va reedita Gramatica limbii romîne, Micul dicționar orto- grafic și Dicționamtl ortoepic, ținîndu-se seama de observațiile critice făcute pînă acum acestor lucrări. S-a strîns un bogat material de observații asupra volumelor apărute pînă acum din Dicționarul limbii romîne literare contemporane, care va ajuta la îmbunătățirea unei ediții viitoare a acestora, în ceea ce privește începerea lucrărilor de elaborare a Dicționarului general al limbii romîne există discuții cu privire la calea de urmat pentru realizarea lui. Sînt două puncte de vedere care se înfruntă : 1) să se urmeze calea încercată de Hasdeu, Philippide și Pușcariu, cu o perspectivă de terminare foarte îndepărtată a lucrării; 2) să se întocmească în prealabil Dicționarul limbii vechi și să se termine Dicționarul de regionalisme și Dicționarul limbii lui Eminescu, acestea integrînd, alături de Dicționarul limbii romîne literare contemporane și de Dicționarul limbii romîne contem- porane, explicativ, etimologic și ilustrat, imaginea vocabularului romînesc din trecut și de astăzi. Elaborarea [Dicționarului general este, după părerea noastră, mai firească pe această din urmă cale, el urmînd să fie o lu- crare nouă, sinteză a experienței și a rezultatelor obținute prin aceste dicționare pregătitoare, temeinic lucrate. Hotărîrea Prezidiului Acade- miei din iulie 1952 a indicat această din urmă cale. Planurile de cercetări ale institutelor noastre de lingvistică mai cu- prind o bogată și variată tematică din toate ramurile lingvisticii: Arhiva 13 jonogr amică a limbii romîne, un nou Atlas lingvistic romîn, Formarea cuvintelor în limba romînă, Elementele de [substrat din limba romînă, Particularitățile latinei dunărene, Formarea limbii și a poporului romîn, Toponimia slavă de [pe teritoriul țării noastre. Trei colective ale Institu- tului de lingvistică din București elaborează în prezent o vastă biblio- grafie lingvistică, avînd trei teme esențiale : a) lucrările apărute asupra limbii romîne în țară și în străinătate; b) lucrările asupra limbii ro- mîne literare; c) izvoarele slave referitoare la limba romînă. Un mare număr de teme aparțin lingvisticii romanice: Formațiile diminutivale romanice, Formațiile romanice în domeniul prepoziției și al locuțiunilor prepoziționale, Exprimarea persoanei nedefinite în limbile romanice, Pro- blema omonimiei în limbile romanice, Nume de meserii și de unelte casnice în limbile romanice ș.a. Reluarea preocupărilor filologice se manifestă în pregătirea unei serii de ediții de texte, vechi romînești : Noul testament de la Alba lulia, Pravila de la Govora, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir ș.a. Dintre lucrările a căror apariție este reclamată de nevoile învăță- mîntului, menționăm : Gramatica istorică a limbii romîne, Istoria lin- gvisticii romîne și Istoria limbii romîne literare, pentru a căror elaborare există astăzi condițiile științifice necesare. Concepția materialistă care stă astăzi la baza cercetărilor noastre științifice, numeroasele cadre de lingviști din institutele Academiei și din universități și realizările lor din ultimii ani sînt o garanție sigură a succe- selor viitoare ale lingvisticii romînești. CULTIVAREA LIMBII ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA ANUMITOR CONSTRUCȚII GERUNZIALE DE FLORA ȘUTEU Gerunziul este un mod impersonal care exprimă acțiunea verbului în desfășurare și care se comportă, din punct de vedere sintactic, ca un adverb cu valoare de complement circumstanțial sau ca un adjectiv cu valoare de atribut. Dacă încercăm să înlocuim o construcție gerunzială printr-o construcție predicativă, constatăm că, adeseori, aceluiași gerunziu îi pot corespunde, în același context, mai multe feluri de propoziții subordonate. în propoziția : Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lingă fata vornicului (Creangă), gerunziul are, în același timp, mai multe înțelesuri: fudulindu-se era felul în care juca; fiindcă se fudulea; în timp ce se fudulea; ca să se fudu- lească, sau, în fine, care se fudulea. în alt citat: [Ursul] îl și întâmpină mornăind (Creangă), înțelegem că : îl întâmpina un urs care mornăia; în timp ce ursul mor- năia îl și întâmpina; mornăind era felul în care îl întâmpina ursul. în exemplele de mai sus, sensurile variate ale fiecărui gerunziu în parte concordă între ele și converg spre cristalizarea unei imagini com- plexe în mintea ascultătorului sau a cititorului. Uneori însă diferitele interpretări pe care putem să le dăm unui gerunziu se anulează reciproc. Din informația pe care o dă Farfuridi lui Brînzovenescu : 15 Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieșind de la Gata- vencu (Caragiale), . . . putem trage două concluzii contradictorii: madam Trahanache a fost văzută în momentul în care [ea sau Farfuridi, subiectul vorbitor] ieșea de la Cațavencu. în primele două exemple, polivalența sintactică a gerunziului nu știrbește înțelesul comunicării. Oricît de variat ar fi interpretată din punct de vedere sintactic, ideea exprimată de gerunziu nu are decît un singur unghi de raportare : subiectul propoziției (văru-meu, respectiv ursul), în exemplul ultim, cititorul propoziției rupte de context1 poate fi ușor pus în încurcă- tură în ce privește substantivul la care se referă gerunziul. Acest substantiv poate fi atît subiectul propoziției (subînțeles : Farfuridi)^ și atunci gerunziul este un complement circumstanțial de timp, cît și comple- mentul direct al propoziției {madam Trahanache), și în cazul acesta gerun- ziul îndeplinește funcțiunea de atribut. După părerea mea, o asemenea construcție gerunzială, ca și cele din exemplele date mai sus, poate fi interpretată ca avînd valoarea unui atribut circumstanțial, denumire folosită în Gramatica Academiei R.P.R. numai pentru propozițiile subordonate 2 și extinsă de Mioara Avram și asupra participiilor trecute 3. Orice construcție gerunzială atri- butivă poate fi înglobată în definiția atributelor circumstanțiale, deoarece și atributele gerunziale determină un substantiv și exprimă în același timp o idee referitoare la predicat. Gerunziul momăind exprimă acțiunea „a mornăi” sub forma unei însușiri caracteristice subiectului, dar, totodată, el exprimă și circumstanța în care se desfășoară acțiunea exprimată de predicat. Același lucru se poate spune și despre celelalte două gerunzii.din citatele de mai sus. Din exemplele de mai sus se poate observa că gerunziul, ca orice cate- gorie verbală, se raportează la un subiect, care poate fi atît subiectul verbului predicativ, cît și un alt substantiv din propoziție. Pentru ca^să se a- sigure înțelegerea exactă a comunicării, propozițiile trebuie astfel constru- ite încît să reiasă ,,clar care este subiectul fiecăruia din cele două verbe”4. Funcțiunea sintactică de atribut a gerunziului este secundară, deoa- rece ea nu poate apărea decît întovărășită de o idee circumstanțială. Gerunziul, care se comportă, în marea majoritate a cazurilor, ca un adverb, 1 Ceea ce face neclar citatul din Caragiale este fern a incompletă în care apare în Gramatica Academiei R.P.R. Fraza întreagă: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieșind de la Cațavencu tot astăzi pe la unsprece cînd mă întorceam din tîrg înlătură orice echivoc în legătură cu subiectul la care se referă gerunziul. Redat incomplet, citatul devine un exem- plu tipic de folosire necorectă a gerunziului, fapt care necesita în Gramatică un comentariu special. 2 Vezi Gramatica Academiei R.P.R., voi. al II-lea, p. 185. 3 Vezi Mioara Avram Despre corespondența dintre propozițiile subordonate și părțile de pro- poziție, [în] Studii de gramatică, voi. I, 1955, p. 160. 4 Gramatica Academiei R.P.R., voi. I, p. 321. 16 se caracterizează din punct de vedere sintactic, în primul rînd, ca un cir- cumstanțial. Totuși, funcțiunea atributivă a dus la crearea unor gerunzii care exprimă categoria genului și a numărului și care sînt deci adevărate adjective gerunziale. Matilda Caragiu, ocupîndu-se de funcțiunile sintactice ale gerun- ziului x, arată că numai gerunziile verbelor intranzitive se pot adjectiviza, pentru că numai ele pot exprima, sub forma unui adjectiv, o acțiune ca proces. Totodată Matilda Caragiu subliniază faptul că adjectivizarea este evoluția firească a gerunziilor cu funcțiune determinativă pe lîngă substantive. în legătură cu această problemă, nu sînt de acord cu Gramatica Academiei care, citînd o sintagmă ca : -femeie suferindă de friguri, conchide foarte lapidar că adjectivul gerunzial poate avea complement 2. Afirmația este inexactă. Suferindă ca adjectiv primește determinări prin analogie cu bolnavă, al cărui sinonim a devenit. Cred însă că o asemenea construcție e nerecomandabilă și nu trebuie generalizată la alte adjective gerunziale. în limba romînă nu se spune : deasupra orașului se înalță coșurile fumegînde în aer sau răni sîngerînde puternic. Acad. lorgu Iordan precizează că acordul gerunziului se admite numai atunci cînd atributul gerunziaVeste nedeterminat 3. După cum s-a putut vedea, gerunziul pune multe probleme. Expli- cația o găsim în faptul că, substituindu-se unei propoziții subordonate, concentrînd exprimarea, el elimină elementele de legătuiă ale unei depen- dente, dar, bineînțeles, este mai puțin clar decît construcția analitică pe care a înlocuit-o. în ciuda relativei lipse de claritate de care dă dovadă, construcția gerunzială, folosită și de vorbirea populară, însălără prea multă variație4, se răspîndește din ce în ce mai mult în scrisul romînesc de astăzi. Cauza răspîndirii gerunziului trebuie căutată în dorința publiciștilor de a da sobrietate stilului, prin concentrarea ideilor. Sub acest aspect, multiplele valori sintactice care pot fi exprimate prin gerunziu aduc un real serviciu. 1 Lucrarea urmează să apară în volumul al II-lea al Studiilor de gramatică, aflat sub tipar. 2 Vezi Gramatica Academiei R.P.R., voi. II, p. 84. 3 Vezi acad. lorgu Iordan, Limba romînă contemporană, ed. a Il-a. București, 1956, p. 624. 4 îa 200 de pagini din Graiul nostru, gerunziul apare de 25 de ori (dar în multe împreju- rări gerunziile se înșiră la rînd în versuri unde presupunem că le-au impus nevoile versificației: Lumiadă elcăfugea/Dajalbă la CaragealDomniacît maicui tidf Potera laelmănind/ Da Jianu înțelegind etc. p. 175). Valorile sintactice ale gerunziului din textele populare nu sînt prea variate. Predomină sensul temporal și cel cauzal. N-am găsit decît un singur gerunziu atributiv : Să oăz mindra-n Ușoară /Sărind ca o căprioară ... (p. 131). 2 — 0. 1799 17 Intr-o propoziție ca : ... își aprinse o țigară, zăbovind dinadins cu răspunsul. . . (Fla- căra, nr. 95, p. 14), gerunziul, fără să precizeze rigid felul raportului dintre cele două acțiuni cu totul distincte (a aprinde țigara — a zăbovi), sugerează existența unei relații multiple (de scop, de mod, de consecuție) între ele Alteori gerunziul dă impresia că exprimă modul de manifestare a unei acțiuni, deși, în realitate, el nu exprimă decît modul subiectiv prin care luăm cunoștință de acțiunea respectivă : -trenul se apropia clipind în noapte din ochii roșii (Flacăra? nr. 95, p. 10). Dar, spunînd „prea” multe, gerunziul este totodată apt pentru a nu spune nimic. Despre aceasta voi căuta să vorbesc în rîndurile care urmează. ★ Am spicuit din publicistica actuală cîteva construcții gerunziale care cred că pot fi discutate sub aspectul corectitudinii și al clarității exprimării. Le analizez cu scopul de a atrage atenția asupra inconve- nientelor pe care le prezintă gerunziul și din dorința de a ajuta la corecta, lui folosire. Situațiile analizate pot fi grupate în două categorii distincte : a) Fraze cu înțeles neclar din cauza folosirii unei construcții gerunziale. în numărul 3, 1957, al revistei Limba romînă, Marius Sala semnala faptul că în presa noastră zilnică sînt din ce în ce mai numeroase cazurile de înlo- cuire a propozițiilor atributive prin construcții cu gerunziu 2. Afirmația poate fi verificată cu multă ușurință. Ceea ce interesează discuția de față este situația în care folosirea gerunziului atributiv este nerecomandabilă din cauză că umbrește înțelesul frazei, uneori modificîndu-1 cu totul. Dau mai jos un citat ales anume dintr-o lucrare de strictă specia- litate, pentru a demonstra cît de mult poate fi modificat înțelesul unui text prin folosirea improprie a gerunziului : în schimb diftongul ea se întîlnește numai după consoană avînd o articulație palatală (Studii și cercetări lingvistice, VI, 31). Sînt sigură că, pentru cititorul neavertizat, înțelesul propoziției nu poate fi decît : diftongul ea se întîlnește numai după consoană, deoarece are o articulație palatală. Un context mai larg și lipsa oricărui semn de punctuație între sub- stantiv și gerunziu lămurește sensul exact al frazei, care ar trebui să fie : 1 O observație asemănătoare face și Matilda Garagiu atunci cînd arată deosebirea dintre modurile indicativ și gerunziu și precizează că acesta din urmă include și ideea de relație, pe care primul n-o poate exprima decît analitic. 2 Vezi Limba romînă, nr. 3, 1957, p. 41. 18 diftongul ea se întâlnește numai după consoană cu articulație palatală (sau: după o consoană cu articulație palatală. . După cum se poate observa în exemplul de mai sus, gerunziul nu concentrează exprimarea, ci apare ca un element care îngreuiază în- țelegerea textului. Cred că ar fi fost mai clară folosirea unei construcții predicative și în următoarele citate : Lingviștii romîni consideră limba literară ca o realizare superioară, sintetizînd posibilitățile de exprimare ale limbii întregului popor {Studii și cercetări lingvistice, VII, 299). în realitate pentru cineva vorbind românește beat este asociat cu pluralul beți, bete {Studii și cercetări lingvistice, V, 435). în ultimul exemplu se creează confuzie prin faptul că în limba romînă există cristalizată o expresie impersonală care are valoare circumstanțială și folosește gerunziul aceluiași verb : vorbind pe șleau. De altfel toate exemplele date mai sus se înțeleg cu greutate tocmai din cauza valorii exclusiv circumstanțiale pe care cititorii sînt îndemnați, în primul moment, să o acorde gerunziilor respective. în exemplele de mai sus, gerunziile au valoare atributivă pură, fără nici o raportare la verbul predicativ, ceea ce vine în contradicție cu funcțiunea lor sintactică obișnuită, aceea de complemente circumstanțiale1. Mai există încă un pericol al propozițiilor care folosesc construcții gerunziale : topica. în general, propozițiile subordonate trebuie așezate în imediata apropiere a elementului sintactic pe care îl determină. în cazul unor propoziții cu verb predicativ, între determinat și determi- nant pot să apară construcții implicite, fără ca înțelesul să fie știrbit, dar în cazul unor construcții gerunziale, atributive mai ales, topica trebuie respectată cu rigurozitate. în fața unui exemplu ca următorul : ...fără studierea multiplelor componente ale fenomenului de etnogeneză, îmbrățișînd variate domenii științifice... o soluționare convin- gătoare ...nu este cu putință {Contemporanul, nr. 471, 1/2), mi se pare surprinzător că un fenomen poate îmbrățișa domenii științifice. Situația contrară, adică aceea în care domeniile îmbrățișează fenomenul, aș fi acceptat-o mai ușor. Autorul, desigur, s-a referit la studierea fenomenului de etnogeneză și nu la fenomen în sine. 1 Am remarcat faptul că nu numai gerunziul dă naștere la confuzii în cazul folosirii atributive. în exemplul : Const. Dițâdă drumul în sală cunoscutilor și prietenilor, fără a avea bilete de intrare {România liberă,m\ 3428, 2/5), intenția autorului a fost să sublinieze faptul că prietenii, pe care Diță îi lăsa în sală, nu aveau bilete de intrare. Construcția nominală poate fi însă interpretată ca un circumstanțial de mod cu nuanță concesivă și avînd ca subiect nu complementul propoziției ci subiectul ei (Dilă). 19 Păstrarea gerunziului nu era posibilă în contextul de mai sus decît printr-o răsturnare a întregii propoziții : fenomenul de etnogeneză are multiple componente, fără a căror studiere, îmbrățișind variate domenii științifice... o soluționare convingătoare nu este cu putință. în ultima ana- liză se pare că ar fi fost mai nimerit să se renunțe la acest gerunziu echivoc și să se formuleze ideile astfel:... fără studierea multiplelor componente ale fenomenuhii de etnogeneză, cercetat de variate domenii științifice — o solu- ționare convingătoare nu este cu putință. Un caz asemănător este următorul: [Piesa muzicală] este îmbogățită în dezvoltare cu a treia temă culeasă de autor „de pe coclaurii muntoși din munții Gorjului”, care oferă prin caracteru-i cald, narativ, un contrast binevenit în vastitatea desfășurării primelor două teme, evocînd frumusețea sufletească a oamenilor și poezia locurilor (Contemporanul, nr. 471, 4/1). Mărturisesc sincer că n-am înțeles ideea din citat. Nu se poate ști dacă primele două teme evocă frumusețea sufletească a oamenilor sau dacă a treia temă „oferă” un contrast „binevenit” prin această evocare. Presupun că ultima soluție e cea exactă, deoarece, după părerea mea, evocarea unor trăsături sufletești trebuie să aibă caracterul cald pe care autorul afirmă că-1 găsește în tema a treia. Dar pot avea oare siguranță ? Ar fi fost mai bine dacă, într-un text atît de lung și atît de plin de judecăți de valoare, autorul ar fi lăsat la o parte gerunziul și s-ar fi coborît la nivelul unei simple construcții cu predicat verbal: a treia temă... care evocă frumusețea... oferă. . . sau ... în primele două teme, care evocă frumusețea... b) Folosirea urnii număr prea mare de gerunzii într-un context restrîns. în cazul cînd într-o singură propoziție se succed mai multe construcții gerunziale, acestea solicită multă atenție din partea celui care le folosește. Dacă, din punct de vedere sintactic, între ele există concordanță, folosirea lor poate să strice cel mult armonia lecturii, prin repetarea monotonă a terminației gerunziului : -înd. Una dtipă alta, turmele erau mînate spre malul Dunării și acolo se auzeau oamenii prinzînd oile și încărcîndu-le, numărînd (Tînărtil scriitor, nr. 4, 1956, p. 16). De altfel tălmăcirile făcute în ultimii ani din La Fontaine și Krîlov, renunțînd ain principiu la reproducerea verbală și căutând mutarea „miezului” dintr-o limbă într-alta, îndepărtîndu-se uneori total de originalele lor, ajungeau la producții originale la rîndul lor, purtând pecetea sigură a poetului romîn (Gazeta literară, nr. 180, 2/2). Alteori însă gerunziile nu se află într-un raport de coordonare. Primul gerunziu exprimă, de exemplu, cauza acțiunii exprimate de cel de-al doilea : 20 își aminti de stiloul Kăweco uitat într-o haină civilă mai bună; jos, în dulap, scăpîndu-l printre niște dantele ofilite și-o fleoarță de pălărie cu pene, a babei, scormonind, i-au foșnit hîrtii sub degete (Gazeta literară, nr. 180, 5/1). în treacăt trebuie să spun că o topică mai înțeleaptă ar fi înlă- turat mult din „teribilismul” căutat, pe care îl vădește citatul, ca de altfel întreaga lucrare din care face parte. Dar nu de topică mă ocup, ci de gerunziu. Dacă cineva își ia osteneala să analizeze mai atent fraza, desigur că se dumirește asupra raportului temporal dintre cele două acțiuni. Autorul n-a găsit de cuviință să-și formuleze ideea printr-un verb predicativ,însoțit, eventual, de al doilea la gerunziu (îl scăpă... și scor- monind .. . sau scăpîndu-l scormoni și . . . ),din teama de a nu rămîne fără cititori „atenții Există și cazuri cînd construcții gerunziale juxtapuse diferă cu totul din punctul de vedere al valorii lor sintactice : un gerunziu este circumstanțial de mod, iar al doilea atribut, ca în exemplul: Vai, cîte se trecură, pe lume, nopți ca asta Găsind poeți din beznă smulg inel spre zori cuvîntul. (Contemporanul, nr. 479, 3/4). Versul vrea să vorbească despre poeții care smulg din beznă cuvîntul și pe care noaptea îi găsește la masa de lucru. Din păcate, și citi- torul trebuie să depună eforturi pentru a „smulge” din... obscuritate în- țelesul poeziei. O situație asemănătoare apare în exemplul următor: „• • •primind lovituri — merg în d de la neînțelegeri sincere pînă la minciuni conștiente—leninismul, marxismul epocii contemporane, a ieșit mai puternic, mai oțetit și mai viabil (Viața romînească, nr. 4, 1957, p. 5). Dacă însă se succed mai multe gerunzii, se întîmplă ca textul să devină o veritabilă șaradă : Daquin a greșit însă acolo unde a modificat... acțiunea roma- nului, arătîndu-ni-l pe Bel Ami în ceartă cu Walter, ratînd încercarea de șantaj asupra acestuia, expulzat din redacția ziarului ca un om eșuat și învins, și refăcîndu-se numai prin lovitura erotico-matrimonială ( ! ) dată fiicei speculatorului (Flacăra, nr. 80, p. 16). Primul gerunziu este un circumstanțial cauzal cu nuanță modală, iar ultimele două sînt atribute pe lîngă complementul direct al acestui ge- runziu. îmi dau seama de exacta valoare sintactică a ultimelor două gerunzii numai datorită faptului că am cunoștință de subiectul filmului analizat. Altfel, aș putea socoti gerunziul ratînd ca un atribut pe lîngă substan- tivul Walter, ba chiar tot ca un circumstanțial de mod al predicatului a modificat. Din această ultimă interpretare s-ar putea trage concluzia 21 că Daquin a greșit de două ori cînd a modificat acțiunea romanului : o dată fiindcă ni-l arată pe Bel Ami în ceartă cu Walter, a doua oară fiindcă ratează o încercare de șantaj asupra acestuia. Neavînd intenția să soluționez problema funcțiunilor sintactice ale gerunziului, m-am mulțumit să semnalez unele cazuri de folosire neiscusită a diferitelor construcții gerunziale. Am căutat să ilustrez situa- țiile tipice din acest punct de vedere, găsite în presa actuală. Am constatat în acest sens că ceea ce dăunează clarității unui text este, în primul rînd, contradicția dintre funcțiunea sintactică pe care o acordăm în mod obișnuit gerunziului și aceea pe care i-o acordă autorul, neprecizarea subiectului la care se raportează gerunziul, precum și lipsa de concordanță între valorile sintactice ale mai multor gerunzii care se succed. în ultimă instanță se poate spune că, fără a contraveni vreunei norme gramaticale, abuzul de gerunzii îngreuiază înțelegerea unui text. Limba romînă preferă, în general, construcțiile predicative. Acestea sînt cu atît mai necesare în propoziții și fraze ample, în care o formă nominală ca gerunziul poate să determine în același timp mai multe părți de propoziție. De aceea, deși extrem de util sub raport sintactic și stilistic, gerunziul trebuie evitat atunci cînd, scurtînd vorbirea, prelungește efortul mintal al cititorului. LIMBA LITERARA ASPECTE ALE LIMBII ȘI STILULUI LUI MATEI CARAGIALE DE PAUL LĂZĂBESCU Analiza problemelor de conținut ale operei lui Matei Oaragiale descoperă pe scriitorul realist cu vădită atitudine critică față de societatea pe care o descrie. Ne referim în primul rînd la Craii de Curtea-Veche, romanul societății disolute bucureștene din anii 1910—1912, adică al acelui București care „rămăsese credincios vechii sale datini de strică- ciune” L Urmărind aspectele caracteristice ale limbii lui Matei Oaragiale, nu putem face abstracție de conținutul operei, căci numai în lumina epocii descrise, a personajelor prezentate, a participării sufletești a scrii- torului la evenimentele care se succed, faptele de limbă și stil prezintă interes. Ceea ce izbește de la început în lectura operei lui Matei Oara- giale este bogăția lexicală, aglomerarea de termeni contrastanți într-o sinteză strict personală 2. Una din condițiile specifice limbii prozei artistice este o mai mare libertate în folosirea elementelor de vocabular 3J Matei Oaragiale nu face restricții în întrebuințarea cuvintelor. Dimpotrivă, pentru a evoca cu maximum de precizie imaginile, întrebuințează toate denumirile particu- lare, adică uzează de forme arhaice, exotice, tehnice, populare etc. Sfera 1 Matei L Oaragiale, Opere, ed. Perpessicius, Fundația pentru literatură și artă, 1936, p. 96. Toate trimiterile următoare se referă la această ediție. 2 Cf. acad. Tudor Vianu, Arta prozatorilor romini, Ed. Contemporană, 1941, p. 363. 3 Cf. Gustave Lanson, L’art de la prose. Paris, 1909, p. 228. 23 lexicală a lui Matei Caragiale ne apare ca una din cele mai întinse și variate din literatura noastiă. De aceea vom analiza lexicul lui grupîndu-1 pe diverse categorii, fără însă a alcătui un glosar complet al operei, ci numai în scopul prezentării elementelor caracteristice. Pentru a alcătui atmosfera epocii și mediului acțiunii din Craii de Curtea-Veche (ca și din celelalte scrieri), revin cu insistență, ca o necesitate a evocării, termenii de origine turcă și neogreacă. Turcisme: baldîră (femeiegrasă), bașca (separat, în afară de), belea (supărare, necaz, încurcătură), bezevenclîc (șmecherie), boiu (talie, statură), bidineaua (cîntec turcesc), cacialma {tragere pe sfoară), calp (fals), calpuzan (falsificator), cealma (turban), chervan (car mare pentru transport), ciam- para (cîntec turcesc), chiolhan (chef, banchet, veselie), ciohodar (lacheu, slugă), conabiu (roșu închis, vișiniu), cuca (căciulă do catifea aurită, împo- dob’tă cu pene de struț, pe care o dăruia sultanul domnului, la urcarea pe tron), cula (boltă, turn), ciufut (sgîrcit), dalhauc (lingău, parazit), geamale (pocite), geamlâc (perete format clin geamuri), ghiul (scul, țosătuiă), ghiurghiuliu (trandafiriu), giolar (cel care joacă arșice), hagialîc (pelerinaj),. huzur (belșug), indrușaim (plantă de podoabă cu flori frumoase și miros plăcut), ișlic (glugă), levent (voinic, zdravăn), maneaua (cîntec turcesc),. marda (lepădătură, pleavă), mașala (faclă), matofit (hodorogit, uzat), mehenghi (șiret, viclean), miambal (candel), năstrape (căni, pocale), nuri (farmece), paceaură (otreapă), parmaclîc (balustradă), peșcheș (dar, cadou), sîngeap (roșu închis), schembea (drob de miel), soitar (bufon, caraghios), surguciu (egretă), șiboi (mieșunea), toptangiu (angrosist), topuz (sceptru, insemn), ursuzluc (necaz, rea dispoziție), zaifet (ospăț, petrecere), zurba (răscoală). Grecisme : arhon (domn, boier), cănăvăț (țesătură din lînă), catari (catarg), clironomie (moștenire), diată (testament), ipistat (subcomisar), left (medalion, ban de aur), meremeiisi (repara), neramzi (portocali) pantahuză („a umbla cu pantahuza”, a se duce din casă în casă, a colporta știri defăimătoare), paraferne (averea femeii în afară de zestre), pardon (leopard), schiros (cancer), zgripțor (pajură), zuliar (gelos). Multe dintre cuvintele înșirate mai sus au ieșit din uz și astăzi nici nu mai sînt înțelese. Eeaducerea lor însă în paginile lui Matei Caragiale, ca mijloc de a evoca epoca, reprezintă un procedeu stilistic important. Dar lexicul lui nu se caracterizează numai prin aceste cuvinte de origine turcă sau neogreacă, ca singur mijloc de evocare a trecutului. Se poate enumera altă categorie de cuvinte învechite, de diferite origini, folosite în același scop : bez (afară de, orig. sl.), băsni (a povesti, a pălăvrăgi, orig. sl.), caretă (trăsură, orig. it.), căvălării (ordine, decorații, orig. lat.), gvardie (gardă, orig. rus.), herb (stemă, orig. polon.), lentă (cordonul unui ordin, 24 orig. rus.), racherie (circiumă, derivat de la rachiu), sămeș (casier, adminis- trator financiar, derivat de la samă, cf. vameș de la vamă), stepenă (semn, rang, orig. sl.), tartane (soi de vase maritime), tractir (birt, circiumă, orig» rus.), urdie (formă veche pentru hoardă), vistavoi (ordonanță, orig. rus.), valtrap (cioltar, țesătură ce se pune pe spinarea unui animal, orig. rus.). O altă categorie importantă o formează elementele populare și regionale. Elemente populare : aur faur (bijutier), bu/rhai (ceață rară după ploaie), cadră (ramă), chimiță (caraghios, nebun), chițimie (cocioabă, odăiță mică de tot), ciobi (sparge, știrbi), cioclovină, cocoșneață (termeni peiorativi pentru cocoană), dauri (compus-din deaur), fleorțăi (a vorbi degeaba, aiurea), frichini (a freca), iasmă (nălucă, vedenie uricioasă, femeie foarte slabă), ticuri (a luci, a străluci), marțafoi (netrebnic), misie (misiune), năvîrlii (năbădăi), osîrdie (ardoare, zel), ostoi (a liniști), periple (întîmplări), policar (degetul mare do la mînă), polog (baldachin, așternut), pui (a înmulți), rișcar (cel care joacă rișca), rostui (a face rost), scîrnă (murdărie), scorboli (a căuta, a cerceta), socri (a cicăli), stampată (femeie neglijentă și murdaiă), teșmeni (a ului), turbă (turbare), țingău (guiă-cască), uitătură (privire), ușarnic (vagabond), vaer (vaiet), zălogi (a amaneta), zăticni (a deranja). Elemente regionale (muntenisme): aciola (a aciua, a oploși), boboșat (bulbucat), cășuna prinde necaz pe cineva), cîrcotă (ceartă), clină (povîrniș, coastă), dăula (aistovi), dîrdoră (poftă, ardoare, foc), găman (mîncăcios), hărtăni (a sfîșia), încăibăra (a se lua la ceartă), îngăla (a murdări), peș (pieziș), prefira (a lăspîndi), scălămbăi (a strîmba), surchidi (a hăitui), vîtnic (un fel de fotă largă, alcătuită din două bucăți, lucrată încrețit ca fusta), zăbranic (crep, țesătuiă), zăcaș (leneș, trîndav). Cînd mijloacele vorbirii obișnuite a personajelor lui Matei Oaragiale încetează să mai fie întrebuințate și scriitorul vorbește în numele său, descoperim o altă categorie și anume aceea a neologismelor savante : cavale (cai), conceda (acorda), laboare (muncă), peripatetician1 (care ur- mează doctrina lui Aristotel), selbă (pădure), sibarit (voluptos, moleșit) venust (pur), vil (abject, josnic). Trebuie sa subliniem caracterul căutat al acestor termeni. Numărul neologismelor crește simțitor dacă extindem sfera cercetării lexicale la toate scrierile lui Matei Oaragiale : abandon, afecționa, anomalie, aroga, bail, celibat, eclera, electiv, facilitate, ignar, impostură, inalienabil, lezat, necroze, neofit, pasemente, precar, pueril, pietate, prohibit, transmisibilitate etc. 1 Derivat de la peripatetici, acei filozofi din antichitate care făceau parte din școala lui Aristot și care s-au numit astfel, fiirdcă filczolul grec învăța pe dini] clii j î i plin bîi cine printre coloanele (gr. peripalor) clădirii; de aici prin extindere cxpietialui katci Caiagialc „cutre- ierînd calmi peripateticieni”. 25 Din expunerea acestor categorii se poate observa cu destulă ușurință bogăția și varietatea lexicului operei lui Matei Caragiale. De la cuvîntul periferic, trivial, la neologismul corespunzător noțiunii abstracte, toate categoriile își fac loc pentru a ilustra mai bine ideile și imaginile scriito- rului. Iată un context în care se poate urmări alăturarea termenilor din diversele categorii menționate : ,,Femeile ce slujiseră de matcă — greaca ursuză și sanchie clocin- du-și cu gura încleștată lunga dambla între hîrdaiele de neramzi și de gazii, sîrba haină și dîrjă care, pe patul morții, scuipase grijania în barba popii și-și dase sufletul blestemîndu-și copiii, brașoveanca zăcașă și fățarnică roasă de schiros și de pizmă — înveninaseră mai mult acel sînge bolnav, îi sporiseră funesta zestre de racile și de beteșuguri, dar ascuțiseră totdeo- dată și deșteptăciunea celor născuți dintr-însul, acea stearpă deșteptă- ciune, nesănătoasă și ea poate, care atinsese o așa înaltă stepenă de agerime la vlăstarul cel din urmă” (p. 99). Matei Caragiale este printre puținii scriitori care fac loc în literatura noastră elementului argotic și periferic. Denunțarea viciului și a corupției motivează prezența cuvîntului trivial, repulsiv. Pentru alcătuirea bio- grafiei personajelor sale’autorul nu face economie de date. G-ore Pirgu este un giolar (cel care joacă arșice), rișcar (cel care joacă rișca), slujnicar (cel care face dragoste cu slujnicile), codoș (mijlocitor între femei și bărbați în scop de desfrîu), măsluitor (cel care trișează la jocul de cărți), un chimiță (caraghios, nebun) cu suflet de hengher și de cioclu, cu mutră obraznică de marțafoi (netrebnic), o lichea fără seamăn și fără pereche. Denumirile noțiunii ,,femeie ușoară” capătă în limbajul periferic al personajelor lui Matei Caragiale o mare dezvoltare. Incepînd cu popularul muiere, trecînd la neologismul compromis damă, la turcescul cadînă, întîlnim : armăsă- roaice, cocoșnețe, cotoșmane, marcoave, otrăvuri, paceaură, paparudă, putoare, pupxiică, rable de pripas, răsuflătură, șlampătă, ștoalfă, trezitură etc. Verbe ca fleorțăi (a vorbi degeaba, aiurea), îmbâloșa (a umple, de bale), îngăla (a murdări), scălămbăi (a strîmba), formule expresive ca a-ți face capul ciu- ■ lama, îți sună coliva (sinonime respectiv cu a-ți face capul calendar și îți sună ceasul morții), sînt numai puține exemple spicuite din paginile lui Matei Caragiale. Limbajul argotic propriu-zis intervine atunci cînd cuvîntul este folosit direct de Pirgu : „ — ,,La mai mare solzoșia ta”, se închină cu temenele, ,,al nostru ești. Umbli să-ți lași lapții cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiță la Masinca, o luaseși pe coarda razachie, cu sacîz dulce, ușor. Ce pramatie ; faci pe cocoșu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de învățat încă multe; ești junic; ca să le fii pe plac maimuțelor trebuie să fii porc, și cu șoriciul gros. Și mai ales nu tîrnosi mangalul că te usuci; de ți-a mirosit cumva 26 a pagubă, împinge măgarul mai departe ; știi vorba : malac să fie că broaște ... Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbe- cește, ca pînă de iarnă să te văz crap îmblănit” (p. 165). Solzoșia ta, formulă de adresare cu aspect reverențios, dar în realitate formulă ironică și disprețuitoare, prin care se face aluzie la faptul că per- sonajul respectiv este întreținutul unei femei ușoare (cf. termenul argotic peste „tînăr întreținut de o femeie mai în vîrstă”). Umbli să-ți lași lapții cu folos, „umbli să profiți”. Te înfigeai în undiță la Masinca, căutai să intri în grațiile Masincăi s-o cucerești, erai prada momelilor ei. A o lua pe coarda razachie, cu sacîz dulce, ușor, a face pe sentimentalul, conștient astfel de izbîndă în cucerirea personajului feminin. Ești junic, ești tînăr și lipsit de experiență în comportarea cu femeile. Maimuțelor, femeilor. Nu tîrnosi mangalul, nu pierde vremea fără să profiți (cf. expresia argotică nu arde gazul). Să te văz crap îmblănit, aceeași aluzie la faptul că personajul va deveni un întreținut (cf. termenul argotic pește); îmblănit, îmbrăcat din veniturile femeii. Malac să fie că broaște . . ., aluzie la zicala „lac să fie că broaște sînt” ; expresia argotică are sensul : bărbat să fie că femei sînt . .. Această imoderație verbală nu definește vreo dispoziție a lui Matei Caragiale pentru expresia vulgară, trivială, ci are o funcțiune critică pe care expresia decentă n-ar fi putut-o suplini cu același rezultat. Căci prezentarea desfrîului și a descompunerii societății] din Craii de Curtea- Veche n-ar fi fost tot atît de profundă dacă autorul ar fi lipsit-o de cruzi- mea și virulența expresiei. O altă notă caracteristică lexicului lui Matei Caragiale este tendința de a forma cuvinte sau de a folosi anumite derivate. Intîlnim o serie de cuvinte compuse ca : cavaleri-guarzi, paraclis-arzător, proviant-maistru, soare-apune, strejinopți. (Interesant este, mai cu seamă, exemplul ultim care, deși formație compusă din două substantive, are valoare și flexiune adjectivală : „în jurul nostru foiau și forfoteau jivinele strejinopți ale orașului”1). De asemenea observăm deasa folosire a verbelor formate de la substantive cu prefixul în(m) — (îmbăloșa, împîcli, încercăna, încoma, înfrigura, înroura, înstela, înstema, învolbura, învoita), sau a formațiilor verbale de la teme substantivale și adjectivale de felul lui codi, cer cui, cuiba, gerui, perdelui, prileji, rostui, socri, spuma, tărbăci, vifori, viteji. 1 Acad. lorgu Iordan in Limba romînă actuală, Iași, 1943, p. 225, crede a fi o formație după modelul german Wachtmeister (cf. ardelenismul strajamestec). Ținîndu-se seamă însă de capacitatea mare de inventivitate lexicală a lui Matei Caragiale, este posibil ca acest compus să fi apărut independent de modelul german. 27 Un alt fapt demn de remarcat este întrebuințarea superlativului absolut format din mult + pozitivul: mult bătrîn, mult duios, mult mîndre, mult înalte, mult bogat etc. Forma aceasta are astăzi o mare lăspîndire mai ales în graiul muntenesc. Ea apare și în textele vechi, chiar în cele d:n secolul al XVI-lea1. La sfîrșitul secolului trecut acest superlativ îl găsim și în scrierile artistice. (Of. Eminescu, „mult bogat ai fost odată, mult lămas-ai tu sărac !”). în sfîrșit, pentru întregirea tabloului lexical sînt interesante unele fonetisme și forme regionale sau arhaice : bunioară, mă consolă (ind. prez. 3 sg.*), danța, dănțuitoare, deterăm (pf. s. 1 pl.), dîrj, doftor, estind, fantasia, fermec, flăcări, jicni, mosafiri, nedomerirea, se oglindă (ind. prez., 3 pl.), sortit, troiane, tutulor, țifru etc. D?ucă pînă aici am urmărit varietatea și bogăția lexicală, nu mai puțin interesant este de urmărit felul în care Matei Couragiale îmbină aceste elemente lexicale în construcții sintactice. Scriitorul trece adeseori peste normele lingvistice tradiționale, introducînd în domeniul sintaxei nume- roase inovații. Semnalăm, bunăoaiă, cazul prepozițiilor unde constatăm inovații în întrebuințarea lor : prep. în în locul prep, cu : „din belșug bătute în safire de Ceylan, numai în safire de Ceylan” p. 50. prep, de în locul prep, pentru: „am de Berlin mare slăbiciune” (p. 35), „tovarășul nedespărțit al lui Pașadia, de care aveam o evlavie nemăr- ginită” (p. 66), „căci dacă de Pașadia aveam evlavie, de Pantazi aveam slăbiciune” (p. 81), „slăbiciunea ce-am avut de asemenea ființe” (p. 85). Folosirea unor astfel de construcții, mai ales că ele apar în vorbirea scriitorului nu a personajelor, ne-ar îndemna să credem că ne aflăm în fața unei influențe străine. Compararea textului cu prima versiune publicată în Viața romînească (anul XIII, nr. 8, august, 1921) unde se folosesc construcțiile firești cu prep, cu și respectiv pentru, ne trezește însă îndoială, înlocuirea prepozițiilor firești cu și pentru, prin în și de este făcută în mod conștient de către Matei Caragiale, este o intervenție voluntară pe primul text. Tendința de a nu respecta regulile topicei obișnuite se remarcă ușor în paginile scriitorului. Așezarea cuvintelor prezintă numeroase particularități care contribuie la crearea farmecului limbii lui Matei Caragiale. Autorul caută cu minuțiozitate locul fiecărui cuvînt în frază, pentru a exprima prin o anumită așezare a cuvintelor starea sufletească respectivă și totodată pentru a da frazei sale rezonanță și muzicalitate. Inversiunile cele mai frecvente privesc poziția atributului : „ciudatul prieten”, „vorbea cu păgînească evlavie” „cotropiți de veninoasă verdeață”, 1 Gf. Acad. Al. Rosetti, Lim}a romînă în secolele al XlII-lea — al XVI-lea. Ed. Acad. R.P.R., București, 1956, p. 132. 28 „înflorite poene”, „deasupra negrelor prăpăstii”, „ne fermeca lina tăcere”, „albul răsfăț”, „verdea întunecime”, „tainica pierzanie a nopților”, „stră- bateam sumbre meleaguri” și „rîpoase singurătăți”. Pentru Matei Oi^ragiale principala preocupare este combinarea și aranjarea cuvintelor în așa mod, încît nu numai sensul lor să traducă gîndurile sale, ci însăși muzicalitatea, armonia interioară a frazei să le sugereze. Din această cauză limba lui Matei Oaragiale relevă un aspect cu totul particular. Arhitectonica construcțiilor tiădează un meșter al cuvîntului, tiădează permanenta grijă a autorului pentru forma expresiei. Matei Oaragiale este un calofil : „E o seară prea frumoasă, Domnule, o seară de basm și de vis. Asemenea seri se întorc zice-se, de demult; în taina lor le plăcea meșterilor celor vechi să întruchipeze unele legende sacre, rareori însă penelul celor mai iscusiți chiar a izbutit să le redea umbra limpede în toată albastra-i străvezime. E seara izgonirii Agarei, seara fugii în Egipt. Pare că fascinată vremea însăși își contenește mersul. Și în văzduhul fluid nici o adiere, în frunzișuri nici un murmur, pe luciul apei nici un fior”... (p. 87). Limba lui Matei Oaragiale dă impresia unei limbi căutate, a unei limbi lucrate cu o minuție meșteșugărească a detaliilor,- împinsă uneori pînă la artificialitate : „Să fi avut un scop stăruința încăpățînată cu care își perdeluia scurtul lui trecut și viața de toate zilele se putea prea bine, era însă, o spun iarăși, atîta mîndrie în privirea lui, ce pururi nepăsătoare de ce se petrecea pe pămînt, arăta a se pierde aiurea, în depărtările unei lumi de vis, încît ar fi făcut să se risipească orice umbră de neîncredere sau de bă- nuială” (p. 42). Cînd lumea desfrînaților nu mai este prezentă, cuvîntul obscen și vulgar nu-și mai găsește loc în paginile lui Matei Oaragiale. Descoperim în schimb, minunate descrieri de călătorie prin istoria și literatura mai tuturor țărilor și veacurilor, peregrinări imaginare pe mările elene și latine, pe întinsul oceanului pașnic, prin pădurile întunecoase ale Amazonului. Aceste pagini dezvăluie alte posibilități și alte mijloace stilistice. Matei Oaragiale este un desăvîrșit pictor al serii, al mării, al florilor, al interioarelor. Capacitatea sa de a sugera culorile prin invocarea elemen- telor care amintesc nuanțele și tonurile naturale, formează unul din prin- cipalele sale procedee. Astfel, postavul are fața iascăi, mătasa e șofranie, rochia de lastiă nerămzie, părul morcoviu sau ca mierea arsă, lumina unei zile de toamnă e chihlibărie. Culorile sînt deci sugerate de elementele natu- rale din lumea vegetală sau minerală care prezintă cea mai mare varietate de tonuri și nuanțe. E remarcabil gustul rafinat cu care îmbină culorile : „In lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu cruce pe piept și afară de 29 scarlatul^^ înveșmîntați și împănoșați în aur și verde, verde și aur? așteptam ca surghiunul nostru pe pămînt să ia sfîrșit” (p. 186). împereche- rea aceasta a unei culori cu aurul, metalul care sugerează el însuși o culoare, o găsim folosită ca un procedeu stilistic : ,,Astfel, cînd trecînd pragul posomoritului salon Mihnea trase după el ușa, totul era acolo numai aur și negru-, negru și aur” (p. 242). La ,,belșugul de abanos și de mahon”, ,,de mătăsării, de catifele și de oglinzi” în descrierea decorului, Matei Caragiale adaugă aroma miro- deniilor și mireasma florilor de tot felul : gazii, liliaci, neramzii, orhidee, tiparoase, trandafiri, tufănici. O singură frază adună atîta floare încît capătă culoare : „Mușețelul și nalba năpădeau curțile, pretutindeni leandri, rodii, lămîiță, la ferestre se înghesuiau ghivecile de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim, de șiboi” (p. 120). Aceste aglomerări de culori și esențe, arta de a întovărăși cuvintele și de a trezi imaginile, contribuie la strălucirea stilului lui Matei Caragiale. La acestea se mai adaugă muzicalitatea, arhitectonica frazei. Prin sime- tria determinărilor, a accentuării lor, contextul sugerează uneori muzica însăși : ,,Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol, care era una din slăbi- ciunile lui Pantazi, valsul voluptos și trist în legănarea căruia pîlpîia, nostalgica și sumbră fără sfîrșit, o patimă așa sfîșietqare că însăși plăcerea de a-1 asculta era amestecată cu suferința. De îndată ce coardele încălușate porniseră să îngîne amara destăinuire, întreaga sală amuțise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioșii și dezamăgiri, rătăciri și chinuri, remușcări și căințe, cîntarea înecată de dor se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt, pierdută, o prea tîrzie și zadarnică che- mare” (p. 188). întregul pasaj e dominat de sugerarea insinuantă a melodiei valsului, cu adînci rezonanțe pe plan moral. în primul rînd forța de evocare este augmentată de reluarea ter- menului* vals (vals domol, valsul voluptos și trist, apoi prin perifrazele amara destăinuire, cîntarea înecată de dor) care corespunde în muzică temei pe care se brodează diversele variațiuni. în al doilea rînd, forța de evocare este augmentată de calitatea și modul de dispunere a diverselor de- terminări. în prima frază determinările sînt dispuse într-o perfectă simetrie. Astfel accentul de insistență cade pe primul atribut domol, apoi în inte- riorul frazei pe atributul dublat voluptos și trist și pe dubla complinire nostalgică și sumbră, iar la sfîrșitul frazei pe atributul sfîșietoare. (Adică : 1, 2, 2, lj. în ultima frază procedeul formal e schimbat. Fraza începe prin determinări (triplu atribut adjectival mai învăluită, mai joasă, mai înceată? 30 urinat de un multiplu de două compliniri (3 x 2) exprimate prin substan- tive abstracte împerechiate ritmic, duioșii și dezamăgiri, rătăciri și chinurir remușcări și căințe) după care urmează subiectul, predicatul etc. în sfîrșit verbele care urmează sînt și ele dispuse în așa fel încît caracterul dinamic al mișcării este atenuat treptat, într-o gradație descendentă (se îndepărta,, se stingea, suspinînd, pierdută). Este interesant de relevat paralelismul dintre ceea ce sugerează determinantele așezate într-un perfect descrescendo, și ceea ce evocă verbele din fraza finală, atenuarea mișcării. Există o armonie deplină între conținut și formă, care dă întregului pasaj impresia unei melodii ce se pierde în depărtare. Alte efecte de stil sînt scoase prin repetarea unui cuvînt în frază, pentru a sugera insistența unui gînd sau a sublinia o anumită nuanță afectivă : „Tot timpul se gîndea la dînsa, vorbea numai de dînsa, mă ruga, să-i vorbesc de dînsa, orice, rău chiar, dar să fie de dînsa” (p. 177). Sau : „Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimelor rele, cei trei crai, mari egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară, vecernia, vecernia mută, vecernia de-apoi” (p. 176). Unele descrieri din paginile lui Matei Oaragiale sugerează vizual tablouri în mișcare, ca pe pînza unui ecran cinematografic : „Corabia aluneca încet între țărmurile lăudate ale mărilor elene și latine-; stîlpii capiștii în ruină răsareau din crîngul de dafini. O grecoaică ne zîmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu neguță- torii armeni și jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne amețea forfoteala pestriță de schele scăldate în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirile turcești, albul lăsfăț al orașelor răsăritene tolănite ca niște cadîne la umbra cedrilor trufași, lăsam să ne fure vraja albastră a Mediteranei pînă cînd copleșiți de toropeala cerului său de smalț și înăbușiți de vîntul Libiei, ieșeam la ocean” (p. 90). Realizarea mișcării și duratei se datorește folosirii imperfectului.. Imperfectul este un timp care are calitatea de a sugera durata și, în același timp, mișcarea în succesiunea imaginilor. Folosirea imperfectului în astfel de descriere este un alt procedeu stilistic al lui Matei Oaragiale. încercarea, de a înlocui imperfectul, printr-un alt timp trecut, duce la diminuarea valorii artistice a textului de mai sus. Cea mai bună caracterizare a lui Matei Oaragiale este aceea pe care el însuși a făcut-o unuia din eroii săi : „stăpîn pe meșteșugul de a zugrăvi cu vorba”. Grija nemărginită pentru forma expresiei, tehnica construcției,, arhitectonica decorativă, geometrică a frazei, ca și limitarea la o serie 31 de probleme tehnice (lumină, culoare, muzicalitate), ne duc la constatarea că limba și stilul lui Matei Caragiale prezintă un aspect baroc. Noțiunea de baroc definește, în genere, o artă care, stînd pe o structură geometrică, dezvoltă datele stilurilor clasice în cele mai mici amănunte. Este, cu alte cuvinte, îmbogățirea, amplificarea detaliilor prin mijloace de tehnică și meșteșug. Barocul se întîlnește și se recunoaște ușor mai ales în arhitectură și pictuiă. Apropierea ^creației literare a lui Matei Caragiale de aceste arte duce și la apropierea de noțiunea baroc. în scrierile sale, Matei Cara- giale dă impresia unui artist de atelier, care lucrează, cu o grijă rar întîb nită la alți scriitori, fiecare frază, fiecare propoziție. Preocuparea exclusivă uneori pentru forma expresiei, procedeele stilistice folosite și exploatate la maximum, siluirea uneori a regulilor tradiționale ale limbii, imprimă stilului său aspectul baroc. Peste toate acestea însă, Matei Caragiale lămîne un scriitor realist. Elementele de esență barocă de care el face uz, nu sînt decît mijloace de măiestrie artistică, măiestrie ce are ca ultim scop, oglin- direa veridică a realității. GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR DESPRE FUNCȚIUNILE NUMELUI PREDICATIV1 DE M. MANOILESCU De curînd a apărut,"editată de Societatea de științe istorice și filolo- gice, lucrarea lui G. Beldescu, Contribuții la cunoașterea numelui predicativ. Lucrarea are—după cum arată însuși autorul—un caracter descriptiv și se referă la fapte de limbă literară contemporană. în linii mari, G. Bel- descu ia în discuție următoarele probleme : categorii de „caracteristici “ 2 clasificate după diferite criterii; funcțiunile numelui predicativ; numele predicativ multiplu (cu mai multe „caracteristici^); numele predicativ în expresii fixe și unipersonale; subordonata predicativă; cazul numelui predicativ; locul numelui predicativ în propoziție; determinanții numelui predicativ; numele predicativ în propoziții coordonate; numele predica- tiv construit fără copulă. Alături de valorile gramaticale, G. Beldescu analizează, de cîte ori se ivește ocazia, valorile stilistice și afective ale construcțiilor cu nume predicativ. Lucrarea se încheie cu un îndemn la noi cercetări în domeniul nume- lui predicativ : „Dar problemele ridicate în prezenta lucrare rămîn încă deschise” (p. 110). Urmînd acest îndemn, articolul de față își propune, pe de o parte, să prezinte cîteva păreri în legătură cu numele predicativ, diferite de cele expuse de G. Beldescu, și, pe de pe altă parte, să aducă unele completări. 1 Observații pe marginea lucrării lui G. Beldescu, Contribuții la cunoașterea numelui predicativ — Societatea de științe istorice și filologice, 1957. Citatele care apar în articolul de față, avînd ca indicație numai pagina, se referă la această lucrare. La exemplele împrumutate din lucrarea lui G. Beldescu, n-am mai menționat autorul; pagina indicată e cea la care apare exemplul la G. Beldescu. 2 ,,Caracteristica este expresia conținutului noțional atribuit de predicatul nominal subiectului” (p. 5). 3 - c. 1799 33 G . Beldescu își începe lucrarea cu clasificarea „caracteristicilor”, folosind următoarele criterii: — sensul lexical exprimat de „caracteristică” : însușire, calitate., ocupație etc. (p. 6 și urm.); — raportul noțiunii nume predicativ față de noțiunea subiect :: noțiune notă, noțiune gen și noțiune echivalenți al ă (p. 9 și urm.); — existența obiectivă a „caracteristicii” și modul cum devine ea> sezisabilă : aspect static-obiectiv, atitudine, aptitudine de a exercita a acțiune etc. (p. 10 și urm.); — modalitatea de caracterizare : direct, prin comparație sau meta foric (p. 12 și urm.); — partea de vorbire prin care e exprimată „caracteristica” (p. 13» și urm.). Observăm că din aceste 5 criterii, 4 sînt extragramaticale : lexicale., logice sau stilistice. (Criteriul existenței obiective nu duce decît la o nouă grupare a valorilor semantice pe care le poate avea numele predicativ). Această proporție între elementele semantico-stilistice și cele gramaticale este caracteristică întregii lucrări. Analizînd funcțiunile numelui predi- cativ, discutînd cazul „caracteristicii” sau problema determinanților eir G. Beldescu are în vedere în primul rînd considerente de ordin semantic și abia în al doilea rînd — uneori neglijîndu-le chiar — considerente de ordin gramatical. Intenționînd să analizeze și valorile stilistice ale numelui, predicativ, ajunge uneori să le substituie realităților gramaticale. Așa, de exemplu, ocupîndu-se de numele predicativ în propoziții coordonate, G. Beldescu urmărește „sensurile raportului de coordonare”’ (p. 86): simultaneitate, succesiune, alternanță etc. Acestor „sensuri” nu le corespund, în ceea ce privește numele predicativ, nici un fel de indici gramaticali. Singurul criteriu gramatical la care autorul face apel în. discutarea acestei probleme nu se referă la numele predicativ, ci la natura, propozițiilor coordonate (copulative, adversative, disjunctive etc.). Metoda aceasta „semantică” de studiere a problemelor de gramatică, duce la unele concluzii discutabile și, mai ales, la lipsa oricărei posibilități, de organizare a materialului după un criteriu consecvent. Ocupîndu-se de funcțiunile numelui predicativ (v. mai jos, p. 36 și: urm.), G. Beldescu constată că substantivul nearticulat exprimă o noțiune notă a subiectului, substantivul articulat cu articol nehotărît o noțiune gen, iar cel articulat cu articol hotărît o noțiune echivalențială ; prin urmare^ în funcție de articol, numele predicativ substantival are rol de calificare, de clasificare sau de identificare. Atunci însă cînd „caracteristica” este evocată metaforic, ea are rol de calificare, indiferent dacă substantivul este sau nu articulat. Astfel, în exemple de tipul celor de mai jos, autorul 34 consideră că „atribuim subiectului o însușire concretizată metaforic și intenția, deci și raportul, sînt de calificare” (p. 16) : — Și vorba-i e tunet, răsufletul ger. Și barda din stingă ajunge la cer, Și vodă-i un munte, (p. 16) — Voi sînteți rouă dimineții Ce scînteie neștiutoare, (p. 28) E adevărat că „clasificarea și identificarea — așa cum subliniază autorul —operează.. .pe planul figurat, nu real” (p. 16) că, prin ur- mare, în r e a 1 i t a t e a o b i e c t i v ă, vodă nu este un munte. Dar, din punct de vedere gramatical, nu există nici o deosebire între numele predicative din exemplele Vodă-i un munte și Acesta-i un Alvanit (Sadoveanu, F. J., p. 31) sau Voi sînteți rouă dimineții și Domnule Cața- vencu, ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia . . . (Cara- giale, T., p. 128). A da întîietate criteriului valorii proprii sau figurate a cuvîntului, neținînd seamă de caracteristicile sale gramaticale, nu este o modalitate recomandabilă în stabilirea funcțiunii numelui predicativ. Rezultatele obținute în urma aplicării acestui procedeu pot să pară arbitrare. Astfel, 6. Beldescu dă ca exemplu de identificare : — Mai ales noi trei sîntem stîipii puterii (p. 60). Întrucît e mai propriu sensul acestui nume predicativ decît al celui din exemplul Voi sînteți rouă dimineții... 1 Care este funcțiunea ^numelui predicativ din următorul exemplu ? — Dar de-i umbra ei aceea, atunci Da un înger este. (Eminescu, O. I p. 51). Dacă încercăm să luăm drept criteriu modul de reflectare a realității (la propriu sau la figurat), ne vom vedea siliți să ne adresăm unui critic literar pentru lămurirea acestei probleme de gramatică. Raporturile semantice existente în limbă sînt extrem de variate. Ele pot fi grupate după criteriile cele mai diverse, se pot influența reciproc, pot să varieze în funcție de context și de intenția vorbitorului. Dar, într-un studiu de gramatică, interesează în primul rînd acele realități semantice care își găsesc expresia într-o anumită formă gramaticală. De aceea nu putem vorbi de o categorie sau de un raport gramatical, atîta vreme cît nu-i corespunde nici un indice gramatical (morfologic sau sin- tactic)1. ★ 1 Vezi și Mioara Avram — Despre corespondența dintre propozițiile secundare si părțile de propoziție. Studii de gramatică, voi. I, p. 159. 35 In prefață, G. Beldescu afirmă : „în centrul lucrării a stat problema determinării specificului funcțional al numelui predicativ” (p. 3). Aceasta este problema în care lucrarea în discuție aduce cele mai multe contribuții originale1. Stabilind că funcțiunea fundamentală a numelui predicativ este „caracterizarea” subiectului, G. Beldescu găsește următoarele patru variante ale acestui raport fundamental: — raportul de calificare, în care numele predicativ este o noțiune notă a unui subiect noțiune particulară; — raportul de clasificare, în care numele predicativ este o noțiune gen a unui subiect noțiune particulară; — raportul de identificare, în care numele predica- tiv este o noțiune echivalențială a unui subiect noțiune particulară; — raportul de definire, în care numele predicativ poal e fi noțiune notă, noțiune gen sau noțiune echivalențială, cu condiția ca subiectul să fie o noțiune generală. Considerăm că această împărțire nu corespunde realității și că nu se poate vorbi decît de două aspecte ale funcțiunii fundamentale a nume- lui predicativ: calificarea și identificarea. în primul rînd, criteriul urmărit în stabilirea celor patru aspecte funcționale ale numelui predicativ nu este unitar. Pentru primele trei, se ia în considerație variația noțiunii nume predicativ față de noțiunea subiect; pentru cel din urmă, natura noțiunii nume predicativ nu pre- zintă nici un interes, funcțiunea fiind determinată de natura noțiunii subiect. Prîn urmare, clasificarea lui G. Beldescu nu poate fi valabilă din punct de vedere logic, căci folosește în același timp două criterii dis- tincte : acela al raportului logic dintre noțiunea subiect și noțiunea nume predicativ și acela al naturii noțiunii subiect. în al doilea rînd, categoria „definirii” nu se distinge de celelalte categorii prin nici o caracteristică gramaticală. Pentru celelalte categorii, G. Beldescu stabilește — cel puțin în ceea ce privește substantivul — unele semne distinctive gramaticale și anume : numele predicativ substantival calificativ e nearticulat (Eu nu sînt călugăr, sînt Domn! p. 15), numele predicativ substantival clasificator e articulat cu articol nehotărît (Și în sfîrșit, că măgarul ce zbiară și răcnește/E un autor jalnic ce prost ne sfă- tuiește. p. 22), iar cel identificator e articulat cu articol hotărît (Și mumă- mea e marea, p. 25). Dacă trecem la categoria definirii și examinăm exemplele date de autor pentru a ilustra acest raport, observăm că numele predicativ sub- 1 Existenta unui raport de identitate, de „echivalență” între subiect și numele predica- tiv a mai fost remarcată în Gramatica limbii romîne, Ed. Acad. R.P.R., 1954, voi. II, p. 97, și de acad. lorgu Iordan, în Limba romînă contemporană, Ministerul Învățămîntului, 1954, p. 536 și p. 585, nota 6. Problema a fost discutată însă numai tangențial. 36 stantival definitor poate apărea : nearticulat (Lenea e cucoană mare / Care n-are de mîncare. p. 29), ca și numele predicativ calificativ; articulat cu articol nehotărît (0 frumusețe prostănacă e un farmec mort. p. 29), ca și numele predicativ clasificator; articulat cu articol hotărît (Slobozenia din afară e neatârnarea moșiei ... p. 29), ca și numele predicativ iden- tificator. Rezultă deci că, spre deosebire de primele trei funcțiuni ale numelui predicativ (calificare, clasificare și identificare), funcțiunea de definire nu e caracterizată gramatical. Totuși, în anumite împrejurări, se pare că numelui predicativ cu funcțiune de definire îi sunt proprii indici de natură sintactică. Astfel, studiind numele predicativ care reia noțiunea exprimată de subiect, G. Beldescu afirmă că un astfel de nume predicativ trebuie neapărat să fie însoțit de un determinant. Singura excepție de la această regulă o constituie numele predicativ definitor care reia, fără nici o determinare, un subiect noțiune generală. — Eu știu, moșule, că sluga-i slugă și stăpînul stăpîn ; s-a mîntuit vorba (p. 23). — 0 presupunere nu-i decît o presupunere (p. 23). Lipsa determinanților pe lîngă numele predicativ care reia subiectul ar constitui deci un indice gramatical — sintactic — specific funcțiunii de definire. Iată însă un exemplu în care subiectul nu mai exprimă o noțiune generală și, cu toate acestea, numele predicativ care îl reia nu e însoțit de nici un determinant : — Dacă-i cu bani, dragostea noastră nu mai e dragoste. (Sadoveanu, N. P., p. 209).J Așadar, nici acest indice gramatical al funcțiunii de definire nu este valabil. De aceea, socotim că nu este cazul, din punct de vedere grama- tical, să se creeze o categorie a ,,numelui predicativ definitor”. G. Beldescu face distincția între funcțiunea de calificare și cea de clasificare. Limitele dintre aceste două categorii propuse de autor sînt însă atît de labile, încît cu greu putem vorbi de două funcțiuni gramaticale distincte. Se știe că din punct de vedere logic noțiunea gen intră — în ceea ce privește conținutul ei — ca notă în noțiunea specie. De aceea, considerăm că numele predicativ poate fi, față de subiect, numai noțiune echivalen- țială sau noțiune notă. în calitate de noțiune notă, numele predicativ atribuie subiectului o însușire, sau încadrează subiectul într-o noțiune supraordinată lui. Căutînd să stabilească ,,sensurile lexicale” pe care le poate exprima pe de o parte numele predicativ Calificativ și pe de altă parte cel clasifica- tor, G. Beldescu găsește că ambele funcțiuni indică : însușirea, calitatea, ocupația, genul sau specia naturală și acțiunea (p. 16 și 22). 37 Prin urmare, reiese chiar din datele înregistrate de G. Beldescu că, din punctul de vedere al valorilor semantice pe care le exprimă, numele predicativ calificativ nu se deosebește de cel clasificator1. Am căutat pînă acum să dovedim, din punct de vedere logic și seman- tic, unitatea dintre funcțiunea de calificare și funcțiunea de clasificare a numelui predicativ. Vom aduce acum, în sprijinul aceleiași păreri, un argument de natură gramaticală. Substantivul nearticulat și cel articulat cu articol nehotărît pot sta alături (Domnule Cațavencu, dumneata ești om cuminte, un om practic . . . Oaragiale, T., p. 127), sau se pot înlocui reci- proc în construcții ca : — Gura ei — un hău căscat (p. 2.1) — Gura ei — hău căscat (p. 22). Dacă vrem să articulăm cu articol hotărît substantivul nume predicativ, trebuie să modificăm construcția, fie adăugîndu-i un atribut determinativ (Gura ei — hăul căscat al nopții), fie recurgînd la comparație (Gura ei — ca hăul căscat, p. 22). Construcția — Gura ei — hăul căscat nu e obișnuită în limba romînă. Rezultă deci că substantivul nearticulat și cel articulat cu articol nehotărît, cu funcțiune de nume predicativ calificativ și, respectiv, nume predicativ clasificator, se pot încadra în aceeași construcție sintactică, opunîndu-se prin aceasta substantivului articulat cu articol hotărît, numele predicativ identificator. In lumina celor expuse mai sus, putem corecta afirmațiile lui G. Beldescu despre numele predicativ în sensul următor : Funcțiunea fundamentală a numelui predicativ este funcți- unea de c a r a c t e r i z ar e. Această funcțiune se prezintă sub două aspecte : calificarea și identificarea. Numele predicativ cu funcțiune de identificare exprimă o noțiune singulară a cărei sferă logică se suprapune sferei subiectului, propoziția respectivă fiind expresia gramaticală a procesului de echivalare a celor două noțiuni. Numele predicativ de identificare se caracterizează prin indici gramaticali care au rolul de a indica gradul cel mai înalt de indivi- dualizare a noțiunii. Acești indici gramaticali sînt : nume propriu, subs- tantiv articulat cu articol hotărît, pronume personal, pronume demon- strativ, numeral ordinal, verb la infinitiv și propoziție predicativă introdusă prin conjuncțiile că, să, ca . . . să. 1 Trebuie menționat că, prin „sensurile lexicale” pe care le exprimă, numele predicativ calificativ și cel clasificator se deosebesc de numele predicativ identificator : acesta ’ din urmă indică însușirea, calitatea, ocupația, numele, genul sau specia naturală, apartenența și acțiunea (p. 26). 38 Numele predicativ cu funcțiune de calificare atribuie subiectului o notă, fie că indică o însușire, fie că exprimă o încadrare a subiectului intr-o noțiune supraordinată, o noțiune gen. El poate fi exprimat prin : substantiv nearticulat, substantiv articulat cu articol nehotărît, substan- tiv în genitiv, substantiv în acuzativ cu prepoziție, adjectiv, locuțiune adjectivală, participiu, trecut, pronume .posesiv, numeral cardinal, nume- ral multiplicativ, numeral nehotărît, verb la supin1, adverb pronominal și propoziție predicativă introdusă de un adverb relativ, de un adverb de comparație sau de conjuncția oricît. Plecînd de la principiul că, în ceea ce privește numele predicativ, unei funcțiuni gramaticale îi sînt proprii anumiți indici gramaticali și că un indice gramatical e specific pentru o singură funcțiune a numelui predicativ, nu putem fi de acord cu G. Beldescu, care încadrează pro- numele demonstrativ atît în funcțiunea de calificare ('Tu ești oaie din ■turmă ... să știi că asta ești tu. p. 17), cît și în funcțiunea de identificare ■■(S-a gîndit, a chibzuit și singura soluție este asta. p. 26)2. Nu sîntem de acord cu G. Beldescu nici în ceea ce privește func- țiunea numelui predicativ exprimat printr-un substantiv în genitiv sau printr-un pronume posesiv. G. Beldescu socotește că apartenența este indicată de numele predicativ identificator, cu următoarea rezervă : „O -asemenea echivalență nu duce la identificarea practică, reală a subiec- tului ... în aceste situații, între numele predicativ și subiect există numai un raport de echivalență” (p. 27). Rezultă deci că numele predicativ genitival și cel exprimat printr-un pronume posesiv nu se încadrează — după părerea lui G. Beldescu — în nici una din funcțiunile numelui predicativ, deși funcțiunea lui se apropie de funcțiunea de identificare. Considerăm că numele predicativ genitival și cel exprimat printr-un pronume posesiv indică o notă a subiectului, întocmai ca numele predi- cativ exprimat printr-un substantiv în cazul acuzativ cu prepoziție. Prezența articolului posesiv nu e un argument în favoarea funcțiunii de identificare a numelui predicativ genitival, deoarece el nu are valoarea unui articol hotărît. Articolul posesiv nu se poate asimila, ca valoare, nici eu articolul hotărît, nici cu articolul nehotărît : dovadă faptul că, la orice substantiv în genitiv cu funcțiune de nume predicativ, apare atît articolul posesiv cît și unul din celelalte articole (hotărît sau nehotărît) : 1 Trebuie făcută distincția între construcția a fi 4- supin cu funcțiune de predicat nominal (Agitați a este de nedescris) și construcția identică din punct de vedere formal, în care verbul a fi are rolul unuisemiauxiliar de mod (Puține sînt de spus și multe de făcut). Gf. Valeria Guțu — Semiauxiliarele de mod — Studii de gramatic,a. voi. I, p. 74. 2 Poziția noastră față de felul cum privește G. Beldescu funcțiunea numelor predicative —-'2--;-----, ș VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISTICE I ... < ■■<,. > ■ 4- < - -----------------------; IDEILE DESPRE LIMBĂ ALE LUI GEORGE BARIȚIU PÎNĂ LA 1848 DE VASILE NET EA 1. Foile lui Barițiu — Foaia pentru minte, inimă și literatură și Gazeta de Transilvania — au apărut într-un moment (1838) în care prin- cipala preocupare a exponenților vieții culturale romînești, atît a celor de peste Carpați, cît și a celor din Ardeal și Banat, era fixarea unei limbi literare și a unei ortografii unitare, pe care să le accepte, să le urmeze și să Ie cultive romînii de pretutindeni. în centrul dezbaterilor se afla Ion Heliade Rădulescu, care deținea primatul literar al epocii, și care, datorită Gramaticii» tipărite la Sibiu în 1828, activității literare de la Curierul de ambe se$e și de la nSocie- tatea Filarmonică”, precum și strădaniilor sale editoriale, în urma cărora literatura romînească se îmbogățise cu cîteva însemnate culegeri de versuri și cu o seamă de traduceri din scriitorii clasici, atrăgea în spre sine privirile celor mai mulți dintre literații și publiciștii romîni. Cel care, în această epocă, se apropie mai mult de Heliade, prin această apropiere accelerîn- du-se și ușurîndu-se însăși punerea bazelor limbii literare și ale ortografiei comune în publicațiile transcarpatine, este C. Negruzzi, datorită căruia, cu toate împotrivirile lui G. Săulescu, ideile și îndemnurile lui Heliade vor pătrunde și în Moldova. în 1836, cînd Bariițiu și Cipariu vizitară pe Heliade, acesta își începuse corespondența publică cu scriitorul de la Iași pe care o va tipări apoi în Muzeul Național (1836, nr. 36, 4 noiembrie) sub titlul: Corespondență între doi romîni, unul din Țara Romînească, altul din Moldova. Barițiu citi aceste rînduri îndată după apariția lor în Muzeu, dar atunci, în toamna anului 1836 și apoi în 1837, pînă în momentul cînd știu 4 — 0. 1799 49 că va avea de condus o publicație, el nu-și putu manifesta interesul pentru conținutul lor decît în calitate de cititor cu adîncă luare-aminte. Scrisorile lui Heliade și ale lui Negruzzi rodiră însă în sufletul său și-l îndemnară, îndată după apariția Foii literare, să deschidă și el o cores- pondență cu Timotei Cipariu, pe care o publică în trei numere succesive sub titlul Corespondenții între doi ardeleni asupra ortografiei (1838, nr., 6—8, 5—19 februarie). După terminarea schimbului de idei cu Cipariu, Barițiu se grăbi apoi să publice și Corespondența între cei doi romîni (1838, nr. 9—12, 19, 26 februarie—19 martie, 7 mai) și căută să intre el însuși în legătură cu „Romînii”, care îi și răspund. Publicarea acestor scrisori a deschis îndată gustul spre polemică la numeroși cărturari ardeleni și bănățeni care se grăbiră să trimită la Brașov articole despre ideile lor asupra limbii și literaturii romîne. Ignorați pînă atunci de către ziarele și revistele transcarpatine, iar acasă neavînd nici un jurnal, acești cărturari, care de ani întregi se zbu- ciumau deasupra cărților de istorie și limbă ale lui Petru Maior, Samuil Micu-Klein și Gecrge Șincai, se iviră brusc în publicistică, unde aveau să rămînă vreme îndelungată, susținînd nesfîrșite polemici, apărînd cu tena- citate și erudiție un crez care, cu toate flăcările frumoase ce izbucneau din el și cu toată influența binefăcătoare ce a avut-o în prima fază a luptelor pentru limbă, a siîrșit prin a deveni o erezie combătută cu înverșunare șiy în cele din urmă, abandonată. 2. Astfel, pe lîngă Cipariu, la care Barițiu însuși a făcut apel din primul moment, în paginile revistei de la Brașov se întîlniră grabnic N. M. (Nicolae Maniu), protopopul Sibiului, care îndrăzni să polemizeze cu cei doi ,,romîni” (.1838, nr. 14—15, 2 și 3 aprilie), fapt ce determină pe Heliade să-i reproducă articolul hi- Curierul romînesc (1838, nr. 17 —18), Vasile Pop (1838, nr. 18, 20 și 21, 30 aprilie—21 mai) reprodus și el de Heliade în Curierul de ambe sexe (I, p. 285 ș.u.), din nou T. Cipariu cu Reflexii astipra ortografiei d-lui P. (1838, nr. 2—4, 9—22 iulie), loan Rusu discutînd pe același Pop (1838, nr. 10, 3 septembrie), loan Maiorescu (1838, nr. 23—25, 3—17 decembrie), care discută tot ce s-a publicat pînă atunci în foaie asupra ortografiei, Meletie Dreghici (1839, nr. 5, 21 ianuarie), P. Vasici (1839, 9—11, 26 februarie—12 martie), August Treboniu Laurian (1839, nr. 40, 2 octombrie), Nicolae Tincu Velia (1844, nr. 27, 3 iulie), Aron Pumnul mai tîrziu (1845, nr. 42—48, 12 octombrie —26 noiembrie) etc. etc. Dincolo, peste munți, polemica se desfășura cu înverșunare între G. Săulescu prin Albina (1839, nr. 51, 23 iunie ș.u.) și Heliade Rădulescu prin Curierul romînesc (1839, nr. 149, 27 septembrie), cuprinzînd în matca ei și pe C. Negruzzi. 50 în fața atîtor polemiști care își găsiseră tocmai revista lui, după Sfatul lui Gipariu (1838, nr. 7), ca loc de întîlnire și discuție, evident că nici Barițiu n-ar fi putut rămîne în afara dezbaterilor, cu atît mai mult cu cît, pentru el, ca redactor, polemica nu avea numai o valoare științifică, ci, în primul rînd, una practică, imediată, trebuind să știe cum avea să-și redacteze foile și ce îndrumări să dea corespondenților săi. El era obligat astfel, înainte de a aștepta sfîrșitul discuțiilor, să se fixeze asupra unor puncte de vedere clare și statornice, care, mai întîi, să dea satisfacție cititorilor, aceștia fiind cei care susțineau foile și numai apoi, după mulțumirea lor, să se gîndească la opiniile literaților și ale publiciștilor. înainte de a arăta care au fost liniile de orientare ale lui George Barițiu în aceste dezbateri, socotim însă necesar să înfățișăm ideile sale despre natura și semnificația limbilor în general și despre caracterul limbii romînești în special. 3. în articolul intitulat Despre limbă (1845, nr. 1, 1 ianuarie) Barițiu discută, întemeiat pe „unii scriitori clasici ai veacului nostru”, dintre care Condillac și Rottek 1, profiturile și neajunsurile pe care le-ar avea omenirea dacă ar vorbi o singură limbă, înțeleasă și adoptată de toate popoarele, și cele pe care le dobîndește, prin cultivarea limbilor naționale. Barițiu, cum e și firesc, combate ideea unei limbi universale, pro- nunțîndu-se pentru pluralitatea limbilor naționale, fiindcă, deși plurali- tatea limbilor a împiedicat înfrățirea universală, totuși, pe de altă parte, această pluralitate „a întărit și a strîns cu atît mai bine baierile care leagă pre mădular ii națiilor unii către alții”. Aici se află „focul patrio- tismului” și izvorul tuturor virtuților care decurg dintr-însul. „Fără limbi felurite nici n-ar mai fi nații, ci numai nește grămezi mai mari și mai mici de oameni, pe care le-a adunat la un loc sau întîmplarea, sau sila unui domnitor sau subjugator”. . .. „Lîngă acestea — continuă Barițiu — des- părțirea oamenilor prin mai multe limbi este un prea puternic zid apără- toriu asupra planurilor pe care le-au pus unii despoți de a subjuga și a robi pe toată lumea”.. . pentru că, spre a face robia vecinică, ar trebui să se stîrpească cu totul limba celor învinși, ceea ce „este foarte cu anevoie, sau tocmai peste putință”. în sprijinul limbilor naționale Barițiu mai aduce apoi încă un argument, acesta în legătură cu dezvoltarea științelor și a artelor, fiindcă „e cunoscut că nu fiecare limbă este pentru fiecare ram al științelor întocmită, ci una pentru unele, alta pentru altele, prin urmare fiind mai multe limbi, științele și artele fac sporiu (cu) atît mai sănătos, care mai ales la urmă devine proprietate pentru toate popoarele”. 1 Vezi și nota din nr. 5 (29 ian.) a Foii pentru ininte din 1845. 51 în cadrul acestui articol Barițiu subliniază faptul, citind pe Rottek, că „limba este la oricare popor productul chipului de a cugeta și simți.. . din bogăția sau sărăcia limbii, din finețea sau asprimea ei noi avînd putința de a judeca și caracterul și cultura și simțămintele unei nații, (fiindcă) un popor ce are limbă săracă, e sărac și de idei”. Limba unei națiuni este dealtfel ea însăși o creație a poporului, fiindcă „genii cei mari îndreaptă cu adevărat și îmbogățesc limba contemporanilor, dar nu o fac, nu o plăs- muesc din nou”. Barițiu se dovedește așadar un adept al limbii naționale, în cultivarea și perfecționarea acesteia văzînd el însuși posibilitatea propășirii culturale și naționale a poporului romînesc. Redactorul de la Brașov, nefiind un spirit îngust, își dădea însă prea bine seama de importanța întîlnirii romînilor și cu diferite limbi străine, fiindcă, în același articol, el preciza că „noi pentru a putea face cu vremea sporiuri dorite în limba noastră, avem cea mai neapărată trebuință de a ne cîștiga cunoștința și a altor limbi. .. Prin buna pregătire și prin necur- mata șt niciodată obositoarea cultivare a limbei noastre romîne avem să ajungem la un period de trecere din starea de acum a culturii la alta spre care privim numai din depărtare și numai între oftări”. Adept al limbii naționale, Barițiu nu putea fi, în cazul limbii romî- nești, decît adept al latinității acesteia, în spre o asemenea convingere conducîndu-1 nu numai cunoașterea originii romane a neamului nostru, acceptată în sensul ideilor lui Petru Maior, ci însăși asemănarea, confir- mată de ochi și de urechi, cu limba latină scrisă și vorbită. 4. Pentru Barițiu latinitatea limbii romîne era atît de evidentă și de clară, încît, în 1843, cînd profesorul I. K. Schuller de la Sibiu publicase în Archiv des Vereins Siebenburgische Landeslcunde (voi. I, nr. 1, p. 67—108) o disertație despre limba romînilor, susținînd originea germano- gotică a acesteia, reluînd de altfel o temă pe care o susținuse și în 1831 în studiul Arg^mentorum de latinitate lingvae valachicae s. rumunicae epicrisis, redactorul, în lăspunsul pe care îl dă în Foaie pentru minte (1843, nr. 35, 30 august) își întemeiază argumentarea pe o simplă confruntare de cîntece, tipărite atît în romînește, cît și în latinește. însăși intervenirea în discuție, deși Schuller afirmase că romîni i seamănă a fi un amestec de goți, Barițiu o face cu o neașteptată blîndețe, și „nu că doară romînilor ar trebui să le fie rușine, dacă s-ar trage ori din goți, ori din daci, ci singur pentru iubirea de adevăr”. Iar acest adevăr, Barițiu prin nimic nu-1 poate face mai luminos decît prin „o mică alăturare a limbei romînești către latină, pentru ca și cititorii, care nu cunosc pe aceasta din urmă sau pe cea dintîi, să poată judeca fără patimă, cine va fi 52 avînd dreptate, d. Schullet sau tomînii, care văd bine cu care limbă este rudită limba lor”. Pentru „mica alăturare” Barițiu recurge apoi la lucrarea nemțeasca a lui Eftimie Murgii Wtderlegung der Abhandlung..tipărită la Buda în 1830, de unde ia unul din cîntecele, presupuse populare1, pe care îl dă atît în versiune romînească, cu slove chirilice, „pentru ca să nu poată zice nimini că l-am îmbrăcat în litere latine numai ca să bată mai tare la ochi, mulțumindu-ne că el tot bate la urechi”, cît și într-o versiune latină. Iată demonstrația lui Barițiu : De pe munte-n vale vin, în vale vin, la rîul lin, Ca cu apa lui prea clară, Limpede și bunișoară, Setea lungă să mi-o stîng, Care nu puteam s-o frîng. Vadul nu era în cale, Ci în lături, mai la vale; Setea mînea, urgea foarte, Pieptu-mi strîngea pîn-la moarte. 2 Inimos culeg virtutea, Și pre cale pururea, Ce între petrii în jos ducea Răpide curînd ating, Locul unde setea-mi sting, Inima-mi eu stîmpărînd, Și viața-mi întregind. De monte in vallem venio, In vallem venio ad rivum lenem, ? Ut ipsius aqua perclara, Limpida et satis bona, Sitim longam extinguam, Qualem non poteram frângere. Vadum non erat in caile, Sed ad latus magis in văile; Sitis monet, urget fortiter, Pectus mihi stringit usque admortem. 2 Animosus calligo vires Et per caile continuo, Quae intro petros deorsum ducebat Rapide currendo attigi, Locum, ubi sitim extingi, Animum mihi temperando, Et vitam integrando, etc. în continuare, Barițiu, care în acea epocă funcționa și ca profesor, remarcă ușurința cu care elevii romîni de la școala din Brașov, îndată ce apucă gramatica latină în mîini, trecînd numai repede peste formele decli- nărilor, ale comparațiilor și ale conjugărilor traduc texte de felul acestora : „Campi sunt virides, montes sunt alti, Caelum et terra, sol, luna et stellae, a Domino Deo facta sunt. Montes, vaccae, buboli, oves, caprae, agnelli* haedi pascuntur. Tauri mungiunt, canes latrant, lupi ululant. Caput, facies, oculi, nasus, dentes, barba, humeri istius hominis sunt sana. Ursi, lupi, lepores, cervi, leones, vulpes, tigndes sunt animalia silvestria“ etc. Școlarii, accentuează Barițiu, iau „profesorului vorba din gură... atîta este de mare asemănarea între aceste două limbi”. 1 Vezi asupra acestei chestiuni Gh. Bogdan-Duică, Eftimie Murgu. București, 1937, p. 50-51. o3 Nefiind. filolog, Barițiu nu duce mai departe cercetarea și nu intră în analiza celor 139 de cuvinte romînești, pe care profesorul sas le indicase ca fiind de origine germană, lăsînd o asemenea sarcină lui Timotei Gipariu și apoi, acesta neintrînd în polemică, lui loan Maiorescu, care peste cîțiva ani, în 1847, va răspunde cu remarcabilă stăruință, denunțînd totodată, în termeni violenți și dedesubtul politic al studiului săsesc (nr. 15 —22, 14 aprilie—2 iunie). Barițiu indicase însă metoda cea mai eficace pentru dovedirea latini- tății limbii romîne și, mai tîrziu, cînd în arena dezbaterilor lingvistice va apare B. P. Hasdeu, avînd, incontestabil, o altă erudiție și o vastă apara- tură critică, ea va fi aceea care va fi utilizată cu mai mult succes. în anul 1845, rugind ,,pe cititorii literați să nu uite că (el) nu scrie acestea pe seama d-lor” și că deci nu face ,,demustrări critice și istorice”, Barițiu scrie un articol despre formarea și natura limbii romane, anunțîn- du-și totodată intenția de a „cuvînta pe scurt” și despre fiecare din cele cinci limbi romanice : romînă, italiana, franceza, portugala, spaniola și dialectele romane din munții elvetico-itali (1845, nr. 2, 8 ianuarie). Multiplele preocupări l-au împiedicat însă de a-și realiza planul. 5. Deși adept al romanității, Barițiu n-a fost însă un fanatic al „purismului” limbii, dovedind, în ceea ce privește „slavonismele”, o largă înțelegere, atît pentru procesul de formare a limbii romîne, cît și pentru adevăratele ei posibilități de absorbire și primenire în sensul înnoirii ei. în această direcție el se apropie de la început de Heliade și Timotei Gipariu, acesta din urmă susținînd în corespondența cu redactorul1 că cele mai multe dintre „slavonisme” au devenit elemente esențiale ale limbii romîne, „sfințite” de „traiul d^ obște”, care nu vor putea fi „îndepărtate cu sila”. însușindu-și această concepție, Barițiu, la 24 decembrie 1838, prin Cîteva răspunsuri ale redacției la niște întrebări și pretinderi a unor cetitori și literați romînești (nr. 26), care cereau îndepărtarea slavonismelor și a altor cuvinte străine, precizează următoarele : „Domnilor, eu vă rog așa să trăiți, astîmpărați-vă puțintel, că nu e vremea la toate deodată. Să nu stricăm zidul vechiu, pînă nu avem materialuri, bune sănătoase pentru altul nou, căci astfel ne punem în primejdia de a rămînea sbiciulați și năpădiți de toate elementele subt ceriul slobod adecă de a rămînea fără limbă”. El recomandă apoi recitirea articolului lui Gipariu, și arată că înlocuirea bruscă a slavonismelor nici n-ar fi posibilă fără o serioasă zdruncinare a publicului cititor, care, în marea lui majoritate, nu știa nici latinește, nici franțuzește sau italienește. Pentru a-și ilustra această afirmație, Barițiu 1 Vezi articolul Despre slavonismuri (1838, nr. 14). 54 dă și un exemplu concret-, sub forma unei informații de presă : „ Amatul legat al Maestăței sale fu liberat dintră murii citadelei inimicului și la port s-a îmbarcat în navă”. Citi cititori — întreabă redactorul — vor putea să înțeleagă aici că : amat va să zică iubit, legat = sol, liberat = slobozit, muri = zidim, citadelă = cetățuie, inimic — vrăjmaș, port — Uman, îm- barcat în navă = intrat în corabie $ în încheierea acestui răspuns, Barițiu se pronunță în favoarea unui împrumut de cuvinte, în care să se poată exprima și ,,ideile care pînă în veacurile noastre n-au prea fiert în capul romînului, prin urmare nici n-a știut cum să le numească”. Și mai categoric a vorbit Barițiu despre chestiunea slavonismelor în anul 1841, în articolul Răspunsuri cu care eram dator de multă vreme (nr. 20,18 mai), după ce Meletie Dreghici își făcuse „Rugarea către litera- tori” (Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1838, nr. 5, 29 ianuarie) și apăruse Tentamenul lui Laurian (1840) prin care se cerea eliminarea din limbă a tuturor cuvintelor intrate după secolul al Xll-lea. „Eu — scrie el — dînd iarăși un exemplu practic — am spus din capul locului la tot publicul nostru, cumcă prietenul slavonismelor nici de cum nu sînt, însă nici vrăjmaș exaltat nu le pot fi; aceasta ar fi după mine rezultatul unei ure naționale, care eu niciodată n-am cunoscut-o. .. Cumcă cîteva slavonisme întrebuințez, pe care le-aș putea părăsi, aceea nu o tăgăduesc; însă cumcă vremea de a părăsi încă nu mi-au sosit, aceasta încă o știu foarte bine. Ce am zis înainte cu trei ani, zic și acuma : salto mortale nu se poate face. Domnilor așa vă rog, cercați a compune sau a traduce un articol numai de o coală, spre pildă politicesc, a cărui idei să fie vrednice de tot publicul fără deosebire, într-aceea scriind țineți în ochi pe plasa cea mai numeroasă a cititorilor, ca acea să vă înțeleagă; alungați totodată toate slavonismele și le explicați în parantesuri atît pe acestea cît și zicerile cu totul nouă, de care noi romînii avem neapărată trebuință, și mă lămășesc cumcă nu veți scăpa nici cu cincizeci de paran- tesuri. Scurt prietenilor, genii(le) curăță limba împreună cu nația, iar gramaticii, redactorii și toți criticii arată mai mult numai în chipuri nega- tive că ar trebui curățită”. 6. Această acțiune era susținută în coloanele Foii pentru minte și de O. Negruzzi, sub a cărui semnătură (K. N-țți) a apărut în toamna anului 1841, la cinci luni după publicarea articolului lui Barițiu (nr. 46, 16 noiem- brie), cunoscuta Scrisoare (despre slavonisme), în care nuvelistul de la Iași aruncă o privire asupra formării limbii romîne și asupra părerilor care fuseseră emise în această privință pînă la el. în problema slavonismelor, Barițiu a avut ca și Negruzzi o atitudine moderată și rezonabilă. 55 Aceeași atitudine moderată, care, despărțindu-1 de Cipariu îl apropie de Heliade, a avut-o și cînd a fost vorba să se stabilească un punct de plecare pentru alcătuirea și scrierea limbii literare propriu-zise. T. Cipariu, în prima din scrisorile sale despre ortografie (1838, nr. 6?. 5 februarie) afirmase : „Eu ași vrea ca un scriitoriu, mocan, cîmpean, mărginean și a., să scrie tocmai mocănește, cîmpenește, mărginește — și pentru ce să scrie el bucureștenește ori moldovenește ?.. . bucureștenii, moldovenii ș.c.l. au întru toate pronunciație mai bună și mai romînească decît mocanii și ceilalți? Eu mă îndoiesc foarte. . . ,,Pagubă numai — arătase Cipariu — că în alfabeturile cu care trăim nu avem atîtea slove sau litere cîte ne sînt de lipsă spre însemnarea tuturor sunetelor ce se aud în dialecturile noastre”. Dar, conchide filologul de la Blaj, ,,scriind să nu scriem ce nu grăim”. Evident că o astfel de teorie — deși Cipariu se pronunța împotriva oricărei latinizări sau italienizări, după planul lui Kbrbsi sau al lui Budai- Deleanu, iar de vreo orientare spre nemți sau unguri nici vorbă nu putea fi — nu făcea decît să izbească în Heliade, care în corespondența cu Negruzzi, vorbise de limba întreagă a romînimii, care nu se poate inspira- decît din limba bisericească, aceeași și la romîni și la moldoveni și la tran silvăneni. Barițiu — care încă din primul număr al foii, în nota ce însoțea arti- colul despre Traducere, precizase că el se orientează după cărțile bisericești și după reformele propuse de ,,Societatea literară” din București — în răspunsul pe care-1 dădu lui Cipariu (1838, nr. 8, 19 februarie) îmbrățișa punctul de vedere al lui Heliade. „Voiu să scriu — precizează el — cum și vorbesc, dar nu după dialectul unde m-am născut, nici în cel unde m-am crescut, nici unde am petrecut mai mulți ani la învățătură, nici în cel unde petrec acuma,... nici în cel de la București, nici în cel de la Iași, ci singur în acela care place mai mult urechilor mele, care însă foarte mult se apropie de limba cărților bisericești”. 7. în același răspuns, care constituie însăși temelia orientării orto- grafice a lui Barițiu, în această primă fază a activității sale, redactorul ține să precizeze că el deosebește „foarte strîns” între litere și pronunție fiindcă „simboluri, semne sînt literele, iar duhul e graiul”. „Eu sub nume de ortografie — lămurește Barițiu — înțeleg numai literele, ortografii! fiind obligat a întipări sunetele prin litere, așa cum le aude”. Cercetătorii ortografiei timpului încurcîndu~se însă unii pe alții și lucrînd numai după preferințe proprii, ajunseseră să dea un adevărat „galimatias” de ortografii, care greu mai putea împăca așteptările citito- rilor, și ale publiciștilor romîni de pretutindeni. 56 Haosul acesta crește și mai mult, Cînd unii scriitori și gramatici transcarpatini, pornind de la Gramatica lui Heliade, au început a simplifica tot mai îndrăzneț alfabetul cirilic, eliminînd anumite slove cu explicația că „sînt prea multe”, unele din ele reprezentînd al doilea semn pentru același sunet”. Pasiunea simplificării îl cuprinde și pe redactorul brașovean, care pune astfel la îndoială utilitatea celor „patruzeci și atîtea de slove“.. Barițiu, urmînd îndeaproape pe Heliade, credea că nu și-ar putea servi mai bine foile decît făcîndu-și o seamă de reguli proprii, fără a „înda- tora” pe altcineva să le aplice, dar care, dat fiind că el scria cel mai mult, au devenit înseși regulile redacției de la Brașov. în aceste reguli Barițiu, luînd poziție împotriva tradiției școlii, latiniste ardelene, susținătoare a principiilor etimologice, afirmă că „voiu să scriu cum și vorbesc”, apropiindu-se prin aceasta de cerințele cititorilor și dînd un mare avînt posibilităților de pătrundere a jurnalelor în toate straturile societății romînești. în acest răspuns Barițiu trebui să-și precizeze punctul de vedere și față de introducerea alfabetului latin, întrucît Gipariu, în scrisoarea sa, afirmase că „departe sîntem încă de acea epocă, cînd să vedem o ortografie cu litere latinești bine întemeiată și de toți primită”. „Eu nu țin — scrie redactorul, anunțînd totodată că în curînd va tipări „ceva” și cu litere latinești1 — de greutate așa nespusă^ după cum își închipuiesc unii a scrie romînește cu litere latinești, ca să ne înțelegem unii pe alții, și ca să se poată folosi și cei care nu știu latinește”. „Una am dori — continuă el — și prin aceasta se apropie din nou de Gipariu, care afirmase că ortografia nu se poate stabili înainte de alcătuirea unei gramatici ieșită din confruntarea ideilor tuturor învățaților nea- mului — ca și pînă atunci spre acest scopos învățătura gramaticei romî- nești să se lățiască mai tare prin școlile noastre; căci aceasta este rușine de a nu cunoaște, cumcă [numai noi nu ne învățăm limba noastră după reguli, fiind mulțumiți cu învățarea cea mehanică din pruncie”. Pe aceeași linie cu Gipariu se găsește și cînd se ridică împotriva celor care în ortografie „ne schimonosesc limba ungurind-o, nemțind-o, lătinind-o, frîncind-o și cîte altele”. Heliade, în corespondența cu Negruzzi, exprimase de altfel, înaintea ardelenilor, aceleași păreri : „Noi n-avem să ne pilduim la ceea ce se atinge de natura limbei nici de la francezi, nici de la italieni, ci să urmăm după cum ne învață însăși limba”. 1 Barițiu se gîndea la traducerea sa din Schiller Intrigă și amor, pe care intenționa să o tipărească în cursul anului 1838 cu litere latinești. Lipsa de „prenumerați” (abonați) l-a împie- dicat să realizeze acest plan. 8. Barițiu se-înșela însă atunci cînd socotea că n-ar fi „greutate așa nespusă” a scrie cu litere latinești și a întocmi o ortografie bazată pe acestea. Și, deși își găsi îndată aliați destoinici pentru realizarea acestui plan, în frunte cu Vasile Pop, O. Negruzzi și loan Russu, Barițiu se văzu în curînd nevoit, ținînd seama de atitudinea cititorilor, să-și schimbe punctul de vedere. Cititorii obișnuiți, din aproape toate regiunile romînești, doreau ca foile să apară cu slovele vechiului alfabet. Așa îi scria din Banat Meletie Dreghici, așa îl povățuia de la București Nifon Bălășescu („să nu îndrăzniți a scrie cu litere că vă pierdeți toți prenumerații”) acesta era și sfatul lui Damaschin Bojinca de la Iași: „vorbiți cît mai puțin împotriva literelor chirilice, ca nu cumva voind să folosim să stricăm” 1. Barițiu se văzu deci silit să răspundă părtinitorilor alfabetului latin că încă n-a sosit vremea și că nu se poate face „salto mortale” atîta timp cît „pe unii romîni îi cuprind fiori văzînd literele romane ca pe turci înainte cu cîțiva ani” (1838, nr. 26, 24 decembrie). Abia în 1844, la 3 ianuarie, îndrăzni Barițiu să introducă unele litere latine printre cele chirilice, scriind astfel cu semichirilice, la alfabetul latin ajungînd numai la 1852. Același lucru, provocat de un optimism prematur, avea să i se întîmple lui Barițiu și în ceea ce privește întocmirea grabnică a unei ortografii. într-adevăr, de unde, la începutul primului său an de activitate publicistică, redactorul vorbise de „galimatiasul” ortografiilor, pe care le dorea strînse cît mai repede în reguli statornice, dîndu-și și el pentru această strîngere contribuția sa, la sfîrșitul anului (1838, nr. 26, 24 decembrie) Barițiu, mai liniștit acum, se adresează astfel cititorilor săi: „Domnilor, d-voastră încă fiți buni mai așteptați de la vremi. Pînă atunci vă mai mîngîiați cu pildele altor nații, văzînd cum spre pildă franțuzii, nația aceasta stăpînă pe atîția clasici nici pînă astăzi n-are ortografie de treabă ; nemții mai ieri alaltăieri ținură sesii grele pentru si și așa mai încolo. Pînă se va forma ortografia Imbii noastre, să ne străduim a-i aduna cuvintele, ’ cele risipite; avîndu-le aceste, le vom scrie noi oare cumva” (1838, nr. 26, 24 decembrie). 9. Ca să arate cît de puțin se statornicise ortografia și în anii urmă- tori, Barițiu publică în anul 1845 un articol despre punctuație, Intrepunțiile {nr. 10—11, 5 —12 martie) aiătînd cum „și în zilele noastre unii scriitori, de altfel buni, amestecă șirul ideilor, cum prelungesc perioadele pe hîrtie de sus pînă jos, cum vîră paranteze în paranteze, răzemîndu-le pe toate cu semne de în puncții ca și niște graduri cu proptele (pe care scriitorii noi le au semănat și prin clasici). . . fiindcă fiecare are o întrepunție proprie”. 1 Tribuna 1903 nr. 44 Luceafărul. Timișoara 1940, nr. 1—3, p. 60. 58 Explicația acestei confuzii, redactorul o vede în primul rînd în influ- ența pe care în Ardeal și în Banat o aveau școlile germane, iar în Muntenia Moldova cele franceze, punctuațiile acestora fiind „mult deosebite”, și apoi în faptul că gramaticii n-au fixat regule „mult mai stabile pentru întrebuirea” punctelor și a virgulelor. Totuși — continuă Barițiu — „dacă scriitorul știe cuget regulat; dacă ideile lui se pogoară din cap pe hîrtie într-un șir cerut de logica cea mai sănătoasă : are cea mai puțină trebuință de regulele întrepunțiilor prescrise de gramatici”, fiindcă „cel care cugetă limpede și regulat, nu mestecă niciodată propozițiile, nici nu încurcă perioadele ca și niște lațuri și mreji ci ideile sale curg cu dulceață și cu plăcere”. Pentru a contribui la stabilirea unei ordini în punctuație, Barițiu înfățișează „unele regule de întrepunții”, privite însă numai ca „semne osebitoare între propoziții”. Begulele date de el sînt în număr de șapte și cuprind virgula, punctul și virgula, două puncte, punctul, linia cugetării, semnul întrebării și semnul strigării. De altfel — sfîrșește Barițiu — „o îndelungată și serioasă deprin- dere cu citirea celor mai buni autori din zilele noastre ajută foarte mult spre a ne cîștiga un tact și o îndemînare la punerea și păzirea întrepunțiilor : căci pentru tot felul de întorsături și țesături mai fine ale propozițiilor și perioadelor nici un gramatic nu e în stare a da regule”. Vom reproduce, spre a sublinia felul de a explica al lui George Barițiu, regula pentru întrebuințarea semicolonului (punctul și virgula) : „Semicolonul sau coma cu punct (;) se pune preste tot acolo unde punctul ar fi prea mult și coma prea puțină și anume : între membrii perioa- delor fie din protasis, fie din apodosis, apoi iarăși între propozițiile ce ar fi tot de un rang și de o natură, mai vîrtos dacă acele sînt cam lungi și dacă cuprind vreo arătare de pricină, vreo deslușire, vreun contrast, vreo deducere (corolar) ș.a. ca acestea, adică înaintea conjuncțiilor, căci, pentru că, încă, dacă, așa-dacă, deci, din contră, într-aceia, totuși, numai, altmin- trelea, astfel, ci mai vîrtos ș.a. Spr. p. „Dulce este a-ți răzbuna; însă mult este mai dulce a ierta”. Peste cîteva luni, după ce, între timp, apăruse Organul lui Cipariu de la Blaj, în care acesta începuse a-și publica Principiile despre limbă, care îl stîrniră la o nouă polemică pe loan Maiorescu, George Barițiu, pornind de la o satiră a lui N. Istrati (Corespondențe între doi amorezi), socotea că poate afirma : „Acum sau niciodată au sosit timpul, în care să ne înțelegem înainte de toate în principii, încît limba să nu ne mai devie jucărie în mîinile atîtor nechemați” (1847, nr. 21, 26 mai). Barițiu a apreciat însă greșit situația lingvistică. Timpul încă nu sosise, iar dezbaterile mai aveau să continue peste douăzeci de ani. 59 Cu acest articol se încheie însă intervențiile publice și directe ale lui George Barițiu — în perioada 1838/1848 — pentru clarificarea proble- melor de limbă și ortografie, așa încît se poate rosti și aprecierea necesară asupra activității lingvistice a redactorului brașovean. 10. înainte de a încheia reproducem însă două fragmente din scrierile din această perioadă ale lui George Barițiu, pentru a înfățișa astfel în mod concret nivelul și formele limbii și stilului său. Primul fragment e ales din evocarea O privire peste ținutul Hațegului în Transilvania, publicată în anul 1838 (Foaia Literară, nr. 3, 15 fe- bruarie) într-o vreme cînd nu apăruseră încă nici istoria lui Bălcescu despre Mihai-vodă Viteazul, nici Cîntarea lui Alecu Russo și nici Cuvîntul lui Kogălniceanu pentru deschiderea cursului de istorie națională. „Frumoasă Transilvanie, dulce patrie, clasică, pămînt sfînt, maică cu durere !... între hotarele tale se cuvine pretutindenea patriotul călă- toriu să pășiască cu evlavie, dar nici într-o parte nu mai mult, ca împrejura ruinelor Ulpii Traiane acolo, unde Augustul Erou, străbătând prin îngus- timea Porții de fier, biruitor asupra nedumeritului, dar destul de mărini- mosului rival, și-a întemeiat scaunul măririi sale. Care insuflat de cerescul duh a poezii a cercat să cînte vreodată asupra dărîmăturilor acestii capitale un Ilias sau un Eneis ? Unde este un Eremie, 'care să fi plîns pe aceste ziduri, după ce pe lîngă toată nedreptatea și dușmănia ce avură să sufere de la cincisprezece veacuri, totuși ele au mai rămas încă atîtea cîte să poată fi în stare a aprinde focul cel mîntuitor al patriotismului în vinele privitorilor. La Densuș să călătorim patrioți buni și toți adevărații romîni! Aici să ne facem hagii asupra cenușei maimarilor noștri;; aici aflăm cel mai întreg monument din cîte ne-au rămas în tot cuprinsul Dacii de la domnitorii lumii pînă astăzi ca să cunoaștem și în faptă mărimea lor”. în continuare Barițiu descrie vechea biserică de la Densuș, și apoi exclamă : „...Iată că ținutul repedelui Strein, poate să ne astâmpere dorul de a petrece lîngă Tibru în mijlocul ruinelor Romei cei vechi ! Sau că doaiă aici nu vei avea de unde să întâmpini umbrele Bruților, Camililor, Scipio- nilor; dar cetățuia Hunedoarei ne înfățișează un astfel de nume ; și pentru că din nenorocire eroii patriei noastre vrednici de nemurire în toată viito- limea, n-avură parte niciodată să le fie descrisă viața și faptele de un Xenofon, Tacit ori Sallustie, oare să cuvine să-i dăm uitării ? O, vai ! Dar la noi pînă acum mai mult așa s-a întâmplat”. Al doilea fragment e luat dintr-un articol din anul 1845, Stilul de jurnale : stil de saloane ? {Foaia pentru minte, inimă și literatură, nr. 6, 5 februarie) și reprezintă o contribuție a lui Barițiu la efortul de a se crea un stil ziaristic în Transilvania, bazat pe concizie în exprimare și pe obli- 60 gația criticii politice de a-și susține afirmațiile prin exemple concrete, punînd în lumină personalități, depășind astfel cadrul academic al discu- țiilor abstracte. Combătînd, după cum s-a văzut mai sus, scrisul haotic, exprimat în perioade interminabile, Barițiu înțelegea să arate cum aplica el însuși concizia, claritatea și logica. „Noi romînii precum în altele, așa în jurnalistică sîntem numai începători — da, începători, pentru că 10—15 ani din viața nații fac abia cît 10—15 luni din viața unui ins (individ). ,,Totuși în scurtul restimp ce trecu de cînd și romînii începurăm a citi gazete romînești avură unii vreme a arunca și acea întrebare, dacă se cuvine ca publiciștii noștri în scrierile lor efemere totdeodată, să păzască un ton mai delicat, mai cruțătoriu, mai de saloane, sau să dea și mai pe întregul. „Pînă acum ne-am învoit cu toții —deși n-am păzit-o cu toții —casă ne ferim de personalități. Foarte bine ; această regulă ar fi de dorit a se păzi, însă cînd? și unde se începe personalitatea? unde este hotarul mustrării ? căci a nu mustra nu se poate. Unde se începe vătămarea carac- terului moral? Toate aceste întrebări lăsăm ca să le dezlege simțul cel bun al fieșcăruia, o logică sănătoasă ce dă tact la scriere. Este mult mai greu a ținea linie neatinsă între caracterul, privat și caracterul public al oamenilor. Un domnitor, o patrie, o comunitate, un public nu e mulțămit cu administrația unui sau a unor deregători publici, pentru că aceia pot fi sau leneși, sau răpitori, sau trădători de binele public, dar de altmintrelea familiști buni, economi buni pe seama lor; sau că ei nu sînt nici de una nici de alta. într-aceea binele public, interesul tuturor cere cu glas mare, ca unii ca aceștia să se demaște neapărat, pentru ca patria să nu sufere mai îndelungat relele pricinuite de ei. însă toți oamenii saloanelor ar striga : cruțare, cruțare, numai la personalități să nu vă sloboziți. Dar cînd vinovății nu voiesc a ști de complimente nici de cuvin- tele cruțătoare? Atunci urmează ca acela care are curaj, să stea în față, să dea pruncului numele cel adevărat, să lase ori ce complimente la o parte; însă apoi vază cum va dovedi ceea ce au scăpat din gură sau din condei. Pentru aceea fricosul, iepurele tacă mai bine și înghiță pînă în sfîrșit, decît să se compromită și să nu știe încătrău da. „Mulți însă sînt așa delicați, încît nici cînd vorbim sau scriem cum zic ritorii per loeos communes, fără a numi pe nimini, fără a da cel mai mic semn de a pricepe cine e vinovatul, nu vor a auzi termini cevaș mai aspri, mai trîntitori, ci li se pare, că tot ce n-are loc în saloane, între dame ș.a„ nu se cuvine a se întrebui nici în sala cea mare a certelor politice. Noi recunoaștem, că ar fi prea de dorit, ca oamenii din lumea toată atît în viața 61 publică, cît și privată și familiară să se aibă numai bine unii cu alții, să vorbiască tot numai în termini aleși de salon. Ce să facem însă, dacă mulți din noi am luat o creștere și avem un caracter care este surd pen- tru ori care delicateță?” 11. Barițiu n-a avut în discuțiile asupra limbii nici marea pasiune și iscusință a lui Ion Heliade-Rădulescu, nici simțul ascuțit al lui C. Ne- gruzzi — și nici erudiția lingvistică a lui Timotei Cipariu. Mai mult însă decît toți aceștia, Barițiu — fără a fi lipsit de o largă orientare în domeniul filologiei — a avut simțul practic al trebuințelor publice, tendința spre echilibru, statornicie în idei și atitudini, răbdare și perseverență, și pe lîngă acestea o stăruință în publicistică, o stăruință nebiruită, care i-a îngăduit ca printr-o muncă îndelungată să exercite o reală influență asupra dezvoltării limbii literare ciscarpatine. Din acest punct de vedere se cuvine să subliniem că, în timp ce in Muntenia și Moldova un Heliade sau un C. Negruzzi, în acțiunea lor pentru cultivarea limbii romîne, nu aveau de luptat decît cu ideile și opiniile altor confrați, tot atît de interesați ca și ei, deși susținînd alte puncte de vedere, în problema dezvoltării limbii naționale, George Barițiu în Transilvania trebuia să lupte pentru însuși dreptul la existență al acestei limbi, drept pe care opresorii îl contestau și, din punct de vedere oficial, îl interziceau chiar prin legi speciale, așa cum a făcut Dieta din Cluj în anul 1842 L Puternic influențat de Heliade și de Cipariu, el a adoptat, în ceea ce privește unificarea limbii, părerile celui dintîi, jucînd astfel în Ardeal, ca ziarist, rolul lui C. Negruzzi în Moldova, fapt ce a impus întregii lumi romînești concepția despre limbă a lui Heliade ; față de înnoitorii grăbiți, gata să imiteze latina, franceza sau maghiara, a susținut părerile filologului de la Blaj, iar în chestiunea introducerii alfabetului latin a manifestat o prudență care s-a arătat într-adevăr fericită. Pe Heliade, de altfel, l-a imitat din primul moment, în însuși titlul foii literare, pe care a numit-o „Foia pentru Minte, Inimă shi Literatură” tocmai cum se numea și „Curierul” celui dintîi care la 1838 era „Gazetă politică, comercială sM literară”. Datorită moderației și prudenței sale, Barițiu, deși cu mijloace lexice modeste, aflîndu-se departe de strălucirea lui Heliade, a atras înspre foile sale an de an tot mai numeroși cititori, care s-au împărtășit din partea 1 Vezi în legătură cu această luptă articolele lui George Barițiu ; Romtnii și maghiaris- mul, «Foaia pentru minte», (1842, nr. 9 — 11, 2 — 23, martie ; Despre dietă a, Gazeta de Transilvania », 1842, nr. 1, 5 ianuarie), Privire peste disputele lingvistice de azi, 1842, nr. 13, 13 martie etc., precum și Părți alese din istoria Transilvaniei, I, p. 621—627. 62 redactorului de o neîntreruptă comunicare de informațiuni și idei, sfîrșind prin a crea în Ardeal și Banat însăși opinia publică romînească. Fără ponderatele sale idei despre limbă și ortografie, această operă n-ar fi fost posibilă. Mai mult decît prin ideile mărturisite, George Barițiu a servit însă limba și cultura națională prin opera sa scrisă și prin faptul de a fi înte- meiat cele dintîi gazete transilvane apărute în limba romînă, foile sale fiind cele mai puternice organe pentru afirmarea, apărarea și cultivarea acestei limbi. METODICA PREDĂRII LIMBILOR OBSERVAȚII ȘI SUGESTII TEORETICE ȘI METODICE CU PRIVIRE LA DIATEZA VERBALĂ ÎN LIMBA ROMÎNĂ DE N. GOGA O parte din morfologie, tratată superficial în gramaticile vechi, e și aceea a verbului în general și a diatezei în special. Aceasta se explică uneori prin lipsa unei terminologii gramaticale precise, iar alteori prin bogăția de sensuri acordată unuia și aceluiași termen. Adeseori se resimte nevoia unei terminologii adecvate, proprie fiecărei noțiuni, pentru delimitări cît mai precise în cadrul procesului de însușire a cunoștințelor. Pînă la apariția Gramaticii limbii romîne a Academiei R.P.E., nu aveam o denumire aparte pentru ceea ce azi numim diateză. Se întrebuința, în general, termenul de „formă” (forma activă, reflexivă, pasivă), termen care era întrebuințat și pentru a denumi felul acțiunii verbale (forma tranzitivă ori intranzitivă), ori pentru a denumi sensul paradigmelor verbale (forma afirmativă, negativă) sau diferitele forme ale timpurilor (trecut : forma imperfectului, perfectului simplu etc. ; viitor : forma viitorului I, a viitorului al II-lea). Această frecventă întrebuințare a termenului, prin bogăția sa de sensuri, aducea inconveniente serioase în predarea și analiza morfologică a verbului. Trebuia să se găsească termeni noi și potriviți anumitor noțiuni gramaticale. Introducerea noului termen, diateză, credem că înlătură o parte a acestui neajuns. Diateza este definită în Gramatica limbii romîne, editura Academiei R.P.R., voi. I, ca marcînd „raportul dintre subiect și complementul direct”1. 1 Vezi par. 73, al. f; p. 109 ; par. 220, p. 243. <64: Adevărat însă, că explicarea și exemplificarea fiecărei diateze în parte se fac corect, tocmai pentru că nu sînt conforme definiției date, deoarece nicăieri nu se specifică raportul dintre subiect și complementul direct1, ci raportul dintre acțiune și subiect, autorul acțiunii respective 2. în Limba romînă — fonetică, vocabular, gramatică (Ed. Academiei R.P.R., Institutul de lingvistică, București, 1956), acest neajuns al definiției este înlăturat 3. Cele două definiții ne dau, în mare, privirea de ansamblu a diatezei. •Cea mai strînsă relație, care nu trebuie să scape nici unei definiții elemen- tare, e relația dintre verb, acțiunea verbală și subiect. Ținînd seama numai de această relație, putem avea o idee totuși mai clară, decît dacă am lua în considerație numai verbul și obiectul. Pentru o formulare precisă și închegată trebuie să luăm în considerație toate cele trei elemente : subiectul (logic și gramatical), verbul — acțiunea verbală — și complinirea (compl. direct, indirect etc.). Angrenajul celor trei elemente e deosebit de la o diateză la alta, precum și de la o variantă la alta în cadrul aceleiași diateze — a celei reflexive. ★ înainte de a trece la analiza diatezei, e bine să precizăm problema verbelor tranzitive și intranzitive, care ne va ajuta să înțelegem mai bine diateza în limba romînă, și de ce anume nu toate verbele pot să aibă cele trei aspecte ale diatezei; de ce unele au numai diateza activă etc. Cînd se face analiza morfologică a verbului, raportîndu-ne la sensul lui (sens în înțelesul de felul cum se desfășoară, cum se răsfrînge acțiunea verbală asupra obiectului determinant), se are în vedere felul acțiunii verbale respective. Cînd acțiunea verbală se răsfrînge direct asupra obiec- tului, verbul e tranzitiv. Ex. : Chirurgul operează pe bolnav. Tractorul ară pămîntul. Grafic, această relație — acțiune verbală, obiect — acest transfer al acțiunii verbale asupra obiectului, se poate arăta astfel: Tractorul Chirurgul (S) o4 l 1 1 aia operează (V) $ l l 1 l pămîntul bolnavul (Ob.) △ Fig. 1 1 Vezi despre aceasta și L. Onu, Unmonument important tnstudiul limbii romîne, în Steaua» an. V, 1954, nr. 6, p. 83. 2 Vezi par. 221, 222, p. 243 și par. 224, p. 244. 3 Vezi p. 125. 4 Notăm subiectul acțiunii verbale (S) cu o, verbul, acțiunea verbală (V) prin obiectul, complementul direct (Ob.) A și celelalte complemente (G) cu 0 . Aceste semne le păstrăm și pentru celelalte scheme, în tot parcursul prezentării noastre. 5 — C. 1799 65 Cînd acțiunea verbală nu trece direct asupra unui obiect, cînd nu poate să aibă un complement direct, felul actului verbal e intranzitiv. Ex. : Elevul iese la tablă. Vaporul pleacă în larg. Grafic se prezintă astfel: Vaporul pleacă <—>-m larg Fig. 2 (S) o l (V) ^—O(C) Se întîmplă adeseori ca verbele tranzitive să fie folosite într-un con- text, făiă să mai aibă obiectul direct prezent, deci fără să fie evidentă și concretă trecerea acțiunii verbale asupra unui complement direct, ară- tîndu-se numai circumstanțele, împrejurările în care această acțiune verbală se desăvîrșește. Bx. Tractorul ară adine. Bunicul povestește -frumos. Oare în aceste cazuri mai putem vorbi de felul actului verbal ca tranzitiv l Și în aceste cazuri, cînd verbul e folosit absolut, desprins de obiectul său (în mod formal, deoarece în realitate, deși complementul direct nu este enunțat, el este simțit totuși ca prezent) rămîne tot tranzitiv, întrucît posibilitatea de a avea un obiect, asupra căruia să se răsfrîngă acțiunea, rămîne imanentă. Cînd spunem că „bunicul povestește frumos”, cu toate că nu specificăm ce anume, ne dăm seama că povestește ceva, un basm, o întîmplare, o amintire sau altceva. Grafic, aceste propoziții le-am prezenta astfel: Tractorul l ară —> adînc Bunicul povestește «—► frumos (S) (V) o l $ * i > < >(0) 'i' (pămîntul) (un basm, o amin- △ tire) Fig. 3 Uneori și verbele intranzitive pot să aibă sens tranzitiv, în cazul complementului intern. A merge e un verb intranzitiv, dar într-un context frecvent în basmele noastre populare ca „mai merse ea ce merse, merse o cale lungă...” are sensul desfășurării acțiunii verbale ca tranzitivă. La fel în exemplul „umblă drumurile-n lat și-n curmeziș”. în acest caz, prezentarea grafică este la fel ca cea din fig. 1: (Ea) I merse o cale 66 Cu toate acestea, împărțirea verbelor, după felul acțiunii verbale, în tranzitive și intranzitive, rămîne justificată. Exemplul verbelor tranzi- tive folosite făiă complementul direct — în mod absolut — nu infirmă încadrarea lor în categoria tranzitivelor, după cum verbele a merge, a umbla etc. — intranzitive — deși au uneori complement direct (în cazul comple- mentului intern), rămîn totuși la categoria intranzitivelor. Reiese de aici că pentru a preciza felul acțiunii verbale în mod absolut, desprins de context, de o anumită relație dată, va trebui să găsim o formulă care să generalizeze raportul, relația despre care am vorbit, în mod absolut. Folosindu-ne tot de schemele date pînă acum și generalizînd subiectul și obiectul prin neutrul pronumelui nehotărît și făcînd apoi relația dintre ele (subiect — obiect), prin verbul respectiv (subiect — verb — obiect), definim în mod general felul acțiunii verbale astfel: Subiectul acțiunii verbale l (cineva) l (8) 0 1 verbul (denumirea i acțiunea verbală acțiunii) (V) $ l ’ l obiectul (ceva) (Ob.) △ Fig. 4 Astfel, pentru a stabili felul cum se desfășoară acțiunea la anumite verbe, e suficient să le trecem prin schema arătată în fig. 4. în cazul că aceste verbe pot forma, în combinații și expresii folosite frecvent relația, expresia sintactică dată, ele sînt tranzitive, în caz contrar, intranzitive. în cazul unor verbe ca : a citi, a desena, a bea, a culege, a iubi, a doborî etc. avem de-a face cu verbe tranzitive, deoarece, conformîndu-ne schemei indicate (fig. 4), putem alcătui expresii, combinații frazeologice conforme uzului general din limba noastră : cineva citește, desenează, bea sau culege ceva; cineva iubește, doboară ceva sau pe cineva. Procedînd la fel cu verbe ca : a -fi, a curge, a hoinări, a ședea, a alerga, a apărea, a oscila etc., ne dăm seama că, înscriindu-le prin anumite formulări care să corespundă formal schemei din fig. 4, deci să aibă un complement direct, ajungem la forme și combinații nefirești, neconforme exprimării corecte, de unde se vede că ele nu pot forma relații sintactice din care să rezulte acțiunea lor tranzitivă, și ca atare sînt și rămîn intranzitive. ★ Bazați pe aceste observații, lămurirea diatezelor e mult mai ușoară. Cum schemele sînt instructive și ajută la intuiția relațiilor gramaticale, le vom aplica și aici, pornind, cu anumite observații, de la Metodica predării limbii romîne la clasele V—VII (Ed. de Stat didactică și pedagogică, 1955). 67 Se spune în acest manual, căutînd sa se explice diateza activă, că „subiectul face acțiunea și altcineva (complementul direct) o suferă” (p. 258). Or, chiar dacă acțiunea nu se răsfrînge asupra cuiva, deci chiar dacă nu are sens tranzitiv, tot diateză activă lămîne x. Diateza activă: subiectul determină, face4 acțiunea verbală, indiferent ce se întîmplă cu această acțiune, că trece sau nu asupra unui obiect. Deci atît verbele cu sens tranzitiv, cît și cele cu sens intranzitiv, pot să aibă diateză activă. Ex. : Publicul aplaudă (tranzitiv). Lichidele curg (intranzitiv). Schematic, diateza activă poate să fie realizată ca în fig. 5 : Diateza activă : (S) o (Infinitiv : a curge, | a aplauda etc.) (V) Fig. 5 Diateza reflexivă : subiectul face și suferă acțiunea verbală. Acțiunea verbală determinată de subiect se întoarce asupra celui ce a determinat-o, asupra subiectului, care în acest caz devine și obiectul, complementul direct al acțiunii verbale respective. Ex. : Soldații se spală (infinitiv „a se spăla”). Prezentarea grafică se face în fig. 6. Diateza reflexivă : (infinitiv : a se spăla) Soldatii se (S) o r _t t spală (V) —- Fig. 6 Cam însă subiectul gramatical este și obiectul acțiunii verbale, în exprimare, această valoare dublă e redată prin alăturarea la subiect a pro- numelui reflexiv care. Aceasta permite să observăm că acțiunea se răsfrînge asupra subiectului, respectiv a pronumelui — care-i ține locul2. Dacă ar lipsi pronumele reflexiv care identifică subiectul, am avea „Soldații spală”, ceea ce nu exprimă conținutul pe care vrem să-1 redăm. Iar dacă înlocuim pronumele cu ceea ce el reprezintă, am avea „Soldații soldații spală”, un fel de exprimare care-și găsește pe de-a-ntregul conți- nutul în formularea ceva mai abstractă : „Soldații se spală” 3. 1 Adevărat că autoarea voia să opereze cu un astfel de verb (tranzitiv), deoarece numai acesta poate să aibă toate aspectele diatezei verbale și să folosească astfel, în exemplele date pentru toate diatezele, unul și același verb. Era însă cazul să exemplifice și printr-un verb intranzitiv diateza activă. Autoarea revine mai tîrziu teoretic (p. 259), fără însă să exemplifice ori să redea grafic cum procedase cu celelalte. 2 Această situație e valabilă numai pentru reflexivul propriu-zis, reflexivul obiectiv. 3 în cazul formelor reflexive unde subiectul acțiunii pare că lipsește : „Te speli”, „Mă voi bărbieri” etc., subiectul acțiunii se află în desinența care arată persoana. 68 Situația diatezei cu pronumele reflexiv în dativ e puțin deosebită. Aici complementul direct nu este identic cu subiectul acțiunii verbale, ci aparține numai subiectului respectiv. Acțiunea subiectului respectiv, care în cazul diatezei reflexive cu pronumele în acuzativ, revine asupra sa, în cazul diatezei reflexive cu pronumele în dativ, trece asupra unui obiect și indirect asupra subiectului acțiunii. „Pantofarul își -face o pereche de sandale”. Conținutul enunțării noastre nu arată numai că „pantofarul face sandale”, ci că aceste sandale pe care el le face îi aparțin, sînt ale lui, le face pentru el. Diateza reflexiva cu pronumele în dativ : (Infinitiv : a-și face, a-și legăna etc.) Pantofarul își (lui, i, îi) I t I -------------------------------1 face --------> (o pereche de) sandale Schematic am arăta-o astfel : (S) o -------1 l I (V) l-(Ob.)A Fig. 7 înainte de a trece la prezentarea diatezei pasive, se impune încă o precizare. Nu există acțiune verbală în afara unui autor, agent, subiect care să determine acea acțiune. în consecință, trebuie să deprindem pe elevi (chiar și pe studenți) să facă distincție între subiectul acțiunii verbale — subiectul logic — și între subiectul gramatical. în cazul diatezei pasive avem în vedere ambele subiecte. Diateza pasivă: subiectul (e vorba de subiectul gramatical care în cazul dat nu este identic cu cel al acțiunii verbale) suferă lucrarea, acțiunea verbală. Ex. : Iarba este cosită. Iarba (subiectul gramatical) (S’) o 1 t este cosită (acțiunea verbală determinată de subiectul logic, subiectul propriu- zis al acțiunii : oamenii, mașinile) (V) < <-(S) Fig. s 1 Din schemele de pînă acum s-a putut observa că săgeata mergea dinspre subiect spre verb, ceea ce însemna că subiectul gramatical era și autorul, subiectul acțiunii verbale, subiect logic. în schema din fig. 8, direcția acțiunii verbale e dinspre verb spre subiectul gramatical (S’). Acțiunea verbală se răsfrînge asupra unui subiect care nu este identic cu subiectul acțiunii verbale. Aici avem două subiecte, unul care face acțiunea, subiectul logic, și al doilea subiect, despre care se vorbește în propoziție, care suferă acțiunea, subiectul gramatical. 69 Din cele prezentate pînă aci reiese clar că nnmai acele verbe a căror acțiune se răsfrînge asupra cuiva pot avea diateză reflexivă ori pasivă, în consecință numai tranzitivele pot să primească toate aspectele diatezelor. Verbe intranzitive ca : a agoniza, a abdica, a absenta, a abuza, a adera, a bubui, a capitula, a clipi, a delira, a 'depinde, a dormi, a intra, a locui, a mînca, a orbecăi, a țipa etc. nu pot avea toate formele flexionare ale diatezelor pasive sau reflexive, dar unele din ele pot primi — la persoana a IlI-a — forma reflexivă impersonală : „Se absentează pe-ntrecute”, „Se abuzează prea mult”, „Aici se doarme bine”, „Se intră pe aici” etc. ★ în ceea ce privește explicarea funcțiunilor diferite ale reflexivului se poate porni de la exemple. Se dau exemple în propoziții cu verbe ca a se spăla, a se ctilege, a se bizui, a se însera. în analiza relațiilor care se stabilesc 9 în propozițiile date, se constată că din punctul de vedere al conținutului sînt deosebiri, iar din punct de vedere formal verbele sînt asemănătoare. De aici tragem concluzia că nu forma, aspectul exterior, determină felul diatezei, ci conținutul, raporturile reale, obiective și logice, care apar în cadrul comunicării respective. în manualul de Metodica predării limbii romîne, amintit mai înainte, s-au strecurat unele greșeli cu privire la explicarea diferitelor funcțiuni ale reflexivului, greșeli ce vor trebui să fie evitate în edițiile viitoare. Exemplificarea reflexivului obiectiv — reflexivul propriu-zis — se face cu următorul exemplu : „Făt-Frumos se sui în luntre”, iar explicarea, ce pare că depășește logica realității, e dată sub exemplu, în paranteză : „el se sui pe sine”'(yQZl P- 259). Este evident că paradigma personală se sui a diatezei reflexive are sens activ; e un reflexiv dinamic, cum îl numesc gramaticile despre care a fost vorba. „Făt-Frumos (se sui) urcă, intiă în luntre”. Verbe asemănătoare sînt : a se gîndi, a se înroși, a se odihni etc. Exemple de verbe reflexive obiective sînt cele care se încadrează schemei din fig. 6 x, ca : a se acoperi, a se bandaja, a se bărbieri, a se dezbrăca, a se încinge, a se încălța, a se pieptăna, a se peria, a se ruja, a se machia, a se spăla etc. în cazul reflexivului de reciprocitate trebuie să participe cel puțin două "subiecte a căror acțiune verbală (aceeași acțiune) se răsfrînge reci- proc. Ex. : a se certa, a se logodi, a se îmbrățișa, a se îmbrînci, a se pălmui, a se saluta, a se săruta etc. Ex. : „Babele se ceartă”. Babele (o babă. . . altă babă) S 1 o S 1 o î \ / î Zî se ceartă-----1—V — ________________ Fig. 9 1 Unde am analizat de fapt diateza reflexivă obiectivă. 70 Schema reflexivului pasiv nu e cu nimic deosebită de cea a diatezei pasive de la fig. 8 pentru că același este și înțelesul. Tocmai pentru că înțelesul este același, aceste forme reflexive pot să fie transformate 'n forme pasive. Ex. : a se nota (a fi notat), a se premia (a fi premiat), a se consuma (a fi consumat) etc. „Răspunsul elevului se notează”. „Porumbul se culege toamna”. (Răspunsul elevului este notat. Porumbul este cules toamna). Răspunsul (elevului) t se notează (de către învățător sau profesor). Ceea ce au scăpat din vedere ambele gramatici cu privire la această categorie de reflexive e faptul că reflexivul pasiv îl avem ca sens și formă numai la persoana a IlI-a, ca și reflexivul impersonal: se cangrenează, se înserează, se întâmplă, se pare etc. Nu ne ocupăm de reflexivul „eventiv” („Gramatica limbii romîne”, voi. I, paragr. 225, p. 244) și „participativ” („Limba romînă”, p. 126), deoarece, după părerea noastră, ele nu pot constitui o categorie aparte a reflexivelor, întrucît astfel de verbe sînt mult prea puține pentru a putea forma o categoric aparte a reflexivelor. Categorisirea aceasta e făcută după mici nuanțe de sens. Ele se pot încadra însă foarte bine în una din categoriile mari ale reflexivului. Mult mai potrivit era să se vorbească de verbele pronominale din limba romînă, despre care nici una din gramaticile amintite nu pome- nește nimic. Denumirea unor astfel de verbe își confirmă existența prin numărul lor destul de bogat, în primul rînd, și apoi prin alte caracteristici pe care le vom arăta mai jos. Pronominalele 1 formează acea categorie de verbe care nu se pot întrebuința și nici nu se întrebuințează făiă pronumele în acuzativ ori dativ. Iată cîteva : a se bizui, a se bosumfla, a se căciuli, a se căina, a se codi, a se bucura, a se cruci, a se ctiibări, a se cuminți, a se deda, a se înhăita, a-și închipui, a se interesa, a se îmbujora, a se înflora, a-și însuși, a se înfuria, a se întrema, a se rușina, a se împietri, a se asocia, a se oțărî, a se împrieteni etc. Străinii cînd învață limba romînă, tocmai pentru că n-au cunoștință de această categorie de verbe, întrebuințîndu-le în expresii frazeologice, fac numeroase greșeli. Ei spun : „Eu interesez de tine pentru eu mă inte- resez de tine, Noi îngrozisem de examene pentru noi ne îngrozisem de examene, Tu ai înfuriat pe el pentru tu te-ai înfuriat pe el. Noi închipuiam că este ușor pentru noi ne închipuiam că este ușor etc. 1 Nu le spunem „reflexive pronominale” deoarece toate reflexivele sînt pronominale. Dacă am voi să rămîn i totuși o categorie a reflexivelor le-am putea spune „reflexive întărite”. Mult mai corect e să fie numite simplu pronominale. 71 Este clar că aceste verbe nu se pot identifica cu „reflexivele” decît formal. Tocmai această asemănare formală ne face să vorbim de ele, atunci cînd tratăm reflexivele. Problema lor a fost adusă aci numai tan- gențial. Sperăm că pe viitor în edițiile care vor urma, gramaticile noastre se vor ocupa și de categoria unor astfel de verbe. ★ Deși problema verbului în limba romînă s-ar părea la început că e ușoară, cercetată mai atent e complexă și pe alocuri dificilă, mai ales cînd e vorba ca noțiunile legate de ea să fie predate în școală. Incontestabil că introducerea termenului de diateza a atras după sine o examinare mai atentă și în consecință și clarificarea multor probleme legate de aceasta. CRONICĂ DISERTAȚII PENTRU OBȚINEREA TITLULUI DE CANDIDAT ÎN ȘTIINȚELE FILOLOGICE SUSȚINUTE IN ANUL ȘCOLAR 1956-1957 în anii de democrație populară s-a acordat o grijă deosebită formării’ unor specialiști cît mai bine pregătiți în toate domeniile științifice. în acest sens, printre altele, a fost instituită aspirantura. în ultima vreme, în lingvistică, și-au susținut disertațiile șase aspiranți: I. Rizescu, Teofil Teaha și Em. Vasiliu, avînd conducător științific pe prof. D. Macrea, directorul Institu- tului de lingvistică din București, Pamfil-Ilea Viorica pe acad. E. Petrovici, Florica Dimitrescu pe acad. lorgu Iordan, și Gh. Mihăilă, care a făcut aspirantura în Uniunea Sovietică, pe cunos- cutul romanist R. A. Budagov. Prima disertație pentru obținerea titlului de candidat în științele filologice, susținută în fața Consiliului științific al Institutului de lingvistică din București, a fost aceea a lui I. Rizescu. Subiectul disertației este Contribuția lui H. Tiktin la dezvoltarea lingvisticii romî- nești. Pentru a putea contura o imagine autentică și cît mai completă a activității lingvistice de aproape o jumătate de secol a marelui învățat romîn, I. Rizescu se folosește nu numai de operele lui publicate, ci și de însemnările și lucrările rămase în manuscris, găsite la familia lui Tiktin, în arhiva personală a lui G. T. Kirileanu și la Institutul de lingvistică din Cluj. Primul capitol al disertației cuprinde o privire generală a vieții lui Tiktin, insistîndu-se asupra activității științifice pe care o desfășoară pînă In 1905, la Iași, iar după 1905 la Berlin, ca profesor de limba romînă la seminarul de limbi orientale. în ce privește concepția despre limbă, I. Rizescu a arătat că H. Tiktin, format la școala neogramaticilor, este un adept al ideilor lor. în celelalte capitole ale disertației, I. RizescuWrmărește contribuția lui Tiktin la studiul gramaticii istorice și descriptive a limbii romîne și la dezvoltarea lexicografici și lexicologiei romînești. Astfel, în capitolul al II-lea sînt prezentate critic lucrările lui Tiktin în domeniul gramaticii istorice a limbii romîne. în ce privește fonetica sînt analizate lucrările : Studien zur rumănischen Philologie, Der Wokalismus des Rumănischen și Der Konsonantismus des Rumă- nischen și se scot în evidență numeroasele date noi aduse de Tiktin în legătură cu evoluția vocalelor e, ă, î, u, cu transformările suferite de o neaccentuat și cu situația diftongilor ea și ia. Sînt remarcate de asemenea explicația dată de Tiktin influenței lui ș și / asupra vocalelor învecinate (despre care Al. Philippide a spus că „este o frumoasă descoperire pe terenul limbii romînești”) și observațiile în legătură cu evoluția consoanelor l, n, r. Ocupîndu-se de studiile de morfologie istorică, I. Rizescu scoate în evidență datele noi, referitoare la evoluția conjugării și a declinării romînești, aduse de Tiktin în schița istorică a 73 limbii noastre Die rumănische Sprache și în studiile Un fenomen morfologic în limba romînă Cărții sau cărței ?, Die Bildung des rumănischen Kondilionalis etc. în partea finală a acestui capitol se arată că, în raport cu studiile de fonetică și morfo- logie, în domeniul sintaxei istorice contribuția lui Tiktin este redusă. în afară de studiul despre topica formelor neaccentuate pronominale și verbale, el n-a elaborat alte lucrări, ci numai observații în Die rumănische Sprache, Rumănisches Elemenlarbuch și Gramatica romînă (voi. II)’ Trecînd la analiza unui alt domeniu al activității lingvistice depus? de Tiktin, I. Rizescu face de la început observația că, dacă în domeniul gramaticii istorice, marele învățat ne-a lăsat contribuții importante fără a fi scris însă o operă completă, în schimb, în ceea ce privește gramatica descriptivă, el a elaborat cele două volume ale Gramaticii romîne, socotită cea mai bună lucrare de acest fel pînă la apariția Gramaticii Academiei R.P.R. Pentru a da contururi mai pregnante meritelor gramaticii lui Tiktin, I. Rizescu o compară. în analiza pe care i-o face, cu cele similare, apărute în aceeași epocă. Acolo unde a fost cazul, aspirantul a completat sau a corectat interpretarea dată de Tiktin unor fapte lingvistice. Problemele pentru a căror lămu- rire aspirantul a adus contribuții importante, sînt, între altele : formarea condiționalului în limba romînă, topica formelor verbale și pronominale neaccentuate și articularea numelor proprii. în ultimul capitel este analizată lucrarea cea mai importantă din întreaga operă a lui Tiktin, căreia marele învățat i-a închinat patru decenii de muncă. Această lucrare, fundamen- tală pentru lingvistica romînească, este Dicționarul romtn-german. 1. Rizescu, în analiza pe care o face, urmărește în special modul cum a fost reflectat lexicul limbii romîne în acest dicționar și principiile care i-au stat la bază. Spre a face o apreciere cît mai judicioasă a acestei valoroase opere a lui Tiktin, I. Rizescu o compară în problemele esențiale cu Elymologicum Magnum Romaniac, cu dicționarul lui Dame și cu alte lucrări lexicografice ale timpului. Meritul dicțio- narului — subliniază I. Rizescu — constă mai cu seamă în analiza semantică a cuvintelor și în clasificarea sensurilor într-o filiațiune logică, pe baza criteriului istoric. în ultima parte a disertației se precizează locul pe care-1 ocupă Tiktin în lingvistica romî- nească și de peste hotare, precum și influența exercitată de opera lui asupra dezvoltării lingvis- ticii romînești. Referenții oficiali acad. E. Petrovici, prof. Șt. Pașca și prof. J. Byck au fost cu toții de acord că I. Rizescu s-a orientat bine în problema pe care și-a ales-o și a reușit să înfățișeze just meritele lui H. Tiktin în dezvoltarea lingvisticii romînești. Disertația dovedește că aspi- rantul este în stare să desfășoare o muncă științifică personală și să elaboreze lucrări. După ce au scos în evidență meritele disertației, referenții s-au oprit și asupra unor lipsuri. S-a remarcat, de exemplu, că, rezumînd și discutînd cu egală minuțiozitate cuprinsul tuturor lucrărilor lui Tiktin, aspirantul a insistat prea mult asupra unor lucrări și mai ales a unor amănunte de interes secundar. Din această cauză nu toate capitolele lucrării au o valoare egală. Cele mai multe observații critice au fost însă de amănunt și s-au referit la explicațiile discutabile pe care aspirantul le-a dat unor fapte lingvistice comentate în disertația sa. în urma discuțiilor la care au participat, făcînd unele observații, acad. Al. Graur, acad. I. Iordan și acad. Al. Rosetti, și după ce aspirantul a răspuns la întrebările care i s-au pus și la observațiile care i s-au făcut, Consiliul științific al Institutului a aprobat în unanimitate disertația susținută de I. Rizescu pentru obținerea titlului de candidat în științele filologice. Teza de disertație a tov. Pamfil-Ilea Viorica, susținută la 20 nov. 1956, în fața Consiliului științific al Institutului de lingvistică din București, este un capitol dintr-o lucrare mai mare asupra limbii Paliei de la Orăștie și se intitulează Elemente [maghiare în lexicul „Paliei de la Orăștie” și glosarul. încă de la începutul introducerii,'aspiranta a făcut mențiunea că din Palia de la Orăștie, tipărită în 1582, se cunosc pînă în prezent numai cinci exemplare, iar disertația sa a fost întoc- mită pe baza exemplarului de la Biblioteca Academiei R.P.R., singurul exemplar complet și 74 nestudiat încă. A arătat apoi că Palia de la Orăștie este o traducere romînească a Vechiului Testament după o versiune maghiară tipărită în anul 1551, de Gășpăr Heltai la Cluj. Ipoteza că la baza traducerii romînești se află un text maghiar, susținută mai întîi de Mario Roques și losif Popovici și reluată acum de Pamfil-Ilea se sprijină pe numărul relativ mare de cuvinte maghiare, unele neatestate în textele din secolul al XVI-lea și al XVII-lea și pe numeroasele calcuri și fenomene sintactice maghiare aflate în textul Paliei. Autoarea disertației a arătat însă că în afară de textul maghiar, traducătorii Bibliei în romînește au cunoscut și versiunea slavonă, dovada făcînd-o denumirea unor capitole cu termeni slavoni ca Ritia, Ishod, Cisla etc., precum și unele cuvinte ca a nămisti, a proidi etc., care nu au avut niciodată circulație în limba noastră, dar care se află atestate în textul Paliei. în încheierea introducerii se subliniază rolul Paliei de la Orăștie în evoluția scrisului romînesc din secolul al XVI-lea. în capitolul Elemente maghiare sînt studiate peste 80 de cuvinte de origine maghiară atestate în paginile Paliei. Ținînd seama de aria lor de răspîndire, aspiranta le împarte în mai multe categorii: cuvinte care au pătruns în limba comună, regionalisme, cuvinte arhaice, care astăzi nu se mai păstrează nici regional și neologisme de origini diferite (greacă, latină sau ebraică), pătrunse în scrierile noastre religioase prin filieră maghiară. O altă categorie de cuvinte studiate o formează calcurile. Pentru fiecare cuvînt studiat aspiranta stabilește răspîndirea geografică și vechimea lui în limba romînă. Pentru a determina aceste două coordonate, aspi- ranta s-a folosit de materialul cules pentru Atlasul lingvistic romîn, de diferite monografii și documente vechi scrise. Urmărind latura semantică a elementelor maghiare din Palia de la Orăștie, Pamfil- Ilea a arătat nu numai sensurile pe care le-a găsit atestate în Palie, ci și pe acelea atestate în alte texte vechi, ca și pe cele din limba contemporană. în acest scop s-a folosit de dicționarele istorice ale limbii romîne și maghiare, și de glosarele care cuprind elemente ale limbii vorbite în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Pentru a realiza o imagine mai precisă a elementelor ma- ghiare din Palia de la Orăștie, aspiranta a folosit comparativ și alte versiuni romînești ale Bibliei: prima Biblie romînească tipărită la București în 1688, Biblia tipărită la Blaj în 1795 și ultima traducere făcută în 1938 de Vasile Radu și Gala Galaction. în concluzie, se arată că în comparație cu celelalte texte vechi Palia de la Orăștie cuprinde cele mai multe elemente maghiare, fapt explicabil în parte prin influența versiunii Bibliei lui Gășpâr Heltai, utilizată de traducătorii romîni. Stabilind un raport între elementele de origine maghiară, slavă și latină din lexicul Paliei de la Orăștie, aspiranta arată că numărul cuvintelor împrumutate din maghiară estel relativ mic față de cele latine și slavone. Din glosarul pe care îl dă la sfîrșitul disertației, compus din o mie de cuvinte, peste 600 sînt latine, 250 slavone și abia 80 maghiare. Referenții oficiali, acad. Al. Rosetti , prof. Șt. Pașca, G. Bledy și G. Ivănescu au arătat că lucrarea prezentată de tov. Pamfil-Ilea ca disertație constituie o contribuție personală folo- sitoare la studiul istoric al limbii noastre vechi și face dovadă că aspiranta și-a însușit-o bună metodă de cercetare. Observațiile critice făcute de referenți au vizat în special planul lucrării și unele chestiuni de amănunt. G. Ivănescu a fost de părere că menținerea „glosarului” ca parte separată a lucrării este nepotrivită, deoarece aici se reia fără rost ceea ce a fost deja studiat în capitolele anterioare, iar cercetarea lexicului Paliei pe categorii împărțite după criteriul originii cuvintelor nu este indicată pentru studiul limbii unui text. De asemenea, G. Ivănescu, ca ș1 Șt. Pașca, au arătat că aspiranta n-a făcut bine adoptînd sistemul de redare cu caractere latine a alfabetului chirilic, recomandat de Asociația pentru editarea textelor vechi, fără să-l supună unui examen critic. Acad. Al. Rosetti și Șt. Pașca au fost de părere că afirmația despre „frumusețea și clari- tatea limbii Paliei de la Orăștie” este exagerată. Și în Palie, ca și în celelalte traduceri religioase, abundă stîngăciile de exprimare. 75 între alte observații, G. Blddy a remarcat lipsa din bibliografia disertației a unorlucrăr* romînești și maghiare de la care autoarea ar fi avut de profitat. De asemenea, el a arătat că lipsa unui capitol de fonetică lasă multe nedumeriri în privința stabilirii unor etimologii. în urma discuțiilor și a răspunsurilor date de aspirantă întrebărilor care i s-au pus. Consiliul științific al Institutului a aprobat în unanimitate disertația pentru obținerea titlului de candidat în științele filologice, prezentată de Pamfil-Ilea Viorica. Disertația susținută de Teofil Teaha, în fața Consiliului științific al Institutului de lin- gvistică din București, la 7 h.nie 1957, se intitulează Graiul de pc cursul superior al văii Grisului Negru, și este întocmită pe baza unei anchete la fața locului. întreprinsă în 12 localități din raionul Lunca Vașcăului. Materialul lingvistic din aceste localități a fost adunat în mai multe etape, în cursul anilor 1955 — 1956. Aspirantul a folosit un chestionar de 3 000 de întrebări, cuprinzînd fapte de fonetică, morfologic și lexic. Sistemul de transcriere fonetică este cel al Atlasului lingvistic romîn. Aspirantul discută faptele de limbă înregistrate în ordinea consacrată în monografiile dialectale, astfel că disertația cuprinde următoarele capitole : Fonetica, Morfologia, Sintaxa, Formarea cuvintelor și Lexicul. Disertația începe printr-o scurtă prezentare geografică și istorică a regiunii anchetate, care constituie o unitate lingvistică la izvoarele Grișului Negru. Tot aici se arată pe scurt dezvoltarea economică, socială și culturală a regiunii de la poalele munților Bihorului, unde a existat din timpuri străvechi o masivă populație romînească. în a doua jumă- tate a secolului al XlII-lea ajung în aceste părți și unguri și germani atrași de exploatările miniere de la Băița și încep penetrații între limbile lor și cea romînească. în a doua parte a introducerii, aspirantul dă o prezentare critică a cercetărilor lin gvistice anterioare făcute în acele locuri de către Miron Pompiliu, Gustav Wcigand, Șandru și acad. E. Petrovici. Trecînd la analiza faptelor lingvistice înregistrate de el, aspirantul se ocupă în primul rînd de sistemul fonetic al graiului, scoțînd în evidență caracteristicile fonetice ale vocalelor și consoanelor. în uima acestei analize se ajunge la concluzia că graiul de pe cursul superior al Crișului Negru se integrează, în general, în sistemul fonetic al graiului crișan, iar în prezent asupra lui, ca asupra tuturor graiurilor romînești, acționează intens limba literară. în capitolul Morfologia, aspirantul se ocupă în special de categoria numelui și a verbului, întrucît acestea prezintă cele mai multe particularități' specifice graiului cercetat. Sînt relevate astfel : trecerea unor substantive de la o declinare la alta, forme de plural deosebite de cele din limba comună, forme specifice de articol proclitic genitival, frecvența mare a perfectului simplu, prezența unor forme specifice de imperativ și de conjunctiv perfect și a unor timpuri verbale perifrastice caracteristice limbii vechi. în ce privește Sintaxa, particularitățile specifice graiului de pe cursul superior al văii Grișului Negru sînt puține. Analiza faptelor de morfologie și sintaxă îl duce pe aspirant la concluzia că în privința structurii gramaticale, graiul cercetat se deosebește puțin de limba comună.' Din analiza faptelor lexicale, aspirantul scoate la iveală numeroase particularități care contribuie la individualizarea graiului de pe cursul superior al văii Grișului Negru. Este semnalată astfel prezența unui număr mare de cuvinte vechi de origine latină, dispărute azi din celelalte graiuri ale limbii romîne. De asemenea, sînt analizate numeroase cazuri de evoluție semantică specifică acestui grai. în altă ordine de idei este semnalată prezența unui mare număr de neologisme și cuvinte specifice altor graiuri, explicabile prin faptul că locuitorii acestor regiuni, ocupîndu-se cu lucrul la pădure, umblă mult prin alte părți ale țării. O parte a capitolului Lexicul este rezervată influenței maghiare și germane, explicabile prin numărul relativ mare de maghiari și germani veniți în aceste locuri o dată cu dezvoltarea 76 industriei miniere, și prin dominarea îndelungată și a acestei părți din Ardeal de imperiul austro- ungar. în capitolul consacrat concluziilor se arată că ținutul de la poalele munților Bihorului prezintă o serie de particularități fonetice, morfologice și lexicale, care conturează aria acestui grai din cadrul graiului crișan. Menționăm că în tot cursul cercetării, aspirantul compară faptele de limbă discutate cu corespondentele lor din celelalte graiuri și din limba literară. La sfîrșitul lucrării se află un glosar de 2.400 de cuvinte și o culegere de texte redate în transcriere fonetică. Rcferenții oficiali acad. E. Petro viei, acad. Al. Rosetti, prof. G. Istrate și conf. B. Gazacu au fost de părere că lucrarea prezentată ca disertație de Teofil Tealia este o bună monografie a graiului de pe cursul superior al văii Grișului Negru. Ea oferă dialectologilor și istoricilor limbii noastre un bogat material dialectal cules cu pricepere, ceea ce demonstrează că aspirantul are o bună pregătire teoretică și practică. A fost remarcată îndeosebi grija cu care aspirantul a notat cît se poate de fidel pronunțarea bihoreană. Referindu-se la lipsurile lucrării, acad. E. Petro viei observă că la sfîrșitul capitolului Fonetica ar fi fost necesară prezentarea sistemelor fonologice coexistente în graiurile de pe valea Grișului Negru. Acad. Al. Rosetti, G. Istrate și B. Gazacu au arătat că faptele lingvistice sînt pre- zentate mai mult descriptiv, interpretarea unor fenomene fonetice nu este exacta, iar explicațiile unor evoluții semantice sînt neconvingătoare. Scăderile relevate în referate nu au fost însă de natură să împiedice aprecierea favorabilă a lucrării de către toți referenții. La discuții au mai făcut unele observații de amănunt și acad. Al. Graur, prof. J. Byck, conf. Pândele Olteanu și G. Șerban. în încheiere, aspirantul a răspuns la întrebările care i s-au pus și la observațiile participanților la discuții. Gu zece voturi pentru și unul contra, lucrarea susținută de Teofil Teaha a fost admisă ca teză de disertație pentru obținerea titlului de candidat In științele filologice. Disertația susținută de Florica Dimitrescu, la 17 iunie 1957, în fața Consiliului știin- țific al Facultății de filologie din București a tratat un subiect de gramatică : Locuțiunile verbale In limba romînă. Pornind de la constatarea că termenul locuțiune este folosit în lucrările de spe- cialitate vechi și noi cu numeroase înțelesuri improprii (denumește : timpurile compuse ale verb ului,formale gramaticale simple, construcțiile corelative,proverbe, îmbinări libere de cuvinte, expresii), aspiranta consacră primul capitol al lucrării definirii conceptului de locuțiune, avînd în vedere toate categoriile de locuțiuni existente în limba romînă. Locuțiunea este înțeleasă ca ,,un ansamblu de cuvinte mai mult sau mai puțin sudate, cu un înțeles unitar determinat, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire”. îi celelalte cinci capitole ale lucrării, subiectul disertației este limitat la locuțiunile ver- bale. în capitolul al Il-lea, locuțiunile verbale sînt discutate sub aspectul lor morfologic. Astfel, din punct de vedere al elementelor componente, aspiranta distinge în limba romînă opt tipuri de locuțiuni verbale : 1. Verb (4- pronume) 4-substantiv (4-determinativ) : a face față, a-și lua calea, a da o raită, a da ortul popii etc. 2. Verb (4- pronume) 4- prepoziție 4- substantiv : a-și ieși din pepeni, a se lua la harță, a lua in rts etc. 3. Verb (4- pronume) 4- substantiv 4- prepoziție 4- substantiv : a-și lua lumea in cap, a da bir cu fugiții etc. 4. Verb 4- pronume (4- prepoziție) 4- adverb : a se duce de-a rostogolul, a o lua razna, mun- citori, mineri, trac'oiiști,' stabiliți de vreo 10 ani în Ceho- slovacia. Ei declară că le vine ușor să deducă sensul ter- menilor cehi, derivați deseori de la cuvintele uzuale. 2 Editura de Stat pentru literatură tehnică din Praga a pregătit pentru tipar și un dicționar tehnic cch-romin și rondn-ceh. 98 CONSULTAȚII RĂSPUNS CITITORILOR Prof. SimiON'IUE - Poiana Sibiu'ui. 1) întrebare» a) în fraza alcătuită prin imitarea construcției din limba franceză : Se apropiase mult de un bărbat ciudat, care bărbat era o enigmă pentru noi, cuvîntul care este adjectiv pronominal relativ ? b) Se poate vorbi despre existența acestui fel de adjective în limba romînă, bazîndu-ne numai pe o situa- ție ca aceasta? 1) Răspuns : a) în fraza de mai sus, care este adjectiv pronominal relativ, deoarece însoțește un substantiv pe care-1 determină. b) Exemplul dv., ca și altele de același fel, ne îndreptățește să vorbim despre existența adjectivelor pronominale relative în limba romînă. Această construcție, adică repetarea sub- stantivului determinat de o atributivă, este folosită atunci cînd prezența altor părți de vorbire între substantiv și pronumele relativ poate da naștere la confuzii cu privire la substantivul determinat. în următoarea frază din Creangă ; Se duce de o toarnă în fîntîna din grădina Ursului, care /întina era plină de apă pînă la gură, (citată de Gramatică limbii romîne, p. 211), repetarea cuvîntului fînlînă era necesară, deoarece altfel s-ar fi putut crede căatributiva introdusă prin pronumele relativ determină substantivul mai apropiat, grădina. Afirmația dv. că această construcție este imitată după limba franceză nu ni se pare justă, pentru că : a) în această limbă ea este foarte rară și b) în limba romînă o întîlnim la scriitori asupra cărora nu s-a exercitat influen- ța limbii franceze, cum ar fi Creangă (vezi citatul de mai sus) sau Ureche (Au intrat în Moldova cu trei oști. . .cu un polc de Podoleni era Buciațkii, iară pre altă oaste Conetpolski, care oaste au trecut Nistrul la Hotin. Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Craiova, 1931, p. 25. 2) întrebare : în fraza Trimise deci oameni prin toate țările și răvașe prin orașe ca să dea de știre că oricine se va găsi să scoată soarele și luna de la zmei acela va lua pe fie-sa de nevastă și încă jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbîndi nimic acela să știe,că i se va tăia capul, în care pro- poziția iară acela să știe este fără îndoială o propoziție principală, conjuncția adversativă iară nu leagă două grupuri de propoziții? 2) Răspuns : O primă observație : propoziția iară acela să știe nu este o propoziție princi- pală, ci o completivă directă, pe lîngă să dea de .știre, la fel cu propoziția acela va lua pe fie-sa de nevastă. . . O a doua observație în ceea ce privește conjuncția adversativă iară : în exemplul dv. s-ar părea că iară leagă două grupuri de pro- poziții și nu două propoziții, cum se afirmă în definiția dată conjuncțiilor de Gramatica limbii romîne. în realitate însă, teoria Gra- maticii nu e contrazisă de cazul citat de dv., deoarece opoziția se stabilește numai între propozițiile completive acela va lua pe fie-sa de nwaslă și acela să știe, independent de propozițiile care le determină. într-adevăr, dacă din fraza discutată eliminăm determinativele : oricine se va găsi 99 să scoală soarele și luna de la zmei și cine va umbla și nu va izbindi nimic, raportul adver- sativ dintre propozițiile completive amintite mai sus rămîne neschimbat. 3) întrebare : Apoziția „Alecu” din pro- poziția : Făcurăm o vizilă conului Alecu se află în cazul dativ? 3) Răspuns :Se știe că apoziția în limba romînă stă în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat, sau — mai rar — se acordă în caz cu acesta. în exemplul dat de dv., apoziția fiind exprimată printr-un substantiv propriu in- variabil, e greu de spus dacă e în cazul dativ, deci acordat cu substantivul determinat, sau în cazul nominativ. E de presupus însă că e în cazul nominativ, deoarece construcția cu apoziția acordată cu termenul determinat nu se mai folosește în limba contemporană decît ca element arhaic. în mod curent se folosește apoziția în nominativ. De aceea, dacă am înlocui în exemplul dv. apoziția Alecu cu un nume propriu declinabil, am spune: Făcurăm o vizită cucoanei Maria și nu cu- coanei Măriei, deci cu apoziția în cazul no- minativ și nu în cazul dativ. SASQ ION — Beclean, regiunea Cluj 1) Întrebare : în fraza Ctnd trebuia citeodată, stmbătă după amiază, să ne citească din po- vestirile lui Creangă, ne privea înlîi blind, cu un ztmbel liniștit, ținînd cartea la piept în dreptul inimii, și în bănci se făcea tăcere adîncă, ce fel de propoziție este ,,să ne citească din povestirile lui Creangă” '1 1) Răspuns : Verbul a trebui poate fi a) predicativ și b) nepredicativ (auxiliar de mod). Pînă în prezent nu s-au stabilit cu exactitate care sînt cazurile în care verbul în discuție se află în prima sau în a doua situație. De aceea, răspunsul la întrebarea dv. depinde de punctul de vedere pe care-1. adoptăm în această pro- blemă. Vă indicăm pe scurt soluțiile posibile : a) Dacă considerăm că în fraza de mai sus verbul a trebui este predicativ, propoziția care urmează, să ne citească din povestirile lui Creangă, poate fi interpretată fie ca o comple- tivă directă, fie ca o subiectivă. Prima interpretare este posibilă numai atunci cînd verbul a trebui este fo’osit ca verb personaj în construcții, puțin recoman- dabi e, de tipul : cu trebuiam să citesc, lu trebuiai să citești etc. Interpretarea propoziției din exemplul dv. ca o propoziție subiectivă se sprijină pe faptul că verbele unipersonale (și a trebui este fo'osit de obicei ca verb unipersonal) sînt urmate de propoziții subiective (cf. Gramatica limbii romîne, voi. II, p. 176). Pe de altă parte, dacă într-un exemplu ca: Pentru această lucrare trebuie expe- riență, în care știm precis că substantivul experiență este subiectul lui trebuie, înlocuim acest substantiv cu o propoziție, vom obține fraza Pentru această lucrare trebuie să ai experiență, în care propoziția să ai experiență nu poate fi decît o propoziție subiectivă. b) Pe lîngă cele două răspunsuri amintite care se pot da la întrebarea dv., mai există și un al treilea, dacă ținem seamă de o teorie mai nouă cu privire la unele verbe ca a trebui, a putea, a avea etc. în Gramatica limbii romîne (voi. I, p. 253, în lucrarea acad. I. Iordan Limba romînă contemporană (ed. 1954, p. 423) ca și în studiul mai nou al tov. Valeria Guțu intitulat Semiau- xiliarete de mod (în Studii de gramatică, voL I, p. 57 urm.), aceste verbe sînt considerate ca fiind nepredicative atunci cînd sînt urmate de un alt verb la conjunctiv sau la infinitiv, în acest caz ele sînt auxiliare de mod, arătînd doar modalitatea verbului pe care-1 însoțesc și formînd împreună cu acesta o unitate. După această teorie, în exemplul dv. nu avem decît o singură propoziție: Cînd trebuia citeodată, sîmbătă după amiază, să ne citească din povestirile lui Creangă. 2) Întrebare : în propoziția : In bănci se făcea tăcere adîncă ce este ca parte de propo- ziție substantivul tăcere^ 2) Răspuns : în propoziția de mai sus, substantivul tăcere este subiect, iar se făcea este predicat verbal avînd sensul de a se produce, a apărea, a se lăsa. Nedumerirea dv. pare a veni de la faptul că verbul a se face poate fi în unele cazuri- verb copulativ, formînd cu substantivul urmă- 100 tor un predicat nominal, dar aceasta implică existența unui subiect al cărui atribut să fie numele predicativ. în exemplul Sora mea s-a făcut profesoară, ,,s-a făcut1” e verb copu- lativ, iar profesoară e numele predicativ. în exemplul dv., nu există un alt sub- stantiv în funcție de subiect, al cărui atribut să fie numele predicativ tăcere; se face nn poate fi deci considerat verb copulativ, deoa- rece nu îndeplinește funcția de a lega numele predicativ de subiect, iar tăcere nu poate fi nume predicativ, ci subiect. Rovena Șenchi ABONAMENTELE SE FAG LA OFICIILE POȘTALE PRIN FACTORII POȘTALI ȘI DIIUZORII VOLUNTARI DIN ÎNTREPRINDERI ȘI INSTITUȚII ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI ANUL VI 19 5 7 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE R0M1NE ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI LIMBA ROMINA ANUL VI 19 5 7 E DITURA ACADE M I E I REPUBLICII POPULARE ROMÎNE COMITETUL DE REDACȚIE D. MACREA - redactor responsabil; Acad. M. SADOVEANU ; Acad. IORGU IORDAN; Acad. AL. ROSETTI; EUSEBIU CAMILAR, membru corespondent al Academiei R. P. R.; G. ISTRATE; V. BREBAN ; GH. BULGĂR ; MARIA ILIESCU; C. OTOBÎCU; SORIN STATI; ST. TOMA. APAEE DE 6 OEI PE AN Redacția revistei LIMBA ROMÎNĂ BUCUREȘTI, Raionul Stalin, Calea Victoriei 194 INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ, ACADEMIA R.P.R., Telefon 3.85.05 SUMAR Pa-g GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR D. MACREA, Lexicografia sovietică și influența ei asupra dezvoltării lexi- cografici noastre actuale..................................................................... 5 I. ȘIADBEI, Lexicografia romînă și istoria cuvintelor........................................ 14 VLADIMIR STREINU, Dicționarul Eminescu ...................................................... 31 BIMILENARUL LUI 0VID1U EUSEBIU CAMILAR, La Pontus Euxinus.................................> . . 40 GH. BULGĂR, însemnări despre stilul lui Ovidiu.......................... 61 DISCUȚII D; MACREA, Problema elaborării „Dicționarului general al limbii romîne” • . 73 CRONICA STELA TOMA, Comunicările de lingvistică prezentate la Sesiunea științifică a Academiei R.P.R.................................................................... 78 ILEANA ZAMFIRESCU, Despre activitatea colectivului de texte vechi al Insti- tutului de lingvistică din București................................................. 83 RECENZII I. COTEANU, Cum dispare o limbă (istroromîna), cu o prefață de acad. Al. Graur, Societatea de știinte istorice și filologice, București, 1957, (C. Otobîcu)...................................................................... 84 Cercetări de lingvistică, anul I, 1956, nr. 1—4 (ianuarie-decembrie), Academia Republicii Populare Romîne, Filiala Cluj, Institutul de lingvistică (T. Teaha)......................................................................... 86 Studii de gramatică, voi. II, 1957, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București (M. Mitran) ............................................... 90 Probleme de limbă și literatură în „Revista de pedagogie’' (I. Popescu) ... 94 R. A. BUDAGOV, Unele particularități ale formării pluralului substantivelor în limba romînă (Valeria Guțu)............................................... 99 NOTE BIBLIOGRAFICE I. PĂTRUȚ, Fonetica graiului huțul din Valea Sucevei, Editura Academiei R.P.R., București, 1957 (C. Otobîcu).................................................... 102 O nouă revistă romînească de lingvistică (Sorin Stati)................................... 102 O ediție defectuoasă (Gh. Bulgăr)........................................................ 103 O nouă antologie de texte literare (Gh. B.).............................................. 104 Regulamentul Organic și problemele limbii romîne literare (Mircea Seche). . . 105 Preocupări lingvistice la Contemporanul (Emil Mânu)...................................... 105 Răspuns cititorilor ................................................................... 107 D. MACREA, Ștefan Pașca |.................................. 108 O precizare.............................................................................. 109 Cuprinsul revistei Limba Romînă pe anul 1957............................................. 110 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR LEXICOGRAFII SOVIETICĂ ȘI INFLUENȚA EI ASUPRA DEZVOLTĂRII LEXICOGRAFIEI NOASTRE ACTUALE DE D. MACEEA Influența lingvisticii sovietice a constituit, în ultimul deceniu, un puternic factor stimulator în dezvoltarea tuturor ramurilor lingvisticii noastre. Ea s-a manifestat în concepția generală asupra limbii, asupra metodelor de cercetare lingvistică, în studiul gramaticii, al limbii literare, al stilisticii lingvistice, în atenția acordată studiului limbii contemporane față de cel al limbii vechi, în importanța dată studiului metodicii predării limbilor în școli, în precizarea terminologiei științifice și tehnice, în lexi- cografic și lexicologie. în rîndurile de față vom analiza rolul lexicografici sovietice în dez- voltarea lexicografici noastre de astăzi. Vechea Eusie a avut o bogată tradiție lexicografică. La sfîrșitul secolului al XVIII-lea, Academia Eusă de Științe a publicat Dicționarul limbii ruse, în 6 volume (1789—1794)1, operă cu pronunțat caracter purist și normativ, care a avut și o a doua ediție, apărută între 1806 și 1822. în 1817, a publicat Dicționarul limbii slave bisericești și al limbii ruse, în 4 volume (ediția a doua în 1867—1868)2, iar în 1891 a început, sub conducerea lui I. K. Grot și apoi a lui A. A. Șahmatov, redactarea Dicționarului limbii ruse, general și istoric, la care s-a lucrat pînă în 1928, cînd lucrările au fost întrerupte, dicționarul, considerat necorespunzător, rămînînd neterminat3. 1 Slovari Akademii Rossiiskoi (slovoproizvodnti), 1 — 6, SPB, 1789 — 1794. 2 Slovari țerkovnoslavianskogo i russkogo iazîka, sostavlennîi Vtorîm otdeleniem Aka- demii Nauk, t. 1-4, St. Pb., 1847; 2-e izd. St. Pb., 1867-1868. 3 Slovari russkogo iazîka, sostavlennîi Vtorîm otdeleniem Akademii Nauk, t. 1—6. St. Pb., 8 — 9, St. Pb., 1891 —1930 (neterminat). 5 Dintre dicționarele apărute în afara Academiei, un mare renume și-a. cîștigat Dicționarul limbii ruse populare, în 4 volume (1863—1866)1, alcă- tuit de V. I. Dai. El a fost reeditat, în epoca rusă, de patru ori, a treia și a patra 'ediție fiind, revizuite și completate de Baudouin de Courtenay (ed. IV, 1912 —1914). In epoca sovietică a fost retipărit de două ori, în 1935 și în 1955, după ediția a doua a autorului (1880—1882). Cele mai de seamă dicționare etimologice au fost alcătuite, în vechea Rusie, de N. Goriaev, Dicționarul etimologic comparativ al limbii ruse, apărut în 1892 (ediția a doua în 1896)2 și de A. G. Preobrajenski, Dicțio- narul etimologic al limbii ruse, a cărui primă fasciculă a apărut în 1910, iar ultima în 19493. Acest din urmă dicționar a fost reeditat în întregime în Statele Unite ale Americii, în 1951, și în Republica Populară Chineză, în 1956. Activitatea lexicografică din vechea Rusie s-a caracterizat prin pre- dominarea punctului de vedere istoric, specific în acea epocă lexicografici din toate țările europene, avînd ca scop elaborarea dicționarului general și istoric al limbii naționale. Insușindu-și bogata tradiție a lexicografici ruse, lexicografia din epoca sovietică a pășit pe o cale nouă, corespunzătoare nevoilor societății și culturii socialiste. în 1920, V. I. Benin a subliniat necesitatea întocmirii unui dicționar al limbii ruse literare contemporane, de la Pușkin pînă. la Gorki, menit să înlocuiască dicționarul învechit al lui Dai. V. I. Lenin cerea de asemenea alcătuirea unui dicționar al limbii ruse contemporane, tip Micul Larousse, destinat maselor largi. Din îndemnul lui Lenin s-a început de îndată munca, de care el s-a interesat îndeaproape. In 1923, lucrările au fost însă suspendate, fiind considerate nesatisfăcătoare. Structura dicționarului care se întocmea era nedefinită. El nu putuse să se desprindă de tipul vechiului dicționar general, cu caracter istoric, și nu reflecta noile elemente lexicale, care începuseră, în epoca sovietică, să se statornicească în limbă. Abia în 1928, cînd temeliile societății sovietice erau create și cînd se precizaseră mai pregnant noile elemente de vocabular, s-a putut fixa tipul nou de dicționar al limbii ruse, cerut de Lenin. Principiile acestui dicționar au fost schițate de V. V. Vinogradov, iar' el aborarea lui a fost încredințată lui D. N. Ușakov și colectivului compus din G. O. Vinokur, B. A. Larin și B. A. Tomașevski. Munca la acest dicționar, care conține 90.000 de cuvinte, a durat 12 ani (1928—1940), iar publicarea lui, în patru 1 V. I. Dai, Tolkovti slovari jivogo velikorusskogo iazika, t. I—IV, St. Pb., 1863 — 1866. 2 N. Goriaev, SravniteTnîi etimologhiceskii slovari russkogo iazika, Tiflis, ed. 1, 1892; ed. 2, 1896. 3 A. G. Preobrajenski, Etimologhiceskii slovari russkogo iazika, 1 —14, M. 1910 — 1916; vîpusk poslednii, Trudi Instituia russkogo iazika, I, Moscova, 1949. 6 volume, a avut loc între 1935 și 1940. El a fost întitulat Dicționar explicativ al limbii ruse1, fiind prima lucrare de acest fel apărută în epoca sovietică. Dicționarul a îndeplinit sarcina grea de a preciza căile noi de dezvoltare a vocabularului limbii ruse, semnalînd dispariția elementelor perimate și înregistrînd formele noi lexicale create de noile condiții de viață. Fiind prima încercare de analiză a folosirii cuvintelor de către societatea so- vietică în formație și de către intelectualitatea sovietică, dicționarul a căutat să reflecte procesele vii lexicale în care se evidențiau noile relații ideologice și sociale, adică să precizeze locul lexicului activ și pasiv din limba literară, precum și noile lui nuanțe stilistice. Caracterul normativ al dicționarului s-a definit prin : selecționarea cuvintelor după criteriul actualității lor, ierarhizarea sensurilor după criteriul circulației lor, indicațiile stilistice care stabilesc sfera și limitele utilizării cuvintelor, citatele din autorii ruși și sovietici care arată condițiile de folosire a cuvintelor în limba literară, indicațiile gramaticale, ortografice și ortoepice. Alcătuirea unui dicționar explicativ și normativ al limbii ruse con- temporane era o necesitate firească pentru Uniunea Sovietică, care pășea pe calea unui mare avînt cultural. Lexicografii sovietici nu s-au mărginit, ca cei din trecut, să urmă- rească și să înregistreze în mod pasiv vocabularul limbii ruse, ci, ca vor- bitori și participanți activi la dezvoltarea lui, s-au străduit să promoveze noile formații lexicale ivite în epoca sovietică. Ei au înlăturat lexicul învechit, legat de vechiul fel de viață și de vechile concepții, dar au men- ținut arhaismele justificate din punct de vedere stilistic în limba literară contemporană. De asemenea, au fost înlăturate cuvintele de circulație regională restrînsă, cele cu sensuri dușmănoase clasei muncitoare și cele obscene. Terminologia specială științifică, tehnică și meșteșugă- rească a fost introdusă în dicționar numai în măsura în care pătrunsest^ într-o sferă de circulație mai largă. Elaborat între anii 1928 și 1940, dicționarul lui D. N. Ușakov a rămas pînă astăzi o operă de mare valoare lexicografică, deși trecerea timpului a scos la iveală caracterul lui neomogen, deoarece epoca în care a fost ela- borat s-a caracterizat prin oscilații în lexic, datorite marilor prefaceri care au avut loc, în acea vreme, în societatea sovietică. El a avut o nouă ediție în 1948. Pe baza acelorași principii normative de redactare, a fost elaborat, în 1948, Dicționarul limbii ruse, într-un volum, de către S. I. Ojegov și S. P. Obnorski, cuprinzînd 52.000 de cuvinte și fiind destinat maselor largi2. Alcătuit în timpul în care normele limbii literare ruse din epoca 1 Tolkovîi slovari russkogo iazîka pod red. prof. D. N. Ușakova, Moscova, 1935 — 1940. 2 Slovari russkogo iazîka, sostavil S. I. Ojegov, pod obșcei red. akad. S. P. Obr.orskogo M. 1949. societății socialiste se definiseră mai precis și folosind experiența colecti- vului condus^de D. N. Ușakov, dicționarul lui S. I. Ojegov și 8. P. Obnorski a însemnat o cucerire de seamă a lexicografici sovietice, care a pus la dispoziția maselor largi o lucrare științifică valoroasă și de mare folos pentru vorbirea și scrierea îngrijită. Dicționarul și-a dovedit marea lui utilitate prin faptul că în 1952 a apărut în ediția a doua, revizuită și îmbu- nătățită, iar în 1953 a fost retipărit în ediția a treia. în 1948, Institutul de lingvistică al Academiei de Științe a Uni- unii Sovietice a început munca pentru elaborarea unui mare Dicționar al limbii ruse literare contemporane de la Pușkin pînă astăzi, conceput în 16 volume, din care au apărut pînă acum cinci volume, cuprinzînd literele A—K1. Același Institut elaborează în prezent Dicționarul limbii ruse literare contemporane, în patru volume, menit să înlocuiască pe cel al lui D. N. Ușakov, și care cuprinde, în plus, neologismele ultimilor douăzeci de ani. Din acest dicționar a apărut, în 1957, primul volum, cu- prinzînd literele A—I2. Alte dicționare importante elaborate în ultima vreme în Uniunea Sovietică sînt: Dicționar de cuvinte străine de I. V. Lehin și F. N. Petrov3, Dicționarul ortoepic al limbii ruse, cuprinzînd circa 50.000 de cuvinte, de R. I. Avanesov și S. I. Ojegov 4, Dicționarul orto- grafic al limbii ruse, cuprinzînd 110.000 cuvinte, de 8. I. Ojegov și A. B. Șapiro6, Mic dicționar de sinonime de V. N. Klineva6. în prezent, se pregătește editarea Dicționarului comparativ al limbilor slave, elaborat de slavistul rus G. A. Ilinski, iar pe lîngă catedra de limba rusă a Fa- cultății de filologie din Moscova a fost organizat un cabinet al dicțio- narului etimologic, unde se fac lucrări pregătitoare pentru întocmirea unui Dicționar etimologic al limbii ruse, la nivelul științei de astăzi, care să înlocuiască pe cel al lui A. G. Preobrajenski. O operă lexicografică originală și de mare importanță științifică, care se elaborează de către Institutul de lingvistică din Moscova, este Dic- ționarul limbii lui Pușkin, început în 1933 și conceput în patru volume, dintre care primul volum a apărut în 19567. Elaborarea acestui dicționar este deosebit de prețioasă pentru istoria limbii literare ruse, deoarece Pușkin, ca și la noi Eminescu, a avut un mare rol în dezvoltarea și perfecționarea 1 Slovari sovremennogo russkogo literaturnogo iazîka, t. I—V,/A—K); Moscovâ-Lenin- grad, 1950—1956. 2 Slovari russkogo iazîka, t. I, (A—I), Moscova, 1957. 3 Slovari inostrannîh slov, pod red. I. V. Lehina i F. N. Petrova, 5-e izd., M., 1955 . 4 Russkoe literaturnoe udarenie i proiznoșenie. LOpît slovaria-spravocinika, pod red. R. I. Avanesova i S. I. Ojegova, M., 1955. 6 Oriograficeskii slovari russkogo iazîka, pod red. S. I. Ojegova iA. B/Șapiro, M., 1957» 6 Kratkii slovari sinonimov russkogo iazîka, M., 1956. 7 Slovari iazîka Pușkina, t. I, M., 1956. 8 ei, îmbogățind-o cu noi procedee de îmbinare artistică, luate din limba și poezia populară. în curs de elaborare se mai află la Institutul de lingvistică din Moscova Dicționarul limbii vechi ruse, de la primele scrieri rusești pînă în secolul al XVII-lea, urmînd ca pentru secolul al XVIII-lea și al XlX-lea, pînă la Pușkin, să se întocmească un alt dicționar. în afară de aceste lucrări lexicografice de mari proporții și concepute pe o bază teoretică și metodologică nouă față de dicționarele rusești din trecut, lexicografii sovietici au depus o intensă muncă în domeniul elabo- rării de dicționare bilingve. Pentru numeroasele popoare din Uniunea Sovietică, s-a ridicat, odată cu fixarea scrierii limbilor unora dintre aces- tea, problema întocmirii de dicționare ale diferitelor limbi naționale și de dicționare bilingve, care să le pună în legătură cu cultura marelui popor rus și a altor popoare. Numai în perioada dintre 1928 și 1952, în Editura pentru dicționare străine și naționale din Moscova, au apărut 293 de dicționare, în cincizeci de limbi, pentru limbile popoarelor din Uniunea Sovietică, limbile europene, asiatice și limbile clasice, unele dintre aceste dicționare avînd numeroase ediții. Elaborarea lor lărgește orizontul știin- țific al lingviștilor de pretutindeni, mai ales acelea care au adus în circulația științifică lexicul unor limbi puțin dezvoltate și puțin studiate. Ele statornicesc elementele limbilor literare ale acestor popoare și ajută cunoașterea limbii și culturii ruse în rîndul maselor largi din republicile unionale. Aceste dicționare au devenit pîrghii ale culturii, verigi esențiale ale procesului social și cultural care are loc în Uniunea Sovietică. însem- nătatea culturală și politică a dicționarelor și munca pentru elaborarea lor au depășit astfel limitele interesului strict lingvistic. Interesul manifestat de lingviștii sovietici pentru limba romînă s-a concretizat prin apariția dicționarelor rus-romîn și romîn-rus de M. V. Serghievski și X. A. Marțîșevskaia, apărute în 1936 și cuprinzînd fiecare cîte 30.000 de cuvinte, a Dicționarului romîn-rus de B. Ă. Andrianov și D. E. Mihalci, apărut în 1952 și cuprinzînd 42.000 de cuvinte, a Dicțio- narului politehnic rus-romî'n de B. A. Andrianov, E. E. Kotlear, I. N. Finkelstein, M. H. Manole, M. N. Eosenfeld și A. A. Sedețki, apărut în 1953 și cuprinzînd 50.000 de termeni aparținînd îndeosebi științelor fizico-matematice, a Dicționarului romîn-rus alcătuit de N. G. Corlăteanu și E. M. Busev, apărut în 1954 și cuprinzînd 46.000 de cuvinte. Concepția nouă a lexicografici sovietice, precum și bogata activitate lexicografică din Uniunea Sovietică, a fost firesc să aibă o influență bine- făcătoare asupra lexicografici romînești, necesitățile noastre în acest domeniu corespunzînd celor ale începuturilor culturii sovietice. Țara noastră a avut pînă la cel de-al doilea război mondial o tradiție lexicografică de un secol și jumătate. Cei mai mari lingviști ai noștri 9 din trecut, Samuil Micu, Petru Maior, B. P. Hasdeu, Al. Philippide, O. Densusianu, Sextil Pușcariu, au fost și lexicografi de seamă, animați de datoria patriotică de a alcătui Dicțidnarul general al limbii romîne, Ei nu au reușit decît parțial în încercările lor, din două motive importante : lipsa sprijinului material din partea statului și structura prea vastă în care au conceput dicționarul. Lexicografia noastră din trecut a fost în întregime stăpînită de concepția dicționarului general, cu o accentuată privire spre trecutul limbii. Cu toată utilitatea lui științifică, tipul con- ceput de dicționar general, pe lîngă lipsa unui caracter normativ bine definit, avea și dezavantajul că nu răspundea necesităților maselor largi, spre ridicarea nivelului cultural al cărora trebuie să tindă orice dicționar. Nu este întâmplător faptul că numai acei lexicografi ai noștri care au înțeles să se desprindă de concepția lexicografică academică au putut realiza lucrări lexicografice care să aibă un rol de seamă în viața noastră culturală. Aceștia au fost : Lazăr Șăineanu, al cărui Dicționar universal al limbii romîne (1896) a avut numeroase ediții, H. Tiktin cu Dicționarul romîn-german, istoric și etimologic, și I. A. Candrea cu Dic- ționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Romînească” (1932), devenit, la puțin timp după apariția lui, o raritate bibliografică. Lexicografia noastră academică a putut depăși punctul mort în care se afla în 1944, cînd după decenii de muncă la Dicționarul limbii romîne se redactase și se publicase abia o treime din el, numai prin adîncirea și însușirea concepției și experienței lexicografici sovietice. Desigur» nu a fost vorba de o însușire mecanică, lipsită de spirit critic, a acesteia, ci de o adaptare a ei la necesitățile specifice culturii noastre socialiste începătoare. Lexicografia sovietică ne-a arătat că munca pentru alcătuirea dicțio- narelor nu este, ca în trecut, o operație de inventariere pasivă a materia- lului lexical, ci o sarcină selectivă și normativă de evidențiere, în primul rînd, a procedeelor lexicale actuale și productive. De aceea, prioritatea în munca lexicografică o are, în mod firesc, dicționarul limbii contemporane. Necesitățile revoluției culturale din țara noastră impuneau deci, ca și la începuturile culturii sovietice, elaborarea acestui tip nou de dicționar, iar nu a unui dicționar general de tipul celui academic din trecut, care lîncezea de zeci de ani. Primul rezultat de seamă al însușirii concepției sovietice despre rolul și sarcinile culturale ale lexicografici a fost elaborarea Dicționarului limbii romîne literare contemporane, pe care institutele de lingvistică din București și Cluj, folosind tradițiile lexicografiei noastre și bucurîndu-se de sprijinul statului democrat-popular, au reușit să-1 redacteze și să-1 publice în decurs de cinci ani : 1952 —1957. Buna primire de care se bucură lucrarea este o dovadă că acesta era dicționarul așteptat și că modelul sovietic a corespuns pe deplin cerințelor științifice și necesităților practice ale culturii noastre actuale. 10 Concepția și experiența lexicografici sovietice au stat de asemenea la baza elaborării Dicționarului limbii romîne moderne, ilustrat și eti- mologic, într-un volum, care va apărea în primul trimestru al anului 1958, la baza Dicționarului limbii lui Eminescu, care se întocmește după modelul Dicționarului limbii lui Pușkin, a Micului dicționar ortografic, a Dicționarului ortoepic, a îndreptarului de punctuație, ca și a dicționarelor bilingve care s-au elaborat sau sînt în curs de elaborare la institutele de lingvistică din București și Cluj. Influența lexicografiei sovietice nu s-a limitat la concepția generală a tipului de dicționar, ci a avut un mare rol în rezolvarea sarcinilor concrete ale alcătuirii dicționarelor. Ea a fost, pentru lexicografii romîni, de un ajutor neprețuit în fixarea principiilor de selecție a cuvintelor, în fixarea ordinei de redare a sensurilor acestora, pornind de la cel mai general răspîndit spre cele mai rare, în definirea terminologiei științifice și tehnice și, mai ales, în definirea noțiunilor cu caracter social, politic și filozofic, legate de construirea culturii socialiste. Numai cei care au lucrat în acești ani la dicționarele amintite și care cunosc greutățile mari ale elaborării lor pot aprecia cu adevărat sprijinul deosebit pe care l-au avut în cunoaș- terea și însușirea experienței lexicografice sovietice. Experiența lexicografică de pînă acum din Uniunea Sovietică și de la noi a arătat caracterul rațional și practic al tipurilor de dicționare elaborate. Necesitatea acestor dicționare este dovedită de larga utilizare pe care ele o au printre scriitori, în presă, școală, pentru emisiunile radio- fonice, ca și pentru marele public. Aceste dicționare contribuie la fixarea și perfecționarea normelor vorbirii și scrierii literare și la ridicarea nivelului cultural general. După terminarea lucrărilor lexicografice privind limba contemporană, lexicografia romînească trebuie să pășească la realizarea Dicționarului general al limbii romîne, pe care l-au încercat în trecut, — după modelul vremii lor, reprezentat de,dicționarul lui Littrâ — , B.P. Hasdeu, Al. Phi- lippide și Sextil Pușcariu. Calea pentru realizarea lui ne este indicată tot de lexicografia sovietică. Așa precum în Uniunea Sovietică nu se lu- crează în prezent la un dicționar general, ci la dicționare speciale : al limbii contemporane, al limbii vechi, la un dicționar etimologic, la dicțio- nare ale limbii marilor scriitori, pentru ca mai tîrziu să se treacă, pe baza acestor lucrări pregătitoare, la elaborarea dicționarului general, tot astfel, după părerea noastră, aceasta ar fi calea cea mai sigură de reușită a elaborării Dicționarului general al limbii romîne. Pornită pe o cale nouă și servind ca punct de sprijin pentru ridicarea nivelului cultural al maselor, lexicografia romînească a făcut, sub influența celei sovietice, mari progrese. Ea mai are însă sarcini grele care îi stau în față. Experiența bogată cîștigată pînă acum în activitatea lexicografică 11 romînească nu a fost încă teoretizată. Este necesar ca aceasta să se facă de aici înainte, deoarece munca pentru elaborarea dicționarelor nu este un meșteșug empiric, ci o activitate științifică de seamă. Lingviștii sovietici, ca și lingviștii ruși din trecut, consideră munca de elaborare a dicționarelor de mare importanță științifică. I. K. Grot, A. A. Șahmatov, A. G. Pre- obrajenski, V. F. Șișmarev, V. V. Vinogradov și alții au participat sau participă direct la elaborarea dicționarelor, așa cum au făcut și marii noștri lingviști din trecut: Samuil Micu, (Petru Maior, B. P. Hasdeu, H. Tiktin, Al. Philippide, I. A. Candrea, O. Densusianu, Sextil Pușcariu. Pînă acum, problemele teoretice ca și cele practice ale muncii lexico - grafice nu s-au discutat, în generai, la noi, decît în introducerile diferitelor dicționare apărute și în recenziile despre acestea. fAbia recent au început discuții teoretice în acest domeniu, deocamdată cu privire la problemele definirii cuvintelor’ în dicționarele} explicative1. Subaprecierea activității teoretice și metodologice, teama de generalizări, chiar cînd există un bogat material de fapte, duce la scăderea nivelului ideologic al muncii lexicogra- fice, la empirism factologic, care caracterizează obiectivismul burghez. Calea de dezvoltare a științei este aceea care duce de la practică ia genera- lizare și de la teorie din nou la practică. Lexicografia sovietică ne ajută să învingem și aceste greutăți prin studiile teoretice, publicate pînă acum, în special în Voprosî iazîkoznaniia2, iar începînd din anul acesta într-un buletin special, intitulat Leksikografi- ceskii sbornik, editat de Institutul de lingvistică din Moscova. El cuprinde studii despre structura diferitelor tipuri de dicționare și sarcinile legate de aceste tipuri, despre principiile de selecționare a cuvintelor, despre determinarea și clasificarea sensurilor lor, despre caracterizarea lor stilistică, fonetică și gramaticală, despre problemele omonimelor /și sinonimelor, despre pătrunderea în limba comună a terminologiei științifice, tehnice și a regionalismelor, despre probleme de semantică, despre granițele dintre lexicul literar și regional, despre problema etimologiilor, precum și informații asupra muncii lexicografice din Uniunea Sovietică și din alte țări. în lingvistica sovietică au loc, în prezent, vii discuții teoretice de lexicologie, treaptă superioară a lexicografici. Lexicologia este știința care elaborează bazele teoretice ale studierii vocabularului, a legilor dez- 1 Vezi D. Macrea, Despre definirea cuvintelor în Dicționarul limbii romîne literare contemporane, în Limba romînă, nr. 3, 1957, p. 5 — 11 și lorgu Iordan, Principes de d^finition dans Ies dictionnaires unilingues, în M&langes linguistiques, București, 1957, p. 223—235. 2 Vezi N. I. Feldman, O spețifike nebol’șih dvuiaztcinth slovarei,,Voprosî iazîkoznaniia", 1952, nr.;’2; R. A. Acearian, JO sostovlenti etimologhiceskogo slovaria slavianskih iazlkov „Voprosî iazîkoznaniia", 1952, nr. 4 ; V. I. Abaev, O prințipah etimologhiceskogo slovaria „Voprosî iazîkoznaniia", 1952, nr. 5 ; M. N. Peterson, O sostavlenii etimologhiceskogo slovaria russkogo iazîka, „Voprosî iazîkoznaniia", 1952, nr. 5. 12 voltării lui, a legilor semanticii, a raportului dintre cuvînt și noțiune, a tipurilor de unități frazeologice și a corelației lor cu sensul cuvintelor. Activitatea viitoare a lexicografilor romîni trebuie să se intensifice în domeniul teoretic, deoarece exigențele față de dicționare au fost în toate epocile foarte ridicate, iar munca pentru alcătuirea lor impune o continuă pregătire teoretică. LEXICOGRAFIA ROMÎNĂ ȘI ISTORIA CUVINTELOR PE I. ȘIADBEI în prezentarea vocabularului unei limbi a existat în trecut, ca în istoria tuturor științelor, o adevărată evoluție de la simplu la complex. Am avut la început o fază descriptivă, înfățișată prin glosare explicative, în care se dădeau echivalentele în aceeași limbă sau într-o limbă străină. Și aceste din urmă forme au evoluat de la lexicul bilingv la dicționarele poliglote, de folos practic netăgăduit pentru cei care le întrebuințau, dar și pentru dezvoltarea științei. De la faza descriptivă s-a trecut însă, în secolul al XlX-lea, la o fază nouă,' mai aproape de metoda științifică, acea a prezentării istorice a vocabularului; faza echivalențelor a fost depă- șită prin urmărirea cuvîntului de la originea lui pînă în prezent. La citirea textelor din secolele trecute sîntem surprinși nu atît de deosebirea formelor gramaticale ori de alcătuirea frazelor, cît de schim- bările de cuvinte. Vocabularul variază de la un secol la altul: unele cuvinte dispar, fiind înlocuite cu altele noi, după împrejurările istorice prin care trece poporul a cărui limbă o luăm în considerare. Studiul istoric al vocabularului, arătînd evoluția cuvintelor în decursul timpului și explicînd totodată această evoluție, formează scopul științific al lexico- grafici ; simpla descriere a fazei actuale, prezentarea sincronică, poate servi totuși ca material informativ, găsindu-și locul potrivit în mono- grafii dialectale ori în glosare la anumite opere tipărite. Urmărind în trecut schimbările de înțeles și cele formale ale cuvin- telor, ne apropiem însă de originea lor. Constatarea și explicarea schimbărilor în înțelesul cuvintelor formează o disciplină lingvistică numită semasio- logie sau semantică (termen prin care, în timpul din urmă, s-au înțeles 14 tot felul de studii, străine de adevărata știință); iar cercetarea originii cuvintelor și explicarea evoluției lor forinează o altă disciplină, numită etimologie, sub care se înțelege — pe scurt—și originea unui singur cuvînt. Această disciplină utilizează în primul rînd fonetica istorică a unei limbi, explicînd evoluția formală a cuvîntului de la origine. La noi, cercetările de etimologie și semasiologie au un trecut de mai bine de un secol și jumătate. în acest interval, prin munca a numeroase. generații de învățați, alături de ipoteze care s-au dovedit greșite, s-a format o bază sigură pentru studiile viitoare; peste această bază nu se mai poate trece astăzi, fără sancțiunea morală a muncii zadarnice. Cum s-a ajuns la constituirea acestei baze; care e starea actuală a celor două discipline, etimologia și semasiologia romînă și cîteva soluții pentru o orientare mai bună, vor încerca să arate rîndurile următoare. I încă de la cele dintîi preocupări ale romînilor despre originea limbii și neamului lor, vedem că s-a pus problema „asemănărilor” dintre cuvin- tele limbii romîne și cele latine ori străine corespondente. Astfel cronica Ureche-Simion Dascălul, într-un capitol special intitulat Pentru limba moldovenească, afirmă că avem cuvinte : „De la rîmleni, ce le zicem latini : pîne, ei zic panis ; carne, ei zic caro ; găina, ei zic galena ; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster și altele multe din limba latinească, și de am socoti pre amăruntul, țoate cuvintele le-am înțelege. Așijderea și de la frînci: noi zicem cal, iar ei zic caval: de la greci: noi zicem straste, iar ei stafad; de la Ieși: noi zicem prag, iar aceștia prog; de la turci : m-am căsătorit; de la sîrbi: cracatiță, și alte multe ca acestea, din toate limbile, carele nu putem să le însemnăm toate”1. Este evident că nu totdeauna autorii cronicii au nimerit ade- vărul : femeie nu are de-a face cu femina decît aparent, fiind un derivat din lat. familia; părinte provine din lat. parens,-tis, iar nu din pater. Cal este tot latin, iar nu „de la frînci”; straste, cu înțelesul de „durere, patimi”, e slav, nu grecesc; prag e sud-slav, cum arată și fonetismul cuvîntului, nu polonez. în fine, a căsători, considerat turcism, este un de- rivat din vechi romîn căsătoriu și acesta din casă, care e tot latin; iar c(a)racatiță este rus. Icaralcatica (acesta provenit din hrah „picior”), limba sîrbă avînd o formă mai îndepărtată : Icralcatnica. Dar făcînd abstracție de erorile arătate, important e faptul că asemenea [probleme, care se puneau în acea vreme în alte părți, se puneau și la noi pe la mijlocul 1 Letopisețul Țării Moldovei pină la Aron-Vodă (1359 — 1595) întocmit după Grigore Ureche vornicul, Istratie logofătul și alții de Simion Dascălul, ed. Gonst. Giurescu, Bucu- rești, 1916, p. 7. 15 secolului al XVII-lea, semnalîndu-se influențe străine alături de cuvin- tele de origine latină, care mărturiseau că ,,de la Rîm ne tragem”. Cîteva decenii mai tîrziu, Miron Costin scria și el — după Toppel- tin—în opera lui despre originea romînilor, cît de apropiată este limba romînă de cea latină, exemplificînd această afirmație cu probe de natură lexicală : „graiul de casă al ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului rîmlenesc și latinesc, de cît a graiului de acum a italienilor. Și cu vreme îndelungată, ce strică și astupă vestite împărății, crăii și domnii, așa și graiul romînilor pe aceste locuri, cu îndelungată vreme și risipă a locuitorilor romani de pe aceste locuri. . . s-au stricat și graiul. Că unde zicea latinește deus, noi zicem dzeu sau dumnedzeu, meus al meu; așiș- derea coelum cer, homo om, jrons fruntea, iar nici unele cuvinte să nu fie protivnice cu latinești, sau la început, la mijloc, sau la sfîrșit; iar unele stau neclătite, cumu-s și barba barba, luna luna și altele ca acestea : vinum vin, panes pîne, manus mîna, culter cuțit”1. După cum se con- stată, etimologiile lui Miron Costin și ale lui Toppeltin sînt mai exacte, cu excepția lui cuțit (probabil un lat.*cotitum, de la cos, -tis). Cu mult mai cunoscător în materie de „etimologhicești” potriveli, pe care le deprinsese și de la Scaliger, ne-a dat Cantemir un capitol întreg în Descriptio Moldaviae despre raporturile dintre limba romînă și cea latină. El era preocupat de ceea ce ar fi putut lăsa în limba romînă și popoarele autohtone, presupunînd că ar fi cuvinte dace : cărare lat. carraria) și pădure (< lat. padule — palus, -udem), grăiesc, nemeresc, pri- vesc și stejar (toate de origine slavă) și chiar hăleșteu, un element de origine maghiară. A căutat să demonstreze, cu argumente lingvistice, împotriva părerilor emise de unii înyățați străini, că limba romînă nu provine din italiană, fiindcă aceasta nu are cuvinte pe care romînă le-a moștenit direct din latinește : „pe incipio italianul îl exprimă cu cuvîntul barbar commincio, moldoveanul cu cuvîntul corupt din limba latinească încep; albuș, italienește bianco, moldovenește alb; civitas, italienește cittă, moldo- venește cetate-, dominus, italienește signore, moldovenește domn-, mensa, italienește tavola, moldovenește masă-, verbum italienește parola, moldo- venește vorbă; caput, italienește testa, moldovenește cap; venatio, italie- nește caccia, moldovenește vînat”2. Dacă argumentul general este valabil, detaliile au nevoie de precizări, întiucît afară de bianco, cuvintele italie- nești sînt și ele de origine latină, arătînd diferențieri încă din latina vulgară; iar originea cuvîntului vorbă, și azi discutată, e mai pro- babil slavă. Cantemir era convins că „limba latinească este mama curată și ade- vărată a limbii moldovenești”. Numai contactul de mai tîrziu cu grecii, 1 Miron Costin, Cronicele Romtniei2, ed. Kogălniceanu, 1, București, 1872, p. 28. 2 Cantemir, Descrierea Moldovei, București, [1938] p. 256. 16 turcii și polonii a adus în limba noastră „mai multe cuvinte”, din care dă ca exemple cîteva venite din greacă, cu prototipul lor : pedeapsă, chiver- nisire, procopie, blestem, azimă, drum, pizmă. După expunerea argumen- telor aduse de învățații străini despre latinitatea ori italienitatea limbii romîne, Cantemir nu-și afirmă însă categoric opinia sa : „După ce dar am expus argumentele amînduror părților, care din ele se apropie mai mult de adevăr, nu îndrăznim să spunem, de teamă ca nu cumva iubirea de patrie să nu întunece ochii și să scape privirii noastre lucruri care s-ar arăta ușor la lumini străine. Lăsăm dar judecata pe seama binevoito- rului cititor, mulțumindu-ne a adăuga acel unic lucru zis de Covatius. Este de mirat, zice el, că limba moldovenilor și muntenilor are mai multe cuvinte latinești decît cea italienească, măcar că italianul locuiește în același loc unde locuia odinioară romanul”. Acestor chestiuni, care-1 preocupau atît pe Cantemir, li s-a dat dezlegare abia după două secole și nu e aici locul să insistăm asupra lor. Iubirea de neam, ale cărei efecte le evita Cantemir, a fost însă temeiul activității scriitorilor latiniști, începînd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ei au cunoscut opera lui Cantemir, atît Descrierea Mol- dovei (în traducerea germană), cît și o copie manuscrisă a Hronicului. Motivele care-1 determinau pe Cantemir să fie reticent n-au mai fost luate în considerare, deoarece altele erau împrejurările în Ardeal și altele nevoile pentru care scriau învățații romîni de peste munți. Eforturile acestora în materie lingvistică s-au concretizat într-o lucrare voliiminoasă, intitulată Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemtescu quare de mai multi autori, în cursul a trideci si mai .multor ani s-au lucratu, Budae, 1825. Dicționarul acesta, superior ca bogăție de cuvinte și ca informație celui apărat cu cîțiva ani înainte la Cluj (1822), a pus la îndămîna citito- rilor vocabularul romîn curent, în alfabet latin și chirilic, cu echivalente romîne, latine, maghiare și germane. Din acest punct de vedere, dicțio- narul de la Buda este o continuare a vocabularelor poliglote străine din secolul trecut. Ca parte inovatoare el aduce însă etimologia cuvintelor, prin urmare punctul de vedere istoric. în conformitate cu concepțiile istorice ale scriitorilor latiniști, cele mai multe cuvinte au origine latină sau — mai rar — greacă (de ex. aflu < gr. aXcpco, invenio, hisp. hallar). Cuvintele dificile ori cele slave sînt explicate într-o notă mai dezvoltată, cu scop să lămurească o etimologie, care, de cele mai multe ori, ajunge tot latină1. E semnificativă, în această privință, etimologia dată cuvîn- 1 De ex. la cuvîntul slobozire : „nu poate fi îndoială, cum că acest cuvînt și romînii și slovenii l-au luat de la latinescul solvo” (p. 648). Explicația a dat-o Petru Maior în Ortho- graphia romana sive lalino-valachica, Budae, 1819 : „Slobozesc a lat. solvo per metathesim videtur, majores nostros pro solutum dixisse solvotum; mutato deinde v in b more solito, ac t in d, dixerunt, solbodum; înde slobozescu libero; et solbodu. liber”. 2-c. 2206. 17 tului slavă; „a Lat. salve forma salutandi; vel a Lat. ex, quod apud Valachos mutări solet in et Graeco : suXapsia, religio, reverentia, est igitur slâvescu quasi religione, sive reverentia prosequor, per Metathesim”' (p. 647). Alături de cuvintele comune, dicționarul cuprinde multe regio- nalisme ardelenești {baiu, bitang, deplău, nată, odorbirău etc.); iar expli- cațiile sînt date, uneori, tot prin cuvinte regionale (ex. pustă : podereu, care însă lipsește în dicționar). Etimologiile cuvintelor regionale, de ex. maghiarismele, care puteau fi ușor identificate, sînt date tot din latină (de ex. lepedeu, căruia i se dă totuși echivalentul maghiar : lepede) : „dimin. a Lat. laguear” (p. 351). Cu toate acestea, Lexiconul budan conține peste o mie de etimologii latine rămase valabile și constituie începutul serios al etimologiei romînești. Publicarea lui a avut urmări din cele mai fericite pentru studiul limbii romîne, căci fiind redactat într-o limbă cunoscută, a putut fi utilizat de către Fr. Diez în Gramatica (1836) și Dicționarul etimologic al său (1853); iar B. Kopitar, cel mai mare slavist al timpului, și-a însemnat părerile sale pe marginea acestui lexicon și a celui de la Cluj1, păreri care au determinat în mare parte cariera de lingvist a lui Hasdeu. Elementul latin precizat de Lexiconul de la Buda a fost aprofundat și sistematizat mai tîrziu de Timotei Cipariu. Erudiția sa extraordinară^ unică în acea vreme la romîni, a ajutat pe Cipariu să poată face triajul critic între etimologiile posibile și cele determinate de ideologia și de voința autorilor dicționarului budan. Cipariu cunoștea limbile slave și pe cea maghiară. El a cules chiar texte de la șcheii de lîngă Blaj, azi romîni- zați, texte pe care le-a comunicat lui Miklosich, fiind publicate de acesta în lucrarea sa asupra slavilor din Transilvania2. Cu toate acestea, în pagi- nile de fonetică istorică romînească scrise de Cipariu, pe lîngă fapte care au rămas de atunci ca adevăruri depline, găsim cîte o etimologie care surprinde și chiar indispune, cînd știm ce muncă înverșunată se află îndărătul fiecărui rînd din opera lui. Astfel vedem de exemplu că Cipariu explica un cuvînt de origine evident slavă, cum este codjă (scris coja) din lat. caude și admitea3 că lat. scindula s-a păstrat în romînește în două forme : una în forma scandula, din care derivă romîn. seîndură și cea- laltă din scindila (în forma scindilla, ca scintilla), al cărui descendent ar fi cuvîntul romîn șindilă, uitînd că acesta provenea din magh. zsindely7 1 cf. 'Wiener Jahrb. d. Litteratur, t. 46, 1829, p. 59 — 106, articol reprodus în Kopitar Kleinere Schriften, Wien, 1857, p. 238 sqq. 2 Miklosich, Die Sprache der Bulgaren in Siebenburgen, Wien, 1856, și Miletic, Sbornik za narodni umotvorenija, nauka i knizina, XIII, 1896, p. 153. 3 Tim. Cipariu, Elemente de limba romînă după dialecte și monumente vechi) Blaj, 1854, p. 61 ; 60 și 64. 18 care, la rîndul lui, e germ. Schindel.~ Din fericire, exemplele acestea nu sînt prea numeroase. Dar meritele lui Gipariu sînt deosebit de mari în studiul istoric al limbii noastre. în afară de cercetarea istorică a morfologiei, derivării și ortografiei romîne1, el a tipărit pentru prima dată o culegere din textele vechi romînești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe care voia să o continue într-un al doilea volum, rămas nerealizat, după cum n-a avut norocul „a eda” nici un „Glosariu ” al limbii vechi romînești, promis în mai multe rînduri2 și care ne lipsește și astăzi. Gipariu nu era un latinist fanatic, deși convingerile sale le susținea totdeauna cu tărie. Nu același lucru se poate spune despre autorii celei din urmă opere a școlii latiniste. Dictionarulu Limbei romane dupo inser- cinarea data de Societatea Academica Romana (Bucuresci, 1871, t. I; Bucuresci, 1876, t. II ;I— Z). Ei au fost A. T. Laurianu și J. 0. Massimu, iar la al doilea volum au mai colaborat losefu Hodosiu și G. Barițiu. Această lucrare cuprinde în cele 2864 de pagini elementele latine moște- nite ale limbii romîne și elementele latine pe care autorii doreau să le vadă introduse cît mai repede în limba noastră. Motivul principal pentru această colaborare voită cu limba romînă eră necesitatea înlocuirii cuvin- telor străine consemnate în Glossariu (Bucuresci, 1871, 584 de pagini) și care dădeau limbii un aspect hibrid. Dicționarul acesta, care trebuia să corespundă — pentru limba noas- tră — dicționarului francez al lui Littr6, a adus totuși un folos studiilor eti- mologice ; în el se găsesc, pentru prima dată, etimologiile latine ale unor cuvinte romînești: căpistere, ceață, ciumă, deștept, împlînta, măsaiu, năsut, sapă, sugrum, suguș, sul și tindeche. Pentru cele 3448 de pagini, desigur că nu e prea mult. Iar Glossariul este o continuă polemică cu „învățatul” Miklosich, combătînd în mod inutil originea slavă a unor cuvinte romînești. Printre etimologiile propuse, sînt unele de-a dreptul neserioase (cum e acea de la saltea, „mai bine saltella”, care n-ar fi turcesc, ci „provine din saltu de la verbul salire '= sarire”); ele au atras, pe bună dreptate, ridicolul asupra întregului corp din însărcinarea căruia a fost redactată lucrarea. înainte de apariția acestei „opere”, o lucrare remarcabilă prin preciziunea și bogăția ei a ] fost Dicționarul romin-francez al lui Raoul de Pontbriant3. în cele aproape 800 de pagini pe două coloane, autorul ei, deși venit în țară de puțină vreme' ca profesor de limba franceză la liceele din București, se arată la curent cu publicațiile similare anterioare, indicînd pe scurt și etimologia cuvintelor, de cele mai multe ori exactă; 1 în Principia de limbă și de scriptură, Blaj, 1866 etc. 2 Ibid., p. 400. ' 3 Dicțiunaru Mmâno-francesu, Bucuresci — Gdttinge[n], Paris-Leipzig, 1862 (VI, 794 pp). 19 cînd aceasta nu-i era cunoscută, dicționarul nu dă nici o indicație, semn de prudență (de ex. la sgriburi, sgorni etc.), dar și deficiență de informație (de ex. la șoim etc.). La unele cuvinte se arată etimologia originară, nu cea imediată (ex. A^baracă — spân, barraca, în loc de fr. barague < it. baracca). Ou un an înainte și-a început Fr. Miklosich activitatea sa privitoare la studiul limbii romîne, cu monografia asupra elementelor slave1. Față de lucrările anterioare asupra subiectului, aceasta a fost o adevărată binefacere" și a rămas fundamentală pînă azi. Mai puțin reușite și precise sînt lucrările istoricului austriac Bobert Roesler asupra elementelor grecești, turcești și ungurești din limba romînă2. Utilizînd lucrările anterioare, dar mai ales ale lui Baynouard (Le- xigue roman ou dictionnaire de la langue des Troubadours, comparte avec Ies autres langues de V Europe latine, Paris, 1838—44, 6 voi.) și ale lui Diez (Etymologisehes Wbrterbuch der roman. Sprachen, ed. a 2-a, Bonn, 1862) pentru partea romanică, cum și numeroasele opere ale lui Miklosich (încă nu apăruse Dicționarul etimologic al limbilor slave, care e din 1886) pentru partea slavă, ne-a dat A. de Oihac primul dicționar etimologic al limbii daco-romîne3. Autorul, fără o pregătire specială, cu pasiune pentru asemenea cercetări asupra limbii țării adoptive, în care tatăl său și-a exercitat profesiunea de medic al oștirii abia întemeiate, n-a cunoscut limba romînă decît ca -o limbă învățată, ceea ce explică multele sensuri eronate din opera sa. Primul volum, publicat la 1870, aduce în afară de etimonul latin și paralele romanice; sub cuvîntul-titlu arată și deri- vatele romînești, abuzînd de reconstrucții (imposibile ((de ex. acrișor din „L. *acriciolus pour acriculus”; acriu din „L. *acrivus, amîndouă derivate din acru cu sufixele romînești -ișor, -iu etc.). Impresia lăsată de primul volum, cu toate s căderile lui mari din punctul de vedere fonetic, a fost în general bună4. Nu același lucru se poate spune despre al doilea volum, mai ales despre partea privitoare la elementele slave și cele așa-zise albaneze. După cum a observat de mult Hasdeu, A. de Oihac n-a utilizat măcar dicționarele mari ale timpului, cel polon al lui Linde, cel ceh al lui Jungmann, cel veehiu sîrbesc al lui Danicic ori cel al Academiei rusești, astfel că citează cuvinte care nu se găsesc în limbile slave respective. El 1 Die slavischen Elemente im rumunischen, Wien, 1861 (în Denkschriften der Kaiserl. Akad. der Wiss., phil.—hist. Klasse, XII). 2 Die griechischen und turkischen Bestandtheile im romănischen, Wien, 1865 ; — Das magyarische im romănischen în Romănische Studiem Leipzig, 1871, p. 347 sqq. 3 Dictionnaire d’etymologie daco-romane. Elements latins. Francfort s.M., 1870; — Ele- ments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort s.M., 18/v. 4 Cf. Hasdeu, Istoria critică, I1, p. 85, n. 245 : ,,d. Cihac în eseellintele său Diction- naire.,. Mayence, 4870”. 20 dă forma veche slavă urmată de corespondentele din limbile slave moderne, fără să precizeze din care anume provine cuvîntul romînesc. Dă ca de origine slavă unele cuvinte evident latine (de ex. ceață <. vsl cadu (*cadica) „fumus”, fiindcă în croată cadina înseamnă și „brouillard, vapeur”, deși de multă vreme fusese explicat din lat. caecia „caligo oculoium” — ori pus în legătură cu lat. caecus, încă în Lex. Buda etc.) și adesea, contrazice afirmațiile sale din primul volum (v. de ex. cazul lui voiesc, voință în voi. I, p. 319 și voi. II, p. 461—2 etc.), fără să facă rectificările cuvenite. Ba elementele zise albaneze, găsim clasate cuvinte de origine latină care s-au transmis și albanezei, fără ,a fi împrumuturi ulterioare (de ex. [codru, curcubeu, jin, încăla, ^îngăima, [sat, șcheau, [toacă, urmă, văpaie) ori chiar forme paralele (abur, broască, năpîrcă, vatră). La etimo- logiile propuse de A. de Cihac a fost nevoie de critica a două generații pentru a arăta ce se poate accepta și ce nu. Rezultatele acestei îndelungate puneri la punct se găsesc în primul volum din Histoire de la langue roumaine a lui Ov. Densusianu, care, în domeniul romîn, încheie epoca diletantis- mului etimologic. între 1886 și 1897 a publicat B. P. Hasdeu Începutul dicționarului său intitulat Dtymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a romînilor (3 voi. [a — bărbat} și voi. 4, introducerea), dîndu-i proporții de 'enciclopedie, sub formă [de [miscellanea, -departe Lde felul cum sînt redactate obișnuit lucrările lexicografice. Hasdeu făcea istoria cuvintelor și își dădea osteneala să arate filiația sensurilor. Privirile sale erau îndreptate — după cum arată și subtitlul lucrării — spre limba veche și spre limba populară, pentru care a întreprins o anchetă dialectală specială prin corespondență, după un chestionar Lîntocmit prealabil, una din pri- mele anchete dialectale de acest fel. [Multe din etimologiile propuse de Hasdeu n-au fost însă acceptate, fiindcă, după cum s-a arătat de mult1, el nu aplica în mod riguros fonetica istorică a limbii romîne și nu era nici consecvent cu propriile sale păreri2. în opera lingvistică și filologică a lui Hasdeu se găsesc însă împrăștiate materiale documentare și etimologii din toate epocile istoriei limbii romîne, care se pot considera ca un aport serios la studiul lexicului nostru. în același timp cu Hasdeu au lucrat în lexicografia romînă A. Phi- lippide, succesorul său la redactarea dicționarului Academiei Romîne, H. Tiktin și L. Șaineanu. Philippide ă dat în volumul său Principii de istoria limbii (care trebuia să fie introducerea la Istoria limbii romîne, lucrare părăsită din cauza redactării dicționarului) o privire de ansamblu 1 Philippide, Principii de istoria limbii. Iași, 1894, p. 288 — 307. 2 De ex. în Cuv. din bătrini, II, București, 1879, pp. 61 și 484 — 5 afirmă că femeie provine din lat. familia; în Cuvinte din bătrini, I, Buc., 1878, p. 279 și Etym. Magnum, IV, Buc., 1897, p. CXXXVIII credea însă că femeie < lat. feminea. 21 asupra lexicului romînesc, de la originea cuvintelor (în capitolul -^Ames- tecul vorbirilor), pînă la formarea cuvintelor (capitolele : Analogia și Izolarea) și la evoluția sensurilor (capitolul: Alunecarea înțelesului). Din 1897 pînă la 1906 a lucrat la Dicționarul Academiei, strîngînd materialul necesar redactării din textele vechi, noi și populare și reușind să redacteze definitiv partea de la a la de. Din dicționarul lui Philippide (păstrat și azi în manuscris) s-au publicat două extrase în versiuni diferite 1: versi- unea I (a — abia; c — cabaret) este anterioară și diferită de versiunea a Il-a (a — acord; 5 + 32 pag., fără dată, ante 1905). Philippide a dat o mare atenție derivării sensurilor, mai ales la adverbe, prepozițiiji con- iunctii, care au.o deosebită dezvoltare. Partea etimologică, la cuvintele dificile, conține chiar o discuție a prototipelor propuse de alții sau de autor (de ex. la abur și acaț). Dacă ne limităm numai la verbul a bate, publicat de Philippide în Specialistul romîn (p. 25—31), vede'm bogăția de sensuri pe care le constata în dicționarul său, spre deosebire de ceea ce poseda lexicografia noastră înainte de el. în opera sa ulterioară, Philippide a adus contribuții importante la etimologia romînă, propunînd numeroase explicații la cuvinte de origine latină, greacă, albaneză și turcă 2. După o îndelungată strîngere de material documentar, a început H. Tiktin să publice, de la 1895 înainte, un dicționar bilingv romîn- german 8. Dintr-un dicționar care ar fi urmărit mai ales scopuri practice, ca și cel romîn o-francez al lui Fr. Damd 4, a rezultat” totuși o lucrare științifică cum și era de așteptat de la spiritul sistematic și prudent al lui Tiktin. Tipărit într-un interval de trei decenii, dicționarul a suferit fluc- tuațiile ortografiei oficiale, amestecîndu-se pe deasupra și propria orto- grafie a autorului (astfel avem : ângerii pocalelor [p. 310, s. catastif] și cățelul pămîntului [p. 311, s. cățel]; în inima bătrânului remăsese] dâte ceva [p. 311, s. câte] însă decît [p. 516] etc.). Aceste fluctuații ortografice fac, de ex., ca un cuvînt âncă să fie trecut după anatomist și ânger după angara și angelic. La înșirarea defectuoasă a cuvintelor se adaugă și lipsa de unitate a lucrării, deoarece după litera c nu mai sînt înregistrate neolo- gismele, ceea ce contribuie ca dicționarul lui Tiktin să nu înfățișeze lexicul romîn curent în limba scrisă și vorbită. în afară de aceasta, dacă vom compara lucrarea voluminoasă a lui Tiktin (1834 pagini in- 4°), cu un 1 Amîndouă aceste extrase din dicționar lipsesc în bibliografia operei lui Philippide și nu le avea nici Biblioteca Academiei Romîne. 2 V. de ex. Rumânische Etymologien (ZRPR., XXXI,Ș1907, p. 287 — 309), Altgriechi- sche Elemente im Ruinănischen, Halle a.d.S., 1905; — Originea rom în Hor,1— II, Iași, 1923 —1928, 3 Rumănisch-deutsches Wdrierbuch, București, 1895 — 1925. Dicționarul a apărut în fascicule (29), la intervale inegale și cu o mare întrerupere între 1915 și 1924. Pentru voi. I, cf. Philippide, Specialistul romîn, Iași, 1907, p. 11—59. 4 Nouveau dictionnaire roumain-francais, București, 1893 — 1895; cf. Philippide, ZRPh., XXXI, 1907, p. 282-3. 22 dicționar mic, însă mai complet, ca al lui Scriban, vedem de ex., că între cuvintele g&reș și gvârdie lipsesc 17 cuvinte (Tiktin are 34 de cuvinte, Scriban 51). Păcînd cîteva sondaje în materialul utilizat de Tiktin, ob- servăm că el nu este publicat totdeauna exact (de ex., s. amurg [p. 63], citatul din Gane, Conv. Ut., XIII, 331 : ,,într-o zi spre amurgul veni tem- nicerul” — în loc de spre amurg; la cîrni : ,,maică-sa-l sucește, îl cîrnește [pe băiatul] că ce are . . .“ ; s. hazna [p. 727]: ,,ai pus preț pe aurul haz- nelei” din Gane, Conv. Ut., VIII, 459 — în loc de haznalei etc.). Un citat, de ex. la grijă (p. 701), ca fiind din Creangă (Conv. lit., XIV, 95 : „Huțu pe care dascălul îl însărcinase cu purtarea de grijă...”) e în realitate din Slavici. Prudența lui Tiktin se observă mai ales în partea etimologică, unde formula sa obișnuită este : TJnbek. (adică : necunoscut). Dar iată, de ex., la cuvintele dîrloagă și dîrlog, pentru Tiktin etimologia este necu- noscută. în vestul teritoriului daco-romîn apar și formele dălog (Bihor), dolog, care arată tocmai cuvîntul vsl. do-log,,adaus”. — în privința cuvîntului gligan, Tiktin are două cuvinte deosebite : găligan (p. 660), cu înțelesul „lung și tare”, avînd exemple din Ion Ghica și Jipescu; și gligan (p. 667), cu înțelesul de „mistreț, porc sălbatic; golan”. La primul cuvînt Tiktin spune că etimologia este necunoscută; la al doilea, afirmă că ar fi poate onomatopeic și citează spre comparație gr. ypi5î/o, lat. grunnio, german grunzen etc. Constatăm deci următoarele fapte : același cuvînt este tratat sub două titluri deosebite; înțelesurile sînt lăsate neexplicate și aceasta din cauza necunoașterii etimologiei, care e bulg. gligan „mistreț” (din glik „colț, dinte”). Asemenea cazuri sînt însă rare și consultarea dicționa- rului lui Tiktin este necesară și azi pentru partea privitoare la sensuri. Cu scopuri mai puțin înalte a scris și publicat la 1896 dicționarul său „universal” L. Șaineanu 1. Mereu îmbogățit și corectat, după aspre critici la apariția lui, dicționarul lui Șaineanu a fost multă vreme și prin indicarea etimologiei (de la ed. a 2-a, din 1906) un instrument de lucru neprețuit pentru tinerimea din școlile romînești. Ultimele ediții, de care nu s-a mai ocupat autorul, n-au mai fost puse la curent cu starea etimolo- giei din vremea apariției lor. Pe lîngă această lucrare, Șaineanu și-a cîștigat merite deosebite prin cercetările sale asupra influenței orientale în limba romînă, lucrare la care au adăugat, cu timpul, contribuții noi : N. lorga. Teofil L)obel, W. Rudow, V. Bogrea și Philippide. De la începutul secolului nostru am avut activitatea de lexicografi a lui Sextil Pușcariu, I.A. Candrea (uneori împreună cu Ov. Densusianu) și Aug. Scriban. Sextil Pușcariu a dat întîi o lucrare de tinerețe, azi înve- chită, totuși singura terminată, asupra elementului latin din limba ro- 1 Dicționar universal al limbei romîne, Craiova [1896]; ed. a 6-a, 1929; a 8-a, s.d. 23 mină \ Ea înregistrează unele elemente dubioase (de ex. festucă, leu etc.) ori pe care lexicograful mărturisește că nu le cunoaște (de ex. prat, rută etc.). în afară de unele inadvertențe, pentru care a fost aspru criticat 2, dicționarul lui Pușcariu, venit la trei decenii după lucrarea lui de Cihacr aduce desigur contribuții noi și indicații precise. Superior, însă necomplet (cuprinde cuvintele de la a- pînă la putea), este dicționarul similar al lui L-A. Gandrea s. în timp ce Pușcariu are în tot lexicul de origine latină 1947 de cuvinte, Gandrea are pînă la putea 1491. Apărută după dicționarul lui Pușcariu, lucrarea lui Gandrea dă numeroase explicații de oidin fonetic ori semantic, fără să fie însă lipsită de numeroase inadvertențe. Ea dă derivatele romînești sub cuvîntul rămas din latină și: o bogată exemplifi- care a cuvintelor cunoscute și în celelalte limbi romanice ori în albaneză r de asemenea, dicționarul indică și cuvintele din limbile străine provenite din elementele de origine latină ale limbii romîne. Completarea acestor elemente (de la putea înainte), se găsește în Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi, publicat de I.-A. Gandrea în 1931, și care, pe lîngă înțelesuri, dă pe scurt și etimologia cunoscută a cuvintelor. Fără să aducă o prea mare inovație în acest domeniu, el reprezintă totuși — de cele mai multe ori și cu critica necesară — starea științei etimologice romîne la apariția lui 4. Adause la această parte, nu totdeauna acceptabile, cum și numeroase cuvinte regionale, se găsesc înr dicționarul lui August Scriban, Dicționaru limbii romînești (Iași, 1931). Cu toate că neologismele/după mărturisirea autorului, au definiția tradusă după Fetit Larousse, și cu toate părerile preconcepute în privința elementelor vechi germane și maghiare, acest dicționar5 prezintă informații de natură geografică, arătînd precis aria de răspîndire a cuvîntului pe teritoriul daco-romîn. Tot lui S. Pușcariu (cum și altor colaboratori ai săi, indicați în pre- fețele diferitelor volume) se datorește Dicționarul limbii romîne, publicat de Academia Bomînă între 1907 și 1949. Din acest dicționar au apărut pînă la întreruperea lucrării, in 1949, următoarele părți : a— descuraja și / — lojniță. El aduce numeroase distingeri de sensuri, după materialul 1 Etymologisches Wbrterbuch der rumănischen Sprache, I. Lateinisches Element, Heidel- berg, 1905 (XV, 235 pp.). 2 Philippide, ZRPh., XXXI, 1907, p. 285-287. 3 I. — A. Candrea și Ov. Densusianu, Dicționarul etimolt'ic al limbii romîne» Elementele latine, București, 1907—1914. L - A. Candrea mi-a declarat, in 1943, că partea apărută e în întregime a sa, restul, neapărut, trebuind să fie lucrat de Densusianu. 4 V. recenzia lui Densusianu în „Grai și suflet", VI, 1931, p. 361—364 și obiecțiile lui A. Scriban în „Arhiva Iași", 1934, p. 131-138; 1935, p. 69-74, 197-203; 1936, p. 150-156, 185-200, 6 Cf. recenzia lui I. Iordan, „Bul. Philippide", Iași, VII—VIII, 1940 —1941, p. 349—354. 24 documentar bogat de care au dispus colaboratorii; iar redactorul principal propune numeroase etimologii noi, care n-au fost trecute însă pînă acum, prin examenul criticii. Primul volum (a-b) [are o redactare deosebită de a celorlalte, în care derivatele sînt date sub cuvîntul primitiv, iar la locurile lor respective găsim numai trimiterile necesare. La partea etimologică a acestui dicționar se dau și numeroasele contribuții publicate în reviste speciale de genialul Vasile Bogrea, de pătrunzătorul N. Drăganu, de ingeniosul Th. Capidan și alții. Căci înainte și după începerea redactării dicționarului, o întreagă pleiadă de cercetători au lucrat la îmbogățirea etimologiei romîne și au adus contribuții pozitive (Gustav Meyer, G. Wei- gand, S. Mîndrescu, G. Murau, I. Borcia, G. Pascu, Pericle Papahagi, Ohr. Geagea, C. Dieulescu, G. Giuglea, I. Iordan, A. Bosetti, Em. Petro vi ci, T. Papahagi, A. Graur, A. Lombard, Șt. Pașca etc.); cele mai multe din aceste contribuții n-au fost încă utilizate de vreun dicționar, deși ele sînt de natură să schimbe — în multe privințe — istoria cuvintelor romînești. II O sinteză a tuturor acestor rezultate ar fi fost de așteptat de la. ultima ediție a dicționarului etimologic al limbilor romanice publicată în 1935 de W. Meyer-Liibke \ pe atunci încă în viață. Deși în prefață constată că elementul latin în romînă este „atît de mic”, vedem că dic- țronarul este departe de a cuprinde măcar toate elementele [acestea, descoperite și publicate pînă atunci (căci de celelalte n-ar putea fi vorba, dată fiind forma de dicționar latino-rcman pe care a menținut-o Meyer- Liibke de la predecesorul său Kbrting). în schimb găsim cuvinte rău plasate din punctul de vedere al originii (de ex., rom. miță, milos care provin, din lat. agnicia — agnus, cu sensul de „lînă de miel”, le.vedem plasate sum mi [no. 5557] „Kosefoim und Bufform fur die Katze”, cu care nu are nimic comun etc.) ori cuvinte care nu au ce căuta între elementele latine(asturcan, aslrucan „cal persan”, a cărui etimologie a fost dată de Bogrea [nu de Serra] în „Dacorcmania” 11,650, e pus sub lat. asturco, -one [no. 749a] cu adaosul „Și -an este de mirat”, ceea ce ar arăta tocmai un intermediu turcesc; de asemenea sub libertus [no. 5014 a] vedem apărînd ca derivat cuvîntul romîn iorto- man, veritabil turcism, după o nefericită încercare „explicativă”, accep- tată fără critică și numai cu un semn de întrebare etc.). Aceste lipsuri și erori nu se găsesc numai în partea privitoare la domeniul romîn 2. 1 Romanisches etymologisches Worierbuch, 3. Auflage, Heidelberg, 1935 (XXXIlF-p 1204 pp.). 2 O semnalare a celor mai multe dintre ele a făcut A. Graur în „Bulletin linguistique”. Paris—București, V, 1937, p. 80—124. 25 Ele au determinat pe cîțiva învățați să completeze și să rectifice această utilă lucrare, ori să redacteze ei înșiși dicționare etimologice pentru fiecare limbă romanică în parte. Astfel, este în curs de apariție dicționarul etimo- logic al limbii franceze al lui W. von Wartburg 1. împreună cu răposatul Oscar Bloch, von Wartburg a publicat mai de mult (prima ediție în 1932, apoi retipărit în 1950) un dicționar etimologic al limbii franceze în două volume, aducînd inovația primei atestări în scris a cuvîntului, deci oarecum actul lui de naștere. Cu scop informativ pentru publicul mare a publicat și Albert Dauzat un Dictionnaire ăymologique (ed. 1, 1938 ; retipărit de mai multe ori, ed. a 10-a, 1954), la curent cu ultimele cercetări în privința etimologiilor și datărilor. De asemenea E. Gamillschtg a publicat în limba germană un JEtymologisc'hes Worterbuch der franz. Sprache (Heidelberg, 1928), încercînd multe etimologii noi. Nici italienii nu s-au lăsat întrecuți și astfel, de unde înainte ei nu aveau un dicționar etimologic, au apărut de cîțiva ani excelente lucrări ca Angelo Prati, Vocabulario etimologico italiano, Milano, 1951; dicțio- narele etimologice, în colaborare, ale lui Bruno Migliorini cu Cappuccini și cu Duro (Prontuario etimologico della lingea italiana, Torino, 1953); lucrarea lui Dante Olivieri (Dizionario etimologico italiano, Milano [1953], 811 pp.), care urmărește mai departe, în domeniul indoeuropean, originea cuvintelor italiene; și, în fine, marele Dizionario etimologico italiano (4 voi., Firenze, 1950—54) al lui G. Alessio și C. Battisti. Pentru limba spaniolă și pentru celelalte limbi iberice au apărut excelente lucrări, cum sînt cea a lui V. Garcia De Diego (Diccionario etimologico espanol e hispanice, Madrid [1954] XIV +1069 pp.) și cu deo- sebire opera profesorului catalan loan Corominas (Diccionario critico etimolâgico de la lengua castellana, Bern, Francke, 3 voi. 1954—1956, pînă la RE). Este drept stare de suflet, acea de groază, de teamă, se află poetul însuși, căruia în Tomis toate i se par teribile, .ca în mijlocul sălbătăciei: Omnia barbariae loca sunt vocisque ferinae Omniaque hostilis plena timore soni. (Triste, V, 12, 55) „peste tot barbarie și urlete de fiară ; peste tot groaza de larma dușma- nului”. Judecat strict formal, citatul conține doar repetarea lui omnia; în realitate accentul stilistic cade pe barbar, dușma/n și pentru a întări acest con- ținut folosește cuvinte : barbaria, vox jerina, timor hostilis sonuș. Deci apa- rent, avem varietate de termeni, cu înrudiri sinonimice, în realitate o în- treagă grupare de epitete concordante, în fond o repetare de termeni sinoni- mici, pentru a întări ideea de teamă, de groază, de primitivism. în asemenea mediu desigur că poetul suferea cumplit; și dorea înainte de toate să su- gereze compatrioților săi suferința sa. Deosebit de procedeul de mai sus, 67 asocierile pot fi uneori formale, iar ca sens să avem un contrast. Repetiția poate îmbzăca cele mai variate foime : „Supplicium patitur non nova culpa novum^ (Trist.) —vers pe care-1 traduc prin : „Rabd o pedeapsă nouă pentru-o greșeală veche”. Negarea unuia dintre cuvintele repetate; (novus) duce la un sens exact opus : veche. Figura aceasta stilistică numită litotă, poate fi întîlnită destul de des în creația clasică antică. Ovidiu o folosește pentru a crea contraste vii, cu sens de superlativ ; e un mod de a reda de multe ori exage- rarea poetică, ca în alt vers tot din Triste: Sic me quae video non videoque movent. (IV, 6, 47) — „la fel mă chinuiește ce văd și ce nu văd”. Folosirea acestor procedee care par adesea familiare, deosebite în tot cazul de inovațiile și asocierile atît de neașteptate și de uimitoare la Ovidiu, nu demonstrează sărăcie de imaginație. Repetiția, mai rară la alți poeți latini, denotă o mai mare apropiere a limbii scrise de limba vor- bită. Poetului îi plăcea să se afle printre contemporanii săi, vorbindu-le într-un stil ușor de înțeles, stil care totuși, nu e lipsit de noutate expresivă, de adîncime, de concentrare. Mai puțin clasic decît înaintașii săi, mai puțin lucrat ca stil, versul lui Ovidiu e mai modern prin deschiderea sensibilității sale către tumultul conștiinței și al afectelor măiturisite direct, într-un ton patetic. Aceste '^particularități ale limbii poetice a lui Ovidiu constituie o îmbogățire a ^experienței artistice, o anticipare a modalităților stilistice moderne. Nu e cu totul greșită afirmația celor care văd în poetul latin pe primul romantic al literaturii mondiale (G. Călinescu). Degajarea lui de canoanele stilului clasic, libertatea relativă în folosirea oricăror procedee stilistice pentru a ilustra mai veridic, mai natural, infinitul stărilor sufle- tești ale omului frămîntat de neliniști și dorinți, anunță descătușarea și patosul creației moderne, complexă, infinită. Particular la Ovidiu, în raport cu alți poeți, mi-a părut, pînă la un punct, felul în care el a folosit participiul, ca formă a concentrării, ca deter- minant comod, totuși dens și expresiv, ca reflex al stilului popular pe cale de a pătrunde tot mai adînc în limba și stilul literaturii. în Triste, IV, elegia a X-a, citim: emendaturis ignibus ipse dedi (v. 62) — „le-am pus (versurile) pe foc care le va îndrepta” (adică fiind proaste, după poet, le va arde), iar ceva mai jos : quaedam placitura crema vi — (v. 63) — „pe unele, care puteau plăcea, le-am ars”. în poemul Ibis : plura leges et nomen habentia verum (643); non mentituro quid libet ore legat (66), iar înMetam., I: motura tonitura ; ventos jacientes fulgora (v.55—56), construcții 68 care au avantajul scurtimii și al nuanțării colorate a contextului. Procedeul amintește de o fază mai veche a limbii latine, de epoca lui Plaut, deci de un stil oral, popular, cînd construcția participială era de asemenea des folosită. Probabil că e vorba și de o influență greacă, pentru că participiul a avut o largă întrebuințare în opera scriitorilor greci antici. Același caracter de stil oral, de construcție liberă, îl au apoi com- plementele introduse prin prepoziții: finita per plurima vulnera vita (Metam., III, 251), în loc de formula clasică : finita plurimis vulneribus vita — ,,viață sfîrșită din cauza numeroaselor răni primite”. Tot mai larga întrebuințare a prepozițiilor în stilul lui Ovidiu anunță lenta dar sensibila schimbare structurală a sintaxei clasice, devenind cu timpul din sintetică tot mai analitică, aspect moștenit de limbile romanice. în exemplul de mai sus, per introduce un circumstanțial de cauză; în alt loc el poate in- troduce alte numeroase circumstanțiale ; lacrimaeque per ora non fluxerunt (ib., 202—203), un complement de loc; alteori tot așa de bine : de timp, instrumental, de mod, de scop. Stilul lui Ovidiu oglindește deci nu numai libertățile asocierilor, ale sintagmelor sau determinărilor inedite, dar și unele schimbări sintactice care merg în același sens al apropierii de expresia omului contemporan. Pentru reținerea unor particularități stilistice specifice artei lui Ovidiu, mi se pare concludentă compararea a două pasaje avînd aproximativ un conținut de idei similar : unul din elegiile exilatului de la Tomis, altul din opera lui Horațiu. Punînd alături cîteva versuri care descriu un peisaj de iarnă vom putea constata reacția sensibilității poetului elegiac, manifes- tată prin desele epitete folosite ca întărire a culorii locale, în raport cu ținuta sobră, lipsită de exuberanță, în fraze care constată realitatea aspră, la Horațiu. Am putea spune că versurile triste ale lui Ovidiu manifestă reacția unui suflet mai stăpînit de afecte, mai puțin rezervat, gata să mărturisească în cuvinte multe mîhnirea care-1 copleșește, iar versurile lui Horațiu aduc o reflecție stăpînită a unui gînditor care-și controlează și-și estompează reacțiile sufletești în fața faptelor. Ovidiu scrie deci în cunoscuta elegie a X-a din cartea a IlI-a a Tristelor : At cum tristis hiems squalentia protulit ora, Terraque marmor eo est candida jacta gelu, Dum patet et boreas et ni® iniecta sub arcto, Tum patet, bas gentes a®e tremente premi. Ni®, iacet, et iactam ne sol pluviaeque resolvant Indurat bores perpetuamque facit . . (v. 9—14). Tra ducerea recentă, din care am citat și pînă aci, deși nu putea reda ab- solut fidel toate nuanțele textului original, este prețioasă pentru că de- monstrează, în primele versuri, tocmai ceea ce ne propunem să subliniem 69 ca particularitate de stil la Ovidiu : preferința acestuia pentru epitete, cum spuneam mai sus : Cînd însă vine iarna cea tristă și cumplită, Și geru-mbracă țara în albul Ini veșmînt Și cînd la miazănoape e crivăț și ninsoare, Atunci să-i vezi pe barbari de viscol doborîți ! Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada, Și crivățul o-ngheață: ea-n veci nu se mai ia... La Horațiu, aspectul iernii e descris prin amănunte concrete : cerul întunecat, zăpezi, ploi, marea și pădurile vuiesc de crivăț : unde Ovidiu preferă determinarea adjectivală, deci calificarea abstractă prin precizarea unor anumite însușiri: iarna tristă, urîtă la față (squalentia ora), gerul e marmorean, iar pămîntul devenit alb (terra candida facta), zăpada eternă (nix perpetua) — Horațiu cumulează tocmai elementele sensibile fun- damentale, cuprinse în metafore ingenioase : Horrida tempestas caelum contraxit et imbres Nivesque deducunt lovem-, nune mare, nune silvae Threicio Aguilone sonant. (Epoda XIII, 1-3) „O vreme îngrozitoare întunecă cerul; ploi și zăpezi curg din cer, acum marea și pădurile vuiesc de suflarea Acvilonului năpraznic”. Un singur epitet în succinta descriere a iernii; în schimb, admirabilul contur al peisajului zugrăvit de o mină sobră și sigură. Fiecare poet, în felul său, reprezintă o contribuție certă la îmbo- gățirea mijloacelor stilistice, poetice, ale literaturii universale. Modelele de stil, devenite celebre, au circulat apoi în literatura altor popoare și au constituit stimulentul unor sporite activități creatoare, din ce în ce mai perfecționate. Scriitorii clasici ai antichității au fost o sursă importantă pentru autorii noștri, mai ales la începuturile culturii noastre moderne, oferindu-le atît o tematică bogată, originală, complexă, cît și forme expre- sive perfecționate de-a lungul unor secole de intensă muncă literară. Am dat cîteva exemple din elegia lui Ovidiu, în care deplînge rigorile climei pontice și descrie în chip original iarna la Tomis. Pentru a vedea în ce chip textul clasic a dat de lucru traducătorilor noștri, cum bogăția stilistică a originalului a sugerat în romînește diverse construcții poetice noi, re- produc traducerile lui Hasdeu {Columna lui Traian, 1872, nr. 29, din 15 aug., sub titlul „Ovidiu la gurile Dunării) și a lui Șt. Bezdechi (în voi. 70 Tristia, Cluj 1930); pasajele corespund textului latin reprodus la p, 34. Iată întîi cum a tradus Hasdeu : Vai însă, cînd sosește posomorita iarnă Rînjind grozava-i buză și cînd începe gleba A încărunți cu-ncetul sub marmura de ger ! Și crivățul pornește și neaua umple nordul Și cade, cade, cade; nici soarele nici ploaia N-o mai topesc acuma, căci frigul o-mpietrește... Același text latin apare în traducerea din 1930 a lui Șt. Bezdechi în metru original, astfel tălmăcit : însă cînd iarna mîhnită și-arată hidoasa ei față, Iară pămîntul de ger marmorean e-nălbit, Cînd troienită-i zăpada de vifore, vezi că pe-aceste Ginți le-asuprește din greu Polul bătut de furtuni. Neaua pe jos așter'nută, de crivăț pe veci înghețată, Cît nu se poate topi nici de căldură, nici ploi... Diferențele de lexic și de stil sînt vizibile, fapt care dovedește în ce măsură un text clasic, bogat în nuanțe și în invenții stilistice, poate in- spira traducătorului formule diverse, construcții originale, capabile să redea cît mai fidel, cît mai expresiv originalul. Opera clasicilor e un do- meniu de vastă experiență artistică, valabilă peste timp, pentru că repre- zintă cvintesența gîndirii și a expresiei, o oglindire a realității sociale, a adevărurilor perene. Stilul original al lui Ovidiu, concentrat uneori pînă la formula aforismului, alteori bogat, amplu pînă la cumularea de epitete, de metafore, de repetiții sau de personificări,’prezintă interes pentru scriitori și pentru cercetători datorită modului propriu în care poetul realizează sinteza dintre tradiție și inovație, într-un moment specific al dezvoltării limbii și a literaturii latine. Imaginea cuprinzătoare pe care Ovidiu ne-a transmis-o despre viața societății romane a vremii sale, prezența poetului în mijlocul fră- mîntărilor contemporane, tendința de a se situa la înălțimea cerințelor lumii aristocrate, beneficiară a culturii și civilizației eline, în momentul de apogeu al puterii romane, reclamau o înnoire a meșteșugului, o prelu- crare a particularităților stilului familiar, aristocrat uneori, la nivelul înțe- legerii semenilor săi. Poezia lui Ovidiu e mai puțin rodul meditației filozo- fice, cît mai ales reacția unei sensibilități poetice vii, capabile să exprime imediat, fără efort deosebit, idei și sentimente izvorîte din contactul nemij- locit cu realitatea. Iar cum realitatea înconjurătoare era străbătută de aspirații și contradicții adînci, alimentate de huzurul și opulența aristo- crației, o realitate diferită de cea a înaintașilor săi, Ovidiu nu putea fi decît interpretul vremii sale, exponentul frămîntărilor care i-au răscolit și lui inima. 71 Poetul care versifica atît de ușor, care avea în imediata sa apropiere maeștri de talia lui Horațiu și Vergiliu, dar care în același timp era un răsfățat al palatelor aristocrate și al casei imperiale, legături care pînă la urmă l-au năpăstuit într-atît, este deci, sub unele raporturi, un inovator în domeniul artei literare, în domeniul stilului. îndrăznelile și libertatea stilului, a limbii în care exprima idei și sentimente comune omului de tot- deauna, au arătat posterității însemnătatea valorificării tuturor resurselor limbii, cu scopul de a oglindi mai veridic realitatea și mai cu seamă emoțiile adînci, infinite, ale sufletului omenesc. în acest sens opera poetică a lui Ovidiu e un document original, care ne permite să cunoaștem una din cele mai autentice experiențe literare. Stilul lui Ovidiu cu nenumăratele-i construcții, cu modelările atît de neașteptate, cu asocierile de cuvinte atît de sugestive, e făurit parcă pentru un om al vremii noastre. Adeziunea cititorilor de azi la arta lui Ovidiu e cea mai bună dovadă că poezia exila- tului de la Tomis a cristalizat în sine o parte a adevărurilor și a frumuseții eterne. PROBLEMA ELABORĂRII DICȚIONARULUI GENERAL AL LIMBII ROMÎNE1 DE D. MACREA Dicționarul limbii romîne literare contemporane, în 4 volume, Dic- ționarul limbii romîne moderne, ilustrat și etimologic, într-un volum, dicționarele bilingve sub tipar și cele care urmează să fie date în curînd la tipar reprezintă prima etapă de realizări a lexicografiei noastre de astăzi. Aceste dicționare, lucrate după cerințele științifice ale lexico- grafici moderne, răspund nevoilor de început ale culturii noastre socia- liste, al căi ei obiectiv permanent este ridicarea nivelului cultural al maselor prin punerea la dispoziția acestora a instrumentelor de cultivare a limbii naționale și de cunoaștere a limbilor și culturilor străine. După terminarea acestor dicționare, în fața lexicografilor romîni se ridică sarcini noi, printre care cea mai importantă și mai grea este elaborarea Dicționarului general al limbii romîne sau, cum i se mai spune cu o denumire pe care nu o credem potrivită, a Dicționarului tezaur. Acest dicționar va integra și completa cu elemente noi Dicționarul limbii romîne literare contemporane, Dicționarul limbii romîne moderne, ilustrat și etimologic, Dicționarul limbii lui Eminescu, în curs de elaborare la Institutul de lingvistică din București și Dicționarul de regionalisme, care se lucrează de către Institutul de lingvistică din Cluj și de către colec- tivul de lingvistică din Iași. El urmează să cuprindă întreg materialul lexical din trecut și de astăzi, literar și regional, privit sub toate aspectele : semantic, gramatical, stilistic, istoric și etimologic. De asemenea, făiă a 1 Expunere prezentată, ca bază de discuții, în ședința din 28.IX.1957 a Consiliului științific lărgit al Institutului de lingvistică din București. 73 depăși limitele unui dicționar propriu-zis, el va cuprinde termenii tehnici intrați în uzul limbii comune. Dicționarul general nu este o lucrare de utilitate curentă. El este destinat, în primul rînd, lingviștilor romîni și străini, pentru a-i ajuta să cunoască istoria fiecărui cuvînt vechi sau nou al limbii noastre de la origine pînă astăzi. Pe lîngă utilitatea lui științifică de necontestat, realizarea unui asemenea dicționar este o chestiune de prestigiu național. Toate popoarele de cultură înaintată au alcătuit sau alcătuiesc asemenea dicționare, menite să înfățișeze întregul vocabular din trecut și de astăzi al limbii lor naționale. Pînă acum, astfel de dicționare au fost elaborate pentru limbile franceză, engleză, germană, sîrbo-croată ș.a. Lingviștii romîni din trecut au depus o rîvnă demnă de toată vene- rația pentru elaborarea Dicționarului general al limbii romîne, Sînt prea bine cunoscute încercările Academiei Romîne de a alcătui această operă de importanță națională, ca să le mai expunem aici altfel decît pi intr-o mențiune sumară : Dicționarul limbii romîne (1873—1876) al lui A. T. Lau- rian și I. C. Massim, Etymologicum Magnum Domaniae (1880—1897) al lui B. P. Hasdeu și Dicționarul limbii romîne început în 1906 de Sextil Pușcariu. Nici unul dintre aceste dicționare academice nu a satisfăcut, din motive diferite, nevoile noastre culturale. Dicționarul lui Laurian și Massim este o lucrare tendențioasă latinizantă care nu a redat imaginea reală a vocabularului romînesc. Dtymologicum Magnum al lui Hasdeu cuprinde numai cuvintele începătoare cu litera A și cele de la începutul literei B, pînă la cuvîntul bărbat. Din Dicționarul limbii romîne, lucrat sub conducerea lui Sextil Pușcariu, n-a apărut, timp de 38 de ani, decît o treime. Pînă în prezent, noi sîntem lipsiți deci de o operă care să cuprindă întreaga bogăție a vocabularului din trecut și de astăzi al limbii noastre, deși elaborarea ei făcea parte din obligațiile fundamentale ale lingviștilor romîni. Dicționarele alcătuite în afara Academiei de H. Tiktin, Lazăr Șăi- neanu și I. A. Candrea au fost lucrări de merit pentru vremea cînd au apărut, dar primul a lăsat aproape complet la o parte neologismele care se impu- seseră totuși în limbă, iar celelalte două au căzut în exagerarea contrară, introducînd din dicționarele franceze cuvinte și sensuri care nu existau atunci în uzul limbii romîne. în condițiile pe care statul nostru democrat-popular le oferă astăzi activității științifice se impune începerea lucrărilor pentru elaborarea Dicționarului general al limbii romîne. Realizarea lui este în funcție directă de înlăturarea cauzelor care i-au stînjenit, în trecut, apariția. Aceste cauze au fost următoarele : 1. concepția neștiințifică asupra limbii (în cazul latiniștilor); 2. legarea dicționarului de competența unei singure per- soane, care, prin puterile ei, oricît de impunătoare ar fi fost, nu putea 74 duce la bun sfîrșit o lucrare atît de vastă; 3. lipsa sprijinului material din partea statului. Aceste piedici pot fi astăzi înlăturate prin condițiile în care se desfă- șoară munca lingvistică de la noi, și anume : 1. însușirea concepției mate- rialist-istorice asupra limbii și a experienței lexicografici moderne; 2. exis- tența unui numeros colectiv de lexicografi formați în munca de elaborare a Dicționarului limbii romîne literare contemporane, a Dicționarului limbii romîne moderne, ilustrat și etimologic, a Dicționarului limbii lui Eminescu, a Dicționarului de regionalisme și a dicționarelor bilingve; 3. existența unui vast material documentar rămas de la Dicționarul limbii romîne de sub redacția lui Sextil Pușcariu, folosit numai în parte la elabo- rarea Dicționarului limbii romîne literare contemporane și a Dicțio- narului limbii romîne moderne ilustrat și etimologic; 4. înțelegerea și sprijinul statului democrat popular pentru lucrările privitoare la limba romînă. în ceea ce privește modul de elaborare a Dicționarului general se impun cîteva precizări de ordin practic. Dicționarul urmează să fie lucrat de institutele de lingvistică din București și Cluj și de colectivul de lingvistică din Iași, pi intr-o justă distribuire a muncii. El va avea, după aprecierea noastră, 10—12 volume a cîte 800 — 900 de pagini fiecare, a căror elaborare și publicare va dura, dacă se trece imediat la elaborarea lui, aproximativ 20 de ani, deci va apărea un volum cam la doi ani. Durata lucrării, surprinzătoare la prima vedere, este explicabilă prin complexitatea și amploarea operelor de acest fel. Toate dicționarele similare au fost elaborate în decurs de decenii. Prima ediție a Dicționarului Academiei franceze, începută în 1638, a fost terminată abia în 1694, deci după 56 de ani, situație care a provocat numeroase ironii și critici. Timp de 250 de ani, acest dicționar a avut 7 ediții la intervale de aproximativ 30—40 de ani. La Dicționarul Academiei Germane, Deutsches Wbrterbuch, început de frații Grimm în 1852, s-a lucrat aproape un secol. Dicționarul, limbii engleze, cunoscut sub numele de Dicționarul de la Oxford, început în 1882 de James Murray, a fost terminat abia în 1928. Dicționarul limbii sîrbo-croate al Academiei din Zagi eb a fost început în 1880 și nu s-a terminat nici astăzi. Academia Rusă de Științe a început în 1891, sub redacția lui I. K. Gr ot și apoi a lui A. A. Șahmatov, Dicționarul limbii ruse, general și istoric, la care s-a lucrat pînă în 1928, cînd lucrările au fost întrerupte, dicționarul, considerat necorespunzător, rămînînd neterminat. în Uniunea Sovietică, s-a început, după cel de-al doilea război mondial, elaborarea Dicționarului limbii ruse literare contemporane, în 16 volume, din care n-au apărut pînă acum decît 5 volume, ceea ce însemnează că apariția completă a lucrării nu este prea apropiată. în Republica Populară Ungară se lucrează 75 la un mare dicționar al limbii literare maghiare, care va cuprinde evoluția lexicului maghiar de la epoca renașterii literaturii maghiare (1772) pînă astăzi. Acest dicționar, început în anul 1953, va avea 20 de volume, publicarea lor în întregime fiind prevăzută pentru anul 1975, deci într-o perioadă de 22 de ani. Durata atît de îndelungată, de 20 de ani, a elaborării Dicționarului general al limbii romîne, este inerentă unei luciăii de acest fel, care reclamă o uriașă muncă de culegere de material, de redactare și de revizie, la care se adaugă faza finală, cu caracter tehnic, a tiparului. De aceea, greutățile legate de elaborarea Dicționarului general trebuie, de la început, bine cunoscute și just apreciate, pentru a se evita eșecurile din trecut. Lucrările pentru acest dicționar pot începe numai dacă sînt asigurate, pentru toată perioada de elaborare, condițiile realizării lui. Pentru aceasta, considerăm că este necesar ca, pe lîngă voința fermă de a-1 alcătui, să se obțină și asentimentul deplin al factorilor de care depinde munca lingvistică, și anume Prezidiul Academiei și organele de partid și de stat care spri- jină și îndrumează întreaga activitate științifică ce se desfășoară astăzi în țara noastră. în ceea ce privește modul de realizare redacțională a Dicționarului general sînt două căi care pot fi urmate : 1. să se reia calea încercată de Hasdeu, Philippide și Pușcariu de a se elabora în mod direct; 2. să se întocmească, în prealabil, Dicționarul limbii vechi și să se termine Dicțio- narul de regionalisme și Dicționarul limbii lui Eminescu. Elaborarea Dicțio- narului general este, după părerea noastră, mai firească pe această cale, ei uimind să fie o sinteză a experienței și a rezultatelor obținute în prea- labil prin aceste dicționare pregătitoare, temeinic lucrate. Hotărîrea Prezi- diului Academiei din iulie 1952 a indicat această din urmă cale. în favoarea acestei metode de luciu pledează și următoarele rațiuni de ordin practic : 1. în timpul în care se vor elabora Dicționarul de regionalisme, Dicțio- narul limbii lui Eminescu și Dicționarul limbii vechi, se va putea scoate o nouă ediție revizuită a Dicționarului limbii romîne literare contemporane; 2. se va putea completa fișierul existent prin fișe noi scoase din edițiile critice ale textelor noastre vechi în curs de pregătire, mai ales din cronicari și din documentele istorice, precum și din edițiile noi ale clasicilor noștri. Trebuie fișat din nou I. L. Caragiale, după ediția Zarifopol-Cioculescu, de asemenea Tudor Arghezi, G. Călinescu, N. lorga, E. Lovinescu, Camil Petrescu ș.a., din opera cărora fișierul existent conține prea puțin material; 3. se va putea dactilograf ia manuscrisul vechiului dicționar, care, în starea de astăzi, nu va putea fi folosit fără riscul distrugerii lui. în ceea ce privește mijloacele materiale pentru realizarea directă a Dicționarului general, după aprecierea noastră, ele pot fi evaluate, menținîn- du-se schema actuală, la circa 400 000 lei anual, fond nescriptic pentru 76 Institutul de lingvistică din București sau prin sporirea actualei scheme cu 25 de posturi noi de cercetători. Dacă se adoptă însă metoda elaborării în prealabil a Dicționarului limbii vechi, a Dicționarului limbii lui Eminescu și a Dicționarului de regio- nalisme, actualul colectiv de lexicografi de la Institutul de lingvistică din București, completat cu circa 10 posturi de cercetători, va putea asigura elaborarea Dicționarului limbii vechi și a Dicționarului limbii lui Eminescu în curs de 2 —3 ani. în același timp ar termina și Institutul de lingvistică din Cluj, împreună cu colectivul din Iași, Dicționarul de regio- nalisme. începerea redactării Dicționarului general s-ar amina astfel cu 2 —3 ani, darln acest caz ar fi asigurată calitatea lucrării, s-ar putea reduce durata realizării ei la 12—15 ani și s-ar putea elabora în întregime cu sche- ma actuală, mărită pentru Institutul de lingvistică din București, cu cele 10 posturi menționate. Mărirea schemelor pentru Cluj și Iași va fi în funcție de sarcinile pe care și le vor asuma colectivele lexicografice respective. Supun Consiliului științific lărgit discutarea, în ședința de astăzi (28.IX. 1957), a problemelor de natură principială și practică, expuse mai sus, în legătură cu elaborarea Dicționarului general al limbii romîne. CRONICĂ COMUNICĂRILE DE LINGVISTICĂ PREZENTATE LA SESIUĂEA ȘTIINȚIFICĂ A ACADEMIEI R. P. R, în zilele de 26, 27 și 28 septembrie 1957 a avut loc în București Sesiunea generală ordi- nară științifică a Academiei R.P.R. în cadrul subsecției de limbă și literatură, după o scurtă dare de seamă asupra activității pe anul 1957, au fost prezentate mai multe comunicări, unele privind problemș de limbă, altele — probleme de literatură. Prof. J. Byck a ținut, cu acest prilej, comunicarea intitulată : Sintaxă și vocabular^ Autorul a arătat cum anumite împrejurări sintactice duc la schimbarea calității unor cuvinte^ acestea primind sensuri sau valori lexicale noi. Astfel: 1) Prepoziția la, folosită mai întîi pentru a exprima raportul obiectului direct cu verbul de care depinde, ajunge să capete un sens nou, acela de „mult” : A minca la piine. 2) Verbul a pofti „a dori” are și sensul de „a invita”, datorită unei anumite situații sintactice (folosirea pluralului majestății poftim). 3) Un grup de adverbe, derivate din locuțiuni adverbiale, au putut deveni adjective : de sătul („a mînca de sătul” = „a mînca pînă la saț”) a devenit adverbul destul (a mînca destul} apoi adjectivul destul,ă, calificativ al substantivului nume de acțiune (mîncare destulă) și, în sfîrșit, adjectiv calificativ al indiferent cărui substantiv (minte destulă). Concluzia la care ajunge autorul este ca între diversele elemente care alcătuiesc o limbă (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale) există o strînsă dependență și că istoria vocabularului nu se poate cunoaște cu adevărat decît ținînd seama mereu de faptul că evoluția lui e legată de tot felul de împrejurări sintactice. Discuțiile purtate pe marginea lucrării au subliniat interesul comunicării prezentate de prof. J. Byck. Acad. Al. Graur luînd cuvîntul a arătat la fel ca și acad. I. Iordan, că pre- poziția la nu și-a pierdut valoarea afectivă și ca atare nu are funcțiune de numeral. Prepoziția la poate avea sensul de „mult” numai atunci cînd stă pe lîngă un substantiv la plural. Gh. N. Dragomirescu e de părere că această prepoziție poate fi considerată ca im așa-zis adverb de regim, deoarece ea are raporturi funcționale, semantice, cu adverbul. Poate fi socotită deci drept un adverb care nuanțează ceea ce urmează după ea, ca un adverb de cantitate (A minca la piine). Colectivul Secției de fonetică a Institutului de lingvistică din București a prezentat comu- nicarea intitulată : Cercetări experimentale asupra diftongului rominesc oa. Cercetările întreprinse în laboratorul de fonetică experimentală din București în cursui anilor 1954 — 1955 și înscrierea sunetelor la chimograf și pe peliculă cinematografică, au arătat că : o din diftongul oa este o vocală care poate fi delimitată cu precizie. Mutată în alt cuvînt,. 78 este auzită ca un o normal cu totul diferit de u. Durata diftongului oa este mai lungă în cuvintele izolate decît în cuvintele în frază. Em. Vasiliu a prezentat comunicarea : Observații asupra neutralizării opozițiilor fone- matice. După ce examinează raportul dintre neutralizare și diferitele tipuri de distribuție (defec- tivă, complementară și contrastivă), autorul ajunge la concluzia că fenomenul de neutralizare se poate realiza în oricare din cele trei tipuri de distribuție, ceea ce înseamnă că neutralizarea nu depinde de un anumit tip de distribuție, ci de distribuția termenilor, în general. Neutralizarea nu poate fi identificată deci cu un anumit tip de distribuție, ci reprezintă cazuri particulare ale diferitelor tipuri de distribuție. Numai neutralizarea realizată în cadrul distribuției defective dă indicii asupra naturii opozițiilor neutralizate : în acest caz se neutralizează numai opozițiile privative și echivalente. Celelalte tipuri de neutralizare nu dau nici un indiciu asupra naturii opozițiilor neutralizate. în comunicarea Elementul regent în raportul de subordonare, S. Stati, urmărind modul în care se definesc de obicei părțile propoziției, observă că atributul se distinge de complement în funcție de categoria morfologică a elementului regent. în sintaxa frazei se delimitează în același chip propozițiile atributive de cele completive. De aceea : 1) părțile de propoziție (pro- pozițiile subordonate), care determină nume (substantive, adjective, pronume și numerale} sînt atribute (respectiv propoziții atributive) și 2) părțile de propoziție (propozițiile subordo- nate) care determină verbe sînt complemente (respectiv propoziții completive). Mai multe a’ gu- mente invocate de autor îl îndreptățesc să considere ca atributive propozițiile care determină adjective. în continuare examinează raportul diferit în care se află regenta față de atributive și completive, și față de subiective și predicative. în ultima situație, raportul e de predicație (predi- cativ) de aceea termenul „subordonare” e impropriu. După ce ccmpară între ele toate categoriile de subordonate (inclusiv cele improprii), trage concluzia că funcțiunea lor sintactică nu e mar- cată formal, aceeași formă putînd îndeplini pînă la patru funcțiuni sintactice diferite (subiect, pre- dicat, atribut sau complement). Referitor la structura elementului regent, arată că el constă totdeauna dintr-un singur cuvînt (cu rol de parte de propoziție); nu există propoziții subordonate care să depindă de regentă în întregimea ei. La discuții, I. Rizescu a scos în evidență meritul lucrării, propunînd în același timp necesitatea conturării criteriilor după care se poate stabili elementul regent. Rita Marinovici a pus în discuție Cîteva probleme în legătură cu verbele privite sub raport semantic. De la început autoarea a arătat că scopul lucrării nu este cel urmărit de dicționare (înșirarea sensurilor pe care le are un verb), ci cercetarea analitică a elementelor unui sens,, a sferei acestui sens. Analizînd verbele sub raport semantic, se observă că elementul esențial care exprimă ac- țiunea propriu-zisă se întîlnește adesea în sfera semantică a unor verbe diferite; astfel acțiunea vorbirii stă la baza verbului „a spune” sau „a șopti”, care exprimă în plus, față de verbul „a vorbi”, scopul acțiunii, respectiv modul în care se săvîrșește; acțiunea exprimată de verbul „a iuți” stă la baza verbului „a ardeia” care exprimă în plus substanța cu care se provoacă efectul exprimat de verbul „a iuți”. După ce a analizat mai multe verbe sub raport semantic, autoarea a subliniat că această, analiză a verbelor poate servi atît în vederea unor lucrări de lexicologie — cum ar fi gruparea verbelor după criterii de ordin semantic — cît și în vederea explicării unor fapte de ordin gra- matical din domeniul morfologiei — de pildă, rolul semanticii în stabilirea valorii participiului — sau din domeniul sintaxei — ca studiul rolului semanticii în raporturile sintactice. Aspecte morfologice în graiurile din Valea Sebeșului este titlul comunicării Lidiei Sfîrlea. Lucrarea se ocupă de sistemul fonematic al graiului din Valea Sebeșului oglindit în mor- fologie. Ca observație generală, se constată lupta dintre formele vechi ale graiului și formele noi literare. 1. Spre deosebire de limba literară, unele substantive masculine și feminine fac piu- 79 ralul în consoană nepalatalizată. în sistemul mai nou, substantivele masculine terminate la singular în s, /, z confundă singularul cu pluralul. 2. Substantivele feminine și neutre, a căror temă se termină în una din cele trei consoane, fac pluralul în -ă (Se înregistrează totuși plurale feminine în -e) 3. Morfemul genitiv-dativului singular al substantivelor feminine este -t-i. 4. Per- soana a Il-a a prezentului indicativ se poate termina în consoană nepalatalizată, după vechiul sistem (cînt), sau în consoană palatalizată, după sistemul nou. 5. Vocala de legătură la persoana a IV-a și a V-a pentru verbele cu teme în s, z, ț este -ă- sau -f-: țesăm; țesăț. și foarte rar -e- sau -i- ca în limba literară. 6. Desinența persoanei a V-a este mai adesea un ț nepalatalizat, corespunzător vechiului sistem consonantic și numai sporadic un ț palatalizat corespunzător noului sistem. 7. Alternanța vocalică e — ea din tema cuvintelor se reduce în graiul din Valea Sebeșului la (a) -a-e) atunci cînd consoana precedentă este ș, z sau /. Rar se înregistrează varianta literară a alternanței. Majoritatea deosebirilor morfologice ale graiului din Valea Sebeșului față de.limba lite- rară trebuie puse în seama vechiului sistem fonematic. Din continua concurență a formelor s-au născut serii întregi de dublete pentru fiecare categorie gramaticală: Forme duble: de g3n, de singular și de plural, de caz, de articulare a substantivului, forme verbale cu și fără desinență, forme iotacizate și neiotacizate. Formele verbului „a fi” reflectă suprapunerea a trei sisteme morfologice : a) sistemul spe- cific graiului; b) sistemul, așa-zis literar și c) sistemul morfologic al graiului vecin. Gr. Rusu a prezentat comunicarea : Sistemul fonematic al subdialectului crișean. Bazat pe materialul Atlasului lingvistic, autorul a studiat sistemul fonematic al subdialectului crișean, luînd ca bază pentru delimitarea acestui subdialect — pronunțarea africatei g. Sistemul fonematic al subdialectului criș an se deosebește de cel al limbii literare în ce privește numărul fonemelor vocalice (are doar 3 foneme vocalice : t, ă, a). în subdialectul crișean consoanele au timbrul fonologie propriu și acest fapt oferă fone- melor vocalice posibil itateaMe a se realiza în variante îndepărtate unele de altele din punct de vedere fiziologic și acustic. în privința sistemului fonemelor consonantice, acestea posedă ■— ca și în limba literară — două corelații de timbru : corelația palatală și corelația labială. După timbrul fonologie se împart în patru serii: seria consoanelor neutre (cu nuanțe t, a), palatalizate (cu nuanța i, e) labializate (cu nuanțe u, o) și labiopalatalizate (cu nuanțe u, o). Spre deosebire de limba literară și alte subdialecte și graiuri, subdialectul crișean posedă în anumite arii foneme labializate și labio-palatalizate și la sfîrșit de cuvînt. Față de limba literară subdialectul crișean posedă un număr mai redus de foneme consonantice. Asupra subdialectului criș an, ca și asupra celorlalte subdialecte și graiuri ale limbii romîne, se manifestă o puternică influență din partea limbii literare și în urma acestei influențe sistemul fonematic al subdialectului crișean este pe cale de a fi schimbat. Consoanele finale tind tot mai mult să-și piardă caracterul labializat. Acest fapt va permite vocalelor o și u să-și recapete autonomia. La discuții, acad. I. Iordan a pus problema dacă graiurile pot avea sisteme fonolo- gice diferite. Comunicarea lui N. A. Ursu e intitulată Formarea terminologiei geografice tn limba romînă. Primele texte romînești de geografie datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Majoritatea sînt traduceri din grecește sau rusește. Cel mai vechi manuscris de geografie, dintre cele cunoscute pînă acum, datează din anul 1766. Terminologia de specialitate poartă amprenta limbilor greacă și rusă : acrotirion „pro- montoriu”, horogrăfie, idrogrâfie, imisfârion „continente”, mapamond și mapamondă „harta lumii”, lățime „latitudine”, lungime „longitudine” etc. 80 La 1787 apare o traducere din italiană. Mai importantă însă este De obște gheogrâfia de la 1795 — tradusă de Amfilohie Hotiniul, care înlocuiește aspectul grecesc al unor termeni cu aspectul italian. Gel dintîi manual de geografie la noi este Gheografia sau scrierea pămîntului 1814-1815. în jurul anului 1830 începe o nouă fază în evoluția terminologiei geografice romînești. După această dată izvoarele după care se traduc sînt franceze, italiene sau germane. în 1834 apare în Moldova manualul de geografie al lui Vasile Fabian și în Muntenia al lui Florian Aaron. După un an apare la București lucrarea lui losif Genilie care poate fi socotit pe drept cuvînt creatorul terminologiei geografice în limba romînă. Cercetarea lui N. A. Ursu se oprește la 1860, cînd se poate vorbi de o terminologie ele- mentară proprie geografiei și cînd se putea socoti că se dispune de elemente necesare unei discuții de specialitate într-un limbaj științific adecvat. Discuțiile au scos în evidență bogata documentare a autorului. Au adus completări valoroase Gh. Bulgăr și P. Olteanu. V. Arvinte tratează tot o problemă de lexic în lucrarea Elemente ucrainene în termine^ logia forestieră. Pornind de la constatarea că în lexicul forestier de pe Valea Bistriței, din Maramureș și din Bucovina există un număr remarcabil de elemente slave, autorul face mai întîi un scurt istoric al pătrunderii elementelor ucrainene. Printre termenii studiați amintim : bocor sau bocur cu sensul de „plută0, perednic (prima tablă a plutei), serednic (a doua tablă a plutei), zadar (ultima tablă a plutei), perepustă, pla- vașcă plusă, pleșcă sau pilhă etc. Autorul dă variantele cuvintelor în diferite localități — cu sensurile respective și de asemenea — atestarea termenului de origine ucraineană cu sensul din limba de baștină, apoi modificările semantice în graiurile romînești unde influența limbii ucrainene e mai slabă. Concluzia la care ajunge V. Arvinte este că terminologia exploatării forestiere și a plutăritului este rezultatul unui mare amestec lexical. Acest amestec se poate explica numai dacă se ține seama de condițiile istorice, sociale, etnografice și lingvistice ale acestui colț de țară cn ultimele șapte sau opt decenii. P. Olteanu, referindu-se la 'comunicarea lui V. Arvinte, a arătat că ar fi fost necesar ca autorul să se oprească mai mult asupra elementelor fonetice ca cel mai nimerit mijloc pentru stabilirea originii ucrainene a cuvintelor luate în discuție. De asemenea a pus la îndoială unele etimologii susținute de V. Arvinte. în cadrul sesiunii s-au purtat vii discuțifîn legătură cu macheta Dicționarului graiurilor limbii romîne. V. Breban a prezentat — ca bază de discuții — aspecte din munca de elaborare a dic* ționarului amintit. Vorbitorul a arătat că scopul discutării machetei este de a solicita observații îndeosebi cu privire la problemele principale. De pildă în privința selecționării cuvintelor (s-a socotit necesar să fie introduse toate cuvintele regionale și populare inclusiv cele învechite — ieșite din uz; formele corupte; cuvinte fără înțeles din bocete și jocurile de copii; formele morfologice și variantele regionale ale unor cuvinte din limba comună — variante care au rezultat dintr-o evoluție fonetică accidentală). O problemă care a provocat dispute în cadrul colectivului de lucru a fost aceea a sino- nimelor. S-a hotărît să se dea sinonimele regionale sau populare o singură dată în articolul *n care se tratează unul dintre aceste cuvinte — în principiu cel mai răspîndit — urmînd ca la celelalte să se facă numai trimitere. A existat și părerea să se dea sinonimele la corespondentul lor literar. în privința etimologiei s-a hotărît să se dea etimologia numai la cuvintele regionale. Gh. Bulgăr a prezentat observațiile făcute de un colectiv de la Institutul de lingvistică din București, care a remarcat că macheta oglindește un material bogat. Se impune fixarea unui e-C. 2206. 81 criteriu ferm de selectare a materialului, avîndu-se în vedere importanța pentru studiul istoric al limbii. In acest dicționar nu ar trebui să intre cuvintele care au fost explicate în Dicționarul limbii romîne literare contemporane; de asemenea sinonimia într-un dicționar al graiurilor trebuie să se refere doar la regionalisme. Alte propuneri ale colectivului din București s-au referit la neologismele corupte și la indicarea vechii împărțiri'administrative ca fiind mai ușor de urmărit. Materialul lexical regional ar fi mai util vărsat într-un dicționar general tezaur al limbii romîne, creîndu-se astfel o imagine mult mai completă a evoluției cuvintelor. Luînd cuvîntul D. Macrea a arătat că pentru ca acest material să se verse într-un dicționar tezaur ar trebui ca dicționarul de regionalisme să existe. Chiar dacă elaborarea lui ar necesita doi ani va scurta perioada de redactare a dicționarului general. Acad. Al. Graur a sublin at necesitatea întocmirii dicționarului de regionalisme arătînd însă că va trebui să-1 ferim de a deveni o enciclopedie; să nu se dea etimologia decît la cuvintele care nu pot fi cunoscute din altă parte; să se găsească un mijloc de a indica faptul că acest dicționar e numai o completare a dicționarului limbii literare; să nu se dea expresii care sînt cunoscute peste tot. în vederea strîngerii materialului, propune organizarea acestei munci prin publicațiile institutelor de cercetări și prin societatea de științe istorice și filologice. Ceilalți vorbitori au fost de acord cu planul redactării unui astfel de dicționar și au făcut diferite propuneri în vederea efectuării unei lucrări cît mai complete. S-a putut remarca în sesiunea de care ne-am ocupat preponderența comunicărilor prezentate de tinerii cercetători ai Academiei, fapt care oglindește continua sporire a numă- rului de specialiști în domeniul studierii problemelor de lingvistică. în ansamblu, sesiunea a constituit un bun prilej de schimb de idei și sugestii care vor stimula cercetările viitoare. STELA TOM A $ DESPRE ACTIVITATEA COLECTIVULUI DE TEXTE VECHI AL INSTITUTULUI DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI Un colectiv al Institutului de lingvistică din București al Academiei R.P.R., sub condu- cerea științifică a prof. J. Byck, lucrează încă din 1950 la editarea și studierea unor vechi monumente de limbă romînească din secolele XVI —XVIII. Editarea și studierea textelor vechi romînești prezintă o importanță deosebită, atît pentru cunoașterea fazelor de evoluție ale limbii romîne, cît și pentru explicarea unor anumite fapte lingvistice din limba contemporană. Apariția acestor lucrări, precedate de studii asupra particularităților lor fonetice, lexicale, morfologice și sintactice și de glosare, va constitui un prețios ajutor în munca de alcătuire a gramaticii istorice a limbii romîne. Fișele extrase pentru glosar vor servi ca material documentar și ca citate la redactarea Dicționarului general al limbii romîne. Metoda de transcriere folosită este aceea a transliterației, metodă care permite cititorului să-și dea perfect seama de valoarea fonetică a fiecărui sunet redat în original în alfabetul chirilic. O transcriere interpretativă ar putea da naștere la unele nedumeriri care să necesite Consultarea originalului sau la interpretări eronate cu privire la realitatea fonetică oglindită în vechile noastre texte. Menționăm unele lucrări care se află într-o fază mai avansată de lucru și care, alătur, de altele abia începute, sînt incluse în planul de muncă al Institutului: Tetraevanghelul lui Coresi (Florica Niculescu), Pravila de la Govora (Lidia Sadoveanu), Psaltirea Hurmu- zachi (Geor get a Marin și Finuța Hassan), Istoria hieroglifică de Dimitrie Cantemir (Stela Toma), îndreptarea legii (Ionel Rizescu), Noul Tes^ment al lui Simion Ștefan (Ileana Zamfirescu), Praxiul lui Coresi (Georgeta Ianovic: și lulia Manoliu), Cazania l-a a lui Coresi (Laura Vasiliu), Pravila lui Eustratie Logofătul (Rovena Șenchi), Fiziologul (Stela Gismaș), Didahiile lui Antim Ivireanu (Co. stantina Căplescu și Alexandru Georgescu) etc. Edițiile acestor texte vor fi precedate, după cum am menționat, de studii introductive în care se vor consemna toate particularitățile lor fonetice, lexicale, morfologice și sintactice, precum și de glosare. Glosarele vor cuprinde absolut toate cuvintele existente în text, cu toate atestările lor; aceasta va constitui un prețios ajutor, atît la stabilirea evoluției semantice a cuvintelor, cît și la diversele lor valori sintactice sau stilistice în decursul timpului. Transcrierea și studierea vechilor noastre texte romînești nu se pot face în condiții optime fără o temeinică pregătire a fiecărui membru din colectiv. în acest scop au loc ședințe bilunare de seminar, în care se studiază diferite texte sau documente vechi. Se țin de asemenea și scurte comunicări, în care se prezintă fapte caracteristice și interesante din lucrările în studiu. în felul acesta cercetătorii își perfectează continuu cunoștințele de gramatică isto- rică și se deprind cu metode riguros științifice de studiu. Se poate afirma că o generație nouă de filologi se formează la Institutul de lingvistică din București, sub îndrumarea științifică a prof. J. Byck spre a putea duce mai departe acea tă disciplină a lingvisticii, inițiată și ilustrată la noi de înaintași de frunt ca T. Cipariu, B. P. Has- deu, M. Gaster, I. Bianu, O. Densusianu, N. Drăganu, I. A. Candrea etc. ILEANA ZAMFIRESCU 83 RECENZII I. COTEANU, Cum dispare o limbă (istroromîna), cu o prefață de acad. Al. Graur, Societatea de științe istorice și filologice, București, 1957, 47 pag. Folosind materialul pe care îl oferă studiile elaborate pînă acum asupra dialectului istro- romîn și supunînd unui examen critic atent părerile care au fost emise de autorii acestor studii cu privire la raporturile dintre daco- romînă și istroromînă, I. Coteanu urmărește să afle ce efect a avut izolarea istroromînei și prin ce se caracterizează acest idiom. Scheletul lucrării pe care o prezentăm este alcătuit din trei probleme importante de lingvistică generală: delimitarea dialectelor față de limbi, existența limbilor mixte și felul cum moare o limbă. în ce privpște delimitarea dialectelor față de limbi, I. Coteanu arată că aceasta este posibilă numai dacă admitem teza acad. AL Graur, după care „un dialect este totdea- una subordonat unei limbi, adică face parte dintr-o grupare de mai multe dialecte”1. Dacă un dialect scapă la un moment dat de sub influența limbii cu care fusese în strînse relații, el trebuie considerat limbă, chiar dacă nu începe o evoluție proprie. Dacă linia de evoluție — arată I. Coteanu — nu este nici ea esențială pentru stabilirea caracterului unui idiom, în schimb, izolarea unui dialect sau a unui grai de limba lui înseamnă independență lingvistică, indiferent dacă rezultatul va fi întărirea sau dispariția idiomului respectiv. Trebuie să admitem deci, 1 Al. Graur, Studii de lingvistică generală. București, 1955. P- 124. că numai raportul de dependență sau de independență dintre dialecte, graiuri și limbi le poate acorda acestora o calitate sau alta în concluzie, cînd se pune problema deli- mitării unui dialect față de o limbă, esențială este chestiunea subordonării, iar înțelegerea și structura dialectului sînt secundare. Analizînd situația istroromînei în lumina tezei de mai sus, I. Coteanu arată că acest idiom, izolîndu-se de dacoromînă și neavînd condiții favorabile, nu a devenit limbă națio- nală și a început o evoluție descendentă, fragmentîndu-se în permanență. Istroromîna depinde, în momentul de față, într-o oarecare măsură, de sîrbo-croată, nemaifiind capabilă să adapteze, din punct de vedere gramatical, elementele gramaticale împrumutate din aceasta. Pentru un dialect care s-a desprins de limba sa există două posibilități: ori devine limbă națională, ori dispare. Dar între dialectul care se stinge izolat și acela care dispare în- tărind limba națională este o deosebire ra- dicală — arată I. Coteanu — căci primul piere în mod independent, deci ca limbă. în con- cluzie, un dialect care s-a izolat de limba sa, chiar dacă dispare, el nu mai poate fi socotit dialect al limbii din care s-a desprins, ci limbă independentă. Pentru a vedea ce efect a avut izolarea istroromînei de dacoromînă și deci care sînt caracteristicile istroromînei, I. Coteanu ana- 84 lizează situația fondului principal lexical și a structurii gramaticale. în urma acestei analize se constată că peste 30—35% din elementele fondului principal al istroromînei sînt de origine croată și slovenă și că din fondul principal lexical al istroromînei lipsesc cuvinte vechi grecești, ungurești, tur- cești, neogrecești și cuvinte Internaționale, care există în dacoromînă. în ce privește struc- tura gramaticală, „istroromîna și-a constituit și își constituie o structură gramaticală înte- meiată pe legile ei proprii de dezvoltare, care îi dau o înfățișare specifică. S-a redus și se reduce opoziția dintre singular și plural, dintre cazul direct și cazul oblic, a apărut la adjective o desinență nouă pentru neutru, s-a generalizat articolul proclitic de genitiv-dativ, s-a dezvoltat aspectul devenind categorie gramaticală și reducînd timpurile trecutului, infinitivul a luat o mare extindere, topica s-a transformat profund” (p. 34). Iată și concluzia pe care o trage I. Coteanu pe baza acestor constatări: „Istroromîna este o limbă roma- nică ieșită probabil din dacoromînă în mo- mentul izolării ei de aceasta din urmă. De atunci încoace diferențele față de dacoromînă s-au adîncit și se adîncesc și, cu toată evoluția ci descendentă, cu tot mersul ei rapid spre dispariție, ea rămîne în locul în care se mai vorbește un exemplu interesant pentru evoluția latinei balcanice” (p. 35). Căutînd un răspuns la întrebarea dacă istro- romîna este sau nu o limbă mixtă, I. Coteanu pornește de la ideea că „problema limbilor mixte este problemă de sistem gramatical văzut în mișcare și nu de prezența sau absența unui număr de forme mixte, care își pierd independența de îndată ce nu mai au legătură cu limba care le sprijinea” (p. 38). Numărul mare de cuvinte străine nu conferă unei limbi un caracter mixt, dacă ele sînt adaptate la sistemul gramatical al limbii respective. For- mele mixte lexicale capătă importanță numai cînd sînt sprijinite de forme mixte din struc- tura gramaticală. Acesta este cazul istroro- mînei, în care formele mixte gramaticale, dez- voltate sub influența sîrbocroatei, sînt nu- meroase. Ținînd seama și de faptul că numărul acestor forme mixte crește mereu, I. Coteanu ajunge la concluzia că istroromîna este o limbă mixtă. Folosindu-se de propriile sale observații asupra situației în care se află istroromîna, ca și de cele ale lui Oscar Bloch, privitoare la pătrunderea limbii franceze în diversele graiuri din Vosgii meridionali1, I. Coteanu arată că o limbă nu dispare din cauza destră- mării treptate a structurii gramaticale prin nenumărate forme mixtei — deși faptul acesta contribuie la dispariție —, ci din cauză că vorbitorii ei, considerînd-o mai slabă decît limba care o influențează, o părăsesc la un moment dat. Problemele discutate de I. Coteanu în această lucrare sînt foarte [importante și, așa cum arată acad. Al. Graur în prefață, sînt susceptibile de a constitui puncte de plecare pentru dezbateri largi. Deocamdată vrem să atragem atenția asupra unor contradicții strecurate în argu- mentația cu care I. Coteanu susține ideea delimitării dialectului față de limbă și ideea existenței limbilor mixte. în ce privește prima idee, I. Coteanu, însușindu-și teza acad. Al. Graur, susține că criteriul „subordonării” este decisiv (p. 9). Admițînd că această teză ar fi justă, nu o putem invoca totuși pentru a dovedi că istroromîna este limba și nu dialect, deoarece istroromîna, după ce a scăpat de subordonarea față de romînă, a intrat sub influența sîrbo-croatei, din care a împru- mutat și împrumută încă multe elemente, așa cum a arătat I. Coteanu. Istroromîna nu se află deci într-o stare de nesubordonare. Un dialect scăpat de sub influența limbii căreia îi aparținea se transformă în limbă indepen- dentă numai cu condiția să nu intre sub influența altei limbi. Dacă aceasta se întîmplă, el se degradează și cu timpul dispare. Este tocmai cazul istroromînei. Dacă nu ținem seama de această condiție, ajungem la concluzia, evident falsă, că istro- romîna s-a transformat din starea de dialect al dacoromînei în limbă romanică indepen- dentă pentru motivul că a suferit o puternică influență slavă. Neținînd seama de condiția amintită mai sus, I. Coteanu ajunge la o concluzie contra- 1 Oscar Bloch, La p^tration du francais dans le parler des Vosges mendionales, Paris, 1920, p. 135. 85 dictorie : istroromîna este o limbă romanică (p. 36) și în același timp o limbă mixtă (p. 40). Este evident că istroromîna nu poate fi și limbă romanică și limbă mixtă. Teoretic, aceasta ar fi posibil într-un singur caz : dacă elementele noi pe care le-a primit după despăr- țirea de dacoromînă ar proveni dintr-o altă limbă romanică. Or, acestea, așa cum arată I. Coteanu, sînt din sîrbo-croată. în ce privește limbile mixte, I. Goteanu afirmă : „problema limbilor mixte este proble- mă de sistem gramatical văzut în mișcare și nu de prezența sau absența unui număr de forme mixte care își pierd importanța de îndată ce nu mai au legătura cu limba care le sprijinea” (p. 9). Dacă așa ar trebui să stea lucrurile pentru ca o limbă să fie mixtă, se pune întrebarea, de unde știm că elementele mixte din istroromînă n-ar deveni pasive dacă aceasta și-ar pierde legătura cu sîrbo- croata ? înseamnă deci, că avînd ca fundament teoretic ideea lui I. Goteanu, mai sus citată, nu putem încă spune dacă istroromîna e o limbă mixtă sau nu. Nu putem fi siguri că dacă s-ar izola de sîrbocroată nu s-ar întîmpla și cu istroromîna ce s-a întîmplat cu dacoro- mîna, despre care I. Coteanu spune: „în perioada bilingvismului slavo-romîn, sistemul gramatical al limbilor slave meridionale a exercitat asupra limbii romîne o influență puternică. în această vreme formele mixte erau desigur mai numeroase decît astăzi. După aceea, cînd cele două sisteme lingvistice s-au izolat, n-au mai apărut forme mixte» iar cele vechi, rămînînd fără sprijin, au deve- nit pasive” (p. 38). Dacă I. Goteanu ar fi dat exemplu o limbă care nemaifiind sub influența alteia păstrează totuși forme mixte active, atunci ar fi dovedit că există într-adevăr limbi mixte. Gu istroromîna nu se poate susține însă această idee, pentru că, așa cum am arătat mai înainte, istroromîna nu se află în stare de independență și nu este limbă. Dacă ar fi fost o limbă independentă, bine formată și susținută de o cultură și o literatură națio- nală, contactul cu sîrbocroata n-ar fi împins-o spre degradare. C, Otobîcu CERCETĂRI DE LINGVISTICĂ, anul I (1956), nr. 1—4 (ianuarie-decembrie), Academia Republicii Populare Romîne, Filiala Cluj, Institutul de lingvistică. Revista clujeană Cercetări de lingvistică, organ al Institutului de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei R.P.R., este o conti- nuare a revistei Studii și cercetări științifice, I—IV (1950—1955), publicată de aceeași filială. Prin contribuția sa la dezvoltarea activi- tății lingvistice din țara noastră, recenta publicație clujeană vine să umple un gol în viața culturală și științifică a Clujului. Alături de celelalte periodice de specialitate, Limba romînă și Studii și cercetări lingvistice, care apar la București, Studii și cercetări științi- fice de la Iași, această revistă va contribui, desigur, la progresul lingvisticii romînești. Scopul revistei este exprimat clar în Cuvînt înainte, în care redacția arată că: „Preocuparea noastră constantă este de a pune la baza cercetărilor concepția mate- rialist-dialectică despre limbă și de a lărgi cîmpul de cercetare, abordînd și domenii sau aspecte lingvistice în parte neglijate în trecut (probleme de limbă literară și de gramatică, probleme privind influența slavă, maghiară etc. asupra limbii romîne, probleme de fone- tică experimentală etc.) sau mai puțin repre- zentate în revistele actuale din țară (probleme de onomastică, studii asupra monumentelor vechi de limbă etc.)”. Tot aici se subliniază că activitatea știin- țifică a lingviștilor clujeni „... este în bună parte o continuare a muncii desfășurate timp de trei decenii de fostul Muzeu al limbii romîne, care a avut în această perioadă (1921 — 1948) o publicație de seamă, Daco- romania, 86 Prima fasciculă a acestei reviste cuprinde cercetări din diverse domenii ale lingvisticii: gramatică, fonetică și fonologie, dialectologie, ortografie, filologie etc. Studiul acad. E. Petrovici, Echivalența morfologică a variantelor fonemelor vocalice romînești, pornește de la ideea că două sau mai multe sunete asemănătoare din punct de vedere articulatoriu și acustic nu pot constitui un singur fonem, dacă nu sînt echivalente din punct de vedere morfologic. Acad. E. Petrovici își propune șă cerceteze dacă diferitele variante ale fonemelor vocalice romînești sînt sau nu echivalente din punct de vedere morfologic. Concluzia este afirma- tivă. Identitatea funcțională a variantelor unui fonem (fără identitate funcțională, variantele n-ar constitui un singur fonem ci ar fi simțite ca forme diferite) se manifestă și în elementele xormale ale cuvintelor, în morfeme : desinențe, terminații, sufixe. Auto- rul subliniază faptul că schimbările pe care le suferă fonemul sau fonemele care cons- tituie morfemul sînt numai variante pozițio- nale ale fonemelor respective, deoarece modi- ficarea nu influențează funcțiunea Fmorfemului care rămîne aceeași. Acad. E. Petrovici, pentru a-și susține teoria, se ocupă de următoarele probleme: 1) echivalența morfologică a lui a, ea (ia), oa și eoa (ioa), pe care le consideră ca variante combinatori ale fonemului vocalic a. Astfel, în exemple ca : a cinta, a veghea, cele două varian- te ale fonemului vocalic [a], varianta funda- mental î a, care apare după consoană nepala- tală și varianta pozițională ea, care apare după consoană palatală, sînt echivalente din punct de vedere morfologic : ele au funcțiunea morfo- logică de a constitui sufixul infinitivului (și al imperfectului) verbelor de conjugarea I; 2) echivalența morfologică a lui o, eo (io) pe care le consideră variante combina- torii ale fonemului vocalic o. De pildă, Petro- Petrea (desinența vocativului numelui de persoană Petra și Petrea, în transcriere fonologică Petr’a vocativ: Petr’o); 3) echi- valența morfologică a lui u, im care sînt deopo- trivă variante ale fonemului vocalic u; 4) echivalența morfologică a lui î și i. Aceste vocale (fonemele vocalice „î//* și „ă/e”) au totdeauna funcțiuni morfologice identice (ex, băgînd-veghind, băgăm-veghem); 5) echiva- lența morfologică a lui ă și e. Acad. E. Petrovici ajunge a concluzia că, examinînd toate procedeele morfologice și de derivație, atît ale limbii romîne literare, cît și ale graiurilor populare, se poate afirma că nu există nici un caz în care variantele a -ea, oa-eoa (ioa), o-eo (io), u-iu și t-i să îndeplinească funcțiuni morfologice diferite. Autorul menționează însă că la variantele d‘ e, se pot ivi unele îndoieli. Dar și aceste variante, în ciuda aparențelor, sînt echivalente din punct de vedere morfologic. Pornind de la ideea că limba romînă are numai cinci foneme vocalice a, o, u, „ă/e” și „îți” acad. E. Petrovici arată că situația fonolo- gică actuală se datorește unor multiple schim- bări fonetice și mai ales acțiunii consoanelor asupra vocalelor următoare. Faptul acesta a avut ca urmare contopirea în cîte un singur fonem a varietăților vocalice apropiate arti- culatoriu și acustic și echivalente din punct de vedere morfologic. Considerînd că problema genului neutru, care a preocupat pe mulți dintre lingviștii romîni și străini, nu este încă satisfăcător rezolvată, I. Pătruț prin articolul Despre genul „neutru” tn limba romînă aduce o con- tribuție la clarificarea acestei probleme. Autorul este de părere că nu e potrivit să se vorbească de un gen neutru în limba romînă, întrucît neutrul romînesc este total diferit de genul neutru din limbile slavă, germană, latină, greacă etc. I. Pătruț crede că acceptarea termenului neutru de către toți lingviștii noștri se datorește faptului că a fost admisă părerea că în limba romînă neutrul s-a menținut și consolidat sub influența neutrului slav. Întrucît nu împărtășește aceeași părere, el crede că e mult mai nimerit să vorbim despre substantive ambigene în limba romînă, iar nu despre neutre. I. Pătruț este de părere că nu se poate vorbi de o con- tribuție slavă la menținerea neutrului latinesc și la consolidarea lui în limba romînă. Subs- tantivele neutre slave au intrat în limba romînă în grupa femininelor, nu a neutrelor; neutrele romînești împrumutate din slavă sînt, la origine, masculine. 87 Autorul susține că originea neutrelor romî- nești trebuie căutată în evoluția sistemului gramatical, mai ales al declinării, din limba latină populară în romînă și că între neutrele romînești și cele din italiană există o legă- tură genetică. Articolul Observații în legătură cu între- buințarea și valoarea numărului substanti- velor în limba romînă și în limba maghiară de Rita Marinovici înfățișează unele aspecte ale întrebuințării numărului substantivelor în limba romînă și în limba maghiară și explică diferențele care existau, în această privință,- între cele două limbi. P. Neiescu abordează în articolul Contri- buții la studiul variației de durată a fonemelor limbii romîne o problemă insuficient studiată pînă în prezent. Autorul își propune să stu- dieze modificările de durată ale fonemelor limbii romîne. Pornind de la constatările unor lingviști străini cu privire la modifică- rile de durată, P. Neiescu se sprijină în cons- tatările sale pe cercetările experimentale făcute la chimograf. El constată că o silabă accentuată este mai lungă decît aceeași silabă neaccentuată și că această lungire influențează în mai mare măsură vocala decît consoana. De asemenea, într-un cuvînt mono- silabic, durata vocalei e mai mare decît durata aceleiași vocale într-un cuvînt cu mai multe silabe. în continuare, pe baza înregistrărilor făcute, autorul constată că vocala și silaba care preced o ocluzivă surdă sînt mai scurte decît aceeași vocală sau silabă precedînd o ocluzivă sonoră și, invers, vocala care urmează o ocluzivă surdă este mai lungă ca aceea care urmează o ocluzivă sonoră. De asemenea, P. Neiescu constată că silaba care conține o ocluzivă surdă este mai lungă decît silaba conținînd o ocluzivă sonoră șț că ocluzivele sînt mai lungi decît fricativele. Tabelele care însoțesc textul articolului vin să argumenteze fiecare din concluziile trase de autor. în studiul intitulat Contribuții la istoria începutului scrisului romînesc prof. Șt. Pașca pune în discuție problema începutului scri- sului la romîni. Pornind de la ideea că limba romînă a păstrat, conform ,,legilor” de trans- formare fonetică obișnuită, termenii latini a scrie, scriptură (v. rom. scriplă) și carte și cu aceleași sensuri ca în latină, autorul își propune să aducă o contribuție la clarifi- carea problemei începutului scrisului romînesc. Autorul susține că păstrarea acestor termeni este o dovadă că la noi au existat preocupări în meșteșugul scrisului de-a lungul evului mediu. După organizarea statului și a bisericii în cele două principate romînești meșteșugul scrisului se practica și dincoace de Dunăre, mai ales în școlile mănăstirești (Tismana, Neamțul, Peri din Maramureș etc). Prof. Șt. Pașca presupune că pentru uzul practic al învățămîntului la noi s-au elaborat .versiuni bilingve slavo-romîne, servind ca material didactic pentru preoții începători. ; Faptul acesta a promovat îndeletnicirea scrisului în limba romînă tocmai prin răspîndirea textelor manuscrise bilingve și prin utilizarea lor în scopul practic al însușirii unor cunoștințe de limbă slavă și al înțelegerii cuprinsutui textelor bisericești. în continuare, autorul arată că la data apariției primelor monumente scrise de limbă romînă (sec. al XVI-lea), alfabetul chirilic apărea bine adaptat spre a putea reda foneme caracteristice limbii romîne. Astfel, fonemul g era notat cu slovele chirilice r, M, Și pe urmă cu y î era notat prin 4, (%), î nazal notat prin 4 și dz prin S. Slovele chirilice Ak și 4 au fost adoptate în practica scrisului de la noi cel mai tîrziu în secolul al XlV-lea. Slova chirilică a; își pierduse, începînd cu secolul al XlV-lea, valoarea fonetică de î nazal. După ce a încetat să mai reprezinte în scrisul bulgar valoarea fonematică cu timbrul nazal, a încetat, cu foarte rare excepții, să mai redea acest timbru și în cuvintele romînești atestate în documentele slavo- romîne, în timp ce 4 a devenit semnul obișnuit spre a reda un fonem de timbru nazal, carac- teristic limbii romîne. Șt. Pașca consideră că exemplele relativ puține în care redă în textele romînești vechi pe î nazal pot fi interpretate fie ca neglijențe ale scrisului, fie ca o confundare a lui 4 din pricina asemă- nării formale între cele două semne. Autorul încheie împărtășind părerea expri- mată de acad. Al. Rosetti că „de fapt, trebuie să se fi scris romînește întotdeauna, sporadic și pentru nevoi particulare”. 88 R. Todoran în articolul Cu privire la o problemă de lingvistică in discuție: limbă și dialect, aduce unele noi precizări în legă- tură cu aceste noțiuni. Autorul începe prin expunerea sintetică a cîtorva date despre dialecte și apoi abordează problema limitei dintre limbă și dialect, problemă care a preocupat în ultimul timp pe acad. Al. Graur și prof. D. Macrea. Expu- nîndu-și pe larg punctul de vedere și discu- tînd într-un spirit critic cîteva din problemele ridicate de acad. AL Graur și prof. D. Macrea, R.Todoran împărtășește părerea acad.Al.Graur că criteriul genetico-structural (de care se folosește prof. D. Macrea pentru a susține că aromîna, meglenoromîna și istroromîna, sînt dialecte ale limbii romîne) nu are valoare absolută, ci un caracter limitat. R. Todoran combate însă părerea acad. Al. Graur care susține valabilitatea absolută a criteriului istorico-politic. Acest criteriu este tot așa de unilateral și relativ ca și cel genetico- structural. R. Todoran aduce o serie de argu- mente în sprijinul părerii sale (prezența dia- lectului corsican în limba italiană și dialectul ciangău, vorbit de maghiarii din Moldova). Aceste două dialecte nu se dizolvă în limba națională, dar nici nu sînt limbi independente. R. Todoran împărtășește punctul de vedere susținut de prof. D. Macrea că delimitarea limbii de dialect se poate face numai pe baza ambelor criterii: genetico-structural și istorico-politic. Autorul subliniază faptul că aceste două criterii nu se exclud, ci se completează, deși nu sînt în toate cazurile hotărîtoare. în continuare, R. Todoran arată că noțiunile de limbă și dialect sînt noțiuni relative, mai mult sau mai puțin convenționale. încercînd să răspundă la întrebarea: care sînt dialectele limbii romîne, R. Todoran se sprijină în argumentarea sa pe afirmația lui S. Pușcariu că „toate trăsăturile carac- teristice ale limbii romîne, tot ce deosebește limba romînă de limba latină pe de o parte și de celelalte limbi romanice pe de altă parte se găsește în cîteși patru dialecte’". Recunos- cînd „caracterul relativ și unilateral al crite- riului pe care s-a bazat acad. Al. Graur în concluziile d-sale”, autorul conchide : „nimic nu ne împiedică să considerăm, cum au consi- derat și consideră cei mai mulți dintre lingviștii noștri și mulți dintre lingviștii străini, că limba romînă, continuatoare a latinei populare orientale, are patru dialecte: dacoromîn, aromîh, meglenoromîn și istroromîn, dintre care unul, cel dacoromîn, s-a dezvoltat în limbă națională. Nu se poate tăgădui că aceste patru idiomuri prezintă identități în structura lor gramaticală, în fondul lor lexical și în structura fonetică, deși nu înles- nesc posibilitatea comunicării între vorbitorii lor”. Ținînd seama de criteriul propus de acad. Al. Graur, R.Todoran distinge două feluri de dialecte : tipice, care se varsă în limba națională și atipice care nu se varsă în limba națională. Pe baza acestor categorisiri, dialec- tele romînești sud-dunărene ar intra în ultima categorie. La rubrica Lingviști și filologi din trecut, prof. Șt. Pașca în articolul Activitatea lui Moses Gaster in domeniul lingvisticii și filo- logiei romîne înfățișează, cu ocazia comemo- rării centenarului nașterii lui Moses Gaster, personalitatea și activitatea științifică a acestui savant în domeniul lingvisticii și filo- logiei romîne. în domeniul lingvisticii romî- nești Gaster a abordat succesiv diferite sectoare ale limbii: lexicografic, lexicologie, fonetică și gramatică istorică, ortografie etc. Ca filolog a editat un mare număr de texte vechi și populare. Lucrarea care l-a consa- crat ca filolog romîn de seamă a fost Cresto- mația romînă. Șt. Pașca evocă cu recunoș- tință figura acestui om de știință care a con- tribuit în mod substanțial la progresul ling- visticii și filologiei romîne — subliniind faptul că el a fost ales în 1929, la propunerea lui S. Pușcariu, membru de onoare al Academiei Romîne. La rubrica Articole și note, I. Pătruț, în articolul Probleme de morfologie și orto- grafie în legătură cu i în limba romînă, face o serie de observații interesante și utile totodată cu privire la unele discordanțe între scriere, morfologie și derivație în limba romînă — discordanțe cauzate de nenotarea iotului (/). Bazîndu-se pe o serie întreagă de situații în care iotul nu e notat, autorul insistă asupra 89 implicațiilor în morfologie care se ivesc din cauza neglijării iotului. I. Pătruț conchide că iotul este o realitate fonologică și morfo- logică, de care trebuie să se țină seama în prezentarea științifică a morfologiei și deri- vației romînești. în continuarea acestei rubrici, R. Todoran prezintă cîteva Note morfologice, prin care aduce unele noi precizări în legătură cu pro- blemele pe care le discută. Astfel explică 1) forma adverbială amâia pe care o întîlnim și în Bihor în afară de regiunile menționate de R. Todoran: 2) formele analogice fint și iest ale verbului „a fi”; 3) varianta miu a pronumelui posesiv de persoana I singular și 4) terminația de plural -(e)ână a substanti- velor neutre cu singularul în -du și -eu. Tot la această rubrică, M. Zdrenghea, în nota intitulată Articulat—nearticulat ia în discuție problema declinării articulate în limba romînă. Autorul nu este de acord cu interpretarea pe care o dă acestei probleme Gramatica limbii romîne a Academiei R.P.R. în consecință, el crede că „un substantiv (sau un echivalent al său) este articulat, fie că este însoțit de articolul hotărît, fie că este însoțit de cel nehotărît, și este nearticu- lat cînd nu primește nici un articol, indife- rent că e determinat sau nu de vreun alt cuvînt”. Gr. Rusu explică etimologia cuvîntului cășiiă pe care-1 consideră de proveniență bulgară. Din limba romînă, cășită a intrat în graiul huțulilor și în limba maghiară. în afara studiilor și articolelor prezen- tate mai sus, revista mai cuprinde o Cronică de I. Stan, care înfățișează sumar problemele și preocupările din ultimul timp ale membrilor și colaboratorilor institutului. Cronica este binevenită, deoarece oferă o imagine clară a muncii științifice ce se desfășoară astăzi în cadrul Institutului de lingvistică de la Cluj. Ultima rubrică este consacrată recenziilor și dărilor de seamă care sînt destul de bogate ca număr (8). Conform planului enunțat în cuvîntul introductiv „Publicația aceasta va căuta, în limita posibilităților, să dea citito- rilor cît mai multe informații asupra activi- tății lingvistice din țară și din străină , ate, recenzînd în special lucrări consacrate limbii romîne”. în cadrul acestei rubrici sînt recen- zate printre altele Dicționarul limbii romîne literare contemporane voi. I—II, Atlasul lingvistic romîn. Serie nouă, voi. I—II; Micul Atlas lingvistic romîn, serie nouă, voi. I, Studii și cercetări lingvistice VI (1955) nr. 1—2 și 3—4, Limbă și literatură voi. I (1955) editat de Societatea de științe istorice și filologice etc. O interesantă dare de seamă prezintă Viorica Pamfil în legătură cu proble- mele privind limba romînă dezbătute în paginile revistei Voprosî iazîkoznaniia. Volumul se încheie cu un indice de autori și de opere, un indice de materie și un indice de cuvinte. Nu putem totuși încheia aceste rînduri fără a sublinia faptul că studiile din acest prim volum, deși reprezintă contribuții valo- roase în problemele discutate, nu oglindesc decît în parte varietatea de preocupări enun- țată în Cuvînt înainte. Astfel, nu găsim, în acest prim volum, nici un studiu care să trateze probleme de limbă literară, probleme de onomastică etc., studiile publicate repre- zentînd contribuții disparate ale diferiților cercetători. T. TEAHA STUDII DE GRAMATICĂ, voi. II, 1957, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București. Volumul al doilea de studii publicat de co- lectivul de gramatică al Institutului de ling- vistică — apărut de curînd — oglindește a- ceeași grijă pentru pregătirea unei noi ediții îmbunătățită din punct de vedere științific a Gramaticii Academiei R.P.R., afirmată încă de la primul număr al publicației. în cele 12 studii cuprinse în volum sînt dezbătute pro- bleme variate din domeniul morfologiei și sintaxei. La începutul volumului, acad. Al. 90 Graur semnează un studiu de gramatică ge- nerală — \ote asupra structurii morfologice a cuvintelor — în care discută pe larg problema înțelegerii și definirii juste a unor noțiuni im- portante de morfologie. Pornind de la capitolul respectiv din Gramatica Academiei R.P.R., autorul dezvăluie unele formulări confuze și unele greșeli ce se fac curent în interpretarea noțiunilor de morfem, temă și desinență; articolul tratează de asemenea în paragrafe speciale problema alternanțelor vocalice și consonantice și a accentului cu rol de afixe, și despre afixe zero. Un deosebit interes prezintă acele părți din articol în care autorul discută modul în care trebuie să apreciem categoriile gramaticale marcate numai parțial și p oblema raportului dintre stările din trecut și faptele actuale din limbă (sau, mai exact spus, „în ce măsură trebuie să ținem seama de istoricul formelor atunci cînd analizăm situația actuală”). Folosind ca argumente fapte care vorbesc de la sine, acad. Al. Graur arată că, chiar dacă este marcată numai parțial, o anumită categorie gramaticală trebuie considerată ca existentă „în toată întinderea ei“; dacă în limba romînă conjunctivul diferă de indicativ prin desinență numai la persoana a IlI-a, nu .vom spune că modul conjunctiv are o singură persoană ; cu toate că limba engleză nu are formă specială decît pentru persoana a IlI-a singular a prezentului, și nu la toate verbele, vom admite că engleza cunoaște formele personale, deoarece există situații unde ele sînt diferențiate. în asemenea cazuri totul pare evident și simplu ; importanța acestei idei se relevă abia în situații mai complicate, în care chiar specialiști de seamă se hotărăsc cu greu să indice o rezolvare. în aprecierea raportului dintre stările din trecut și faptele actuale de limbă nu trebuie neglijate faptele actuale, care își au originea într-un trecut mai mult sau mai puțin înde- părtat, din moment ce ele continuă să existe în limbă și invers, nu avem dreptul să conside- răm faptele actuale, în ciuda existenței lor în limbă, așa cum erau într-o altă epocă is- torică, din moment ce în procesul evoluției limbii ele s-au schimbat. Atît neglijarea pre- zentului, de dragul trecutului, cît și neglijarea istoriei, renunțarea la explicarea istorică a situației actuale, sînt atitudini la fel de greșite și pot duce la teze aberante, la denaturarea adevărului științific. Alte cîteva articole din volum se remarcă prin contribuții noi și originale, aduse în stu- diul unor importante probleme de gramatică. Sorin Stati, în articolul Dependența semantică a propozițiilor și rolul lor sintactic, propune o interesantă clasificare a propozițiilor din punctul de vedere al felului cum e marcată gramatical dependența semantică și din punc- tul de vedere al relației. Se face apoi o clasi- ficare combinată rezultînd din îmbinarea celor două criterii de mai sus ajungîndu-se astfel la următoarea schemă : autosemantice : sinsemantice heteroseman- tice . . . ( absolute principale’ relative rective / rlent® , \ subordonate Mai departe, autorul dezvoltă ideea că în afară de indicii de relație — despre care a scris într-un alt articol1 — există și indici se- mantici (sau ai valorii semantice) propunînd și o clasificare a lor. Matilda Caragiu semnează un amplu și judicios studiu despre Sintaxa gerunziului romînesc. Pornind de la critica definiției modu- rilor nepersonale dată de Gramatica Acade- miei R.P.R., autoarea arată că aceasta (defini- ția) nu cuprinde și gerunziul; după părerea sa, gerunziul nu este un mod nepersonal, cum a fost considerat pînă acum în toate gramaticile, ci „este o formă verbală invariabilă, care exprimă o acțiune sub formă de proces”, și, care, deși invariabilă, „exprimă toate cate- goriile verbale caracteristice acestei părți de vorbire, inexistente la nume și anume : dia- teza, persoana, timpul și modul”. Noi sînt și ideile despre funcțiunea predicativă și predi- cativ-determinativă a gerunziului în limba romînă; argumentele prezentate de autoare în sprijinul acestor idei sînt convingătoare în cea mai mare măsură. Se consideră că ge- runziul este predicat în propoziție deoarece : 1) „ Acțiunea exprimată de gerunziu are un autor 1 Contribuții la studiul definiției și clasificării pozițiilor în Studii și cercetări lingvistice, VI» 1955, nr. 3 — 4. 91 care, din punct de vedere logic și gramatical, este subiectul ei. 2) Raportul dintre gerunziu ^i subiectul său este identic cu raportul dintre un predicat-verb la un mod pdrsonal și subiectul său“. Ar fi fost însă necesară și o incursiune în trecutul limbii pentru a explica istoric func- țiunea predicativă a gerunziului. Gerunziul cu valoare de predicat în propozi- ție a fost mult mai frecvent și își are originea în limba romînă veche, unde, sistemul mijloacelor de realizare a subordonării (conjuncții, locuțiuni conjuncționale și adverbe relative cu valoare de conjuncție)' era mult mai sărac decît cel actual. De aceea cele mai frecvente raporturi de subordonare (cauzale, temporale și condi- ționale) erau exprimate cu ajutorul gerun- ziului, care cuprindea pe lîngă sensul verbal propriu și valoarea conjuncțiilor. Elena Slave dezvoltă în studiul său despre prezumtiv ideea că limba romînă, în afară de conjugările cunoscute în gramatica tradițio- nală, posedă o nouă conjugare : conjugarea pre- zumtivă. Deși la începutul studiului scrie : „Cred că la o analiză mai atentă a faptelor se poate vorbi nu numai de un mod prezumtiv, ci și de o tendință către o conjugare aparte0, autoarea vorbește în tot restul articolului de existența conjugării prezumtive în limba ro- mînă, care are toate modurile și toate tim- purile. N-ar fi fost rău să se fi stabilit clar pentru una din aceste poziții. De fapt, avînd în vedere argumentele cuprinse în articol, numai prima teză pare a fi convingătoare. Maria Rădulescu, în studiul Numele pre- dicativ circumstanțial, discută această nouă parte de propoziție necunoscută în gramaticile de pînă acum. Pornind de la propoziția: fetița aleargă voioasă, în care adjectivul vo- ioasă nu este complement de mod, așa cum era considerat mai înainte, susține că este nume predicativ circumstanțial. După cum se poate observa, adjectivul se acordă cu sub- stantivul-subiect fetița. Acordul ne arată, după cum remarcă autoarea, că „determinare directă există între adjectiv și substantiv0. Autoarea are de asemenea dreptate cînd scrie că „adjectivul voioasă se referă concomi- tent la substantivul fetița și la verbul aleargă”. într-adevăr, adjectivul are în această pro- poziție un dublu rol sintactic, de determinant al substantivului și de determinant al verbu- lui, ambele roluri marcate gramatical prin acord și, respectiv, prin topică. Este însă discutabilă metoda prin care autoarea în- cearcă să-i convingă pe cititori că asemenea adjective sînt în propoziție nume predicative circumstanțiale. Și, evident, metodele in- fluențează rezultatele la care se ajunge prin folosirea lor. Pornind de la propoziția : fetița aleargă vo- ioasă, autoarea procedează la dezvoltarea acesteia în frază : fetița aleargă și este voioasă, pentru a face din adjectivul voioasă nume pre- dicativ pe lîngă verbul copulativ a fi a cărui existență în propoziție este presupusă. Apoi se arată că „prin condensarea gîndirii se realizează: fetița aleargă voioasă”. Metoda este defectuoasă, pentru că nimic nu garantează că acesta este singurul mod în care se poate dezvolta propoziția în frază. S-ar putea, spre exemplu, spune : fetița aleargă fiind voioasă, și s-ar ajunge la alte rezultate. în al doilea rînd, datorită acestui procedeu, autoarea a- junge la o contrazicere : după ce afirmă mai întîi că prin dezvoltarea propoziției obținem o frază în care adjectivul voioasă este numele predicativ în propoziția (fetița aleargă și) este voioasă, numai la distanță de cîteva rîn- duri, tovarășa Maria Rădulescu, pornind de la unele afirmații ale lui A. Sechehaye și Alf Lombard, ajunge la concluzia că adjectivul este nume predicativ pe lîngă verbul respectiv din propoziție (aleargă) care „capătă puțin caracterul unei copule, deși mai expresive”1. Or* aceasta e altceva. Analizînd unele propoziții de același tip cu cele date de autoare ca acestea : Ioana vine acasăbolnavă; Maria stă în pat ginditoare; Elena pleacă repede abătută și tristă, sau chiar exemplele sale : Domnii.,, se plimbă încet, cumiinile la spate, singur și trist. Sadoveanu a III 50 (cf. lucrarea citată p. 137) cred că este mai potrivit cu situația reală să spunem că adjectivele : bol- navă, gtnditoare, abătută, tristă etc. nu sînt nume predicative ci atribute circumstanțiale, arătînd adică o însușire a subiectului într-o circumstanță, o calitate pe care substantivul o 1 Citat de autoare din Alf Lombard, rtLe& membres de- la proposition francaise". 92 posedă anume numai în momentul acțiunii exprimate de verb. în asemenea cazuri ceea ce face ca adjectivul să nu poată fi interpretat ca nume predicativ, ci ca atribut circumstanțial, este existența unui complement așezat imediat după verb ; existența complementului face ca verbul să nu mai capete cîtuși de puțin caracterul unei copule ci, dimpotrivă, să fie simțit ca un predicat verbal de sine stătător. Pe de altă parte îndepărtarea adjectivului de verb face să nu mai fie simțită decît într-o măsură mult mai mică legătura dintre acesta și verb. Deși nu tratează o temă nouă în articolul său Perfectul simplu în dialectul daco-romîn, AL Georgescu aduce păreri proprii în legătură cu raportul dintre perfectul simplu și perfectul compus și cu evoluția perfectului în limba romînă. Autorul arată, pe bună dreptate, că perfectul simplu exprimă o acțiune recentă, relatînd fapte întîmplate în cursul aceleeași zile : „Fus ei azi la moară” se spune în acele reg’uni unde este frecventă folosirea per- fectului simplu; niciodată însă : „Fusei ieri la moară”. Articolul cuprinde relatări noi și despre situația perfectului simplu în dialectele limbii romîne, despre durata acțiunii exprimate de acesta, ca și despre folosirea perfectului simplu în scrisori și documente și în proza artistică ; autorul arată că echivalențele perfectului simplu, în graiurile care nu-1 cunosc și în limba literară, sînt perfectul compus și pre- zentul. Din moment ce și-a intitulat unul din capitolele studiului Perfectul simplu în dia- lectele limbii romîne, firesc ar fi fost ca titlul articolului să fie Perfectul simplu în limba romînă și nu ... în dialectul daco-romîn, cum apare în volum. Mioara Avram aduce noi Observații asupra coordonării, Precizarea că se coordonează nu numai părțile de propoziție între ele, sau propozițiile între ele, ci și o parte de propo- ziție cu o propoziție subordonată corespun- zătoare ca rol sintactic, completează studiul său Corespondența între părțile de propoziție și propozițiile subordonate, publicat în Studii de gramatică, voi I. întemeiată este și critica adusă de autoare definiției coordonării și în genere întregului mod de prezentare a problemelor coordonării în gramaticile de pînă acum. Fulvia Giobanu ne oferă un foarte amănunțit studiu intitulat Observații asupra prepozițiilor și locuțiunilor prepoziționale în limb a romînă, încercînd o clasificare a locuțiunilor prepo- ziționale după elementele care intră în com- punerea lor. Studiul semnat de Finuța Hasan despre Atributul pronominal în dativ înlătură unele confuzii frecvente în legătură cu funcțiunea sintactică a pronumelui în dativ. Autoarea arată că pronumele cu sens posesiv — ară- tînd al cui e obiectul exprimat prin substan- tiv — determină substantivul și are func- țiune de atribut, indiferent dacă e plasat imediat lîngă substantiv sau dacă stă lîngă verb. în citatul : „Directorul se duce la o extre- mitate a peronului și-șf aruncă privirile la mulțimea adunată pînă în cealaltă extremitate” (Caragiale, O.,I„ 80) pronumele reflexiv și nu poate fi interpretat, după părerea autoarei, decît ca echivalentul adjectivului posesiv sale și, deci, ca atribut: aruncă privirile sale — și în nici un caz complement indirect: cui aruncă privirile? lui își aruncă — cum îl consideră Gramatica Academiei. Elena Carabulea în articolul Unele obser- vații asupra termenilor comparativului și su- perlativului relativ în limba romînă, descrie cei doi termeni ai comparativului și ai super- lativului relativ, arătînd prin ce este introdus al doilea termen al comparativului, ce fel de complemente și propoziții determină, precum și situațiile în care acesta nu este exprimat. între altele, autoarea arată că există un criteriu de deosebire a superlativului relativ de compara- tivul cu articol. Acest criteriu ne ajută să înlăturăm o confuzie frecventă. Ținînd seama de faptul că al doilea termen al superlativului nu poate fi introdus prin decît, ne putem da seama ușor că atunci cînd în primul termen apare cel mai, iar în al doilea decît, avem a face cu un comparativ cu articol și nu cu un superlativ relativ. V. Guțu discută în articolul Propoziții re- lative accepțiunile diferite ale termenului 93 relativ în Gramatică, pentru a sublinia că folosirea lui nu este unitară în terminologia gramaticală; autoarea aduce idei proprii în discuția despre propozițiile relative, făcînd și unele observații asupra cuvintelor relative și rolului lor sintactic. Autoarea ajunge la concluzia că se impune extinderea termenului de propoziție relativă de la propozițiile atrf- butive la toate subordonatele introduse prin- ir-un cuvînt relativ; extinderea termenului de propoziție relativă este îndreptățită de existența unui tip special de subordonate a căror expresie o constituie cuvintele relative. Paula Diaconescu, în articolul Rolul ele- mentului verbal în componența predicatului nominal, fundamentează pe lîngă ure’e idei noi și interesante și lucruri care rumai cons- tituie de mult o noutate și nu meritau atîta atenție din partea autoarei. Reproducem în întregime concluziile stu- diului care redau în linii generale conținutul articolului: 1. în afară de verbul a fi, există numeroase verbe nepredicative care se construiesc cu un nume predicativ. 2. Păstrîndu-și înțelesul semantic, aceste verbe nu au numai rolul de legătură între numele predicativ și subiect, ci includ și sensul lor lexical la formarea predicatului. 3. Urmat de un nume predicativ, verbul a fi este o copulă gramaticală — are înțeles lexical zero. Copula gramaticală împreună cu numele predicativ formează în propoziție un predicat nominal propriu-zis. 4. Celelalte verbe nepredicative urmate de un nume predicativ al subiectului sînt copule lexico-gramaticale — păstrează cel puțin în parte sau în întregime înțelesul lor lexical. Copula lexico-gramaticală împreună cu un nume predicativ al subiectului formează în propoziție un predicat nominal-verbal. 5. Predicatul nominal-verbal atribuie subi- ectului o calitate prin intermediul unui proces”. ★ Multe din problemele ridicate de autori în articolele din volumul prezentat ar fi necesitat o dezbatere mai amplă. Probabil că acest lucru se va face în viitor. în cadrul unei scurte prezentări a volumului nu am putut decît să semnalez acele părți din studii care mi s-au părut mai interesante, și care prin ele însele atrag atenția cititorilor. M. Mitran Probleme de limbă și literatură în Revista de pedagogie Pentru a ține permanent la curent pe profesori și pe învățători cu problemele noi de pedagogie și metodologie, Revista de pedagogie publică articole variate de pedagogie generală, de istoria pedagogiei, de metodică, discuții, consultații, informații privitoare la învățămîntul elementar, mediu și superior, aprecieri asupra manualelor și asupra progra- melor școlare, cronici, recenzii și note biblio- grafice. în cursul anului 1957, redacția Revistei de pedagogie a acordat o atenție specială muncii profesorilor de limba romînă, pub'i- cînd în fiecare număr articole destinate îmbu- nătățirii muncii acestora. De aceea, considerăm util să semnalăm cititorilor revistei Limba romînă cîteva din articolele apărute în numerele- 1-11 din 1957. în nr. 1, prof. Clara Chiosaa semnat un articol substanțial și bogat în sugestii: Cum cercetăm unele greșeli de gramatică și de orto- grafie ale elevilor noștri (p. 52 — 59). Articolul se axează pe trei pn bleme : în- sușirea cazurilor, distingerea modurilor și înlăturarea unor greșeli mai frecvente de orto- grafie. în legătură cu prima problemă, autoarea arată importanța cunoașterii sintaxei pentru lămurirea noțiunii de caz în general, pentru înțelegerea fiecărui caz și pentru deosebirea cazurilor care se aseamănă ca formă (nomi- nativul cu acuzativul, genitivul cu dativul). Întrucît înțelegerea cazurilor se bazează pe anumite procese de comparare și de difer n- țiere, „este necesar ca elevii să fie puși în situația de a urmări concomitent diferite substantive cu aceleași funcțiuni sintactice. 94 precum și diversele funcțiuni sintactice pe care le poate avea același substantiv în pro- poziție” (p. 53). Deci, la exercițiile de decli- nare, trebuie să se menționeze nu numai categoria morfologică, ci și funcțiunea sin- tactică. Autoarea dă apoi un exemplu de exercițiu sugestiv, în care substantivele: musafirul, mama, mi gea și băiețelul sînt întrebuințate cu funcțiuni sintactice diferite (p. 53). Tot atît de bine alese sînt și exerci- țiile folosite pentru diferențierea cazurilor asemănătoare ca formă (p. 54). De asemenea, stăruie asupra analizei com- parative a unor texte cu ajutorul cărora elevii pot fi onișnuiți^ să-și însușească d fe- ritele forme ale verbului care adesea se confundă. în ultima parte dă indicații privi- toare la corectarea unor greșeli mai frecvente de ortografie; scrierea substantivelor cu doi sau trei i (ex. muncitorii, copiii etc.) și scrierea cuvintelor cu liniuță de unire (ex. ducîndu-lf dă-mi, nu-i, m-ai etc. p. 57). în legătură cu ultima problemă se putea menționa și articolul lui G. Beldescu, Cu privire la predarea liniuței de unire (Limba romtnă, nr. 1, 1956, p. 66 — 85). Tot în acest număr a apărut și articolul prof. El. Dărmînescu : Discutarea în clasă a lucrărilor de control, mijloc de adtncire a cunoș- tințelor și de îmbunătățire a exprimării elevilor. Articolul este interesant, atît prin suges- tiile pe care autoarea le dă cu privire la modul în care trebuie să se discute, în clasă cu elevii, lucrările de control la limba romînă, cît și prin recomandările referitoare la munca desfășurată înainte de darea acestora și în timpul executării lor. în ceea ce privește discutarea lucrărilor de control în clasă se pune accentul atît pe examinarea conți- nutului, cît și pe exprimare și pe ortografie. Exemplele date sînt elocvente, fără a constitui o noutate pentru profesorii de limba romînă. Cred că articolul ar fi fost și mai interesant dacă autoarea indica unele metode practice prin care a reușit să le facă pe eleve să scrie corect. Singura metodă indicată este aceea a ținerii unei evidențe a greșelilor cu ajutorul fișelor. Articolul se încheie cu recomandarea că „secretul izbînzii într-o astfel de muncă se concretizează într-un singur cuvînt: per- severență” (p. 37). Credem însă că nu acesta este singurul secret, ci mai mult decît perse- verența contează în această acțiune iscusința cu care profesorul reușește să facă accesibile elevilor toate cunoștințele de gramatică necesare însușirii conștiente a scrierii corecte. De un real folos în munca la clasă este și- articolul prof. A. Niculiu : Unele aspecte ale repetării materiei la limba romînă (nr. 4, p. 59 — 63). După considerații privitoare la repe- tare în general și la formele ei, autoarea dă un model de repetare curentă la gramatică. Tratînd despre propoziția subiectivă la clasa a X-a, ea s-a sprijinit pe cunoștințele dobîn- dite de elevi, în lecțiile anterioare, despre subiect, predicat și propoziția subordonată. Deși autoarea arată ce s-a realizat prin actua- lizarea acestor cunoștințe, era mai util dacă se dădea și un plan, din care să se vadă cum a procedat în desfășurarea lecției. A doua parte â articolului tratează despre repetarea materiei la orele de literatură. Autoarea se ocupă apoi de repetarea pe teme, discutînd-o în special pe cea de la sfîr- șitul anului școlar. Pentru aceasta a luat tema : Natura patriei în opera poetică a scrii- torilor clasici studiați — la clasa fa VII-a. Problemele alese pentru tratarea temei sînt gradate de la pastelul Sfîrșitul iernii de V. Alecsandri la ultimul tablou din Călin — file de poveste — de M. Eminescu. Articolul este concis și bine închegat. Era bine însă dacă ar fi dat și un exemplu de repetare periodică la sfîrșitul unui capitol sau după studierea unui autor la istoria lite- raturii în școlile medii, avînd în vedere că cele mai mari dificultăți le întîmpină, cu prilejul repetării materiei, profesorii de la școlile medii, unde se cere multă măiestrie pentru a reîmprospăta cunoștințele dobîndite într-un șir de lecții, aducînd însă și elemente noi. Repetarea materiei la sfîrșitul anului șco- lar formează și obiectul articolului: Observații în legătură cu repetarea substantivului la sfîrșitul clasei a IV-a de lonescu Elena și Predescu Adriana, asistente la I.I.P.C.D. — București (nr. 3, p. 48 — 56). Folosind expe- riența a două învățătoare care au predat la clasa a IV-a, autoarele au arătat că există 95 mai multe posibilități de repetare a sub- stantivului la clasa respectivă în perioada de încheiere a anului școlar. Întrucît au dat în text nu numai indicații asupra procedeelor folosite, ci și planurile lecțiilor, au reușit să ridice o problemă interesantă, atît pentru cadrele didactice care predau la clasa a IV-a, cît și pentru profesorii de limba romînă de la clasa a V-a. Aceștia își pot da seama de cunoștințele transmise elevilor în orele de gramatică în anul precedent și sînt datori să țină seama de acesta cu prilejul recapi- tulării de la începutul anului următor. Este regretabil că în tabloul de la p. 51 s-a strecurat o greșeală de gramatică. Sub- stantivul „cățelul” a fost trecut cu rol de complement, cînd de fapt el este subiectul propoziției. Reproducînd două planuri și două scheme deosebite și expunînd metode diferite, autoa- rele ar fi trebuit să analizeze planurile și schemele, arătînd avantajele și dezavantajele pe care le oferă fiecare dintre ele și să fi precizat care metodă este cea mai indicată sau pentru care opinează ele. în afară de aceasta, aveau datoria să completeze schema de la p. 51, ca să concorde cu tabloul în care s-a dat analiza textului ales. în tablou substantivul „Patrocle” este dat ca o „stri- gare”, deci fără vreun rol în propoziție, iar substantivul „casă” este analizat ca nume predicativ. în schemă însă la „rolul în propo- ziție” au fost trecute numai subiectul, comple- mentul și atributul. Întrucît în textul analizat a figurat și un substantiv cu rol de nume pre- dicativ, era necesar ca în schemă să fie trecut și numele predicativ. De asemenea, fiindcă substantivul „Patrocle” a fost analizat ca o strigare, trebuia specificat că uneori sub- stantivul poate să nu aibă nici un rol în propo- ziție. Procedînd astfel, schema ar fi fost mai completă și rezultatele recapitulării mai bune. Redacția revistei a căutat să vină și în ajutorul profesorilor care predau istoria literaturii în școlile medii. în acest scop a fost publicat articolul: Unele aspecte ale limbii și stilului lui Zaharia Stancu de Al. Bojin (nr. 3, p. 77 — 84). Limitîndu-se la textele din Culegerea de texte literare, voi. II, pentru clasa a X-a, autorul a insistat asupra cîtorva probleme privitoare la limba și stilul lui Zaharia Stancu. în prima parte s-a ocupat de lexicul folosit de scriitor, în special de aspectul regional al unor cuvinte și de unele turcisme. Mai departe scrie: „Este foarte interesant ca elevii să înțeleagă că asupra scriitorului s-a exercitat cu putere influența limbii populare. Aceasta se poate constata ușor în cuprinsul romanului” (este vorba de romanul Desculț — p. 79). Ca exemplu însă dă numai o frază din care se poate vedea influența descîntecelor. Cu aceasta n-a spus însă totul, deși era necesar să se demon- streze elevilor cu mai multe exemple. Nu ne putem da seama ce a voit autorul să spună în alineatul imediat următor celui la care ne-am referit. „Iar în alte locuri (op. cit. pag. 72), scriitorul, prin gura unui personaj, folosește expresii închise, atît de specifice limbii romîne : — „Brrr 1 E frig al dracului, Darie, frig al dracului!” Despre care aspect al limbii romîne este vorba și ce înțelege autorul prin expresii închise ? Era necesară adîncirea problemei. Ceva mai clară este problema neologismelor. Mai departe, recomandă profesorilor să insiste asupra modului în care Zaharia Stancu construiește propozițiile și frazele. în conse- cință se ocupă de construcția paratactică și de elipsă, stăruind asupra conciziei stilului lui Z. Stancu și asupra altor procedee stilis- tice folosite de scriitor. Articolul se încheie cu compararea unor pasaje din prima și ultima ediție a romanului (a V-a), din care se poate desprinde preocuparea scriitorului de a-și îmbunătăți conținutul și forma. Deși limitat la nevoile profesorilor care predau la clasa a X-a, articolul poate con- stitui sîmburele unor cercetări mai întinse și mai adîncite asupra limbii și stilului lui Zaharia Stancu. Despre unele aspecte ale stilului lui Zaharia Stancu a scris și B. Cazacu (Limba romînă, nr. 3, 1954, p. 36—48). Cred că ar fi fost util să menționeze și acest articol. Un loc aparte între articolele privitoare la limbă, publicate în paginile Revistei de pedagogie, îl ocupă cel al profesoarei Maria Gabrea, Cîteva chestiuni de gramatică și predarea lor (nr. 11). Pornind de la discutarea 96 unor definiții incomplete, strecurate în manu- alele de gramatică pentru clasele V—VII, face observații juste și propuneri interesante, pe baza unor confruntări între diferite manuale și gramaticile științifice: Gramatica Acade- miei R.P.R. și gramatica acad. lorgu Iordan — Limba romînă contemporană. Acolo unde consideră nesatisfăcătoare definițiile date de aceste gramatici, se folosește de exemple bine alese pentru a demonstra utilitatea unor noi formulări. Prima problemă ridicată este definiția prepoziției. Pe baza exemplelor analizate propune ca, în manualul de gramatică pentru clasa a V-a, definiția prepoziției să fie formulată astfel: „Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă, care exprimă un raport între atribut sau complement și cuvîntul lămurit”. Această definiție nu diferă prea mult de cea dată în manualul de gramatică pentru clasa a Vl-a (G. N. Dragomirescu și Ștefania Gclopenția, Gramatica limbii romîne pentru clasa a Vl-a, Editura de stat didactică și pedagogică, 1957, p. 195). Întrucît articolul s-a publicat după apariția gramaticii autoarea a socotit necesar să menționeze acest amănunt, deși, probabil, ea ajunsese la for- mularea noii definiții înainte de apariția manualului. A doua problemă ridicată este aceea a atributului pronominal. In această privință autoarea susține, spre deosebire de manualele de gramatică pentru învățămîntul elementar și de Gramatica Academiei, că atribut prono- minal este numai cel exprimat printr-un pronume propriu-zis, iar cel exprimat prin adjective de natură pronominală este atribut adjectival, așa cum este considerat și cel exprimat printr-un numeral sau printr-un participiu cu valoare adjectivală. Cred că în această privință punctul de vedere al prof. Maria Gabrea este just. Mai departe face cîteva observații înte- meiate în legătură cu definiția dată coordo- nării în Gramatica Academiei și în manualul de gramatică pentru clasa a V-a, propunînd următoarea definiție completă a propozi- țiilor coordonate secundare: „Se numesc propoziții secundare coordonate propozițiile de același fel, care determină aceeași regentă și au același determinant în regenta respectivă” Întrucît exemplificarea este convingătoare, completarea definiției este justificată. în ultima parte a articolului ridică o pro- blemă de metodică : „schema în analiza sin- tactică a frazei”. ★ Problema manualelor școlare a constituit o preocupare specială pentru colectivul de redacție al revistei. Spre deosebire de felul cum s-au discutat manualele școlare pînă acum, Revista de pedagogie a folosit de data aceasta o cale mai indicată să ajute la îmbu- nătățirea lor. Astfel, în loc să discute manuale deja elaborate și puse în circulație, a adus în discuția cadrelor didactice un manual în curs de elaborare — cel de istoria literaturii pentru clasa a X-a. Inițiativa aceasta este cu atît mai lăudabilă, cu cît era mai greu să se refacă manuale care căpătaseră forma definitivă. De fapt, nu știu dacă dintre m anua- lele discutate pînă acum în diferite reviste a apărut vreunul la reeditarea căruia să se fi ținut seamă de sugestiile făcute de parti- cipanții la discuție. în general, editura s-a mulțumit să ia cunoștință de ceea ce s-a scris și să ignoreze propunerile făcute, chiar atunci cînd acestea puteau să ducă l a înlătu- rarea unor lipsuri serioase. (Ex. manualul de limbă latină pentru cl. a VIII -a apărut în 1956 și reeditat în aceeași formă în 1957. Aceeași este și situația manualelor de istoria literaturii romîne pentru clasele a VUI-a și a IX-a). La cele arătate mai sus se adaugă și faptul că acum se elaborează primul manual de istoria literaturii pentru clasa a X-a. Supu- nînd discuției manualul în curs de elaborare, s-a cunoscut, în unele privințe, opinia cadrelor didactice, de care editura și autorii au datoria să țină seama. Discuția a fost deschisă de Al. Bojin, redactor șef al Editurii de stat didactică și pedagogică, prin articolul: Pentru un nou manual de literatură romînă (nr. 2, p. 86 — 90), în care schițează, în linii mari, cum este conceput manualul. Articolul a prilejuit multe discuții, deși autorul lui n-a dat noua programă școlară după care este elaborat manualul, ci a trimis pe cititori la cea din 1952, iar în ceea ce pri- 7 — C. 2206 97 veste metoda de lucru n-a dat destule amănunte, în cinci numere consecutive s-au publicat articole substanțiale, cu observații interesante și utile. Astfel, Eugen Campus, în articolul Să nu pierdem din vedere esențialul (nr. 3, p. 65 — 69), ridică mai multe probleme, insistînd însă asupra faptului că atît editura cît și autorii nu trebuie să piardă din vedere că elabo- rează un manual, nu un tratat de istorie a literaturii. Acest punct de vedere a fost susținut și de ceilalți participanți la discuție : G. Bel- descu, Pentru un manual de literatură util elevilor (nr. 4, p. 81 — 86), A. Foreanu, Pentru un bun manual de istoria literaturii romîne pentru clasa a X-a (nr. 5, p. 86 — 89), A. Hazgan, V. Ghibu, I. Iftinchi, M. Costandache, L. Pop, Unele probleme în legătură cu manualul de literatură romînă pentru clasa a X-a (nr. 6, p. 76 — 80), Tr. Marcu, In așteptarea manua- lului de istoria literaturii pentru ultima clasă a școlii medii (nr. 7, p. 66 — 69). Participanții la discuție au subliniat necesitatea introducerii în manual a unor scriitori ca: O. Goga, T. Arghezi, Panait Istrati, Al. Brătescu- Voinești, G. Bacovia, I. Teodoreanu, G. Sandu- Aldea și chiar: G. Murnu, N. Dunăreanu, Șt. Petică etc. De asemenea, au subliniat importanța revizuirii atitudinii față de curen- tele moderniste, în special față de simbolism. S-au făcut propuneri cu privire la structura manualului, la introducerea textelor de ana- lizat în manual, la tratarea unitară a unor scriitori a căror activitate s-a desfășurat înainte și după 23 August 1944, s-a insistat asupra necesității valorificării manualelor vechi etc. Cei mai mulți profesori au stăruit să se țină seama și de forma în care va fi redactat manualul, nu numai pentru a fi accesibil, ci și pentru a fi un model de limbă literară, contribuind astfel la educarea estetică a ele- vilor. „într-un manual formularea corectă din punct de vedere științific, simplă și clară, îngăduie elevilor să pătrundă cu ușurință miezul problemelor expuse. Dar ea consti- tuie, totodată, un model de limbă literară, exercitînd o puternică influență educativă, modelînd treptat nu numai capacitatea de exprimare a elevilor, dar și sufletul acestora. Căci, să nu uităm : un manual de literatură bine scris poate și trebuie să dezvolte dragos- tea elevilor pentru literatură, pentru frumos, pentru înaltele valori morale care constituie substanța operelor de artă autentice0 (nr. 3, p. 68 — 69). Alții combat grandilocvența și cer cu insis- tență să se folosească o limbă corectă și aleasă. „Rugăm pe autorii viitorului manual să fie simpli în expunere, sistematici și însu- flețiți fără grandilocvență. Să scrie într-o limbă corectă, aleasă, dar potrivit (sic) cu nivelul elevului0 (rr. 5, p. 89. A se vedea și nr. 6, p. 78). Concluziile pe marginea celor discutate au fost trase de redacția revistei (nr. 8, p. 62 — 66). Rezumînd propunerile făcute, redac- ția împărtășește pe cele mai indicate, susținînd necesitatea elaborării nu a unui tratat de istoria literaturii, ci a unui manual în care „mate- rialul să nu apară sub formă de colecție de studii disparate, ci organizat metodic pe capitole, subcapitole și paragrafe, repartizat, în măsura în care este posibil, pe sisteme de lecții și lecții — în sensul dozării lui în raport cu capacitatea de predare și de asimilare în cadrul unei singure ore de clasă și cu posibi- litățile de pregătire individuală ale elevului pentru o singură lecție0 (nr. 8, p. 63). Și în ceea ce privește limba, redacția își însușește punctul de vedere al majorității participantilor la discuție. „Redacția noastră e de acord că manualul de literatură — mai mult decît alte manuale. . . — trebuie să ins- truiască, dar și să exercite o puternică influență educativă și estetică, nu numai prin valoarea fondului operelor și prin arta acestora, ci și prin stilul în care e redactată partea care aparține autorilor. Model de hmbă literară^ manualul să fie astfel întocmit încît să dezvolte treptat capacitatea de exprimare a elevilor, ca și sufletul lor, să le insufle, pentru toată viața, dragostea pentru literatură, pentru artă, pentru înaltele valori ale acestora0 (nr. 8, p. 65). Rezervînd un spațiu atît de mare discuției angajate pe marginea ^anualului de istorie a literaturii romîne pentru clasa a X-a, colec- tivul de redacție n-a neglijat însă nici cele- lalte manuale. Astfel, prof. Clara Chiosa face ob- 98 servații interesante, deși cam sumare, asupra manualului de teorie literară pentru clasa a VUI-a (Noțiuni de teoria literaturii, nr. 7, p. 73—75). Întrucît acest manual comportă multe discuții, ar fi bine dacă redacția ar publica și alte articole în care să se adîncească analiza conținutului și a formei, precum și aspectul pedagogic. Deși manualele de istoria literaturii romîne pentru clasele a VIILa și a IX-a au mai fost discutate, articolul : Observații asupra manua- lului de istoria literaturii romîne pentru clasa a IX-a (nr. 11) ridică și alte probleme decît cele puse pînă acum, mai ales în ceea ce privește exactitatea interpretării unor scrieri sau a poziției scriitorilor din a doua jumătate a secolului ai XlX-lea : I. Slavici, G. Coșbuc, B. Șt. Delavrancea, Al. Vlahuță. La cele de mai sus se poate adăuga și discu- tarea abecedarului tătar : Noul abecedar tătar, carte de căpătîi pentru dezvoltarea culturală a populației tătare din țara noastră de V. Dumi- trescu (nr. 3, p. 87 — 92). în afară de obser- vațiile făcute asupra abecedarului, se dau și informații în legătură cu activitatea desfă- șurată de specialiști în vederea fixării alfa- betului tătar, muncă destul de dificilă, dacă se ține seama că populația tătară din Dobrogea folosește trei graiuri deosebite. ★ Nici programele școlare n-au fost neglijate. Găsim însă că era necesar ca acestea să fi fost discutate mai adînc și mai critic. Este bine cunoscut că programele școlare au tot atîtea lipsuri ca și manualele. însuși faptul că ele se modifică sau se reduc de la un an la altul este un indiciu că ar trebui să se organi- zeze discuții mai multe pe marginea lor. în numerele examinate aici, numai M. Varadi a făcut observații critice pe marginea progra- melor școlare (Programa de limba și literatura romină pentru școlile cu limbile de predare ale naționalităților conlocuitoare — nr. 4, p. 87 —89)? Maria-Manta și Cornelia Prichea se mărginesc la compararea programelor noi cu cele vechi (Noile programe școlare pentru clasele I—IV — nr. 9, p. 56 — 62). Din cele de mai sus se poate constata că Pevista de pedagogie este de un real folos profesorilor de limba romînă și chiar cadrelor didactice de la clasele I— IV. j Ținînd seama de importanța pe care o are studiul limbii și al literaturii romîne în școală, redacția ar trebui să continue publicarea și a altor articole de felul celor discutate aici. Fiindcă, începînd cu anul școlar 1956 — 1957 s-a introdus în școlile elementare studiul lim- bilor moderne — franceza, germana și engleza — iar în școlile medii, acela al limbii latine, credem că ar fi necesar ca redacția să reflec- teze la greutățile întîmpinate de cadrele didactice care predau aceste obiecte, mai ales că mulți profesori n-au mai lucrat de atîția ani în specialitate, și s.ă publice articole de metodică pentru aceste limbi, precum și recenzii critice asupra manualelor respective. I. Pop eseu R. A. BUDAGOV, Uncie partku?t;rită|i ale formării pluralului substantivelor în limba romînă în cursul acestui an, a apărut la Leningrad Filologia romanico-germanică, un volum omagial închinat cunoscutului occidentalist sovietic V. F. Șișmarev cu ocazia împlinirii, la 26 martie 1954, a 80 de ani de viață. Alcătuit prin colaborarea numeroșilor discipoli și prie- teni ai celui sărbătorit, volumul cuprinde, pe lîngă articole consacrate unor probleme ale limbilor și literaturilor romanico-germanice, o bibliografie a lucrărilor publicate de acad. V. F. Șișmarev între 1893 — 1955, mărturie a unei rodnice activități de mai bine de ju- mătate de secol. în afară de două articole din domeniul germanisticii (M. I. Steblin-Kamenski, Saga islandeză și M. L. Tronskaia, Discuția din jurul anilor 1780 in legătură cu limba și lite- ratura germană) și de unele lucrări (A. V. Desnițkaia, Unele probleme ale studierii fo- neticii limbii albaneze contemporane, B. A. 9!) Larin, Despre studierea și traducerea poeticei vechi indiene etc.) care depășesc limitele im- puse de titlul volumului, toate celelalte studii se ocupă de diverse probleme ale limbilor și literaturilor romanice. Articolele cu caracter lingvistic sînt mai numeroase decît cele de literatură. Cele mai multe sînt consacrate unor probleme speciale ale limbilor franco-provensale ( T. A. Abrosi- mova, In problema sensului f aditiv al unor verbe tn limba franceză, M. A. Borodina, Soarta formelor provensale și franceze în graiurile franco-provensale (din 1900 pînă în 1947), A. K. Vasilieva, Infinitivul după substantiv în limba franceză contemporană, M. S. Gurîceva, Din istoria propozițiilor condiționale în grupul limbilor gallo-romanice, E. A. Referovskaia, Tranzitivitate și intranzitivitate în limba fran- ceză, N. M. Steinberg, Despre o construcție verbală compusă în limba franceză contempo- rană, O. M. Șvarț, In problema raportului dintre frazeologie și lexic și gramatică) și ibero-romanice (O.K.Vasilieva-Șvede, In problema categoriei aspectului în limbile ibero- romanice (verbul „estar” gerunziu), V. D. Fedorov, Exprimarea stării predicative în lim- bile spaniolă și portugheză, H‘ H. Gomes, Despre dezvoltarea istorică a sufixelor adverbi- ale „mente”, „guisa”, „cosa”, E. D. Panfilov, Corectare a unui capitol al „Gramaticii istorice a limbii spaniole” de F. Haussen, G.V. Stepa- nov, Elemente ale limbii vorbite și populare în lexicul lui Cervantes). Subiectele abordate aparțin, cum se poate vedea și din titlurile enumerate, unor domenii foarte variate. în studiile de grama- tică, cele mai numeroase, un loc central ocupă problema verbului sub diverse aspecte. Limba italiană, spre deosebire de literatura italiană, nu este prezentă în volum prin nici un articol. Limbii romîne îi e consacrat studiu l Unele particularități ale formării pluralului substan- tivelor în limba romînă de R. A. Budagov. Romanistul sovietic pleacă de la constatarea că în lucrările de specialitate se opun, din punctul de vedere al formării pluralului, limbile romanice occidentale, caracterizate prin desinența de plural -s celor orientale, care for- mează pluralul cu -i. Desinența -i, deși nu e unica marcă a plu- ralului, e totuși reprezentativă („tipică’*) pentru limba romînă, întrucît e singura de- sinență comună tuturor genurilor (pentru masculin ca unica posibilă, iar pentru cele- lalte două genuri coexistînd cu -e, -le și -uri) și apoi întrucît tinde să înlăture pe ceilalți concurenți (de ex. desinența -e la feminin), înlocuindu-i treptat. Astfel -i devine un mijloc general de exprimare a pluralului substan- tivelor. Autorul articolului explică (alăturîndu-se opiniei acad. I. Iordan1) extinderea aceste desinențe la un număr tot mai mare de sub- stantive, prin marea influență modificatoare pe care -i o exercită asupra rădăcinii. Prin alternanțele fonetice care însoțesc desinența -i, prin asocierea unei flexiuni interne flexiunii externe, se ajunge la o exprimare clară a nu- mărului, realizîndu-se astfel niște forme de plural net deosebite de cele de singular. Acest fenomen morfologic exprimă necesi- tatea de a distinge cat( goria numărului mult mai puternică în conștiința vorbitorilor decît aceea a genului. Pentru a ilustra această afirmație, autorul discută alternanța ea > e (e > ea) asociată desinenței atît în distingerea femininului de masculin, cît și a singularului de plural. Astfel integrarea unor neologisme ca su- prem — supremă, concret — concretă, în cate- goria fără alternanțe ager — ageră, veșted — veștedă și nu în aceea, mai numeroasă și mai apropiată prin poziția accentului, drept — dreaptă, sec — seacă, dovedește slăbirea cate- goriei gramaticale a genului, fapt care permite renunțarea la alternanțe sub influența eti- monului francez și a categoriei existente: ager — ageră» Alternanța discutată, folosită în exprimarea numărului, este după opinia lui R. A. Buda- gov, mult mai puțin supusă „analogiei gra- maticale sau influențelor străine? > Ilustrarea acestei afirmații provoacă o serie de nedumeriri. Surprinde, în primul rînd, faptul că toate exemplele aparțin fondului de cuvinte vechi: cocean, moldovean, dimineața. 1 Pluralul substan tivelor in Hruba romînă, Bul. Philip- pide, voi. V, 1938 și De quelques traits caracteristiques du roumain actuel, M61an"es Bally, 1939. 100 bucătăreasă, într-o situație în care numai neo- logismele ar putea constitui o probă convin- gătoare. Neconcludentă din această cauză este apoi afirmația că „Excepțiile de tipul ocean- oceane în sfera categoriei numărului sînt cu totul izolate” întrucît diftongul ea apare îr. major tatea covîrșitoare a cazurilor în cuvinte terminate în -ean. Această terminație repre- zintă, cu rare excepții, vechiul sufix romî- nesc -ean, pentru care prezența alternanței ea> e este cu totul normală. în alte terminații: -eal, -lat, -ear,-iar, -zac (mai ales în neologisme : ideal, boreal, social, maniac, cardiac etc.) ea notează de obicei un hiat, nu un diftong, așa îneît alternanța nu se mai produce- Ocean nu a putut fi considerat un derivat în -ean, de aceea, ca neologism, păstrează la plural diftongul ea. (De altfel în limba lite- rară continuă să existe pronunțarea cu hiat alături de cea cu diftong a cuvîntului ocean. Formularea, „La plural ea devine aton și trece la e” care apare în cursul discuției este eronată, întrucît e de la plural este tonic ca și ea. alternanța explicîndu-se istoric nu prin poziția față de accent, caprin calitatea voca- lică a silabei următoare. în continuare, R. A. Budagov arată că pre- ponderența categoriei gramaticale a numărului «supra celei a genului nu este un fapt specific limbii romîne, ci un fenomen romanic: în toate limbile romanice flexiunea nominală manifestă o mai mare persistență a categoriei numărului față de categoria gramaticală a genului și, în parte, a cazului. Acest fenomen general romanic își găsește în limba romînă expresia în extinderea desinenței de plural -i. Articolul romanistului sovietic reia o pro- blemă cunoscută și discutată, dar prezentarea faptelor în lumina sistemului limbii romîne și în perspectivă romanică permite considerații și explicații in teresante și uneori noi. Valeria Guțu NOTE BIBLIOGRAFICE J. PĂTRUȚ, Fonetica graiului huțul din Valea Sucevei, Editura Academiei R.P.R., București, 1957, 93 pag. Așa cum autorul însuși arată în prefață, această lucrare este alcătuită pe baza mate- rialului cules de la huțuli în anii 1936 și 1937 de acad. E. Petrovici, pentru Atlasul lingvistic romîn, în expunerea materialului, I. Pătruț a păstrat, în general, transcrierea fonetică originală, făcînd numai cîteva modificări a căror necesitate o arată chiar de la începutul lucrării. în introducere sînt prezentate cele cîteva teorii care au fost emise cu privire la originea huțulilor. I. Pătruț arată că nici una dintre ele nu este întemeiată pe fapte reale și deci nu pot fi acceptate. Astfel, problema originii huțulilor rămîne încă deschisă. Autorul acestei lucrări nu propune o soluție nouă.] în cele două capitole ale lucrării, Vocal ism și Consonantism I. Pătruț compară caracte- risticile fonetice ale graiului studiat cu ale graiurilor din alte regiuni locuite de huțuli și cu cele ale altor graiuri ucrainene, mai ales carpatice. Comparația aceasta se face în limita informațiilor pe care autorul le-a putut obține din lucrările^de dialectologie ucraineană consultate. Pentru că numărul variantelor fonetice în- registrate de anchetator era foarte mare, autorul lucrării a adoptat, în* interpretarea materialului, punctul de vedere istoric, cău- lînd corespondențele stadiilor vechi, slave comune sau ruse vechi, ale sunetelor, din graiul huțulilor. Acolo unde a fost posibil, s-a luat ca punct de plecare un stadiu mai nou, ucrainean comun. După ce a analizat foarte amănunțit ca- racterele vocalelor și consoanelor huțule, 1. Pătruț rezumă, la sfîrșitul lucrării, sub formă de concluzii, trăsăturile foneticemai importante ale graiului huțul din valea Sucevei. în în- cheiere el arată că din materialul pe care s-a bazat în alcătuirea acestei lucrări se observă că graiul huțul de pe valea Sucevei nu are „nici o trăsătură fonetică caracteristică, stră- ină limbii ucrainene. Influențele străine, dintre care cea romînească e mai accentuată, destul de însemnate în domeniul lexical, n-au alterat sistemul fonetic, ucrainean, al graiului huțul”. C, Otobîcu O nouă revistă romînească de lingvistică Curînd după Cercetări lingvistice editate de Filiala din Cluj a Academiei R.P.R., o nouă revistă romînească de lingvistică — a patra - și-a făcut apariția. E vorba de o publicație anuală, al cărei prim volum a apărut în două ediții: una în limba franceză (Revue de lin- guistiaue), a doua în limba rusă (}KypHaJi H3bIKO3H3Hn5l). Fiecare număr al revistei va publica tra- ducerile articolelor de lingvistică mai repre- zentative apărute în romînește în decursul unui an. Se dă preferință articolelor cu caracter mai general, care, tocmai din cauza aceasta, interesează un cerc mai larg de specialiști de peste hotare. De fapt, nu este vorba de simple 102 traduceri : judecind după materialele primului volum, autorii și-au revăzut lucrările, îm- bunătățindu-le prin corectări sugerate de re- cenzenți, dezvoltînd sau reducînd unele pasaje, dînd explicații suplimentare, note, referințe bibliografice etc. Revue de linguistique (JKyp-, nan 5IsbiKO3HaHHH) publică și articole de sin- teză, precum și dări de seamă sau recenzii care nu au mai fost tipărite în romînește și care in- teresează în special pe străini. Rezultatele cercetărilor făcute de lingviștii noștri ajung astfel în discuția specialiștilor care nu cunosc limba romînă și care nu aveau pînă acum la dispoziție decît rezumatele în limbile rusă și franceză publicate în Studii și cercetări lingvistice. Noua revistă a Academiei R.P.R., alături de alte publicații editate de același for, în limbi de circulație universală, umple un gol simțit tot mai mult în ultimii ani în acti- vitatea științifică din țara noastră. Din sumarul volumului I, desprindem mai întîi articolele cu caracter mai general: Autour du phontme de acad. Al. Rosetti, Quelques probtemes de la langue litteraire de acad. lorgu Iordan, Contribution ă Vetude de la definitioiv et de la classification des propositions de Sorin Stati, Le principe de l’adaption au contexte de Tatiana Cazacu. Articolul acad. Al. Rosetti aduce noi precizări în legătură cu concepția autorului asupra structurii psihofi- ziologice a fonemului; cel al acad. lorgu Iordan e consacrat unor probleme care, după nume- roase discuții, sînt încă foarte actuale și ne- soluționate definitiv, nici sub aspectul teoretic, nici în privința aplicării teoriei la faptele ro- mînești. Concepția acad. I. Iordan se înte- meiază pe unele idei ale lui Ibrăileanu, ca și pe cercetările lingviștilor sovietici. Studiul Tatianei Cazacu pornește de la ideea că fenomenele limbii pot fi cercetate cu succes și din punctul de vedere fiziologic; autoarea, pe baza unui mare număr de expe- riențe, ajunge la concluzii interesante în le- gătură cu variabilitatea semantică a cuvintelor (factorii de care depind și limitele în care se realizează schimbările de sens). Sumarul mai cuprinde două articole de fo- nologie, care tratează în mod diferit, ajungînd la concluzii opuse, problema diftongului ro- mines? ea; ne referim- la Recherches experi- mentales sur la diphtongue roumaine ea re- dactat de un colectiv condus de acad. Al. Rosetti și la La fonction phonologique des diphtongues roumaines ea, ia et leur rapport avec Ies phonemes consonantiques palatalisâs de acad. Emil Petrovici. Controversa poate fi urmărită de altfel și în mai multe fascicule din Studii și cercetări lingvistice. Mai semnalăm în sfîrșit noua clasificare a vocalelor romînești făcută de A. Avram pe baza datelor Atlasului lingvistic romîn, ca și darea de seamă, semnată de Al. Niculescu privind contribuția adusă de lingviștii romîni la lucrările Congresului de romanistică de la Florența (1956). Revue de linguistique (XypHHJl fl3biK03Ha- hmh) mai cuprinde recenzii și note bibliografice, acestea din urmă în legătură cu ultimele lucrări romînești de lingvistică. S. Stati O ediție defectuoasă După mai bine de un deceniu a apărut o nouă culegere din poeziile lui Octaviau Goga. Ediția recentă, deși nu s-a făcut la repezeală, a apărut însoțită de o inadmi- sibil de lungă listă de greșeli de tipar. Citi- torul surprins se poate întreba : cum, greșeli de tipar într-o culegere de versuri ale unui vechi și cunoscut poet, despre care prefața ne spune că ocupă un loc însemnat în istoria literaturii noastre moderne? Greșeli de tipar grave, multe denaturînd cu totul sensul ver- surilor lui Goga au putut totuși apărea într-o asemenea culegere (responsabil de carte : Elis Bușneag). Este penibilă chiar enume- rarea cîtorva din aceste greșeli de tipar la o carte de poezii recent tipărită. Iată de ce natură sînt aceste erori: luminii în loc de „lumii” ; coaste pentru „coate” ; amintește — „amuțește” ; netnfrînaia — „neînfrînta” ; cău- tarea — „căutătura” ; uitate — „unite” ; mir — „mirt” ; urma — „urna” ; hoți flămînziți — „iloți flămînzi” ; ursit — „urnit” etc. (Cu- vintele cursive sînt greșite). 103 în ceea ce privește alegerea materialului, observăm că nu s-au mai reprodus din Poezii (1906) bucăți deosebit de valoroase ca : Das- călul, Dorința, Zadarnic, De-o să mor etc. în Poeziile apărute în colecția Biblioteca poporală a „Asocialiunii” (Sibiu, 1910) Goga a tipărit o poezie admirabilă și plină de sem- nificații sociale, intitulată Cîntecul muncii, care putea fi reținută pentru culegerea recentă, mai ales că poetul apare aici animat de un elan revoluționar demn de subliniat. Poezia „Cîntecul muncii” se încheie cu versurile: Strigați să știe largul mării, S-auză toți cîți trag în jug : Că focul roș al răzbunării Topește fierele de plug ! Volumele din care s-au ales poeziile în- trunite în această nouă ediție sînt indicate și prin anul apariției: 1905, 1909, 1913 etc. Trebuie precizate aici două lucruri: 1. Poezii — primul volum, a apărut în primăvara lui 1906, cum indică și coperta exterioară a volu- mului tipărit la Budapesta, și cum se știe și din raportul pentru premiere, la Academie, făcut de Titu Maiorescu; o spune și prietenul poetului, Oct. Tăslăuanu. 2. Textul tipărit acum, nu reproduce însă textul original al ediției princeps. De ex. poezia Bătrînii e mult diferită de textul apărut în 1906. Se știe că poetul a modificat în edițiile succesive textul unor poezii; trebuia o notă de editură care să arate cînd au apărut respectivele volume, cu precizarea că s-au folosit însă edițiile mai recente, cele din urmă, controlate de autor. Altfel cine compară textul de azi cu cel din volumele vechi, cu edițiile prime, e surprins de modificările, uneori adînci, intervenite în text. Se impune o nouă ediție mai îngrijită și mai completă a operei poetice a acestui re- prezentativ scriitor al nostru. Gh. Bulgăr O nouă antologie de texîe literare Inițiativa de a include în Culegerea de texte literare voi. I, pentru ultima clasă a școlii medii, scurte și semnificative extrase din prin- cipalele reviste literare care au apărut la 104 începutul acestui secol, merită a fi subliniată și considerată ca excelentă. Materialul pre- zentat de cei doi autori, Dan Hăulică și L D. Bălan, e de un real folos elevilor, pentru că, pe de o parte, ilustrează în chip mai cuprin- zător, mai pe larg, mișcarea de idei a epocii 1900 — 1920, pe de alta, scoate la lumină pe unii autori mai puțin cunoscuți, unele perso- nalități care, fără a ajunge scriitori consacrați, au jucat totuși un rol important în mișcarea literară a epocii. Paginile antologice din revis- tele Sămănătorul, Luceafărul, Viața romînească, Literatorul, Viața nouă (a lui O. Densusianu), Facla, Evenimentul literar, Viitorul social, sînt instructive pentru că oglindesc viu și multi- lateral frămîntarea spirituală de la începutul acestui veac, confruntarea dintre tradiție și inovație și tendințele inovatoare, moderniste, ale epocii, influențele venite din mișcarea culturală a diverselor țări de veche tradiție literară. Reconstituirea istorică a procesului literar aduce astfel la suprafață alături de Coșbuc, Goga, Vlahuță, Ibrăileanu, Arghezi, Macedonski și pe N. lorga, C. Stere, Pantazi Ghica, Ovid Densusianu, deopotrivă animați de dorința de a îmbogăți tematica literară și. artistică cu noi elemente capabile să reliefeze mai pregnant viața omului modern; ei au fost solidari și în propagarea ideilor generoase, patriotice, în cultivarea limbii naționale. La materialul adunat în această antologie firește că s-ar mai putea adăuga multe alte pagini importante privind dezvoltarea lite- raturii și a limbii noastre poetice. Dintre reviste ar fi fost util să se dea cîteva pagini semnificative și din revistele Ramuri (Craiova), Zburătorul, Familia (Oradea). Aș fi inclus neapărat 2 — 3 poezii din Mihail Săulescu, poetul erou mort în primele zile ale războiului, pe granița de la Predeal. Din Agîrbiceanu mai putea fi dat un fragment din romanul Arhanghelii publicat în 1914, din N. Gane trebuiau date măcar o schiță și o nuvelă, căci opera lui e demnă de luat în seamă. Măcar din I. Chendi puteau fi reținute cîteva pagini de critică; de altfel nici un critic al acestei epoci nu figurează în prezenta antologie. Se putea însă renunța la o parte din materialul luat din articolele lui Pantazi Ghica (3 titluri). Gh. B. Regulamentul Organic si problemele limbii romîne literare Regulamentul Organic este primul document oficial în care se încearcă legiferarea studiului limbii literare romîne în școală. Lucrările . 433. 105 pe care le implică. Unui profesor din Turnu Severin, autor al unei lucrări de geografie, redacția îi pune întrebarea: „Ce deosebire este între limba locuitorilor de la șes și a ace- lora de la munte” ?L Lingvistul romîn elogiat de Contemporanul este Al. Lambrior, ale cărui lucrări sînt re* cenzate, reproduse și comentate2. Revista apre- ciază și contribuțiile lui Al. Philippide în domeniul istoriei și filologiei, și studiile lui O. Densmianu3 și Hasdeu4. Pentru apărarea lui Lambrior redacția se amestecă și în pole- mici angajate de alte publicații5. Articolele lui Lambrior publicate în diverse reviste sînt rezumate ; un exemplu îl constituie articolul: Ceva despre conjunctivul romînesc publicat în Revista pentru istorie, arheologie și filologie, condusă de Grigore Tocilescu (II, 9, p. 356). La moartea lingvistului, revista publică un necrolog, iar după moarte Eduard Gruber, fostul lui student, transcrie, după notițe, „două lecțiuni ținute la Univer- sitatea din Iași” (VI, 8, p. 169). Sînt redate cîteva pasaje din cursul Originea ideilor și cîteva chestiuni de gramatică romînă, tratînd limba literară. Tot Gruber se va îngriji de publicarea în volum a manuscriselor „răpo- satului Lambrior”. La rubrica Monstruozități științifice și li- terare, rubrică citită cu interes atunci, se dis cută, pe lîngă problemele de fond, și aspecte- le stilistice. Mordax, după cît se pare Ion Nădejde, citează uneori „perle” ale poeziei contemporane, în care limba este sacrificată monstruos : Dar na mai ești fidelă O roză ai mirosit Și-acum ca. . . damicelă ? țn lume ai ieșit. (încercări poetice de A.M.A. București, 1881)6 1 Contemporanul, I, 11, p. 423. 2 Ibidem, 1, 13 — 25 și II, 1-25, Studiai științific al limbii romîne de Ion Nădejde; I, 21, p. 764 Cartea D-lui Lambrior de Ion Nădejde. 3 Contemporanul, I, 21, p. 781 și II, 5, p. 174, Vocalismul latin și romîn. 4 Ibidem, II, 18, p. 698, Estetica în sintaxă de Hasdeu. ° Ibidem, I, 23, p. 862 și I, 24, p. 916, Dl. Găvănescul Cm legătură cu polemica Găvănesem.l-Lambrior) de Ion Cir- coavă. * Ibidem, l, 16, p. 553. Autorul recenziei nu observă însă că și în Contemporanul se scriau versuri sub orice critică stilistică : O boieri, magnați ai lumii, cuconași cu ochi de steclă1 Voi ce vă dîrziți pe stradă, cu obrazul ca o sfeclă. (Monologul unui cobzar de A. C. Cuza) Începînd cu anul 1882, după ce Nădejde își încheie lungul său articol despre^Studiul științific al limbii romîne, Contemporanul înce- pe să publice lucrări de specialitate mai adîn- cite. Astfel Ion Nădejde se ocupă de Manus- crisul de la Voroneț, despre Faptele Aposto- lilor2, despre Scrisoarea lă Egipteni3 sau despre Declinația cu două cazuri în romînește'1. Manus- crisul de la Voroneț l-a preocupat pe profe- sorul ieșan și mai tîrziu. în cadrul preocupărilor de folclor revista primește multe „probe de limbă6, transcrieri fonetice interesante care rămîn însă fără comentarii ample5. în notele polemice, sub Verax, titlul Vai de limbă6 se critică traducerile proaste, cu o limbă stîlcită. Ion Nădejde își apără manualele sale7 sau atacă pe filologii ardeleni Manliu, Străjanu și Cipariu8. Alteori redactorul pentru partea științifică face combinații de studii străine despre Cum s-a învățat și se învață a scrie și a ceti9. Theodor Speranță, autor de manuale di- dactice cunoscut și apreciat de contemporani, publică : Curs practic de citire^și compozițiuni (1892), Exerciții gramaticale (1894), Tablou ortografic (1894), Curs practic și teoretic în limba latină (1898) etc. Cercetările lui Ion Nădejde merită o dis- cuție mai amplă. Atît Studiul științific al 1 Ibidem, p. 555. 2 Ibidem, II, 8, p. 299 și II, 10, p. 392. 3 Ibidem, II, 11, p. 333 (semnează „X”). 4 Ibidem, 11,-11, p. 571. 6 Ibidem, 11, 17, p. 656, Probă de limbă de pe Someșul Mare de Someșanul și II, 18, p. 708, Ascăparea aii Dince în versuri în dialect macedonean de Ion Nădejde; VII, 1, p. 66, 75, Graiul din Sălaj și Cohalm-Ardeal. 6 Contemporanul, III, 10, p. 393, Nana de Emil Zola. 7 Ibidem, III, 17, p. 661, Gramatica mea. de Ton Nădejde și V, 9, p. 212 ; VI, 3, p. 222. 8 Ibidem. V, 10, p. 364. 9 Ibidem, V, 5, p. 453. 106 limbii romîne cît și Dialectul moldovenesc1 sînt lucrări meritorii deși depășite azi.De asemenea trebuie menționate articolele sale despre Limba literară2. Limba moților3, și Originea cuvîntului rtie după Dl. BurlăL Dr. M. Gaster, învățatul cercetător al limbii și folclorului nostru, izgonit din țară de către reprezentanții burghezo-moșierimii, a cola- borat la Contemporanul în august 1886, publi- 1 Ibidem, V, 2, p. 141. 2 Ibidem, V, 12, p. 543 și VII, 4-5. 3 Ibidem, VI, 11, p. 451. 4 Ibidem, II, 24. p. 921. cînd O scrisoare inedită a regelui lacob l, din 1610, privitoare la un domn al Moldovei1 ☆ Varietatea preocupărilor lingvistice ale Con - temporanului poate fi remarcată cu ușurință. Fără să fie studii și cercetări de adîncime, articolele indicate de noi, în această notă, au marcat, la vremea lor, începuturile orientării cercetărilor, de limbă, pe făgașul unei con- cepții materialiste. Emil Mânu 1 Ibidem, V, 2, p. 141. RĂSPUNS CITITORILOR Acad. Al. Graur întrebare: în Limba romînă 4/1957, p. 58, Gh. Trandafir ne arată că „Diferențierea învelișului sonor] al cuvintelor are valoare fonologică numai cînd ea comportă și o deosebire de sens a cuvintelor și a formelor gramaticale respective și, ca exemplu, >e spune că „al doilea î din pîrîu, în raport cu ă din pîrău, nu e fonem, ci o variantă a lui u” Vă rog să mă lămuriți: 1) din cîte foneme e format cuvîntul pîrîu, din patru, sau din cinci? 2) Ceea ce într-un cuvînt e fonem într-alt cuvînt nu e fonem? 3) După ce se cunoaște că î e o variantă a lui ă și nu in- vers? Răspuns: 1) Cuvîntul pîrîu e format din cinci foneme : p—î—r—t—u. 2) Ceea ce într-un cuvînt e fonem trebuie să fie fonem și într-alt cuvînt. Dacii cuvintele rîu și rău se deosebesc prin fonemele î—ă, atunci și variantele pîrîu și ptrău se deosebesc prin aceleași foneme. Deosebirea dintre varian- tele aceluiași cuvînt constă în aceea că ele nu sînt constituite exact din aceleași foneme. Unul sau chiar mai multe foneme pot fi deosebite. Astfel în cangrenă — gangrenă avem în prima variantă fonemul k iar în a doua fonemul ‘ g. Iată și alte exemple: turburat — tulburat, mănunchi — mărunchi, premisă — premiză, peteală — beteală, dor- mim — durumim, femeie — fomeie, m ci h ra- mă — maramă — năframă etc. In ultimul exemplu, varianta mahramă are un fonem în plus (h) față de varianta maramă, iar năframă are primele trei foneme (n—ă—f) deosebite de primele trei foneme (m—a—h) ale variantei mahramă. E evident că n nu este o variantă a lui m, nici f a lui h ș.a.m.d. 3) Vocala i nu este niciodată, în sistemul fonologie al limbii romîne, varianta lui ăi Gh. Trandafir, ba£indu-se pe faptul că dic- ționarul ortoepic și cel ortografic recomandă varianta ptrău, a crezut, probabil, că poate considera pe i din a doua silabă a variantei pîrîu ca varianta a lui ă. Acad. E. Petrovici ȘTEFAN PAȘCA în luna noiembrie 1957, s-a stins din viață, după o grea suferință, Ștefan Pașca, profesor de limba romînă la Universitatea ,,Victor Babeș” din Cluj, membru corespondent al Academiei R.P.R. și director adjunct al Institutului de lingvistică din Cluj. Activitatea științifică a lui Ștefan Pașca este strîns legată de fostul Muzeu al limbii romîne din Cluj. El a fost unul dintre colaboratorii activi la lucrările acestui Institut : Dicționarul limbii romîne, în redacția lui Sextil Pușcariu, Atlasul lingvistic romîn, partea a Il-a (pentru, care a făcut ancheta la istroromîni) și „Dacoromania”. Domeniul special de cercetare pe care l-a adîncit Ștefan Pașca a fost onomastica în care a publicat, în 1931 : Denominazioni sardo-logo- dorezi dei secoli XI-XIII (în „Ephemeris dacoromâna”, buletinul fostei școli romîne din Roma), iar în 1936, lucrarea sa principală : Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului (375 p.), premiată de Acade- mia Romînă cu premiul „I. Heliade Rădulescu”, căreia i-au urmat, în „Dacoromania”, studiile;. Sufixe care indică apartenența locală, Nume compuse de persoană în Țara Oltului și Supra nume colective interco- munale. în același buletin i-au mai apărut : Terminologia calului (păr- țile corpului), Din argot-ul romînesc, Note istroromîne, Contribuții toponomastice și numeroase recenzii. Alte lucrări ale lui Ștefan Pașca sînt: Glosar dialectal (1928, 62 p.) și O tipăritură munteană din secolul al XVII-lea : cel mai vechi ceaslov romînesc (1939). Ca director adjunct al Institutului de lingvistică din Cluj, Ștefan Pașca a condus lucrările de adunare de material pentru Onomasticonul romînesc și de începere a redactării Dicționarului de regionalisme. în noul buletin al acestui Institut, „Cercetări de lingvistică” (voi. I, 1957), al cărui redactor responsabil a fost, Ștefan Pașca a publicat ultimele sale două studii: Activitatea lui M. Gaster în domeniul lingvisticii și al filologiei romîne și Contribuție la istoria începutului scrisului romînesc. Prin moartea, la 56 de ani, în plină putere de muncă, a lui Ștefan Pașca, lingvistica noastră și Facultatea de filologie și istorie a Universității din Cluj au suferit o regretabilă pierdere. D. MACREA 108 O PRECIZARE în legătură cu articolul Aspecte ale limbii și stilului lui Matei Caragiale, semnat de Paul Lăzărescu și publicat în revista Limba Romînă nr. 5/1957, p. 23—32, am fost informați de De- canatul Facultății de filologie din Iași că acest articol ar fi un plagiat după o comunicare cu același subiect făcută de lector Ecat. Teodorescu la Sesiunea științifică a Universității ,,A. L Cuza“ (Iași) în anul 1956, comunicare ce urmează să apară în Analele Universității „A. I. Cuza" din Jusi la începutul anului 1958. Cum redacția revistei Limba Romînă nu avea de unde cu noaște acest fapt, face cuvenita precizare. REDACȚIA REVISTEI LIMBA ROMÎNĂ CUPRINSUL REVISTEI LIMBA ROMÎNĂ PE ANUL 1957 GRAMATICA ȘI VOCABULAR BERCEANU B. B., Observații și propuneri privind Gramatica limbii romîne : siste- mul pronumelui personal și al prenumelor înrudite, nr. 1, p. 19 — 35 IACOB L., Note sintactice, nr. 2, p. 34—44 IACOB ȘT., Determinare și individualizare, nr. 3, p. 14 — 21 MACREA D., Despre definirea cuvintelor în Dicționarul limbii romîne literarelpontem- pcrane, nr. 3, p. 5 — 13 ■ MAGREA D., Realizări și perspective în lingvistica romînească de astăzi, nr. 5, p. 5-14. MAGREA D., Lexicografia sovietică și influența ei asupra dezvoltării] lexicografici noastre actuale, nr. 6, p. 5—14 MACREA D., Problema elaborării Dicționarului general al limbii romîne, nr. 6, p. 73—78 MANOILESCU M., Despre funcțiunile numelui predicativ, nr. 5, p. 33 — 41. STAN A., Porecle și supranume din Valea Bistriței, nr. 5, p. 42—48 STREINU VL., Dicționarul Eminescu, nr. 6, p. 31—40 ȘTADBEI I., Lexicografia romînă și istoria cuvintelor, nr. 6, p. 14—31 VALORIFICAREA MOȘTENIRII LINGVISTICE BYCK J., Din istoria filologiei romîne, nr. 1, p. 11 — 18 MACREA D., Necesitatea unei istorii a lingvisticii, nr. 1, p. 5 — 10 MACREA D., Rolul lui Ovid Densusianu în dezvoltarea lingvisticii romînești, nr. 2, p. 5-21 MAGREA D., Petru Maior, nr. 4, p. 5 — 18 NETEA V., Ideile despre limbă ale lui Gheorghe Barițiu pînă la 1848, nr. 5, p. 49-63 LIMBA LITERARA BULGĂR GH., Limba poetică a lui Octavian Goga, nr. 3, p. 22 — 37 CAZACU B., Despre valoarea stilistică a adjectivelor demonstrative în romanul Ni- coară Potcoavă, nr. 2, p. 45—49. GRUCERU C., Propoziția exclamativă în proza lui I. L. Caragiale, nr. 1, p. 36 — 45 DUMITRESCU L, Analiza stilistică a poeziei Ce te legeni, nr. 4, p. 31—46 LĂZĂRESCU P.ț Âspecte ale limbii și stilului lui Matei Caragiale, nr. 5, p. 23 — 32 110 CULTIVAREA LIMBII GHEȚIE L, Observații asupra limbii folosite în Sportul popular, nr. 4, p. 19—20 IORDAN I., Limba romînească în publicațiile Academiei R.P.R., nr. 2, p. 22—33 OCHEȘEANU R., Observații asupra folosirii articolului genitival în limba presei ac- tuale, nr. 4, p. 27 — 30 SALA M., Observații asupra limbii folosite în Informația^ Bucureștiului, nr. 3, p. 38-44 ȘUTEU FL., însemnări pe marginea anumitor construcții gerunziale, nr. 5, p.15—22 VA SIL IU L., Unele probleme de topică în limba presei actuale, nr. 1, p. 46 — 52 METODICA PREDĂRII LIMBILOR BELDESCU G., Pentru un material didactic cu temă ortografică, nr. 3, p. 53 — 62 BELDESCU G., Pentru un material didactic cu temă ortografică, nr. 4, p. 47 — 53 BUIUM S., Cu privire la predarea recțiunii verbelor în limba rusă, nr. 1, p. 53—66 CHIOSA CLARA GEORGETA, Cîteva observații în legătură cu analiza limbii și a stilului operei literare în școala medie, nr. 2, p. 50 — 58 GOGA N., Observații și sugestii teoretice și metodice cu privire Ia diateza verbală în limba romînă, nr. 5, p. 64 — 72 MOISE I., Despre întrebuințarea genitivului și acuzativului după verbe cu negație în limba rusă, nr. 1, p. 67 — 74 POPESCU L, Pe marginea manualului de limbă latină, nr. 3, p. 45 — 52 BIMILENARUL LUI OVIDIU BULGĂR GH., însemnări despre stilul lui Ovidiu, nr. 6, p. 61—73 CAMILAR EUSEB1U, La Pontus Euxinus, nr. 6, p. 10—61 DĂRI DE SEAMĂ BRÎNCUȘ GR. și ȘERBAN E., Sesiunea științifică din martie 1957 a cadrelor didac- tice de la Facultatea de filologie din București, nr. 3, p. 72 — 75 BULGĂR GH., Conferințele prof. Alf Lombard (Suedia) la București, nr. 1, p.75 —77 * * * Consfătuirea revistei Limba romînă cu cititorii și colaboratorii ei, nr. 2, p. 59-61 OTOBÎCU C., Disertațiile pentru obținerea titlului de candidat în științele filologice susținute în anul școlar 1956 — 1957, nr. 5, p. 73 — 81 STATI S., După o vizită în Republica Cehoslovacă, nr. 1, p. 78 — 80 STATI S., Latina „vie”, o nouă limbă internațională (Lucrările Congresului interna- țional de latină vie, Avignon, 2 — 6 septembrie 1956), nr. 2, p. 62 — 64 ȘERBAN E. și BRÎNCUȘ G„ vezi Brîncuș G. TOMA STELA, Comunicările de lingvistică prezentate la Sesiunea științifică a Aca- demiei R.P.R., nr. 6, p. 78—83 V. D., Sesiunea științifică a Institutului de științe pedagogice, nr. 4, p. 54 — 56 ZAMFIRESCU ILEANA. Despre activitatea cercului de texte vechi, nr. 6, p. 83—84 RECENZII BUDAGOV R. A., Unele particularități ale formării pluralului substantivelor în lim- ba romînă, nr. 6, p. 99—102 (Valeria Guțu) BULGĂR GH., Scriitorii romîni despre limbă și stil. Culegere de texte, introducere, npte și glosar; București, Societatea de științe istorice și filologice, 1957, nr. 4, p; 68-70. (I. Gheție) 111 * * * Cercetări de lingvistică, anul I, 1956, nr.l — 4 (ianuarie-decembrie), Academia Re- publicii Populare Romîne, Filiala Cluj, Institutul de lingvistică, nr. 6, p. 86—90 (T. Teaha) * * * Contribuții la Istoria limbii romîne literare în sec. al XlX-lea, Editura Academiei R.P.R., 1956, nr. 3, p. 76—81 (C. Maneca) DELAVRANCEA B., Opere, I, II, ESPLA, București, 1954, nr. 3, p. 81-84 (AL Niculescu) * * * Două lucrări lingvistice ale Academiei R.P.R. : Gramatica limbii romîne, voi. I și al II-lea, 1954 și Limba romînă, 1956, nr. 4, p. 57 — 67 ,(Gh. Trandafir) Limba romînă (fonetică, vocabular, gramatică) Editura Academiei R.P.R., 1956, nr. 1, p. 81—83 (M. Iliescu) Limba franceză, manual pentru clasa a VUI-a, Editura de stat didactică și pedago- gică, București, 1956, nr. 2, p. 78 — 81 (Sanda Stavrescu) Limba franceză, manual pentru clasa a IX-a, Editura de stat didactică și pedago- gică București, nr. 3, p. 84—86 (Sanda Staviescu) Limba și literatură, II, 1956 ; III, 1957, Societatea de științe istorice și filologice, ar. 5, p. 82 — 86 (Gh. Bulgăr) OBNORSKI P. S., Die Kultur der russischen Sprache, Halle, 1955, trad. de Chris- tine Patzer, nr. 1, p. 89 — 91 (R. Ocheșeanu) Probleme de limbă și literatură în Revista de pedagogie, nr. 6, p. 94—99 (I. Popescu) SCRIDON G., Pagini despre Coșbuc, Societatea de științe istorice și filologice, Bucu- rești, 1957, nr. 5, p. 87 — 89 (G. Otobîcu) SOCHOR KAREL, Prirucka o ceskem odbornem nazvoslova (Manualul terminologiei de specialitate cehă), Editura Academiei de Științe Cehoslovace, Praga, 1956, nr. 5, p. 97 — 98 (J. Felix) Studii de gramatică, voi. II, 1957, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, nr. 6, p. 90—94- (M. Mitran) Studii și cercetări de istorie literară și folclor, IV, 1955; V, 1—2, 1956, nr. 2, p. 65-69 (Gh. Bulgăr) Studii și cercetări lingvistice, 1956, an. VII, nr. 2, p. 69 — 72 (St. V. Toma) The New Imperial Reference Dictionary, Georges Newnes Limited,nr. 1, p. 66 — 69, Great Queen Street, London, W.C. 2 (f.a.); The Concise Oxford Dictionary of Current En- glish, Oxford, at the Clarendon Press, ed. IV-a, 1954, 1540 ; A World Treasury of Proverbs, Cassel et Company LTD, London, 1955, nr. 1, p. 91—95 (Valeria Pop) TWAIN MARK, Aventurile lui Huckleberry Finn, în romînește de Petre Solomon, 1957, Editura Tineretului, nr. 5, p. 91—97 (D. Copceag) Un nou manual școlar de gramatică, nr. 1, p. 84 — 89, (C. Otobîcu) Voprosî iazîkoznaniia, an. VI, 1957, nr. 2, nr. 5, p. 89 — 91 (Gh. Mihăilă) WEISKOPF F. C., Verteidigung der deutschen Sprache. Versuche. (Apărarea limbii germane. Eseuri) Berlin, Aufbau-Verlag, 1955, nr. 2, p. 73 — 78 (Flora Șuteu) NOTE BIBLIOGRAFICE AVRAM ANDREI, Pe marginea unui glosar la opera lui Pavel Dan, nr. 2, p.8992 P. I. CERNÎH, Ocerk russkoi istoriceskoi lecsikologhii, izd, M, G. U. 1956, nr. 3, p. 91—93 (I. Moise). COTEANU I., Cum dispare o limbă (istroromîna), cu o prefață de acad. AL Graur, Socie- tatea de științe istorice și filologice, București, 1957, nr. 6, p. 84—86 (C. Otobîcu) Contribuții la cunoașterea operei lui M. Kogălniceanu, nr. 4, p. 82 — 83 (Gh. Bulgăr) COSERIU EUGENIO, La geografia linguistica. Extras din Revue de la Facultad. Humanidades y Ciencias. Montevideo, nr. 4, p. 74 — 75 (M. Sala) 112 KARAKULAKOV VL., (Stalinabad, R.S.S. Tadjică, Cu privire la dialectele limbii romîne, nr. 3, p. 96—97) IORDAN I., Limba romînă contemporană, Editura Ministerului Învățămîntului, București, 1956, nr. 3, p. 86—87 (C. Otobîcu) MARTIN ALONSO : Ciencia del lenguaje y arte del estilo (cuarta edicion, editorial, Aguilar, Madrid, 1955, nr. 1, p. 95—96 (I.C.I.). O ediție defectuoasă, nr. 6, p. 103—104 (Gh. Bulgăr) O nouă antologie de texte literare, nr. 6, p. 104—105 (Gh. B.) O nouă revistă romînească, de lingvistică, nr. 6, p. 102—103 (Sorin Stati) O precizare. Redacția revistei Limba romînă, nr. 6, p. 109. OTOBÎCU C., O problemă de lingvistică mult discutată în zilele noastre : Sensul cu- vîntului, nr. 2, p. 82 — 88 PĂTRUȚ I., Fonetica graiului huțul din Valea Sucevei, Editura "Academiei R.P.R., București, 1957, nr. 6, p. 102—103 (C. Otobîcu) Preocupări lingvistice la Contemporanul, nr. 6, p. 105—107 (Emil Mânu) Primul simpozion de lingvistică af Institutului Riva Agiiero, Lima (Peru), iulie-au- gust, 1957, nr. 4, p. 83 (M. Sala) Regulamentul Organic și problemele limbii romîne literare, nr. 6, p. 105—106 (Mircea Seche) ROSETTI AL., Limba romînă în secolele al XlII-lea — al XVI-lea, București, 1956, nr. 2, p. 81 — 82 (M. Sala) Revista de folclor, anul 1, nr. 1—2, 1956, nr. 4, p. 70—72 (I. Popescu) Revesz G., Origine et prehistoire du langage, Payot, Paris, 1950 , nr. 3, p. 90—91 (V.S.) Studii și cercetări științifice, Filologie, Academia R.P.R., Filiala Iași, anul VII, fasc.l, 1956. nr. 3, p. 93-95. (V. Șuteu) ȘTEFĂNESCU C. M., Transcrierea numirilor geografice străine în text romînesc, nr. 4, 76-80 ULLMANN S., Precis de semantique francaise, Editions A. Francke, S.'A. Berne, nr. 3, p. 87—90 (C. Otobîcu) Un articol despre Al. Lambrior, nr. 4, p. 80 — 82 (Florica Dimitrescu) Voprosî iazî- koznaniia, nr. 1, 1957, nr. 4, p. 72 — 73 (Paul Schweiger). Worterbuch der ăgypti- schen Sprache, im Auftrage der deutschen Akademien herausgegeben von Adolf Erman und Hermann Grapow Uaveiănderler Neudruck voi. I—V, Berlin, 1955, nr. 1, p. 96—97 (Aram M. Frenkian) NECROLOG D. MACREA, | Ștefan Pașca j