LIMBA ROMINA Tematica noastră LINGVISTICA GENERALA L GOTEANU, Criteriile de stabilire a dialectelor limbii romîne............ FILOLOGIE J. BYCK, Sarcinile actuale ale filologiei romîne...................................................... 17 F. ASAN, GH. BULGĂR, și C. CĂPLESCU, Proiect de transcriere a textelor cu caractere latine din secolul al XlX-lea.................................................... 21 GRAMATICA ȘI VOCABULAR ■ I0RGU IORDAN, Contribuții și note lexicologice...................................... VLADIMIR DRIMBA, Contribuții lexicologice........................................... G. MANEGA, Terminologia științifică și tehnică în Dicționarul general al limbii romîne........................................................................ • G. OTOBÎGU, Lexicul graiurilor și istoria limbii . . ’.............................. A VALERIU RUSU, Formule de adresare în limba romînă (mă, măi)....................... *** Glosar regional ......................................................... G. CĂPLESCU, Pentru studierea vocabularului meseriilor.............................. 25 26 - 33 45 ' 66 MBA LITERARĂ I. C., Pentru studierea stilurilor limbii noastre literare.................................. GH. BOLOCAN, Despre traducerea aspectelor verbale din rusă în romînă (Con- siderații de ordin stilistic)........................................................ V. HRISTEA, Abateri de la normele ortografice în unele publicații literare . . . 69 74 81 Critică și bibliografie Cui v *** Dicționarul limbii romîne moderne, Ed. Academiei R.P.R., 1958, in 4°, 961 p. (M. Seche).............*......................... GH. BULGĂR, Un dicționar al limbii lui Creangă................................ LOUIS DEROY, L’empruntlinguistique, Paris, 1956, in 8°, 470 p. (I, Rizescu) M. SECHE, Cîteva păreri despre limba romînă literară în prima jumătate a seco- lului al XlX-lea ............................................................. -M. M., Consfătuirea cu cititorii.................................................... 95 97 98 102 106 TEMATICA NOASTRĂ Orice publicație are datoria să-și facă din cînd în cînd un examen critic spre a vedea în ce măsură și-a atins obiectivele propuse, în ce măsură colectivul de redacție s-a îndepărtat de ele, dacă lucrul acesta s-a întîmplat, și, bineînțeles, cum trebuie să se acționeze în viitor. Revista noastră a pornit la drum cu gîndul de a servi construirea socialismului în R.P.R. prin popularizarea comepției marxist-leniniste în lingvistică și în filologie. O apreciere generală a felului cum s-au îndeplinit aceste sarcini nu poate fi decît pozitivă. Revista s-a străduit să dea citi- torilor ei informații ulile, să le comunice stadiul în care se găsesc problemele de specialitate, să le pună la îndemână material în legătură cu aceste pro- bleme. Mai mult chiar, în unele domenii, în gramatică și în dialectologie dacoromînă, Limba romînă a adus, după părerea noastră, cîteva contribuții științifice importante, prec zînd, de exemplu, prin articolele acad. Emil Petrovici și ale colaboratorilor săi, structura dialectală a dacoromînei sau ; punînd în discuție de pe poziții noi sistemul fonetic și fonologie al limbii romîne. Prin studiile de limbă literară revista a urmărit să umple un gol supărător în cultura noastră, iar prin articolele care înfățișau viața și operele înaintașilor noștri în lingvistică și filologie, s-a încercat reconside- rarea ideilor despre lingvistică și în special despre limba romînă. Ca să fie folositoare unui cît mai larg cerc de cititori, revista noastră a introdus tema cultivării limbii, începută printr-un articol de principii semnat de acad. lorgu Iordan și continuată de tinerii săi colaboratori. Au apărut, deși mai rar decît s-ar fi cuvenit, importante contribuții de lingvistică generală. Acad. Al Graur a publicat pentru prima dată în Limba romînă articolul său despre legile interne de dezvoltare a limbii. Tot în Limba romînă acad. Al. Rosetti a întărit prin fapte istorice noi teza apariției textelor romînești în secolul al XVI-lea. Fără îndoială că nu se poate cuprinde întreg aportul lingvistic și filologic al revistei în articolul de față, dar exemplele cu care am ținut să ilustrăm în fugă aspectul pozitiv al drumului parcurs pînă acum sînt semni- ficative. 4 TEMATICA NOASTRA Limba romînă a înaintat însă uneori pe dibuite, deschizîndu-și coloanele unor articole discutabile. în multe din numerele sale nu s-a văzut dorința de aprofundare a problemelor tratate. Adesea cititorii au avut motive să rămînă cu impresia că se confundă popularizarea cu informarea, în special cînd a fost vorba să se recenzeze lucrări scrise de lingviștii romîni. Nu o dată în revistă au apărut articole cu caracter pur tehnic, din care nu putea să se vadă cum se încadrează faptele într-o con- cepție lingvistică mai cuprinzătoare, avînd la bază filozofia materialist-dia- lectică. Desigur, nu se poate cere ca fiecare articol să discute și, mai ales, să rezolve o problemă de aplicare a marxism-leninismului în lingvistică și — de ce să n-o spunem ? — nu orice autor se încumetă s-o facă. Dar aceasta nu înseamnă că revista în ansamblul ei trebuie să se lase influențată de asemenea greutăți, rostul unei publicații științifice fiind în primul rînd să mobilizeze energiile și capacitățile în direcția rezolvării de pe poziții marxist-leniniste a temelor științifice de care se ocupă. Iată de ce, comitetul nostru de redacție a hotărît să publice în primul număr al fiecărui an tematica revistei pe anul în curs. La consfătuirea cu cititorii din 18 decembrie 1958, lucrul acesta a fost salutat cu interes, dîndu- ni-se sugestii pe care le-am și inclus în înșirarea de teme care urmează. I. Lingvistică generală Probleme de lingvistică generală privite din punctul de vedere al materialismului-dialectic și istoric. Definirea și interpretarea critică a școlilor și curentelor lingvistice actuale. Definirea și interpretarea critică a unor metode de cercetare. Metoda matematică aplicată la limbă, metoda mecanizării traducerilor. Stabilirea criteriilor generale de delimitare și definire a dialectelor, graiurilor și limbilor. II. Filologie Principiile de editare a textelor vechi și a operelor clasicilor litera- turii romîne (sec. XIX). Editare de texte scurte din limba romînă veche. Studii despre limba romînă în secolele XVI, XVII și XVIII. III. Gramatică și vocabular Studii despre morfologia și sintaxa limbii literare, în comparație cu sintaxa populară și dialectală. Vocabular regional neconsemnat pînă acum. TEMATICA NOASTRĂ 5 Vocabularul meseriilor. Probleme de lexicografic și lexicologie. Discutarea marelui dicțio- nar al limbii romîne, în pregătire. Unitățile frazeologice ale limbii romîne. Note și contribuții lexicologice. IV. Limbă literară Definirea și delimitarea stilurilor limbii romîne literare actuale. Istoria stilurilor limbii romîne literare. . Cultivarea limbii. Metode de îmbogățire a vocabularului vorbi- torilor, de clarificare și simplificare a sintaxei, greșeli curente în scris (presă, lucrări literare și științifice, afișe, firme, reclame etc.) și în vorbire (radio, ședințe publice, conversații particulare etc.), probleme de ortografie și ortoepie. Tendințe actuale în limbă. V. Istoria limbii romîne și gramatica istorică Studii despre istoria vocabularului romînesc, primele atestări de cuvinte, cuvinte străine intrate în limba romînă în diverse epoci, evoluția semantică a unor termeni și expresii etc. Influențe suferite de limba romînă în morfologie, sintaxă și fonetică în decursul timpului. Probleme de structură dialectală a limbii romîne în trecut și astăzi. VI. Istoria lingvisticii și filologiei romînești Concepțiile despre originea și dezvoltarea limbii romîne. Locul și importanța lor în cultura romînească. Istoria gramaticii romînești. Contribuția gramaticilor romîni la stabilirea diferitelor părți, capitole sau categorii gramaticale. Lexicografia istorică. Dicționarele romînești din trecut. Evoluția concepțiilor despre lexicografic și lexicologie. VII. Critică și bibliografie Bevista urmărește prin temele alese să contribuie la clarificarea unor chestiuni importante pentru cunoașterea și cultivarea limbii romîne. Consi- derînd totodată că nu ne este îngăduit să neglijăm actualitatea științifică, am introdus printre preocupările noastre și probleme care se găsesc astăzi în centrul atenției generale : lingvistica matematică și traducerea mecanizată. Multe din temele propuse vor da rezultate practice imediate, fiind legate de activitatea Institutului de lingvistică din București și de activitatea 6 TEMATICA NOASTRĂ comisiei care studiază formarea limbii și poporului romîn. Astfel, bună parte dintre cuvintele care se vor înregistra în rubricile dedicate vocabularului regional și vocabularului meseriilor vor trece în marele dicționar al limbii romîne, în curs de pregătire. Articolele și studiile de lexicografic și lexico- logie vor contribui, la rîndul lor, la precizarea structurii, volumului și for- mei aceluiași dicționar. Analiza morfologiei și sintaxei făcută comparativ va arăta pe de o parte cum s-a ajuns la normele morfologice și sintactice ale limbii literare actuale, iar pe de altă parte va servi la stabilirea structurii gramaticale a diverselor dialecte și graiuri romînești, ceea ce va aduce după sine și înțelegerea mai aprofundată a felului cum s-au dezvoltat și cum se conto- pesc aceste dialecte și graiuri cu limba literară. Prin capitolul de cultivare a limbii, revista intenționează nu numai să explice și să ia atitudine față de abaterile de la normele limbii literare prin studii și note, ci să explice și să aprecieze în același timp tendințele actuale ale limbii noastre. Pe lîngă studii despre istoria vocabularului, am inclus în rubrica ,,is- toria limbii și gramatica istorică” și probleme de structură dialectală a limbii noastre, problemă despre care s-a vorbit mai mult în ultima vreme, ple- cînd de la ideea că dialectologia nu este decît o disciplină auxiliară, destinată în cele din urmă să explice istoria limbii și gramatica istorică. în sfîrșit, ,,istoria lingvisticii și filologiei romînești”, care are nevoie, după părerea noastră, de multe puneri la punct, reprezintă un început de valorificare temeinică a tuturor ideilor avansate exprimate în trecut de lingviștii și filologii noștri. Despre metoda de cercetare nu vom mai spune aici multe lucruri, pentru că am arătat în prima parte a articolului de față că datoria revistei noastre este să contribuie în sectorul său special la eforturile generale de construire a socialismului în E.P.R., la dezvoltarea marxist-leninistă a științei romînești, iar acest obiectiv se va putea atinge numai dacă la baza tuturor studiilor noastre va sta filozofia marxist-leninistă. Eevista speră că toți colaboratorii și cititorii ei o vor sprijini în acest sens prin articole și studii, prin sugestiile și criticile lor. LINGVISTICĂ GENERALĂ CRITERIILE DE STABILIRE A DIALECTELOR LIMBII ROMÎNE DE I. GOTEANU Una dintre problemele grele ale științei limbii este stabilirea unităților lingvistice locale : limbă, dialect, grai. Spre a deosebi limba de dialect, căci graiul se definește relativ ușor dacă celelalte două noțiuni sînt clare, specia- liștii au recurs la analiza structurii limbilor, considerînd că un număr mare de asemănări fonetice, gramaticale și lexicale dintre două idiomuri arată indiscutabila lor înrudire. Și cu cît înrudirea este mai mare, cu atît pare mai legitim să se dea numele de limbă idiomului celui mai rîspîndit și mai cultivat și numele de dialect sau de grai idiomului mai puțin răspîndit și mai puțin cultivat. Primei părți a raționamentului de mai sus nu i se poate aduce nici o obiecție. Intr-adevăr, cu cît numărul asemănărilor lingvistice dintre două idiomuri este mai mare, cu atît gradul lor de înrudire este mai sigur. Cît privește însă denumirea unităților lingvistice locale înrudite, aceasta este altceva. Specialiștii pun astăzi între limbile romanice și limba catalană, care pînă în secolul al IX-lea ținea de provensală. în urma creării comitatului Barcelona în anul 801, catalana s-a despărțit de provensală \ dezvoltîn- du-se independent față de limba din care făcuse parte. Deși catalana are și astăzi trăsăturile lingvistice esențiale ale provensalei, ea nu mai este un dialect. Dar, dacă nu am ține seama de istoria ei exterioară și ne-am bizui numai pe numărul și importanța asemănărilor cu provensala, ar trebui s-o declarăm dialect. Din punct de vedere teoretic, din cazul analizat mai sus, rezultă că structurile a două unități lingvistice înrudite nu reprezintă un criteriu sigur de precizare a calității de limbă ori de dialect. Altminteri, sîntem obligați să declarăm catalana dialect, de pildă, al provensalei și atunci este necesar 1 A. Dauzat, L’Europe linguistique, Paris, 1940, p. 67. Vezi și M. Cohen, a. Meillet, Les langues du monde, Paris, 1952, p. 48. 8 LINGVISTICĂ GENERALĂ să se stabilească numărul și calitatea faptelor care ne dau dreptul să spunem că un idiom este limbă sau dialect. încercarea s-a făcut cu dacoromîna, cu aromîna, meglenoromîna și istroromîna, dar tendința generală a fost de a se găsi cit mai multe asemănări prin care să se demonstreze caracterul latin al acestor idiomuri, ca și cînd originea lor comună ar fi făcut și proba că sînt dialecte. Cum însă un dialect ține de o limbă, lucru atît de bine înțeles încît are valoarea unei axiome, căci nimeni, după cîte știm, nu a pretins vreodată că există dialecte de sine stătătoare, trebuia să se găsească o unitate căreia să i se subordoneze aro- mîna, meglenoromîna, istroromîna și dacoromîna. Așa s-a născut conceptul de romînă comună din care se susține că s-au dezvoltat aromîna, daco- romîna și celelalte. Ca limbă concretă, romînă comună a durat numai cîteva sute de ani pînă Ia apariția ăromînei. Nici un lingvist nu mai ține seama de romînă comună după acest moment, pentru bunul motiv că aromîna și dacoromîna nu se mai dezvoltă împreună, nu depind una de alta și nici de un trunchi comun, cum se întîmpla cînd formau o singură limbă, mai mult sau mai puțin unitară 3. ★ Așa-zisele dialecte sudice ale limbii romîne au început să fie ceva mai bine cunoscute către sfîrșitul secolului al XVIII-lea și primele decenii ale secolului al XlX-lea, dar studierea lor științifică este mai recentă, datînd de-abia de la sfîrșitul secolului al XlX-lea. Mai întîi a atras atenția aromîna, apoi istroromîna și, ultima, meglenoromîna. Editînd, în anul 1774, un vocabular aromîn de Theodor Anastas Caval- lioti, aromîn din Moscopole, Johann Thunmann afirmă că aromîna este aceeași limbă ca dacoromîna, dar mai puternic amestecată cu cuvinte grecești, că aromînii nu provin din Dacia și că în limba lor au rămas urme încă din secolul al VI-lea2. După ce Gh.C.Roja, medic aromîn dinBudapesta, a publicat, în 1808, o lucrare despre „romînii” sau ,,așa-numiți vlahi care locuiesc de cealaltă parte a Dunării”, apoi, în 1809, o încercare de unificare a ăromînei cu dacoromîna 3, Petru Maior a socotit că e preferabil ca limba romînă să ia elemente latinești din aromînă fiindcă după cum observă el, în aro- 1 Acad. Al. Graur a deschis cel dintîi discuția despre caracterul așa-ziselor dialecte romînești din sud în Studii de lingvistică generală, București, 1955, p. 112 — 127, unde a și emis ideea căi singurul criteriu de definire a limbii sau dialectului este dependența sau independența unui idiom față de altul. Pentru întreaga problemă vezi apoi : D. Macrea, Despre dialectele limbii romîne, în Limba romînă, V (1956), nr. 4, p. 66 — 69 și D. Macrea, Cîteva precizări în legătură cu problema dialectelor limbii romîne, în același loc, p. 70 — 74 ; R. Todoran, Cu privire la o pro- blemă de lingvistică în discuție: limbă și dialect, în Cercetări lingvistice I (1956), Cluj, p. 91 — 102 ; acad. Al. Rosetti, Limbă sau dialect? în SCL, IX (1958), nr. 3, p. 101 ; I. Coteanu, Și totuși istroromîna e limbă, în SCL, IX (1958), nr. 3, p. 390 ; Al. Rosetti, Limbă sau dialect?(H), în SCL, IX (1958), nr. 3, p. 395. 2 Informațiile acestea se găsesc la Th. Capidan, Aromînii, București, 1932, p. 49, unde se citează fragmentele cele mai caracteristice privind pe aromîni din cartea lui J. Thunmann, Untersuchungen liber die Geschichte der ostlichen europăischen Volker, I, Leipzig, 1774. 3 Prima lucrare a lui Gh. C. Roja este U ntersuchungen liber die Romanier oder sogenannten Wlachen, welche jenseits der Donau wohnen, Pesth, 1808, a doua : Măestria ghio- văsirii romînești cu litere latinești, care sint literele Romînilor ceale vechi, Buda. 1909, vizibil influențată de școala ardeleană. Pentru alte date, vezi Th. Capidan, op. cit., p. 67. CRITERIILE DE STABILIRE A DIALECTELOR LIMBII R0M1NE 9 mînă sînt multe cuvinte de origine latină binepăstrateîn Dialogtd pentru începutul limbii romîne, el nu vorbește despre aromîni decît numindu-iromîni din Dacia lui Aurelian, față de daco-romîni, care sînt romîni din Dacia lui Traian. Și unii și ceilalți folosesc, după P. Maior, dialecte romînești (Lexiconul budan, p. 74). După Gh. C. Roja și Petru Maior, I. Heliade Rădulescu susține că aromîna este un dialect al limbii romîne, alături de dialectul dacoromîn și cel ,,al romînilor din Elveția, Istria.... sau al romandilor”2, confundînd istroromîna cu retoromana. Prima cercetare temeinică a aromînei o face Fr. Miklosich 3 în 1881. Și după cunoscutul slavist, aromîna și dacoromîna formează două ramuri ale aceleiași limbi, amîndouă născute în sudul Dunării. Din aceste date sumare se poate ușor vedea că încă de la început există cîteva idei care marchează pînă în zilele noastre poziția lingviștilor în această chestiune. Dacă în secolul al XlX-lea, cunoașterea superficială a istoriei, îmbi- nată cu o mîndrie națională rău înțeleasă, explică ușurința considerării populației aromîne ca parte a poporului romîn, căci de aceea li se spune romîni, același fapt ia o semnificație mult mai gravă în secolul al XX-lea la cei care propagă în continuare această idee. Th. Capidan, unul dintre bunii cunoscători ai aromînei și meglenoromînei, afirma, în 1925, că ,,limba romînă a fost la bază aceeași pentru toate dialectele” și că „din această unitate a limbii și a teritoriului rezultă pînă la un punct și unitatea etnică a poporului romîn, oricare ar fi locurile unde se găsesc ei (sic !) astăzi, în Dacia Traiană, Peninsula balcanică sau Istria” 4 (sublinierea mea). Toată literatura științifică privitoare la aromîni, meglenoromîni și istroromîni conține într-o formă mai mult ori mai puțin explicită această părere. De vreme ce aromînii, meglenoromînii și istroromînii vorbesc dialecte romînești, ei sînt romîni. Există deci romîni din nordul și romîni din sudul Dunării. In felul acesta teza apariției limbii romîne în sudul Dunării prin care adversarii școlii ardelene voiau să arate că dacoromînii au venit de curînd în Dacia este răsturnată după părerea oficială, căci romînii ocupau în trecut teritorii mult mai întinse decît astăzi, cum spune de fapt Th. Capidan. Ar fi puțin folositor să înșir aici pe toți adepții acestei păreri. Mai impor- tant este să analizăm justețea punctului lor de vedere. In primul rînd, aro- mînii fac parte din poporul romîn ? Chiar după cea mai binevoitoare concepție despre perioada de dezvoltare comună a lor cu dacoromînii, ei nu au mai 1 Vezi Th. Capidan, loc. cit. 2 Curier de ambe sexe, periodul II (1838 —1840), București, 1862, ed. II, p. 37. Vezi și Th. Capidan, op. cit., p. 87. 3 în Beitrăge zur Lautlehre der Rumunischen Dialekte, Wien, 1881. 4 Th. Capidan, Meglenoromînii, I, București, 1925, p. 60. Și mai clar se exprimă autorul în primele pagini ale lucrării sale, Aromînii. Constatînd că aromînii se numesc pe sine cu termenul romanus, el scrie : ,,Această singură constatare din domeniul lingvistic ajunge ca să ne arate mai mult decît orice dovadă istorică, că, în veacurile de mijloc. .. [aromînii] au trăit în nemijlocită unitate teritorială cu frații din stînga marelui fluviu, formînd'un singur popor și simțindu-se întotdeauna deosebiți de slavii, albanezii și grecii cu care au venit în atingere . . .” (loc. cit., p. 3). Cu același argument se poate susține că retoromanii sînt și ei ... romîni, ceea ce a și făcut, de altfel I. Heliade Rădulescu înaintea lui Capidan. 10 LINGVISTICA GENERALA avut legături cu aceștia din urmă din secolul al X-lea. Dacă poporul romîn exista ca atare înainte de anul 1000, atunci aromînii sînt o parte a acestui popor. Dacă nu, atunci ei sînt urmașii unei populații romanizate din sudul Dunării. Nu este nevoie să intrăm în detalii pentru a ne da seama că popu- lațiile romanizate care locuiau în Dacia și în Peninsula Balcanică înainte de anul 1000 nu erau încă atît de bine sudate între ele pentru a le putea considera un popor după cum nici alte grupări de oameni nu atinseseră încă acest stadiu în restul Europei, de exemplu germanii, englezii, francezii etc. Vremea aceasta reprezintă o epocă de consolidare a elementelor caracte- ristice viitoarelor popoare din Europa. Aromînii nu au avut niciodată conștiința că fac parte din același popor cu dacoromînii, nici măcar în perioada cînd scriitori de ai lor ca Gh. Constatin Roja și Mihail C. Boiangi, influențați de școala ardeleană, s-au străduit să le arate că ei sînt tot una cu dacoromînii. Cu toate încercările insistente făcute din Romînia în cursul secolelor al XlX-lea și al XX-lea \ o mișcare populară în direcția aceasta nu s-a produs printre aromîni, dar nu atît fiindcă ei sînt niște bieți păstori lipsiți de orice preocupare mai înaltă și profund înapoiați, cum sînt considerați de unul dintre apărătorii ideii că limba lor este un dialect romînesc, ci pentru că nu aveau nici un fel de tradiție în acest sens. Limba aromînilor seamănă foarte bine cu cea a dacoromînilor, ceea ce este perfect normal, de vreme ce amîndouă au aceeași origine, amîndouă s-au dezvoltat pe un fond trac și au suferit o serie de influențe similare, influența slavă meridională, greacă și turcă. Este de la sine înțeles că în aceste condiții numărul de particularități comune din perioada cînd cele două idiomuri formau o unitate lingvistică2, este mai mare decît, de exemplu, numărul de particularități comune dintre dialectele italiene și limba romînă care formau și ele la un moment dat o unitate lingvistică, denumită de acad. Al. Bosetti ,,grupul apenino-balcanic”. înainte de găsirea criterii lui dependenței, pentru a se defini starea de dialect a unui idiom, s-a considerat că se poate folosi criteriul înțelegerii. Dacă cel care vorbește nu este înțeles, înseamnă, probabil că el utilizează altă limbă. De la prima vedere acest criteriu apare ca fiind prea vag, în ciuda faptului că privește una din funcțiile fundamentale ale limbii, funcția de comunicare. După cum spune Al. Philippide în Originea romînilor, II, p. 339: ,,. . . faptul însuși de a pricepe e variabil. Care pricepere ori lipsă de pricepere hotărăște : Trebuie să nu pricepi nimic pentru ca să ai a face cu o limbă deosebită ? Ori, dacă admiți o cantitate oarecare de pricepere, care e cantitatea aceea ? Care-i cantitatea de nepricepere, de la care în sus nu mai poți zice că ai a face cu un dialect al unei limbi, ci cu o limbă deosebită?” Prin urmare criteriul înțelegerii este subiectiv și nu servește la stabi- lirea diferenței dintre limbă și dialect. De aici nu decurge că funcția de comunicare a limbii este neimportantă, căci pentru a-i judeca valoarea, 1 Vezi Th. Capidan, Aromînii, p. 47 și urm., în special p. 124 — 132. 2 Vezi Al. Rosetti, Istoria limbii romîne, IV, romînă comună, București, 1941, unde se dă și bibliografia. în Limba romînă, V (1956), nr. 1, p. 8, în articolul intitulat Despre dialec- tele limbii romîne, D. Macrea înșiră principalele caracteristici ale romînei comune, după O. Densusianu, Al. Philippide, S. Pușcariu și Al. Rosetti. CRITERIILE DE STABILIRE A DIALECTELOR LIMBII ROMÎNE 11 trebuie să-i fixăm mai întîi condițiile. Astfel, funcția de comunicare a unei limbi nu este același lucru cu funcția de comunicare a limbii în general. Aspectul ei concret depinde de timp — deși romînă este o limbă latină, totuși vorbitorii limbii romîne nu înțeleg latina, dacă nu au învățat-o ca pe o limbă străină — depinde de caracterele generale ale comunității sociale care vor- bește o limbă sau un dialect, de istoria acestei comunități etc. Cu toate că importanța criteriului înțelegerii este foarte mică în situația care ne intere- sează, s-a mai făcut apel la el în discuțiile din ultima vreme, pentru a se demonstra că aromîna, meglenoromîna și istroromîna se înțeleg ușor de un vorbitor al dacoromînei L Pentru a ilustra cît de subiectiv este acest fel de a vedea lucrurile, amintim în fugă rezervele pe care le aveau primii daco- romîni care au cunoscut ceva mai bine aromîna, P. Maior și I. Heliade Rădulescu, cărora aromîna nu li se părea ușor de înțeles 2. Respingînd criteriul înțelegerii, căci, cum se vede, el nu merită re- ținut, Al. Philippide credea că problema se rezolvă prin criteriul înrudirii, înțeles de el într-un anumit fel. ,,Pentru mine, spune el, lucrul principal nu este de a constata că limbile cutare derivă din aceeași limbă primitivă, ci de a constata cum în felul de fi al limbilor se manifestează înrudirea etnică a neamurilor care le vorbesc și ceea ce mă preocupă este de a arăta cum se poate proba că cutare limbi, cîteodată foarte deosebite la un moment dat una de alta, sînt vorbite de același neam de oameni” 3. Opunîndu-se ideii lui A. Meillet că limba este organul unei societăți, autorul declară că, pentru eJ, limba este și organul unui neam de oameni și înrudirea limbilor este mai de grabă o chestiune biologică. O chestiune pusă însă fundamental greșit, în opoziție totală cu școala sociologică și, în această privință, și cu școala lingvistică marxistă. Trecerea limbii din domeniul cercetării științifice a societății în acela al înrudirii etnice este o renunțare la orice obiectivitate lingvistică. De aceea, autorul citat se înșeală profund cînd vrea să decidă prin criterii etnice de ce se pronunță c în unele dialecte dacoromîne și de ce / în aromînă.Dar cum Philippide a întrebuințat statis- tica în scopul propus și cum el trage concluzii asupra calității de limbă sau dialect a ăromînei, meglenoromînei și istroromînei, după numărul de asemă- nări și deosebiri, dînd astfel criteriului înrudirii o formă concretă și o apa- rență obiectivă, este necesar să supunem unei judecăți critice atît metoda cît și concluziile ei. Lucrul devine și mai necesar cînd constatăm că și alți lingviști conchid că aromîna, meglenoromîna sau istroromîna sînt dialecte ale limbii romîne și pentru că din unitatea limbii romîne comune și a teri- toriului ei ,, rezultă pînă la un punct unitatea etnică a poporului romîn” 4. Este interesant că Th. Capidan procedează ca Philippide pentru a-și ilustra teza, adică înregistrează asemănările și deosebirile dintre aromînă, daco- romînă, meglenoromînă și istroromînă și se oprește la un număr de particu- 1 D. Macrea, Despre dialectele limbii romîne, în Limba romînă, V (1956), nr. 1, p. 17, unde se compară texte din acest punct de vedere. Vezi răspunsul acad. Al. Graur, în Limba .romînă, V (1956), nr. 5, p. 66. 2 Vezi citatele anterioare. 3 AL Philippide, Originea romînilor, II, p. 339, în notă. 4 Th. Capidan, vezi citatul în întregime la p. 9, nota 4. BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE LINGVISTICĂ PERIODICE Nr._______________ 12 LINGVISTICĂ GENERALA larități specifice pe care încearcă să le speculeze științific x. Aceste parti- cularități sînt mai ales de natură fonetică. Să ne oprim puțin asupra lor. Pronunțarea unui sunet depinde de atît de mulți factori, încît a socoti că asemănările de rostire se datoresc din principiu unei comunități etnice înseamnă a face o exagerare riscantă. în dialectele dacoromînei, dentalele se pronunță variat; în Banat ca africate, în Crișana sînt numai înmuiate, în Muntenia și Moldova sînt dentale dure. La această situație s-a ajuns prin influențe străine2, cum a arătat de curînd I. Pătruț. Asemenea cazuri nu pot fi utilizate ca argument în favoarea caracterului de limbă sau de dialect al unui idiom, și nici nu spun mare lucru — se înțelege de la sine — despre unitatea etnică. Structura gramaticală, ca dovadă a înrudirii dintre idiomuri, este și ea un criteriu insuficient pentru stabilirea stadiului de limbă sau dialect, căci din constatarea că toate limbile romanice au struc- tură gramaticală latină nu se vede de ce spaniola, italiana sau romînă sînt limbi, și nu dialecte. Analiza atentă a asemănărilor și diferențelor dintre idiomuri, chiar cînd este făcută prin aplicarea fără greșeală a metodei istorico-comparative, nu poate da decît gradul de înrudire a acestor idiomuri, nu și diferențele limbii față de dialect. Se impune deci concluzia că valoarea de limbă sau de dialect a unui idiom nu poate rezulta decît din aplicarea criteriului dependenței și căr prin urmare, un idiom se transformă în limbă din clipa cînd începe să se dezvolte în mod independent și rămîne dialect atîta vreme cît depinde de alt idiom. Dependența sau independența lingvistică nu are legătură obli- gatorie cu hotarele politice. Provensala și catalana sînt limbi, deși prima se vorbește în statul francez, a doua în cel spaniol. în schimb engleza din Statele Unite este tot engleză, deși se află în afara granițelor Angliei, ita- liana din Elveția este tot italiană etc. Dependența sau independența unui idiom față de altul este în funcție de gruparea mai mult sau mai puțin permanentă a indivizilor care îl vorbesc în jurul anumitor centre economice sau sociale, de existența sau inexistența unei tradiții culturale, a unei forme scrise literare a idiomului, de existența sau inexistența unei tendințe de unificare etc. Sînt, de fapt, două cauze principale datorită cărora o limbă transplantată într-o regiune deosebită de aceea în care se vorbește în mod curent sau cuprinsă în alt stat își păstrează totuși calitatea originară. în primul rînd, contactul dintre două populații de aceeași limbă nu se asigură numai prin conviețuire. El poate fi continuat, de exemplu, prin literatură, în al doilea rînd, cînd o limbă este adusă într-o regiune nouă de coloniști de felul celor care au emigrat din Anglia în Statele Unite sau din Spania în Argentina, limba aceea are, în principiu aceleași dialecte ca și limba metro- polei, pe lîngă faptul incontestabil că metropola își exercită influența ling- vistică multă vreme. De aceea nu formele de organizare politică, statul sau regimul social-politic decid, ci raportul lingvistic de dependență sau in- dependență. 1 Vezi în această privință Th. Capidan, Meglenoromînii. 2 I. Pătruț, Influences slaues et magijares sur Ies parlers roumains, în Romanoslavica,. I, București, 1958, p. 36. CRITERIILE DE STABILIRE A DIALECTELOR LIMBII ROMÎNE 13 întemeindu-se numai pe principiul genealogic, susținătorii tezei și ai termenului de romînă comună pentru latina balcanică tîrzie împing problema într-un impas. Potrivit cu principiul genealogic, romînă este latina vorbită neîntrerupt în regiunea Dunării, franceza este latina vorbită neîntrerupt în Galia ș.a.m.d. Dai, spre a decide cînd merită latina vorbită neîntrerupt în regiunea Dunării numele de romînă, cînd merită latina vor- bită neîntrerupt în Galia numele de franceză ș.a.m.d. nu avem decît o al- ternativă. Sau considerăm că din momentul cînd în regiunile respective a început să se vorbească latinește am și avut limbă romînă, limbă franceză etc. — o soluție consecventă cu principiul genealogic — sau admitem că aducerea limbii latine în Dacia ori în Galia nu înseamnă încă nimic pentru latină, care nu se schimbă prin acest act. în cazul din urmă sîntem obli- gați să ne hotărîm de cînd și de ce latina a devenit altceva. Unii romaniști consideră că latina din orient a devenit altceva „după ce, printr-o serie de împrejurări politice, economice și sociale, latina vul- gară și-a pierdut unitatea, fărămițîndu-se în limbile ce erau să devină lim- bile romanice de astăzi, deci după secolul al IV-lea, pentru provinciile orientale ale imperiului roman, cînd Dacia este separată de lumea romanică occidentală și romînă capătă trăsăturile sale caracteristice. . . Așadar, în- cepînd din secolul al V-lea, latina din provinciile dunărene își accentuează trăsăturile proprii, dezvoltîndu-se în mod independent de celelalte limbi romanice, chiar și de dalmată, cu care formase odinioară grupul oriental al limbilor romanice”1 (sublinierile mele). Criteriul fundamental este deci un fapt din afara limbii, separarea Daciei din lumea romanică occidentală în secolul al IV-lea. După această dată am avea dreptul să numim latina balcanică limbă romînă, deși efec- tele lingvistice ale izolării latinei orientale nu reprezentau atunci decît niște simple posibilități. Trebuie să recunoaștem că nu există alt mod convingător de a rezolva problema. Numai un fapt exterior față de struc- tura generală a limbii ne poate ajuta să fixăm în cursul evoluției ei neîntre- rupte un moment care, prin consecințele sale ulterioare, dă acestei evo- luții o direcție nouă. După unii lingviști acest moment ar fi venirea sla- vilor în regiunea Dunării, deci tot un element din afara limbii2. Oricum, ceea ce contează este dezvoltarea independentă a latinei orientale de cea occidentală determinată de ruperea contactului dintre cele două ramuri ale ei, care pînă atunci se dezvoltau în comun. Ceea ce este valabil pentru latina orientală este valabil și pentru aromînă. Din momentul cînd aceasta din urmă este independentă, ea se află exact în situația latinei orientale față de cea occidentală, așadar în- cepînd din secolul al X-lea, aromîna, accentuîndu-și o serie de trăsături proprii, devine o limbă romanică. Criteriul fundamental al fixării carac- terului. de limbă sau dialect nu poate fi, cum a arătat din punct de ve- dere teoretic acad. Al Graur, decît criteriul dependenței sau independenței3. 1 Al. Rosetti, op. cit., p. 18 — 19, vezi și voi. I2, p. 32, al aceleiași lucrări. 2 Al. Philippide, Originea românilor, II, p. 404, vezi și O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1901, p. 324. 3 Al. Graur, Studii de lingvistică generală, București, 1955, Ed. Academiei R.P.R., p. 112-127. 14 LINGVISTICA GENERALA Pe acest temei, istroromîna, care, după O. Densusianu și acad. Al. Rosetti, reprezintă un dialect al dacoromîneix, iar după S. Pușcariu un dialect al limbii romînilor apuseni2, s-a constituit în limbă prin secolul al XH-lea sau al XlII-lea, cînd s-a despărțit de dacoromînă3. < Meglenoromîna, asupra căreia părerile sînt de asemenea împărțite4 nu constituie o limbă, pentru că vorbitorii ei se află mereu în contact cu aromînii și sînt influențați de aceștia. Ea nu se dezvoltă deci indepen- dent, fiind, alături de dialectul de nord, de cel de sud și de dialectul făr- șerot, un dialect aromîn a cărui situație este demnă de toată atenția, pen- tru că, spre deosebire de celelalte, se apropie mai mult de dacoromînă. Limba latină orientală s-a scindat nu prin înființarea unor state romanice, ci prin despărțirea lingvistică a populațiilor romanizate. Din ea s-au format întîi trei limbi romanice : dalmata, care nu interesează aici, aromîna (cu patru dialecte între care punem meglenoromîna) și daco- romîna (cu patru sau cinci dialecte)5. Din dacoromînă s-a depărțit apoi o nouă limbă romani* ă, istroromîna, atît de puternic influențată de sîrbo- croată și slovenă încît trebuie considerată o limbă mixtă pe cale de dis- pariție. Schematic, lucrurile se prezintă astfel (nu ținem seama de evo- luția latinei occidentale după secolul al IV-lea) : 1 O. Densusianu, op. cit., p. 288 ș. urm., Al. Rosetti, Sur la repartition dialectale de l’istro-roumain, în Melanges linguistiques, București, 1947, p. 425. 2 S. Pușcariu, Stadii islroromîne, II, București, 1926, p. 311. 3 I. Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromîna), București, 1957, p. 7 ș. urm. Același^ A propos des langues mixtes (sur 1’ istroroumain), în Melanges linguistiques publies ă l’occasion du Viile Congres internațional des linguistes ă Oslo, Bucarest, 1957, p. 129 ș. urm. 4 Th. Capidan, Meglenoromânii, I, București, 1925, p. 72 — 75, susține că meglenoromîna este un dialect de același fel ca aromîna și dacoromîna, O. Densusianu, loc. cit., vede în megle- noromînă un dialect al dacoromînei, Al. Philippide, op. cit., p. 565, vezi și p. 398, și Al. R.?setti, Istoria limbii romîne, IV, romînă comună, București, 1941, p. 6, socotesc meglenoromîna o ramură a ăromînei. 5 Utilizez terminologia tradițională, cu toate că mai potrivit ar fi să numim dacoromîna romînă, meglenoromîna meglenită și istroromîna istriană. Aromîna ar trebui numită tot astfel fiindcă vorbitorii ei își spun armîn. CRITERIILE DE STABILIRE A DIALECTELOR LIMBII ROMÎNE 15 După concepția aceasta, cele două ramuri principale ale latinei bal- canice, aromîna și dacoromîna, nu s-au putut transforma în limbi decît după ce o împrejurare oarecare, dar nu de ordin lingvistic, le-a făcut să fie independente una față de cealaltă. In istoria popoarelor balcanice, această împrejurare nu putea să fie decît venirea slavilor și organizarea lor politică, fenomene anterioare secolului al X-lea. Prin urmare, data apa- riției dacoromînei și aromînei trebuie să fie mai veche. Afară de momentul despărțirii, ar trebui revizuite și părerile privi- toare la așezarea geografică a vorbitorilor celor două limbi în momentul despărțirii lor, în sensul că ruperea contactului dintre populațiile romani- zate din stînga Dunării și cele din dreapta Dunării s-a produs, desigur, după direcțiile de așezare a slavilor în peninsula balcanică. Se prea poate că, în timp ce în partea de răsărit a peninsulei balcanice populațiile acestea să nu mai fi fost în contact, în partea de apus legăturile dintre ele să se fi menținut vreme ceva mai îndelungată. Constatările în legătură cu evoluția generală a latinei orientale duc și la concluzii de metodologie. Pentru a studia raporturile dintre cele patru limbi ieșite din latina orientală este necesar să se constituie în cadrul romanisticii 0 ramură nouă, care ar avea ca obiect principal stabilirea modului cum a evoluat latina orientală și desprinderea legăturilor, a gra- dului de înrudire și a tendințelor de dezvoltare a celor patru limbi neola- tine orientale. în felul acesta, aromîna, care ar fi una din preocupările de bază ale lingvisticii romanice orientale, alături de dacoromînă, nu ar mai fi tratată în studiile de limbă romînă ca ceva cunoscut pentru că este, din punctul de vedere pe care l-am respins mai înainte, un dialect al ro- £ei și își va găsi specialistul care va întocmi o gramatică istorică la fel >entru orice altă limbă și o gramatică descriptivă mai clară decît cele । s-au făcut pînă acum, prea mult dominate de dorința de a dovedi i aromîna este dialect romîn. Altfel se vor contura, în aceste condiții, ructura dialectală a aromînei, încă insuficient de bine cunoscută, și in- uențele exercitate asupra acestei limbi. Altfel vor apărea și diversele ipecte ale evoluției dacoromînei, căci, aplicînd un criteriu obiectiv la Jațiile dintre aceasta și aromînă, multe din vederile anterioare se vor arifica sau schimba. Limba romînă ar fi deci mai bine prezentată în evo- ția ei, iar romanistica ar cîștiga multe precdzări, mai ales că în ramura orientală s-ar cuprinde și studiile de dalmată. Ar fi, în fine, nevoie, n cauza modului de dezvoltare a limbilor romanice orientale, de disci- ine auxiliare. Studii de limba albaneză, greacă și bulgară ar completa inoștințele noastre actuale despre dezvoltarea aromînei și dacoromînei. j )ate acestea la un Ioc vor decide în mod mai competent decît pînă acum j upra teritoriului pe care s-au vorbit aromîna și dacoromîna în îndepăr- tul ev mediu, asupra diferențierilor dialectale din acea epocă etc. Constituirea acestei ramuri a lingvisticii romanice este așadar o jcesitate pentru limba romînă. 19 FILOLOGIE SARCINILE ACTUALE ALE FILOLOGIEI ROMÎNE DE J. BYCK Făcînd, în paginile acestei reviste1, o schiță de istorie a filologiei romîne, am arătat că această disciplină a cunoscut cîndva momente de strălucire și mi-am exprimat surprinderea și durerea că în zilele noastre, cînd cercetarea limbii romîne se face cu atîta stăruință, pasiunea pentru studiile filologice e pe cale să se stingă. Observînd că toț mai puțini sînt aceia care li se consacră și tot mai slab interesul cercurilor largi pentru ele, afirmam în concluzie că, în condițiile create astăzi pentru cercetările științifice, filologia romînă nu va întîrzia să-și reia elanul și-și va re- ocupa locul de cinste printre disciplinele istorico-sociale. Optimismul meu s-a dovedit a fi fost întemeiat. în ultima vreme, preocupările filologice și-au deschis drum larg în activitatea Institutului de lingvistică din București și știu că nici filialele din Cluj și Iași nu se găsesc mai prejos. Se pare că și în învățămîntul superior se acordă tot mai multă atenție problemelor de filologie și tineretul universitar primește cu interes îndrumările legate de studiul textelor și al limbii vechi. Trebuie să vedem o izbîndă în faptul că Institutul de lingvistică din București pune la dispoziția cercetătorilor în ale filologiei o însemnată porțiune din paginile revistei Limba romînă, iar Editura Academiei R.P.R, așteaptă ca filologii să-i îndrepte cît mai multe lucrări spre tipărire. Acest reviriment își găsește explicația în concepția marxistă care stă la baza întregii noastre activități științifice de astăzi. Aplicînd me- toda dialectică la. studiul limbii și literaturii noastre, cercetătorii s-au izbit de marile lacune ce stăruie de mulți ani în materie de documentare și au făcut mari eforturi în vederea unei informări cît de aproximative. Fărî- c chiar aflate ite, fie ii aces- netode prindă apărut, trebuie ;ă par- ncheie e, vor . Vom tudiul limbii scrii- bii se- unțită u cele i ono- eajma .că pe sigure 3U cît intoc- l Dic- t mai inte- mtre. tărim țeluri vechi ii ro- oziție expe- relor, ^rare, ipții, 3ăror se în 1 Limba romînă, VI (1957), nr. 1, p. 11 ș. urm. 2. - c. 241 18 FILOLOGIE mițată în investigații de amănunt, energia oamenilor de știință se îndrep- tase prea puțin către lucrările de sinteză, iar cei care, concentrîndu-și atenția spre problemele generale, au neglijat o mare parte din fapte, au dat opere cu multe lacune și cu interpretări desprinse de realitate. Chiar cei care nu și-au cruțat puterile și s-au străduit să strîngă atît de mult material încît să poată construi o imagine cît mai desăvîrșită a limbii sau literaturii unei epoci nu au fost mai norocoși. Astfel, lucrarea lui O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, al cărei volum al II-lea este consacrat studiului limbii din secolul al XVI-lea, a fost considerată și mai poate fi considerată și astăzi nu numai ca cea dintîi operă care să îmbrățișeze o epocă întreagă din desfășurarea limbii romîne, dar și una dintre cele mai metodice lucrări în materie de istorie a limbii noastre. Această lucrare, a fost compusă aproape în întregime cu materialul cules de însuși autorul ei. Monografii privitoare la limba unui text sau la problemele particulare ale foneticii, gramaticii sau vocabularului secolului al XVI-lea nu i-au prea stat la îndemînă. Utilizată ca singurul izvor de informație pentru faptele de limbă prezente în textele din această vreme și apreciată pentru ordonarea metodică a datelor și justa interpretare a celor mai multe dintre ele, scrierea lui O. Densu- sianu este astăzi departe de a mai putea satisface exigențele cercetă- torilor. Faptul nu ne poate surprinde, dacă ținem seama că volumul al II-lea din Histoire de la langue roumaine a fost elaborat acum o jumătate de veac (prima lui fasciculă a apărut în 1914, publicarea totală întîrziind pînă în 1938). De atunci izvoarele limbii secolului al XVI-lea s-au îmbogățit considerabil și se simte tot mai mult nevoia atragerii lor în cîmpul cer- cetărilor. Nici Dicționarul limbii romîne editat de vechea Academie .Romînă nu e la înălțimea concepțiilor noastre de astăzi. Construit pe baze istorice, el nu a fost ajutat de lucrări pregătitoare, iar autorii lui s-au folosit de un material cules pe sărite. Nu încape îndoială că un asemenea dicționar nu poate fi complet, după cum nu ne putem aștepta ca interpretările cu- prinse într-însul să fie totdeauna întemeiate. Utilizîndu-1 și astăzi ca. singurul dicționar general al limbii romîne, cercetătorii își dau însă seama la fiece pas de lacunele lui. Conștienți de scăderile frumoaselor începuturi ale lingvisticii romî- nești, oamenii de știință de astăzi simt nevoia să înlăture greșelile înain- tașilor și să-și fixeze metode de lucru impecabile. în vederea împlinirii acestui comandament, tinerii noștri filologi au un rol de căpetenie. Ei trebuie, mai întîi, să scoată la lumină acele monumente de limbă romînă ce stau ascunse în biblioteci la dispoziția a prea puțini curioși. Spre deosebire de vremea cînd cutare manuscrise sau tipărituri vechi con- stituiau— cum se plîngea N. lorga — ,,un secret de birou al Academiei Bomîne”, sau cînd dr. M. Gaster își exprima regretul că nu poate exa- mina manuscrisul unei cărți populare fiindcă el se află acasă la unul din membrii marcanți ai Academiei, arhivele noastre țin la îndemînă cerce- SARCINILE ACTUALE ALE FILOLOGIEI ROMÎNE 19 tătorilor cele mai de preț exemplare tipărite sau manuscrise. Se fac chiar înlesniri de procurare a fotocopiilor de pe manuscrise și tipărituri aflate în bibliotecile de peste hotare. E nevoie de cît mai multe ediții, fie că e vorba de texte inedite, fie că se reiau texte editate în mod nesatisfăcător. în vederea elaborării aces- tora se impune însușirea celei mai sigure metode de editare, a unei metode care să asigure folosirea textelor de către orice om de știință. Paralel cu editarea textelor, filologii noștri vor trebui să întreprindă lucrări privitoare la istoria fiecărui text, la împrejurările în care a apărut, la grafia lui și, mai cu seamă, la limba lui. Studiul limbii textelor trebuie să fie cît se poate de meticulos, să epuizeze problemele de gramatică par- ticulare și generale, să analizeze elementele vocabularului și să se încheie cu un indice general și analitic al cuvintelor. Studiile și glosarele întocmite pe texte sau pe grupe de texte, vor deschide calea elaborării de studii și glosare pe autori și pe epoci. Vom avea astfel studiul limbii lui Coresi însoțit de Lexicul lui Coresi, studiul limbii secolului al XVI-lea și Lexicul secolului al XVI-lea, studiul limbii lui Varlaam, Dosoftei, a Bibliei lui Șerban, Lexicul fiecăruia dintre scrii- torii epocii sau a operelor mai de seamă, încheiate cu studiul limbii se- colului al XVII-lea și cu Lexicul secolului al XVII-lea ș.a.m.d. Prin inițierea acestei campanii de editare și de analiză amănunțită a celor mai vechi monumente de limbă romînească, — începînd cu cele mai îndepărtate înregistrări de elemente romînești în toponimie și ono- mastică, în actele și scrierile redactate în alte limbi, și oprindu-se în preajma secolului al XlX-lea — Academia R.P.R. și Institutele de lingvistică pe care le tutelează deschid, o dată pentru totdeauna, calea celei mai sigure documentări. Această documentare e cu atît mai necesară astăzi cu cît se lucrează la dezvăluirea tainelor începuturilor limbii romîne și la întoc- mirea istoriei vocabularului romînesc, pe care o va cuprinde viitorul Dic- ționar general al limbii romîne. Pentru ca eforturile noii generații de filologi să dea roade cît mai bune, e necesar să se stabilească o unitate de muncă nu numai în inte- riorul acelorași instituții, dar și între instituțiile similare din diversele centre. Experiența de pînă acum ne-a format convingerea, pe care ne-o întărim cu fiece zi ce trece, că activitatea în colectiv e capabilă să atingă țeluri considerate pînă acum ca inaccesibile. Colaborarea trebuie chiar extinsă. Studiul textelor noastre vechi este strîns legat de istoria romînilor și în special de istoria literaturii ro- mîne. Filologul face mereu apel la datele pe care i le pun la dispoziție istoricii tuturor domeniilor vieții sociale, iar aceștia au nevoie de expe- riența filologului. Nu se poate concepe istoria fără cercetarea izvoarelor, nici elaborarea istoriei literaturii fără analiza tuturor operelor literare, iar publicarea izvoarelor istorice, acte, scrisori, cronici, pravile, inscripții, pretinde o serioasă pregătire filologică. Institutele de istorie, de istorie a literaturii și celelalte, ale căror preocupări sînt legate de cercetarea izvoarelor scrise, trebuie atrase în 20 FILOLOGIE cercul de activitate filologică și nu încape îndoială că cercetătorii își vor fi de folos unii altora. Unitatea de vederi se poate stabili doar pe cale de discuții și aș fi bucuros să văd desfășurîndu-se în paginile revistei Limba romînă dezba- terile specialiștilor legate de problemele filologiei romîne. în ceea ce mă privește, mă înscriu, între altele, cu expunerea concepției mele privi- toare la transcrierea textelor vechi. PROIECT DE TRANSCRIERE A TEXTELOR CU CARACTERE LATINE DIN SECOLUL AL XIX-LEA DE F. ASAN, GH. BULGĂR, și G. CĂPLESCU Cu ocazia începerii lucrărilor pregătitoare în vederea elaborării Dicționarului general al limbii romîne s-a discutat în cadrul colectivului de lexicologie al Institutului de lingvistică din București felul cum trebuie redate citatele din textele secolului trecut (prin transliterație sau prin transcriere interpretativă?). Principiul transliterației nu a fost adoptat, deoarece el ar fi dus la păstrarea aspectului grafic cu prețul renunțării la realitatea lingvistică. în urma discuțiilor a fost adoptat proiectul de mai jos, alcătuit de tov. F. Asan, Gh. Bulgăr și G. Găplescu. Publicăm acest proiect spre discutare, considerînd că va interesa pe cei care se ocupă de editarea operelor clasicilor romîni d.n secolul al XlX-lea. Principala dificultate în transcrierea citatelor din autorii secolului al XlX-lea se datorează imensei varietăți de principii ortografice aplicate de scriitori, editori și tipografi. Principiul general pe care l-am adoptat în proiectul de față es^e acela al interpretării grafiilor pentru restabilirea realității lingvistice. Pe baza acestui principiu propunem următoarele : 1. Se vor păstra acele particularități care corespund unei pronun- țări învechite sau regionale, fie că ele corespund intenției autorului de a caracteriza prin particularități de grai un personaj, de a obține anumite efecte artistice etc., fie că ele sînt proprii vorbirii autorului însuși. 2. Se vor înlătura particularitățile grafice, aplicîndu-se în mod obli- gatoriu normele ortografice în vigoare. De exemplu : d = z ; g = ț ; â = î; ce = ă; 6 = oa; e = ea; 6 = ă ; 6 = î; dela = de la; înegri = în- negri etc. Observație. Se vor înlătura grafiile etimologiste, chiar dacă ele au determinat o pronunțare pedantă1. De exemplu : resare = răsare; rezbi = 1 Chiar Cipariu recunoaște că : „Se pronunță vediendu cu T> în silaba ue”, iar mai departe, reu, reci, respundu sînt date ca exemple de pronunțare cula lui e. (Analele Societății Academice, 1867, p. 92). 22 FILOLOGIE = răzbi ; reu = rău ; seu = său ; zimbet = zîrnbet; zină = zînă ; sin = = sîn etc. 3. Se vor aplica regulile de punctuație în vigoare. Detalii în legătură cu aplicarea principiilor adoptate : a se păstrează în : barbat, pacat, tatar, daca cînd corespunde unei pronunțări regionale. ă, e, î, care puteau reda pe ă și î, se vor transcrie ă sau î con- form cu pronunțarea literară actuală, în afara cazurilor în care se cunoaște o pronunțare diferită (regională) de cea literară. De exemplu : întâmplări = întîmplări vezănd = văzînd; cănd = cînd etc., dar pănă, întâi. ă se transcrie e în cazuri ca : patriă = patrie ; filologiă = filologie, e la început de silabă se transcrie ie, conform ortografiei actuale1. De exemplu : boer = boier ; întemeere = întemeiere ; eși = ieși ; epure = iepure etc. e se păstrează în : beutură, flecău, strein, pasere, omet, țipet, gemet, șepte, jele etc. și în : ușe, mătușe, jeratic etc., conform pronun- țării regionale. e după labiale se păstrează conform pronunțării nordice în : fer, peri, pept etc. i final se transcrie i, cînd notează pronunțarea muiată a consoanei. De exemplu : grajdi, cuptori etc. i se înlocuiește cu î în : a) gerunziile și participiile verbelor în î ; de exemplu : urină = urînd; urit = urît etc. ; b) inițial, urmat de o nazală, potrivit ortografiei actuale. De exemplu : imbăta = = îmbăta ; îmbrăca = îmbrăca ; impăca = împăca', înapoi = înapoi ; întreg = întreg etc. • ii se păstrează în priimi. u și u la finală se suprimă, conform ortografiei actuale. sunt se înlocuiește peste tot cu sînt. ea (sau iea) se transcriu ia, conform ortografiei actuale. De exemplu : earbă = iarbă ; eatâ = iată ; trebuea = trebuia ; sfătuiea = sfătuia etc. • oă, ue, se transcriu uă în : zioă = ziuă; doă = două; noue = nouă; doue = două. Consoanele duble nu se păstrează decît în cazurile prevăzute de ortografia actuală. eh, în cuvinte ca : Christos, chor, character etc., se transcrie c (Cris- tos, cor, caracter). qu se transcrie c. De exemplu : qualitate = calitate; quantitate = = cantitate ; quare = care. 1 „Ca ie se rostește e la începutul fiecărei silabe” (I. C. Massim, Analele Societății Acade- mice, 1867, p. 82). PROIECT DE TRANSCRIERE A TEXTELOR DIN SEC. AL XIX-LEA 23 Consoanele nemuiate în cazuri ca : ț-am, ș-a, acelaș etc. se transcriu ca atare. 5 intervocalic, urmat de sonore sau final se transcrie 2, conform or- tografiei actuale. De exemplu : poesie = poezie; roșă = roză; tesă = teză; isvor = izvor; desbrăca = dezbrăca; frances = francez; engles = englez etc. £ se păstrează în : filosof, basin etc., unde corespunde pronunțării. s se păstrează în : esemplu, espunere, estract etc. unde corespunde pronunțării. 5 se păstrează în pluralele : albaștri1, miniștri, povesti, acești etc. Grupurile ti (pentru ț) și si (pentru s) se vor transcrie ț și ș. De exemplu : fatia = fața; asia = așa etc. Grupurile sci, sce se transcriu ști, ște. De exemplu : sciu = știu; pesce = pește etc. Genitiv-dativul substantivelor feminine de tipul: casii, grădinei, vii, viii se păstrează. Este de la sine înțeles că nu am putut prevedea toate cazurile care pun probleme. Aceste cazuri vor fi rezolvate în spiritul principiilor enun- țate mai sus, pe baza unei documentări prealabile. Dăm mai jos — în text paralel (original și transcris) — cîte un frag- ment din I. Heliade Eădulescu, V. Alecsandri și I. Slavici, pentru a exem- plifica aplicarea normelor din proiectul nostru. Toamna Salutare ! lemne triste, que verdi galbene ’nnegriți, Frundi, que cădend risipite pe livedi ve vestediți ! Salutare ! voi frumose dille que ați mai remas, în voi tânguirea Firii urmeadă «c’un slab, trist pas. Toamna Salutare, lemne triste, ce verzi galbene-nnegriți, Frunzi ce căzînd risipite pe li- vezi vă vestejiți! Salutare! voi frumoase zile ce ați mai rămas, în voi tînguirea Firii urmează c-un slab, trist pas. (Curs întreg de poezie generale, de I. Heliade Râdulescu, voi, 1, București, 1868, p. 90) Leonaș. Ha, ha, ha, ha! ... încă așa babă strechietă !.. .Audi? ... ha, ha, ha... Cică, se nu fac abus! (imitâpd’pe Chirița), Ah, Leonaș... dacă me iubești... mena- jarisește-me.. .lasă-me, se fug... me muncește cugetul... Ha, ha, ha.. .bine că i-am prins potretu la mînă.. .de-acum îi la cheremul 1 Cf. dr. H. Tiktin. Riimiinisch-deutsches Leonaș. Ha, ha, ha, ha! ... încă așa babă strechietă !. . .Auzi? ...ha, ha, ha... Cică să nu fac abuz ! (imitînd pe Chirița), Ah, Leonaș... dacă mă iubești... menajarisește-mă... lasă-mă să fug... mă muncește cugetul... Ha, ha, ha... bine că i-am prins portretu la mînă... de-acum îi Worterbuch. București, 1903—1924, s.v. 24 FILOLOGIE meu . . . A ! Chirițoae, m’ai alun- gat de la Bârzoieni?. . . te-oiu în- veța eu ... Am giurat se-i gioc feste peste feste ... și ved că păn- acum’mi merge bine . . . Baba nu me cunoaște sub uniforma asta mili- tărească... ea me crede că-s ofi- ger . . . minunat ! ... De m’ași pu- tea încalțe întâlni cu Luluța ... A !... eato ... (se trage mai de- oparte în fund și privesce cu dra- goste la Luluța). la cheremul meu ... A! Chiri- țoaie, m-ai alungat de la Bîrzoieni ? . . . te-oi învăța eu . .. Am giurat să-i gioc feste peste feste ... și văd că păn-acum-mi merge bine ... Baba nu mă cunoaște sub uniforma asta militărească ... ea mă crede că-s ofițer . .. minunat! De m-aș putea încalțe întîlni cu Luluța. .. A!. . . iat-o !. . . (se trage mai deoparte în fund și privește cu dragoste la Luluța). (Vasile Alecsandri, Opere complete, Teatru, voi. II, București, 1875, p. 513) Ciasurile treceau și în trecerea lor ea tot mai mult se amețea, în- cât, sosind zioa de Sâmbătă, ea umbla buiguită, fără de a-și mai putea da samă despre vre-un gănd hotărit. Ceasurile treceau și în trecerea lor ea tot mai mult se amețea, încît, sosind ziua de sîmbătă, ea umbla buiguită, fără de a-și mai putea da samă despre vreun gînd hotărît. (Novele din popor de loan Slavici, București, 1881, p. 63) GRAMATICA ȘI VOCABULAR CONTRIBUȚII ȘI NOTE LEXICOLOGICE DE Acad, iorgu iordan Cu numărul de față, revista noastră inaugurează o rubrică nouă,, avînd titlul de mai sus. Rostul acestei rubrici este să dea cititorilor pri- lejul de a comunica, sub formă de material brut sau prelucrat în articole destinate tiparului, informații de tot felul cu privire la lexicul limbii noastre și să ajute astfel pe colaboratorii Dicționarului general al limbii romîne, a cărui elaborare a fost reluată acum de curînd, la îmbogățirea conținutului acestei opere prin cuvinte, sensuri, etimologii etc. necon- semnate încă în operele lexicografice romînești întocmite pînă acum. Munca în această direcție este relativ ușoară, întrucît nu cere un efort deosebit. Contactul cu limba vorbită, sub toate aspectele ei, precum și lecturile lingvistice, literare etc. pun pe oricare dintre noi în situația de a înregistra cuvinte noi în sens strict, nuanțe semantice noi ale cuvintelor existente în dicționare, locuțiuni necunoscute acestora și de a găsi eti- mologii pentru cuvintele încă neexplicate sau absente în lucrările noastre lexicografice. Prima serie de ,,contribuții lexicologice” are de autor, cum se vede din ceea ce urmează, pe tov. VI. Diimba, un bun cunoscător al limbii și graiurilor romînești, precum și al unora dintre limbile care au influențat pe a noastră. D-sa continuă, de fapt, o tradiție pe care nu știu de ce au părăsit-o chiar cei ce au participat la crearea ei. Printre aceștia mă număr eu însumi, care am publicat, în BJFR, de-a lungul cîtorva ani, un număr mare de „Note lexicologice”, în ordine alfabetică (ultima literă prelucrată de mine a fost M). Exemplul dat de tov. Drimba mă determină să reiau munca întreruptă acum 12 ani și să vin cît de curînd, cu continuarea însemnărilor mele lexicologice de la litera N încolo. Trebuie să mai arăt, înainte de a termina această scurtă introducere la contribuțiile tov. Drimba, că și alte periodice lingvistice romînești dinaintea celui de-al doilea război mondial (în frunte cu Dacoromania) au avut o rubrică oarecum asemănătoare, a cărei greutate principală cădea însă pe latura etimologică a materialului lexical în discuție. CONTRIBUȚII LEXICOLOGICE DE VLADIMIR DRIMBA academic, ca substantiv, cu sensul ’membru al unei academii, acade- mician’, este înregistrat numai de SDLR1,!^ nici o indicație cu privire la frecvența lui. îl găsim la A. Odobescu, Scrieri literare și istorice, III, București, 1887, p.^ 622 : Mi-am îndeplinit ... datoriile mele către țară, și ca academic romîn, și ca divulgator al cunoștințelor de arheologie romî- nească.. Cuvîntul, împrumutat din it. accademico sau din rus. aKadeMUK, este azi ieșit din uz. adăurat este înregistrat în BL, V, p. 144 din valea Almăjului (Banat) cu sensul de ’nou’; ca exemplu se citează expresia tat-adăurat ’tată vitreg’ (sau ’socru’? ; cuvîntul e explicat prin ’beau-pere’). Este un derivat de la locuțiunea a doua oară sau, mai degrabă, de la varianta ei adăoară (atestată în graiul romînilor din Serbia, vezi V. Bogrea, DB, IV, p. 786, n. 1). La început se va fi spus tată de-a doua oară sau tată de-adăoară, adică ’tată de-al doilea’, de unde s-a ajuns apoi, prin analogie antonimică cu tată adevărat, la forma tată adăurat. alifie apare cu sensul, curios și neobișnuit, ’pastă (comestibilă)’, în următorul pasaj din M. Sadoveanu, Frații Jderi, ESPLA, București, 1953, p. 659 : O oaie întreagă .. . tăiată felii .. . tăvălită prin seu și prin- tr-oleacă de alifie de ai (= mujdei), căruia i se zice și usturoi. Acest sens nu e înregistrat în nici unul din dicționarele romînești, nici chiar în DLRC, unde citatul de mai sus este folosit totuși (s.v. ai4). anafornită este înregistrat în DA cu două sensuri foarte diferite : ’vas (de metai sau de lemn) în care se păstrează anafura’ și (considerat ca fiind dezvoltat „prin analogie” din acesta) ’vîltoare’. Explicația etimo- 1 SDLR = August Scriban, Dicționaru limbii romînești, Iași, 1939. Celelalte abrevieri sînt cele uzuale. CONTRIBUȚII LEXICOLOGICE 27 logică, dată pentru ambele accepțiuni, și anume anaforă + sufixul in- strumental -niță, este valabilă doar pentru primul sens; cel de-al doilea constituie un cuvînt cu totul deosebit, rezultat al unei contaminări între anafor ’idem’ ( < ngr. avacpopi, cf. SDLB) și viforniță ’vijelie’, ’viscol’. aolicăî (vb. refl.) ’a se văieta ’a se boci’ : Aoleo ! Păi să fi văzut atunci cum săzvircoleașisăaolicăiadracul,ca-n ghearele morții (Șezătoarea, XIII (1913), p. 163—164). Dicționarele nu-1 înregistrează, dar dau alte două forme, foarte asemănătoare, olecăi și olicăi, cu același sens și cu o răspîndire destul de mare. Pentru explicarea lor, TDBG trimite la bg. olelikam și sîrb. lelehati, iar SDLB completează : „din oleo, ca și sîrb. lelehati din lele ’aoleu’ și bg. olelikam din olele”. Cele trei forme sînt, evident, variante ale aceluiași cuvînt : aolicăi este un derivat de la interj, aolică, paralel cu a se aoli, explicat bine de dicționare din interj, aoleo; iar olicăi și olecăi rezultă din aolicăi, prin contragerea grupului vocalic inițial (asemănătoare cu aceea pe care o prezintă oleo, variantă a lui aoleo). arar (adj.) ’rar’ : Și după atita trudă, — o viață amară, plină de zbu- cium, cu veșnice neplăceri și arare bucurii (D. Angliei, Opere complecte. Proză, București, 1924, p. 59). Cuvîntul nu figurează în dicționare cu această funcție. arc ’arcuș’ este înregistrat de DA s.v. II 4° cu atestări din Banat și Oltenia, reproduse după HEM. Sensul acesta e cunoscut și în Transil- vania ; îl întîlnim în poeziile lui O. Goga : Se-ndoaie, se frînge și tremură arcul, Și lemnul prelung se-nfioară. Și două mărgele, ca mirul de limpezi, Din gene se scurg pe vioară (Poezii, București, 1907, p. 66); Lingă fruntea lui de ceară Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară (ibid., p. 70). Ultimul citat apare și în DLBC s.v. ceară, deși la arc nu se dă sensul ’arcuș’. argintăresc ’privitor la arta argintăriei, de orfevrerie’; vezi citatul dat mai jos s.v. aurăresc și observația făcută în legătură cu acest cuvînt. aurăresc ’de orfevrerie’ : Din acest studiu variat și complet. . . am cercat să reconstituiesc,pe tărîmul arheologic al țărei noastre, ca și o istorica artelor ei din vechime, coprinsă și înlănțuită intr-un conspect general al industriei aurărești și argintărești (A. Odobescu, Scrieri literare și istorice, III, București, 1887, p. 633). Cuvîntul nu figurează în nici unul din dicțio- narele existente, nici chiar în DLBC, unde acest citat e totuși dat la sensul al doilea a lui conspect. baș-boier ’boier mare, boier de rangul întîi’ e considerat în general (începînd cu L. Șăineanu, Influența orientală, II-l, p. 39) ca fiind un compus pe teren romînesc cu pseudoprefixul baș- (prin analogie cu cuvinte ca baș-caimacam, baș-ceauș etc., primite direct din turcește) și, deci, e inclus în categoria compuselor baș-bătăuș, baș-calic, baș-marghiol etc. (vezi DA). In cazul de care ne ocupăm, compunerea s-a făcut chiar în limba turcă : 28 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR într-un firman din 21—30 noiembrie 1770 întîlnim forma bas-boyar (v. H. Dj. Siruni, Acte turcești privitoare la hotarele dunărene ale Țării Ro- mînești, București, 1942, p. 23 și planșa nr. 7). Este foarte probabil ca rom. baș-boier să fie doar o adaptare a cuvîntului turcesc, prin ,,romî- nizarea” lui boyar. băbiilică ’băbuță’ e atestat de CADE, fără nici un citat; putem da aici unul : Aoleu ! Sărac de mine ! Oameni buni ! Auzi ! Rușine Eu,, o biată băbulică ... eu ... în cîrcă^ Vai de mine ! (Victor Eftimiu, înșir’ te mărgărite ! București, 1922, p. 67). bește, atestat din fostul județ Alba cu sensul ’stricat, destrăbălat’ (Cum vorbim, II, nr. 4, p. 32), vine din magh. beste sau bestya, care, pe lingă sensul propriu ’animal’, are și sensul figurat ’prostituată’ (v. Gom- bocz Z.—Melich J., Magyar Etymologiai Szotăr, Budapesta, 1914, col. 380)., bidi (vb. intranz.) ’a trăi cu chiu cu vai, în obidă’ (DA), atestat din Maramureș, e considerat ca fiind derivat de la bidă ’nevoie, necaz, pacoste,, calamitate’ ( care reprezintă în greutatea unui corp factorul care depinde numai de acel corp. . . Masă inertă = mărime scalară a unui corp care măsoară opunerea lui față de tendința forțelor de a-1 accelera în raport cu sistemele de referință inițială. Masa inertă a unui corp e numeric egală cu valoarea reciprocă a cîtului vitezei sale prin viteza opusă cu care trebuie să rămînă, după ciocnirea și unirea lor în repaos în sistemul inerțial față de care li s-au considerat vitezele (în ipoteza că experimentul se face foarte departe de orice alte corpuri...” „mașină. Corp solid sau sistem de corpuri solide cu mobilitate mutuală, care transmite forțe sau momente, cu sau fără modificarea lucru- lui mecanic corespunzător (forța și deplasarea, momentul și unghiul de rotire). Exemple...”. 1 începînd cu voi. al IV-lea LTR are pe lingă definițiile cu caracter strict tehnic și expli- cații care pot fi înțelese de cercuri mai largi de cititori. 40 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR Explicația generală dată la masă este insuficientă și nu lămurește în nici un fel conținutul cuvîntului care rămîne mai departe neclar. Nici după lectura celorlalte două definiții (masă grea și masă inertă) nu apare limpede sensul cuvîntului. Este adevărat că tipul acesta de explicație se aseamănă cu acela care se practică în DA la cuvintele polisemantice cu multe subsensuri ca gripgă1, dar felul în care sînt date explicațiile în cele două lucrări fac ca acestea să se deosebească profund în ceea ce pri- vește caracterul lor. Ceea ce am putea reține este că la acest gen de cuvinte în care unul din sensuri se împarte în mai multe subsensuri, este bine să se pornească de la o definiție cu caracter general în care să se descrie sfera cea mai largă a noțiunii denumite de cuvîntul respectiv și numai după aceea să se treacă la explicarea subsensurilor sau a eventualilor termeni speciali. în ceea ce privește definiția dată pentru7 mașină trebuie să spunem că, oricît de corectă ar fi din punct de vedere științific, ea nu poate face pe cineva să înțeleagă accepțiunea din fizică a cuvîntului. Potrivită pentru un dicționar este definiția dată la cuvîntul mașină în DLKC : ,,Sistem tehnic alcătuit din piese cu mișcări determinate oare transformă o formă de energie în energie mecanică a unor solide mobile sau invers”. Și mai potrivite pentru un dicționar găsesc definițiile date în CCPJIH2: ,,Mecanism sau ansamblu de mecanisme pentru efectuarea unui lucru util cu ajutorul energiei transformate cheltuite pentru punerea lui în mișcare” și în Larousse3 : „Aparat combinat pentru a transmite și adesea pentru a modifica mișcarea suprimată a uneia din părțile sale de o forță motoare, cu scopul de a se produce un anumit efect”. Este adevărat că aceste definiții se depărtează puțin de la sensul strict din tehnică (unde aparat și mecanism nu sînt sinonime cu mașină), în schimb au avantajul că explică bine sensul cuvintelor, încît cititorul își dă seama perfect despre ce este vorba. Tot în aceste dicționare găsim definiții bune și accesibile pentru masă. în CCPJIH4: „Una din mărimile speciale ale mecanicii care măsoară cantitatea materiei dintr-un corp; măsura inerției corpului prin raportul dintre forțele care acționează asupra lui”. în Larousse5: Cîtul rezultat din împărțirea intensității unei forțe constante la accelerația mișcării pe care o produce, aplicată unui anumit corp. Acțiunea gravității asupra unui corp este o forță constantă în fiecare parte a globului, dar variabilă de la pol la ecuator. 1 Unde găsim : „1. Instrument cu tăiș, întrebuințat la strungărit, la răzuit și curățit, a) de rotari : o lamă lungăreață de metal ascuțită la un capăt, cu care se strungărește; b) de dogari; o lamă mică triunghiulară, ascuțită la o parte și înțepenită într-un miner lung de lemn cu care se răzuiesc doagele murdare; c) de dulgheri : servește la curățitul și răzuitul grinzilor; avînd forma unei dalte cu capătul ascuțit întors; d) de fierari...”. 2 Cjioeapb coepeMeHHoso pyccKOzo jiumepamypHozo asbika (7 voi.), MocKBa-JIeHHHrpaa 1949—1959. 3 Nouveau petit Larousse illiistre, Paris, 1952. 4 Articolul Macca. 6 Articolul masse. TERMINOLOGIA ȘTIINȚIFICĂ ȘI TEHNICĂ 41 Și în DLBC1 : „(Uneori determinat prin inertă) Mărime caracteris- tică pentru un corp, dată de cîtul dintre forța care se exercită asupra corpului și accelerația pe care o are corpul”. Cam în același gen este definită și masa grea. în legătură cu structura și conținutul definiției trebuie să arătăm că atunci cînd se definește un sens (și în special un sens tehnic) este bine să se arate întîi ceea ce se înțelege direct prin acel termen și apoi ceea ce este dependent de sensul respectiv. în DA, atmosferă „unitate de măsură” este definită : „Greutatea unei coloane de mercur avînd înălțimea de 76 cm și baza de 1 cm2 (1.033 gr) luată ca unitate de măsură a pre- siunii”. Aici se începe cu explicare echivalentului unității de măsură și după aceea se vorbește despre unitatea respectivă. Cu alte cuvinte, genul pro- xim (unitatea de măsură) este pus tocmai la sfîrșitul definiției, cînd de fapt ar fi trebuit să fie în primul rînd. în asemenea cazuri trebuie să se procedeze așa cum s-a făcut în DLBC2 unde găsim : „Unitate de măsură a presiunii gazelor (echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur înaltă de 76 cm, cu o secțiune de 1 cm2 și corespunzînd unei presiuni de 1.033 gr pe cm2)”. Mare atenție trebuie să se dea și despărțirii subsensurilor. De multe ori lexicografii sînt tentați să scoată mai multe subsensuri la un cuvînt decît acesta are în realitate. Astfel în DLBC la articolul stîlp, găsim : „Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt, care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva; p. e x t. orice element de construcție (de fier, de ciment, de piatră etc.) așezat vertical și servind la susținerea construcției (v. c o 1 o a n ă)”. în această explicație tot ceea ce urmează după p. e x t. nu este altceva decît înțelesul general în care se include și noțiunea explicată în fraza întîi. Elementele acestei explicații au fost rău alese : faptul că grinda este făcută din lemn, din ciment sau din piatră, cît și faptul că este cioplită sau nu, nu ne îndreptățesc să formăm două subsensuri. Ceea ce s-ar fi putut face aici ar fi fost ca după partea a doua a explicației (devenită partea întîi) să se dea ca sens special (spec.) și explicația că de obicei avem a face cu o piesă de lemn. Termenii tehnici compuși sau formați prin compoziție sintactică F.trebuie explicați în legătură cu sensurile cuvintelor care în sintagma ^respectivă au un sens deosebit. în dicționar legarea compuselor la cuvin- tele componente trebuie făcută în așa fel încît compusele să ilustreze ^sensuri și să ajute astfel la îmbogățirea conținutului articolelor, scoțîndu-se jîn evidență ceea ce interesează din punct de vedere lexicologie. Astfel un termen ca apă agresivă cred că ar trebui tratat la adjectivul agresiv pentru a arăta că acest cuvînt apare și în formații de acest gen. Alegerea H acestor termeni trebuie făcută cu multă prudență, mai cu seamă cînd avem & a face cu formații relativ recente. Multe sintagme de acest fel au fost create BIBLIOTECI 1 Articolul masă?. 2 Articolul atmosferă. 42 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR pentru a înlocui cuvinte mai vechi și uneori ele nu au reușit să se impună1- Pe lingă compusele propriu-zise, în dicționar nu ar trebui să fie incluși decît termenii care figurează ca elemente în diferite definiții ale dicțio- narului. Ex. mărime de stare, element de construcție, organ de mașină etc. O altă problemă în legătură cu definițiile dicționarului este aceea a alegerii cuvintelor cu ajutorul cărora este formulată definiția. O primă observație în această direcție este că la formularea defini- țiilor trebuie folosite cuvinte cunoscute cu sensuri care să sugereze imediat ceea ce urmează să se explice. Astfel, la cuvîntul stîlp în DLEC2 nu trebuia dat lemn lung, . . căci lemn are aici un sens prea vag și mai bine s-ar fi putut spune : bucată, piesă lungă de lemn etc., rezolvîndu-se în felul acesta genul proxim printr-un element mai sugestiv, care dă o imagine mai clară a obiectului. O altă observație este în legătură cu justa folosire a cuvintelor în raport cu conținutul definiției. Un exemplu nerecomandabil în acest sens îl găsim în LTE la cuvîntul — deja citat — atmosferă 3, unde îmbracă spus despre o masă de aer nu este prea potrivit. îmbinarea cuvintelor în definiție trebuie astfel făcută încît și sub acest aspect definiția să se prezinte ca ceva armonios, formulat în termeni cît mai nimeriți. în ceea ce privește explicarea numelor anumitor lucruri sau unelte mai importante (car, plug, sanie, automobil, strung etc.) cred că este bine să se indice (prin conferiri) și numele părților lor componente. Faptul acesta îmi pare că prezintă un dublu folos : grupează la un loc termeni i secundari referitori la un anumit obiect și ușurează în felul acesta înțele- gerea (și explicarea) acestora. Un bun exemplu în acest sens este felul cum este explicat de exemplu cuvîntul căpețea în DA : ,,căpețea. Parte a frîului alcătuită din curele (sau sfori) care trec peste capul (cf. ceafă și comar), fruntea (cf. f r un t ar și oche- lari) și botul (cf. botniță) calului și de ale cărui capete de jos sînt prinse zăbalele”. Nu tot așa apare în DA cuvîntul car La acest cuvînt se face o trimitere pentru terminologie la lucrarea lui Dame. Aceste trimiteri sînt foarte bune, dar îngreuiază consultarea dicționarului și cred că ar trebui date numai ca indicații suplimentare. Este drept că prin aceste referiri la terminologia legată de obiectul respectiv se mărește mult conți- nutul unor articole, totuși ele ar trebui date în mod egal la toate cuvintele. Utilitatea acestui lucru întrece neajunsurile care vin o dată cu el. Și împotriva măririi exagerate a întinderii articolelor există un remediu. La cuvintele care necesită prea multe conferiri, s-ar putea face o alegere în urma căreia să rămînă numai trimiterile cele mai importante, care s-ar referi la părțile principale ale obiectului respectiv4. 1 Cf. p. 5. 2 Unde găsim : „Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva. 3 Cf. p. 38. 4 Aplicîndu-se strict acest procedeu, cuvintele care nu denumesc părți principale în legătură cu cel explicat, s-ar găsi la rîndul lor explicate la alte cuvinte cu care sînt în directă legătură. TERMINOLOGIA ȘTIINȚIFICĂ ȘI TEHNICĂ 43 în același fel s-ar putea proceda și cu verbele care denumesc acțiuni cu caracter tehnic. La aceste verbe ar trebui să se amintească și cuvintele care denumesc fragmente din procesul tehnologic respectiv. în concluzie cred că definițiile acestor cuvinte trebuie să fie exacte din punct de vedere științific, formulate în așa fel încît să poată fi ușor înțelese și în același timp să cuprindă elementele interesante sub raport lexicologie. Indicațiile etimologice pot să ajute și ele la înțelegerea cuvin- telor. în acest scop la cuvintele tehnice trebuie să se dea mai multe infor- mații în legătură cu etimologia, indieîndu-se elementele componente ale formațiilor savante și etimoanele primitive. Urmînd principiile expuse mai sus cred că s-ar putea alcătui explicații clare și bune. La cuvintele tehnice în special mai există un mijloc de a lămuri sensul: citatele. Citatele la aceste cuvinte trebuie să întregească definiția, să lămurească și mai bine conținutul cuvîntului. Ele ar trebui astfel alese încît cel puțin o parte din ele să fie adevărate exemple cu care să se completeze explicațiile. Nu este recomandabil însă ca în loc de definiție să dăm numai citatul1. Așa cum am mai spus, dicționarul nostru trebuie să cuprindă și prezentarea istoriei cuvintelor. Ceea ce ne ajută în special să cunoaștem istoria unui cuvînt sînt exemplele. în cele ce urmează să vedem ce condiții trebuie să îndeplinească citatele care exemplifică cuvinte sau sensuri tehnice. Prima condiție, cu caracter general, care se potrivește pentru toate citatele, este aceea de a ilustra sensul respectiv. în al doilea rînd ele tre- buie să întregească definițiile, așa cum am arătat mai sus, iar a treia condiție este ca citatele să arate folosirea cuvintelor în context. Pentru aceasta, în cazul discutat de noi, este necesar în primul rînd ca acestea să fie corecte din punct de vedere științific. Un citat care conține o ine- xactitate sau o aberație nu este bun. Nu mai este cazul să insistăm aici asupra acestui punct. Numeroasele citate greșite din punct de vedere al conținutului lor științific au fost semnalate în recenziile apărute în Con- temporanul în cadrul discuției inserate în coloanele acestei reviste timp de mai multe luni2. Extragerea citatelor din operele de știință trebuie făcută cu multă grijă, respectîndu-se strict conținutul general al frazei și evitînd cît mai mult trunchierile care pot duce la aberații. Cuvintele tehnice pot fi ilus- trate și cu citate din literatura beletristică. Este bine însă ca sensurile strict tehnice să nu fie exemplificate astfel, deoarece în scrierile literare se găsesc uneori greșeli3. Pentru a evita greșelile în legătură cu citatele trebuie să alcătuim o bibliografie de texte științifice corespunzătoare acestor condiții. Biblio- grafia dicționarului nostru cred că ar trebui să cuprindă lucrări cu un dublu caracter : științific și literar. Numai acele opere merită să figureze în 1 Așa cum se proceda adesea în DA (cf. cuvîntul Atmosferă, unde definiția este un citat din Fizica lui P. Poni). 2 Și asupra acestei chestiuni cf. în special R. Răduleț, ari. cit. 3 Gf. articolele publicate cu ocazia discuției deschise de Contemporanul în 1955. 44 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR bibliografie care au un conținut de un înalt nivel științific și sînt scrise îngrijit, potrivit normelor limbii literare. Bibliografia lucrărilor de știință trebuie să fie astfel întocmită încît cu ajutorul ei să putem urmări evoluția istorică a cuvintelor tehnice. Pentru aceasta este necesar să includem aici toate lucrările de seamă apărute în domeniile științelor respective : tratate, manuale și lucrări cu caracter monografic, revistele de specialitate cele mai bune, colecții de documente care ne pot ajuta la lămurirea evoluției istorice a cuvintelor tehnice. Trebuie dată o atenție specială manualelor vechi, în special pri- melor noastre manuale cu ajutorul cărora s-a introdus în limba romînă terminologia științifică și tehnică. O atenție deosebită la alegerea cărților trebuie să dăm formei în care sînt scrise. Oricît ar fi de mari autorii unor astfel de lucrări și oricît de multă considerație am avea pentru ei, nu îi putem cita în Dicționarul general al limbii romîne, dacă stilul, limba scrierilor lor nu corespund normelor limbii noastre literare. Opere care conțin construcții străine de limba romînă, greșeli de gramatică sau de lexic trebuie excluse din biblio- grafie. în vederea alcătuirii bibliografiei lucrărilor științifice, este necesar să se facă liste pe specialități în care să fie incluse operele de bază din trecut și de astăzi, care au contribuit la formarea și precizarea termino- logiei. Pentru aceasta și în general pentru rezolvarea problemelor termi- nologiei științifice este necesară o colaborare strînsă între lingviști și oamenii de știință din celelalte sectoare. în colaborarea dintre tehnicieni și lingviști trebuie să se aibă în vedere totdeauna că nu este vorba să facem o enciclopedie, ci un dicționar și prin urmare normele potrivit cărora vom explica cuvintele din termi- nologia tehnică în general trebuie să fie potrivite acestei situații. în încheiere să vedem ce formă ar fi bine să ia colaborarea aceasta. Cred că întreaga terminologie științifică din dicționar ar trebui încredin- țată unui colectiv restrîns de 2—3 lexicografi pentru a se asigura unitatea lucrării. Acești lexicografi urmează să revizuiască cuvintele tehnice de tot felul cu ajutorul unui colectiv de specialiști, în care să fie reprezentate toate ramurile mari ale științelor. Este bine ca pentru fiecare disciplină mai importantă (fizica, chimia, dreptul, medicina, economia politică etc.) să existe un specialist care să-și asume răspunderea pentru exactitatea explicațiilor cuvintelor tehnice din domeniul respectiv. în felul acesta numai se poate asigura unitatea și sistematizarea lucrării. Pe măsură ce se va redacta dicționarul, cuvintele cu sensuri tehnice ar urma să treacă la colectivul de lexicografi care, în colaborare cu spe- cialiștii respectivi, le-ar da forma definitivă. ’ Competența acestor colective este bine să se extindă și asupra listei de cuvinte, care ar urma să fie întocmită pe domenii, potrivit unor prin- cipii dinainte stabilite în sensul în care am vorbit. Iată, în mare, principalele chestiuni referitoare la terminologia științifică, care se pun o dată cu începerea lucrului la Dicționarul general. LEXICUL GRAIURILOR ȘI ISTORIA LIMBII DE C. OTOBÎCU Deosebirile de pronunțare, de structură gramaticală și de lexic pe care le prezintă, de la o regiune la alta, orice limbă, au constituit și constituie încă obiectul de cercetare al multor lingviști. Motivele pentru care graiurile și dialectele s-au impus cu precădere atenției cercetătorilor sînt numeroase. Mai importante mi se par două. a) Graiurile și dialectele reprezintă documente prețioase ale evoluției istorice a limbii. în ele se păstrează încă multe fapte și fenomene lingvis- tice dispărute din limba comună, care confirmă sau completează datele oferite de cele mai vechi documente scrise. Astfel sînt pentru istoria limbii romîne : rostirea ca dz a lui z (frundză, budză, să vadză, tu cadz), n intervo- calic netrecut la i (vine „vie”, dane „claie”, călcîn „călcîi”), caracterul moale al lui r finaîîn anumite cuvinte (un lemnar1, un morar*, un cărturar*), formele vechi de perfect simplu (fus „fuseși”, dziș „zisei”, șezum „șezurăm”), cuvinte vechi de origine latină (brincă „mînă” mai (vezi discuția de la p. 54—58 care ne-a determinat să separăm pe măi de fă, mă și tu; măi este foarte apro- piat din acest punct de vedere de tu). în sprijinul afirmației că mă și fă exprimă același grad de politețe, amintim nota de la punctul 768 : „[mă bărbate! ] Sîntem cam cu mă și cu fă”. Este evident faptul că cele două interjecții exprimă același raport între vorbitori (diferă doar sexul). Ca un argument în plus poate fi adusă observația că în cîteva arii (vezi harta anexă I) interjecțiile mă și măi sînt folosite și atunci cînd subiectul se adresează unei femei. Vezi și următorul dialog din A. Pann2: . . . „Dar nu taci, mă, n-auzi tu !” . . . ,,Nu tac, fă, nu . . . ”3. Putem presupune că diferențierea semantică între mă și măi a fost ușurată și de faptul că măi a putut fi interpretat ca formă de plural a lui mă. în punctul 289 s-a răspuns : „mă !” ; în notă anchetatorul arată că subiectul consideră că pluralul e „măi”-; în punctul 280 s-a răspuns : „[mîă!}. Mtăi [pj [= plural]”, în ALR I, voi. II, h. 198 [măi !]4. .Ast- fel ar putea fi mofivată, în parte, folosirea lui măi mai ales cînd subiectul se adresează mai multor persoane (cf. „Ia ascultați ,măi , ...” la Creangă, „Măi fraților ! ...”, la Sadoveanu, „Măi voinici !...”, la Alecsandri. Citatele se găsesc în DA ms). Deoarece măi poate fi interpretat ca forma de plural de la mă, ea poate fi folosită și cînd subiectul se adresează unei singure persoane, dar 1 Cf. , pentru alte situații cînd în limba romînă se constituie serii semantice, Al. Nicu- lescu și AL Roceric, Pronumele dtnsul în limba romînă, în SCL, VIII; (1957), nr. 3, p. 315 — 343. 2 A. Pann, Pagini alese, ediție îngrijită de I. Fischer, București, 1953, p. 155. 3 Pentru cauzele care explică folosirea lui mă și măi cînd subiectul se adresează unei femei, cf. lorgu Iordan, Stilistica limbii romîne, București, 1944, p. 117 : „Măi, împreună cu un substantiv feminin, se datorește obișnuinței bărbaților de a-1 întrebuința între ei”. Putem presupune că tot influența formelor de masculin — mă, măi — intervine și în sensul constituirii unei simetrii cu formele folosite pentru feminin. Și în cazul formelor folosite cînd se adresează persoanelor feminine apar două variante : fă și făi. în harta 199 [fă !] din ALR I, voi. II, apare aria formată din punctele 695, 720, 727, 746, 750, 932, 934, 954, și 960 (și în punctele izolate 680 și 691 ; cf. harta anexă II) în care apare varianta făi față de varianta fă din restul teritoriului dacoromîn. Simetria devine : mă. măi — fă, făi. Este interesant să semnalăm că varianta făi apare la întîlnirea celor două arii în care sînt preferate cele două variante mă și măi, situație care a înlesnit apariția variantei făi alături de fă. Gf. K. Jaberg, Aspects geogra- phiques du langage. Paris, 1936, p. 70 și urm. 4 Vorbitorii sînt în general atenți la deosebirile de număr. Gf. lorgu Iordan, Limba romînă contemporană, București, 1956, p. 281. 57 MEGLENOROMÎN! HARTA Anexai dupah 198(MM!), 199 (FĂ!) FOHBmmE!), 205 (8ARBAIE!)din 58 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR față de care are un sentiment de respect1. Este concludentă, de exemplu, nota de la punctul 01 al hărții 198 [măi!] din ALR I, voi. II: „[buârba !]. Este titlu de respect pentru un bărbat. Cînd e tînăr i se zice tu, iar dacă e bătrîn, voi". Dacă ne referim la răspîndirea pe regiuni a celor două variante mă și măi, putem observa, pe baza datelor înregistrate în hărțile 198 [măi !], 199 [/a !], 201 [bătrînule !] și 205 [bărbate /] din ALR I, voi. II, că va- rianta mă este folosită mai ales în partea de sud-est a Banatului, Ol- tenia, partea de vest a Munteniei (afară de aria formată din punctele 746, 750, 760, 776, 786, 792, 805 în care se folosește varianta măi) și în partea de est a Dobrogei. Varianta măi este folosită mai ales într-o arie din vestul Transilvaniei și din jumătatea de nord a Moldovei. In celelalte regiuni sînt folosite ambele variante (vezi harta anexă II). în sfîrșit, în ceea ce privește localizarea lui tu, cu valoarea seman- tică amintită mai sus, în Muntenia, pe care o face acad. lorgu Iordan, datele pe care le înregistrează Atlasul lingvistic romîn arată că ea este prea restrînsă. Harta 199 [fă!] din ALR I, voi. II, arată că în Ardeal se constituie o arie aproape generală în care tu, ca echivalent aproximativ al lui fă, este folosit atunci cînd subiectul se adresează unei femei. ★ Am cercetat, pentru a verifica unele puncte de vedere pe care le-am formulat mai sus, opere de literatură beletristică și cîteva materiale folclorice. Datele pe care le-am găsit ne duc către aceeași concluzie2. Se poate observa astfel că în creațiile folclorice este folosită mai ales va- rianta măi (cf. „Măi, mîndruțo, pentru tine/Multă inimă ră-i la mine”, Ov. Densusianu, op. cit., p. 172). Sadoveanu și Creangă, scriitori care prin origine aparțin ariei din Moldova în care se folosește măi, preferă această variantă. Varianta mă este folosită de Creangă mai cu seamă cu funcția de a exprima uimirea (Cf. „Mă, ... că mare minune-i și asta !”, DA ms„ s.v. măi; dar și măi : „Măi, măi, măi, că multe-ți mai văd ochii!”, DLRC, s.v. măi). Sadoveanu folosește, în unele contexte, alternativ cele două va- riante în raport cu atitudinea pe care o are subiectul față de colocutor. Dăm, ca exemplu, cîteva citate din Școala, Opere, voi. 7, ESPLA : 1. „Măi Focșăneanu David, întrebai eu pe băiet, ce faci tu acasă?. . . ”, p. 451 (între cei doi vorbitori sînt raporturi normale ; curiozitatea de a-1 cunoaște); 2. „Mă, Focșăneanu David, de aceea dezlegi tu așa de ușor socotelile de aritmetică! zisei eu, cu puțină invidie”, p. 451 (intervine invidia care naște și sentimentul de desconsiderare pentru David Eocșăneanu; ele produc un „dezechilibru” în raporturile dintre cei doi eroi); 3. „Măi Focșăneanu David, da' după ce isprăvești ... nu mergi cu mine la scăl- dat ... ?” (sublinierea noastră), p. 458 (raporturile dintre cei doi eroi sînt 1 în general, pluralul, în limba romînă. și nu numai în limba romînă, este o formă de exprimare politicoasă. 2 Menționăm că observațiile care vor urma nu trebuie să fie considerate ca date definitive ; va trebui ca această cercetare să fie extinsă. FORMULE DE ADRESARE IN LIMBA ROMÎN (MĂ, MÂI) <59 „restabilite” ; calitățile incontestabile ale lui Focșăneanu David au in- tervenit în acest sens; eroul și-a dat seamă că are și el o lume a lui, pe care prietenul său nu o cunoaște și care îi dă sentimentul cel puțin al „egalității” între „lumea” lui Focșăneanu David și a sa)1. Uneori varianta măi este folosită chiar în contexte care exprimă un sentiment de înțelegere, alinare, duioșie etc. Vezi Neculai și prietenul său, Opere, voi. 7, ESPLA. Neculai se adresează astfel gînsacului, prie- tenul său, cu care petrece necazurile iernii: „Ce mai faci tu, măi Cățelu?”, p. 487 ; „Măi, tare ești tu prost! Vrei să te tai la ciont?”, p. 487 ; cf. și „Măi Dăvidel, măi Boghene, răspunse moșneagul, pîn'ce n-a da un pospai de ninsoare, noi nu punem carne de capră la afumat”, p. 411. Alți scriitori, ca de pildă I. L. Caragiale și A. Pann, folosesc aproape exclusiv varianta mă. Se poate explica această preferință prin faptul că cei doi scriitori aparțin, prin origine și formație, regiunii în care este folosită mai ales varianta mă : Muntenia. Explică însă, în bună măsură, această situație și tematica generală a operei celor doi scriitori — păturile sociale din care sînt recrutați eroii (mahalagii și mica burghezie, mai ales la Caragiale; dar și lumea satelor). Este semnificativ pentru a susține diferențierea semantică dintre variantele mă și măi pe care am semnalat-o mai sus, faptul că am ob- servat la Caragiale (în teatru, schițe și nuvele), numai pe baza unei ana- lize foarte sumare, că varianta mă apare într-un număr foarte mare de contexte : am numărat 50—60 de exemple (cele mai multe din ele se află în O noapte furtunoasă, La conac, Calul dracului). Mă este folosit atunci cînd se simte nevoia de a insista asupra raportului de dependență, de supunere, de inferioritate, în care se află cel căruia i se adresează vor- bitorul. Dăm doar cîteva din aceste exemple : „Ce poftești, mă musiul” (expresia, datorită potențialului stilistic deosebit, s-a generalizat în unele stiluri ale limbii), T2, VI, p. 7,49, „Dar mai mult nu puteai să vezi, mă?”, id., p. 11, „Ce făcea cucoana, mă?”, id., p. 12, „mă țîngăule”, „mă, secule” N83, I, p. 222, „Bine, mă, pușlama”. . ., id., II, p. 248 etc. O dată varianta mă apare și în Năpasta : „De ce omorîși creștinul, mă?, T, VI, p. 298. Varianta măi am înregistrat-o doar într-un singur context care se deosebește din punctul de vedere al atmosferei generale de exem- plele citate mai sus. Cu simț și știință deosebită a faptelor de limbă, Caragiale și-a dat seama că în atmosfera unei convorbiri dintre Traha- nache și Tipătescu, „luptători” pentru apărarea neîntinării familiei, uniți 1 Cf. în acest sens, și textul folcloric CGXXXI din Ov. Densusianu, op. cit. Varianta măi este folosită atunci cînd povestitorul se adresează eroului : „Măi, Gruiuțo, fătul mieu, Dzi $3 șăz tu supărat. . .” (p. 183). în pasajul următor, cînd povestitorul se adresează corbului, este folosită varianta mă: Mă, puiiuț d’z* corb, Tu dze bimic nu ests’i bun... ” (p. 186). In pasajul imediat următor, cînd povestitorul se adresează din nou lui Gruia, apare din nou varianta măi: „Măi, Gruiuțo, fătul mieu” (p. 186, 188); Cf. și „Măi tu, Novac bătrîn”, (p. 187). 2 I. L. Caragiale, Opere VI, Teatru, București, 1939. 3 I. L. Caragiale, Opere, Nuvele și schițe, I, II, București, 1930 — 1931. 60 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR prin interese și concepții, folosirea lui mă ar fi ,,zdruncinat” această alianță care presupune aceeași poziție socială. Rezolvarea acestei probleme care privește forma dar și conținutul, căci ea afectează eroi și situații, Caragiale a găsit-o în folosirea variantei măi. Varianta măi, totodată, corespunde ,,Intimității” și solidarității, sentimente care caracterizează raporturile dintre cei doi eroi: „Măi omule, ai puțintică răbdare. . T, VI, p. 86. Este momentul culminant, sub raportul tensiunii, care cere unirea forțelor lui Trahanache și Tipătescu. Aceeași observație o putem face dacă ne referim la A. Pann. Va- rianta mă este folosită aproape exclusiv : ,,mă ! ce bătrîn nătărău. . . ”, op. cit., p. 123,124, „Ce dai tu în mine, mă?”. . ./„Va/”— poc!— „Mă!” — plici, sap! — „Na” ! — buf !/„Aolio!” — „Stăi !” — „Mă !” — „ Uf!”, p. 291,292 etc. Doar în cîteva contexte apare varianta măi. Dăm un exemplu din care se poate observa ușor că varianta măi este folosită datorită at- mosferei oarecum solemne a contextului în care ea apare : „Cîntă măi frate romîne, pe graiul și limba ta” op. cit., p. 1291. Pe baza considerațiilor sumare pe care le-am făcut despre unele forme de adresare folosite în limba romînă, se poate observa că în lexic se produce o mișcare în sensul organizării lui mai sistematice. Ca o do- vadă poate fi adus faptul că se constituie, într-o anumită parte a lui, așa cum am arătat pentru formele de adresare, serii semantice. Genul masculin este, în acest sens, elementul care contribuie la sistematizarea lexicului. (Cf., de exemplu, notele despre simetria mă, măi — fă, făi). 1 Este sugestiv, în ceea ce privește discuția generală pe care am făcut-o despre mă(i), urmă- torul citat din I. Teodoreanu (în DA ms.) : ,.Și capitala i se arătase cu fața ei veridică : vulgară ca un „md” în gura unui om”. Potențialul stilistic-afectiv pe care îl are interjecția mă a permis personificarea ei. GLOSAR REGIONAL Începînd cu acest număr, revista Limba romînă inițiază rubrica „Glosar regional”, în care se va publica material lexical regional inedit, sub raportul sensului sau al formei, ori neatestat înainte în regiunea de unde este el comunicat. Redacția revistei își rezervă dreptul de a tria materialul care i se va trimite și de a reține și publica numai ceea ce nu e înregistrat în dicționarele existente, prin urmare ceea ce este în primul rînd util pentru completarea fișierului Dicționarului general al limbii romîne, a cărui elaborare a fost reluată. REGIUNEA CRAI0VA (Raioanele Balș, Caracal și Craiova) ăgost s.m. = august (Popînzălești, r. Balș). aleșteu, aleșteie, s. n. = lieleșteu (Balș, r. Balș). -ă, adj. = amețit de băutură, afumat, cherchelit (Balș, r. Balș). âște-zTua expr. = spor la lucru ! (urare făcută unei femei care urzește pînza sau care țese) (Amărăștii de jos, r. Caracal). berbeăc, berbeci, s. m. = berbec (Balș, r. Balș). beu, bei, s. m. = persoană care trăiește în belșug, în huzur : trăiește ca un beu (Popînzălești, r. Balș), bistiriu, bistirie, s. n. = cuțit cu două tăișuri, șiș (Mărgăritărești, r. Balș). bîrcăi, bî'rcăi, vb. tranz. = a căuta (ceva) scotocind : bîrcăie banii acolo , (Amărăștii de jos, r. Caracal). bîzu s. f. sg., în expr. a lua (pe cineva) în bîză = a lua peste picior, a lua în balon (Balș, r. Balș). boăcă, boace, s.f. = pîinișoa’ ă (cam de mărimea unei chifle) coaptă în cuptor (Robănești, r. Balș). boășcă, boști, s. f. = bordei în care să păstrează proviziile (Balș, r. Balș). borăc, boraci, s. m. = copil mic, copilaș (Morunglav, r. Balș). bunghilă'u, bunghilăie, s. n. = pantă de deal, costișă (Morunglav, r. Balș). 62 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR caciorî, caciorăsc, vb. tranz. = a executa defectuos (un lucru) : o caciorîși, n-o vopsiși (Balș, r. Balș). cadî’n,-ă, adj. = rău la suflet, cîinos : ce cadVn ești la suflet! (Robănești, r. Balș). cafteălă s. f. sg. = bătaie : a luat cafteală (Bîrza, r. Balș). caic, caice, s .n. = săniuță fără picioare, la care scîndurile sînt fixate direct pe tălpi (Robănești, r. Balș). cajlî’p, cajlîpi, s. m.= bucată mare : un cajlîp de săpun (Balș, r. Balș). căldări, căldăresc, vb. refl. = a se murdări de funingine : nu te-apropia de ceaun, că te căldărești (Balș, r. Balș,). V călibănos, -oâsă, adj. = (despre pești) mare (Balș, r. Balș). chilăm, chiloame, s. n. = tîrnăcop (Balș, r. Balș). chiomp, chioămpă, adj. = tont, nătărău (Morunglav, r. Balș). chiti, chitesc, vb. refl. = a se duce undeva în mare grabă : doar îmi luai șapca și mă chitii la tine (Balș, r. Balș). ciofî’c, ciofîcuri, s. n. = sticlă mică cu care se bea țuică, țoi (Popînzălești, r. Balș). ciongărV, ciongărăsc, vb. tranz. = a crîmpoți (Balș. r. Balș). ciorbă s. f. sg. = pămînt amestecat cu apă, care se așterne între rîndu- rile de cărămizi ale unei construcții (spre deosebire de ceamur, care e amestecat și cu paie) (Robănești, r. Balș). cîi, cîie, s. n. = podul palmei (Robănești, r. Balș). cî’rmă, cîrme, s. f. = sîrmă îndoită la un capăt, cu care copii conduc cercul de joc (Robănești, r. Balș). cloncăni, cloncănesc, vb. tranz. = a mînca semințe de floarea soarelui sau de dovleac : cloncănea la semințe (Robănești, r. Balș). codini, codinesc, vb. tranz. = a tunde lîna de pe coada și de pe burta oilor ; (figurat) a tunde rău pe cineva : am codinit oile; cine te codini așa6! (Bîrza, r. Balș). cosoăie s. pl. = flori cusute cu lînă colorată pe cojoace : poartă numai cojoace în cosoaie (Pîrșcoveni, r. Balș). dăinăiuș, dăinăiușe, s. n. = scrînciob, leagăn (Morunglav, r. Balș). dchălăt, -ă, adj. = neîngrijit, dezordonat, în dezordine : cameră dehă- lată (Popînzălești, r. Balș). desfălăurăt, -ă, adj. = îmbrăcat (prea) subțire (Popînzălești, r. Balș). dîrzî'nă, dîrzîni, s .f. = sfoară groasă, din păr de capră, cu care se legau țăranii peste mijloc (Pîrșcoveni, r. Balș). drugăn, drugani, s. m. = bîrnă plată, întrebuințată în construcții (în loc de cărămidă) : casă de drugani (Morunglav, r. Balș)’ drugănă, drugane, s. f. = fată nepricepută în ale gospodăriei (Balș, r. Balș). dujduc, dujduci, s. m. = bucată mare de pîine (Drăgotești, r. Balș). fî’znă s. f. sg., în expr. într-o fîznă = dintr-o dată, pe neașteptate : a făcut-o într-o fîznă (Balș, r. Balș). flișc, fliști, s. m. = papuc (Amărăștii de jos, r. Caracal). foc s.n. sg., în expr. la foc = în bucătărie : face treabă la foc (Robănești, r. Balș). GLOSAR REGIONAL 63 ghiorsî’,ghiorsăsc, vb. tranz. =a cosi iarba măruntă : n-o las să mai crească, mine o ghiorsăsc (Robănești, r. Balș). gioărlă s. f. =noroi subțire (Balș, r. Balș). giormăni, giormănesc, vb. tranz. = a scormoni în mîncare (cînd nu-ți place sau nu ți-e foame) : giormăniși ghiveciu de parc-au rimat porcii-n el (Balș, r. Balș). gî’lmă, gîlme, s. f.= om neserios, ticălos : nu stau de vorbă cu gîlme (Balș, r. Balș). glojdeân, glojdeni, s. m. = partea din tulpina porumbului rămasă în pămînt după tăierea tuleului (Morunglav, r. BalșX glojdoni, glojdonesc, vb. tranz. = a morfoli: tot glojdonea un os. gălă, gute, s. f. = minge făcută din păr de animal; numele unui joc cu această minge (jucat de 4—6 persoane) (Popînzălești, r. Balș). hăndără s.f„ în expr. a fi (făcut) handără = a fi încurcat, răvășit : via e făcută handără (Morunglav, r. Balș). hănțăi, hănțăi, vb. tranz. = a vorbi mult și fără rost, a trăncăni (Robă- nești, r. Balș). hoărcă, hoarce, s. f. = contrabas (Cîrcea, r. Craiova). împăna, împănez, vb. tranz. = a completa cuiburile de porumb, punînd sămînță unde n-a răsărit de loc sau unde a ieșit numai cîte un fir : să împănezi porumbii după ploaia asta (Balș, r. Balș). împungheli, împunghelesc, vb. tranz. = a coase rău : tu ai împunghelit cămașa asta6! (Popînzălești, r. Balș). încoteți, încotețesc, vb. tranz. = a aduce (un animal) într-un loc strîmt pentru a-1 prinde : am încotețit cocoși după casă și l-am prins (Morunglav, r. Balș)/ îndrevenit,-ă, adj.= înțepenit, anchilozat (Amărăștii de jos, r. Caracal). mărită, mărite, s. f. = unealtă cu ajutorul căreia se trag cizmele din pi- cioare (Balș, r. Balș). nărunzăt, -ă, adj. = portocaliu: basma nărunzată (Amărăștii de jos, r. Caracal). ozdrob s. n. sg. = joc între opt copii, împărțiți în două echipe de cîte patru : o echipă „stă căpriță” în formă de cruce (doi spate la spate, iar ceilalți doi cu capetele sub aceștia) și jucătorii din echipa cealaltă se dau de-a berbeleacul peste căpriță, pînă cînd un ju- cător nu reușește și cînd „căprița” se schimbă (Balș, r. Balș). parniu, parnie, adj. = capiu, zăpăcit : găină parnie (Morunglav, r. Balș). pistoci, pistocesc, vb. tranz. = a. strivi, a stropși: s-a așezat pe traistă și a pistocit prunele (Radomir, r. Caracal). pleăznă, plezne, s. f. = așchie, țandără : i-a intrat o pleaznă sub unghie (Balș, r. Balș). polomoti, polomotesc, vb. intranz. = a vorbi în somn (Morunglav, r. Balș). poloveăc, polovece, s. n. = căldare folosită pentru spălat rufe, pentru făcut săpun etc.( Armărăștii de jos, r. Caracal). pricurii s. f. pl. = pistrui (Lăcrița, r. Balș). răuli, răulesc, vb. tranz. = a înjura, a drăcui (Balș, r. Balș). sabăș, sabâșe, s. n. = chip, aspect, făptură (Robănești, r. Balș). 64 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR scî’rje, scîrje, s. f. = sîrmă îndoită la nn capăt, cu care se conduce cercul de joc (Balș, r. Balș). scîrlete, scîrleți, s. m. = săniuță (Morunglav, r. Balș). scîrtăș, scîrtașe, s.n. = unealtă de pescuit formată dintr-o pînză de cînepă sau de sîrmă întinsă pe două lemne încovoiate (Popînză- lești, r. Balș). istănoși, stănoșesc, vb. refl. = a se stabili : s-a stănoșit aici (Popînză- lești, r. Balș). șabăc, șabace, s. n. = broderie (Pîrșcoveni, r. Balș). șinic, șinice, s. n. = baniță, dublu-decalitru (Amărăștii de jos, r. Caracal). șmec, șmeci, s. m. = șmecher (Balș, r. Balș). ștolf, ștolfi, s. m. = încălțăminte uzată (Balș, r. Balș). ștormină, ștormini, s. f. = băltoacă de noroi’ subțire (Balș, r. Balș). tapălcă, tapălci, s. f. — lopată (Amărăștii de jos, r. Caracal). tărăș, tărași, s. m. = stîlp de telegraf (Morunglav, r. Balș). tărăbiișcă, tărăbtisti, s. f.=sticulță de un decilitru (Găvănești, r. Balș). tecăr, tecari, s. m. = arbore înalt, ale cărui fructe seamănă cu roșcovele, nefiind însă comestibile (Lăcrița, r. Balș). tiză, tize, s. f. = nasture de metal întrebuințat mai ales la uniformele militarilor și ale ceferiștilor (Robănești, r. Balș). trambuc, trambuce, s. n. = rest de țigară, muc, chiștoc (Măgăritărești, r. Balș). trușie, trușii, s. f. = putinică : trușie cu murături (Morunglav, r Balș). țăcăliș s. n. sg. = așchii, surcele : ado niște țăcăliș să aprindem fociC (Morunglav, r. Balș). țepelegi, țepelegesc, vb. tranz. = a curăța răzoarele de buruieni, cu aju- torul săpăligii (Balș, r. Balș). țîr, țîri, s. m. = varietate de ardei mici, subțiri și foarte iuți (Pîrșco- veni, r. Balș). țîvnă s. f., în expr. a-i sări țîvna = a se înfuria, a-i sări țandăra, a-i sări țîfna (Balș, r. Balș). țop, topuri, s. n. = ață mai groasă, întrebuințată ca șiret la pantofi (Popînzălești, r.’ Balș). ududoi, udzbdoaie, s. n. = torent, șuvoi de apă (Robănești, r. Balș). văngăr, vangăre, s. n. = cantitate mare dintr-o marfă oarecare : un vangăr de cărți (Popînzălești, r. Balș). vălog, vălogi, s. m. = mănunchi de cînepă de calitate inferioară, mai mică și mai subțire, căzută la pămînt din cauza ploilor (Drăgo- tești, r. Balș). . 1 s. n. sg. = zahăr (Balș, r. Balș). zacar I zătărî, zătărăsc, vb. tranz. = a distruge, a devasta (Balș, r. Balș). zdrenci s.n. sg. = joc cu ciomegele, jucat între patru inși (Popînzălești, r. Balș). zgîmși, zgîmșesc, vb. tranz. = a căuta porumbii verzi de boabe, desi&- cîndu-le păpușile : să nu măi zgîmsesti porumbii, că te omor (Bals, r. Balș). ’ ’ ‘ GLOSAR REGIONAL 65 REGIUNEA PITEȘTI (Raionul Slatina) adăiiță, adăute, s. f. = musafir nepoftit : să termenăm mai degrabă, că iar mai vine vro adăuță (Brîncoveni). bifte s. f. sg. = zăvoi cu iarbă multă (Piatra-Olt). calonfzră, calonfire, s. f. = sticlă de un litru (Piatra-Olt). codelze, codelii, s. f. = coada biciului sau a biciuștii, codiriște (Brîn- coveni). farfuză, farfuze, s. f. = fată sau femeie iute, vrednică la lucru (Brîn- coveni). hărămig, hărămiguri, s. n. = așchie, vreasc (Piatra-Olt). pane, -ă, adj. = prost (Piatra-Olt). pzțilr, pituri, s. m. = ardei gras, ciușcă (Piatra-Olt). (rimzg, jimiguri, s. n. = așchie, vreasc (Brîncoveni). scornzcz s. m. sg.=mîncare preparată din mălai prăjit în untură (Brîn- coveni). șumigăi s. m. sg. (colectiv) = pești mici : sînt și pești mari, dar mai mult șumigai (Piatra-Olt). tîrși, tîrșesc, vb. tranz. și intranz. = a mătura superficial, de mîntuială, cu tîrșul (Brîncoveni). sbăncănztă adj. f. = (despre vacă) fără strop de lapte, din cauză că vițelul a supt prea mult : cum de-i așa de zbăncănită vaca6} zdîrnăi^ș, zdîrnăiușe, s. n.=scîndură suspendată cu frînghii sau lanțuri, pe care se așază cineva ca să se balanseze; leagăn, scrînciob (Piatra-Olt). Material adunat de 'elevii clasei a Xl-a a Școlii medii teoretice din Balș, după indicațiile și sub controlul profesorului GH. TRANDAFIR. Notă. în materialul trimis de prof. Gh. Trandafir se găsește și cuvîntul giurSlnic, giurelnice, s.n. (Piatra-Olt), glosat „ștircă”. Deoarece cuvîntul ștircâ este atestat, în fișierul nostru, cu mai multe sensuri, rugăm să ni se comunice* definiția precisă sau sinonimul exact din limba literară. 5 - c*. 242 PENTRU STUDIEREA VOCABULARULUI MESERIILOR DE C. CĂPLESCU Ne-am propus în articolul de față să semnalăm cercetătorilor, și cu precădere celor ce vor elabora Dicționarul general al limbii romîne, un sector important al vocabularului pentru care nu s-a făcut încă o culegere sistematică de material1 și, în consecință, lipsesc studiile pe care acesta, fără îndoială, le-ar cere. Aflîndu-ne așadar pe un teren insuficient „explorat” ne permitem numai să indicăm unele metode de strîngere a materialului (folosite pentru alte sectoare ale vocabularului) și totodată să sugerăm studierea problemelor pe care bănuim (de la nivelul actual al cercetărilor) că le-ar ridica acest material. E bine ca, din capul locului, să lămurim ce înțelegem prin voca- bularul meseriilor. Lexiconul Tehnic Romîn dă, pentru termenul meserie, următoarea definiție : Activitate profesională desfășurată cu scopul de a prelucra și a transforma materialele. Uneori se numește meserie activi- tatea profesională desfășurată cu scopul de a prelucra și a transforma mate- rialele, exclusiv activitatea industrială ; alteori exclusiv gospodăria și producția primă (agricultură, silvicultură, minerit și pescărit, iar alteori exclusiv industria, gospodăria și producția primară. Rezultă din această definiție că termenul meserie are mai multe accepțiuni. Sîntem deci obligați, pentru delimitarea sferei noțiunii de terminologie a meseriilor așa cum o înțelegem, să precizăm că ne oprim asupra ultimei accepțiuni a terme- nului, observînd totodată că socotim necesară completarea definiției cu elemente permițîndu-i includerea unor „activități profesionale” ca mani- chiura sau coafatul care, deși nu au „scopul de a prelucra și a transforma materialele” sînt totuși, incontestabil, meserii. Excludem așadar industria, gospodăria și producția primară din sfera noțiunii de meserie și, în conse- cință, din aceea a preocupărilor noastre. Terminologia industriei, legată de tehnica modernă se răspîndește (și ne este cunoscută) pan tratate, 1 ALR (serie nouă) anchetează numai termenii cîtorva meserii și-i urmărește numai în mediul rural. Materialul rămîne totuși, fără îndoială, prețios. PENTRU STUDIEREA VOCABULARULUI MESERIILOR 67 cursuri și manuale de specialitate. Comisii speciale lucrează la fixarea termenilor, ba chiar îi creează. E de la sine înțeles că terminologia aceasta are un caracter pronunțat neologic, savant1 și că ridică în studierea ei probleme aparte. Nu vom urmări nici termenii gospodăriei și ai producției primare, cunoscuți2 și în parte studiați. Restricțiile pe care le-am făcut privesc adunarea materialului. După depășirea acestei etape, cînd se va trece la studii lexicologice, compararea terminologiei meseriilor cu aceea a domeniilor menționate se impune. Există meserii care se exercită și astăzi atît în micul atelier cît și în fabrică (cizmăria, croitoria, tăbăcăria, olăria etc.) și va trebui studiat dacă și în ce măsură terminologiile caracteristice fiecăruia dintre cele două moduri de practicare a meseriei respective se influențează reciproc. în fabrică, jorjă a înlocuit pe cujnlță. Rămîne de văzut dacă forjă nu cîștigă teren și în micul atelier de fierărie la oraș sau poate chiar la țară. Culegerea materialului de terminologie a meseriilor se poate realiza cu metodele folosite și pentru alte ramuri ale vocabularului. în cele ce urmează, le vom discuta pe rînd încercînd să le adaptăm la obiectul care ne interesează și să scoatem în evidență valoarea fiecăreia. La elaborarea lucrărilor lexicografice fundamentale ale limbii romîne (DA, CADE, DLBC) s-au extras termeni de meserii din unele lucrări tehnice3. Această cale de culegere a terminologiei meseriilor prezintă avantajul de a furniza termeni cu conținutul bine definit și explicat, dar și dezavantaje mari. în primul rînd sînt lucrări care răspîndesc termi- nologia ,,savantă” de care aminteam la început. Materialul acesta trebuie cernut cu grijă și comparat cu acela obținut pe alte căi, pentru a ne asigura de circulația efectivă a termenilor. Știm de pildă că terminologia oficială recomandă termeni ca șurub de lemn și cui spintecat pentru — respectiv — hol(ț)șurub (cuvînt curent care lipsește din dicționare) și șplint, termenii uzuali4. Riscăm/folosind exclusiv metoda despuierii lucrărilor de acest gen, să pierdem tocmai termenii care ne interesează. Apoi, nu toate mese- riile sînt reprezentate — fie chiar în LTR — cu toată terminologia lor. Din LTR lipsesc de pildă cuvintele mesadă, folosit curent de blănari, pantdlonar din vocabularul croitorilor etc. Această metodă este așadar utilă mai ales pentru lămurirea sensurilor termenilor obținuți pe alte căi, atunci cînd răspunsul la chestionar nu ne este suficient (presupunem că nu vom reuși să ne închipuim cum arată o anumită unealtă, cum are loc o anumită operație). 1 E vorba de majoritatea termenilor, luați în ansamblu. Nu uităm că industria este legată istoric de meserii, de micul atelier, de manufactură. Modernizarea procesului tehnologic a impus neologisme, dar nu a înlăturat toți termenii vechi, din care s-au păstrat adesea acei care denumeau unelte sau metode principial asemănătoare cu cele noi. 2 Vezi ALR, DA, CADE, Dame, încercare de terminologie poporană romînă. București, 1895. 3 Cf. bibliografiile aș.zate în fruntea ac< stor dicționare. Au fost, de ex mplu, folosite : LTR, Molin, Vocabularul tipografului, Nomenclatura profesiunilor și întreprinderilor, Nomencla- tura minimală a produselor și utilajului, diferite manuale etc. 4 Nepopularizarea termenilor oficiali menționați se explică în parte prin lungimea pe care o au. Dar ea este și o dovadă a viabilității celorlalți termeni, în ciuda caracterului lor neologic. Nu înțelegem folosul înlocuirii lor artificiale. 68 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR Tot cu prilejul lucrului la dicționare, cînd 9-a scos material din operele literare, au fost extrași, la rînd cu celelalte cuvinte, unii termeni de meserii. Această metodă are lacune (nu există opere literare cu subiect din viața tuturor felurilor de meșteșugari, nu avem întotdeauna certi- tudinea că termenii sînt bine folosiți de scriitori), dar este o cale prin care putem lua cunoștință de pătrunderea termenilor meșteșugărești în limba comună, de intrarea lor în expresii (problemă care va trebui neapărat studiată). Aceste două căi nu pot duce, cum s-a văzut, la un studiu mono- grafic asupra terminologiei meseriilor. Materialul pe care-1 furnizează este incomplet. Cercetătorul care ar voi să urmărească, pe baza terme- nilor, istoria meseriilor în țara noastră sau istoria relațiilor meșteșugărești între sat și oraș, între poporul nostru și popoarele vecine, lingvistul care ar dori să studieze răspîndirea acestor termeni au nevoie de un material cules pe baza unei metode științifice, în mod exhaustiv. Singura metodă care întrunește aceste calități este ancheta lingvistică. Pe baza cunoașterii amănunțite a procesului tehnologic specific fiecărei meserii1 se pot întocmi chestionare complete. Dintre termenii meșteșugărești pe care îi cunoaștem cei mai mulți sînt substantive : nume de unelte, nume de produse, nume de meserii și de meseriași. Trebuie obținute în răspunsurile la chestionar și verbe corespunzătoare anumitor operații, adverbe și adjective. E bine ca chestionarul să fie alcătuit în așa fel încît să primim ca răspuns numai termeni uzuali, pentru a nu cădea în greșeala de a considera termen mește- șugăresc cu circulație un cuvînt savant2. Chestionarele vor fi adresate meșteșugarilor — vechi sau noi în meserie — (pentru a se urmări even- tuala evoluție, chiar de la o generație la alta de vorbitori, a terminologiei) și trimise la sate și orașe (cele referitoare la meserii ca dărăcitul, dogăria, cojocăria etc., care se practică în ambele medii). Menționăm o ultimă cale de culegere a terminologiei meseriilor și anume lansarea unui apel către toți cei care cunosc diferiți termeni și au putința să ni-i comunice. Materialul comunicat (cuvîntul, definiția și un exemplu într-o propoziție) purtînd datele asupra regiunii în care e folosit și asupra persoanei care-1 comunică ar putea fi publicat în revista Limba romînă. E o metodă care s-a mai utilizat. Dicționarul general al limbii romîne va putea include materialul provenind pe toate aceste căi. Lexicograful va examina cu prudență termenii care-i parvin altfel decît prin chestionare (în special cînd va da indicațiile stilistice sau de regiune). Credem că ar fi util, pentru viitorii cercetători ai acestei ramuri de vocabular, ca articolele din dicționar privitoare la termenii meșteșugărești să menționeze sinonimele savante sau regionale. Aspectul general al terminologiei meseriilor în cadrul ter- minologiei tehnice romînești ar fi astfel oglindit cu fidelitate. 1 Un număr aproximativ de 100 după o listă extrasă din Nomenclatura profesiunilor și întreprinderilor. 2 Interesează și faptul că meșteșugarul cunoaște, pe lingă termenul pe care îl folosește în mod curent, și pe cel savant. Dar situația trebuie să se oglindească ca atare. LIMBĂ LITERARĂ PENTRU STUDIEREA STILURILOR LIMBII NOASTRE LITERARE în legătură cu limba literară, care formează de cîtăva vreme un domeniu de cercetare aparte și pentru lingvistica noastră, s-a scris mult în ultimii ani. Rînd pe rînd, celor mai importanți scriitori romîni li s-a făcut portretul stilistico-lingvistic, arătîndu-ni-se cum folosesc arhais- mele, neologismele sau regionalismele, dacă au creat sau nu cuvinte, cum au folosit morfologia și sintaxa, ce particulărități fonetice au în opera lor ș.a.m.d. Modul de a cerceta limba literară a fost deci puternic dominat de limba și stilul scriitorului. S-a strîns în felul acesta material și s-au făcut nenumărate referințe și reflecții de detaliu. După ce am aflat multe lucruri interesante despre structura vocabu- larului la Miron Costin, D. Cantemir, Anton Pann, Dinicu Golescu și alții, după ce știm ce păreri au avut o serie de scriitori romîni despre limba literară, după ce am văzut uneori și în ce constă tehnica lor stilistică, într-un cuvînt după o muncă în multe privințe utilă, s-ar părea că avem condi- țiile necesare stabilirii unor sinteze din care să reiasă structura și evoluția în ansamblu a limbii noastre literare. Cu toate acestea, semnele îndrep- tării cercetărilor în această direcție nu se văd încă și probabil că nu se vor vedea prea repede nici de aici înainte, dacă în metoda de lucru nu se vor produce unele schimbări. înainte de a justifica cele spuse mai sus, țin să completez tabloul general al studiilor de limbă literară printr-o observație care explică totodată și titlul acestui articol. De peste șase ani, de cînd se fac analize de limbă și stil, nimeni nu a încercat să definească și să delimi- teze măcar unul din stilurile limbii literare. Este greu să credem că lucrul nu s-a putut realiza pentru că nu s-a terminat încă cercetarea limbii și stilului tuturor scriitorilor romîni. Totuși, dacă argumentul ar fi adus în discuție am fi în drept să-l respingem de la început, pe de o parte pentru că cercetarea aceasta nu se va termina niciodată, pe de altă parte pentru că limba literară nu este numai opera scriitorilor. într-adevăr, și în acest punct toată lumea declară că are aceeași părere, la dezvoltarea limbii literare contribuie, pe lîngă scriitori, savanții, oamenii politici, activiștii 70 LIMBĂ LITERARĂ culturali, gazetarii, profesorii, inginerii, medicii etc. Ar trebui deci ca și limba și stilul lor să fie analizate într-un mod asemănător cu cel folosit pentru scriitori, ceea ce ne-ar îndepărta însă și mai mult — dacă se mai poate — de termenul la care urmează să avem o privire de ansamblu asupra limbii literare. Este evident că metoda de cercetare conține un viciu care o face să nu tindă spre realizarea unor sinteze și că limba și stilul scriitorilor a devenit scop în sine. Dar a reduce totul la limba și stilul scriitorilor înseamnă a restrînge domeniul limbii literare numai la stilul literar-artistic, care, oricît de important ar fi, reprezintă totuși numai un stil. El pare însă atît de important încît unii cercetători nici nu se învoiesc să-i dea numele de stil, ci îi zic ,,limbă” a literaturii artistice, sub motiv că el cuprinde elemente din toate stilurile. Dar pentru limba romînă, căci nu voi intra aici în discutarea valabilității generale a acestei idei, însuși conținutul noțiunii de ,,limbă” a literaturii artistice, concepută în felul arătat mai înainte, implică în mod necesar și analiza stilurilor, căci cum s-ar putea ști ce este exact ,,limba” literaturii artistice dacă nu se cunosc în prealabil elementele stilurilor limbii literare care pătrund în mod obișnuit în această ,,limbă”; cum să definim oare ceva eterogen decît stabilind proporțiile și calitatea amestecului? Situația se rezumă așadar într-o alternativă foarte simplă : dacă ceea ce s-a făcut la noi pînă acum nu reprezintă decît o încercare de definire și delimitare a stilului literaturii artistice, atunci a venit momentul să se studieze și celelalte stiluri. Dacă limba literară conține o „limbă” a literaturii artistice, carac- terizată în primul rînd prin capacitatea ei de a îngloba părți din stilurile limbii, atunci sîntem obligați — ca să știm exact ce este această „limbă” — să-i analizăm componentele, adică tot stilurile limbii literare. Se vede de aici clar că a continua să privim limba literară numai prin prisma creației literare nu înseamnă numai a studia o parte a ei, ci a studia chiar această parte trunchiat, insuficient. Iată de ce ne socotim îndrep- tățiți să credem că, atîta vreme cît cercetările se vor face în acest fel, nu vom ajunge la o imagine de ansamblu, care nu se poate realiza pe baza unui singur stil, chiar foarte important, cum este cel al literaturii artistice. Este deci cazul să ne întrebăm ce reprezintă în fond studiul limbii literare, cum trebuie să se facă și ce rezultate trebuie să dea el. Din capul locului se cuvine să arătăm că din punct de vedere lingvistic analiza limbii literare servește la precizarea evoluției generale a limbii și la stabi- lirea structurii ei actuale. Considerînd că limba literară este cel mai impor- tant dintre aspectele limbii comune, celelalte fiind graiuri și dialecte, rezultă că de limba literară trebuie să ne ocupăm cu deosebită atenție fiindcă în ea se caracterizează linia și tendințele evolutive generale ale limbii. De aceea, studii ca cele publicate în Limba romînă de B. Cazacu, V. Guțu, G. Istrate, G. Ivănescu și acad. Al. Rosetti despre felul cum se studiază fonetica, morfologia și sintaxa limbii literare ni se par a fi singurele care au răspuns la această preocupare. în definitiv, pe lingvist îl interesează să raporteze cu cea mai bună metodă părțile limbii literare la cele ale limbii comune, istoria limbii literare nefiind decît istoria dezvol- PENTRU STUDIEREA STILURILOR LIMBII NOASTRE LITERARE 71 tării părților ei și a legăturilor dintre ele în funcție de istoria societății. Cine deschide, de exemplu, cartea lui L. A. Bulahovski, Limba rusa lite- rară în prima jumătate a secolului al XlX-lea (Moscova, 1954), observă fără greutate că pe autor îl preocupă să descopere în ce direcție evoluează rusa în prima jumătate a secolului trecut, ce forme se impun și din ce cauze. Chiar și A. I. Efimov care are un punct de vedere deosebit în oarecare măsură de cel precedent, în sensul că el dă mare importanță rolului jucat de scriitori în dezvoltarea rusei literare, se ocupă totuși pe larg în cursul său de Istoria limbii ruse (Moscova, 1954) de nașterea și evoluția stilurilor, vorbind, de exemplu, despre cele două grupuri de stiluri în limba rusă literară veche, despre organizarea noilor stiluri ale limbii ruse literare, în perioada de formare a poporului rus și a statului moscovit etc. Pentru el, istoria limbii literare este mai degrabă o istorie a stilurilor, însă, după cum se vede, în nici un caz nu istoria unui stil. De altminteri, A. I. Efimov, după ce, în Istoria limbii ruse literare, înclina spre o anumită rezolvare a problemei, și-a precizat mai bine pozițiile în 1957, scriind o carte de peste 400 de pagini, din păcate puțin utilizată de cercetătorii noștri, unde autorul stabilește diferențele principale dintre stilistica vorbirii artistice și stilistică pur și simplu. Mă refer la CmujiucmuKa xydowcecmeeHHou penii, apărută la Moscova în 1957. Aici, A. I. Efimov, consideră că una dintre sarcinile fundamentale ale stilisticii artistice este, firește, să-și definească obiectul, dar că aceasta nu se poate face decît după ce se cunosc stilurile limbii și locul pe care limba creațiilor literare îl ocupă între ele. Autorul ține să sublinieze în repetate rînduri cît este de necesar să se compare tot timpul elementele lingvistice din limba operelor literare cu corespondentele lor din stilurile limbii. Și E. Eiesel, care nu a dat prea mare importanță stilurilor limbii în 1954 cînd a scris Abriss der deutschen Stilistik, neurmărind nici criteriile generale de definire, nici sistemul stilurilor limbii germane, a spus totuși foarte net la pagina 31 a cărții sale că ,,obiectul stilisticii ca disciplină lingvistică este studierea diverselor stiluri ale limbii naționale comune ca și studierea stilului beletristicii, ținînd seama de evoluția lor istorică”. A. I. Gvozdev are aceeași părere în Schița de stilistică rusă (ed. II, Moscova, 1955). Așadar, încă înainte de încheierea dezbaterilor despre stilistică din revista Voprosî iazîkoznaniia, specialiștii considerau descrierea și delimitarea stilurilor drept obligația metodologică fundamentală a oricărei stilistici. Evoluția ideilor în această privință mi se pare că se ilustrează foarte bine prin recenta Schița de stilistică a limbii engleze de I. E. Galperin (Moscova, 1958). într-un capitol special, Stilurile limbii engleze literare, I. E. Galperin analizează pe larg stilul gazetăresc, stilul publicistic, cel oratoric, stilul prozei științifice, stilul documentelor oficiale (vezi p. 342 și urm.). Prin urmare, indiferent de felul cum concepem istoria limbii lite- rare, ca o istorie a stilurilor ei sau ca o istorie a lexicului și structurii ei gramaticale, pentru a putea continua în condiții mai bune studiul , limbii noastre literare, se impune cunoașterea stilurilor ei, a împrejurărilor în care au apărut, a modului cum se influențează unele pe altele etc. eh’ LIMBĂ LITERARĂ Printre cercetătorii noștri circulă însă păreri, a căror fundamentare o formează considerarea limbii ca un tot cu părți care nu se diferențiază prin funcția lor, ci prin criterii de alt ordin. Astfel, deosebirile făcute în limba literară nu sînt destinate caracterizării stilurilor, ci fie desco- peririi procedeelor psihologice care determină intensificarea expresivi- tății tropilor, vechi figuri de retorică, analizate acum cu un bogat aparat lingvistic, fie descoperirii esenței estetice a exprimării scriitorilor și astfel aflăm o mulțime de lucruri interesante : din ce domeniu de viață preferă scriitorul să-și aleagă imaginile, cum le face mai pregnante, ce preferințe lexicale sau sintactice are și de ce etc. Metoda seamănă însă foarte bine cu ceea ce făcea G-. Lanson în stilistică la începutul secolului. Redusă la ultima sa expresie, ea reprezintă descoperirea principalelor procedee de utilizare artistică a limbii, clasificarea lor într-o ordine oarecare și apoi aplicarea schemei astfel obținute la un scriitor sau altul, scoțînd. în evidență unele detalii caracteristice prin aspectul lor mai mult ori mai puțin concret. Așa caracterizează, de pildă, W. v. Wartburg stilul lui Voltaire în Evoluția și structura limbii franceze (Paris, 1956) din care citez : „Prin stilul său caracteristic, Voltaire a influențat profund spiritul francez. El [Voltaire] știe să exprime o gîndire cu minimum de efort sensibil. Mijloacele lui sînt antiteza, și inegalitatea ritmului. Aceste doua mijloace existau deja în La Bruyere. Dar Voltaire le transpune în toate domeniile, în toate discuțiile, el le scoate așadar din cadrul psihologic în care, la autorul Caracterelor, sînt mai mult sau mai puțin limitate. Voltaire întrebuințează cît mai puțin conjuncțiile care marchează opoziția și celelalte raporturi dintre două gîndiri...” etc. (p. 219). Acest fel de a înțelege lucrurile duce inevitabil la părăsirea lingvisticii și trecerea la critica literară, chiar dacă aprecierile se datoresc unui lingvist, cum este cazul mai sus, căci interpretarea este impusă de metodă, nu de cali- tatea cercetătorului. La începutul secolului cînd Oh. Bally scria tratatul său de stilis- tică, nici el nu voia să descopere stilurile limbii, ci să găsească mecanis- mul oricărui stil, procedeele stilistice fundamentale, caracterul general al faptului de stil, spre a folosi apoi datele acestea la analiza literară. Așa se explică de ce scopul final al studiilor sale a fost pînă la urmă tot interpretarea textului literar, și nu o dată, în loc de lingvistică, el face psihologie literară, de exemplu, cînd arată efectul frazelor unui scriitor asupra cititorului, măsurîndu-le de fapt forța expresivă. Autorii celor mai multe studii despre limba și stilul scriitorilor romîni scrise în ultima vreme nu se declară adepți ai acestei metode. Dar din modul cum urmăresc valorificarea expresivității, de îndată ce trec de la descrierea faptelor la interpretarea lor, se impune concluzia că ei pornesc în realitate de la procedeele stilistice generale pe care le aplică apoi la cazul dat, făcînd legături din ce în ce mai firave cu lingvistica. Totuși o oarecare îmbunătățire se vede. în al doilea volum de Contribuții la istoria limbii romîne literare din secolul al XIX-lea, apărut anul trecut sub redacția acad. T. Vianu, sînt două studii cu caracter general, primul tratează despre lexicul unor documente de la 1848 PENTRU STUDIEREA STILURILOR LIMBII NOASTRE LITERARE 7 (Elena Șerban), celălalt despre limba și stilul primelor periodice romî- nești (Gh. Bulgăr). Deși începutul este încă timid, el merită salutat. Este semnificativ, de pildă, că cercetătorul limbii și stilului primelor periodice romînești, după ce încearcă o serie de generalizări, făcînd obser- vații utile, evită comparația pe care am fi așteptat-o între stilul publi- cistic actual și cel din primele decenii ale secolului trecut, tocmai fiindcă nu s-au arătat caracteristicile stilului publicistic. Dar cît de mult n-ar fi cîștigat cercetarea sa, dacă s-ar fi făcut pe baza, cunoaș- terii stilurilor limbii! Iată de ce, redacția revistei Limba romînă, analizînd problema modului cum se studiază limba literară, s-a hotărît să ceară colabora- torilor săi ca, în anul 1959, să contribuie la stabilirea și delimitarea stilu- rilor limbii literare, căci numai după ce se vor cunoaște caracteristicile și evoluția lor se vor contura mai limpede istoria și stilistica limbii noastre literare, despre necesitatea cărora nu este nevoie, credem, să se mai insiste. i. c. DESPRE TRADUCEREA ASPECTELOR VERBALE DIN RUSĂ ÎN ROMÎNĂ. (CONSIDERAȚII DE ORDIN STILISTIC) DE GH. BOLOCAN Ceea ce face ca două limbi să nu semene sînt mai ales deosebirile de structură gramatic lă care se manifestă fie prin absența unor categorii gramaticale într-o limbă și prezența lor în alta, fie numai prin coincidența lor formală. Redarea categoriilor gramaticale dintr-o limbă în alta prezintă greutăți cu atît mai mari cu cît asemănările celor două limbi sînt mai mici. Traducerea este însă totdeauna posibilă, pentru că prin ea nu se urmărește reproducerea categoriilor gramaticale, ci redarea conținutului, a ideilor. Prin urmare și la traducerea formelor gramaticale nu poate fi vorba de modele rigide. Adesea, unele categorii morfologice, spre exemplu, se pot reda în traducere prin mijloace sintactice sau lexicale. Verbul, de pildă, are o serie de categorii gramaticale care nu există în toate limbile și care, pe de altă parte, nu se găsesc niciodată concentrate în structura gramaticală a unei singure limbi. Aceasta nu însemnează însă că în pro- cesul comunicării o limbă în care o anumită categorie gramaticală lipsește nu poate să exprime conținutul acestei categorii prin alte mijloace. Limbile dispun de mijloace capabile să compenseze lipsa unei anumite categorii gramaticale. în cele ce urmează vom încerca să arătăm raportul dintre timpu- rile verbale romînești și trecutul perfectiv și imperfectiv din limba rusă. Limba romînă, deși nu are pentru aspectul verbal o expresie grama- ticală, dispune de o serie de mijloace care compensează această lipsă. Ele sînt de ordin gramatical (sistemul timpurilor), lexical (întrebuințarea adverbelor de timp și mod, derivarea cu unele prefixe), semantic (ideea de aspect e inclusă în sensul verbului). Alteori, contextul în întregimea lui redă nuanța aspectuală. Dintre toate aceste mijloace cel mai important pentru problema de care ne ocupăm este primul. TRADUCEREA ASPECTELOR VERBALE DIN RUSĂ ÎN ROMÎNĂ 75 Acad. AL Graur constată în Limba romînă, nr. 5 din 1954 că : ^Problema aspectelor stingherește și ea adesea pe traducător. în linii mari, trecutul imperfectiv corespunde imperfectului nostru, dar poate exista în romînește un trecut imperfectiv care nu e imperfect, mai cu seamă dacă durata acțiunii e exprimată printr-un adverb : acolo am stat multă vreme la îndoială. Traducătorii, în asemenea situații, folosesc adesea imper- fectul, greșit”. Observația este interesantă și plină de sugestii. în manualele de limbă rusă, apărute la noi, se spune lapidar că trecutul imperfectiv din limba rusă corespunde Imperfectului din limba romînă, iar trecutul perfec- tiv, mai ales perfectului compus. Afirmația este numai în parte adevărată. Ea se bazează pe constatarea generală că în limba romînă unele forme verbale, deși nu au expresie gramaticală specială, conțin totuși și nuanțe de aspect. Astfel, imperfectul arată nu numai o acțiune simultană cu altă acțiune trecută, dar și o acțiune sau stare fără început și fără sfîrșit, de durată, o acțiune prezentată în forma unui proces în desfășurare, fără legătură cu prezentul. Aceste caracteristici apropie imperfectul romînesc de trecutul imperfectiv din rusă, care indică și el tot o acțiune desfă- șurată în trecut, fără legătură cu prezentul, o acțiune durativă, ne- rezultati vă. în plus, și în romînă și în rusă, cele două forme verbale sînt prin exce- lență timpuri descriptive. Perfectul compus exprimă o acțiune trecută raportată la momentul vorbirii, o acțiune terminată al cărei rezultat e vizibil, indiferent dacă durează mai mult sau mai puțin. Prin aceasta perfectul compus se apropie de trecutul perfectiv din limba rusă. Aceste trăsături fac ca în ambele limbi cele două timpuri să fie prin excelență narative. Pînă aici chestiunea pare simplă. Ea se complică însă în raport cu stilurile limbii și cu rolul stilistic pe care îl au aceste categorii verbale în diferite contexte. Pentru analiza care urmează am luat în considerație texte științifice, ideologice și beletristice, alegînd în acest scop cîteva traduceri bine făcute din domeniul fizicii, economiei politice și literaturii1. Textele din domeniul științelor exacte nu ne oferă material care poate fi luat în considerație, întrucît în ele, trecutul perfectiv sau imper- fectiv este ca și inexistent. Puținele cazuri în care cele două forme de trecut apar totuși nu sînt concludente pentru că valoarea lor funcțională este foarte puțin variată. Pentru a controla această situație am făcut o incursiune și în lucrări din alte domenii ale științelor exacte (anatomie, geologie și astronomie). în textele de economie politică, trecutul perfectiv sau imperfectiv se întîlnește, de asemenea, destul de rar, ceva mai des însă decît în domeniile menționate mai înainte, căci aici considerațiile cu caracter istoric sînt mai frecvente. Iată cîteva rezultate statistice la care am ajuns. în general trecutului imperfectiv din rusă îi corespunde în limba romînă imperfectul (70,27% din totalitatea cazurilor analizate). 1 B. A. KpacnJibHHKOB, SeyKoebie eosiHbi, 1954 (V. A. Krasilnicov, Unde sonore, Ed. tehnică, București, 1957); IIojiujnuuecKaa 9Kohomuh, MocKBa, 1954 (Manual de Economie politică, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1954); JI. H. Tojictoîî, Bouna u Mup (L. N. Tolstoi, Război și pace, traducere de I. Frunzctti și N. Parocescu, Ed.Cartea rusă, 1955). 76 LIMBĂ LITERARĂ în 29, 73 % din cazuri, trecutul imperfectiv este tradus în romînește prin perfectul compus. Trecutul perfectiv din limba rusă este redat în romînă,. în majoritatea cazurilor (96,34%), prin perfectul compus, iar în restul (3,64%) prin prezentul istoric. în textele beletristice situația se schimbă radical în sensul că posi- bilitățile de redare în romînește a aspectului verbal rusesc devin extrem de variate. Astfel, trecutul imperfectiv este tradus în textul analizat de noi prin : imperfect (35,52%), perfectul simplu (25,34%), perfectul compus (19,37%), mai mult ca perfectul (15,08%), prezentul istoric (5.63%); uneori prin gerunziu sau prin diferite mijloace lexicale (7,04%). Trecutul perfectiv este și el tradus în romînește prin procedee variate; prin per- fectul simplu (50,43%), prin prezentul istoric (20,73%), prin perfectul compus (17,07%) și, în restul cazurilor, prin mai mult ca perfect, im- perfect și participiul trecut. Cifrele de mai sus au valoare aproximativă fiind stabilite pe baza unui număr mic de exemple (procentul maxim la fiecare categorie a fost calculat pe baza a cel mult 100 de cazuri). Totuși chiar așa, se pot trage unele concluzii interesante. Redarea în limba romînă a celor două forme de trecut din rusă aproape exclusiv prin imperfect și perfectul compus în stilul științific și, prin procedee foarte variate în stilul beletristic ne arată că, în raport cu stilurile limbii, categoriile gramaticale au valori inegale. Acest fapt reiese mai clar tocmai din compararea a două limbi. în limba romînă, care dispune de o mai mare varietate de timpuri decît limba rusă, între- buințarea cu precădere a unei anumite forme în stilul științific, este con- cludentă în acest sens. în rusă, deși, acest lucru nu se vede prea ușor- din cauza imposibilității de a marca formal valoarea unui anumit timp într-un stil sau altul, fără îndoială, există diferență de valoare ale timpu- rilor în raport cu stilurile limbii. Cu toate că, atît în cazul stilului științific cît și al celui beletristic, traducerea trebuie să însemne în primul rînd redarea conținutului, pro- blemele puse de aceste două stiluri sînt diferite. Conținutul operei beletristi- ce este mult mai complex. La conținutul logic se adaugă în mod organic cel emoțional, care dă operei beletristice un anumit colorit stilistic. în acest stil formele gramaticale îndeplinesc și ele o funcție stilistică destul de importantă. Trebuie să avem în vedere două aspecte ale rolului stilistic al formelor gramaticale: a) posibilitatea de înlocuire a unor categorii gramaticale cu alte categorii gramaticale (acest procedeu dă aproape întot- deauna comunicării o nuanță stilistică pregnantă x) și b) alternarea formelor gramaticale într-un anumit fel în contexte diferite. Este vorba aici fie de preferința pentru anumite categorii gramaticale în narațiune, în dialog sau în descriere, fie de modul în care se îmbină ele într-un anumit context. înlocuirea unui timp cu altul este posibilă atît în limba rusă cît și în limba romînă tocmai pentru că în ambele limbi timpurile verbale 1 în această chestiune, pen tru limba rcmînă, cf. lorgu Iordan, Stilistica limbii romîne, București, 1944. p. 143 — 158 ; idem, Limba romînă contemporană, București, 1956, p. 422—431, pentru limba rusă, vezi A. H. FBoa^eB, OnepKM no CTiuincTHKe pyccnoro astina, Mocima,. 1955, p. 137—148. TRADUCEREA ASPECTELOR VERBALE DIN RUSĂ ÎN ROMÎNĂ au valori multiple. în mod concret, într-o anumită limbă acest procedeu stilistic este determinat întotdeauna de context. Cînd este vorba de a traduce o anumită formă verbală dintr-o limbă în alta, chestiunea se complică tocmai prin faptul că sensul unui anumit timp poate fi mai restrîns sau mai larg într-o limbă decît în cealaltă, în funcție de context. Iată un exemplu : atît în limba rusă cît și în romînă trecutul poate fi înlocuit cu prezentul. Dăm mai jos două fragmente din „Eăzboi și pace” în traducerea citată mai sus : „Oricît de ciudate ar fi descri- erile istorice în care vreun rege sau împărat, certîndu-se cu alt împărat sau rege, strînge oștire, se războiește cu oastea vrășmașului, izbîndește, ucide trei, cinci, zece mii de oameni și, drept urmare, sub- jugă atît statul cît și poporul întreg. ..” „Kan hm cTpaHHtt MCTopnnecKne onncaHMH Toro, KaK KaKoiî-HnbyflB KopoJit hjim uMiiepaTop, noccopnB- mihcb c ^pyruM MMnepaTopoM jîjim KopoJieM, coSpaji boîicko, cpaanji- ch c bomckom Bpara, odep'otcajb nobe- fly, y6ua Tpn, mhtb, ^ecHTB tbichh neJiOBeK m BCJie^CTBne Toro noiw- puji rocy^apcTBo h ueJiniiHapoa.. Război și pace (voi. IV, p. 99). sau : „Să ne închipuim doi oameni care se bat la duel cu floretele după toate regulile artei scrimei; duelul durează destul de multă vreme: deodată unul din cei doi adver- sari simțindu-se rănit și înțele- gînd că nu-i glumă și că îi este viața în joc, aruncă floreta și, apucînd cea dintîi bîtă, care îi «cade sub mînă, începe s-o rotească”. Război și pace (voi. IV, p. 100). JI. H. Tojictoîî, CoOpanne co^Hneanâ. (tom VII, p 123). ,,npe^cTaBMM ce6e ^Byx Jiio^eu, BUine^nmx co ninaraMn Ha noe^MHOK no BceM npaBMJiaM $exTOBaJiBHoro ncKyccTBa’: ^exTOBanue npododuca- Jbocb ^țoBOJiBHo jțoJiroe BpeMn; B^pyr O^MH M3 npOTMBHJIKOB, nonyBCTBOBaB cebn paneHBiM, mohhb hto aejio 3to ne niyTKa, a KacaeTCH ero JKM3HM, 6pocuJb mnary n bshb nep- Byio nonaBinyiocn flySnHy, Hauaji BoponaTB eio”. JI. H. TojicToâ, Co6paHne coanHeana (tom VII, p. 125). în ambele exemple, în original, se întrebuințează formele trecutului perfectiv (într-un singur caz un verb imperfectiv). în limba rusă formele de trecut pot fi înlocuite în toate aceste cazuri cu prezentul. în limba romînă înlocuirea prezentului cu orice timp trecut este imposibilă în contextul de față pentru faptul că aici prezentul arată o acțiune cu caracter permanent. în rusește și trecutul poate uneori exprima o astfel de acțiune. „Karataiev se uită la Pierre cu ochii lui buni și rotunzi, înecați de lacrimi și se vedea bine că îl chema : voia să-i spună ceva. Dar Pierre era sătul pînă peste cap de ale „KapaTaes cMOTpeJi naiiBepa cbo- MMM ^oSpBIMM KpyrJIBIMH TJiasaMM, no^jțepHyTBiMM TenepB cJie3oio, m, bm^mmo. noA3BiBaJi ero k cebe, xoTen cKaaaTB hto-to. Ho HBepy 78 LIMBĂ LITERARĂ sale. Se făcu deci că nu bagă de seamă și se îndepărtă în grabă. Cînd convoiul de prizonieri se urni iarăși din loc, Pierre se uită înapoi. Karataiev încă stătea pe marginea drumului, proptit de mes- teacăn și doi francezi, aplecați asupra-i tot vorbeau ceva între ei. Pierre nu se mai uită; își continuă mersul la deal, șchiopătînd. îndărăt, dinspre locul unde stă- tuse Karataiev, răsună un foc de armă, Pierre auzi clar detunătura, dar chiar în clipa cînd o auzi își aminti că nu sfîrșise încă număiă- toarea etapelor ce le mai rămă- seseră pînă la Smolensk, socoteală pe care o începuse înainte de trecerea mareșalului. Și începu iar să calculeze. . . Un cîine urla de undeva, din spatele lor, dinspre locul unde rămăsese Karat^iev’ ’. Război și pace, (voi. IV, p. 129). cJînniKOM cTpaniHo 6bijio 3a ce6n. Oh. c^ejiaji thk, Kau Sy^To He Bii^aji, ii nocneinHo OTOineJi. Kor,n;a nJieHHMe onHTb TpoHyjuicb, Ilbep orJiHHyjicn Hasa/ț. KaparaeB cudeji na Kpaio ^opom, y Gepesbi; n (țpaHnysa hto-to roBopnjiw ua& hhm. Ilbep ne orJinabiBaJiCH SoJibine. Oh utea npwxpaMblBaH, b ropy. CsatfH Toro MecTa, r^e cudeji Ka- paraeB, nocJibimaJicH BtiCTpeJi. Ilbep CJIblHiaJI HBCTBeHHO 3TOT BMCTpeJIr ho b to îKe MrHOBeHiie, KaK oh yc- jibixaji ero, Ilbep bchomhjiji, h:to oh ne kohhhji eiițe nanaroe neperi npo- esjioM Mapniajia BbiwcJieHHe o tom, cKOJibKO nepexoftOB ocTasaJiocb ^o CMOJieHCKa. H oh ctbji cwTaTb . . . CoGana saBbijia c3a,qH, c Toro MecTa, rjțe cudea KapaTaeB”. JI. H. TojictoU, CoOpaniie conuneHnii (tom- VII, p. 163). Din cele 24 de forme verbale rusești majoritatea sînt imperfective. Ele au fost redate aproape întotdeauna prin perfectul simplu și mai mult ca perfectul. Verbele perfective sînt traduse mai ales prin perfectul simplu. Mai mult, unul și același verb cudeji este redat în pasajul analizat în două feluri: stătea (imperfect), stătuse, rămăsese (mai mult ca perfect). în cazul de față situația este tocmai inversă față de exemplul precedent. Limba rusă are un singur mod de exprimare a acestei acțiuni (întrebuințarea formei perfective nu este posibilă în nici unul din aceste trei cazuri). în limba romînă ultima formă, rămăsese, ar putea fi eventual redată prin a rămas. Contextul cere însă mai mult ca perfectul. în cazul acesta noțiunea gramaticală de timp în limba rusă este mai îngustă decît repre- zentarea ei logică, în primul rînd pentru faptul că în acest context nuanța aspectuală a verbului cudeji se micșorează simțitor. Limba romînă, dimpo- trivă, are posibilitatea de exprima printr-o formă gramaticală specială conținutul logic și stilistic din limba originalului. Dimpotrivă, în versul yeu! sjiou dyx mopo^cecmeoea^ aspectul este pe primul plan, de aceea în traducerea „Vai duhul rău e-n izbîndire” (M. I. Lermontov, Poeme — în romînește de George Lesnea), redarea acțiunii printr-un timp trecut nu este obligatorie. Deci, conținutul logic și stilistic imprimat de aspect nu poate fi tradus în limba romînă, în cazul de față, cu ajutorul sistemului timpurilor verbale. Din ultimele două exemple rezultă că raportul între aspect și timp este foarte complex. într-un anumit context pe primul plan poate fi ideea de timp, iar în alt context ideea de bază este exprimată de aspect. TRADUCEREA ASPECTELOR VERBALE DIN RUSA ÎN ROMÎNĂ 79 Presupunem că în acest din urmă caz, aspectul din limba rusă tre- buie redat în romînă, de cele mai multe ori, prin mijloace lexicale. înțelegerea acestui fapt de natură teoretică este foarte necesară pentru traducători. Traducătorul trebuie să țină de asemenea seamă de faptul că ale- gerea formelor verbale trebuie făcută în raport cu caracterul contextului. Astfel, în narațiune și dialog limba romînă preferă perfectul compus, în dialog faptele povestite de autor sînt redate prin perfectul simplu. Aceeași formă verbală se întrebuințează și pentru a arăta o acțiune tre- cută care a durat foarte puțin, numai o clipă. în aceste cazuri limba rusă întrebuințează trecutul perfectiv. Următoarea traducere păcătuiește din acest punct de vedere : „Mi-am amintit de duel și am priceput că eram rănit. în clipa aceea ușa a scîrțîit. — Cum îi merge — șopti un glas, și eu am tresărit auzin.du-1”. Am arătat mai sus că în stilul beletristic felul în care se succed și alternează între ele timpurile verbale reprezintă un procedeu stilistic, de seamă. în acest sens vom analiza mai jos poezia lui A. S. Pușkin 06Ban în traducerea acad. Al. Philippide. Iată cele două texte : AVALANȘA în mohorîte stînci izbind Nahlapii spumegă mugind Și vulturi horă-n cer întind Și gem păduri Și piscuri albe se desprind Din nouri suri. Gîndva se prăbuși din deal O avalanșă pe prăval; în chei legară mal de mal Nămeții grei Și Terecul cu iute val Se-opri în chei. Deodată slab și cumințit, O, Terec, tu au amuțit. Dar apele au sfredelit Troianul gros Și tu din matc-az năvălit Spumînd ciudos. Și mult timp pătura de nea Zăcu așa. Nu se topea. Și Terecul ciudos sub ea Trecea șuvoi Și spuma-i deasă se izbea în bolți de sloi. OBBAJI JțpoâHCb o MpanHbie cnajibi, IIIyMnm m neHamcn Bajibi, H Ha;no MHoiî Kpuuam opjibi, H pornisem 6op, H 6jiemym cpe«b bojihkctoîî Mrjibi BepniHHbi rop. Ottojib copea^ca paa oSsaji H c thtkkhm rpoxoTOM ynaji, H bck) TecHHHy Mew^y CKan Saeopoduji, H Tepena Moryqnîî saji OcmaHoeuji. Bapyr, ncTouțaB n npiicMwpeB, O, Tepen, Tbi npepeaji cbo^ peBy Ho 3a«HHx bojih ynopHbiîî rHeB IIpomu6 cnera.. . Tbi aamonua, ocBMpeneB, Cboh dpera. H ftOJiro npopsaniibiM o6saji HeTajioîî rpyaoio jieowaji, H TepeK sjiom noa hhm 6eotcajv H nbuibio Boa H myMHoîî nenoiî opoiua.fi JleftHHbiîî CBOJJ. 80 LIMBA LITERARĂ A fost și-un drum peste nămeți Treceau cai iuți și boi înceți Și cu cămila lui, răzleț Vreun negustor Azi trece doar Eol, drumeț Din cer, în zbor. n nyTb no hgm mnpoKnîi uieji: II KOHB CKCLKaJl, n BJieKCH boji, H CBoero BepOjnofta eeji CTenHoiî Kyneiț, nune Muumcsi jinuib 3oji, HeOec TKMeiț. A. S. Pușchin ne dă un tablou din natură, un peisaj dinamic, impresionant. Elementele gramaticale esențiale care creează dinamismul strofelor sînt fără îndoială verbele, cu ajutorul cărora sînt schițate plastic patru momente importante. Din punct de vedere gramatical aceste mo- mente sînt redate prin prezent, perfectul simplu, perfectul compus și imperfect. în original întîlnim prezentul, trecutul perfectiv și trecutul imperfectiv. Comparînd strofa a II-a și a IlI-a din original cu versiunea romî- nească ne dăm seama de caracterul complex al aspectului verbal în limba rusă. înțelegînd profund raportul dintre aspectul rusesc și sistemul tim- purilor din limba romînă, Al. Philippide a dat o traducere plină de măies- trie artistică. Cele două strofe se caracterizează printr-un remarcabil dinamism prezentat într-o gradație temporală descendentă prin între- buințarea a două forme verbale : perfectul simplu și perfectul compus, amîndouă corespunzînd trecutului perfectiv rusesc. în ultimele două strofe dinamismul poeziei scade simțitor, acțiunea devine oarecum imprecisă, de durată, neterminată : verbele perfective sînt înlocuite cu cele imperfective. Schimbarea aceasta în modul de desfă- șurare a acțiunii în timp (nuanța aspectuală) este făcută cu o pricepere deosebită : ,,Și mult timp pătura de nea Zăcu așa../* Aspectul este redat aici prin mijloace lexicale. Păstrarea perfectului simplu ni se pare pe deplin motivată. Aici perfectul simplu face legătura cu strofa precedentă. în textul rusesc această legătură o face primul vers : „n ^ojiro npopBaHHbiiî oâBaji” Din cele de mai sus reiese clar necesitatea abordării unor probleme teoretice ale traducerii. Experiența din ultimii ani, mai ales în ce privește traducerea din limba rusă în romînă, dă posibilitatea de a se face generalizări foarte utile. ABATERI DE LA NORMELE ORTOGRAFICE ÎN UNELE PUBLICAȚII LITERARE* DE V. HR1STEA Nimeni nu susține, desigur, că actuala noastră ortografie n-ar fi susceptibilă de unele obiecții. Acestea privesc însă exclusiv fapte de amă- nunt, nu sistemul ortografic în ansamblul lui. De altfel existența unei ortografii cu norme care să mulțumească pe toată lumea este, practic, o imposibilitate din mai multe motive, asupra cărora nu este cazul să ne oprim aici. Ceea ce se impune pînă la o nouă modificare oficială a orto- grafiei este respectarea celei în vigoare, care, cu toate lipsurile ei inerente, rămîne totuși prima noastră ortografie cu caracter științific. Nerespec- tarea normelor ei e de natură să reediteze situația din trecut, cînd fiecare editură, fiecare revistă și fiecare scriitor aveau (sau puteau avea) o orto- grafie adesea mult deosebită de cea pretins ,,oficială”. Consecința acestei stări de lucruri era ,,haosul ortografic”, care deruta pe cititori și-i împie- dica să-și însușească o scriere unitară. în actualele condiții, cînd dispunem de o ortografie elaborată pe baze științifice și aprobată de Consiliul de Miniștri lipsa de unitate în scriere nu mai poate fi tolerată. Cercetînd publicațiile de limbă romînă ale Uniunii scriitorilor din R.P.R. am fost surprinși tocmai de această lipsă de unitate în scriere. Ea se datorește faptului că unii colaboratori nu stăpînesc, încă, în întregime noua noastră ortografie, iar alții manifestă rezerve față de unele norme ale ei. Pentru a ușura înțelegerea discuției care urmează, cele mai multe dintre abaterile înregistrate vor fi grupate după principiile cărora le aparțin normele ortografice încălcate. * Abrevierile pe care le vom folosi sînt următoarele : GL — ,,Gazeta literară” ; IL = „lașul literar”; L—„Luceafărul” ; SB = „Scrisul bănățean”; ST. = „Steaua” și VR Viața romînească”. Numerele din care provin greșelile semnalate în prezentul articol sînt în cea mai mare parte din a doua jumătate a anului 1957 și din prima jumătate a anului 1958. La fiecare fapt citat am notat în paranteză : titlul abreviat al publicației, anul (indicat de cifra romană), numărul (indicat de prima cifră arabă), pagina și, uneori, coloana. 6. — c. 241 82 LIMBĂ LITERARA După cum se știe, ortografia în vigoare are la baza ei anumite prin- cipii a căror aplicare a apropiat scrierea de pronunțare și a înlăturat fluctuațiile care caracterizau vechile sisteme ortografice. Cel mai important dintre principiile pe care se bazează noile norme ortografice ale limbii romîne este principiul fonetic, conform căruia scrierea actuală reproduce cît mai fidel cu putință rostirea literară. în virtutea acestui principiu au fost suprimate, de pildă, consoanele duble din cuvinte cum ar fi: casă (de bani), masă „mulțime”, rasă etc. Al doilea dintre aceste cuvinte apare scris în „Viața romînească” și în „Steaua” cu dublu s : ,, Dar iarăși nici aici nu trăiește massa” (VB, XI, 6, 109); „în fata acestei minorități entuziaste se ridica însă marea massă a oficia- lilor..’.” (ST., VIII, 7,15). Cf. și: condottier (SB, VIII,,12,3); esseist (SB, VII, 10, 81) și perennitate (ST., VIII, 11, 67) — scrise tot cu consoane duble, ca în limbile din care am împrumutat cuvintele respective (zl it. eondottiere, fr. essayiste și fr. perennite). Grafia cu consoane duble nu se mai păstrează decît acolo unde ea corespunde unei realități fonetice generale (de exemplu în cazul cuvintelor formate cu unele prefixe a căror consoană finală este identică cu consoana inițială a rădăcinii). Vom scrie deci corect transsiberian{ă), nu transibe- riană, ca în „Steaua” (VIII, 10, 31). Tot cu consoană dublă {nn) trebuie scrise și următoarele cuvinte : înăscute (ST., VIII, 12, 99); înebunite (VB, XI, 3, 94); înegrite (IL, IX, 6, 47); (se) înoadă (VB, XI, 6, 179); înobilat (ST., VIII, 10,9); înoit (GL, V, 37,1, 3); înorat (ST., VIII, 10, 28); reînoit (IL, IX, 6,104); reînoire (ST., IX, 3,40); se-negurară (ST., IX, 4, 55) etc. Trebuie totuși scrise cu un singur n : se înneacă (SB, VIII, 12, 48); înnotînd (SB, VII, 10, 9) etc. în aceste cazuri și în altele scrierea cu un singur n este corectă, întrucît nu se mai simte cuvîntul primitiv (începător cu n) la care s-a adăugat prefixul in- [îneca {/_ în- + lat. necăre) față de înnoda {în- / -|- 4- rom. nod, existent în limbă)]. O altă regulă, izvorîtă tot din aplicarea principiului fonetic, arată că prefixul des-, înainte de b,d,g,l,m,n,r și v (deci înainte de consoanele sonore) și înainte de vocale trebuie scris dez-1, nu des-, ca în exemplele : desbătute (IL, IX, 5, 61); desbinare (ST., VIII, 11, 71); desbrăcați (ST., VIII, 10,62); desgust (ST., IX, 1,16); deslegarea (VB, XI, 6,105); desnă- dejdea (GL, V, 37, 1, 4); desnodămînt (ST., VIII, 11, 33); desrădăeinarea (VB, XI, 6,174); desvăluirea (L, I, 1, 2, 2); desvelite (ST., VIII, 11,100) desarmonie (ST., VIII, 9, 99); desarticulat (ST., IX, 4, 34); desiluzie (ST., VII, 12,101); desinteresat (VB, XI, 5, 207, 2); desumanizat (ST., IX, 4, 70} etc. Uneori ne întîmpină scrieri inconsecvente pe aceeași pagină : des- voltare— {al ) dezvoltării (ST., VIII, 12,66) sau chiar în aceeași frază : „(opere) emoționante mai ales prin capacitatea cu care au surprins des- lănțuirea maselor de țărani, asemeni unei dezlănțuiri a forțelor naturii... ” (ST., IX, 1, 83). 1 Vezi Mic dicționar ortografic , ed. a Il-a, Ed. Academiei R.P.R., p. 7 și 35. ABATERI DE LA NORMELE ORTOGRAFICE 83 Preferința pentru scrierea cu s se observă și în cazul acelor cuvinte în care, deși nu mai avem prefixul des-, s se află în aceeași situație, adică precedă o consoană sonoră. în limba romînă, datorită fenomenului numit „acomodare” sau „asimilare consonantică în contact”, s se sono- rizează, în această poziție, devenind z, sub influența pe care o exercită asupra lui consoana sonoră următoare. Din această cauză scrierea cu s este considerată necorectă și neconformă cu rostirea și în numeroasele exemple de acest fel: asvîrli(ST., VIII, 10, 50); ciosvîrte (L, I, 1, 6, 1); isbucniri (ST., VIII, 10, 140); isvorul (L, I, 1,7, 3); se sbate (L, 1,1,7, 3); sborul (SB, VII, 10, 51)1; sbucium (ST., VIII, 10, 85); sburd (ST., VIII, 11,125); sdravăn (ST., VIII, 11,40); sgomotos (ST., VIII, 10, 53); sgri- buliți (IL, IX, 5, 8); sguduitoare (IL, IX, 5, 60); sgură (ST., VIII, 11, 88) sveltă (VR, XI, 6, 17); svîntate (L, I, 1, 12, 2); svîrle (VR, XI, 3, 81); svonul (IL, IX, 5, 30) etc. Așa cum nu putem pronunța s înainte de o consoană sonoră, la fel nu se poate rosti n înainte de consoanele bilabiale p și b. De aceea sîntem surprinși cînd citim în „Steaua” : inpediment (VIII, 11,122) și (ne vom) plinba (VIII, 10, 84). Aceste grafii nu sînt etimologice, deoarece cuvintele respective provin din lat. impedimentum și perambulâre. Cf. și impracti- cabil, tot în „Steaua” (VIII, 7, 96) format din in- + practicabil (după fr. impracticabile). Și aici a avut loc „acomodarea” despre care am vorbit, așa încît cuvîntul trebuie ortografiat impracticabil. O altă normă ortografică foarte puțin respectată este cea care preconizează scrierea ie, nu e „la început de cuvînt sau de silabă care urmează după o vocală”2. Scrierea cu e în loc de diftongul ie ne întîmpină, în publicațiile de care ne ocupăm, la tot pasul: alcătuesc (ST., VIII,11, 25); caet (ST., VIII, 10, 81); constitui (VR, XI, 3, 80); creer (ST., VII, 10, 81); să cutreere (VR, XI, 6, 157); Cri (IL, IX, 5, 30); foae (ST., VIII, 10, 157); să iee (IL, IX, 5,28); înghesue (ST., VIII, 12, 109); se mistue (ST., IX, 3, 38); noembrie (ST., VIII, 10, 20); ploae (IL, IX, 5, 16); Ploești (L, I, 3, 9, 1); reese (VR, XI, 6, 106); suerat (ST., VIII, 10, 48); trăesc (ST., VIII, 10, 33); trebue (ST., IX, 1, 89); vuet (ST., VIII, 10, 6) etc. Datorită tendinței de evitare a hiatului, diftongul ie apare, în schimb, în unele dintre acele cuvinte care constituie excepții de la regula enunțată mai sus : aier (ST., VIII, 10, 28) în loc de aer-, ideie (ST., VIII, 10, Î37) în loc de idee; măiestri (ST., VIII, 10,146) în loc de maeștri, tranșeie (ST., IX, 3, 121) în loc de tranșee (sing. și pl.) etc. Deși, în virtutea aceluiași principiu fonetic, se preconizează orto- grafierea celor mai multe neologisme așa cum se pronunță, unele dintre ele (cu o circulație destul de mare) sînt scrise ca în limba de origine : abat- jour (ST., VIIlJ 1, 24); bonjour (VR, XI, 6, 52); errata (ST., VIII, 8); gobelinuri (VR, XI, 3, 77); interview (ST., IX 3, 3); jongleur (ST., VIII, 11, 67); menu (IL, IX, 5, 9); merși (VR, XI, 6, 52); spleen (GL, V, 39, 2,6); sguar (SB, VII, 10, 91); vis-ă-vis (SB, VIII, 12, 22) etc. Altele apar 1 Pe aceeași pagină, la distanță de numai trei rînduri, citim : „după zborul cocorilor încă mai strig”. 2 Vezi Mic dicționar ortografic, p. 31. 84 LIMBĂ LITERARĂ scrise într-o ortografie hibridă, cu predominarea (intr-o măsură mai mică sau mai mare) a tendinței etimologizante : avantgărzile (L, I, 3, 8, 2); avantposturi (ST., VIII, 10, 20); btiddhismul (ST., IX, 1, 54); coherență (VR, XI, 6, 153) ; (normele) filosofice (ST., VIII, 12, 8) ; (imaginația) helenă (ST., VII, 12, 87); hipostaze (ST., IX, 1, 52); (exagerările) peio- rative (ST., IX, 1, 22)-; qvazidemență (VR, XI, 5,155); sensuală (SB, VII, 10, 79); sympozioane (SB, VII, 12, 52); (deasupra) terasemeuti^ (ST., IX, 5, 56) ; vesbnînt (L, I, 1, 2, 2) și se-nvestmîntează (GL, V, 38, 8, 1) în loc de veșmînt și se-nveșmîutează (cum pronunță cei mai mulți vorbitori). Și în scrierea neologismelor ne întîmpină fluctuații și contradicții, pe aceeași pagină: umor—humorului (ST., VIII, 10, 141); regisor— regi- zorul (ST., IX, 4, 96) sau chiar în aceeași frază : ,,el recomandă perfecta colaborare dintre regizor și pictura decorativă : regisorul contribuind la unificarea ansamblului, pictorul — la înviorarea perspectivei scenice” (ÎL, IX, 5, 64). Iată și un exemplu de scriere inconsecventă a două neologisme aparținînd aceleiași familii : . .despre cari (sic) scria cu atîta umor. . . . profesorul polonez Thadeus Zielinski, cunoscutul humorist și animator al clasicismului ” (ST., VIII, 11, 67). Un alt principiu deosebit de important, pe care se bazează noua noastră ortografie, este principiul morfologic. Recomandînd păstrarea unei unități a desinențelor și a sufixelor, în cursul flexiunii și al derivației, acest principiu gramatical ne dă posibilitatea să înlăturăm o serie de incon- secvențe în scriere, să realizăm o simetrie formală și să recunoaștem, astfel, unități morfologice2. Cu ajutorul lui a fost reglată, de pildă, scrierea difton- gilor ia și ea care au, în anumite împrejurări, aceeași valoare fonetică. Recurgerea la pronunțare fiind de data aceasta inoperantă, principiul fonetic a fost sacrificat și s-a ținut seamă de alternanțele fonetice : scriem gheață, cheamă etc., deși rostim ghiață și chiamă pentru că ea alternează în cursul flexiunii cu e (ghete, chem, chemăm etc.). Din această cauză, în toate sub- stantivele și formele verbale pe care le înșirăm mai jos, diftongul ia trebuie înlocuit, în scris, cu ea : chiag (IL, IX, 5, 25); ghiață (VR, XI, 3, 58); ochiade (IL, IX, 5, 9); se cheamă (IL, IX , 5,14); îngenunchiați (VR, XI, 5, 93); înmănuncheate (SB, VIII, 11, 86);, supraveghia (ST., IX, 5, 109) etc. în mod aproape regulat este înlocuit ea cu ia în sufixul flexionar -ează: accentuiază (ST., IX, 3, 62); se atenuiază (ST., IX, 5, 26); efec- tuiază (ST., VIII, 12, 52); evoluiază (SB, VIII, 11, 83); înmănunchiază (GL, V, 39, 2, 4); se perpetuiază (ST., IX, 5, 109); se situiază (SB, VII, 10, 88) etc. Aceste forme verbale trebuie scrise ca și lucrează, izolează etc. (rădăcină+eazăf Nu aceeași situație este în cazul verbului a (se) așeza, care (avînd rădăcina așez-) trebuie scris la pers, a IlI-a sing. și pl. (se) așază, nu așează (VR, XI, 5, 154; SB, VIII, 12, 47); (se) așează 1 Pentru explicarea acestei variante., în afară de influența grafiei franceze (terrassement), mai poate fi invocată disimilarea vocalică (a — a > a — e) și mai ales influența asimilatoare a lui e accentuat din silaba ultimă (a-e A e-c). 2 Pentru detalii, vezi acad. I. Iordan, Limba romină contemporană, ediția a H-a, Ed. Ministerului Învățămîntului Public, 1956, p. 211 și urm. și M. Grigorescu, Principii Grama- ticale în ortografie, în Limba romină, IU (1951), nr. 1, p. 15 și urm. ABATERI DE LA NORMELE ORTOGRAFICE «5 (GL, V, 38, 1, 3) etc. Si aceasta fiindcă în rădăcina cuvintelor, după lite- rele x, /, nu se scrie niciodată ea, ci a1. Scrierea cu triftongul iea în exemplul (se) insinuiruză (ST., VIII, 12, 104) este complet lipsită de temei. Corect e: se insimiează (ca și accen- tuează, evoluează, etc.). Diversele forme flexionare ale verbului crea apar adesea scrise greșit : a creia (ST., VIII, 11, 74); a creta (VR,XI, 5, 192) ; creează (IL, IX, 5, 52); să creem (ST., IX. 4, 12); îi cree (ST., VIII, 12, 65); (el) creea (SB, VII, 10, 82).; creind (VR, XI, o, .203, 1) : creiat (ST., VIU, 11,110) etc. Pentru participiul trecut am întîlnit și forma creeat : ,,Pe lingă faptul că Macarenco (sic) a creeat o operă documentară,. . . Poemul peda- gogic este și o lucrare de artă”. (ST., IX, 3, 97).. Dacă scrierile : să creem, îi cree etc. reproduc rostiri curente (expli- cabile prin analogie) forma participială creeat nu poate fi interpretată decît ca un hiperurbanism grafic, la care s-a ajuns datorită reacției față de scrierea cu un singur e a formei de pers, a III-a sing. și pl. (crează în loc de creează). Verbele a suferi și a descoperi se scriu la indicativ prez, persoana a III-a sing. și pl. suferă și descoperă, nu sufere (ST., IX, 5, 97) și descopere (ST., IX, 1, 85); verbul a avea face la conjunctiv prez. pers, a III-a sing. și pl. să aibă, nu să (nu) aibe (VR, XI, 6, 77); preceda (la fel ca toate ver- bele de conjug. I) are pers, a III-a sing. și pl. precedă, nu precede (ST., IX, 1, 115); profera face la imperfect, pers, a III-a pl. proferau, nu pre- fereau (ST., VIII, 10, 88) — formă analogizată după unele verbe de conjug, a IV-a (suferea?/, acoperau etc.); coborî, în schimb, face la aceeași persoană a subjonctivului: să coboare (ca și să doboare), nu să coboară: ,,cît aș vrea să coboară mai în jos nopțile albe ale polului. . . ” (ST., VIII, 10, 28). în cazul pronumelui (și adjectivului) demonstrativ de identitate trebuie făcută distincția între fem. sing. aceea, aceeași (cu diftongul ea) și între mase. pl. aceia, aceiași, care, deși se pronunță la fel, se scriu totuși diferit tocmai pentru evitarea eventualelor confuzii. Prin urmare la nominativ sing. este corect : aceeași mină, nu aceași mină (ST., VIII, 10, 50) sau aceiași zi (ST., VIII, 10, 56); aceiași lume (VR, XI, 5, 16) etc. Gen. și dat. sing. este aceleiași, nu ca în exemplele următoare : „datorate aceleași ,,concepții” (ST., VIU, 10,121); două lu ni ale aceleași urbe cos- mopolite” (SB, VII, 10, 83); ,,sub semnul aceleeasi inspiratii”2 (ST., IX, 4, 69). Tot conform unei reguli care ilustrează aplicarea principiului mor- fologic în ortografie trebuie să scriem : clujean, greșeală, înfricoșător etc., nu clujan (ST., VIII, 11, 107); ieșan (ST., IX, 1, 80); lipovan (SB, VIII, 12, 33); năsăudan (SB, VII, 10, 84); resitan (SB, VI, 10, 92); somesanul (IL, IX, 6, 47); greșală (ST., VIII, 12/ 97 ; SB, VII, 10, 92); zăpușală (.L, I, 4, 3, 2); (puteri) înfricoșetoare (ST., IX, 5, 56) etc. Aceasta fiindcă 1 Vezi Mic dicționar ortografic, p. 5 și 77. 2 Aceleași osie pluralul lui aceeași. CîL privește grafia eronata aceleeași ea trebuie expli- cată invocindu-se influenta lui aceeași. 86 LIMBĂ LITERARĂ în cuvintele respective avem sufixele : -ean, -eală și -ător (cf. : mureșean, amețeală, culegător etc.). De multe ori unele substantive și adjective nu sînt articulate la nominativ și acuzativ plural cu articolul definit i : „Copii purtaseră vitele la păscut pe aceleași coclauri” (ST., IX 4, 20); „Albaștri lui ochi pierduți sînt și goi” (GL, V, 40, 3, 6); „Fie pe străini, fie pe proprii lor copii sau nepoți” (ST., IX, 3, 28). Iată și un exemplu de substantiv feminin nearticulat cu i la genitiv singular : „Procedeele stilistice și componistice... nu alterează cu nimic coloritul spaniol al lucrări ei, dimpotrivă, îl subli- niază și îl evidențiază” (ST., IX, 3, 102). Dacă în cazurile citate articolul enclitic lipsește, în următorul exemplu el este absolut de prisos : „Și tu prin codriiAi alungai/Ardoarea ta vînă- torească” (L, I, 7, 9, 2). Următoarele cuvinte compuse trebuie scrise împreună, nu separat sau cu liniuță, din cauză că elementele lor alcătuitoare și-au pierdut in- dividualitatea morfologică : adese ori (VR, XI, 6, 153); alte ori (IL, IX, 5, 64); anti-metafizice (ST., VIII, 12, 69); anti-național (IL, IX, 6, 97); așa dar (VR, XI, 5, 119; L, I, 3, 10, 2); atot-puternic (ST., VIII, 8, 74); atot știutor (VR, XI, 6, 187); auto-analiză (ST., IX, 1, 73); avant- gardă (ST., IX, 1, 121); (atacuri) bine-venite (VR, XI, 6, 141); bună oară (VR, XI, 6, 144); bună stare (VR, XI, 3, 77); ci-că (ST., IX, 3, 83); cinci zeci (IL, IX, 6, 58); cîte-odată (L, I, 3, 1, 2) și cîte o dată (SB, VII, 10, 47); contra reformă (ST., VIII, 8, 74); de-asupra (L, I, 1, 1, 3) ; de plin (ST., VIII, 12,84); de-ocamdată (ST., VIII, 11, 34); dese ori (ST., IX, 1, 100); de sigur (L, I, 1, 7, 1); don-juanul (SB, VII, 10, 67); fie ce (VR, XI, 6, 103); hidro-avionul (SB, VII, 10, 73); miază zi (ST., VIII, 1, 12); ne-alterată (ST., IX, 3, 102); nici o dată (SB, VII, 10, 67); ne la locul (SB, VII, 49, 10); neo-greacă (ST., IX, 1, 103); ori cine (VR, XI, 6, 25); pre socialiste (ST., VIII, 11, 117); post- față (ST., VIII, 9, 99); sacrosancte (SB., VIII, 11, 87); semi-consoane și semi-vocale (ST., IX, 1, 84); (regiunea) sub-Carpatică1 (ST., IX, 3, 95); sub-sol (VR, XI, 3, 82); totodată (ST., 11, 70); vice-amiralului (ST., VIII, 10, 44); vre-un (ST., VIII, 10, 22). Trebuie scrise, în schimb, cu liniuță între elementele lor componente : ad hoc (VR, XI, 6, 153); astă nară (GL, V, 40, 7, 3); așa numită (ST., IX, 3, 86); așa zisa (ST., VIII, 11, 92); așa zișii (L, I, î, 11, 2); calea nalea (IL, IX, 6, 60); (din) fir a păr (ST., IX, 3, 50); întrun (ST., VIII, 12,63); întradevăr (ST., VIII, 11, 84); propriu zis (Gl, V, 42, 7, 1); propriu-zise (ST., VIII, 10, 75) etc. Cît privește îmbinările: (de) atîteaori (ST., VIII, 11, 118); (de) astădată (ST., IX, 3, 79); deîndată ce (ST., VIII, 12, 105); deobicei (VR, XI, 5, 12) ; însfîrșit (IL, IX, 6, 61); întrutotul (ST., VIII, 11, 66) și oridecîteori (VR, XI, 6, 12) ele trebuie scrise separat (de atîtea ori*, de astă dată etc.), deoarece gradul de compu- nere este puțin avansat. ■ în sfîrșit, trebuie înlăturate și în cazul cuvintelor compuse incon- secvențele grafice — atît de numeroase și de supărătoare mai ales în 1 Partea a doua a acestui cuvînt compus nu se scrie cu majusculă. ABATERI DE LA NORMELE ORTOGRAFICE 87 paginile revistei „Steaua” : auto-portret și autoportretului (ST., VIII, 9, 85); de-a lungul și dealungul (ST., IX, 4, 48) nici un și niciun (ST., IX, 4, 83); post-scriptum și postscriptum (ST., VIII, 11, 82—83)1 etc. In scrierea cuvintelor compuse trebuie să mai avem în vedere și principiul sintactic, care ne recomandă să ținem seama de sensul și de valoarea gramaticală pe care o are cuvîntul compus în context. Astfel adverbul altădată cu sensul de „odinioară” >este incorect scris în următoarele cazuri: „Oamenii au ieșit din făgașurile lor de altă dată . . . ” (VR, XI, 6, 110); „Altă dată nu se putea trece pe acolo decît sărind din bolovan în bolovan.. . ” (GL, V, 38, 1, 5); . .chipul în care se făceau altă dată judecățile ...” (IL, IX, 5, 37); „Radu D. Rosetti își conduce... cititorul prin lumea de altă dată ...” (ST., IX 5, 99) etc. în următorul exemplu însă, altă dată trebuia scris în două cuvinte fiindcă are sensul de „în altă împrejurare” : „... am să-ti explic eu altădată cum de- vine—. ..” (VR, XI, 6, 38). Tot în două feluri se mai scriu și alte cuvinte compuse. Odată, de pildă, trebuie scris împreunat cînd este adverb de timp și înseamnă „cîndva” („a fost odată”) și trebuie scris în două cuvinte cînd este numeral adverbial și înseamnă „o singură dată”. Indiferent de sensul pe care-1 are, cuvîntul este scris de unii colaboratori numai împreună, iar de alții numai separat. Notăm mai întîi exemple de scriere într-un singur cuvînt a lui o dată — numeral adverbial: „Mai citi odată cererea. . . cu aceeași desfătare. . . ” (VR, XI, 6, 42); „S-au răsculat' nu odată, ...” (GL., V, ,39, 2, 7); „Ai mai fost odată” (IL, IX, 6, 37); „Ziarul apărea odată pe săptămînă” (ST., VIII, 10, 54); „Nu odată am pornit spre tine” (L, I, 7, 5, 2) etc. Uneori cuvîntul în discuție apare scris împreunat chiar atunci cînd valoarea lui de numeral este cu totul evidentă : „și-o lovi cu sete, odată, de zece ori, de o sută de ori” (ST., VIII, 11, 42). Notăm și cîteva exemple de scriere în două cuvinte a lui odată — adverb de timp : „Un scriitor francez . . . deplîngea o dată plă- cerea stupidă pe care o simțise în copilărie citind diferite inepții” (VR, XI, 6, 148); „O dată, un prieten mi-a povestit că a luat parte și el, . . . la luptele pentru curățirea Capitalei ...” (L, I, 3, 9, 3); „îmi arată o fotografie făcută cînd a venit el o dată, în permisie”. (SB, VIII, 12, 23). Tot într-un cuvînt trebuia scris odată și în următoarele două exemple, în care valoarea lui este de adverb de mod: „Odată s-a făcut galben vecinul. Ce roată?” (GL, V, 40, 7, 3); „Sărind treptele cîte trei o dată, a ajuns într-o nouă încăpere ...” (SB, VII, 10, 17). Trebuie să se facă, de asemenea, distincție între demult (avînd sensul de „odinioară” și răspunzînd la întrebarea „cînd?”) și între prepo- ziția de 4- adv. mult („de mult timp”) : „Asta fac demult” (ST., VIII, 12, 13); „... de care m-am despărțit nu demult” (ST., VII, 10, 21); „... s-a urcat nu demult .. .” (ST.,’ 10, 27); „Ajuns demult la vîrsta maturității artistice ...” (ST., IX, 5, 100) etc. în toate aceste cazuri de mult trebuia scris în două cuvinte. 1 Formele corecte sini : autoportret, de-a lungul, nici un și post-scriptum. 88 LIMBĂ LITERARĂ Pentru a putea fi deosebit de adverbul de loc „deoparte11 (scris împreunat și pronunțat în trei silabe), „de o parte11, care se opune lui „de altă parte11, trebuie scris separat, nu ca în următoarele contexte : ,,gîndiți-vă, în acest sens, la tabăra alcătuită de Cozieni, Lascarizi și Vorvoreni, pe deoparte, ...” (ST., VIII, 10, 93); ,,... prin promovarea acelor lucrări care — pe deoparte, își sorb conținutul din realitatea vieții contemporane, iar pe de alta din interpretarea fenomenelor ...” (SB, VII, 10, 88) etc. Alteori este greșit scris adverbul : „Cît trebuie să pun de-o parte la chenzină . . > (VR, XI, 6, 43); . o interpretare care nu lasă de o parte nimic ...” (VR, XI, 5, 145) etc. Incorect scris apare și adverbul restrictiv numai (sinonim cu doar) : ,,Cu atît mai mult cu cit de lipsurile semnalate nu sînt responsabili nu mai artiștii ci și o anumită tendință practicistă îngustă ...” (VR, XI, 2, 191). Scrierea în două cuvinte este justificată atunci cînd după adverbul de negație nu urmează mai : nu mai vorbi ! ; nu mai știu nimic etc. într-un cuvînt trebuie scris și adverbul totuna ,,la fel, același lucru” : „. . . aprecierea unei cărți bune nu e tot una cu tămîierea unei cărți presu- puse a fi bună,. . . ” (IL, IX, 6, 77). Numeroși colaboratori ai revistei ,,Steaua” (în frunte cu unii mem- bri ai colegiului redacțional) nu respectă principiul tradițional-istorig atunci cînd este vorba de scrierea formelor flexionare ale verbului a fi la persoana I sing. și pi. și la persoanele a Il-a și a IlI-a pl. ale modului indi- cativ prezent. Astfel, într-un singur număr al revistei amintite (10/1957) am întîlnit de 89 de ori forma sunt (pers. I sing. și a IlI-a pl.), de 6 ori forma suntem și de 2 ori forma sunteți. Nu vom zăbovi prea mult arătînd în mod detaliat de ce s-a optat pentru sînt și nu pentru sunt, deoarece această problemă a fost pe deplin elucidată1. Ceea ce trebuie reținut e faptul că scrierea sînt, sîntem etc. este justificată din punct de vedere istoric (deoarece continuă o veche tradiție grafică) și pe deasupra oglindește și pronunțarea cea mai răspîn- dită chiar în zilele noastre2. Probabil că chiar acei care se străduiesc să scrie în mod cît mai regulat sunt, mai pronunță uneori și sînt. Spre această concluzie ne conduce alternanța formelor sunt, suntem, sunteți cu sînt, sîntem, sînteti pe aceeași pagină (VIII, 10, 20 ; VIII, 10, 21; VIII, 10, 33 ; VIII, 10, 66 ; VIII, 10, 97 ; VIII, 10, 122 ; VIII, 10,143 ; VIII, 10, 146 ; 1 în afară de lămuririle care se dau în „Introducerea” la Micul dicționar ortografic, ediția a Il-a, p. 20 — 21 vezi și articolul intitulat Noua ortografie și istoria limbii literare, de J. Byck, unde se dezbate pe larg problema în discuție (Limba romină, III (1954), nr. 6, p. 31 și urm.), în acest articol se arată în mod convingător că pers. I sing. și a IlI-a pl. de la verbul a fi nu provin din lat. sunt, ci din sint — formă de pers, a IlI-a pl. a conjunctivului prezent, care a devenit în mod normal, în limba noastră, sint. Așa s-a și scris pînă în sec. al XlX-lea cînd latiniștii, în dorința lor de a aplica și în cazul de față principiul etimologic, au încercat să impună scrierea sunt, nejustificată tocmai din punct de vedere etimologic. Această scriere (care a influ- ențat în parte și pronunțarea) n-a fost niciodată folosită în mod consecvent. Mai mult : marii noștri scriitori și cărturari (cum se arată în articolul citat, pe baza unui material foarte bogat) au scris și au rostit în mod consecvent : sint, sintem, sînleți. 2 Pentru verificarea afirmației că și astăzi rostirea celor mai mulfi vorbitori este sini și nu sunt, vezi Micul alias lingvistic romin, partea I, voi. al Il-lea, harta nr. 261 „(Formele lui sînt în „aceștia sînt copiii mei”). ABATERI DE LA NORMELE ORTOGRAFICE - bras (SP. P. 7 iulie 1958,1/4), crawl (SP. O. 26 august 1937, 3/1) > craul (SP. P. 28 august 1958, 2/3), chronometror (SP. -CL. 18 iulie 1921, 2/3) > cronometror (SP. P. 12 iulie 1958,1/1), cross-country (SP. -C. 27 februarie 1937, 4/5) > cros (SP. P. 12 iulie 1958, 7/3), > crochet (SP. -CL. 11 iulie 1921, 2/2, G. SP. 12 iunie 1934, 2/3) > croșeu (SP. P. 14 iulie 1958, 2/3), derby (SP. 15 martie 1880, 3/2, SP. C. 12 martie 1937, 3/4) > derbi (SP. P. 3 iulie 1958, 3/4), dribbling (SP. -CL. 18 iulie 1921,1/2) > dribling (SP. O. 20 aprilie 1937), finish (SP. -CL. 18 iulie 1921, 1/1) > finiș (SP. P. 12 iulie 1958, 4/1), forehand (SP. C. 7 mai 1939, 3/2) > forhand (SP. P. 21 iulie 1958, 2/3) etc. etc. Uneori adaptarea ortografică a termenului sportiv s-a produs în mai mult decît două etape, în cursul unui proces mai complicat: foot-ball (SP. -CL. 1 mai 1921, 2/2)>football (SP. C. 27 februarie 1937, 3/1) > fotbal (ȘP. P. 27 februarie 1958,1/3), knock outa (G. SP. 2 ianuarie 1934, 2/3) > knockouta (SP. C. 26 august 1937, 3/4) > cnoeauta ; în aceeași publi- cație și în aceeași perioadă apar tendințe clare de simplificare a ortografiei termenilor sportivi: periodicul Sportul din Cluj, din anul 1921, folosește dublete și triplete ortografice și lexicale de tipul championat (18 iulie, 1/1), șampionat (11 iulie, 2/1) și campionat (1 mai, 3/3), cel din urmă izbutind să scoată din limbă pe celelalte două; în Gazeta sporturilor din 1924, la interval de cîteva zile, apar formele foule (18 septembrie, 1/1) și fuleu (23 septembrie, 5/3). De dragul respectării ortografiei etimologice — presa de specialitate dintre cele două războaie abundă în scrieri aberante ale termenilor sportivi: croos-country (SP. -CL. 1 mai 1921, 3/3), foot-baal (G. SP. 14 septembrie 1924, 3), shoutt (SP. -CL. 18 iulie 1921,1/2) etc. etc. în ultimii zece ani — mai ales — s-a produs stabilizarea ortografică a terminologiei sportive. Cu rare excepții, presa și publicațiile de specialitate folosesc o singură ortografie pentru fiecare termen sportiv, în general cea fonetică. Am spus ,,în general” deoarece, în ultimă instanță, aspectul scris al cuvîntului depinde de noutatea și mai ales de popularitatea lui. Un nume de sport de tipul catch as catch can, nepracticat la noi și prin urmare nepopular, se scrie și astăzi ca și acum un sfert de secol (cf. G. SP. 15 ianuarie 1934, 1/3 și SP. C. 27 februarie 1937, 4/5); terminologia tenisului de cîmp, de exemplu, în raport cu aceea a fotbalului (sport cu mult mai popular în țara noastră), e mai puțin stabilă din punct de vedere ortografic 90 LIMBĂ LITERARĂ (cf. backhand, în SP. P. 21 iulie 1958, 2/3, dar backand, SP.P. 22 iulie 1958, 8/2). Totuși și terminologia tenisului de cîmp a început să se integreze în sistemul limbii, prin adaptarea unor trăsături gramaticale specifice lexi- cului vechi (cf., în acest sens, backhandul— SP. P. 21 iulie 1958, 2/3 — sau forhanduri — SP. P. 21 iulie 1958, 2/3, — în raport cu forehand-ul — SP. C. 7 mai 1939, 3/2 — și cu nett-ball-uri — G. SP. 29 aprilie 1926,1/2 —). în ultimii ani se remarcă de altfel și cîteva intervenții cu caracter normativ în viața unor termeni sportivi. Exemplul cel mai elocvent ni se pare a fi acela al lui ping-pong, nume de sport înlocuit în toate publicațiile recente (fără excepție !) prin tenis de masă. Nu cunoaștem motivul exclu- derii din limbă a vechiului termen dar credem că, dintr-un punct de vedere, această excludere e nerecomandabilă. Ping-pong își crease în limba romînă derivatul ping-pongist ( = sportiv care practică ping-pongul), folosit și astăzi, chiar în scris, și care nu poate fi înlocuit printr-un sinonim corespun- zător format din termenul tenis de masă (tenisman indicînd doar pe sportivul care practică tenisul de cîmp). Un fapt întrucîtva similar s-a întîmplat cu termenul demifond, înlocuit, în mai toate publicațiile recente, prin semifond; în schimb—presa de specialitate continuă să-l folosească pe demifondist deși, în cazul de față, l-ar putea înlocui foarte ușor prin sinonimul semifondist, deocamdată nefolosit (sau aproape nefolosit ) în limbă. Specificul stilului sportiv mai este dat, într-o măsură hotărîtoare, de numărul enorm al sintagmelor care circulă în interiorul acestui stil; la aceste sintagme pot fi adăugate și numeroase expresii. Nu este în intenția noastră să dăm, în lucrarea de față, lista, fie și aproximativă, a sintagmelor specifice stilului sportiv. Mai semnificativă ni se pare încercarea de a demonstra în ce măsură termenii sportivi constituiți în unități frazeologice determină specializarea stilului sportiv, dîndu-i un caracter de strictă tehnicitate. Sensul sportiv al termenului apărare este azi arhicunoscut, el a pătruns desigur în limba literară ; dar, intrat în sintagme de tipul apărare om la om sau apărare om la om zonă^P. P. 12 iulie 1958, 7/4), termenul se tehnicizează, transformîndu-se dintr-un termen de uz general într-unul de uz cu totul special: în sintagmă, el rămîne legat de un singur sport, baschetul. Același termen, în sintagma apărare siciliană (SP. P. 27 februarie 1958, 4/5), se leagă exclusiv de șah. Cursa este, de asemenea; unul dintre termenii comuni, banali ai stilului sportiv; dar în sintagmele cursă de eliminare, cursă de urmărire sau cursă italiană (SP. P. 8 iulie 1958 6/4), termenul aparține unei singure discipline sportive, ciclismului, și cere o anumită inițiere pentru a putea fi înțeles. Ce vorbitor cu oarecare pregătire nu cunoaște termenul dresaj, aparținînd echitației? Foarte puțini sînt însă familiarizați cu sin- tagmele dresaj categoria A, dresaj Sf. Gheorghe sau dresaj olimpic (SP. P. 28 iulie 1958, 1/5 și 4/4), care indică diverse tipuri de dresaj. în situații similare se află și sintagme ca bară fixă (gimnastică; SP. P. 12 iulie 1958, 8/3), canotaj academic (SP. P. 27 februarie 1958, 3/4), centru fix (polo ; SP. P. 14 iulie 1958, 4/4), exerciții impuse și exerciții liber alese (gimnastică ; SP. P. 14 iulie 1958, 4/2), figuri ușoare (șah; SP. P. 27 februarie 1958, 4/5), iolă DESPRE STILUL SPORTIV 91 olimpică (canotaj; SP. P. 10 iulie 1958, 4/1), lovitură de colț (fotbal; SP. C. 20 aprilie 1937,1/4), lovitură dela 4m (polo ; SP. P. 14 iulie 1958,1/4). Cam în aceeași situație se află și numeroase expresii care circulă în in- teriorul stilului sportiv : a-și adjudeca victoria (SP. P. 27 februarie 1958,1/3), a ceda (sau a întrece) la puncte (SP. P. 12 iulie 1958, 4/3), a corecta (sau a ameli- ora, a bate, a stabili) un record (SP. P. 27 februarie 1968, 4/4),a deschide scorul (SP. P. 14 iulie 1958, 1/4), a lua (sau a da) startul (SP. P. 15 iulie 1958, 4/1), a reduce handicapul (SP. P. 14 iulie 1958, 4/4), a repurta victoria (SP. P. 8 iulie 1958, 8/4), a slăbi alura (SP. P. 14 iulie 1958, 4/4) etc. etc. 1 ★ Am arătat și mai sus, deși numai în treacăt, unele înrudiri ale limbajului sportiv cu diverse stiluri ale limbii. în paginile următoare vom încerca să precizăm mai pe larg aceste afinități. Stilul sportiv se înrudește, într-adevăr, cu cel puțin trei dintre celelalte stiluri ale limbii: cu stilul operelor tehnico- științifice, publicistice și beletristice. Cea mai izbitoare rămîne înrudirea cu primul dintre stilurile amintite, fapt care l-a determinat pe acad. lorgu Iordan să considere limba operelor sportive o variantă a limbajului tehnic. Terminologia sportivă are desigur — așa cum a arătat acad. lorgu Iordan — un evident aspect de tehnicitate. Dar oare alte specii de stil, de exemplu stilul oficial-administrativ, cel oratoric-juridic și chiar stilul publicistic, nu operează cu termeni ,,tehnici”, cu o terminologie (mai mult sau mai puțin dezvoltată) specifică în mod exclusiv fiecăruia dintre aceste stiluri? în fond, aproape fiecare stil al limbii și-a creat o terminologie pro- prie, care nu apare în celelalte stiluri și, prin această terminologie, stilurile limbii pot fi considerate limbaje ,,tehnice”. Sînt însă și alte caracteristici pe care acad. lorgu Iordan le va fi avut în vedere atunci cînd a apropiat limba operelor sportive de stilul tehnico- științific. Vrem să amintim aici două dintre aceste caracteristici, poate cele mai importante : este vorba de simbolica cifrelor și de limbajid abrevierilor. Operele sportive apelează foarte des la cifre ; toate rezultatele sportive, în fiecare disciplină, se calculează în minute și secunde, în scoruri, în punc- taje etc. Dar limbajul cifrelor în operele sportive nu trebuie considerat o simplă deplasare a unor elemente dintr-un stil în altul, din matematică în sport. Stilul sportiv a conferit cifrelor alte semnificații, așa încît un cunoscă- tor de matematică are nevoie de inițiere pentru a înțelege sensul cifrelor folosite într-o operă sportivă. Să apelăm la cîteva exemple, nu dintre cele mai complicate. Iată unul banal din domeniul fotbalistic : „Farul— Petrolul Ploiești : 4—2 (4—0)”. Cum se ,,traduce” această enunțare extrem de concisă? Printr-un întreg lanț de fraze : ,,echipa Farul a învins echipa Petrolul Ploiești, marcîndu-i patru goluri și primind două ; la sfîrșitul primei jumătăți a meciului, echipa Farul marcase patru goluri și nu primise nici unul”. Stilul sportiv exprimă deci în simboluri matematice, ca și științele exacte, contexte întregi. Din același sport avem la îndemînă un alt exemplu : 1 Despre alte unități frazeologice, cf. mai jos. 92 LIMBA LITERARĂ „CFR-Iași 26 19 4 3 67 : 19 42”. O situație foarte complexă se exprimă în această serie de cifre; iat-o : „echipa CER din Iași a susținut în total 26 de meciuri, a cîștigat 19, a terminat la egalitate 4, a pierdut 3, a marcat în toate meciurile jucate 67 de goluri și a primit 19 ; avînd în vedere că pentru fiecare meci cîștigat se acordă, la fotbal, două puncte, iar pentru fiecare meci egal un punct, echipa a totalizat un număr de 42 de puncte”. De notat că tabelul de mai sus nu este comun tuturor sporturilor : el se întocmește după alte criterii la rugbi sau la atletism, de exemplu, și prin urmare cere, în aceste din urmă cazuri, o inițiere nouă. în disciplina sportivă a tirului se întîlnește frecvent proba de „3 x 20” ( = în trei poziții diferite și obligatorii — culcat, în genunchi și în picioare— sportivul trage cîte 20 de focuri, adică 60 de focuri în total); în natație (dar și în atletism) apare proba intitulată, matematic „4 x 100 m” ( — ștafetă la care participă echipe de cîte 4 sportivi care au de parcurs, fiecare, cîte 100 de metri); în sfîrșit — în canotaj ziarele consemnează la mai fiecare concurs probele de „2 + 1”, „4 + 1”, „8 + 1” (echipaje de doi, respectiv de patru și de opt canotori, la care se adaugă cîrmaciul). Strîns legat de simbolica cifrelor se află, în stilul sportiv, limbajul abrevierilor. Numeroase noțiuni care revin des în operele sportive au început să fie numite cu inițialele lor, inițialele devenind astfel simbolul noțiunii, ca în chimie sau matematică. Ca și cifrele, abrevierile sînt, măcar în parte, de uz internațional. Amintim, de pildă, de ,,J.O.” ( = jocurile olimpice), „it.o.” ( = cnocaut), „w” și „w.m.” ( = numele unor sisteme de joc, în fotbal, handbal etc.), „w.o.” ( = înfrîngere prin abandon), „b.p.” ( = învingător la puncte), „m. g.” și „y. g.” ( = metri garduri și yarzi gar- duri) etc. La acestea trebuie să adăugăm nenumărate abrevieri care indică echipe sau cluburi, organe sau organizații sportive etc. : CC A ( = Casa Centrală a Armatei), C8U ( = Clubul sportiv universitar), FIFA ( = Fede- rația Internațională de Fotbal-Asociație), FRA ( = Federația Romînă de Atletism), FRB ( = Federația Romînă de Box), GMA ( = Gata pentru Muncă și Apărarea Patriei), UTA ( = Uzinele Textile-Arad) etc. etc. în ultimii ani — abuzul de abrevieri de tipul acesta a dus la numeroase confuzii; forurile de specialitate au fost, de aceea, obligate să ia unele măsuri, în primul rînd pe aceea de a înlocui, ori de cîte ori a fost posibil, titulaturile- abrevieri cu titulaturi-cuvinte. în momentul de față volumul abrevierilor este în descreștere în stilul sportiv din limba romînă. Totuși — unele abre- vieri s-au fixat adînc în limbă și îndeplinesc perfect rolul de cuvinte propriu- zise; dovada o avem nu numai în circulația lor largă, ci și în faptul că ele au devenit productive, creînd, prin derivare, ca toate celelalte cuvinte ale limbii, unele forme lexicale. Amintim, de exemplu, cuvinte ca amefist (= jucător al clubului A.M.E.F.A.) sau cejeriadă ( = concurs periodic la care participă cluburile ceferiste). După cum am mai spus — stilul sportiv se înrudește însă deopotrivă cu limbajul operelor beletristice și publicistice. Parcurgerea scrierilor sportive— și în primul rînd a periodicelor de specialitate — ne arată că metafora, limbajul figurat și familiar abundă în stilul sportiv; asemenea exemple DESPRE STILUL SPORTIV 93 infirmă o părere mai veche a acad. lorgu Iordan, care susținea că termenii sportivi — cu excepția celor care provin de la spectatori — „nu sînt pro- dusul afectului, nici al fantaziei, ci al inteligenței pure și, în consecință, n-au nimic metaforic în ei (s. n.) x. Stilul sportiv a făcut un împrumut masiv de cuvinte care aparțin tehnicii, în primul rînd artei militare. Avînd să relateze acțiuni de luptă, de întrecere între adversari sau echipe, acest împrumut specific este per- fect justificat2. Bineînțeles că termenilor tehnici împrumutați li s-au con- ferit, o dată cu trecerea lor în stilul sportiv, nuanțe semantice noi. Avem a face, în mai toate cazurile, cu așa-numita pletoră semantică : „Un obiect are mai multe particularități caracteristice, și atunci diversele subiecte vorbitoare pornesc ba de la una, ba de la alta, cînd simt nevoia să utilizeze cu valoarea metaforică (s. n.) numele obiectului în discuție” 3. Dăm mai jos o parte dintre termenii împrumutați de stilul sportiv din arta militară : alinia („Cele două echipe au aliniat următoarele formații”, SP. P. 3 iulie 1958, 4/5), apărare („legătura dintre apărare și atac”, SP. P. 7 iulie 1958, 1/3), asalt („pentatloniștii noștri și-au permis să piardă prea multe asalturi”, SP. P. 8 iulie 1958, 8/3), atac („Fotbaliștii romîni au lansat o serie de atacuri”, SP. P. 3 iulie 1958, 4/5), bombă („O bombă a lui. . .”, SP. C. 16 martie 1937, 3/2), căpitan („căpitanul echipei de fond a CCA”, SP. P. 12 iulie 1958, 6/3), contraatac („Știința ripostează prin contraatacuri timide”, SP. P. 7 iulie 1958, 1/3), defensivă („obligă echipa maghiară să joace mai mult în defensivă”, SP. P. 28 iulie 1958, 4/2), duel („apărarea studenților a reușit să cîștige acest duel”, SP. P. 8 iulie 1958, 5/1), gardă („a boxat cu garda prea deschisă”, SP. P. 14 iulie 1958, 2/4), incursiune, joncțiune („în turul VI [cicliștii] fac joncțiunea cu plutonul fruntaș”, SP. P. 28 iulie 1958, 3/1), luptă, marș („20 km marș”, SP. P. 8 iulie 1958, 7/1), mărșălui („un sportiv mărșăluiește corect”, SP. P. 27 februarie 1958, 3/1), ofensivă, paradă („parade spectaculoase” la șah, SP. P. 29 iulie 1958, 7/2), pluton („plutonul [de cicliști] ... atacă puternic”, SP. P. 28 iulie 1958, 3/1), străpungere („acțiuni individuale de străpungere a apărării organizate a timișorenilor”, SP. P. 7 iulie 1958,1/3), șarjă („șarje frumoase și totdeodată periculoase”, G. SP. 30 septembrie 1924, 3/1 j. Terminologia militară dă stilului sportiv principalul instrument lexical pentru relatarea trepidantă, vie a întrecerilor; iată un singur exemplu revelator în acest sens : „a doua ciocnire, aceea dintre atacul unirist și apărarea reșițeană a fost mai puțin violent... Oborenii au atacat mai periculos... Tactica adoptată a fost aceea a incursiunilor pe aripă” (G. SP. 18 mai 1934, 2/1) 4. 1 Limba romînă actuală, p. 497. 2 El se justifică în parte și prin caracterul riguros organizat, cu o disciplină ferma, al fie- cărui sport în parte. 3 I. Iordan, Stilistica limbii romîne, p. 345; cf. și S. Pușcariu, Limba romînă, I, Bucu- rești, 1940, p. 120. 4 în preajma celui de-al doilea război mondial se constată intensificarea folosirii termi- nologiei militare în presa sportivă; faptul se explică prin încercarea claselor conducătoare de a pregăti masele populare, și pe această cale, din punct de vedere psihologic, în vederea conflictului armat pe care îl puneau la cale. 94 LIMBĂ LITERARĂ Mai puțin numeroasă — dar tot atît de expresivă — este în scrierile sportive terminologia tehnică propriu-zisă : baraj („barajul susținut cu Maria Vicol”, SP. P. 21 iulie 1958, 2/1), bloca („David blochează mingea”, SP. C. 20 aprilie 1937,1/4), blocaj („blocaj prompt” la volei, SP. P. 24 iulie 1958, 3/2), centra, centrare („ o centrare a lui lordache”, SP. C. 16 martie, 1937, 3/5), cuplaj („cuplaj nocturn... pe sta- dionul Republicii”, SP. P. 8 iulie 1958, 1/5), demara (,,Covaci demarează pe tușe”, SP. C. 20 aprilie 1937, 3/2), garnitură (,,toate echipajele primei noastre garnituri s-au clasat pe locul I”, SP. P. 19 iulie 1958, 8/4), manșă (,,pistolul viteză ne-a oferit în manșa a Il-a satisfacția unei foarte bune comportări”, SP. P. 3 iulie 1958, 1/3), perfora („Onoriu... perforează pentru a 5-a oară poarta lui Baudner”, G. SP. 23 septembrie 1924, 3/3), pistona (,,1-a pistonat în repetate rînduri cu directa de dreapta”, SP. P. 10 iulie 1958, 1/2), pivot („pătrunderile și acțiunile pivotilor”, SP. P. 12 iulie 1958, 7/4). Mai evidentă este, în scrierile sportive, folosirea metaforică a unor termeni fără caracter tehnic. Delfinul și fluturele indică, în natație, două stiluri de înot („100m^6Z/in”, SP.P. 28 iulie 1958, 2/3, și „probele fluture”, SP. P. 3 iulie 1958, 3/1); diversele categorii de boxeri se numesc, în raport direct cu greutatea lor, hîrtie, muscă, cocoș, pană (SP. P. 7 iulie 1958, 4/5); în ciclism, morișca este de pe acuma un termen consacrat (SP. P. 21 iulie 1958, 4/5); grămada din rugbi e de mult cunoscută, termenul romînesc „traducînd” pe franțuzescul melee, și el metaforic (SP.P. 28 iulie 1958, 4/4); fotbalul cunoaște o bogată terminologie metaforică, din care cităm cuvinte ca aripă „fotbaliștii romîni au lansat o serie de atacuri pe centru și aripi”, SP. P. 3 iulie 1958,4/5), foarfecă („l-a driblat cu o foarfecă bine executată”, SP. P. 10 iulie 1958, 3/3), luminare ( = șut înalt, perpendicular cu solul), pitic ( = piticii Rapidului și cei ai Casei Centrale a Armatei”, SP. P. 8 iulie 1958, 5/1). Bine reprezentată în stilul sportiv este și metonimia. E suficient să amintim aici că numeroși termeni sportivi care la origine indicau obiecte, instrumente, aparate folosite în diverse sporturi, discipline sau probe sportive, au ajuns să denumească, printr-o nouă interpretare semantică, și sportul, disciplina sau proba sportivă respectivă; termenul concret a trecut astfel în sfera abstractă. Cînd, de exemplu, cuvîntul disc a început să fie folosit cu sensul „probă atletică de aruncare a discului”, s-a dat, prin extensiune, o interpretare figurată enunțării de tipul „situația de la disc femei” (SP. P. 12 iulie 1958, 4/4), gîndită și înțeleasă „situația de la proba atletică de aruncare a discului femei”1. La âceastă deplasare semantică a contribuit, desigur, o anumită exprimare neglijentă, familiară, eliptică, specifică stilului scrierilor sportive. Prin metonomie — următorii termeni sportivi concreți indică și diverse sporturi, discipline sau probe sportive : bîrnă, caiac, canoe, ciocan, disc, floretă, garduri, greutate, haltere, inele, iolâ, pistol, prăjină, sabie, schi, schif, spadă, suliță, talere, trambulină etc. 1 Cf., în acest sens, S. Pușcariu, Limba romînă, I, p. 110. DESPRE STILUL SPORTIV 95 Se poate obiecta că dezvoltările semantice metonimice enumerate de noi mai sus sînt, în general, inexpresive. La eventualele obiecții se poate răspunde însă prin citarea unor exemple evident expresive : de la bară cu sensul de „stîlp al porții (la fotbal)” s-a ajuns la contexte de tipul „O bară formidabilă...” (SP. C. 16 martie 1937, 3/2), în care bară a căpătat sensul de „șut în stîlpul porții” ; coșul denumește, la jocul de baschet, „dispozitivul în formă de inel, prevăzut cu o plasă, prin care trebuie trecută mingea pentru a se marca un gol” ; dar, în enunțarea „coșurile înscrise de echipele oaspete” (SP. P. 8 iulie 1958, 7/1), coș a devenit metonimic, în- semnînd „gol marcat prin introducerea mingii prin dispozitivul descris mai sus” ; în sfîrșit — de la rachetă, numele instrumentului folosit la tenisul de cîmp, s-a ajuns la enunțări ca „prima rachetă a țării” sau „rachetele- speranțe romînești” (SP. P. 22 iulie 1958, 8/1), în care racheta indică per- soana care mînuiește acest instrument, deci care practică tenisul. Stilul sportiv se înrudește cu stilul beletristic și cu cel publicistic și prin modul cum operează cu sinonimele. Spre deosebire de stilul operelor tehnico-științifice, care de obicei folosește pentru fiecare noțiune un singur termen, în stilul sportiv sinonimia este extrem de bogată. Excludem desigur din discuția noastră sinonimele care se explică diacronic și reținem doar sinonimia expresivă, născută din rațiuni stilistice, adică pentru alternarea expresiei. Avem, în acest sens, exemplul sinoni- melor a marca, a înscrie, a modifica (sau a mări, a reduce) scorul. Alter- narea sinonimică simetrică în scop stilistic este evidentă în fragmentele de mai jos : „noi continuăm să... înscriem... Tamasdi modifică scorul... Căliman marchează” (SP. P. 28 iulie 1958, 2/1); „Jiul a obținut victoria... prin punctele marcate de... Pentru gazde a înscris Filipov” (SP. P. 7 iulie 1958, 1/1-2). In același scop sînt alternate și sinonimele perechi boxer-pugilist sau formație-echipă : „9 boxeri romîni în finalele campionatelor europene... Nouă din cei zece pugiliști romîni... vor urca astă-seară în ringul finalelor” (SP. P. 12 iulie 1958, 4/1); „Arbitrului... i s-au aliniat -formațiile... Duminică, 13 iulie, Progresul va juca... cu echipa „17 Noiembrie” (SP. P. 12 iulie 1958, 4/3). Am amintit mai sus despre existența unităților frazeologice specifice stilului sportiv; în acea enumerare nu am pomenit însă nimic despre uni- tățile frazeologice expresive, care apropie scrierile sportive de stilul beletris- tic și publicistic. Sintagmele expresive sînt frecvente în limbajul sportiv. Numele sporturilor, de exemplu sînt indicate printr-un fel de sintagme eufemistice: „sportul nr. 1” (SP. P. 29 iulie 1958, 6/1) și „sportul cu balonul rotund” (G. SP. 14 septembrie 1924, 1/6) denumesc, expresiv, fotbalul; „sportul cu balonul oval” (SP. P. 27 februarie 1958, 2/2) este sinonim cu rugbiul; „sportul cu mingea de celuloid” (SP. P. 27 februarie 1968, 4/1) denumește tenisul de masă; „sportul alb” (SP. P. 29 iulie 1958, 7/4) „traduce” tenisul de cîmp ; la acestea mai pot fi adăugate și unele formații similare nerecomandabile ca „sportul cu motor” ( = moto- ciclism sau automobilism; SP. P. 29 iulie 1958, 7/5) și „sportul cu pedale” 96 LIMBĂ LITERARĂ ( = ciclism ; SP. P. 12 iulie 1958, 4/4 ; cu varianta „sportul pedalei”, G. SP. 8 ianuarie 1934, 1/6)1. Una dintre probele tirului se numește cerb alergător (,,campion inter- național la cerb alergător”, SP. P. 3 iulie 1958, 1/4); în canotaj a apărut olandezul zburător, indicînd o ambarcație și o probă de vele (SP. P. 12 iulie 1958, 8/5); canotorii sînt numiți, expresiv, maeștrii ramelor (SP. P. 15 iulie 1958, 4/1); despre un ciclist sau o echipă clasată pe ultimul loc într-o competiție se spune că deține lanterna roșie ( = sintagma are origine feroviară) ; sportivul ciclist care se află în fruntea clasamentului unei întreceri este purtătorul tricoului galben (SP. P. 14 iulie 1958, 4/2); meciul în care nici una dintre echipe nu a reușit să marcheze celeilalte vreun gol ia sfîrșit cu un scor alb ; în sfîrșit — trena falsă (SP. P. 28 iulie 1958, 3/2) indică inițiativa aparentă a unui atlet sau a unui ciclist, în scopul derutării adversarilor de cursă. Nici expresiile propriu-zise, cu conținut stilistic evident, nu lipsesc din scrierile sportive : a face tușă ( = a nu juca : „Mai sînt jucători tineri care fac tușă”, SP. P. 19 iulie 1958, 5/1), a fărîmița plutonul (ciclism; L. R., 1957, nr. 4, p. 22), a ieși din apatie („plutonul [de cicliștii a ieșit din apatie”, SP. P. 19 iulie 1958, 1/4), a intra în criză de timp (șah ; SP. P. 27 februarie 1958, 4/5) sînt numai cîteva exemple dintre acelea pe care le avem la îndemînă. în limba scrierilor sportive acționează și se dezvoltă o tendință legată atît de lexic cît și de sintaxă: această tendință constă în expri- marea eliptică. La prima vedere s-ar părea că elipsa apropie limbajul sportiv de stilul tehnico-științific; am avea a face, în fond, cu un proces de abstractizare, de concentrare a exprimării. Această înrudire este însă doar aparentă, deoarece elipsa s-a născut în stilul sportiv ca semn al limba- jului familiar; o anumită comoditate și neglijență specifice în exprimarea familiară au redus numeroase sintagme din sport la un singur element lexical care substituie, din punct de vedere semantic, sintagma inițială. S-a produs, aproape invariabil, același proces : unitatea frazeologică for- mată din substantiv + adjectiv s-a redus la adjectiv iar adjectivul, pentru a putea reprezenta singur sintagma, s-a substantivat. Dăm mai multe exemple de elipse din această categorie, specifice deopotrivă stilului sportiv și exprimării familiare : „Joi un amical la Constanța” (SP. P. 12 iulie 1958, 5/3; dar și „meci amical de box”, SP. P. 3 iulie 1958, 4/5); „eli- minatoriile de la Snagov” (SP. P. 22 iulie 1958, 1/2 ; dar și „jocurile eli- minatorii”, SP. P. 27 februarie 1968, 4/4); „campionii primei ediții a europenelor” (SP. P. 27 februarie 1958, 4/1); „Internaționalele încep vineri” (SP. P. 27 februarie 1958, 2/5); „număr ... mare de concurenți la finala de libere” ( = lupte libere; SP. P. 3 iulie 1958, 3/5); „al 3-lea 1 în sintagmele sportul cu motor și sportul cu pedale, „motor” și „pedale” nu constituie instrumentele, simbolurile esențiale ale sporturilor respective ; sportul se practică cu motocicleta (respectiv cu mașina) sau cu bicicleta, iar nu cu „motorul” și cu „pedalele”. Mai sînt și alte unități frazeologice improprii care apar în stilul sportiv (cf. Al. Graur, Unele probleme ale vocabu- larelor profesionale, în Limba romînă, II, 1953, nr. 6 și I. Gheție, Observații asupra limbii folosite în „Sportul popular”, ibidem, VI, 1957, nr. 4). Articolul de față nu și-a propus însă enumerarea impro- prietăților din stilul sportiv, avînd cu totul alte obiective. DESPRE STILUL SPORTIV 97 clasat la mondialele de la Stockholm” (SP. P. 3 iulie 1958, 1/1); ,,specu- lațiile mutualului” ( = pariului mutual; G. SP. 14 septembrie 1924, 5/3); „naționala noastră” (SP. P. 19 iulie 1958, 4/2); ,,utilitatea preli- minariilor” ( = întâlnirilor preliminare; SP. P. 15 iulie 1958, 5/1); ,,trebuia să apere poarta probabililor” ( = echipei probabile; SP. G. 5 mai 1939, 4/4); „reprezentativele de junioare” (SP. P. 8 iulie 1958, 6/3); „se- lecționabilii ( = jucătorii ap ți să fie selecționați) au arătat o formă slabă” (SP. O. 20 aprilie 1937, 4/1); „selecționata seriei a IV-a” (SP. P. 12 iulie 1958, 5/4); „triplu Norris 15,66” (SP. P. 14 iulie 1958, 4/1; dar și „triplu salt”, 3/2); „triunghiularul ( = meci care are loc între 3 echipe, de obicei naționale) atletic feminin” (SP. P. 7 iulie 1958, 4). Mult mai rar s-au redus, la un singur element lexical, unitățile frazeo- logice formate din substantiv + substantiv : „Ultima restanță din A ( = categoria A; SP. P. 3 iulie 1958, 3/4); „o formație de B” (SP. P. 15 iulie 1958, 5/5); „jucătorii din O” (SP. P. 12 iulie 1958, 5/5). în sfîrșit — elipsa atinge uneori și verbul, care trebuie subînțeles : „Azi ultima restanță din A” (SP. P. 3 iulie 1958, 3/4) sau „înălțime Atalu (Nigeria) 2,03 m” (SP. P. 14 iulie 1958, 4/1)1. Elipsa constituie una dintre caracteristicile pregnante ale stilului sportiv, în plină dezvoltare. Stilul periodicelor sportive — uneori și al cărților care compun lite- ratura sportivă — are numeroase puncte comune cu stilul publicistic : sobrietatea, caracterul „neutru” al exprimării și concentrarea, specifice textelor științifice și tehnice, sînt înlocuite adesea, în scrierile sportive, cu un limbaj personal, nereținut, familiar sau bombastic. Dacă răsfoim presa de acum 2-3 decenii avem sentimentul clar că ne aflăm în fața unei specii de publicistică de senzație, care urmărește șocarea cititorului. Titluri ca „O senzațională înfringere a lui Ferencvaros”, „Scandaluri mari la Viena” sau „Bomba!” (SP. C. 12 martie 1937, 3) sînt grăitoare în acest sens. Este adevărat că în anii din urmă au fost înlăturate din limbă numeroase exprimări spectaculoase. O oarecare libertate a exprimării este însă accep- tabilă și chiar necesară în stilul sportiv, ea ține de însăși structura acestui stil care, legat în bună parte de realitatea imediată, trebuie să fie viu, să servească în mod real scopului comunicării expresive. Abundă și astăzi în stilul sportiv, fără să șocheze, epitete cu valoare superlativă absolută, în frunte cu palpitant, pasionant, extraordinar, categoric : „Meciul a avut o desfășurare palpitantă” (SP. P. 3 iulie 1958, 4/4; și „faze palpitante”, SP. P. 8 iulie 1958, 5/1, „partida a început palpitant”, SP. P 20 decembrie 1958, 7/1); „Spectacol... cuceritor, pasionant” (SP. P. 20 decembrie 1958, 7/1); „un joc desfășurat într-un ritm extra- ordinar de rapid” (SP. P. 12 iulie 1958, 5/3); „două categorice victorii (SP. P. 15 iulie 1958, 4/2). Printr-o prea stăruitoare folosire a acestor epitete se ajunge însă, adesea, la tocirea expresivității lor, la clișeul lexical. Epitete de tipul „inepuizabiU.il X” sau „combativul Y”, precum și unități frazeologice ca „X este un adevărat stîlp al apărării ” sau „apărarea de granit a echipei” 1 Pentru alte exemple de elipsă a verbului, cf. L Gheție, op. cit., p. 24. 7 - c. 653. 98 LIMBĂ LITERARĂ (SP. P. 22 decembrie 1958, 4/1) sînt astăzi locuri comune ale limbajului sportiv, clișee care nu mai impresionează pe nimeni, cărora le-a secat ex- presivitatea. Relatînd meciuri, adică acțiuni în desfășurare, stilul presei sportive pune la contribuție, în acest scop, categoria verbului. Verbele sînt adesea folosite în proporții extraordinare și dau relatării dinamica necesară : „Știința are lovitura de începere, atacă dezlănțuit și în minutul 3 obține două cornere... Petroliștii beneficiază de o lovitură liberă... Execută Pahonțu la Babone, care cu capul trimite în plasă. 0—1. Știința nu se descurajează și continuă să preseze” (SP. P. 11 decembrie 1958, 3/4). Vioiciunea relatării se amplifică și prin aceea că faptele în discuție, deși consumate, sînt expuse la timpul prezent, ca și cum s-ar petrece sub ochii noștri; avem a face, în fond, cu o. specie a limbajului oral, mult folosită în literatura beletristică. Ajungem astfel la concluzia că limbajul sportiv alcătuiește un stil independent al limbii literare și nu o variantă subordonată unuia sau altuia dintre stilurile consacrate. Limbajul sportiv are, după cum am văzut, unele trăsături pe care nu le putem regăsi în celelalte stiluri ale limbii, pre- cum și numeroase caracteristici transplantate din celelalte stiluri și împle- tite într-un chip nou, specific. Stilul sportiv are de pe acuma limite bine definite, o structură și o viață de sine stătătoare. ★ Popularitatea stilului sportiv nu este, cel puțin deocamdată, egală în toate straturile sociale și la toate generațiile. Academicianul T. Vianu, bazat în primul rînd pe propria sa experiență, ne-a arătat1 că, în general, generațiile care aparțin unei vîrste mai înaintate sînt puțin introduse în limbajul sportiv. Această observație trebuie adăugată la aceea că limbajul sportiv este mai popular în rîndul bărbaților decît în acela al femeilor (care, ca spectatoare și mai ales ca cititoare ale periodicelor de specialitate, sînt în inferioritate din punct de vedere numeric). Pe de altă parte — se constată că limbajul sportiv este cu mult mai popular la oraș (unde circulă în toate straturile sociale) decît la sat, gradul lui de răspîndire fiind legat, în esență, de practicarea sporturilor, de lectura presei sportive și, într-o oarecare măsură, de contactul cu emi- siunile de radio și de televiziune. Este de prevăzut ca într-un viitor apro- piat acest decalaj să dispară : mase tot mai largi din mediul rural sînt atrase la viața sportivă și, o dată cu aceasta, stilul sportiv devine tot mai cunoscut și mai popular. RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE I. E. GALPEEIN, Onepuii no CTHJiiicTMKe aHrjniiiCKoro H3MKa [Studii de stilistică a limbii engleze], Moscova, 1958 Interesul față de problemele de stilistică a crescut mult în ultima vreme. în Uniunea Sovietică, mai ales în ultimii 10 ani, se dă mare atenție acestui domeniu al științei limbii. Au apărut lucrări interesante în care se discută despre stilurile limbii, stilul indi- vidual al scriitorului, mijloacele expresive ale limbii etc. Preocupările de stilistică ale lui I. R. Galperin ne sînt cunoscute mai ales din dis- cuția despre stilurile limbii, dusă în coloanele revistei „Voprosîi iazîkoznaniia în anul 1954, la care I. R. Galperin a participat cu arti- colul „PeneBbie cthjih h CTnjincTimecKne cpe^cTBa H3MKa“. Lucrarea ,,Studii de stilistică a limbii engleze”, pe care o recenzăm, reprezintă o sinteză originală a celor mai importante probleme de stilistică. Ea cuprinde urmă- toarele capitole : Tipurile de exprimare. Mijloacele expre- sive ale limbii și procedeele stilistice, Funcțiile stilistice ale diferitelor straturi ale vocabu- larului limbii engleze, Tipuri de sensuri lexicale, Mijloace stilistice lexico-frazeologice, Mijloace stilistice sintactice, Repetițiile (ana- fora, epifora, repetiția sinonimică, pleonasmul, tautologia etc.), Mijloacele stilistice ale organi- zării sonore a limbii, Versificația engleză, Date cu privire la dezvoltarea limbii literare engleze, Stilurile limbii literare engleze. Ur- mează apoi un Indice și o Bibliografie care însumează aproximativ 200 de titluri. în centrul atenției autorului stau, de fapt, două probleme importante: sistemul mijloacelor stilistice ale limbii engleze și descrierea stilurilor limbii literare engleze. Cartea prezintă un dublu interes : practic și teoretic. în cele ce urmează ne vom opri numai asupra unor probleme teoretice. în Prefață, după ce arată că obiectul stilisticii nu este încă pe deplin lămurit, I. R. Galperin constată că stilistica lingvis- tică trebuie să se ocupe de : a) funcțiile estetice ale limbii; b) mijloa- cele lingvistice expresive; c) procedeele sino- nimice și rolul lor în exprimarea ideilor; d) coloritul emoțional al limbii; e) procedeele stilistice (aici sînt incluse și figurile de stil); /) stilurile limbii; g) modul individual de folo- sire a limbii întregului popor (studiul stilului individual al scriitorului). în Introducere, revenind asupra pro- blemei de mai sus, autorul consideră că stilis- tica lingvistică este „un domeniu relativ nou al lingvisticii care se ocupă cu studierea stilurilor limbii, a procedeelor stilistice și a mijloacelor expresive ale limbii, precum și cu raportul acestora față de conținutul exprimat. Această definiție cuprinde prin urmare două momente : a) stilurile limbii și b) mijloacele expresive ale limbii și proce- deele stilistice” (p. 7). Este evident că autorul dă o interpretare foarte largă stilisticii ca disciplină lingvistică, al cărei obiect poate fi definit în felul acesta 100 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE numai cu condiția să se precizeze că unele elemente incluse în definiție sînt de natură lingvistică numai în mod indirect. Procedeele stilistice, de pildă, pot fi studiate lingvistic numai în măsura în care folosesc ca material limba sau generează anumite efecte de ordin lingvistic. Iată un exemplu concret. Meta- fora poate fi studiată din punct de vedere lingvistic, dar nu în cadrul stilisticii lingvis- tice, ci în cadrul lexicologiei și al semaseo- logiei, pentru că metafora este un mijloc de îmbogățire a sensurilor cuvintelor, și anume a sensurilor figurate. Tot de domeniul lexi- cologiei țin și cazurile în care metafora se transformă, prin uzură, în expresie frazeo- logică, devenind în felul acesta un fapt lexi- cal constant. Este vorba aici de ceea ce A. I. Efimov numește foarte potrivit metafo- rizare (MeTa^opiiBaițnH). Rezultatul metafo- rizării este de natură stilistică numai da- torită întrebuințării lui într-un anumit context, cu toate că, și în acest caz avem de-a face cu fenomene din domeniul semanticii (raportul dintre sensul logic-material lexical și sensul contextual). Acest punct de vedere este întărit de constatarea că procedeul me- taforizării, ca fapt de natură lexicologică sau semantică, se întîlnește aproape în toate stilurile limbii (cu excepția, poate, a stilului administrativ); ca fenomen stilistic, el apar- ține mai ales stilului literar beletristic și într-o măsură mai mică celui publicistic. Din dorința de a da studierii procedeelor stilistice un caracter lingvistic, unii autori se îndeletnicesc adesea cu enumerarea părților de cuvînt prin care pot fi exprimate diverse procedee stilistice sau de pildă cu enumerarea funcțiilor sintactice ale metaforei. Și într-un caz și în celălalt, stilistica nu cîștigă nimic dintr-un astfel de studiu. Un procedeu sti- listic ca ironia nu poate fi obiect pentru stilis- tica lingvistică numai pentru că la baza lui stă contrastul dintre sensul logic-material (npeffMeTHO-JiornHecKoe SHaHemie) și sensul contextual (KOHTeKCTyajibHoe suaneHKe). De asemenea hiperbola nu poate fi studiată lingvistic numai pentru simplul motiv că are la bază material de limbă sau pentru faptul că în multe cazuri se lexicalizează și se' fixează în limbă ca un fapt lingvistic obișnuit. Același lucru se poate spune despre r epitet, comparație, metonimie etc. Din definiția reprodusă mai sus ^se^. vede că I. R. Galperin este pentah-^ecu.-' noașterea stilisticii lingvistice ca obiect deosebit de stilistica literară. în practică însă, autorul reușește numai parțial să de- monstreze necesitatea unei astfel de deli- mitări. După cum reiese mai ales din capi- tolul închinat procedeelor stilistice, separarea netă între cele două stilistici pare a fi impo- sibilă. Cauza constă în definiția prea largă dată de autor stilisticii lingvistice și din aglomerarea ei cu elemente care aparțin altui domeniu. în această direcție există două primejdii: sau stilistica e inclusă în grama- tică sau, ceea ce se întîmplă foarte des, stilis- tica lingvistică este dizolvată în teoria literaturii sau în critica literară. Tot în Introducere, I. R. Galperin defi- nește noțiunea de stil al limbii (cthjib penn). Autorul arată principalele accepțiuni ce se dau termenului de stil în literatura de specialitate. Aceste accepțiuni sînt urmă- toarele : a) Stilul privit ca particularitate a genului operelor literare beletristice. Se vorbește astfel despre un stil al fabulei, al nuvelei, al romanului etc. Autorul remarcă, pe bună dreptate, că o astfel de înțelegere ar fi motivată numai în cazul cînd fiecare dintre aceste genuri literare și-ar fi creat mijloace lingvistice proprii, diferențiate unele de celelalte. b) Stilul este definit ca măiestrie, ca tehnică a înfrumusețării exprimării, ca moda- litate de exprimare corectă. c) Prin stil se mai înțelege modul indi- vidual de folosire a limbii întregului popor. Manifestarea concretă a acestui mod de a defini stilul este studiul stilului individual al scriitorilor. d) Unii lingviști definesc stilul pornind de la condițiile în care are loc comunicarea, în acest caz se vorbește despre o mulțime de stiluri: stilul vorbirii curente, stilul tele- RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 101 grafic, al radiodifuziunii, al comunicării oficiale, stilul în Academie sau în alt for de cultură. Nu se pierde de asemenea din vedere că una și aceeași persoană vorbește într-un fel la universitate, de pildă, într-alt fel pe stradă și altfel în familie. Se vorbește de stiluri ale limbii pornindu-se de la situația socială a indivizilor vorbitori, ba chiar și de la profesiunea și specialitatea lor. Autorul combate această tendință de a in- venta un număr nesfîrșit de stiluri. Inter- pretările înșirate mai sus nu au la bază cri- terii obiective, fapt recunoscut de unii ling- viști care afirmă că pot exista și alte criterii de clasificare a stilurilor pe lîngă cele exis- tente, fără să se poată spune că unul dintre criterii este superior celuilalt. Mai mult decît atît, în unele lucrări de sinteză aceste „sti- luri” sînt tratate cam pe același plan. Sînt puse pe aceeași treaptă stilul științific, publi- cistic, administrativ etc. cu stilul familiar, popular etc. Prin stil al limbii, arată autorul, trebuie să înțelegem sistemul organizat al mijloa- celor de exprimare, un sistem bine conturat, cu mijloace proprii. Pentru aceasta vorbirea curentă, socotită de unii lingviști ca stil al limbii, nu poate constitui un stil, nefiind organizată într-un sistem bine închegat. Se poate vorbi deci de următoarele stiluri ale limbii: literar-beletristic, științific, publicistic - gazetăresc, oficial - administrativ. Ca sisteme închegate, stilurile limbii trebuie studiate istoric în mod concret pentru fiecare limbă în parte. Asupra acestei chestiuni vom reveni mai jos. Deși unii lingviști se ridică împotriva studierii stilului individual al scriitorului, vorbesc de existența unor stiluri în raport cu grupurile sociale, categoriile profesionale, alții propun să se ia în considerație și gradul de cultură al grupului sau al individului. Combătînd tendința de a studia stilul scrii- torilor ca mod individual de folosire a limbii se admite, pînă în prezent numai teoretic, studierea unui număr impresionant de „stiluri” care sînt adesea concepute tot ca mod individual de folosire a limbii. La un moment dat s-a simțit nevoia să se pună oarecare ordine în această mulțime de aspecte ale folosirii limbii și s-a recurs la termenul stil al vorbirii (ctmjib penii) în opoziție cu stil al limbii (ctiijib H3biKa). Și acest mod de a pune problema este combă- tut de I. R. Galperin. Este evident că deosebirile lingvistice de la un domeniu la altul nu sînt atît de însemnate încît să ne dea dreptul de a le con- sidera ca unități oarecum independente. Dacă luăm încă în considerație că deosebiri stilistice de această natură există paralel atît în limba scrisă cît și în cea vorbită atunci numărul,,stilurilor” se dublează : între- buințarea termenului de stil pentru toate formele de funcționare a limbii literare este evident nepotrivită, iar noțiunea de stil al vorbirii practic nu aduce nimic util. De aceea, I. R. Galperin are perfectă dreptate cînd, în legătură cu variantele funcționale ale limbii literare, aduce în discuție termenul de tipuri de exprimare. După el, trebuie deosebit tipul de exprimare în scris față de tipul oral. Fie- care are particularitățile lui în strînsă de- pendență de condițiile în care se face comu- nicarea. Aceste particularități pot fi de na- tură sintactică și mai ales lexicală. împărțirea acestor tipuri de exprimare după particula- ritățile lor în zeci sau poate chiar în sute de stiluri, practic nu aduce nimic și de aceea autorul se abține de la ea. Capitolul închinat acestor probleme cuprinde o serie de obser- vații de amănunt deosebit de interesante. în capitolul următor, autorul definește mijloacele expresive ca forme morfologice, sintactice și de derivare care servesc la întă- rirea emoțională și logică a comunicării. „Aceste forme au istoria lor. Ele apar în practica socială și sînt fixate în gramatică și dicționare” (p. 43). Mijloacele expresive formează obiectul lexicologiei, gramaticii, foneticii și stilisticii. Primele trei ramuri ale lingvisticii analizează mijloacele expresive ca fapte de limbă, discutînd natura lor ling- vistică. Stilistica le studiază din punctul de vedere al Jntrebuințării lor în diferite sti- luri ale limbii, din punctul de vedere 102 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE al funcțiunilor lor multiple, și, adaugă autorul, din punctul de vedere al posibilită- ților lor de întrebuințare în calitate de pro- cedee stilistice. Prin procedeu stilistic (cTKJinCTMHecKniî npneM) autorul înțelege ,,redarea faptelor de limbă neutre sau expresive în diferitele stiluri ale limbii în modul cel mai generali- zat, cel mai tipic” (p. 47). într-un capitol separat se analizează rolul stilistic al diferitelor straturi lexicale și anume : termenii, arhaismele (lexicale și morfologice), cuvintele străine în limbă, barbarismele, profesionalismele, elementele de jargon, vulgarismele și regionalismele. Din punct de vedere funcțional, termino- logia aparține stilului științific și este, în general, lipsită de sens emoțional. Termenii științifici au de obicei un singur sens și foarte rar, în context, capătă sensuri secundare. Ei se întîlnesc adesea și în alte stiluri ale limbii, mai ales în cel literar-beletristic și în cel publicistic, dar, în aceste stiluri, rolul lor este altul decît în cel științific. în stilul beletristic, de pildă, termenii științifici servesc la redarea coloritului, la crearea unei situații sau a unei atmosfere specifice. Prin urmare, în astfel de cazuri, ei au va- loare stilistică. în ce privește viața unui termen științific în limbă se observă două tendințe : a) de for- mare a lor din cuvinte uzuale de origine latină sau greacă mai ales sau de împrumut din altă limbă, b) de trecere în rîndul cuvin- telor neutre. în capitolul „Tipurile de sensuri lexi- cale”, autorul arată că multe mijloace stilis- tice ale limbii se bazează pe folosirea spe- cifică a sensurilor lexicale (p. 105). Princi- palul aici este raportul dintre noțiune și reprezentarea obiectului. Noțiunea reflectă obiectele și fenomenele, făcînd abstracție de trăsăturile lor neesențiale. Reprezentarea nu renunță la aceste trăsături ale obiectelor sau fenomenelor. De aici reiese că față de reprezentare, noțiunea în procesul de cu- noaștere ocupă locul al doilea. Crearea unei reprezentări cu material lingvistic expresiv este un proces care se petrece tocmai invers în comparație cu procesul de formare al noțiunii. De data aceasta, la baza repre- zentării stă noțiunea exprimată prin imagini, în cazul de față, noțiunea ocupă locul întîi, iar reprezentarea locul al doilea. Problema care trebuie lămurită este următoarea : cu ce fel de mijloace lingvistice se construiesc reprezentările concrete despre noțiunile abstracte. Pentru lămurirea acestei chestiuni autorul analizează sensul cuvîn- tului sub trei aspecte : a) sensul logic-mate- rial b) sensul emoțional, c) sensul denomi- nativ. în cadrul sensului logic-material al cuvîntului, el deosebește sensul principal și sensul derivat, sensul liber și sensul depen- dent. La aceasta se adaugă și nuanțele de sens strîns legate de sensul principal, dar nefixate încă în limbă. Toate aceste sensuri formează structura semantică a cuvîntului. Un caz aparte al sensului logic-material îl prezintă sensul legat de context. Posibili- tatea cuvîntului de a avea sens contextual provine din însuși sensul logic-material care exprimă noțiuni. în ceea ce privește sensul emoțional, se face mențiunea că el poate să existe, în anumite cazuri, singur sau de cele mai multe ori să însoțească sensul logic-material. Au- torul face deosebirea între coloritul emoțional al cuvîntului și sensul emoțional. în procesul comunicării cele trei tipuri de sensuri lexicale intră în legături complexe. Ca urmare a acțiunii reciproce a acestor tipuri de sensuri, autorul studiază metafora, metonimia, ironia, epitetul, hiperbola etc. Acest mod de a pune problema, după cum am arătat mai sus, nu iese din cadrul strict lexicologic-semantic. Cea mai interesantă parte a lucrării este fără îndoială capitolul despre „stilurile limbii literare engleze”. Orice limbă mai mult sau mai puțin dez- voltată, arată autorul, dispune de anumite sisteme de exprimare care se deosebesc între ele după felul în care folosesc limba comună. Fiecare sistem are mijloace specifice de ex- primare care deși nu-i aparțin în mod exclusiv RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 103 numai lui, reprezintă, totuși, caracteristica lui esențială. Mijloacele acestea sînt de na- tură lexicală, sintactică și stilistică. Mai precis este vorba de întrebuințarea unui vocabular special, de preferința pentru anumite con- strucții sintactice și pentru anumite tipuri de legături sintactice, precum și de între- buințarea specifică fiecărui sistem a unor procedee expresive ale limbii. Analiza lor •concretă, făcută amănunțit în acest capitol, demonstrează existența sistemelor istoric constituite în practica comunicării. Aceste sisteme sînt stilurile limbii. Valoarea func- țională a unui stil și modul specific de utili- zare a mijloacelor lingvistice sînt determi- nate de scopul comunicării. Autorul deosebește următoarele stiluri ale limbii: literar-beletristic, gazetăresc, pu- blicistic, științific, oficial-administrativ. în stilul literar-beletristic se face următoarea subîmpărțire: stilul operelor în versuri, al prozei artistice și al dramaturgiei. în cadrul stilului gazetăresc apar elemente ale stilului publicistic, și anume în articolele de ziar, și elemente caracteristice acestui stil care se găsesc în informațiile de ziar. Stilul gazetă- resc în limba engleză, arată autorul, se for- mează datorită diferențierii ce se produce în cadrul stilului publicistic între informații și reclamă pe de o parte și articole pe de altă parte. Acestea din urmă se găsesc la granița dintre stilul gazetăresc și publicistic. Paralela făcută între aceste două grupe de articole publicate în ziare este deosebit de utilă și interesantă. Capitolul poate fi luat drept model de analiză lingvistică a unui stil al limbii. Stilul publicistic, ca și alte stiluri ale limbii, nu este omogen. El ocupă un loc in- termediar între stilul științific și cel literar- artistic. De stilul științific îl apropie mai mult ordinea logică în compoziție și desfășu- rarea frazei. Cu stilul literar-artistic se asea- mănă mai ales prin faptul că folosește într-o măsură destul de mare imaginea artistică. De asemenea, în stilul publicistic, ca și în cel literar-beletristic se manifestă viguros modul individual de folosire a limbii comune. Din acest punct de vedere stilurile limbii se deosebesc mult între ele. Astfel, în stilul oficial-administrativ, ca și în stilul gazetăresc, nu există un mod individual de folosire a mijloacelor lingvistice. Maniera individuală a autorului începe să fie prezentă abia în stilul științific, intensificîndu-se în stilul publi- cistic, ea devine esențială în stilul literar- beletristic. Dacă lucrurile stau așa, fără în- doială că studierea acestei probleme în cadrul stilisticii lingvistice este nu numai posibilă, dar și absolut necesară. Discuții pot avea loc numai cu privire la metoda cea mai po- trivită pentru astfel de studii nu însă și asu- pra necesității lor. Stilul publicistic are două forme de mani- festare : scrisă și orală. Prima formă grupează articole de ziar și de revistă cu caracter critic-literar și politic-ideologic, pamflete, re- portaje, eseuri etc. Cea de a doua formă cuprinde toate genurile stilului oratoric. în unele limbi stilul științific începe să se dezvolte din cel publicistic și anume din eseuri. Printr-o evoluție mai mult sau mai puțin îndelungată, el se separă, complet, deși poate păstra unele apropieri de stilul publicistic. Cadrul stilului oficial-administrativ este foarte larg. Aici aparțin documentele diplo- matice, documente și contracte comerciale, întreaga jurisprudență, hotărîri provenite de la cele mai felurite instanțe, ordine militare, regulamente, informări etc. Stilul oficial- administrativ se caracterizează printr-o ter- minologie și expresii frazeologice specifice, printr-o abundență de prescurtări și prin construcții sintactice greoaie. Cartea lui I.R. Galperin din care am în- fățișat mai cu seamă problemele teoretice este una dintre cele mai interesante lucrări apărute în ultima vreme despre stilistică. Scrisă frumos și vioi, ea ne-a făcut plăcere nu numai pentru varietatea ideilor, ci și pentru felul cum este redactată. O recomandăm călduros celor care se ocupă de stil și limbă literară. Gh. Bolocan 104 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE MOZES GÂLFFY, Principii în cercetarea sistemului fonetic al dialecte- lor, în Omagiu lui lorgu Iordan, București, Ed. Acad. B.P.B., 1958, p. 303—315; B. UDLEB, Principiile elaborării Atlasului lingvistic mol- dovenesc și importanța lui, în Limba și literatura moldovenească, an. I, 1958, nr. 1, p. 35—41, Filiala moldovenească a Academiei de științe a U.B.S.S., Institutul de limba și literatură, Ghișinău ; I. PĂTEUȚ, Influ- ences slaves et magyares sur Ies parters roumains, în Pomanoslavica, București, 1958, p. 31—42 ; Bostirea nouă, două etc., în Omagiu lui lorgu Iordan, p. 661 — 665 Am pus împreună aceste studii și ar- ticole fiindcă se leagă între ele printr-o idee fundamentală. Pe lîngă informații științi- fice noi, ele conțin și încercarea de a găsi o metodă mai cuprinzătoare și deci mai bună pentru studierea la fața locului a dialectelor și graiurilor, precum și pentru interpretarea lor ulterioară. Mozes Gâlffy se declară de la început adept al concepției lui Deme Lâszlo, care în lucrarea sa A magyar nyelvjârăsok nehâny kerdese (Cîteva probleme ale dialectologiei maghiare), consideră că sarcina principală a dialectologiei este stabilirea sistemelor fone- tice ale dialectelor. în volumul omagial de- dicat acad. lorgu Iordan, acest punct de vedere se regăsește exprimat și de cercetă- torul sovietic R.G. Piotrovskii de la Ghișinău. în articolul despre Atlasul lingvistic moldo- venesc, R. G. Piotrovskii trage o serie de concluzii cu același caracter ca și cele la care el însuși ajunsese și altădată în revista Vo- prosî iazîkoznaniia (nr. 4 din 1957), unde s-a ocupat de Structuralismul și practica ling- vistică, punîndu-și întrebarea ca și U. Wein- reich în studiul Is a structural dialectology possible? din Word, X (1954), nr. 2 — 3, p. 388 — 400, dacă e cu putință aplicarea struc- turalismului la dialectologie și răspunzînd afirmativ. Celelalte două studii, semnate ambele de redactorul principal al Atlasului lingvistic romin (seria nouă} urmăresc în con- tinuare o problemă la care I. Pătruț s-a oprit incidental de mai multe ori: în ce măsură putem reconstitui cu ajutorul datelor dia- lectale de astăzi înfățișarea din trecut a dialectelor limbii romîne. Elementul comun dintre aceste două grupuri de studii e, așadar, căutarea unei metode de interpretare mai profundă a limbii. Din acest punct de vedere mi se pare potrivit să fie citate aici cuvintele lui R. Udler, pentru că ele exprimă neajunsurile metodei istorico- comparative și pe cele ale structuralismului: „însă procedeul acestei metode (istorico- comparative) era prea mecanizant și insufi- cient spre a putea lămuri toate faptele din viața unei limbi. în deceniile următoare a fost folosită pe larg o altă metodă — des- criptivă — care consistă în înfățișarea struc-' turii fonetice, gramaticale și lexicale a lim- bilor. însă nici ea nu a fost în stare să dea toate lămuririle despre viața unei limbi, de- oarece această viață era căutată mai mult în limba scrisă ...” (Limba și literatura mol- dovenească, nr. 1, p. 35). Pentru descrierea sistemului lingvistic al unui dialect, Mozes Gâlffy crede că mono- grafiile dialectale de pînă acum nu sînt su- ficiente. Cele de tip vechi în care se expune atît descriptiv cît și istoric și comparativ situația unui dialect au neajunsul că nu scot în evidență unul din aceste aspecte. Celelalte, de tip nou, în care se aplică princi- piile fonologiei, descriindu-se situația fone- melor dintr-un dialect, au dezavantajul de a nu da totdeauna interpretarea fenomenelor, dar nu interpretarea lor istorică, ci cea fono- logică, sistematizatoare. Autorul analizează pe larg principiile potrivit cărora e necesar RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 105 să se studieze sistemele fonetice dialectale pe baza frecvenței fonemelor, a opoziției dintre foneme și a tendințelor manifestate de un sistem fonetic. Frecvența este elementul cel mai important în această concepție pentru că ea oferă cercetătorului posibilitatea înțe- legerii exacte a întrebuințării sunetelor, ceea ce duce în practică la lămurirea structurii fonetice. Termenul de comparație pentru cal- cularea gradului de frecvență este sistemul limbii comune : „Dacă sunetul respectiv nu se găsește în sistemul fonetic al limbii co- mune, frecvența lui este identică cu frecvența absolută”, iar dacă el există și în limba co- mună, frecvența lui e numai relativă (p. 305). „Acest lucru e și firesc, spune Gâlffy, dacă subliniem faptul că cele două sisteme (al limbii comune și al dialectului — n.n.) sînt în raport istoric între ele” (ibid.), Pe de altă parte, cum mai observă el cu drept cuvînt, însuși gradul de frecvență al unor sunete dialectale „marchează gradul și di- recția abaterilor de la starea din limba comună, respectiv de la sistemul fonetic al celorlalte dialecte” (ibid.). Exemplele autorului sînt din dialectul secuiesc. în limba romînă frecvență absolută au, de pildă, c și d din vorbirea bănățeană față de dentalele corespunzătoare din limba comună, iar frecvență relativă ar avea, după părerea noastră, e închis din dialectul moldovenesc față de e mediu din limba comună pentru că e mediu are o nuanță închisă în limba [comună, deci cele două feluri de e fac parte din aceeași serie și au mari asemănări, pe cînd 6 și d sînt profund diferite de t și d. Gradul de frecvență mai e considerat de autor și ca raportul dintre un fonem dialectal și fonemul din limba comună, ultimul fiind fonemul opus. în acest fel se deschide discuția opozițiilor dintre foneme, al doilea principiu cu ajutorul căruia se poate defini și delimita sistemul fonetic- dialectal. în graiul siflant al dialectului ceangău din Moldova — spune Gâlffy — i se aude mai des decît în limba maghiară comună deoarece se rostește i și acolo unde în limba comună se pronunță alt sunet. Opoziția constă așadar între i din graiul siflant al dialectului ceangău și fonemele din limba comună pe care el le înlocuiește. Problema tendințelor e pusă de Gâlffy altfel decît de Deme, căci pe cînd acesta din urmă stabilește noțiunea de tendință numai din punct de vedere descriptiv, consi- derînd că ea reprezintă acele particulari- tăți caracteristice ale dialectului care apar la diferite fenomene ca niște legi comune „cărora deci toate corespondențele fonetice regulate le sînt numai părți elemente, forme de manifestare” (idem, p. 307), M. Gâlffy preferă să sublinieze caracterul istoric al fenomenului, „o dezvoltare într-o direcție identică, adică o anumită stare [care] este rezultatul acțiunii legilor de dezvoltare ale unei anumite tendințe. De exemplu, rezul- tatul tendinței de nelabializare este starea nelabială în dialect” (ibid.). Ceea ce ni se pare că trebuie remarcat aici e faptul că se încearcă o îmbinare a punctului de vedere istoric cu cel descriptiv și mai cu seamă ideea că stările, aspectele sistemului fonetic dialectal sînt sintezele în planul descriptiv ale unor modificări perma- nente produse treptat și parțial cu factorii constitutivi ai sistemului. Puncte de vedere similare cu cele susți- nute de Deme și M. Gâlffy a formulat de curînd și Jean Fourquet în articolul său Linguistique structurale et dialectologie, publi- cat în volumul omagial dedicat germanis- tului Theodor Frings la a 70-a aniversare a acestuia. (Fragen und Forschungen im Bereich und Umkreis der germanische Philo- logie, 1956, ed. Acad, de științe de la Berlin, p. 190 — 203). Pentru J. Fourquet sistemul nu se caracterizează numai prin lista fonemelor care îl compun, ci și prin organizarea lor. Lucrul a mai fost arătat însă în 1931 de N. S. Trubetzkoy în volumul al IV-lea al revistei Travaux du cercle linguistique de Prague (p. 228 — 234). Stabilind legătura metodologică dintre fonologie și geografie lingvistică, N. S. Trubetzkoy spunea în Phonologie und Sprachgeographie (loc. cit.) că deosebirea fonologică dintre dialecte e 106 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE determinată de deosebirea dintre inventarul fonemelor și funcțiunea lor diferită, ceea ce reprezintă, în fapt, ideea că părțile consti- tutive ale oricărui sistem sînt atît fonemele cît și mișcarea lor, mișcare condiționată de raporturile dintre ele. Pe această bază teore- tică s-a și format de altminteri fonologia istorică a lui A. Martinet, la care face deseori apel J. Fourquet în observațiile sale despre dialectologie și lingvistică structurală* Prin urmare, putem fi de acord cu multe din formulările lui M. Gălffy, dacă prin sistem se înțelege un raport constant și tot- odată mobil între sunetele existente într-un dialect oarecare. Analiza acestor sunete se face sau stabilindu-le sistemul sau compa- rîndu-le pe fiecare în parte cu ceea ce îi corespunde în limba comună, dar numai sistemul fonetic dialectal e în stare să arate mai limpede legăturile dintre diversele uni- tăți lingvistice locale și limba comună. Compa- rarea parțială între elementele graiurilor și dialectelor luate separat și limba comună ca limbă literară are de cele mai multe ori dezavantaje mari, căci ea limitează din capul locului posibilitatea de apreciere a perspec- tivei lingvistice, făcînd din fiecare grup de fapte analizat un scop în sine. Ideea aceasta din urmă, deși nu astfel formulată, se pare că a condus în bună parte și pe autorii Atlasului lingvistic moldovenesc a cărei prezentare o face R. Udler în nr. 1 al revistei Limba și literatura moldovenească. După cum arată el, rețeaua Atlasului ling- vistic moldovenesc va fi mult mai deasă decît aceea din ALR. Ea va avea 235 de puncte, adică un punct la o suprafață de 178 km2 și la 14 211 locuitori, față de un punct la 55 000 — 47 000 de locuitori și la 1000 — 773 km2 din ALR. Atlasul lingvistic moldovenesc va conține hărți fonetice, lexi- cale, de formare a cuvintelor și gramaticale In număr de aproximativ 2 500. în rețeaua anchetei atlasului au fost incluse și unele localități vizitate de autorii ALR, pentru ca, în felul acesta, să reiasă și „dinamica” limbii. Vorbind despre importanța ALM, R. Udler subliniază varietatea problemelor ridicate de cunoașterea aprofundată a graiurilor moldo- venești din R. S. S. Moldovenească. Hărțile atlasului vor fi foarte folositoare atît pen- tru specialiști cît și pentru învățători la predarea limbii materne, pentru că de obicei abaterile școlarilor de la limba lite- rară nu sînt decît „rămășițe ale graiului de baștină” (p. 40). Datele atlasului vor servi și literaților, ajutîndu-i să redea mai bine culoarea locală în operele lor. Studiile lui I. Pătruț sînt contribuții la istoria dialectelor romînești, în special primul în care autorul își propune să arate că situația dialectală actuală a dacoromînei e în mare măsură rezultatul influenței slave și a celei maghiare asupra vorbirii romînești din dife- ritele părți ale țării. Punctul de plecare îl constituie observațiile făcute în ultimii ani de acad. E. Petrovici asupra sistemului fonemelor limbii romîne, după care faptul că vocalele finale rotunjite din limba romînă (lupa, ok'u) au dispărut în cea mai mare parte a teritoriului dacoromîn se datorește influenței slave și, în nord-vest, celei maghiare. Graiurile slavilor și maghiarilor care au avut strînse legături cu populațiile romînești „au influențat în special fonetica și vocabularul limbii romîne, contribuind la formarea celor cinci subdialecte dacoromîne”1. Acceptînd teza acad. E. Petrovici că romînii pronunțau mai de mult consoanele dentale și pe s, z, l, r etc. cu o ușoară palata- 1 I. Pătruț este de părere că dacoro- mîna constituie un dialect, iar vorbirea muntenească, moldovenească, bănățeană și crișeană sînt subdialecte. RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 107 lizare, din cauza influentei limbii bulgare vechi și că refacerea caracterului dur al acestor consoane în dialectul muntean trebuie să fie urmarea unei influențe bulgărești mai nouă, venită din sud, L Pătruț propune să se ia în considerație și prezența unui număr mare de bulgari care s-au stabilit în Muntenia probabil după secolul al XVIII-lea, nu după al XVII-lea, cum crezuse G. Wei- gand (p. 33). Ei au provocat schimbarea ■caracterului dentalelor, transformîndu-le în consoane dure, fiindcă au introdus în modul lor de a vorbi romînește o deprindere bulgă- rească. în Crișeana, în Maramureș, în anumite regiuni din nordul și centrul Transilvaniei, trecerea dentalelor din stadiul primitiv n* în stadiul actual: F, d', n' este efectul influenței maghiare, iar africatizarea lui și din Banat „ne face să ne gîndim — spune I. Pătruț — la o influență sîrbească”, fiindcă .„în cele mai multe dialecte sîrbești, inclusiv cele din Banat, t urmat de / și kt urmat de o vocală anterioară au evoluat la 6, iar d + / la d, n + / este reprezentat peste tot în sîrbo- croată de n'” (p. 36 — 37). Al doilea fapt caracteristic unuia dintre dialectele romînești, celui moldovenesc, și a cărei origine trebuie căutată tot într-o influență străină este, după I. Pătruț, tre- cerea lui â neaccentuat la â (vocală inter- mediară între ă și z) și a lui e din aceeași poziție la i. Fenomenul s-a petrecut sub influența limbii ucrainene, dar, spre deose- bire de explicația dată de G. Reichenkron în Zeitschrift far slavische Philologie, XVIII, p. 413 — 414, care afirma că moldovenii au venit în regiunile pe care le locuiesc astăzi din sud-est și cunoșteau fenomenul închi- derii celor două vocale sub influența bulgarei de răsărit, așa încît ucraineana nu a făcut decît să sprijine o tendință existentă, I. Pătruț crede că moldovenii au venit din nord, cum susțin de altminteri și alți mulți lingviști romîni, începînd cu Al. Philippide. Feno- menul ă > a și e > i nu mai are nevoie în acest caz de presupunerea că el se consti- tuise înainte ca moldovenii să vină în con- tact cu ucrainenii. După părerea lui I. Pătruț, închiderea celor două vocale este condiționată de inten- sitatea accentului, intensitate care deter- mină și asurzirea vocalelor finale în vorbirea moldovenească, ceea ce se întîmplă și în unele dialecte ucrainene de sud-vest, de exemplu în cele din Podolia, adică tocmai în acelea care ar fi putut influența dialectul moldovenesc. în vorbirea romînească din Crișeana apare fonemul j care cumulează funcțiile lui j și ale lui g din limba literară, căci aici se zice joc, dar și fage. Acest j s-a dezvoltat într-o fază anterioară dintr-un z de tip moldovenesc, o fricativă alveolopalatală pro- nunțată ceva mai posterior decît z bănățean. Trecerea lui z la / a fost determinată de ma- ghiarii care, învățînd romînește, nu puteau pronunța pe z, fiindcă nu aveau sunetul în graiul lor și au fost nevoiți să-l adapteze, transformîndu-1 în j. în același fel s-a intro- dus g în dialectul crișean, care nu e cum credea I. A. Candrea, o formă particulară luată de diftongul oa. în sfîrșit, I. Pătruț explică pe g (dur) și pe s, z, provenite din / și u din Maramureș tot printr-o influență străină. Consoanele s și z reprezentând labio-dentalele f și v pala- talizate ar fi trebuit să se pronunțe în Mara- mureș ca și în regiunea plasată ceva mai la sud, deci ca s și z. Transformarea lor în s și z se datorește ucrainenilor care, neavînd în limba lor pe 5 și z, le-au transformat în s și z, vorbind romînește. De asemenea, caracterul dur al africatei g este tot o urmare a influenței ucrainene, dar care s-a exercitat pe un drum mai ocolit. Întîi a căpătat caracter dur c (car); apoi cum g nu putea să rămînă palatal, de vreme ce perechea sa (c) se trans- formase în consoană dură a devenit și g consoană dură. Poate cea mai importantă parte a stu- diului de care ne ocupăm e fixarea datelor istorice cînd s-au petrecut aceste modificări fonetice. Astfel, trecerea lui t și d la c și d în Banat e plasată de autor în secolul al XV-lea, pentru că în graiul carașovenilor 108 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE cuvintele romînești împrumutate conțin afrî- cata c (cerbul), nu fricativa s (șerb), și cum pronunțarea c și d este mai nouă decît < c, iar carașovenii au venit în Banat în seco- lul al XV-lea, rezultă că c și d nu pot fi mai vechi, căci altminteri cuvintele romînești ar fi avut un nu un c în graiul acestora din urmă. Trecerea lui g la j în Grișeana datează din secolul al XVIII-lea (vezi I. Pătruț, SGL, IV, p. 213). Pronunțarea lui f și v ca s și z nu e atestată în texte înainte de secolul al XVIII-lea. „Aceste fapte — spune I. Pătruț — spri- jină așadar părerea acad. E. Petrovici. .. că subdialectele de astăzi nu existau înainte de secolul al XV-lea” (p. 41). Concluzia inexistenței dialectelor actuale înainte de secolul al XV-lea, la care aderă I. Pătruț, e fără îndoială valabilă, dacă acest lucru înseamnă nu că în secolul al XV-lea sau înainte limba romînă nu avea dialecte ori subdialecte, ci că înfățișarea ei dialectală trebuie să fi fost alta, mai mult sau mai puțin diferită de cea de astăzi. Ar fi într-adevăr surprinzător ca romînă, care s-a vorbit în tot cursul evului mediu pe un teritoriu fărî- mițat din punct de vedere politic și adminis- trativ, să fi avut totuși o unitate mai mare decît limba actuală, care, orice s-ar spune, arată de vreo sută și ceva de ani încoace incontestabile semne de unificare. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, ar rezulta că regiunile unde se vorbește limba romînă astăzi au fost populate de puțină vreme, în orice caz nu cu mult înainte de secolul al XV-lea. Pentru a lămuri această chestiune, e util, cred, să se discute mai pe larg procedeul cronologizării relative a faptelor de limbă cu ajutorul cărora s-a fixat secolul al XV-lea ca dată a inexistenței actualelor subdialecte ale dacoromînei. Prezența africatei c în cuvin- tele romînești din graiul carașovenilor este o dovadă că ocluziva c urmată de e, i devenise c în vorbirea bănățeană cînd cuvintele romî- nești care conțineau pe c au fost împrumutate de carașoveni. Dacă, într-adevăr, carașovenii s-au așezat în Banat în secolul al XV-lea, cum susține acad. E. Petrovici1, atunci e evident că, la această dată, bănățenii nu trecuseră semiocluziva c la fricativa s, deci terb, nu devenise încă șerb. Dar de aici nu rezultă implicit că denta- lele t, d și deveniseră c și d. în studiul său despre graiul carașovenilor, acad. E. Petrovici, constatînd o anomalie de accentuare la cuvîntul vit'ăs, pl. vit'âzi, consideră că acest cuvînt e „un împrumut din graiul romînesc bănățean și anume din timpul cînd se pro- nunța *vit'âz, nu ca astăzi vicăz” (loc. cit., p. 56, vezi și p. 104, 115). Carașovenii au luat deci de la bănățeni și pe t'. De altminteri transformarea dentalelor bănățene în semiocluzive pare mai de graba un fenomen recent, pentru că : a) nu are o arie de răspîndire compactă în Banat, b) nu apare în textele romînești vechi scrise în această regiune a țării. a) în hărțile lingvistice ale teritoriului bănățean întocmite de I. A. Candrea (G. S., I2, p. 183, 185) atît t cît și d aflate în poziție de africatizare sînt cînd numai înmuiate t', d', cînd africate c și d, dar acestea din urmă pe o suprafață nu totdeauna foarte întinsă, în ALB I (vezi hărțile nr. 29, 50, 89, 149) și în ALB I (seria nouă. Vezi hărțile 8, 9, 28) avem aceeași stare de lucruri. Dacă t și d ar fi devenit c și d încă în secolul al XV-lea, cum se explică atunci răspîndirea lor relativ redusă? Nu am putea presupune decît că vorbirea din stînga Mureșului, unde t și d sînt în stadiul t' și d' s-ar fi extins în dreapta rîului, eliminînd treptat rostirea c și d, dar lucrul ar trebui dovedit. b) în Palia de la Orăștie și chiar în cele cîteva scrieri ale lui Mihail Haliciu nu se redau niciodată â și d, pentru care s-ar fi. putut folosi, cel puțin în primul caz, slovele cirilice corespunzătoare africatelor c și g. Iată de ce e greu să admitem că t, d din Banat au devenit c, d în secolul al XV-lea. 1 Emil Petrovici, Graiul carașovenilor^ București, 1935, p. 16 — 17. RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 109 Această concluzie pare a întări ipoteza inexistenței dialectelor dacoromîne în seco- lul al XV-lea, cu condiția însă de a lua cri- teriile de delimitare a dialectelor actuale drept valabile pentru orice epocă de dezvol- tare a limbii romîne. Dacă facem acest lucruy socotind, de exemplu, că africata g, cu ajutorul căreia se schițează astăzi situația dialectelor dacoromîne, reprezintă un criteriu tot atît de important și pentru fazele lor anterioare, atunci s-ar putea să conchidem pe baza ana- lizei acestui sunet că, în trecut, dacoromîna nu avea dialecte. Și tot astfel se întîmplă cu multe dintre criteriile actuale, transpuse în trecut. Cred însă că un asemenea procedeu nu este justificat. Valabilitatea elementelor de delimitare dialectală e relativă. Multă vreme au existat în dacoromînă graiuri rotacizante. Către sfîrșitul secolului al XVI-lea, din cauze încă neprecizate, rotacismul lui -n- a dispărut, dar el a fost poate atunci tot atît de important pentru delimitarea dialec- telor cît sînt unele dintre criteriile întrebuin- țate acum în același scop. Deci ceea ce este esențial astăzi în structura fonetică a dialec- telor dacoromîne era probabil secundar altă- dată și invers. Evoluția structurii fonetice nu înseamnă că odinioară nu erau deosebiri dialectale între vorbirea populațiilor romînești din dife- rite părți ale țării. Atît doar că le caracterizau alte fapte de limbă care ar trebui găsite și repartizate geografic. Unul dintre ele este și rostirea nouă, două vouă etc. alături de noauă, doauă etc. discutată de I. Pătruț în Omagiu lui lorgu Iordan. Dacă, după cum arată autorul, rostirea nouă, două etc. este o inovație deter- minată de labializarea completă a lui a din formele noauă, doauă etc., inovație al cărei teritoriu de origine e Muntenia, atunci cu siguranță că răspîndirea actuală a celor două rostiri (noauă-nouă) era alta în secolul al XVI-lea și al XVII-lea. în această vreme, textele prezintă variante grafice ca noao, voao, doao (Coresi, Neculce) și noo, noa, ploo, doa, doo (Coresi, Costin, Neculce) sau doa-doao, roa, rroa-doao, roao, voao în Psal- tirea scheiană, voronețeană și Hurmuzaki. Rareori, apai' și variante cu ă : doaă, două, noaă etc. (loc. cit., p. 663 și 665). După părerea autorului, toate cazurile de felul celor de mai sus trebuie considerate ca echivalente ale lui noao, voao, doao ș.a.m.d., dar, uneori, a final (în voa, de exemplu) notează pe ă, fiindcă semnul cirilic pentru ă era evitat în poziția aceasta (loc. cit., p. 665). Grafiile noa, doa, roa nu mai reprezintă deci totdeauna pe noao, doao etc. Fără îndoială că pronunțarea nouă, două etc. este, cum a observat foarte bine I. Pătruț, o inovație care avea o răspîndire geografică mai redusă într-o anumită epocă a dezvoltării dacoromînei. Articolele și studiile prezentate aici con- țin idei, sugestii și observații interesante. Ele se încadrează în preocuparea actuală a dialectologiei de a perfecționa metodele de cercetare și de interpretare, fiind deci, din acest punct de vedere, contribuții demne de toată atenția. I. Coteahu R. A. BUDAGOV, BBefteHiie b H.ayKy o HSbiKe [Introducere în știința limbii], Editura didactică și pedagogică a Ministerului Culturii R.S.F.S.R, Moscova, 1958, 434 p. Cartea prof. R. A. Budagov este un manual pentru studenții facultăților de filo- logie și ai institutelor pedagogice. La baza ei stă o lucrare mai veche a autorului apărută în 1953, OuepKU no ^suKOsiiaHUio. După cum se spune în prefață, „aproape jumătate din această carte este rodul unei elaborări noi, restul reprezentînd o prelucrare radicală a vechii lucrări’\ Studiul pornește de la ideea că limba nu este un sistem de „semne convenționale”, ci un mijloc de comunicare, de exprimare a 110 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE ideilor și sentimentelor oamenilor. înte- meindu-se pe material concret de limbă, R. A. Budagov scoate în evidență cele două funcții pe care le îndeplinește limba — funcția de comunicare și funcția de exprimare a ideilor — arătînd permanenta și strînsa inter- acțiune dintre aceste două funcții. în primul capitol autorul discută cuvîntul și sensul lui, sensurile concrete și abstracte, sensul propriu și sensul figurat al cuvîntului, polisemia și omonimia, sinonimele și antoni- mele, etimologia, neologismele, expresiile idio- matice și cele frazeologice, împrumuturile, cuvîntul și noțiunea etc. Definind cuvîntul ca cea mai importantă unitate a limbii, care desemnează fenomene ale realității și ale vieții psihice a omului, fiind de obicei înțe- leasă la fel de către un colectiv de oameni închegat din punct de vedere istoric, R. A. Budagov insistă asupra ideii că sensul unui cuvînt este legat inseparabil de cuvînt, întrucît sensul reflectă aceleași fenomene ale realității și vieții psihice a omului ca și cuvîntul. Autorul adoptă definiția sensului dată de A. I. Smirnițki1 și anume că legătura stabi- lită între aspectul fonetic al cuvîntului și reflectarea obiectului sau fenomenului în conștiința noastră își găsește expresia în sistemul limbii, ilustrînd aceste relații prin numeroase exemple. Omonimele sînt, după R. A. Budagov, un fenomen tot atît de firesc ca și polisemia. Unele pot să nu aibă legătură cu polisemia, iar altele pot rezulta din polisemie, căci polisemia și coincidențele fonetice constituie sursele principale ale omonimelor. Omonimele provenite din împrumuturi lexicale nu sînt,, după părerea autorului, atît de clare ca cele existente în limba respectivă, chiar dacă numeric le întrec pe acestea, cum este cazul în limba rusă. Ocupîndu-se de sinonime, lingvistul so- vietic remarcă dificultățile de ordin teoretic pe care le prezintă analiza sinonimelor. Autorul 1 A. I. Smirnițki, Snanenue caoea, în Bonp- nsbiK, 1955, nr. 2, p. 83. folosește unele scheme și exemplificări din texte literare, pentru a ușura înțelegerea sinonimiei. Astfel, el face o comparație între polisemie și sinonimie. Pornind de la premisa că sino- nimele, fiind cuvinte diferite, exprimă totdea- una o singură noțiune — deși inegal —, autorul spune : „Dacă polisemia arată core- lația dintre sensurile diferite ale aceluiași cuvînt, sinonimia arată capacitatea omului- de a transmite cu ajutorul unor cuvinte dife- rite o singură noțiune” (p. 51). După părerea autorului, bogăția sino- nimică depinde de părțile de vorbire cărora le aparțin cuvintele și de funcția lor sti- listică. Sinonimele stilistice, frecvente în limba literaturii artistice, se deosebesc de cele obiș- nuite prin aceea că sînt specifice limbii și concepției artistice a scriitorului. Capitolul al II-lea (p. 137 — 186) este consacrat problemelor de fonetică. Se arată importanța studierii sunetelor vorbirii, con- dițiile de formare a lor și se explică pe larg noțiunea de fonem. Cîteva paragrafe sînt consacrate legilor fonetice, definirii foneticii ca disciplină lingvistică, problemelor de grafie, ortografie și de istoria scrisului. Problemele de gramatică sînt tratate în capitolul al III-lea, unul dintre cele mai ex- tinse (p. 187 — 327). La început autorul arată care este obiectul gramaticii, care sînt tipu- rile de relații între cuvinte, în îmbinările de cuvinte și în propoziții, diferitele tipuri de forme gramaticale pe care le au cuvintele, fie că ele sînt folosite independent, fie în îmbinări și în propoziții. O atenție deosebită prof. R. A. Budagovo acordă problemei raportului dintre gramatică și vocabular, scoțînd în evidență deosebirea ce există între sensul gramatical și cel lexical. în timp ce sensul gramatical este în core- lație cu noțiunile logice și nu în mod nemij- locit cu obiectele din realitate, sensul lexical este în corelație atît cu noțiunile logice, cît și cu obiectele din realitate. Ocupîndu-se de structura și formele cuvîntului, autorul arată care sînt elementele constitutive ale cuvintelor (rădăcina, afixele RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 111 și flexiunea) și că ele pot diferi de la o limbă la alta. Mijloacele gramaticale prin care sînt expri- mate raporturile dintre cuvinte sînt: flexiunea, prepoziția, ordinea cuvintelor, accentul, into- nația și așa-numita „încorporare”. Acest din urmă mijloc este specific doar unor limbi și constă în includerea complementului în verb sau a atributului în limitele unui singur cuvînt, formîndu-se astfel un cuvînt compus. Tot în capitolul acesta autorul consacră un paragraf categoriilor gramaticale ale ge- nului, numărului și cazului. Autorul se ocupă, de asemenea, de vor- birea directă și vorbirea indirectă, de propo- ziție și judecată și de clasificarea morfologică a limbilor. în capitolul al IV-lea (p. 328-354), R. A. Budagov se ocupă de problema originii limbii, expune teoriile premarxiste (teoria atomistă a lui Democrit și teoriile din evul mediu a nominaliștilor și a realiștilor) și stăruie mai pe larg asupra teoriei onomato- peice a lui Leibniz și asupra teoriei originii emoționale a limbii, concepută de J. J. Rous- seau. Problema aceasta — spune R. A. Buda- gov — trebuie studiată pe baza tezelor filo- zofice ale clasicilor marxism-leninismului și a experiențelor lui I. P. Pavlov. Potrivit cu aceste date, 1) conștiința și limba apar si- multan și nu se pot concepe una fără alta, 2) limba este conștiința reală practică, 3) limba a apărut ca o necesitate a oamenilor de a comunica între ei (p. 342). în capitolul al V-lea (p. 355—395) auto- rul se ocupă de problema dezvoltării și clasi- ficării limbilor, oprindu-se îndeosebi la cîteva aspecte ale acestei probleme : varietatea lim- bilor, clasificarea lor genealogică, metoda istorico-comparativă, limba literară și dialec- tele, limba literară și jargoanele, interacțiunea limbilor. Ultimul capitol, al Vl-lea (p. 396 — 418) este consacrat stilurilor limbii. Prof. R. A. Bu- dagov distinge două stiluri fundamentale: stilul exprimării vorbite și stilul exprimării scrise. Ambele sînt proprii oricărei limbi. Stilul exprimării vorbite se caracterizează prin folosirea largă a intonației, întrebuințarea cu preferință a construcțiilor formate prin coor- donare, preponderența propozițiilor eliptice, utilizarea unor cuvinte cu sensuri speciale, a unor cuvinte și expresii populare și uneori chiar a jargonului. Stilul exprimării scrise se caracterizează, între altele, printr-o expunere consecventă și jogică, prin coordonare și subordonare, prin- tr-o strictă diferențiere a mijloacelor lexicale ale limbii (îndeosebi sinonime) și, în sfîrșit, prin dependența de normele limbii stabilite în decurs de veacuri. La rîndul său, stilul expri- mării scrise cuprinde stilul literaturii artistice și stilul științific. * Lucrarea conține indicații bibliografice bogate și multe referiri la puncte de vedere diferite de cele ale autorului sau ale lingvisticii marxiste în general. V. Rudeanu H. H. BIELFELDT, Jiucldwu/figes Worterbuch der russischen Sprache der Gegenwart, Akademie-Verlag, Berlin, 1958 Cu doi ani în urmă a apărut în Editura Academiei R.P.R. Dicționarul invers elaborat de secția de gramatică a Institutului de lingvistică din București. S-au emis atunci păreri contradictorii despre valoarea acestei lucrări. Ceea ce mi s-a părut atunci mai curios este faptul că unii cercetători contestau valoarea practică a acestui dicționar. Alții erau de părere că astfel de lucrări trebuie să fie doar litografiate într-un număr redus de exemplare spre a se găsi la dispoziția unui cerc restrîns de cercetători. Cunoscînd mai îndeaproape lucrarea pe care o prezint aici, mi-am întărit convingerea 112 RECENZII .ȘI BIBLIOGRAFIE în ccca ce privește utilitatea practică a dicționarelor inverse atît în munca de cer- cetare științifică, cît și în munca profesorilor din învățămîntul mediu și superior. Pentru alcătuirea listei de cuvinte, autorii lucrării de față s-au servit de dic- ționarul explicativ al limbii ruse, apărut sub redacția lui N. D. Ușakov și de dicționarul lui S. I. Ojegov. A fost de asemenea folosit dicționarul ortografic apărut la Moscova în 1957. Dicționarul recenzat are 80 000 de cuvinte aranjate în ordine alfabetică după sfîrșitul cuvîntului. Sînt astfel date mai întîi cuvintele care se termină cu a apoi cu 6, e etc. în felul următor : 6a6a 6oa6a6 eae mea6 eojiKodae jia6a pa6 KomKodae pa6a apa6 ydae etc. etc. etc. Un dicționar de genul acestuia poate fi foarte util în multe împrejurări. Lingviștilor le este de folos : a) în studiile de fonologie (la stabilirea opozițiilor fonologice, la studierea grupurilor de consoane și a consoanelor dure și palatali- zate la finală etc.); b) pentru elaborarea lucrărilor de grama- tică (în cazul limbii ruse) se poate cu ușurință urmări, cu ajutorul acestui dicționar, reparti- zarea cuvintelor pe părți de cuvînt și chiar în cadrul aceleiași părți de cuvînt se pot urmări unele categorii gramaticale ca genul substan- tivelor, aspectul verbal etc. Iată cîteva observații sumare : cu a se termină în marea majoritate a cazurilor substantivele feminine și cîteva substantive masculine de declinarea I; în e se termină abstractele verbale, substantivele neutre și comparativul de la adjective; bi, de obicei, este terminația substantivelor din categoria pluralia tantum; terminate în fi sînt numai adjectivele, iar în o substantivele neutre și adverbele. în consoană finală moale se ter- mină verbele la infinitiv, substantivele femi- nine de declinarea a III-a și cele masculine de declinarea a Il-a. Cu privire la verb, materialul este orîn- duit în așa fel încît verbele iterative sau ver- bele cu sens momentan sînt grupate toate în același loc. Avem astfel la un loc toate verbele în — amb, — oeamb, — bieamb, — emb, — umb, — Hymbf — amb. c) pentru studii de formarea cuvintelor. „Dicționarul invers se adresează în pri- mul rînd lingviștilor care îl vor folosi adesea în lucrările lor, deoarece în multe cazuri pentru lingvist sfîrșitul cuvîntului este mai important decît începutul” (Dicționarul invers, Ed. Aca- demiei R.P.R., p. 5). Am enumerat numai cîteva din problemele în care dicționarul invers poate să aducă un folos deosebit nu numai cercetătorilor limbii, dar și profesorilor și studenților în alegerea exemplelor necesare atît pentru cursurile teo- retice, cît și pentru lucrările de seminar. Lucrarea pe care o prezentăm poate fi folosită de asemenea ca dicționar de rime. După cîte știu în afara acestor două dicționare mai există numai trei dicționare de acest gen : Otto Gradenwitz, Laterculi uocum Latinarum-uoces latinas et a fronte et a tergo ordinandas curauit, Leipzig, 1904; L. Sadnik und R. Aitzetmiiller, Hand- wbrterbuch zu den altkirchenslauischen Texten, partea a Il-a (Index) Heidelberg, Carol Winter, 1955; P. Poncha, Institutiones lin- guae tocliaricae, Praha, cap. Index Vocabula- rum secundum eorum terminationem. Deși sînt concepute ca instrument de lucru, dicționarele acestea nu pun la dispoziția lingviștilor o serie de date cu caracter statistic foarte necesare pentru diferite studii. Ar fi foarte folositor să se dea relații cifrice despre o grupă sau alta de cuvinte cu finalul asemănător, despre reparti- zarea părților de cuvînt după finală, despre folosirea unui sufix sau altul etc. Ar fi de ase- menea interesant dacă, măcar în cazurile unde nu există controverse, s-ar da, într-o paranteză, o scurtă indicație cu privire la etimologia cuvîntului. Gh, Bolocan RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 113 Limba și literatura moldovenească, an. I, 1958, nr. 1, organ al Institutului de limba și literatură al Filialei moldovenești a Academiei de științe a U.R.S.S., Chișinau De curînd, Institutul de limbă și litera- tură al Filialei moldovenești a Academiei de științe a U.R.S.S. a luat inițiativa editării unei noi reviste filologice, Limba și literatura moldovenească. După cum se arată în articolul redacțional, editarea noii reviste „este o urmare firească a creșterii continue a culturii moldovenești, o cerință și un rezultat al etapei la care a ajuns astăzi știința și literatura noastră națională”. Revista își propune să mobilizeze forțele științifice și să le îndrepte spre rezolvarea celor mai actuale probleme ale filologiei din R.S.S.Moldovenească. între acestea, proble- mele limbii literare contemporane, ale isto- riei ei, ale graiurilor și raporturilor lor cu limba comună, diferitele chestiuni de stilistică și de cultivare a limbii ocupă un loc de frunte. în ramura literaturii, revista își propune să fie un propagator al ideiloi’ marxist-leni- niste despre artă și o tribună de discuții crea- toare privitoare la căile de dezvoltare a lite- raturii sovietice moldovenești. Tematica generală a revistei reflectă planul de lucru al secțiilor Institutului de limbă și literatură moldovenească; se rezervă însă un spațiu însemnat și diverselor articole trimise de colaboratori. Sumarul primului număr al revistei cuprinde note, articole și studii din diverse domenii organizate în următoarele rubrici: Limba literară, Gramatică și vocabular, Dia- lectologie, Din istoria lingvisticii, Din istoria literaturii, Folcloristică, Metodică, Critică și bibliografie, Cronică și Consultații. Spicuim din sumar cîteva articole mai importante: V. Soloviov, Neologismele și sinonimia; V. Sorbală, Despre terminologia unui grup de unelte de muncă în graiurile moldovenești; R. Udler, Principiile elaborării Atlasului lingvistic moldovenesc și importanța lui și V. Lisițki, Cu privire la dezvoltarea stu- diilor istorico-comparative asupra limbii ro- mîne. M.M. A. B. DOLGOPOLSKI, Din istoria derivării în latina populară, în Bonpocbi ^sbinosHamin, nr. 2, 1958 în acest articol, cu multe referințe la limba romînă, autorul remarcă faptul că în limba latină o mare parte (mai mult de jumă- tate) din tipurile deverbative cu o pro- ductivitate foarte mare provin din tema supinului. Acest model de derivare se poate observa în toate monumentele scrise ale limbii latine, din decursul întregii sale istorii. în același timp însă, în limbile roma- nice încă de la începutul istoriei scrise, toate tipurile de derivare verbală pornesc de la tema prezentului (cu excepția tipurilor care provin din participiile trecute substanti- vizate). A. B. Dolgopolski se întreabă cînd a avut loc în latina populară schimbarea acestor tipuri de derivare. Limba textelor nu ne poate ajuta să răspundem la această întrebare. Păstrarea modelului latin în limba autorilor din secolele al III-lea — al IX-lea, după părerea lui A. B. Dolgopolski, încă nu consti- tuie o dovadă că în latina populară n-a existat modelul romanic, deoarece limba autorilor latini, cu toată influența pe care a suferit-o 8 — c. 653. 114 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE din partea latinei populare, reprezintă tra- diția clasică. Dovezi despre schimbarea tipu- rilor de derivare nu găsim nici în inscripțiile de la Pompei de la sfîrșitul secolului I al e.n., cu toate că ele conțin suficient material lexi- cal din latina populară, pentru a trage con- cluzii pe baza lor cu privire la tipurile de derivare. Tipurile de derivare sînt aceleași ca în latina clasică. Abaterile de la modelele de derivare nu se văd nici în inscripțiile de mai tîrziu, majo- ritatea creștine, și nici în alte izvoare cum ar fi „Appendix Probi, Peregrinatio ad loca sanda”. Autorul subliniază apoi, că nici datele privi- toare la limbile romanice, pe baza cărora se pot reconstitui unele cuvinte neatestate și se poate stabili în ce măsură erau folosite în vorbirea populară, cunoscute din texte, nu pot ajuta la datarea momentului cînd a fost creat modelul de derivare de la tema întîia a prezentului. După părerea lingvistului sovietic, numai cronologia relativă poate ajuta la fixarea epocii în care â’apărut fenomenul lingvistic al derivării de acest tip. Pentru a stabili data apariției noului model de derivare, autorul articolului se sprijină pe faptul că tema participiului trecut (a treia) chiar în istoria latinei populare a sufe- rit schimbări serioase formîndu-se tipul de participii în -ut pentru verbele de conjugarea a III-a și a Il-a. Aceasta se poate observa comparînd v. fr. perdu (fr. perdu), v. prov. perdut, v. sp. perdudo, ital. perduto, rom. pier- dut', sau fr. tenu, n. prov. tengut, v. catal. tengut, v. sp. tenudo, v. port, tendo, ital. tenuto, rom. ținut. Dezvoltarea participiilor în -ut, care se poate localiza mai ușor în timp, de asemenea prezintă interes pentru stabilirea cronologiei relative și pentru dezvoltarea tipurilor de derivare în -tor, -tio ș.a. Dacă schimbarea modelului tipurilor de derivare în -tor, -tio și altele a avut loc după răspîndirea participiilor în -ut, însemnează că în cadrul formațiilor în -tor, -tio etc. trebuie să fie descoperite derivate cu -ulo, -ulio etc. care au avut în latina clasică participiul în -ut. Dacă nu se vor găsi derivate de acest fel, înseamnă că, după cît se pare, răspîndirea participiilor în -ut a avut loc după schimbarea modelului derivării verbale. în privința aceasta, limbile romanice de apus î diferă ? de limbile romanice orientale. Autorul articolului demonstrează lipsa deri- vatelor în -tio, -tor în limbile romanice apusene și chiar în latina medievală (se înțelege, afară de cele care deja conțineau în latina clasică tema a treia în -ut). Acest fapt îl face pe autorul articolului să presupună că în limbile romanice de apus schimbarea modelului de derivare a tipurilor verbale în -tor, -tio, -tura, -torius, a avut loc pînă la răspîndirea participiilor în -ut la un însemnat număr de verbe. Sînt indicate o serie de texte care arată că răspîndirea participiilor în -ut începe să fie atestată din secolele al VH-lea - al VlII-lea. Faptul că acest participiu, pentru conju- garea a III-a și a Il-a se întîlnește atît în limbile romanice de apus, cît și în limba romînă ne poate ajuta, crede A. B. Dolgopolski, să stabilim timpul cînd s-a răspîndit participiul în -ut. După părerea lingvistului sovietic, este posibil ca răspîndirea participiului în -ut să fi avut loc înainte de a se fi rupt legăturile dintre Moesia și Dacia pe de o parte și regiunile romanice apusene pe de altă parte (secolele al V-lea — al Vl-lea). Autorul consideră puțin probabil faptul că crearea participiului în -ut să fi avut loc în mod independent, mai ales dacă se ține seamă de existența unui număr extrem de mic de verbe latine în -uo și -vo, ale căror participii să conțină pe -ut. Schimbarea modelului de derivare a tipu- rilor în -tor, -tio și a altor sufixe se poate situa în timp, raportînd-o la răspîndirea partici- piului în -ut. în limbile romanice de apus această schimbare a avut loc înainte de răs- pîndirea participiilor în -ut, iar în Moesia și Dacia schimbarea modelului a avut loc după răspîndirea temelor în -ut. A. B. Dolgopolski consideră că în lim- bile romanice orientale, cu excepția dalmatei, RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 115 care nu oferă material suficient pentru inter- pretare, situația este alta: întrucît printre formațiile în -toriu, -toria, -tor, -tura, -ticius se pot găsi urme ale perioadei cînd -ut lua parte la formarea acestor derivate, se poate afirma că în latina populară a Peninsulei Balcanice tipurile de derivare în -tor, -tura etc. au apărut mai tîrziu decît temele verbelor de a treia în -ut. Pentru a demonstra acest lucru, autorul articolului face comparație între rom. băutor, băutură de la verbul a bea; participiul băut; știutor de la a ști (participiu știut), știutură; istr. rom. beutic (băutură), megl. biiutură etc. V.R. N. I. DUKELSKI? Metoda substituirii sunetelor vorbirii în fonetică, în Bonpocbi RSbiKOSHaHu^, nr. 1, 1958 După ce face un scurt istoric al cercetă- rilor și studiilor privitoare la problema înre- gistrării sunetelor pe peliculă cinematografică în cercetările de fonetică experimentală, N. I. Dukelski analizează problema trecerii dintr-un loc în altul (sau înlăturarea) unor grupuri de sunete izolate sau părți din sunete. El se oprește, între altele, și la cercetările făcute în 1955 — 1956 în laboratorul de fonetică experimentală al Institutului de lingvistică din București. Lingvistul sovietic dă o serie de date obți- nute prin folosirea metodei de substituire a sunetelor în rezolvarea unor probleme fonologice și fonetice. El descrie fonogramele unor silabe : ca, din cuvîntul catul, coa din coate, co din cotul, stabilind că labializarea consoanelor înaintea vocalelor labiale și a diftongului oa nu are un caracter fonematic, iar a, oa și o sînt foneme diferite. Folosind metoda substituirii sunetelor, N. I. Dukelski ajunge la concluzia că palata- lizarea ușoară a consoanelor înaintea vocalelor i și e, precum și înaintea dif tongilor, care încep cu i și e, nu are un caracter fonematic, iar vocalele nediftongate și diftongate în aceleași perechi, sînt foneme diferite. înregistrarea pe peliculă cinematografică dă posibilitate, în primul rînd, să fie acumulat materialul notat și să poată fi urmărit vizual, și, în al doilea rînd, să se facă transpunerea sunetelor dintr-un loc în altul. Metoda este descrisă pe baza datelor obținute în prima jumătate a anului 1956 în domeniul foneticii limbii romîne literare, în legătură cu : 1) interpretarea fonogramelor; 2) procedeul tehnic al substituirii și unele probleme legate de el; 3) stabilirea rezultatelor substituirii sunetelor. Prin metoda folosită de N. I. Dukelski, delimitarea vizuală a sunetelor se verifică prin capul de citire1, care permite să fie as- cultate nu numai sunete separate, ci și părți ale sunetului. Pe baza analizei vizuale a curbe- lor și a audiției cu ajutorul capului de citire, se pot stabili limitele precise ale sunetelor. Cu ajutorul fonogramelor, N. I. Dukelski face o descriere detaliată a consoanelor dintr-o serie de cuvinte: tată, gară, Petru, soare, ghioagă, cocor, totul, auz, monah, iapă, apă, mac. Pentru respectarea limitelor sunetului, metoda propusă de N. I. Dukelski cere o mare precizie în substituirea sunetului pe peliculă. V.R. 1 Capul de citire sau capul de magneto- fon este un dispozitiv cu ajutorul căruia se reproduc sunetele înscrise pe banda de magne- tofon. IIMBA ROMINA ERATĂ Pagina rîndul în loc de : se Va citi: 1 15 de sus GALDI GĂLDI 5 3 de jos Etu.de Slude 12 16 ,, ,, 9 de sus (coloana 1) cazuri, Coresi, C.L cazuri 15 Coresi, C.Î. 18 6 de jos nianKana-MH manKaTa-MK 19 8 „ „ Synteze Syntax 19 2 ,, ,, Dag. Dag 26 15 de sus întregime întregime, 27 21 de jos și că ce, și că 30 7 >> »> Acesta Aceasta 36 7 „ „ (coloana 1) a obține; a obține — 36 5 de jos (coloana 1) vătămare vătămare 46 7 de sus jude jude, 54 9 de jos (coloana 1) preseci preseci, 55 3 de jos (coloana 1) PÎTEA PÎTEA, 53 13 de jos (coloana 2) văcăli văcălii 59 4 de sus GALDI GĂLDI 59 13 „ „ 18 de jos Oană Oana 61 Czyli Czyli 61 19 „ „ SzczeSlive Szczțslive 64 3 „ „ Argirus Argirus 65 3 de sus del d'ăl 65 16 „ „ wotam wolam 65 17 „ „ juz ju2 65 21 „ „ Igancy Ignacy 65 18 de jos mșdrzțc mșdrzec 66 19 „ „ dîntîi dintîi 88 6 de sus în în 100 12 de jos (coloana 1) de pildă , de pildă, 13'7 21 de jos (coloana 1) a cărei a cărui 11.0 12 de jos (coloana 2) Budagovo Budagov o 0. 653 — Limba rovină, nr. 2t 1959. LIMBA ROMINA Anul VIII 1959 Nr. 3 SU M AR ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI D. GAFIȚANU, Alexandru Philippide................................................. 3 G. ISTRATE, Dialectele limbii romine în concepția lui Alexandru Philippide 12 I. I. RUSSU, Contribuția lui Alexandru Philippide la cunoașterea elementului autohton în limba romînă........................................................... 16 LIMBĂ LITERARĂ T. VIANU, Statistica lexicală și o problemă a vocabularului eminescian ... 25 L. GÂLDI (Budapesta), Observații asupra poeziei O, mamă.. . de M. Eminescu 34 I. COTEANU, Note de cultivare a limbii................................................... 48 FLORA ȘUTEU, Expresii „la modă”.......................................................... 55 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR N. GORLĂTEANU (Chișinău), Problema studierii substantivelor din Poveștile lui I. Creangă ........................................................... 59 ♦ * * Glosar regional................................................................. £61 CRONICĂ B. CAZ ACU, Lucrările celui de-al IX-lea Congres internațional de lingvistică romanică........................................................ 73 GH. BOLOCAN, Prima Conferință unională de lingvistică matematică, Leningrad — aprilie 1959 ............................................ 75 « V. GUȚU-ROMALO, Crestomația de texte romanice...................... 80 IECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROM1NE, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI, Dicționarul limbii romine moderne, Editura Academiei R.P.R. [București], 1958, 961 p. (Th. Hristea) ... 83 ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI, Dicționarul limbii romine moderne, Editura Academiei R.P.R. [București], 1958, 961 p. (Nestor Camariano) . 91 G. GOUGENHEIM, R. MICH&A, P. RIVENg și A. SAUVAGEOT, L’Elabo- ration du franșais elementaire, Didier, Paris, 1956, 256 p. (C. Otobicu) . 96 RECUEIL D’ÎÎTUDES ROMANES publie ă l’occasion du IXe Congres Inter- national de linguistique romane ă Lisbonne du 31 marș au 3 aurii 1959, Bucu- rești, 1959, 344 p. (M. Sala)............................................................. 102 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI ALEXANDRU PHILIPPIDE (1 mai 1859 — 12 august 1933) DE D. GAFIȚANU Alexandru Philippide s-a născut în ziua de 1 mai 1859, în orașul Bîrlad. în același oraș a urmat cursurile școlii primare și ale liceului. în 1878, se înscrie la Facultatea de filozofie și litere a Universității din Iași. Aici, pe lîngă cursurile prevăzute în programa Facultății, a avut posibili- tatea să frecventeze și un curs liber de istoria limbii romîne ținut de Alexandru Lambrior. în 1881, își trece licența cu o teză despre starea socială a poporului romîn în trecut. în același an e numit subbibliotecar la Biblioteca centrală, post în care funcționează pînă în 1884, cînd trece la catedra de limbă romînă de la Liceul național, devenită vacantă prin moartea lui Alexandru Lambrior. în 1888, pleacă pentru studii în Germania, la Halle an der Saale, unde stă doi ani, în care timp frecventează, la Universitatea de acolo, cursurile și seminariile de filologie romanică ale lui Hermann Suchier, cursurile și seminariile de fonetică ale lui Eduard Sievers, cel mai de seamă fonetist al vremii; pe lîngă acestea, și alte cursuri și seminarii: de istorie, filologie clasică, arheologie, filozofie greacă. în 1892, este numit profesor la Catedra de filologie romînă, atunci înființată la Universitatea din Iași, la care va funcționa pînă la sfîrșitul vieții" (12 august 1933). Pregătirea lui Alexandru Philippide era deopotrivă de temeinică atît în domeniul filologiei romanice, cît și în acel al filologiei clasice. Cu aceeași competență cu care a predat limba romînă, ar fi putut preda și limba latină și limba elină. La fel de temeinică era pregătirea lui în dome- niul foneticii, al istoriei și al filozofiei. în vremea cînd își făcea studiile de specialitate, începuse să se manifeste în lingvistică o nouă direcție. Apăruse școala neogramaticilor, 4 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI datorită căreia disciplina noastră face încă un pas important pe drumul constituirii ei ca știință. Fenomenele lingvistice, spre deosebire de felul cum erau privite altădată, erau acum asimilate întru totul fenomenelor din natură și, ca și acestea, erau considerate ca stăpînite, în desfășurarea lor, de legi, fără excepție. Philippide împărtășește ideile neogramaticilor și, prin contribuția pe care o aduce la studiul cauzelor schimbărilor din limbă și la precizarea concepției despre legea fonetică, poate fi considerat ca un teoretician al noii școli. Adăugăm că, în formularea învățatului romîn, concepția despre lege în lingvistică apare fără punctul ei vulnerabil — și anume acela de a considera schimbarea fonetică drept lege — care a dat prilej neolingviștilor să-i atace pe neogramatici. De altminteri, un pozitivist în sensul metodologic al termenului, cum a fost învățatul nostru, preocupat de exactitate, nu putea fi în deza- cord nici cu principiile și nici cu metoda de lucru, cea istoric-comparativă a neogramaticilor. Asemenea teoreticianului școlii neogramatice, Her- mann Paul, învățatul romîn nu se limitează la înregistrarea, descrierea și clasificarea fenomenelor lingvistice, nu se mulțumește nici cu stabilirea legilor după care se produc schimbările în limbă, ci caută să pătrundă esența lor, să le cerceteze cauzele. Spirit înclinat să-și pună mereu pro- bleme, Philippide introduce uneori, în expunerile sale, considerații filozo- fice. Acestea însă nu-1 fac să piardă contactul cu realitatea faptelor concrete. Chemat la catedra de la care avea să predea filologia romînă, Philip- pide își alcătuiește de la început un plan — materii, cursuri, ore — pe care-1 va urma cu consecvență tot timpul celor 41 ani de activitate didactică. Cursul de Introducerea în știința limbii și cel de Fiziologia sunetelor, ambele predate în același an, ofereau studentului ceea ce-i era necesar : inițiere și orientare, pentru a înțelege o problemă de lingvistică, precum și pentru a întreprinde o muncă științifică proprie. Cursul din alt an îi prezenta problema originii poporului și limbii romîne, iar cel din al treilea an — istoria fonologiei și morfologiei limbii romîne. Cursurile lui Philippide erau de un înalt nivel științific. Primele două au fost litografiate, iar părți din cel de-al treilea și din cel de-al patrulea formează fie capitole, fie note în cuprinsul operei Originea româ- nilor. Cine citește cursurile litografiate sau capitolele respective din Ori- ginea romînilor își poate da seama numai de valoarea științifică a acestor cursuri, nu, însă, și de farmecul pe care personalitatea profesorului îl dădea lecțiilor sale. Philippide își trăia intens lecțiile. Oricît de aridă ar fi fost materia, lecțiile deveneau atrăgătoare. Studenții îi urmăreau expunerea, pătrunși de un sentiment de vene- rație pentru profesorul lor, pentru știința lui, pentru munca devotată ALEXANDRU PHILIPPIDE catedrei și științei, pentru conștiinciozitatea ce ducea pînă la sacrificiul sănătății. Exemplul profesorului care, cu o regularitate și punctualitate rar întîlnite, ținea un număr de ore dublu față de ceea ce, după normele de atunci, ar fi trebuit să facă, ca și punctualitatea cu care răspundea tuturor celorlalte obligații profesionale, erau de o înaltă valoare educativă. Activitatea științifică a lui Philippide se prezintă sub două aspecte : al criticii științifice și al creației științifice. Critica a fost, în primul rînd, una de specialitate, avînd ca obiect lucrările de filologie — în parte și de istorie — ale vremii; în al doilea rînd, a fost o critică culturală și socială în general. Spiritul critic foarte dezvoltat, temperamentul polemic prin exce- lență, temeinica pregătire de specialitate, cunoștințele enciclopedice — toate acestea, asociate, au determinat caracterul de polemică al unei însemnate părți din opera acestui învățat. Rînd pe rînd au fost supuse observației sale critice și condeiului său necruțător, uneori prea necruțător, aproape toate operele de filologie și o parte dintre cele de istorie privitoare la originea romînilor apărute la sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul celui de-al XX-lea. Articolele : Specialistul romîn, publicat în volumul Lui Titu Maio- rescu — Omagiu, apoi Specialistul romîn, Cum se apără specialistîd romîn, Un specialist romîn la Lipsea, Pseudoștiință contemporană, Prejudiții publicate în revista Viața romînească sînt numai o parte din studiile critice ale lui Al. Philippide. Atitudinea lui față de lipsuri era aceeași — chiar dacă autorul lucrării de care se ocupa, era considerat o mare autoritate în știința romînească — cum a fost Hasdeu — sau în știința europeană — cum a fost W. Meyer- Liibke, Gaston Paris, H. Schuchardt. Critica lui lua accentul indignării atunci cînd pe lîngă erori și lipsuri, mai constata suficiența, prezumția și aroganța. Procedeul lui Hasdeu de a nu ține seama, la stabilirea etimologiilor, de istoria sunetelor romînești și, ca urmare, de a atribui origine dacică unor cuvinte care niciodată n-au fost dacice, precum și faptul de a fi scris un tratat de fiziologia sunetelor, fără să posede noțiunile fundamentale ale acestei științe, sînt aspru criticate în Principii de istoria limbii și în studiul intitulat Specialistul romîn (din Lui Titu Maior eseu — Omagiu). Lipsurile dicționarelor lui Cihac, Tiktin, Pușcariu sînt arătate : ale celui dintîi în Principii de istoria limbii, ale celui de-al doilea în Specialistul romîn (Viața romînească, 1906—1907), ale celui de-al treilea în Specialistul romîn (Viața romînească, 1906 — 1907) ; în Cum se apără spe- cialistul romîn (Viața romînească, 1908) și în Un specialist romîn la Lipsea (Viața romînească, 1909—1910). Pe o întindere de 191 de pagini din volumul întîi al operei Originea romînilor, sînt supuse unei minuțioase analize critice lucrările lui Xenopol, Onciul, Densusianu, lorga și ale altor vreo 30 de autori romîni și străini, mai vechi și mai noi, care au scris despre originea poporului romîn. 6 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI Critica lui Philippide nu este însă numai negativă, ci și constructivă, ea arată nu numai ceea ce este eronat sau incomplet în opera de care se ocupă, ci și care-i adevărul, interpretarea justă și completările necesare. Astfel, unele paragrafe din Gramatica limbii romine a lui Weigand ar putea fi înlocuite cu părți din studiul critic al lui Philippide — Un specialist romîn la Lipsea — în care chestiunile respective sînt tratate într-un mod cu adevărat științific. Critica lui Philippide este și pozitivă, în sensul că valorifică opera și personalitatea unora dintre învățații romîni din trecut. Iată cu ce cuvinte vorbește despre Timotei Cipariu : « Pe vremea aceea [a lui V. A. Ureche] era un om T. Cipariu, și omul acela și zi și noapte era numai cu cartea în mînă, și cînd dormea, dormea pe scaunul de la masa de lucru. Știa multe limbi, atîtea cîte toți specialiștii romîni de astăzi, la un loc luați, nu știu, și citise toți scriitorii romîni din secolul al XVI-lea și XVII-lea din scoarță în scoarță, și un rezumat din această muncă de erou a publicat într-o capodoperă ,,Principii de limbă și de scrip- tură” ». La fel îl descrie pe A. Lambrior în contrast cu specialistul romîn — adică cu specialistul improvizat : ,,Pe cît specialistul romîn e înfumurat și sec, pe atîta acela [adică Lambrior] era modest; pe cît specialistul romîn ne apare cu citații pentru a ascunde o remarcabilă sărăcie de cunoștințe, cu atîta acela cita puțin, însă tot cărți importante, citite și meditate din scoarță în scoarță; pe cît specialistul romîn se arată că știe tot, măcar că știe puțin..., pe atîta acela își mărturisea singur lipsurile măcar că avea o vastă cultură. La Lambrior — aceeași sinceritate de știință ca și la cei din faza l-a”. Ce înțelege Philippide prin învățații din faza I, despre a căror „sin- ceritate și iubire de știință” vorbește în finalul fragmentului despre Lam- brior ? înțelege pe învățații din generația precedentă : Kogălniceanu, Cipariu, Al. Papiu-Ilarian, Aug. Treb. Laurian care ,,au scris opere bogate în cuprins, însă fără formă, care voiau sincer să știe; erau modești și pe lîngă iubirea de știință, mai aveau și patriotismul”. în contrast cu aceștia îi prezintă pe „epigoni” — pe „specialiști” — cum, vădit, cu nuanță ironică, îi numește Philippide — oameni ai pedan- tismului, ai afirmațiilor necontrolate. Este interesant că între reprezentanții „formei fără fond”, Philippide îl include și pe Maiorescu, numindu-1 chiar „leader al formei goale”. „Maiorescu — scrie Philippide — e specialist în logică — adică în forma goală”. « Șef al diletanților de la „Convorbiri literare”, în afară de poezie. .. el nu știe decît metafizica și logica » (Specialistul romîn, în Viața romînească, 1907, nr. 3, p. 422). în alt loc recomandă : „Să ne emancipăm de tirania verdictelor lui Maiorescu, care măcar că cu bune intenții, se lasă înșelat de aparențele științei”. „Nimeni să nu se amestece unde nu se pricepe” (Specialistul romîn, în Viața romînească, 1907, nr. 3, p. 427). ALEXANDRU PHILIPPIDE 7 De la critica operelor cu conținut filologic și de la cea cu caracter general cultural, Philippide trece uneori la critica socială. Pentru dînsul, anul 1866 este o piatră de hotar între două epoci. Despre epoca imediat anterioară, a domniei lui Guza, vorbește favo- rabil, apreciind : ,,începuturile solide... care pe terenul activității politice s-au făcut prin secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor”. Nu la fel, însă, vorbește despre epoca domniei regelui Carol I și a coaliției burghezo-moșierești: „Noi, romînii... cu toate progresele enorme pe care le-am făcut de 40 ani, am progresat numai pe terenul datoriei publice, pe acel al înălțimii clădirilor de pe Calea Victoriei și pe acel al adîncimii sărăciei țăranului”. Și în alt loc : „Pe terenul activității publice n-am făcut... altceva de la 1866 încoace decît că am risipit averea publică, am ruinat starea și fizică și psihică a țăranului...”. . .am ascuns această mizerie cu ... părăzi, cu manevre, cu laude ridicule, cu exagerări” (Specialistul romîn, în Viața romînească, 1907, nr. 3, p. 424). Asemenea rînduri apăreau în paginile aceleiași reviste — Viața romînească în același an cu poezia 1907 a lui Vlahuță. Dragostea pentru popor, Philippide și-a manifestat-o încă din prima lucrare — încercări asupra stării sociale la romîni : „Cîte lupte s-au dat în cutare împrejurare, cine a comandat trupele, cine a provocat războiul, care a fost ambiția șefilor și curajul soldatului... cît de mare a fost abili- tatea unui ministru ori cruzimea unui tiran, iaca ce s-a considerat ca important și demn de scris mai totdeauna și pretutindeni. Nimic despre popor, vreau să zic despre masa cea mare pe spinarea căreia apăsau și războaiele și intrigile și cruzimile”. Operele lui Philippide nu sînt prea numeroase, cu toate că nu ușor s-ar putea cita vreun om de știință care să se fi devotat studiului în mai mare măsură decît învățatul nostru. Faptul acesta nu este de mirare, dacă ne gîndim că în cercetările sale, dînsul nu se oprea la primele rezul- tate ... ca să le considere definitive, că aprofunda pînă la ultimile limite problemele pe care le studia și că nici o muncă nu i se părea prea grea sau prea îndelungată cînd era de stabilit adevărul. „Eealitatea lucrurilor, spune dînsul, este complexă, iar adevărul se află greu și numai după multe sforțări”. în 1888, apare Introducere în istoria limbii și literaturii romîne, operă care constituie dovada unei concepții juste despre munca științifică, a unei metode de lucru sistematice și a unei informații bogate în domeniul de care se ocupă. în 1894, apare opera Principii de istoria limbii, importantă prin problemele de lingvistică generală și de lingvistică romînească, pe care le tratează. Autorul reia în studiu problema cauzelor schimbărilor din limbă, de care cu cîțiva ani mai înainte se ocupase germanistul Hermann Paul în lucrarea cu titlul identic : Prinzipien der SprachgescMchte. 8 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI Departe de a fi o simplă adaptare, lucrarea lui Philippide are trăsă- turile gîndirii originale a celui care a elaborat-o. Romanistul H. Suchier (în Literarisches Zentralblatt jur Deutschland, 1895, col. 1051—1053) spune că ,,modul de a vedea al lui Philippide este cu totul original. Nu este nici un capitol în care problema pusă să nu fi progresat atît prin modul de a o privi cît și prin exemplele aduse”. în opera aceasta se află nu numai o reluare și o tratare personală a problemelor discutate de H. Paul, ci — așa cum arată Gartner, alt roma- nist al vremii (în Zeitsc'hrijt jur romanische Philologie, XIX, 1895, p. 282—288) — sînt cercetate probleme, adică cauze de schimbare a limbii, pe care Hermann Paul nu le văzuse de loc : ritmul, lămurirea psihică a cunoștințelor (baza psihologică) limbii scrise sau nu le văzuse decît parțial: diferențierea. W. Meyer-Liibke, recenzînd-o (în Literaturblatt jur ger mani scbe und romanische Philologie, XVI, 1896) o consideră ca o „exce- lentă introducere în studiul limbii”. Interesantă și prețioasă este următoarea afirmație a lui Philippide însuși : „Cine va ceti... cu băgare de samă amîndouă cărțile va pricepe îndată asemănările dar și deosebirile” {Principii de istoria limbii). Materialul faptic care, în fiecare capitol, vine să susțină partea teoretică, este de o bogăție neobișnuită. Numeroase fenomene fonetice, morfologice, sintactice și lexicale romînești sînt explicate aici pentru prima oară, iar considerații cu privire la raporturile dintre limbă și gîndire — ca cele cuprinse în capitolele : „Discordanțe între membrele psihologice și cele gramaticale ale propo- ziției”, „Lămurirea psihică a cunoștințelor” — nu se mai făcuseră pînă atunci în literatura romînească de specialitate. Apărută cu 65 ani în urmă, această carte prezintă și astăzi un deo- sebit interes științific. Cercetătorul domeniului limbii romîne — oricare ar fi problema ce-1 interesează : etimologie, fonetică, gramatică — nu se poate lipsi în studiile sale de această carte. Pe drept cuvînt e considerată ca prima operă — de mai mare întindere — din lingvistica romînească la nivelul științei epocii. Principiile, apărute în 1894, erau numai primul volum dintr-o operă de mai mare întindere, în care Philippide avea de gînd să trateze întreaga istorie a limbii romîne și în vederea căreia a alcătuit și o gra- matică : Gramatica elementară a limbii romîne, 1897. (Deși intitulată elemen- tară^ această gramatică cuprinde multe observații de adîncime asupra sintaxei.) Celelalte volume din proiectata operă n-au mai apărut, iar materialul ce le era destinat a intrat, în parte, mai tîrziu, în volumul al doilea din Originea romînilor, în parte, însă, a rămas în manuscrisul unuia din cursurile ținute la Universitate. Ceea ce l-a determinat pe învățatul nostru să înceteze lucrul în vederea continuării acestei opere, a fost sarcina pe care și-a luat-o în 1897, la stăruințele Academiei Romîne, — în care fusese ales — de a elabora dicționarul limbii romîne — dicționar început și apoi părăsit de Hasdeu. Pentru adunarea materialului, Philippide și-a asociat patru foști elevi — între care și pe Ibrăileanu. în doi ani a fost adunat un material imens. ALEXANDRU PHILIPPIDE 9 Apoi, a început redactarea, lucru — cum se știe — foarte anevoios, care reclamă nu numai temeinică pregătire de specialitate și cunoștințe enciclopedice, dar și mare putere de muncă și multă răbdare. Philippide le avea pe toate acestea. Lucrînd cîte 14 ore pe zi, fără alte întreruperi decît acelea pentru a-și face orele de curs, și fără a-și lua vreo zi de vacanță sau de concediu, izbutise în timp de 5 ani să redacteze mai mult de un sfert din dicționar —11 744 pagini in -folio. Nici Littre — căruia i-au trebuit 35 ani pentru redactarea Dicționa- rului limbii franceze (cam de aceleași proporții trebuia să fie și al lui Philippide) — nici Quicherat care a lucrat la Dicționarul limbii latine 32 ani, fără să-1 fi terminat — nici Tiktin, nu realizaseră, proporțional cu timpul, atît cît a realizat Philippide. Academia, însă, era grăbită să vadă Dicționarul apărut, cît mai curînd, sub auspiciile sale. în 1906 încep discuțiile între Philippide și Comisiunea dicționarului. Academia recunoștea ,,marea valoare a dicționarului”, însă cerea „să fie terminat mai degrabă”. Philippide cerea 15 ani — ca să-l poată termina ; Academia îi acordă numai 5 ani. în cele din urmă, Philippide se hotărăște să renunțe la Dicționar, predînd Academiei un imens material adunat. Renunțînd la lucrările de redactare a dicționarului, Philippide își îndreaptă preocupările spre cea mai importantă și, totodată, mai dificilă problemă a istoriei noastre, spre problema originii poporului romîn, studierii căreia îi va dedica, timp de aproape douăzeci de ani, toată inteligența și puterea sa de muncă. Fiind de natură istorică, această problemă atrăsese, în primul rînd, atenția istoricilor — de la Bonfinius la Cantemir, de la Cantemir la Sulzer, Engel și Petru Maior, de la aceștia la Roesler, Xenopol, Onciul, lorga — care, studiind-o cu mijloace ce au variat de la unul la altul, și nu totdeauna cu suficientă obiectivitate, ajunseseră la concluzii nu numai diferite, dar și contradictorii. Dintre filologi, puțini (Kopitar, Miklosieh, Densusianu), și numai în treacăt, se pronunțaseră în această problemă. Philippide este primul care aduce în mod efectiv contribuția lingvi- sticii, singura în stare să vină cu lămuriri acolo unde — cum e cazul cu epoca respectivă din istoria poporului nostru — lipsesc știrile istorice. Cele patru puncte ale problemei : 1. Care a fost teritoriul pe care s-au format poporul și limba romînă ? 2. Care au fost populațiile romanizate — și care au reprezentat, prin urmare, componența etnică a poporului romîn în prima epocă a istoriei sale ? 3. Care au fost factorii romanizării? 4. Cînd s-au separat romînii unii de alții—formînd cele patru gru- puri deosebite și ocupînd teritoriile pe care se află astăzi? sînt pe larg și foarte documentat tratate în opera Originea romînilor, în 2 volume, apărute în 1925 și 1928, însumînd 1768 de pagini și cuprinzînd 3 părți intitulate : 10 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI I. Ce spun izvoarele istorice. II. Ce spune limba romînă. III. Ce spune limba albaneză. Răspunsul la întrebarea : Care a fost teritoriul de formare a poporului și limbii romîne ? autorul îl dă în urma unei minuțioase cercetări a tuturor inscripțiilor latine descoperite pe teritoriul romanității orientale și publi- cate pînă atunci. Pe baza inscripțiilor, el delimitează teritoriul — din nordul și sudul Dunării — ale cărui populații au fost supuse romanizării, modificînd linia de demarcație stabilită ceva mai înainte de Const. Jirecek. Acest teri- toriu cuprinde — dacă ne referim la provinciile romane : Moesia superior și Moesia inferior, Scythia minor, Dacia, Pannonia inferior. Pentru a răspunde la întrebările a doua și a treia, autorul folosește nu numai rezultatele obținute din cercetarea inscripțiilor, a toponimiei și onomasticii, ci și relatările celor vechi: istorici și cronicari contempo- rani cu evenimentele de care e vorba, sau apropiați în timp de ele — rela- tări dintre care unele au fost scoase la lumină, pentru prima oară, de învățatul nostru. La întrebarea: Care au fost populațiile romanizate? răspunsul pe care-1 dă este următorul: componența etnică a populației romanizate a fost foarte variată : iliri, panoni, celți, iranieni, germani etc., etc., cărora tracii ca popor predominant le dăduseră o trăsătură uniformă. La întrebarea : Care au fost factorii romanizării ? el răspunde că elementele romanizatoare au fost civilii și militarii, proveniți mai puțin din Italia și mai mult din celelalte provincii ale Imperiului. Cu privire la cea de-a patra întrebare — Formarea dialectelor și continuitatea populației romanice în Dacia — izvoarele istorice tac sau spun prea puțin. Dar ce nu spun acestea, ar putea spune limba. Pornind de la această idee, Philippide întreprinde (în volumul al II-lea) un studiu comparativ al tuturor graiurilor romînești, în urma căruia, pe baza caracterelor esențiale comune, izbutește să determine direcția migrației unor părți din populația romanizată și să stabilească următoarea concluzie : separarea romînilor în grupuri a început să se producă în a doua jumătate a secolului al Vl-lea sub presiunea slavilor așezați în număr mare în sudul Dunării. O parte dintre romîni s-au deplasat mai spre sud, mai devreme și mai repede : aceștia erau strămoșii aromînilor de astăzi; altă parte, mai numeroasă, a trecut Dunărea în nord, unii în Banat, alții în Muntenia (Oltenia a primit populație și dintr-o direcție și din alta); cei din Banat s-au răspîndit mai departe, în Ardeal, Maramureș, Bucovina, Moldova; cei din Muntenia au trecut și în sudul Ardealului. Această migrare sub formă de valuri a avut loc treptat-treptat între secolele VII—XIII. Teoria lui Philippide, pe care și-a însușit-o în ultimul timp și Sișmarev, fostul profesor de filologie romanică de la Universitatea din Leningrad, nu exclude teza continuității. învățatul nostru admite că, după părăsirea Daciei de către Galienus (268), a rămas pe teritoriul acestei provincii o populație romanizată destul de numeroasă și nu exclude posibilitatea ca ea să se fi menținut — tot ALEXANDRU PHILIPPIDE 11 romanică — pînă la venirea din sud a celeilalte populații romanice, cu care apoi să se fi asimilat. în partea a IlI-a a acestei opere, intitulată : Ce spune limba alba- neză, este studiată problema raporturilor lingvistice albano-romîne. Autorul ajunge la concluzia că albanezii sînt urmașii panonilor și că cele mai multe dintre trăsăturile comune celor două limbi nu se datoresc vecinătății geografice și relațiilor de la popor la popor, ci substratului etnic comun albanezilor și romînilor. Conținutul acestei opere, scrisă în scopul lămuririi unei probleme de istorie, trebuie considerat și în cadrul strict al lingvisticii. Privind lucrurile sub acest aspect, vom constata că în cele două volume se află cel mai amplu studiu comparativ asupra graiurilor romînești, cea mai cuprinzătoare istorie a foneticii romînești și singura gramatică științifică a dialectului aromîn. Aici se lămuresc multe lucruri obscure din istoria limbii romîne și se aduc puncte de vedere noi, în probleme de lingvistică teoretică. Unele note care însoțesc textul acestei opere — cum sînt cele despre latina populară, limba comună, limbă și dialect, societate și limbă, lege fonetică, geografie lingvistică — sînt adevărate studii și numai ele singure ar fi suficiente să aducă prestigiu științific autorului. într-una din aceste note, Philippide, situîndu-se pe poziții materia- liste, combate cu o amplă argumentație ideile lui K. Vossler, șeful școlii idealiste din lingvistică. Originea romînilor cuprinde tot ceea ce știința putea afirma despre problema capitală a istoriografiei noastre, pe baza datelor cunoscute pînă în momentul redactării ei. Originea romînilor este, după cum spune academicianul I. Iordan, ,,cea mai însemnată operă din toată literatura noastră istorico-filologică” apărută pînă în prezent, iar munca depusă de autor pentru elaborarea ei, trebuie „să impună — cum spunea Sextil Pușcariu — cel mai profund respect orișicui”. DIALECTELE LIMBII ROMÎNE ÎN CONCEPȚIA LUI ALEXANDRU PHILIPPIDE DE G. ISTRATE Alexandru Philippide, de la a cărui naștere s-au împlinit, la 1 mai 1959, o sută de ani, a fost un savant în cea mai frumoasă accepțiune a cu- vîntului. Pregătirea lui tmeinică în specialitate, seriozitatea cu care știa să privească pînă și cele mai puțin importante fapte lingvistice, ve- derile largi în ceea ce privește concluziile care pot fi trase din studierea în- delungată a diferitelor ,,izvoare”, fac din Alexandru Philippide una dintre cele mai reprezentative și originale personalități științifice din țara noastră. Concluziile sale referitoare la originea poporului și a limbii noastre, emise acum mai bine de treizeci de ani, nu s-au perimat cîtuși de puțin. Cerce- tări recente, în domeniul limbii și al istoriei, domenii pe care Philippide le stăpînea în gradul cel mai înalt, nu fac decît să confirme justețea punc- telor sale de vedere. Deși s-ar putea spune că activitatea lui Philippide se desfășoară, în întregime, în direcția istoriei limbii, cărțile sale cuprind numeroase idei, ’ ele pun și în mare măsură rezolvă probleme dintre cele mai importante și în alte domenii cum ar fi limba romînă contemporană, lingvistica gene- rală, fonetica descriptivă, dialectologia etc. Mai mult decît atîta. El nu s-a rezumat, niciodată, numai la simpla interpretare lingvistică a faptelor, ci a căutat să tragă din studierea acestora concluzii de ordin general. Așa, spre exemplu, studiul comparativ al celor patru dialecte romînești l-a dus pe Philippide la concluzia că strămoșii dacoromînilor au venit, în cea mai mare parte, din sudul Dunării, după cum studierea atentă a dialec- tului dacoromîn l-a ajutat să stabilească o serie de corespondențe între graiul moldovenesc și cele din Transilvania, să afirme că strămoșii mol- dovenilor sînt de proveniență ardelenească. Philippide a fost unul dintre primii învățați romîni care au pus pro- blema împărțirii dialectale a Daciei. Cu toate că nu s-a ocupat în mod special de dialectologie, în sensul că n-a făcut niciodată anchete pe teren, DIALECTELE LIMBII ROMÎNE ÎN CONCEPȚIA LUI PHILIPPIDE 13 el a vorbit de subdiviziunile dialectului dacoromîn în cadrul preocupări- lor mai largi de istorie a limbii romîne. Considerațiile referitoare la dialectele și subdialectele limbii noastre nu pleacă, la Philippide, din dorința de a delimita strict subdiviziunile respective. El analizează limba contemporană, sub aspect fonetic mai ales, din nevoia de a găsi răspunsul cuvenit în problema originii romînilor, pentru care documentele istorice și arheologice se dovedesc cu totul in- suficiente. Epoca în care s-au stabilit strămoșii noștri în regiuni locuite astăzi de romîni ne este prea puțin cunoscută, din lipsă de izvoare. Pentru aceasta, Philippide a recurs la studiul limbii. Spre deosebire de Gustav Weigand, care distingea trei subdialecte în nordul Dunării (muntenesc, moldovenesc și bănățean) sau de academi- cianul Emil Petrovici, care avea să vorbească, mai tîrziu, de patru sub- dialecte (la cele cunoscute de .Weigand se adaugă subdialectul crișan), Philippide consideră că dialectul dacoromîn nu cunoaște decît două sub- diviziuni. El vorbește de un subdialect muntenesc și de altul moldovenesc. Subdialectul bănățean, la care se oprise Weigand, conține, după părerea lui Philippide, pe lîngă cîteva trăsături într-adevăr fundamentale, dar prea puține la număr pentru a ne da dreptul să vorbim de o subdiviziune bine determinată, numeroase alte caractere comune cu unul dintre celelalte subdialecte. Philippide dădea a înțelege că majoritatea fenomenelor fo- netice1 din vorbirea bănățenilor se întîlnesc în celelalte două subdialecte, că subdialectul bănățean se confundă cînd cu cel muntenesc, cînd cu cel moldovenesc. Ideea aceasta a putut fi sprijinită, în concepția lui Philip- pide, tocmai de concluzia la care ajunsese el în legătură cu originea locală a dacoromînilor. După ce poporul nostru s-a format „mai mult în sudul decît în nordul Dunării”, pe un teritoriu al cărui centru era prin preajma Timocului, strămoșii dacoromînilor s-au orientat spre locurile pe care ne găsim astăzi, dar nu au urmat cu toții același drum. Unii au trecut Dunărea prin părțile Banatului și s-au ridicat mereu spre nord, prin Cri- șana, Maramureș, Transilvania propriu-zisă (cu excepția sudului acestei provincii) și Moldova, ceilalți au trecut fluviul mai spre răsărit, prin păr- țile Munteniei, populînd, în special această provincie și sudul Transilvaniei. Oltenia, care se găsea între căile străbătute de cele două ramuri, a fost populată și cu strămoși de-ai bănățenilor, ardelenilor, moldovenilor și cu f cei ai muntenilor. Din cauza aceasta Philippide numește graiul oltenesc | grai de tranziție, grai care face trecerea de la una din subdiviziunile im- * portante ale dialectului dacoromîn, la cealaltă. întocmai ca Weigand și ca atîția alți lingviști care au avut aceleași preocupări, Philippide nu distingea o subdiviziune aparte pentru vorbirea din Transilvania. Pentru el, anumite caractere comune vorbirii moldove- nilor și romînilor din Bihor leagă cele două regiuni peste secole, în sensul că strămoșii celor dintîi au conviețuit pe aceleași locuri cu strămoșii celorlalți. Mișcarea strămoșilor dacoromînilor înspre nord nu s-a făcut dintr-o dată, ci ea a avut loc în valuri succesive. O populație atît de numeroasă 1 El a avut în vedere, la delimitarea subdialectelor noastre, aproape exclusiv fapte de natură fonetică, întocmai ca și Weigand. 14 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI a avut nevoie de timp îndelungat pînă să ajungă din Moesia Superior^ în nordul Transilvaniei și al Moldovei. Faptul acesta ni se pare bine în- temeiat, dacă ne gîndim că în vremea aceea ocupația de bază a poporu- lui romîn era păstoritul care nu presupune, în mod obligator, așezări temeinice, sate bine închegate, ci, dimpotrivă, se caracterizează printr-o veșnică mișcare de populație. Teoria lui Philippide corespunde, mai mult decît oricare alta, cu informațiile istorice referitoare la întemeierea Principatelor și mai ales la crearea statului moldovenesc. Preocupările de istorie a limbii l-au făcut pe Philippide să mediteze și asupra ,,împărțirii” limbii romîne în dialecte. Așa cum strămoșii daco- romînilor au trecut Dunărea și au început să populeze Dacia, actualul teri- toriu al Republicii Populare Romîne, strămoșii aromînilor și megleno- romînilor s-au orientat înspre sud, iar cei ai istroromînilor înspre vest. Punctul său de vedere se deosebește net de al lui Ovid Densusianu, dar se apropie mult de cel al lui Sextil Pușcariu, în această problemă. într- adevăr, dacă Densusianu vorbește numai de două ramuri distincte de ro- mîni în trecutul îndepărtat și consideră pe istroromîni desprinși din grupul dacoromînilor, Philippide, întocmai ca Pușcariu, dar independent de el? ajunge la concluzia că istroromînii sînt o ramură aparte, deosebită și de aromîni și de dacoromîni, că ei sînt urmașii direcți ai așa-numiților romîni apuseni. Nu pot să nu subliniez și aici faptul că Philippide nu urmărește să scoată în evidență diferențierile dialectale ale limbii noastre ca un scop în sine, ci numai pentru lămurirea problemelor de natură istorică, de istorie a limbii pe care le are în vedere. Așa cum atunci cînd a studiat drumurile parcurse de strămoșii daco- romînilor în nordul Dunării, Philippide s-a oprit la două ramuri principale^ după căile străbătute, tot așa el vorbește numai de trei dialecte romînești (dacoromîn, aromîn și istroromîn), după direcțiile de orientare ale celor trei grupuri de romîni pomenite deja. Pentru Philippide, meglenoromîna nu are caracter independent, ca pentru Th. Capidan, spre exemplu, ci este numai un subdialect al aromînei, în apropierea căreia s-a dezvoltat și a trăit. Am prezentat, aici, într-o formă cu totul sumară, părerile lui Alexandru Philippide într-o problemă foarte actuală în lingvistica romî- nească. N-a fost în intenția mea să impun specialiștilor de astăzi punctul de vedere al învățatului autor al Originii romînilor. Cred însă că avem datoria să nu uităm că Philippide și-a formulat concluziile într-o vreme cînd studierea dialectelor limbii noastre era abia la început, cînd nu exis- tau nici studii monografice, nici reviste de autoritate, în specialitatea noas- tră. Nu exista, mai ales, Atlasul lingvistic romîn, operă indispensabilă tuturor acelora care își îndreaptă atenția spre cercetarea dialectelor limbii noastre. Philippide n-a întreprins cercetări proprii pe teren, ci a folosit în studiile sale materialul cules de alții. Cu toate acestea, el a știut să for- muleze o serie de concluzii care vor putea constitui, multă vreme de acum înainte nu numai puncte de plecare pentru investigații viitoare, ci și for- DIALECTELE LIMBII ROMÎNE ÎN CONCEPȚIA LUI PHILIPPIDE 15 mulări cu caracter definitiv. Cu puterea sa neobișnuită de sinteză, cu capacitatea rară de a lega verigile rupte ale unui lanț în vederea reconsti- tuirii întregului, el continuă să ne uimească prin cunoștințele-i vaste, prin seriozitatea cu care urmărește descoperirea adevărului științific, prin munca de o viață întreagă pusă în slujba cercetării celei mai ispititoare probleme : originea poporului și a limbii noastre. într-o vreme în care preocuparea pentru dialectele romînești este foarte vie, am crezut că nu este lipsit de interes să reîmprospătez, în memoria specialiștilor, părerile emise în această problemă de unul dintre marii lingviști romîni. La un veac de la nașterea lui, Philippide continuă să ne fie profesor și îndrumător. Activitatea lui continuă să stîrnească admirație și respect în rîndurile tuturor specialiștilor. CONTRIBUȚIA LUI ALEXANDRU PHILIPPIDE LA CUNOAȘTEREA ELEMENTULUI AUTOHTON ÎN LIMBA ROMÎNĂ DE I. I. RUSSU în problema fundamentală a formării limbii și poporului romîn, o deosebită importanță lingvistică și istorică are chestiunea substratului autohton, a idiomului vorbit de populațiile băștinașe înainte de ocupația romană și în prima fază a acesteia, în teritoriile balcano-dunărene și car- patice, unde s-a produs fenomenul romanizării. Unii filologi și lingviști au contestat, alții au admis existența unor elemente preromane în struc- tura limbii romîne, interpretîndu-le în chip variat. Dar, într-un punct, aproape toți erudiții, de la J. Thunmann (1774) și J. B. Kopitar (1829) pînă astăzi sînt de acord : limba romînă are (ori cel puțin ,,ar trebui să aibă”) în fondul ei arhaic elemente nelatine, anteromane. Acel ceva neroman, dar specific romînesc, a fost definit, interpretat și valorificat istoricește în feluri diferite, după atitudinea, mijloacele și orizontul științific al fiecărui erudit față de valoarea și puterea substratului lingvistic și etnic-social din Peninsula balcanică și Dacia carpatică. Este cunoscut și recunoscut că, de la începutul secolului al XlX-lea și chiar de la Thunmann pînă azi, a existat o preocupare permanentă pentru acel aspect caracteristic, care — nu mai puțin decît elementul slav — deosebește limba romînă de cele- lalte limbi romanice și care i-a imprimat un colorit deosebit , numit de cei mai mulți ,,balcanic”. La 1829, Kopitar semnala marea asemănare dintre romînă, bulgară și albaneză, convins că în teritoriile romînești, în Bulgaria și în restul Peninsulei balcanice ar exista o singură formă de grai, dar cu trei materiale de limbă, căci cele trei limbi sînt identice sub raport gra- matical, fiind deosebite numai din punctul de vedere al lexicului.Albanezii, bulgarii și romînii nu sînt decît vechii traci, iar Kopitar vorbește chiar de ,,schimbarea sunetelor romane în gura tracă”. Ideea lui, deși exagerată, mai mult o intuiție, s-a dovedit fecundă, formînd punctul de plecare al celor care, în frunte cu marele slavist vienez F. Miklosich (1813—1891), au adîncit CONTRIBUȚIA LUI PHILIPPIDE LA CUNOAȘTEREA ELEMENTULUI AUTOHTON 17 problema substratului limbii romîne, înzestrați cu o cunoaștere mai bună a ei și a limbilor vecine, cu metode științifice mai temeinice. Kopitar, Miklosich și Hugo Schucliardt, urmați de B. P. Hasdeu, au stabilit în mod neîndoielnic că limba romînă conține numeroase elemente și trăsături neromanice care nu puteau veni decît din substrat, limba anteromană, numită traco-dacă de unii, traco-illyră de alții. Elementele neromane (autohtone) ale limbii romîne au rezultat în primul rînd din compararea ei cu limba albaneză, căci trăsăturile fone- tice și morfologice, dar mai ales cuvintele ,,balcanice”, vechi, anteslave, din romînă se găsesc identice sau foarte asemănătoare în limba albaneză, încît întreaga discuție privind problema substratului la noi s-a grupat în chip firesc în jurul raporturilor lingvistice albano-romîne, de la care trebuie să pornească cercetarea științifică. Aceste raporturi nu sînt deplin clarificate nici astăzi, dar rezultatele cercetărilor din trecut oferă o bază sigură pentru elucidarea lor în viitor. Contribuția lui Alexandru Philippide la această problemă, la clarificarea raporturilor lingvistice, etinice și is- torice albano-romîne, ca și la problema elementului neroman (albano- romîn) este de cea mai mare importanță și utilitate în studiul comparativ- istoric al substratului autohton în limba romînă. La noi în țară, problema substratului și a înrudirii romînilor cu al- banezii (șkipetarii) a preocupat mult timp pe cel mai mare filolog și erudit din secolul al XlX-lea, Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836—1907), a cărui contribuție la elucidarea elementului autohton, justă și perfect în- dreptățită în principiu, nu este însă lipsită de erori, dintre care unele grave, întreaga activitate a lui Hasdeu privind elementele dace din limba romînă și relațiile ei cu albaneza a fost analizată critic și prezentată obiectiv de Al. Philippide în anul 1894, în tratatul său de Istoria limbii romîne1, unde se dă o expunere sintetică a metodei și rezultatelor lui Hasdeu cu privire la substratul traco-dac al limbii. Expunerea tînărului filolog ieșan era și a rămas un instrument indispensabil pentru înțelegerea justă a poziției și rezultatelor lui Hasdeu, risipite în miile de pagini ale cărților și revistei lui (Columna lui Traian), mai ales între anii 1873—1883. Acest mare erudit ki vizionar2 pleca de la principiul just că între romîni și albanezi există o ^yeche comunitate de limbă, în baza căreia a încercat identificarea elemen- l^telor lexicale autohtone în limba romînă; cuvintele comune albano- romîne erau considerate ca resturi din substratul traco-dac, nu împrumuturi ulterioare, iar cu ajutorul limbii albaneze Hasdeu refăcea arhetipurile dace. ,,Particularitățile comune limbilor romînă și albaneză, întrucît nu se explică prin elemente latine, slavice sau altele, aparțin sorgintei trace, din care albanejii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar romînii prin dialectul traco-dacic”3. El nu se mulțumea să considere traco-dace - numai elementele albano-romîne (nelatine), ci voia să identifice și alte cuvinte dace, care lipseau la albanezi, dar care ,,trebuie să se fi găsind cu grămada în limba romînă” ( !). Cîteva cuvinte albano-romîne (autohtone) 1 AleXindru Philippide, Istoria limbii romîne. I. Principii de istoria limbii, Iași, 1894 2 Gf. Analele Acad. Rom., mem. secț. liter., III, tom. VI, 1932/3, p. 199 — 206; Revista clasică, IX-X, 1937-1938, p. 25-50; Limba romînă, III/l, 1954, p. 5-21. 3 Columna lui Traian, 1876, p. 4. 2 — c. 2682 18 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI sînt recunoscute de Hasdeu ca traco-dace1; dar alături de acestea figurează ca autohtone, adică „dace”, unele cuvinte ce nu pot fi dace, explicate prin etimologii populare, complet neverosimile2, care au discreditat în bună parte ideea justă a existenței elementelor autohtone în limba romînă. Etimologiile, lipsite de temei științific, au provocat o energică reacțiune din partea lui Al. Philippide, care a arătat erorile lingvistice ale lui B.P. Hasdeu, adesea copleșit de exaltarea romantismului patriotic și de fan- tezia sa exuberantă, necontrolată critic. Critica incisivă, dar justă și necesară, a tînărului filolog Al. Philippide a contribuit în cea mai mare măsură la eliminarea și elucidarea multor erezii etimologice și lingvistice, deci la îndreptarea unor concluzii istorice eronate. în analiza și critica rezultatelor lui Hasdeu, Philippide admitea că „pentru cercetarea unei părți din așa-numitele cuvinte dace tot dă el un punct de sprijin, macar că greșit în aceea că cuvintele romînești sînt asemănătoare cu cele albaneze”. Timp de trei decenii, maestrul școlii filologice ieșene nu s-a mai pronunțat în problema discutată cu multă pasiune la 1894. în opera de vastă documentare, Originea romînilor 3 ~ grandioasă acumulare de material istoric, epigrafic, filologic-lingvistic și bibliografic — Philippide a așezat bazele istorice și lingvistice ale stu- diului romanității balcano-dunărene și carpatice, ilustrînd caracterele autohtone, illyro-trace ale fondului etnic-social al acestei romanități. Pro- blema substratului în sens strict filologic-lingvistic al limbii romîne este tra- tată în voi. II, Ce spun limbile romînă și albaneză. Aici a dat Philippide, pe lîngă un tratat de gramatică istorică romînească, cea mai vastă cercetare asupra legăturilor dintre cele două idiomuri: fonetice, morfologice, sin- tactice, lexicale, relevînd în amămjpte atît elementele comune (de ase- mănare), cît și cele deosebitoare; concluziile lui sînt importante și utile pentru problema elementului autohton în limba romînă (OR II, p. 571— 802). După cercetătorii mai vechi (Miklosich, Schuchardt, Mayer, Gaster, Sandfeld ș.a.), sînt expuse din nou sistematic toate elementele comune albano-romîne în fonetică : a neaccentuat > ă; â + n ori m > ă (î) + n, m; e neaccentuat > ă ; e urmat de n și m > ă + n, m; en + dentală > in + dentală ; en + spirantă > in + spirantă ; i neaccentuat > ă; i neaccentuat final de la terminația plur. mase, a căzut; o neaccentuat > u de cele mai multe ori; o înainte de grup consoane > u ; u n-a devenit o ; -u final cade ; Z + i + vocală și l + i final fix > V ; rotacismul (n>r); b intervocalic cade ; grupul intervocalic br > ur kl > k'; gl > g'; inter- vocalic, v cade etc. Ce valoare poate fi atribuită acestor note comune albano-romîne s-a arătat în legătură cu „lingvistica balcanică” 4, și chiar 1 Fără însă a le da etimologia justă : argea, baciu, barză, brad, brînză, bunget, mal, măgură, mazăre, melc, mînz, mugure, sîmbure, urdă, vatră, viezure (genune). 2 De eX. zîrnă ar fi. . . dac dierna, tierna ( !), ortoman, mire (= alb. mire), rimf (= dac romphaia), doină, culbec (dac miliku, kadmiliku) etc. Alte exemple de „etimologii” ale lui Hasdeu : „Basarabii” din ban + sarab — („sarabi e numele castei nobiliare la daci”); „statu-palmă- barba-cot”; „la daci cot înseamnă ceva foarte mic, un rien, presque rien” etc. sînt sever criti- cate de Philippide, ILR, p. 290. 3 Alexandru Philippide, Originea romînilor, I. Ce spun izvoarele istorice, Iași, 1923, 889 p.; II. Ce spun limbile romînă și albaneză, Iași, 1927, 829 p. 4 A. Graur, Coup d’oeil sur la linguistique balkanique, în Bulletin linguistique, București, IV, 1936, p. 31-45. CONTRIBUȚIA LUI PHILIPPIDE LA CUNOAȘTEREA ELEMENTULUI AUTOHTON 19 Philippide — după ce trăsese niște concluzii asupra legăturilor istorice și etnice ale romînilor cu șkipetarii1 — releva faptul că „fenomenele înșirate mai sus ca asemănătoare au acest caracter numai dacă le consi- deră cineva în general și cu aproximație. La o mai apropiată cercetare, ele prezintă — toate, se poate zice — mai mult sau mai puțin remarcabile deosebiri de la o limbă la alta” și înșiră cîteva din acestea (OR II, 589); „dar apoi sînt fenomene de diftongare, de umlaut și de accent în albaneză care constituie o prăpastie între această limbă și romînă” (p. 590). „Cea mai mare deosebire există însă între limbile romînă și albaneză din punct de vedere al accentului. Deosebirea este importantă nu numai prin faptul că altfel este accentul în aceste două limbi, ci mai ales prin acela că'accentul e cel mai sigur fenomen fiziologic, după care poți conchide că ai a face cu altă bază de articulație. Dintre elementele unei limbi accentul e acel care se pierde mai greu, care se împrumută mai greu. Totul se poate împru- muta din limbă, pînă la completa imitație, și cuvinte, și forme, și sunete. Numai accentul persistă cu cea mai de pe urmă tenacitate. în albaneză vocalele sonante din silabele accentuate ale cuvintelor sînt de șase feluri de lungimi” etc. (OR II, p. 592); „asemenea lucruri sînt total străine firii limbii romîne” (p. 594). Apoi, „în vreme ce în romînă, contrariu de ceea ce se întîmplă în celelalte limbi romanice, grupurile intervocalice de consoane nu se asimilează complet decît rar, în albaneză, din contra, ele se asimilează complet mult mai des (lucru relevat de Meyer-Lubke)...” (p. 595); în sfîrșit, „înrudiți vor fi ei romînii cu albanezii mai mult decît cu neamurile italice, de pildă, ori cu celții, dar înrudirea este foarte înde- părtată” (p. 596). Examinînd apoi (p. 596—629) asemănările morfologice și sintactice dintre albaneză și romînă, ca și deosebirile mult mai mari, rezultă că „dacă oarecare asemănări pe acest teren ne-ar îndreptăți să sta- bilim o apropiere genetică între romîni și albanezi, deosebirile mult mai mari ne obligă să despărțim aceste popoare”. în privința aspectelor gramaticale, concluziile lui Philippide sînt clare, categorice, deplin justificate de fapte : „dacă sînt asemănări fonetice între limbile romînă și albaneză, deosebirile sînt mult mai mari” (OR II, p. 587); în morfologie și sintaxă : „față cu aceste cîteva asemănări morfo- logice și sintactice, deosebirile pe acest teren sînt foarte mari” (p. 629). în capitolul lexicului comun albanez și romînesc, deci în problema substratului lexical romînesc, Philippide a adus cîteva precizări și contri- buții pozitive tot atît de importante și utile. După ce relevă cuvintele latine în albaneză și romînă (OR II, p. 631—694), el cercetează cu multă răbdare și migală cu adevărat filologică, elementele lexicale comune albano- romîne ce nu sînt romanice, de origine latină (p. 694-—760). „Limbile romînă și albaneză au comune de fapt, ori numai în aparență, multe cuvinte ce nu sînt de origine latină ; unele de origine obscură, altele în albaneză băști- nașe, altele în romînă băștinașe, la altele există numai o întîmplătoare 1 Philippide, OR II, p. 586 : „dacă admitem cu oarecare probabilitate că asemănările fonetice dintre limbile romînă și albaneză își au origine într-o oarecare afinitate a bazei de arti- culație, adecă într-o afinitate etnică, apoi se poate admite că între poporul rcmîn și albanez a existat o cobeziune geografică’’. . . etc. 20 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI corespondență fonetică, fără ca originea să fie aceeași...” (p. 694). După niște criterii personale, care azi nu apar clare și justificate, Philippide face un mare tabel de 211 cuvinte, din care (după convingerea sa) „rămîn 185 ce nu sînt de origine latină și la care există o corespondență de origine, ori reală ori posibilă și cît de îndepărtată, între limbile romînă și albaneză” ; le împarte, ,,aproximativ în cel mai mare grad și în mod necesar arbitrar” (p. 744), în șase categorii1. în general, el considera că întrucît unele cuvinte romînești nu sînt împrumuturi din albaneză, trebuie să fie băștinașe la noi. „Un lucru este sigur, că împrumuturile de cuvinte făcute dintr-o limbă în cealaltă sînt puține” (p. 753), iar dacă se admite că romînă a făcut 136 împrumuturi din albaneză (sau mai puține, după alți filologi), rămîne de neînțeles cum aceasta din urmă a luat dinromînă numai trei cuvinte (p.754). După aceste socoteli, Philippide relevă din nou „numărul infim de mic de cuvinte pe care le-au împrumutat cele două limbi una de la alta” (p. 757). în realitate însă împrumuturile de cuvinte din albaneză în romînă și invers sînt de dată recentă (între albaneză și dialectul aromîn), iar dintre elementele semnalate de Philippide ca fiind comune albaneze și romînești, numai vreo 58 au (ori pot avea) o legătură de comunitate etimologică indo- europeană, provenind din fondul autohton comun, balcano-carpatic 2. Filologul ieșan se pronunța, deci, în principiu pentru realitatea efectivă a elementelor lexicale din substrat, fără a fi încă în măsură să pre- cizeze forma și natura bazelor etimologice autohtone (afară de 4—5 cuvinte) în limba romînă, și nici vechimea legăturii de înrudire cu corespondentele albaneze. Sub influența mentalității epocii, a unei puternice tradiții în filo- logia „balcanică”, Philippide admitea împrumuturile vechi de cuvinte din romînă în albaneză și mai ales din aceasta din urmă în cea dintîi. „Este evident că, în afară de acele puține împrumuturi de cuvinte ca schelet, pe care le-au făcut cele două limbi (albaneza și romînă) una de la alta,toate asemănările pe terenul lexical între romînă și albaneză nu pot fi interpretate ca împrumuturi”. Intuiția lui justă arăta că „împrumutarea” nu explică totul, ba chiar prezintă dificultăți peste care nu este de trecut și din care se poate ieși într-un singur fel: „singura interpretare posibilă este aceea a unui fond etnic și limbistic comun. Cuvintele schelete—care au același etimon băștinaș, trebuie interpretate ca rămășițe băștinașe, pe teren romî- 1 1) cuvîntul albanez e băștinaș, cel romîn nu-i băștinaș ori e de origine obscură, 27 de cuvinte, ca abur, cioară, copil, găsesc, mare, mire, țarc; 2) cazul invers, 2 cuvinte : stăpîn, sttnă; 3) cuvintele romîn și albanez sînt ambele băștinașe, 25 ca argea, bucur, bunget, codru, mazăre; t4) cuvintele romîn și albanez sînt ambele de origine obscură, 62 ca batiu, baltă, ciut (șut), cursă, gard, scrum ; 5) cuvîntul rominesc e împrumutat din albaneză, 25 : călbează, cătun, curpăn, groapă, razim etc.; 6) cuvîntul albanez e împrumutat din romînește, 3: ciocan, minzat, toacă (OR II, p. 743-749). 2 Cuvintele albano-romîne relevate de Philippide și care sînt de fapt autohtone în ambele limbi: abur, argea, baciu, balaur, baligă, baltă, barz(ă), bască, brad, brîu, bucur, bunget, buză, căciulă, călbează, căpușă, căpută, cătun, cioară (?), copac, copil, curpăn, cursă, druete, fărîm, gard, gata, ghimpe, ghionoaie, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, gușă, mal, mazăre, măgură, mlnz, moș, mugur, murg, năpircă, pârău, rinză, sîmbure, scapăr, scrum, strepede, strungă, șopîrlă, șut (ciut), țap, țarc, vatră, viezure. La acestea adăugăm : curma (?), cruța, dărima, daș, gardină, ghioagă, mărat, mătură, păstaie, pururea, sarbăd, scula, spînz, vătui, zgardă. De. altă origine sînt cuvintele considerate ,,albano-romîne” de Philippide: bile, ceafă, coacăză, drastă (grecesc), mușcoi (slav?), pupăză, stăpîn (recent în albaneză). CONTRIBUȚIA LUI PHILIPPIDE LA CUNOAȘTEREA ELEMENTULUI AUTOHTON 21 nesc și albanez” (ORII, p. 759). în legătură cu una din grupele de cuvinte albano-romîne, în care „cuvintele romîn și albanez sînt ambele băștinașe (25 de cuvinte)”, Philippide aduce o serie de precizări în fonetica și etimo- logia romînă și traco-dacică de cea mai mare importanță, care trebuiau să figureze nu într-o „notă de subsol”, ci în fruntea unui capitol, oferind criterii precise pentru explicarea fazelor de trecere a cuvintelor autohtone romîne de la bazele indoeuropene prin filiera limbii substratului traco- dacic ; sînt observații și sugestii metodologice care este necesar a fi relevate, după ce au fost trecute cu vederea de cei care s-au ocupat cu problema sub- stratului limbii romîne : „la limba romînă lucrul se complică prin faptul că acel etimon a existat poate și în limba tracă, în care va fi căpătat poate acea dezvoltare, din care s-a putut naște ulterior cuvîntul romînesc. De pildă, pentru albanezul medliulle presupune G. Mayer un radical primitiv indogerman ★veg'h-. Dacă te pui din punct de vedere al limbii romînești, din g' nu se putea dezvolta în romînește z, pe care sunet îl găsim în cores- pondentul romînesc viezure, dar un asemenea z, ori africata dz, s-a putut dezvolta în limba tracă, limbă satem, în care explozivele afone și fonice palatale se prefăcuse în africatele ts, dz, ori eventual în anumite împrejurări ts, dz, din care africate vor fi rămas numai spirantele 5, z, s, z” (OR II, p. 744—746, nota). Observația lui Philippide este din punct de vedere comparativ justificată și întru totul necesară : ea respectă întocmai legile fonetice istorice ale limbii romîne și ale idiomului satem traco-dac, prin care o bază indoeuropeană de forma ★ueg'h-ol-,, rad. ^ueg'h- „a mișca, a duce, a căra”, a dat ★rezol-, trecut direct în limba romînă (romanică^ balcano-dunăreană), unde a devenit viezure, fără intermediar albanez. „Tot asftel pentru albanezul bardhe presupune Mayer un etimon i.-e. ★bherg', dar un asemenea etimon se va fi dezvoltat poate ca bherdz^ bherz- în limba tracă, de unde a putut ieși apoi cuvîntul romînesc barză ; tot astfel lui QnodhuUe albanez îi va fi corespuns în limba tracă un modzula, mozula^ de unde a putut ieși apoi cuvîntul romînesc mazăre” (OR II, p.745). Nimic mai simplu și evident : sînt bazele i.-e. ★bhereg'- „a sclipi, alb”, care a dat în tracică un adjectiv ★barzo- sau ★berzo-, romînesc barz „de cu- loare alburie, surie” (despre păsări, capre etc.) și subst. barză „pasăre cu pene albe”. Intermediarul albanez este cu totul de prisos ; filiația etimo- logică directă apare limpede. Foarte bine a întrezărit această realitate lingvistică — fără să fie comparatist, ci un mare filolog — Alexandru Phi- lippide : „de multe ori singură limba romînă este suficientă pentru a explica dezvoltarea cuvîntului romîn dintr-un etimon admis ca băștinaș pentru limba albaneză. De pildă albanezul bres s-ar fi dezvoltat dintr-un primitiv albanez brenz-, în care -z- ar fi un sufix analog ori chiar același cu actualul sufix diminutival albanez -z (Treimer); dar dintr-un radical ★bren-, fără -z, care va fi existat ca element autohton la baza limbii romîne, s-a putut dezvolta, conform cu alunecarea sunetului romînească,actualul romînesc brîu” (OR II, p. 745). Această afirmație este nu numai „pro- babilă”, ci întru totul obligatorie : actualul rom. brîu nu poate veni decît dintr-o formă *brenu- (ca frîu din frenu-; sau ★branu-, ca grîu < granu-\ paralelă și cu totul independentă (de aspect mai vechi) decît cea albaneză,, avînd ambele la bază un i. -e. *bh(e)r-en-. Al cincilea exemplu instructiv 22 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI * și la fel de concludent : „albanezul g'emp s-ar fi dezvoltat după Mayer și Pedersen dintr-un primitiv albanez *glemp- ; dar dintr-un asemenea ★glemp-, care va fi existat ca element autohton la baza limbii romîne, s-a putut dezvolta, conform cu alunecarea sunetului romînească, actualul ghimpe, vechi romîn ghimpi (OR II, p. 745). Aceste două pagini din Originea romînilor (II, 744—745) valorează mai mult decît alte zeci sau chiar sute, prin marile adevăruri lingvistice pe care autorul lor le prezenta cu autentica modestie a unui mare savant. Sînt realități cu aspect de amănunt, care însă chiar ca „amănunte” com- portă o importanță și semnificație deosebite, cîtă vreme prin ele se stabilesc fapte, principii și criterii ce au nu numai o valoare etimologică, ci sînt hotărîtoare pentru întreaga problemă lingvistică și istorică a elementului lexical autohton al limbii romîne, a cărui existență și valoare a fost just întrevăzută și postulată de Al. Philippide. Pentru a ilustra nu numai posibilitatea, dar și necesitatea existenței elementelor lexicale din substrat în limba romînă, Philippide invocă pe bună dreptate analogia altor limbi romanice, „numai dacă va voi cineva să tăgăduiască posibilitatea existenței de elemente autohtone în limba romînă. Dar această tăgăduială n-ar avea nici o bază. Elemente lexicale autohtone se găsesc și în alte limbi romanice — puține, dar se găsesc. Cu atît mai mult ar trebui să se aștepte cineva să găsească elemente lexicale autohtone în limba romînească, care este limba romanică cea mai tîrziu născută, dezvoltată la niște neamuri de oameni asupra cărora agenții romanizaturi au lucrat cel mai tîrziu și cel mai scurt timp” (OR II, p. 745). Această idee a lui Philippide află o strălucită confirmare în con- statarea impusă de studiul critic al lexicului și etimologiilor romînești, care arată nu numai existența elementelor lexicale (vreo 70 de termeni) albano-romîne, atribuite just de Philippide și alți învățați substratului autohton traco-dacic, ci și a altor 89—90 de cuvinte necunoscute în albaneză și care împreună formează fondul lexical autohton în limba romînă \ ilustrînd în chip semnificativ puterea și vitalitatea lingvistică și etnic- socială a substratului preroman carpato-balcanic, care a fost transmis direct, în procesul romanizării, fără intermediu albanez ori de alt fel. Încît adevărul bine întrevăzut de Philippide rămîne deplin valabil: „în asemenea împre- jurări nu este nimic mai neștiințific decît să consideri cu toptanul toate cuvintele romînești, cărora corespund cuvinte mai mult sau mai puțin sigur autohtone albaneze, ca împrumutate din albaneză și să cauți încă să stabilești corespondențe de sunete între cele două limbi, ca de pildă că th albanez ar fi devenit în romînește s ori ț etc. (Asemenea corespondențe stabilesc, între alții, O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, 355—356 șiTreimer, Zeitschrijt f. roman. Philol., 1914, 398 etc.)” (OR II, p. 746). Adevărurile mari și durabile, formulate clar și sugestiv de marele dascăl al școlii filologice ieșene, trebuie să devină un bun comun al științei filologice-lingvistice, în primul rînd din țara noastră, care acum are posibi- 1 Cf. I. I. Russu, Limba Iraco-dacilor, București, Ed. Academiei R.P.R., 1959,p. 119 — 131 • CONTRIBUȚIA LUI PHILIPPIDE LA CUNOAȘTEREA ELEMENTULUI AUTOHTON 23 litatea și datoria să le aprofundeze, să le dezvolte, îmbogățindu-le și valo- rificînd întreaga moștenire pozitivă și valabilă a cercetării din trecut, în spirit critic mereu mai sever și exigent. Astfel va fi elucidat integral sub- stratul lingvistic în structura limbii romîne, procesul formării acesteia în funcție de romanizarea provinciilor balcano-dunărene și carpatice, ca și etnogeneza romînilor pe temelia etnic-socială autohtonă. Aceste probleme fundamentale vor fi apropiate de soluția justă întrevăzută de Al. Philippide si de alti mari învătati din trecut. > 3 3 3 LIMBA LITERARA STATISTICA LEXICALĂ ȘI O PROBLEMĂ A VOCABULARULUI EMINESCIAN DE ACAD. TUDOR VIANU Tendința către exactitatea matematică și, prin urmare, considerarea fenomenelor din punctul de vedere al cantității lor, sînt comune tuturor științelor. Nu numai științele naturii, dar și acele sociale, într-un anumit punct al dezvoltării lor, manifestă tendința de a supune faptele studiate de ele aprecierii cantitative și de a da rezultatelor lor gradul mai înaintat al certitudinii matematice. Lingvistica, cu toate ramurile ei, a ajuns printre cele din urmă pe acest drum. Nu urmăresc nicidecum să aduc o soluție în problema valorii metodelor matematice în studiul fenomenelor de limbă. Este probabil că există încă mari dificultăți în aplicarea unor astfel de metode în domeniul lingvisticii, dar nu pot decide dacă aceste dificultăți pornesc din natura fenomenelor studiate de ele. Mă mulțumesc deocamdată să semnalez aplicarea punctului de vedere statistic în studiul vocabula- rului poetic, în două lucrări ale lui P. Guiraud, profesor la Groningen (Olanda) : Langage et versijication d^apres Vcauvre de Paul Valery, Paris 1953 și Les caracteres statistigues du vocabulaire, Paris 1954, pe care îmi propun să le înfățișez în rezultatele lor cele mai generale, înainte de a le lega de unele din problemele impuse nouă de lucrările Dicționarului limbii poetice a lui Eminescu. Guiraud pornește de la constatarea însemnătății pe care o are frec- vența cuvintelor în vorbire asupra caracterelor lor de formă și conținut. Se știe de mult că frecvența unor cuvinte alterează forma lor fonică și le îmbogățește semnificațiile. Deși o astfel de constatare a fost făcută de multă vreme, lingviștii au ținut rareori seama de frecvența întrebuințării cuvintelor, atunci cînd a fost vorba să studieze fie schimbarea sunetelor, fie derivările lor semantice. Este adevărat că problema frecvenței relative a cuvintelor într-o limbă a fost pusă de multă vreme. Guiraud amintește de gramaticii alexandrini care stabileau așa-zisele hapax legomena ale lui Homer, de masoreții ebraici care numărau toate cuvintele Bibliei, de încer- cările mai noi de a stabili,,concordanțe” în operele marilor autori, încercări 26 LIMBA LITERARĂ întreprinse mai ales de către lingviștii anglo-saxoni. Astfel de lucrări, grupate de Guiraud într-o Bibliographie de la statistique linguistique, s-au înmulțit în momentul în care pedagogii au arătat preocuparea de a stabili vocabularul de bază al limbilor vii, în vederea însușirii lor rapide. Studiul statistic al lexicului poate conduce însă și către alte rezultate, printre care unele însemnate pentru stilistică. Cine face studii statistice asupra vocabularului unui poet poate să-și propună, mai întîi, stabilirea cuvintelor mai des întrebuințate de el, așa- zisele cuvintedemă, adică acele care arată direcția oarecum constantă a gîndirii sau a sensibilității lui. Dar statistica vocabularelor poetice poate să urmărească și stabilirea așa-numitelor cuvinte-cheie, adică acele care repre- zintă, pentru fiecare scriitor, o abatere de la rangul frecvenței lor în limba epocii respective. O dată cu această lucrare, cercetătorul atinge problema stilului, deoarece, ne lămurește Guiraud, ceea ce se numește stilul unui scriitor ar reprezenta totdeauna o abatere (ecart) de la norma întrebuințării comune a limbii. Este evident că o astfel de cercetare nu poate fi între- prinsă decît dacă dispunem de o listă de frecvență a cuvintelor unei limbi într-o anumită epocă, cu indicarea rangului frecvenței acestor cuvinte. O astfel de listă a găsit Guiraud, propunîndu-și să studieze vocabularul mai multor poeți moderni, în lucrarea lui G. E. Vander Beke, French Word Boolc, 1929. Trebuie să spunem îndată că Vander Beke a sta- bilit lista sa nu prin observarea limbii vorbite, ci a limbii scrise în secolul al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Vander Beke a compilat 88 texte de cîte 13 000 cuvinte, adică aproximativ 1 200 000 cuvinte, printre care 600 000 cuvinte-pline. Printre aceste texte se găsesc romane, piese de teatru, jurnale și reviste, opere de istorie și critică, de știință și filozofie. Lista lui Vander Beke se întrerupe la rangul de frecvență 6000 și, prin urmare, nu pătrunde în zonele frecvențelor celor mai rare ale lexi- cului francez. Pe de altă parte, după cum observă și Guiraud, Vander Beke n-a pornit de la studiul structurii lexicale a textelor compilate, astfel încît rangul frecvenței cuvintelor introduse în lista sa nu ține seama de carac- teristicile acestor texte. Diferitele ranguri de frecvență, stabilite de Vander Beke, reprezintă deci medii aritmetice care se depărtează de rangul real în limbă, pe măsură ce numărul de ordine în frecvența cuvintelor devine mai mare, adică pe măsură ce aceste cuvinte sînt mai rare. Guiraud face, în această privință, observația că dacă admitem că variația întîmplă- toare (aUatoire) în rangul frecvenței unui cuvînt este egală cu rădăcina patrată a frecvenței, atunci această variație crește pe măsură ce înaintăm în listele lui Vander Beke. Așa se face că, într-un anumit text, putem să nu găsim nicăieri cuvintele cu rangul 6000, dar să aflăm cuvinte cu un rang mai depărtat, de pildă rangul 7000 sau 8000. Deci, conchide Guiraud, faptul că lista lui Vander Beke cuprinde cu indici de raritate cuvintele -fanatisme și zouave, în timp ce resplendir sau adorable nu se găsesc în listă, nu arată de loc că aceste două cuvinte din urmă ar apărea mai rar în limbă decît celelalte două cuvinte amintite mai înainte. Cu toate aceste critici pe care le aduce statisticii lui Vander Beke, cercetătorul francez îi acordă totuși o relativă încredere, mai ales pentru indicii de frecvență mai mare, și o acceptă ca bază a lucrărilor sale. STATISTICA. LEXICALĂ ȘI VOCABULARUL EMINESCIAN 27 Pentru a da îndată un exemplu de folosul pe care-1 poate aduce utili- zarea listei lui Vander Beke, trebuie să arătăm că, în timp ce în această listă, cuvintele ange și parfum ocupă un rang foarte îndepărtat și, anume, rangul 2420 și 1810, aceleași cuvinte apar la Baudelaire (în Fleurs du mal) foarte des, adică la rangul 27 și 44. O astfel de comparație ne arată într-un chip foarte lămurit felul de care dispune un poet simbolist de lexicul limbii, tendința sa de a căuta și de a accentua raritatea vocabularului. Studiul statistic pune în lumină două tendințe prezente în consti- tuirea unui vocabular. Este vorba de tendința dispersării și de tendința concentrării. Aceste două tendințe sînt antagoniste și par a se exclude, deoarece ele răspund unor nevoi contrarii ale comunicării. în adevăr, întrucît vorbitorul (prin urmare și scriitorul) tind să economisească efortul lor, ei vor întrebuința numărul cel mai mic posibil de cuvinte. Ascultătorul are însă nevoie să înțeleagă bine comunicarea ce i se face și această exigență a preciziunii impune vorbitorului să extindă sfera lui verbală, să înmul- țească numărul cuvintelor. Dispersarea și concentrarea vocabularului mai sînt determinate și de alte două nevoi de comunicări, pe care Guiraud ni le lămurește de asemenea. Subiectul vorbitor, ni se spune, este solicitat de două nevoi : mai întîi de nevoia de a sublinia motivul comunicării sale, ceea ce se poate obține prin repetarea unui mic număr de cuvinte-temă și, ca o consecință, prin concentrarea vocabularului; apoi de nevoia de a caracteriza, adică de a înmulți amănuntele cu privire la motivul comuni- cării și, prin urmare, de a îmbogăți vocabularul, de a recurge la un vocabular dispersat. Sînt autori, cum este Corneille, la care vorbirea este puternic motivată, prin repetarea unui număr mic de cuvinte-temă, ca gloire sau honneur. Dimpotrivă, la alți autori, cum este Rimbaud, frecvența cuvin- telor mai mult întrebuințate este foarte redusă, așa încît n-avem ocazia să subliniem cuvintele lui temă, în timp ce înmulțirea detaliilor caracteri- zării și deci a cuvintelor corespunzătoare este foarte izbitoare. Deși cele două tendințe semnalate mai sus în constituirea unui vocabular, al concentrării și al dispersării, al motivării și al caracterizării, par opuse și exclusive, ele pot fi semnalate împreună în vocabularul unora dintre scriitorii studiați de Guiraud. Pentru a dovedi această împrejurare, de mare însemnătate pentru caracterizarea stilului, Guiraud constituie un tablou statistic, pe care îl reproducem într-o formă simplificată și în care r = indicele bogăției vocabularului prin raport cu norma și c = indicele concentrării vocabularului în raport cu norma. Iată acest tablou : r c Baudelaire + 1,53 1,16 Mallarme + 2,10 1,03 Rimbaud + 4,10 0,71 Apollinaire + 1,60 1,11 Claudel + 1,52 1,5 Valery -1,23 1,10 Din examinarea acestui tablou rezultă că la toți autorii studiați de Guiraud, în afară de Valery, vocabularul este bogat, adică dispersat și că, 28 LIMBĂ LITERARĂ de asemenea, vocabularul tuturor acestor scriitori, în afară de Eimbaud, este concentrat. Iată deci că atît Baudelaire, cît și Mallarme, Rimbaud, Apollinaire și Glandei folosesc un vocabular bogat; numai la Val6ry bogăția vocabularului scade sub normă (—1,23). Tot astfel, toți poeții citați mai sus au un vocabular concentrat, adică toți folosesc procedeul repetării cuvintelor-temă, în timp ce numai la Rimbaud concentrarea scade sub normă (0,71). Dacă în ciuda faptului că cele două tendințe semnalate coexistă adeseori, la unii autori se poate constata o predominare a uneia din aceste tendințe, împrejurarea este explicată de Guiraud prin aceea că scriitorii foarte interiorizați înclină spre motivația excesivă și deci spre repetarea obsesivă a acelorași cuvinte, în timp ce scriitorii cu o structură mai inte- lectuală, mai discriminativă, înmulțesc expresia nuanțelor gîndirii și ale sensibilității și îmbogățesc astfel vocabularul lor. Evident, astfel de gene- ralizări sînt prea largi pentru a putea fi aplicate în toate cazurile concrete ; ele trebuie privite mai degrabă ca niște simple ipoteze de lucru. O altă problemă atinsă de Guiraud în cercetările sale statistice este aceea a frecvenței relative a părților vorbirii la autorii studiați de el în raport cu norma aceleiași frecvențe la ceilalți poeți simboliști. Instituind această comparație, cercetătorul urmărește să ajungă la o caracterizare mai precisă a autorilor studiați de el: trăsăturile proprii unui scriitor apar cu un relief mai puternic atunci cînd se detașează pe fundalul mediului literar apropiat. înaintăm în cunoașterea lui Hugo atunci cînd ajungem a-1 diferenția lingvistic și stilistic de Corneille și de Racine, dar cunoașterea lui Hugo face mari progrese și ajunge a atinge esențialul, atunci cînd izbutim să surprindem trăsăturile de limbă și stil care-1 deosebesc de contemporanii lui, de pildă de Balzac sau de Michelet. Așadar, metoda statisticii părților de cuvînt în opera poeților studiați de Guiraud, în comparație cu alți poeți din aceeași epocă, este justă și poate da rezultate interesante, după cum o dovedește următorul tablou statistic (în care norma frecvenței părților de cuvînt în poezia simbolistă este egală cu 1) : substantiv adjectiv verb adverb Baudelaire 1,01 1,15 0,90 0,94 Rimbaud 1,20 0,86 0,75 0,89 Mallarme 0,99 1,06 0,98 1,00 Apollinaire 1,08 0,72 1,05 1,05 CI aud el 1,06 0,70 1,05 1,22 Valery 0,99 1,02 1,05 0,88 Studierea acestui nou tablou arată că, pe cînd frecvența substanti- vului crește prin raport cu norma la Olandei, Apollinaire și mai ales Rimbaud (1,06 ; 1,08 ; 1,20), o creștere asemănătoare a adjectivului se remarcă la Valery, Mallarme și Baudelaire (1,02 ; 1,06 ; 1,15) și a verbului la Apolli- naire, Olandei și Valery (1,05). Creșterea mai importantă a adverbului la Olandei (1,22) se explică prin faptul că acest autor scriind în proză, el nu evită, așa cum fac poeții în versuri, adverbele de structură (si, comme, ainsi que, alors etc.). IntSrpretîndmai departe tabloul, se arată că accentul STATISTICA LEXICALĂ ȘI VOCABULARUL EMINESCIAN 29 frecvenței cade asupra numelui (substantiv și adjectiv), nu asupra verbului, ceea ce corespunde situației generale în poezia lirică, unde cuvintele-temă sînt mai ales substantive și adjective : poeții lirici tratează teme expri- mabile prin substantive (natură, patrie, iubire) sau prin adjective, atunci cînd poetul exprimă reacțiile sensibilității lui în fața realității. Verbul apare cu mai multă frecvență atunci cînd realitatea este prezentată ca proces, ca devenire, ceea ce, evident, se întîmplă mai ales în poezia sau în proza narativă. Studiul statistic al frecvenței părților de cuvînt apare deci ca o metodă interesantă pentru cunoașterea stilului, adică a atitudinii și chiar a viziunii depre lume a diferiților scriitori. în legătură cu această din urmă problemă, Guiraud introduce o noțiune nouă și anume noțiunea : cuvinte de caracterizare, adică de fapt acele cuvinte asupra cărora, într-un context, cade accentul semnificației poetice. într-un text poetic, cuvintele de caracterizare sînt acele care con- stituie imagine. Astfel în aceste versuri spicuite din Baudelaire : Sois sage o ma douleur et tiens-toi plus tranquille Quand vers toi mes desirs partent en caravane Tes yeuX sont la citerne ou boivent mes ennuis nu verbele sînt cuvintele de caracterizare și aceasta, nu numai din pricină că aceste verbe (sois, tiens-toi, partent, boivent) sînt dintre cele mai obișnuite în limbă, dar și pentru motivul că ele nu formează imagine. Cuvîntul imagistic în cele trei versuri citate sînt adjectivele sage, tranquille sau substantivele caravane, citerne. Observația corespunde situației generale în poezie, unde mai totdeauna cuvintele generatoare de imagini și metafore sînt mai ales substantivele și adjectivele. Guiraud ar fi putut face chiar observația că, judecate din punctul de vedere sintactic, imaginile și meta- forele împlinesc de obicei funcțiunea unor determinative și ocupă prin ur- mare locul unui atribut adjectival sau substantival sau al unui complement. Așa, de pildă, metafora regina moartă a nopții în versurile lui Eminescu : Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina nopții moartă, metafora aceasta joacă pe lîngă substantivul căruia i se substituie (luna) rolul unui determinativ, ca de pildă în această redare prozaică a versurilor eminesciene, în care metafora respectivă apare ca o apoziție : Luna, regina moartă a nopții, trece prin poarta care pare a se fi deschis printre nori. Dar dacă mai ales categoria numelui furnizează cele mai multe dintre ima- ginile și metaforele poeziei, nu este exclus ca uneori acestea să fie generate de verbe, ca în aceste versuri ale lui Val^ry, citate de Guiraud : Une source complaisante Ou je bois ce frâle bruit. Guiraud nu dă o întrebuințare dogmatică metodei statistice în studiul vocabularului poetic. El este conștient de limitele acestei metode ; încă de 30 LIMBĂ LITERARĂ la începutul cercetării sale a simțit nevoia să precizeze atitudinea sa, scriind : „Studiul de față a avut ca punct de plecare năzuința de a analiza mecanismul distribuției cuvintelor și rădăcinile lui psiho-sociale. Mi s-a părut în același timp că pe aceeași cale se putea obține un instrument eficace în analiza stilului. Desigur, stilul unui scriitor în ceea ce are el original și concertat, pare a ieși de sub legile abstracte ale numerelor, încît va per- sista totdeauna repulsia instinctivă de a reduce operele literare la o numă- rătoare de forme vide. O astfel de metodă nu poate să nu trezească obiecții și primejdii, dar cine îi simte în chip clar limitele, poate afla în ea un remar- cabil aparat critic pentru studiul stilului”. Metoda statistică în studiul vocabularelor poetice n-are însă numai limite, dar și deficiențe mai grave, la care a trebuit să ne gîndim parcurgînd fișierul, devenit destul de bogat, al Dicționarului limbii poetice a lui Emi- nescu. în acest fișier fiecare din cuvintele poeziilor și prozei literare a lui Eminescu ocupă cîte o fișă. Cu toate acestea nu se poate spune că fiecare fișă reprezintă o unitate de aceeași însemnătate și aceasta, nu numai pentru că există o diferență de importanță între cuvintele-pline și cuvintele- instrumente gramaticale, dar și pentru că, într-un text poetic oarecare, cuvintele au accente de semnificație poetică deosebită. Astfel, dacă pe baza fișierului constituit în momentul de față, am proceda la statistica părților de cuvînt în poezia lui Eminescu, n-ar fi de loc potrivit să numărăm toate substantivele, adjectivele, verbele și adverbele și să vedem care este raportul dintre ele, deoarece accentul semnificației poetice poate, într-un text anumit, să apese mai puternic asupra unora din aceste părți de cuvînt. Așa, în strofa eminesciană : Cu mine zilele-ti adaugi, Cu ieri viața ta o scazi Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi este inutil să spunem că întîmpinăm trei verbe (adaugi, scuzi, ai) și trei adverbe substantivate (mine, ieri, ziua de azi), deoarece accentul semni- ficației poetice cade asupra acestora din urmă și nu asupra celorlalte, încît este cu totul nepotrivit să le tratăm ca pe niște unități egale între ele. De asemenea este imposibil a considera vocabularul unui poet ca o unitate omogenă, adică la fel structurată în toate punctele ei. Statis- tica vocabularelor poetice, așa cum o preconizează Guiraud, se spri jină pe o asemenea ipoteză. Această ipoteză este însă ușor de înlăturat, dacă stu- diem limba unui poet în dezvoltarea ei temporală. Este știut că orice poet își culege cuvintele sale dintr-unul sau, mai deseori, din mai multe sectoare ale lexicului general al limbii. Identificarea acestor sectoare este una din metodele cele mai productive pentru caracterizarea stilistică a operelor poetice. Stabilind sectorul sau sectoarele lexicale ale unui poet aflăm lumea în care el se mișcă, impresiile care l-au urmărit mai cu din- adinsul, ideile și tendințele lui, felul culturii sale etc. în ce-1 privește pe Eminescu, fișierul limbii lui poetice pune în lumină două sectoare lexicale importante ale creației lui : sectorul cuvintelor care exprima realități ale naturii (de pildă : cer, stele, grădini, noapte, ziuă, primăvară, STATISTICA LEXICALĂ ȘI VOCABULARUL EMINESCIAN 31 fagure de miere, cerb, vulpe, furtună, nour, lebădă, munți, brazi, frunză, stîncă, deal, cîmpie, ploaie, țărmuri, maluri, flori, mare, sori, țărînă, lună, valuri, unde, snop, pustie, deșert, izvor, crîng, trunchi, vînt, nisip, vijelie, pomi etc., etc'T'tot atîtea cuvinte culese la întîmplare și care denumesc plante, animale, fenomene meteorologice, corpuri cerești, anotimpuri, forme de relief etc.), apoi sectorul terminologiei artistice. Cineva poate observa că existența unui mare număr de cuvinte din sectorul natural, în poezia lui Eminescu, este un fapt cu totul firesc, deoarece natura este una din temele cele mai însemnate ale oricărei poezii lirice. Nu tot așa stau însă lucrurile cu sectorul terminologiei artistice. Numărul cuvintelor aparținînd acestui sector este cu totul redus la unii poeți, chiar atunci cînd te-ai fi așteptat ca, prin cultura lor întinsă, impresii de artă să li se prezinte adeseori. Astfel, în 1000 de versuri de G. Coșbuc (numărate în poeziile El Zorab, Un cîntec barbar, Romanță, Nunta Zamfirei, Nu te-ai priceput, Numai una, Moartea lui Fulger, fLupta vieții, Toamnă, Pe lîngă boi) nu există decît 9 cuvinte care exprimă obiecte artistice, și anume : colos, cîntec, muzică, trîmbiță, tact, icoană, tragedie, epopee, comediant. Cultura lui Coșbuc era mai ales filologică și nu este de loc de mirare că numărul impresiilor sale provenind din artele plastice, din arhitectură sau din muzică, a rămas atît de sărac, după cum ne arată primul sondaj făcut în vocabularul lui. Numărul cuvintelor aparținînd sectorului artistic la Coșbuc pare cu atît mai mic, atunci cînd îl comparăm cu numărul termenilor aceluiași sector în 1000 de versuri ale lui Eminescu, aparținînd fazei urmă- toare poeziilor din Familia, de la poezia Venere și Madonă pînă la Dorință, în Opere, I, ed. Perpessicius. Întîmpinăm aici cuvinte din domeniul arhi- tecturii : arc, arhitectonic, castel, colonade, dom, mausoleu, Memfis, palat, piramide, temple, zidiri, al artelor plastice: coloare, icoană (= imagine artistică), imagine, juvaer, marmură (=statuie), pînză (= tablou), Rafael, sfinx, statuie, tablou, Veneră (ca temă plastică), a zugrăvi ( = a picta), al muzicii: armonie, cînt, a cînta, cîntare, cîntec, coarde, corn, a doini, fluier, harfă, liră, simfonie, sunet, al poeziei: bard, basm, cronice, enigmă, epopee, frază, Homer, Byron, a heiniza ( = a cînta ca Heine), mit, odă, pană ( = pu- tere poetică), poet, poezie, poveste, proverbe, Rege Lear, scald, scripture, stihuri, la care se adaugă termenii în legătură cu facultățile sau categoriile artei: fantazie, frumos, geniu, a inspira, jocul (= dansul), măiestrit, romantic, simbol, tragic în fine Garrick (actorul), în total 66 de cuvinte din domeniul artelor. Se poate spune, observînd densitatea terminologiei sale artistice, că Eminescu trăia în lumea artei, mai ales în această fază mai veche a activității lui, cînd scriind la Viena sau curînd după părăsirea acestei capi- tale, poetul trebuie să se fi resimțit de mulțimea impresiiior culese într-un mediu în care prilejurile artistice erau foarte dese. Numărul cuvintelor împrumutate terminologiei artistice ar crește încă mai mult dacă am întinde cercetarea noastră asupra întregii creații poetice a lui Eminescu. Dar deși, pînă la sfîrșitul carierei sale, impresiile de artă au continuat să genereze imaginile, comparațiile și metaforele eminesciene, nu putem spune totuși că sectorul terminologiei artistice continuă să-și mențină aceeași importanță. Numărînd cuvintele aparținînd 32 LIMBĂ LITERARĂ acestui sector în alte 1000 de versuri ale lui Eminescu, urmărite de data aceasta în poeziile epocii finale, de la /î-a dus amorul pînă la Kamadeva în ediția Perpessicius, numărul termenilor de artă scade la 30 și anume : din domeniul arhitecturii (portaluri, scări), al artelor plastice (daltă, mar- mură), al muzicii (armonie, bucium, cînt, cîntec, cor, a doini, gamă, liră, sunet), al poeziei (actor, basm, ghicitori, imagini, piesă, povești, teatru,versuri), apoi o serie de simboluri artistice împrumutate mitologiei sau altor creații artistice (Endymion, Hercul, Kamadeva, Nessus, Pasărea Phoenix, O mie și una de nopți, Okeanos, Sybile, San Marco). Retragerea terminologiei artistice se produce în folosul terminologiei naturii, după cum ne-o dovedește, poate mai bine decît statistica vocabu- larului, observația modului cum compune poetul un peisaj cu temă asemă- nătoare în prima și în cea de-a doua fază studiată aici. Iată, în această pri- vință, alăturarea semnificativă dintre peisajul de noapte în Melancolie și Mai am un singur dor : Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă. Prin care trece albă regina nopții moartă. — O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie, în maosoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorat și dulce al nopților monarc ! Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. Pătrunză falanga Al serii rece vînt, Deasupră-mi teiul sfînt Să-și scuture creanga. în Melancolie peisajul apare ca o construcție, ca o întruchipare de artă ; în Mai am un singur dor el se compune din impresii culese direct din natură, fără nici o transfigurare a obiectelor naturale prin apropierea lor de plăsmuirile artei. Deosebirea dintre procedeul artistic în zugrăvirea celor două peisaje este evidentă și ea se exprimă în contrastul dintre cele două serii lexicale : poartă, mormînt, mausoleu, arc (termeni arhitectonici care dau peisajului de noapte în Melancolie caracterul monumental al unei construcții) și toamnă, frunziș, izvoare, luna, vîrfuri de brad, talanga, vîntul serii, teiul, creanga (cuvinte din terminologia naturii, care dau peisajului nocturn din Mai am un singur dor însușirea unui mediu natural difuz, cu elemente de idilă). Statistica vocabularului, așa cum o practică Guiraud, nu ține seama nici de intensitatea accentului de semnificație poetică primit de fiecare STATISTICA LEXICALĂ ȘI VOCABULARUL EMINESCIAN 33 cuvînt, nici de evoluția vocabularului poetic în opera unui poet. Cuvintele sînt pentru metoda statisticii lexicale unități egale cu ele însele și opera unui poet o totalitate imobilă. Observațiile făcute mai sus, în legătură cu un aspect al poeziei lui Eminescu, ne previn împotriva postulatelor contestabile ale statisticii lexicale, așa cum am văzut-o practicată mai sus. Dacă însă printr-un adaos de principii metodice, s-ar putea ajunge la introducerea unor criterii ca acele asupra cărora am atras atenția, sta- tistica lexicală poate da rezultate în lucrarea de caracterizare stilistică a operelor poetice. OBSERVAȚII ASUPRA POEZIEI O, MAMĂ ... DE M. EMINESCU DE L. GÂLDI (Budapesta) Pentru a evoca perioada în care — de la 1876 pînă la 1880 — s-au cristalizat particularitățile de fond și de formă ale elegiei puse în titlul articolului de față, trebuie să schițăm pe scurt unele fapte din viața lui M. Eminescu. Ele ne permit să ne închipuim calea pe care poetul, lăsînd în urma lui un „cri de detresse” neuitat, poezia postumă Pierdută pentru mine^ ^îmbină prin lume treci I1 a ajuns în sfîrșit, în ajunul unui an nou (1880), la opera, poate cea mai desăvîrșită, a „armoniei eminesciene”. Poezia postumă pe care am menționat-o a fost scrisă fără îndoială sub impresia imediată a înmormîntării Ralucăi Eminovici2; prin urmare, nu e de mirare că ea oglindește, cu un realism neobișnuit, desperarea unui fiu care, fiind de mult neînțeles de tatăl său 3, pierde, o dată cu moartea mamei singurul sprijin al vieții sale zbuciumate. Din această dezolare extremă au izbucnit și versurile : Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămîn In lume-attt de singur și atîta de strein... 1 Publicată întîi în Revista fundațiilor, VI, 7, iulie, 1939, apoi în ed. Perpessicius, IV, p. 269 — 272; note : ibid., V, 229 — 230. Despre relațiile acestei poezii postume cu O, mamă ... cf. ed. Perpessicius, II, p. 169 — 170. 2 Ultimii ani ai bietei mame a lui M. Eminescu îi caracterizează G. Călinescu în modul următor: „La desele supărări ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici și a pedagogiei sale sumare, s-a adăugat moartea unora din copii și mai ales a doi din cei mari (Șerban și lorgu), morți în plină vigoare bărbătească, aproape unul după altul. Aceasta trebuie să fie și pricina boalei sale (cancerul) și a morții întîmplate curînd după moartea băia- tului mai mare, Șerban (15 august 1876)”. (Viața lui M. Eminescu, p. 34 — 35). 3 Vezi de eX. începutul unei scrisori de la Berlin care datează poate din primăvara anului 1874 : „Dacă nu ți-am scris pîn-acum — cauza a fost neîncrederea cu care întîmpini orișice voință proprie a oricărui din fiii Dumitale . .. Ești un părinte nenorocit . . . pentrucă vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsure pașii după cum dorești D-ta”. (I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, IV, p. 119). OBSERVAȚII ASUPRA POEZIEI O, MAMĂ... DE M. EMINESCU 35 Totuși poetul nu se lasă învins : aproape imediat caută un nou sprijin și speră a-1 găsi la o femeie care — cel puțin după părerea acestui tînăr pasionat — ar fi în stare să înlocuiască cu generozitatea ei afecțiunea maternă. La această încercare desperată, la această căutare de refugiu, face aluzie poetul într-o scrisoare adresată Veronichii după moartea soțului ei L Firește, tocmai o atare înțelegere nu prea era de sperat din partea ușuratecei doamne Micle despre care, de altfel, nici Eminescu nu vorbea totdeauna pe același ton entuziast2. La urma urmei, rezultatul încer- cărilor de apropiere a fost o crudă dezamăgire, care s-a suprapus suferințelor cauzate de moartea mamei sale. Tocmai nereușita acestei tentative ne obligă să spunem că trăsăturile mamei dispărute n-au pălit nici o clipă în sufletul poetului; chiar cînd el a reînnoit încercările de a-șî găsi un sprijin și un refugiu — de pildă pe lîngă prietena sa Mite Kremnitz, încercările de acest fel se combinau aproape în mod obligatoriu cu o evocare dureroasă a mamei dispărute. Ca și cînd mama ar fi rămas un ideal feminini pe care poetul căuta să-1 regăsească în femeile care-1 înconjurau. Pentru a dovedi acest fapt, în care nu trebuie să descoperim neapărat ceva anor- mal, e destul să cităm cîteva rînduri din însemnările (Fluchtige Erin- nerungen) prietenei amintite, Mite Kremnitz : «Manchmal schloss er die Augen, wenn wir einander gegeniiber auf dem Confidente sassen und sagte : ,,ich habe sie zu lieb”, oder e r erzăhltemirvonseinerMutter, nach der er sich of t sehnte »s> De la 1876, pînă la 1879, în atmosfera acestei nostalgii ,,dureros de dulce” și înrudite psihicește de la început cu dorul de moarte 4, motivele poeziei O, mamă ... au trecut fără îndoială printr-o lungă perioadă de incubație, deși deocamdată nu se știe dacă existau și ciorne anterioare ultimelor două copii, care sînt aproape identice cu textul definitiv. în orice caz, cînd la 1 ianuarie 188 0 poetul se hotărăște să-și aștearnă elegia pe hîrtie, el o avea de mult gata ; de aceea.poate să scrie atît de repede cele trei strofe, aproape fără nici o ștersătură importantă 5. Dar să nu uităm că, în toamna anului precedent, adică în 1879, s-a mai întîmplat ceva. Veronica, imediat după moartea soțului ei, sosise la București pentru a-i da în sfîrșit lui Eminescu fericirea de mult așteptată. Despre aceste zile (după care se va cristaliza textul definitiv al elegiei) ne înștiințează din nou Mite, cu autenticitatea unui martor ocular : 1 ,,Văzîndu-te — citim într-o scrisoare din vara anului 1880 — am știut că tu ești singura ființă în lume, care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc, are să determineze întreaga mea viață”. Tot acolo : ,,Zîmbetul tău, privirea ta au resfrînt-o [fericirea} asupra unei vieți atît de izolate și de lipsite de fericire, precum este a mea”. (Torouțiu, op. cit., IV, p. 136 — 137). 2 Cf. și versurile finale din Pierdută pentru mine . . . : ,,Spuneți de ea tot răul, de vreți să-nnebunesc/Că-i hetera, un monstru, că-i Satan — o iubesc !” O atitudine dîrză și pasio- nată ca aceea pe care o găsim de multe ori și la Ady față de iubitele sale. 3 Studii și doc. Ut., IV, p. 13. « Cîteodată el închidea ochii în timp ce stăteam față-, în față pe canapea (?) și spunea: ,,o iubesc prea mult” sau îmi vorbea despre mama lux de care îi era dor adesea ». 4 Vezi versul „Și aș fi vrut cu dînsa ca să mă pue-n groapă” în poema Pierdut® pentru mine . . . 5 După părerea lui Perpessicius, ms. A „are toate caracterele unei improvizații repede așternută *pe hîrtie”. 36 LIMBĂ LITERARĂ „Gegen Abend kam J. Negruzzi und erzăhlte, er sei Eminescu und Frâu Micle auf der Strasse begegnet und Eminescu habe sie ihm als seine Braut vorgestellt — obgleich kaum sechs Wochen seit ihres Mannes Tode vergangen wăren. Ubrigens s â b e das Brautpaar so strahlend a u s, dass man ihm n i c h t bose sein konne j sie verlebten augenscheinlich schon ihre Flitterwochen” k Fericirea fu însă de scurtă durată și numai aparentă 2, iar poetul, rămas din nou singur și chinuit de împrejurările vieții, de bănuieli penibile în privința sănătății sale3, nu mai avea altă scăpare decît să-și caute un refugiu suprem într-o nouă manifestare a dorului de moarte 4, adică a unei nostalgii strîns legate de umbra singurei femei la sînul căreia, în copilărie, se simțise într-adevăr fericit. Din această stare sufletească izvorăște, în pragul unui an nou, adică în momentul predestinat cugetărilor retrospective, o improvizație 5 genială care se va transforma imediat în text definitiv : elegia O, mamă ... Toate acestea sînt, firește, fapte binecunoscute, deși în vremea cînd G. Călinescu scria Viața lui M. Eminescu, nu-i stătea încă la îndemînă ediția lui Perpessicius care ne călăuzește atît de bine în labirintul varian- telor manuscrise. în orice caz, am crezut necesar să pun în relief această îndelungată oscilare a sentimentelor poetului, fiindcă sînt convins că în lipsa unor antecedente de acest fel n-ar fi luat niciodată ființă tripticul solid construit, care constituie planul elegiei în chestiune și în cadrul căruia — ca pe un monument funerar roman, cu frontispiciul separat în trei părți de ghirlande mlădioase — sînt înscrise numele a trei morți: mama, fiul și iubita, ca la sfîrșitul atîtor balade populare. Cu aceasta am ajuns la a doua problemă, și anume la forma particulară a acestei elegii. ★ După părerea noastră, și geneza formei poate fi ,,circumscrisă — ca să reluăm expresia lui Perpessicius —în sfera biografiei poetului” 6. Unitatea cea mai mică a structurii pe care o prezintă poezia O, mamă... e fără îndoială strofa de 6 versuri, adică sextina7. Cînd apare însă sextina pentru prima oară în opera lui Eminescu ? în legătură 1 Op. cit., IV, p. 17. „Spre seară a venit J. Negruzzi și ne-a povestit că s-a întîlnit pe stradă cu Eminescu și cu d-na Micle și că Eminescu i-a prezentat-o drept logodnica lui, deși nu trecuseră nici șase săptămîni de la moartea soțului ei. De altfel logodnicii păreau atît de fericiți, încît nu puteai fi supărat pe ei; după cît se pare, își petreceau atunci luna de miere”. 2 „Tu nu m-ai făcut fericit, și poate că nu sînt nici capabil de a fi”, scrie Eminescu iubitei sale, după săptămînile petrecute împreună în toamna anului 1879 (op. cit., IV, p. 137). 3 Despre aceste bănuieli sugerate poetului de Veronica însăși, vezi G. Călinescu, Viața, p. 360-361. 4 Vezi Rugăciunea unui dac (1 septembrie 1879, Cono. Ut.) și Dorința unui dac, poezia publicată, ca var. E, la Mai am un singur dor, și var. E1 care, după Perpessicius, ,,e dedusă de-a dreptul din E”, și care „anticipează și pregătește poemul O, mamă ...” (III, p. 240). 5 Să nu uităm ceea ce spune Perpessicius, în legătură cu var. E1 (menționată mai sus), despre ms. datat din 1 ianuarie 1880 : „O mamă..., improvizată, cu aceeași peniță, cîteva file mai departe” (III, p. 240). 6 Ed. critică, II, p. 169. 7 Despre acest termen, care lipsește din Dicționarul limbii romîne literare contemporane vezi G. Călinescu, Opera, IV, p. 295. OBSERVAȚII ASUPRA POEZIEI O, MAMĂ... DE M. EMINESCU 37 cu această formă, G. Călinescu retrimite la Epigonii și la Memento Mori (cu Egipetul), stabilind totodată că modelul sextinei cu ordinea aabccb a rimelor e de căutat la Gr. Alexandrescu (vezi de ex. Unirea Principa- telor) x. Poeziile semnalate de G. Călinescu sînt însă scrise în versuri trohaice de 16 (15) silabe, iar O , mamă ... în ,,alexandrine romîne” (cu o cezură feminină neelidată la mijlocul versului și cu rime sau clauzule masculine). De cînd datează în istoria versului romînesc obiceiul de a grupa și alexan- drinele în sextine ? Prima poezie a lui Eminescu scrisă în această formăm cu ordinea aabccb, e La Heliade (1867), în care Perpessicius a recunoscut cu dreptate unele ecouri din Poetul murind, traducerea lui Heliade din cule- gerea Nouvelles meditations a lui Lamartine 2. Din elegia lamartiniană care, din cauza conținutului ei, pare a fi lăsat o pecete neștearsă pe sextina eminesciană, merită să cităm măcar o strofă : Lamartine: Le poete mourant La coupe de mes jours s’est brisee encor pleine : Ma vie en longs soupirs s’enfuit â chaque haleine, Ni larmes, ni regrets ne peuvent Farreter, Et l’aile de la mort, sur Fairain qui me pleure, En sons entrecoupes frappe ma dernierc heure : Faut-il gemir? faut-il chanter?... Heliade: Poetul murind A vieții mele cupă se sparse încă plină; în lungi suspine viața-mi se duce și declină; Nici lacrcm’, nici regrete n-o pot întîrzia. în bronzul ce mă plînge, în sonuri precurmate, A morții mînă rece ultima-mi oră bate, Să gem oar’? sau mai bine să caut a cînta? La această strofă elegiacă, în care mai regăsim și alternarea clasică a rimelor feminine și masculine 3, să adăugăm imediat o altă aplicare a formei moștenite de la Heliade : în 1868 Eminescu însuși a tradus în astfel de sextine Hektors Abschied, micul dialog liric scris de Schiller în versuri trohaice de 10 și 9 silabe : Schiller Will sich Hektor ewig4 von mir wenden, Wo Achill mit den unnahbar’n Hănden 1 Op. cil., IV, p. 295-296. 2 Cf. Perpessicius, ed. crit. ,1, p. 257 — 258. Despre forma traducerii lui Heliade vezi declarațiile lui Heliade însuși în Cursu întregu de poesie generale, 1868, I, p. XLVIII. 3 Transformarea versului al 6-lea într-un alexandrin normal e o modificare pe care Heliade a introdus-o sub influența lui Alexandrescu în traducerea lui citită în 1866 la Ateneul Romîn. Despre efectul ce a produs această ,,poesie inedită” a bătrînului poet, vezi mărturiile citate de D. Popovici în Heliade, Opere, I, p. 533. La AleXandrescu, prima poezie scrisă în această formă e probabil Așteptarea (1842). Octosilabul final al lui Lamartine a dispărut și din traducerea anterioară (1845) a lui C. Boliac, fiind înlocuit, în mod ciudat, de un vers trohaic de 11 silabe (cf. Popovici, op. cit., p. 537). 4 Cuvîntul eivig lipsește din textul reprodus de Perpessicius (ed. crit., V, p. 20), ceea ce denaturează cu totul ritmul primului vers din textul german. 58 LIMBĂ LITERARĂ Dem Patroklus schrecklich Opfer bringt? Wer wird Kiinftig deinen Kleinen lehren Speere werfen und die Gotter ehren, ( Wenn der finstre Orkus dich verschlingt ? Eminescu Vrea Ector în vecie să meargă de la mine Unde Ahil cu-a sale neapropiali1 mine Aduce lui Patroclu jertfiri pe ori-ce zi, Cine-o-nvăța copilu-ți în vremea viitoare S-arunce lănci și zeii Olympului s-adoare, Cînd Orcul de-ntuneric în sinu-i te-o-nghiți. La leagănul sextinei eminesciene stăteau deci de la început două umbre : un „poet murind” și un erou gata să coboare „la rîul stygic de glorie urmat”. Prezența acestor figuri aproape simbolice explică în mod convingător de ce reapare tocmai această formă și în Memento mori, în toate aceste cazuri ordinea rimelor — moștenită din literatura franceză2 — rămîne însă neschimbată. Pentru a explica geneza fazei a doua, carac- terizată de apariția rimelor împerecheate, trebuie să ne gîndim — afară de influența posibilă a unor modele străine5 — la o interesantă evoluție interioară. Ar fi o greșeală să nu presupunem un fel de încrucișare între sextina originală cu ordinea aabccb și anumite alexandrine de tip dramatic cu rime împerecheate. Alexandrinele dramatice de acest fel le găsim la Eminescu în anii 1868—1869 (epoca traducerii poeziei lui Schiller) și în fragmentele piesei Mira, iar mai tîrziu și în Melancolie, care nu e decît o nouă variantă a monologului lui Ștefan din piesa amintită4. Cu Melan- colie „genul” monologului liric scris în alexandrine cu rime împerecheate pătrunde în mod statornic în opera poetului (cf. Departe sînt de tine, Des- părțire, Din valurile vremii etc.). Totodată preferința rimelor împerecheate începe să-și exercite acțiunea și asupra sextinelor care se nasc în această perioadă, în preajma anului 1876 — 1877. Din toamna anului 1876 datează, precum am văzut, poema postumă Pierdută pentru mine ... (sextine cu ordinea aabbcc}, iar în cursul anului 1877 s-au redactat primele ciorne în sextine ale Rugăciunii unui dac5 . De forma acestor poeme (faza a doua) se deosebesc sextinele din care se va țese O, mamă,.. (faza a treia) numai prin trei particularități: a) o simplificare extremă a metrului, adică a alexandrinului romînesc ; b) predominanța rimelor masculine; c) ivirea unui fel de refren la sfîrșitul fiecărei strofe. Să examinăm pe scurt fiecare din aceste particularități. 1 Despre acest cuvînt și accentul său datorit lui Pcrpessicius, vezi ibid. 2 Despre sextinele franceze cu rime alternate {aabccb, aabaab, ababcc, aabebe) vezi W. Suchier, Franzosische Verslehre auf historischer Grundlage, Tubingen, 1952, p. 187 — 188. 3 Sextinele cu ordinea aabbcc sînt rare la francezi (Suchier, op. cit.), însă destul de frecvente în literatura germană, de ex. la Lessing (An die Kunstrichter, Der Schlaf etc.). Ia Herder (Das nene Lied, Palăstina), la Burger {Das Mddel, das ich meine) etc. 4 Despre filiația textelor, vezi ed. Perpessicius, I, p. 368 și urm. 5 Ibid., II, p. 75 și urm. OBSERVAȚII ASUPRA POEZIEI O, MAMĂ ...DE M. EMINESCU a) Ritmul. —Vom împărți alexandrinele în emistihuri. Metrnl însuși, cu ritmul Tui iambic, e reprezentat de realizarea A, adică Z Z O, mamă, dulce mamă (acatalectică) o Z^ Z Z la tine tu mă chemi (catalectică). E interesant de notat că emistihul catalectic se identifică perfect cu ritmul iambic ^z^Z^z pe care-1 cunoaștem din Uf ai am un singur dor1, ceea ce a și permis poetului să intercaleze în 0, mamă... unele expresii și formule ritmice aplicate anterior în var. E1 a poeziei amintite, ms. 2276, 41 : ,,Simțind cum teiul meu / Asupră-mi umbrește,/Eu voiu dormi mereu / Mereu el va Crește” (vezi p. 244). Ritmul iambic binar (ozuzoz[u]) predomină în poezia întreagă; afară de realizarea perfectă a metrului, nu găsim în O, mamă ... decît o singură variantă deosebită, și anume aceea în care sînt numai două silabe accentuate : a 2-a și a 6-a. Astfel se obține realizarea B, adică u Z U Z M Pe freamătul de frunze (acatalectică) / u > de toamnă și de vînt (catalectică). Aceste două variante2 dau naștere la 4 combinații, dintre care combi- nația mixtă AB e atestată de 7 ori (vezi 1, 3, 7—10, 14), combinația omo- genă AA de 5 ori (vezi 5—6, 12,18), cealaltă combinație omogenă, adică BB de 4 ori (vezi 4, 14, 15, 16), în sfîrșit combinația mixtă BA numai de 2 ori (vezi 2, 17). Din punctul de vedere al armoniei eminesciene, faptul cel mai important e fără îndoială predominanța realizărilor pur iambice la sfîrșitul fiecărei strofe și numărul ridicat al pasajelor de o remarcabilă omogenitate ritmică (vezi 5—6, 7—10, 11—2,13—4, 15—6). E intere- santă și repartizarea diferitelor posibilități după emistihuri. în emistihul I realizarea A e atestată de 12 ori, iar B de 6 ori, pe cînd în emistihul II 1 Vezi indicațiile ritmice ale poetului însuși: III, p. 241, 280, modelul metrului aplicat în această elegie pare să fi fost unul din cîntecele lui Mignon, de Goethe : Nur wer die Sehnsucht kennt, M Z — u ~ Weiss, was ich leide, Z Z Allein und abgetrennt Z Z Z Von aller Freude. Z Z Corespondența în chestiune am semnalat-o în treacăt în studiul meu Le origini italo-greche della versificazione rumena (Roma, 1939, p. 27). 2 Firește, nu toate ,,ictus”-urile sînt de aceeași intensitate. în emistihul ,,tu vei dormi mereu”, ,,ictus”-ul întîi e desigur mai ie 3anncKM. Jirnn HM. Pepițena. t. 93. JlenuurpaS, 1954. 2 Cf. G. Ibrăileanu, Studii literare, 1931, p. 191 — 192. PROBLEMA STUDIERII SUBSTANTIVELOR DIN POVEȘTILE LUI CREANGA (53 Uneori numele proprii sînt incluse în anumite expresii eufemistice. Cf. de pildă nenea Martin sau moș Ursită cu sensul de „urs”. După cum vedem, categoria substantivului joacă un rol foarte însem- nat în procesul de creare a povestirii. Denumind cele mai variate feno- mene și fapte, legate de activitatea omenească, importanța substantivelor sporește atunci cînd ne gîndim la posibilitățile lor derivative și de formare a diferitelor expresii frazeologice. Puterea de expresie a unor asemenea îmbinări crește mai ales în cazul comparării noțiunilor care sînt îndepăr- tate prin semantica lor. Cf. ... Se înfățoșară și Ivan înaintea boierului cu turbinca plină de draci, care se zbateau ca peștii în vîrșă (Iv. T. 244/ 8—10). Scopul pe care-1 urmărește autorul în asemenea situații este acela de a face mai accesibile pentru cititori și ascultători noțiunile și faptele neobișnuite, supranaturale, cu care are el de-a face atunci cînd își desfă- șoară firul povestirii. Pentru a-și atinge țelul urmărit, Creangă recurge la diferite categorii de substantive (arhaisme, regionalisme, termeni ai profesiunilor etc.). în marea majoritate a cazurilor însă Creangă nu depășește limitele îngă- duite de limba literară. Cercetarea amănunțită a diferitelor părți de vorbire, introduse în operele literare, înlesnește caracterizarea generală a vocabularului și — mai larg — a sistemului lingvistic al unui scriitor. GLOSAR REGIONAL Regiunea Pitești (comuna Stănești, raionul Curtea de Argeș) * aicisă, adv. =aici: pune-l aicișa. areăpa, interj. = strigăt cu care se îndeamnă oile să se adune la un loc, grămadă. areăpa, s.f.sg. = extremitate a turmei de oi : stai la areapă, să nu treacă oili hotarul. Expr. a da o areapă = a aduna turma cînd e prea împrăștiată, a deplasa o extre- mitate a turmei spre centru: trebuie să dau o areapă, că s-a împrăștiat oili și le pierz. BĂL Aș, -e, adj. = 1. (despre oameni) bălai, cu fața plină de pistrui sau de pete albe. 2. (despre animale, mai ales despre oi) cu părul alb, și cu botul alb-galben; nume ce se dă oilor albe. bâtăie, s.f., în expr. cu bătaie = se spune despre marfa care cîntărește ma mult decît se plătește : ți-am cîntărit cu bătaie și tot nu ești mulțumit. BONTĂT, -ă, adj. = încrezut, fudul. botOrnită. botornițe, s.f. = botniță prevă- zută cu cuie pe partea exterioară, care împiedică vițelul să sugă. * O parte din locuitorii acestei comune, ca și ai comunelor învecinate, sînt originari din Transilvania, după cum dovedesc ono- mastica (Ungureanu, Ungurenuș), toponimia {Berevoiești-Ungureni, alături de Berevoiești- Pămînteni), etnografia și folclorul (portul asemănător cu acela al mocanilor sibieni, apoi numele ungureasca sau ungurica al dan- sului popular ,,de doi”), precum și vocabu- larul (bitușcă, bleh, fochi, laibăr etc.). BOTÎ, boțăsc, vb. IV tranz. = a se aține la oi, dintr-o parte, pentru a schimba direcția turmei. BUR, s.n.sg. = ploaie măruntă și deasă, “"bură. BURDUȘiCĂ, burdușele, s.f. = burduf mic fă- cut, de obicei, din bășica porcului. CADORisf. cadorisesc, vb. IV tranz. = (con- struit cu prep, cu) a face cuiva cadou : te-o cadorisi și el cu ceva. CAP. s.m., în expr. capu Iu crai — persoană importantă, suspusă: n-o fi el capu lu crai, să mă plec în fața lui 1 CARAPĂncă, carapănci, s.f. — femeie proastă care merge urît, împiedieîndu-se. CĂMtN. cămine, s.n. = loc de casă, care are ieșire la drum. CĂȘCĂVĂLĂ . cășcăvăli, s.f. = cașcaval rotund făcut în veșcă. cătăre, s.f., în expr. a avea cutare — (desprf obiecte) a se folosi numai într-un anum' fel, după rostul lui: vezi că opincili ( cătare: să n-o încalți pe cea stingă în cioru drept. j CERUL1U, -ie, adj., în expr. albastru-cerul de culoarea cerului, albastru descins, (substantivat, n. ) vopsea de culoare al- bastră deschis : mi-ar trebui niște albas- tru-ceruliu pentru fotă. chelhănI, chelhăn și chelhănesc, vb. IV in- tranz. = a fi lihnit de foame, a flămînzi. chibrîc, chibricuri, s.n. = băț de chibrit. GLOSAR REGIONAL 65 ’CHXBRlCĂ, chibrice, s.f. = cutie de chibrituri. CHIL, s.n., în expr. a trage chila = a trage chiulul. chImnită, dhimniți, s.f. = pivniță. COĂRDĂ, coarde, s.f. = unul din cele patru ' minere ale berbecului de bătut pari. COĂPTĂ, coapte, s.f. = turtă făcută din mă- măligă coaptă pe plită. COCOLOș, cocoloașe, s.n. (de obicei la pl.) = știuleți mici de porumb cu boabe de cali- tate inferioară care se folosesc numai pen- tru hrana animalelor. COSCĂI, s.f.pl., în expr. mtnca-te-ar coscăili = imprecație adresată copiilor cînd sînt cer- tați. COSTORÎ, costoresc, vb. IV tranz. = a aduna cu lingura resturile de pe fundul ceaunului. CRUCE, s.f., în expr. cruce întreagă = bărbat; cît crucea de Vlașca = înalt, voinic, lungan. CUJBf, cujbcsc, vb. IV refl. = a se speti călind o povară sau muncind prea mult. CULEGĂTOR, culegătoare, s.n. = prăjină des- picată la un capăt, cu care se culeg fruc- tele. ^CONTRE, s.f.pl., în expr. a face contre = a se lua la harță, a provoca scandal, a se în- contra. cruziciUne, cruziciuni, s.f. = 1. fruct crud, necopt; 2. mămăligă nefiartă. DĂDĂUș, dădăușuri, s.n. = ghețuș pe care se dau copiii iarna. pĂSCHEULĂ, pers. 3 dăscheulează, vb. I refl. = (despre . o mobilă) a se dcscleia. dEvlă, devie, s.f. = epitet dat porcilor urîți, slabi. diveseălă, s.f., în eXpr. a face diveseală ; vezi a divesi. DlVESf, divesesc, vb. IV tranz. = a consuma ceva fără economie, a face risipă : noru- mea îmi divesește toată leguma. DOG, dogari, s.n. = taler rotund de lemn pe care se toacă zarzavatul sau se toarnă mămăliga; fund. EASOLf, fasolesc, vb. IV refl. = (despre piele) a se coji : mi s-a fasolit fața dă vînt. ?UGi, vb. în expr. fugi cu ursul (ca sperii copiii) ! = nu minți 1 nu exagera ! nu te. lăuda ! â - C. 2682 flENDERITĂ, flenderițe, s.f. = (depreciativ) fe- meie îmbrăcată orășenește; orășancă. flentIc, flentice, s.n. = bucată de stofă care s-a rupt din haină și atîrnă în jos. FRECUȘ, frecușuri, s.n. = obiect casnic (ase- mănător unui făcăleț) făcut dintr-un băț de brad cu cîteva rămurele retezate scurt la un capăt, care servește la frecatul urzicilor și al lobodei. FUNDEi, fundele, s.n. = partea de jos a unei căpițe sau clăi de fîn. furcută, furcuțe, s.f. — unealtă de pescuit făcută dintr-un băț care are la capăt cî- țiva dinți de fier ce se înfig îd pește. FUSCĂ, fuște, s.f. = lujer înalt de ceapă cu flori în vîrf. FUSCĂlăie, fuscălăi, s.f. = (depreciativ) fe- meie înaltă și subțire. galbăn-ruginIT, adj. = de culoarea ruginii» galben-ruginiu. GHETĂUș, ghețăușuri, s.n. = ghețuș. GIUHĂT, s.n., în expr. a da giuhat = a face risipă, a consuma ceva fără economie: cum dai tu giuhat, îmi termini untura într-o lună dă zile. GÎNJOs, -oasă, adj. = (despre un lemn) care se rupe greu, care se crapă greu cu toporul. GLONȚ, gloanțe, s.n. (de obicei la pl.) = mere mici și proaste. GoniTOR, gonitori, s.m. — insectă care înoată învîrtindu-se repede, la suprafața apei, gonită (Gyrinus natator). GUGUMAN, gugumani, s.m. — mîncăcios, mîn- cău. gUră, s.f. în expr. gură la apus — se spune cînd, după ploaie, pe cerul acoperit de hori apare o deschizătură spre apus, o parte de cer senin, semn că un timp nu va mai ploua. GUȘTER, gușteri, s.m. — epitet dat unui porc slab, jigărit. GUȘTERUL, gașterei, s.m. — epitet dat unui purcel slab, jigărit. HÂZNĂ, s.f., în expr. a avea haznă = a avea o plăcere, o satisfacție deosebită: i-a spus vo cîteva, d-am avui haznă. HĂLPĂNf, halpăn, vb. IV tranz. = a mînca lacom, cu zgomot; a hăpăi. 66 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR HĂT, s.n., în expr. a se ține hăț de băț = a se ține scai după cineva. herbelă, herbelez, vb. I refl. = a-și aranja, a-și pune îmbrăcămintea în ordine. hot<5s, -oasă, hoțoși, -oase, adj. = care fură cînd are ocazia. hurlubUt, adj. m. sg. = (despre păr) ciu- fulit, vîlvoi, zbîrlit. hurlubuIT, adj. in. sg. = hurlubui. IA, adj. = da. (Cuvîntul este rar folosit, numai de bătrînii din corn. Corbi, raionul Argeș). IXPrE, adv. = anume, înadins ; expres. ÎMBĂRBURĂ, îmbărburez, vb. I refl. = a se murdări (cu ceva) pe față. I ÎMPOMA, împomez, vb. I tranz. = a sădi pomi pe un anumit loc: grădina o împoinez la toamnă cu pomi. I ÎMPOMAT,-ă, adj. = (despre un teren) sădit cu pomi fructiferi. ÎNCÎRCOMĂ, incîrcomez, vb. I refl. = a lua ceva greu în spate: am dăstule dă dus, nu poci să mă mai incîrcomez și cu tine. ÎNCÎRLIGĂTVRĂ, încîrligături, s.f. = animal slab, slăbănog. încrosniăT, -ă, adj., vezi păcat. ' ÎNCRUZÎ, pers. 3 încruzăște, vb. IV refl. = (despre mămăligă) a rămîne crudă (dacă este oprită din fiert). / ÎNDEMNĂ, îndemn, vb. I tranz. = (cu pri- : vire la foc) a face să ardă mai intens. ÎNTĂLÎIĂT, -ă, adj. = moale, lipsit de energie. ÎNTIGNIT, -ă, adj. = liniștit, netulburat, tihnit. ÎNTOĂRCE, pers. 3 întoarce, vb. III refl. = (despre fîn) a deveni moale, umed, așa cum a fost înainte de a-l usca. ÎNVÎCĂLl, învîcălesc, vb. IV tranz. = a aduna vitele numai pe un anumit loc, a nu le lăsa să umble pe toată pășunea. JlGODl, pers. 3 jigodește, vb. IV intranz. = (despre cîini) a se îmbolnăvi de ji- godie (rapăn). JNEĂPĂN, jnepeni, s.m. = pom ros, rupt, uscat: ce prune să mai facă jneapănu ăsta*! L1H0TĂ, s.f. sg. = mulțime de oameni. LiHOTlT, -ă, adj. = lihnit de foame. Lovf, lovesc, vb. IV tranz. = a da, a plăti cuiva mai puțin decît merita : i-am muncit dă m-am spetit și m-a lovit cu douăzeci dă lei. / MĂTĂSÎ, pers. 3 mătăsășle, vb. IV intranz. = a da mătasea la porumb : după ploaia asta imediat mătăsăște porumbii. MÂTOREl, -ică, adj. = matur, trecut de tine- rețe. mătăgăie, s.f. pl. = mațe. MESTECĂr, mestecare, s.n. = făcăleț cu care se mestecă mămăliga. MișcoTl, mișcotesc, vb. IV intranz. = a se mișca tot timpul, a se foi, a nu avea as- tîmpăr. MÎIE, mii, s.f. = femeie mîndră (corn. Corbi, raionul Argeș). MOLCEĂG, adj. m. sg. = (despre fîn) moale, care nu e uscat bine. MOTlSCĂ, moț iști, s.f. = legăturică în caic se țin bani, mărunțișuri etc. MUCOĂre, mucori, s.f. = tînăr necopt la minte; mucos. MUHĂI, muhaie, s.n. = căciulă urîtă, prea mare, diformă. NĂcĂFlu, năcăfii, s.m. = nătărău, prost, nă- tîng. NĂFĂCĂI, năfăcîi, vb. IV intranz. = a merge greu prin noroi sau prin zăpadă. NĂFĂCÎI, vb. IV intranz. v. hăfăcăi. nejudecăT, -ă, adj. = nesocotit, nechibzuit. netereăză, netereze, s.f. = femeie proastă, toantă. nevîrcă, nevtrci, s.f. = femeie toantă, proastă ; netereăză. NEBUN, -ă. adj., în expr. nebun în dungi = nesocotit, nechibzuit, repezit, rău, ne- înțelegător. OBĂDĂT, -ă, adj. = curb, încovoiat. PĂCĂT, s.n., în eXpr. păcate amărîte I sau pă- cate încrosniate! exprimă compătimirea și regretul în legătură cu o nenorocire, cu o situație grea a cuiva. PĂMÎNTl, pămîntesc, vb. IV refl. = (despre zlătari) a se stabili undeva. păstrăm!, păstrămesc, vb. IV tranz. = a face pastramă din carne de miel sau de oaie: păstrămesc mielul. piunI, pers. 3 piune, vb. IV intranz. = a piui. pișcurăT, adv. = tors neuniform, cu îngro- GLOSAR REGIONAL 67 șări și subțieri: nu mai toarce, fată, pișcu~ rat 1 POJîi’Ă, s.f. sg.=piele vopsită roșu cu care se ornează marginile, umerii și buzunarele pieptarului. P0MOST, pomosturi, s.n. = loc de casă cu ieșire la drum; v. cămin. povîiEli, s.f. pl. = marginile blănii de miel, care nu au lină și care din această cauză nu se pot folosi la confecționarea căciu- lilor și a pieptarelor. proscăi, s.n. sg. = ninsoare puțină. pUne, vb. III, în eXpr. a pune buza = se spune despre un copil supărat care e gata să plîngă; a pune coadă la oală = a găsi un motiv pentru a-și justifica refuzul. răpciVne, răpciuni, s.f. = om lacom, ne- sătul. răscăbăiă, răscăbăiez, vb. I refl. = a se așeza dezordonat, cu brațele și picioarele desfăcute: mai stringe-te, mă, ce te-ai răscăbăiat așa d-ai umplut tot patu! răsflocit, -ă, adj. = răsfățat, rîzgîiat. RĂSFLOCl, răsflocesc, vb. IV tranz. = a răs- făța, a rîzgîia. .răzbate, răzbat, vb. III refl. = a munci mult, a se strădui mult în viață; p-atunci te răzbăteai, te speteai muncind toată viața și tot sărac rămineai. rischItă, rischite, s.f. (de obicei la pl.) = faptă sau gest neserios, comic; cara- ghioslîc. Rîie, s.f., în expr. a face rîie pe inimă = a-i fi necaz de ceva, a fi invidios pentru ceva. rînced, adj., în expr. rînced cu muced = se spune despre două lucruri care nu se po- trivesc sau despre două culori care nu se asortează. sădie, sădii, s.f. = butaș de salcie. SCOBĂCi, adj. m.sg. = (despre lemnul de lucru) puțin curbat sau care nu are suprafața ne- tedă : lemnu ăsta e scobaci, nu e bun dă SECTENVRE, s.m. = septembrie. STEREGlu, s.n. sg. — țurțur de funingine care rămîne pe coș sau în podul casei agățat de acoperiș; steregie. SULĂ s.f., în eXpr. sulă pentru amnar ! se spune cînd ceri un obiect și ți se oferă un altul nepotrivit. Șatră, șetre, s.f. = acoperiș mobil făcut din șiță. SETrută, șetruțe, s.f. = diminutiv de la șatră : șetruțe pentru acoperit cărămida. SOALĂ, șoale, s.f. = 1. verișoară; 2. prietenă, SONTROP, -oapă, adj. = șchiop, șontorog. STOALFĂ, ștoalfe, s.f. = femeie urîtă, boccie. TEBLET. teblețe, s.n. = ghiozdănel confecționat din lînă sau din pînză : iau mîncare în tebleț. TESCOĂVĂ, teșcoave, s.f. = pungă de piele în care se țin diferite obiecte; geantă, tașcă.. ticluIT, -ă. adj. = (despre oameni) ordonat,, meticulos. TIMBUR1T, -ă, adj. (uneori adverbial) = (des- pre fotă) întinsă perfect, fără crețuri fotă timburită; pune fota timburit. Tîrcoăvă, lîrcoave, s.f. = om înșelător, min- cinos. tîlhocI, ttlhocesc, vb. IV refl. = a se spăla mult, cu apă multă. TOBlscĂ, tobiști, s.f. = epitet ce se dă vi- țeilor, de obicei celor care au burta mare.. TRĂNCĂNĂu, trăncănăi, s.m. = om înalt și prost. trÎnși, s.m. pl. = hemoroizi, trînji. trUdă, trude, s.f. = om slab, incapabil: nu știu ce să mă fac cu truda asta de Pătru. tuslOS, -oasă. adj. = (despre îmbrăcăminte) murdar, îmbîcsit de praf și de grăsime. tuslUc, tuslucuri, s.n. = haină murdară, urîtă, veche. TUTUNĂR, tutunari, ș.m. = om care fumează mult. TEViEr, țeviere, s.n. = cadă de răcire prin care trec țevile la alambic. TOLOĂBĂ, țoloabe, s.f.= țoală sau haină veche, ruptă. VLAJOĂGĂ, vlajoage, s.f. = nuia. vatră, s.f., în eXpr. a fi pe vatră = (des* pre lehuze) a sta șase săptămîni în casă după naștere. \ -68 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR ZLE1, zleiesc, vb. IV tranz. = a seca o fîntînă pentru a o curata. zangloăvă, zangloave, s.f. = lucru de mică utilitate, fleac, mărunțiș. zăborInă, s.f. = borhot de prune. Material cules și redactat de ION MOISE și pregătit pentru publicare de ELENA CIOBANU Regiunea Oradea (raionul Lunca Vașcăului) Materialul lexical pe care-1 publicăm a fost adunat în cursul unor anchete dialectale pe teren, întreprinse în cursul anilor 1955 — 1956 în localitățile: Poiana, Griștior, Călugări, Izbuc, Cîmp, Briheni, Sîrbești, Stei (astăzi orașul dr. Petru Groza), Sediște, Șidiștel, Hîrsăști și Băița, situate în Valea Crișului Negru, la poalele munților Bihorului. Acolo unde cuvîntul nu a fost înregistrat decît în una sau două comune, precum și acolo unde definiția este ilustrată cu exemple, se indică localitatea. Cuvintele la care nu se arată localitatea circulă în toată regiunea indicată. abrăcălI, abrăcălesc, vb. IV tranz. = a da abrac la cai: abrăcălesc caii. abzîce. abzlc, vb. III = a renunța la ceva: abzic d'e t'ine și d'e toată averea voastră (Călugări). abzîcere, s.f. = renunțare la ceva : dacă nu lucri pămîntu trebuie să-ți dai abzîcere d'e el (Călugări); ș-o dat abzîcere d'e avere (Cîmp). ăcrâ-cE, pron. = orice (Criștior). ADĂRMĂLi, adărmălesc, vb. IV refl. = a merita, a se plăti: nu să adărmăleșt'e să merji pă acolo păntru Mimica toată (Cîmp). adăTui, adătuiesc, vb. IV tranz. = a aranja, a potrivi: adătuiesc haina să steie bine pa t'ine (Cîmp, Izbuc). ADĂTUlT, -ă, adj. = aranjat, îngrijit, pus la punct. ad'eu, ad'eie, s.n. = (învechit) tun. adtIjs, s.n. sg. = (la cal) năduf (Șidiștel). Sinonime : chehe, guturăr, suspin, șoricei. adojălă, adojeli, s.f. = petec de pînză adău- gat la mînecă pentru a o lărgi; clin (Ștei, Șidiștel) : bagă adojălă la mînecă. Sino- nime : clin, 1 a r j â 1 ă, s p i ț. agCst, s.m. = luna august (Cîmp, Călugări, Izbuc). aieră, ăier, vb. I intranz. = a sufla, a bate : vîntură cu lopata după cum ăieră vîntu (Șidiștel). aierăT, s.n. sg. = aerisire (Cîmp, Șidiștel) : o pus hainele afară pă gard, la aierat (Cîmp). /AiET, -ă, adj. = (despre mîncare) pipărat, care are prea mult ai (= usturoi). AJUTĂT, -ă, adj. = ridicat, înclinat (Cîmp, Șidiștel) : pă und’e-i pămîntu mai ajutat să scurje apa (Șidiștel). alb!, albesc, vb. IV tranz. = a spoi, a vărui (Băița). albOc, -oâeă, adj. = (despre om) «albicios (Briheni, Cîmp). alboiET'ic, -ă, adj. = (despre om) albicios (Po- iana). ALDĂS, aldașuri, s.n. = dar ce aldâș d'e prunc aveț ! (Cîmp). ALDUi, alduiesc, vb. IV tranz. — (sens figurat) a înjura, a blestema, a afurisi. alinare, s.f. = astîmpăr : nu-l prind'e starea și alinarea pă prunca aista (Șidiștel). alipuIt, -ă, adj. = liniștit, domolit, astîm- părat. alunîșT'e, aluăișt'i, s.f. = pădurice, desiș de aluni (Ștei). Sinonime : alun iș, t u f â r. |amirOsurt, s.n. pl. — mirodenii (Briheni, ' Cîmp, Izbuc): bagă făt felu d'e amirosuri în colaci (Cîmp). } AMisTuI, amistui, vb. IV refl. = a se ascunde, a dispărea, a se face nevăzut. andălitură, andălituri, s.f. — începătură, lu- cru abia început. ând'ireT'e, adv. = în altă parte, aiurea (Cîmp, Izbuc). | ANiMfCA, adv. = în zadar. apatIcă, s.sg. — mîncare ,care conține mult GLOSAR REGIONAL 69 lichid : îi prea zămoasă, îi mima apat'ică mincarea asta (Cîmp). ar^le, adv. = în zadar, degeaba (Cîmp, Izbuc): numa arele ț-o făgădit dacă nu ț-o dat (Cîmp). arIci, s.m. sg. = cancer. arind'EN, s.m. vezi arind'ihe (Poiana). ■arInd'ine, arinzifii, arinzi, s.m. = arin negru. arIpă, aripi, s.f. = (la ciur) vînturătoarc (Po- iana, Ștei). Sinonime : c ti p e, lingurile vîntului, lopățelile v î n t u- 1 u i, m o r i ș c ă. arminitine. s.m. (Cîmp) vezi arind'ine. AST'lTĂ, așt'ițe, s.f. = așchie. AST7CVTĂ, așt'icuțe, s.f. = așchiuță. AZBORÎ, azbdr, vb. IV tranz. = a doborî (Criștior). BAB-USCĂ, babușt'e, s.f. = andrea (Ștei). Si- nonim : i n d r i â u ă. BAClTĂ, bacițe, s.f. = lingură mare, polonic (Poiana). BAD'l’C, s.n. sg. = tuci. badOc, badoace, s.n. = vas de tinichea, bidon (Izbuc, Ștei). BĂGĂ, bag, vb. I tranz., în expr. a băga griul = a semăna grîul. BAiEs, baieși, s.m. = 1. miner; 2. (la tribu- nal) pîrît (Izbuc). baNEt, banet'e, s.n. = baionetă. BANTAL1, bantalesc, vb. IV tranz. = a devasta o casă, a fura totul din casă. bărbă, bărbi, s.f. = 1. fuior de calitate in- ferioară ; 2. mătasea porumbului (Călu- gări, Criștior, Izbuc). Sinonime : chică, c o â m ă, mu s t e â ț ă, p ă r. bărșon, s.n. = 1. catifea; 2. șirag de măr- gele (Poiana). BARTURlE bărturii, s.f. = borul pălăriei. Sinonime : gâr d'ină. bataturî, bataturesc, vb. IV tranz. = a tivi (pînza). Sinonime: rupturi, tivi. batEle, s.f. pF. = nicovala și ciocanul pentru coasă (Băița). băttre, bat'iri, s.f. = pedeapsă, blestem (Bri- heni, Cîmp, Izbuc). BATRÎNCĂIE, s.f. = termen ironic, de bat- jocură, pentru o femeie bătrînă și slabă (Ștei, Șidiștel). Sinonim : b a t r î n o â că. BATRÎNCĂU, batrîncăi, s.m. = bătrîn slăbă- nog (Șidiștel). BATUCITOr, batucitoare, s.n. = mai cu care se bătătorește pămînlul (Izbuc). Sinonime: p i s ă t o r, butuc, m a i. băbură, băburi, s.f. = (la cuptorul casei) un fel de coș, făcut din nuiele, prin care fumul se ridică în pod. BĂCUiET, băcuiețe, s.n. = un fel de traistă, improvizată dintr-o față curată de pernă, în care femeile pun merinde și obiectele necesare cînd pleacă la tîrg și care se poartă pe cap sau subsuoară (Cîmp, Ștei, Șidiștel). BĂISĂG, s.n. sg. = minerit. BĂLTĂRlE, băltării, s.f. (Criștior, Izbuc), vezi barturie. BĂTUCEĂLĂ, bătuceli, s.f. = bătătură la mîini sau la picioare (Briheni). Sinonime : b ă- t u cit tir ă, b ă t ă t ti r ă. bejăr , bejari, s.m. = birjar, căruțaș (Ștei). Sinonime: b i r i ș,* c ă r ă ti ș, cociș. BELECHETUIĂLĂ, belechetuieli, s.f. = 1. căp- tușeală (la haine). Sinonime: belej, d ti f 1 ă ; 2. r a m ă, toc de fereastră (Cîmp). BELECHETUl, belechetuiesc, vb. IV tranz. = a căptuși (Călugări). Sinonime: a duflăli, a căptuși. belEJ, belejuri, s.n. = căptușeală. Sinonime : belechetuiâlă, d ti f 1 ă, c ă p tu- șe ă 1 ă. BELEJlT, -ă, adj. = (despre îmbrăcăminte) descheiat, dezordonat: nu sta cu haina belejHă (Cîmp). bend'Eu, bend’eie, s.n. = burtă. ’besIcă, beșici, s.f. = membrana în care e. învelit copilul cînd se naște, placentă (Ștei). Sinonim : sălaș. bEucă. beuci, s.f. = spărtură mică, gaură mică făcută într-un ulcior (Cîmp). bIbolă, bibole, s.f. = bivoliță (Briheni, Ștei). BlBOLlc, bibolici, s.m. = vițel de bivol (Criș- tior). Sinonim : b i b o 1 ti ț. BIBOLCT, biboluți, s.m. = vițel de bivol. Si- nonime : b i b o 1 i c, b i b o 1 â ș, v i ț ă 1 de b i b o 1. bică,u> s.n. = ovăz cosit verde, coșolină 70 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR (Cîmp, Poiana, Ștei): Sinonime : o v ă s verde, tocormăn. bichișeie, s.n. = 1. pietricică; 2. cremene (Criștior). BiFlu, bifii, s.m. (Cîmp, Izbuc), vezi buftu. BfRSOiT, s.n. sg. = tobă; cartaboș (Băița, Criștior). Sinonime : b i ș e u că, boș, cutcușe, g h i n ii ș e, cardaboș. BișfîucĂ, bișeuce, s.f. = tobă ; cartaboș (Izbuc). Sinonime : b 1 r ș o i t, boș, cutcușe, g h i n u ș e, . c a r d a b 6 ș. BIT'ISr, bit'eri, s.m. = hoț, tîlhar, pungaș (Cîmp, Izbuc). BITIClETĂ, bițiclet'e, s.f. = bicicletă. bIticlă, bițicle (Călugări, Izbuc, Ștei), vezi bițicletă. BIZĂLMĂ, s.f. sg. = bizuială, încredere : toată bizâlma-i în t'ifie (Cîmp); nu poț merje pa bizâlma ei (Criștior). BÎD'IGÂI, s.m. pl. = chiloți (Cîmp, Călugări, Ștei). Sinonim : chiloți. BÎD'IGOĂie, bîd'igoi, s.f. = pasăre de pradă mai mare decît uliul (Cîmp, Izbuc, Poiana)- Sinonim : b u d u g ă u. BÎRdtgoăla, adv., în eXpr. să dă d'e-a bîrd'- igoâla = se dă de-a rostogolul (Criștior). bîtoăcă, bitâci, s.f. = bîtă mare (Cîmp, Izbuc, Ștei). BÎTOs, -oăsă, adj. = fibros : îi prea bîtoâsă mazărea asta, îi prea ațoăsă (Cîmp). Sino- nim : a ț 6 s. BLOCTORÎ, blocioresc, vb. IV refl. = a se bălăci, a se juca în apă. BLOCIORÎTĂ, adj. f. = (despre apă) tulbure. blocioritUră, s.f. sg. = apă tulbure (Cîmp, Călugări). BLONCĂNi. bloncănesc, vb. IV intranz. = cînd olu-i puțin gol d'e apă și clat'itii d'e el să zice că bloncănâșl'e olu (Izbuc). BLONCIUrOs, -oăsă, adj. = noduros, plin de no“ duri (Cîmp, Călugări). BOĂre, s.f. sg. = parte, părere (Cîmp, Călugări, Izbuc) : d'e boarea noastră poat'e face ce vrea (Cîmp). BOB, bobi, s.m.’ = mugur (Poiana, Șidiștel). Sinonime : m â g ur, p u p. BOB istocEșT'e, adv. = cu neîndemînare : lucră bobistoceșt'e (Șidiștel). BOBONi, bobotesc, vb. IV tranz. = a vrăji, a fermeca. BOBONlT, -ă, adj. = vrăjit, fermecat cu far- mece (Călugări, Izbuc, Ștei). boborCză, s.f. pl. = colțișori la creasta cocoșului: creastă cu mai mult'e boboruză (Călugări). bObotă, adv., în expr. copt în bobotă = copt în grabă, pripit, forțat (Cîmp, Izbuc). bocălă, bocale, s.f. = fedeleș, butoiaș (Călu- gări). Sinonime : b u t o i e ș, h ar d a uâș, h a r d â u. BOCSALf, bocsalesc, vb. IV tranz. = a văxui (ghetele). bodăc, bodace, s. n (Băița, Cîmp), vezi budâc. BOD'ilăraș, bod'ilarășe, s.n. = pungă pentru bani, portmoneu. Sinonime : b ii c s ă, p a t â ș c ă, portofel, piingă. bodrigăriu, s.n. sg., îmexpr. fin cu bodriga- riu = fîn cu rogoz, fîn de proastă calitate. Sinonime: bodroăje, drungâriu, fîn rău. BODRIGĂROS, adj. m. = (despre fîn) cu rogoz (Cîmp). Sinonime: bodrogos, d r un- gă r 6 s . BODRÎNGĂR, s,n. sg. (Briheni), vezi bodrigăriu. rodrîngarOs, adj. m, (Briheni), vezi bodri- găros. BODROĂJE. s.n. pl. = fîn cu rogoz (Criștior, Ștei, Șidiștel): ii numa bodroăje finu aista (Criștior). Sinonime: bodrigăriu, d r u n g ă r i u , fîn rău. bodrogOs, adj. m. vezi bodrigăros. BOGĂT, bogât'e, adj. = destul, suficient: am fost! la el d'e bogai'e ori (Călugări), (ad- verbial) faci bogat d'e rău că nu t'e duci (Cîmp); mi-or plîns ochii bogât (Izbuc). bOglă, bogle, s.f. = 1. căpiță de strujeni (Șidiștel). Sinonime : c ă p i ț ă, j i r e â d ă ; 2. boglă între hotare — piatră de hotar (Șidiștel). Sinonim : h o 1 ii m b. bogOi, s.n. sg. = tutunul ră.gias în pipă, prefăcut, în parte, în scrum, pe care bă- trînii îl bagă în gură și-l mestecă. bolceăguri, s.n. pl. = buruieni de tot felul care cresc prin grîu (Cîmp). bolîndOc. -oăcă, adj. = nebunatic (Cîmp, Izbuc). Sinonim: bolîndeu. GLOSAR REGIONAL 71 bOmnă, bomtie, s.f. = umflătură pe picior (la cal, la bou etc.). BONCĂCI, boncaciuri, s. n. = baros (Șidiștel). Sinonime : b a r 6 s t/ c i o c â n. bongănî, bongăriesc, vb. IV intranz. = (despre muște) a bîzîi (Criștior, Poiana). Sinonime: abongăi, a borna i, a z u n u i. BONGĂU, bongăi, s. m. = muscă rea care înțeapă vitele, streche (Cîmp, Izbuc). Sinonime: bozgăriu, bozgdiu, m u s c 6 i, viespe. BONGOf, pers. 3 bongdaie, vb. IV intranz. = (despre muște) a bîzîi (Briheni). Sino- nime : a b o n g a n i, a b o r n 6 i, a z u n u i. BOORtȘT'E, boorișt'i, s.f. = 1. locul unde dorm vitele în timpul verii (Șidiștel). Sinonim: cu 1 c ă t o ar e; 2. izlazul în care pasc numai boii. BORÎ, vb. IV intranz., în expr. borește apa = apa se revarsă, iese din albie (Șidiștel). Sinonime : a b u 1, a puhoi. BORNOl, bornăi, vb. IV intranz. = 1. (despre vite) a rage, a mugi; 2. (despre muște) a bîzîi (Șidiștel). Sinonime : a b o n g ă n i, a bongoi, a z u n u i; 3. (despre ureche) a țiui: bornoaie urechea (Ștei). Sinonime : a cîn t â, a v o j o i, a z î- r î i, a zongoi, a z u n ăi. borod'Ble, s. pl. = borhot. Sinonime : groș, t' i 6 r, 1 ă t ti r i, m a 1 a d ă u, o s â r, P r u n â r. borsocăie, borsocăi, s.f. = strigoaie care se crede că ia laptele de la vaci (Cîmp, Călugări). borș, s.n. s.g. = 1. mazăre. Sinonim: bor- ș e u; 2. tobă; cartaboș (Șidiștel). Sinonime : b i r ș o i t, bișeucă, c u t- c u ș e, g h i n ii ș e. borșBu, s.n. sg. = mazăre. Sinonim : borș. B'Ortă, bort'e, s.f. = 1. în expr. bortă de casă = temelie (Ștei). Sinonime: funda- ment, z î d, vatră; 2. gaură, spăr- tură (Ștei, Șidiștel). Sinonime : h ti d r ă, strungă. BOSCOROD'f, boscorod'esc, vb. IV intranz. = a cotrobăi, a răscoli: ce boscorod'eșt'i prin casă? (Băița). Sinonime: a budulî, a burculi, a cobîrcali, a cotili. boș, adj. m. sg. (despre oameni) mic de statură: om boș (Cîmp). boș, s.n. sg. = tobă; cartaboș (Poiana). Si- nonime : b î r ș o i t, bișeucă, c u t- ciișe, ghiniișe. BOT, boturi., s.n., în eXpr. bot de oi = turmă de oi. Sinonime : b o t’e u, t tir m ă. BOT, boți, s.m. = 1. bulgăr, bulz: bot d'e brînză, bot d'e mămăligă, bot d'e tieâuă. Si- nonime : bruș, d a r â b , z d r o b ; 2. cîlțișor, drugălău. Sinonime : c î 1 ț i, dîrlături, d r ti j e, trămă. BOT, boată, adj. în eXpr. om bot (d'e spat'e) = cocoșat, cu cocoașă în spate. Sinonime: cîrn, copos, îmboțît. BOT'iORt bot'ioresc, vb. IV tranz. = a aduna, a strînge : bot'ioresc oile. Sinonim :abo- t o t o r î. bototorI, bototoresc, vb. IV tranz. = a aduna, a strînge. Sinonim : a b o t'io ri. bototorIt,-ă, adj. = adunat, strîns (Briheni Criștior). BOTURILE, s.f. pl. = bucățele de unt ce se fac în smîntînă. Sinonime: boți, b u- bureză, zdrdburi. box, s.n. sg. = cremă de ghete. bozgăriu, bozgari, s.m. = muscă rea care în- țeapă vitele, streche (Călugări, Izbuc). Sino- nime : bongău, b o z g 6 i u, m u s c 6 i, viespe. bozgOiu, bozgăi, s.m. = muscă rea care în- țeapă vitele, streche (Briheni). Sino- nime: bongău, bozgăriu, muscoi, viespe. brazîșt'e, brazîșt'i, s.f. = brădet (Poiana, Șidiștel). Sinonime : 1 o c cu brăduți, plantație cu puieți de brad. brehet'I, brehet'esc, vb. IV intranz. = a insista: tăt or brehet'it după noi să mai stăm (Cîmp, Izbuc). Sinonim : a c i o h o t'i. brîncăciu, brincaciuri, s.n. = bardă. brîncăș, brîncași, s.m. = om care lucrează cu brîncile (= mîinile), pălmaș. Sinonim: s p ălm âș. BRÎNCĂRI, s.f. pl. = mînecări (Șidiștel). BRÎNCI, brîncă, s.f. = carafte, lemne orizontale, situate sus la furci, care țin vatalele răz- boiului de țesut.- 72 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR BROSCOI, broscoiesc, vb. IV intranz. = (despre broaște) a orăcăi (Șidiștel). Sinonime: a cîn t a , a cîrîi. BROSCUȚĂ, broscuțe, s.f. = clin, petec : bros- ciiță să zice la pet'icu micuț d'e subsuoară (Șidiștel). Sinonim: pui. BRUȘi, brușesc, vb. IV tranz. = a sfărîma brușii (= bulgării) de pămînt: brușesc locu, c-o rămas brușos cînd l-am grăpat (Briheni). Sinonime : a b r u ș u 1 i , a bate brușii cu sapa, a bătuci, a sparge brușii, a zdrobi brușii. BRUSULt, brușulesc, vb. IV tranz. = a sfărîma brușii ( = bulgării) de pămînt, rămași după grăpat. Sinonime: a bruși, a bate brușii cu sapa, a bătuci, a sparge brușii, a zdrobi brușii. ■BRUSOS, -oăsă, adj. = (despre pămînt) plin de bruși, bulgăros. BUBURUZĂ, s.n. pl. = bucățele de unt ce se fac în smîntînă (Călugări). Sinonime: b o- t u r'e 1 e, boți, z d r 6 b u r i. BUCȘĂ, bucșe, s.f. = portmoneu, pungă (Cîmp, Șidiștel). Sinonime : b o d'i 1 â r ă ș, pa- tă ș c ă, portofel, pungă. BUCTĂ, buct, vb. I intranz. = a cădea la examene; a rămîne repetent. BUDĂC, budace, s.n. = tîrnăcop. Sinonime: săpoi, tîrnăcop, t î r ș i ț ă. BUDUGĂU, budugăi, s.m. = pasăre de pradă mai mare decît uliul (Ștei). Sinonim: b î d ' i g o â i e. BUDUROi, buduroaie, s.n. = ungher. Sino- nime : c o b i 1 e ț, ungheț. BUFlu, bufii, s.m. = vornicel, chemător la nuntă. Sinonime : c h e m ă 16 r, ț o v â r, v i f ă 1. buhoăndă, adj. f. = (despre femeie), proastă, nătăfleață. BUHdLT, buholturi, s.n. = ploaie mare, fur- tună ; puhoi. BUfT, s.n. sg., în eXpr. buit de lemne = ac- țiunea de a da lemnele pe jghiab (Șidiștel). BUITOR, buitori, s.m., în eXpr. buitor d'e lemne, cel care dă drumul lemnelor pe jghiab. Sinonim: v a 1 a u â r. BUJDULĂ, bujdule, s.f. = casă mică și dără- pănată. BUJf, bujesc, vb. IV = a lucra, a se zbate: el tăi o bujit cît o putut (Criștior). bumb, bumbi, s.m. = (la găină) bărbie (Ștei). Sinonime : cerbice, c i u r cei. BUMBI?,, s.m. pl. = bomboane. BUNTUZÎT, -Ă, adj. = deranjat: toată casa-i buntuzttă (Cîmp, Călugări). BURCULl, burculesc, vb. IV intranz. = a co- trobăi, a răscoli (Ștei). Sinonime : a bos- corodi, a b u d u 1 i, a c o b î reali, a c o t i 1 i. BURDUGĂU, burdugaie, s.n. = măruntaie. burtugăie, s.n. pl. (Poiana), vezi burdugău. BURDUGOLĂ, burdugol, vb. I refl. = a se ros- togoli : să burdugoălă la oale (Călugări). Sinonim : a dîrgoli. burEti, s.m. pl. = pistrui. Sinonim: păstrăvi. burgundIe, burgundii, s.f. = sfeclă pentru vite (Șidiștel, Ștei). BUSUL tT,-ă adj. = supărat, îmbufnat. BUTANTÂU, butantăi, s. m. = grămadă de fîn formată din 3 porșori (Ștei). BUT'E, buți, s.f. = butelie, rezervorul lămpii. butUc, butuci, s.m., în eXpr. butăc d'e ileu = batcă, conul de lemn în care stă ni- covala. Sinonim : i 1 6 u. BUTUCĂIE, s.n. pl. (Călugări), vezi burdugău. BUTOCĂ, adj. f. = (despre oale) ovală, bom- bată la mijloc. BUTUCUTĂ, adj. f. = (despre prune) mică și rotundă. BUTURĂR, s.n. sg. = guturai (Criștior). Sino- nime: guturâr, harhalău, tromnă. buzăriu, buzare, s.n. = botniță pentru vițel. Sinonim : f u n d u ț. BUZĂ, buze, s.f. = partea dinainte, îndoită, a săniei; bour (Criștior). Sinonim : g î r g 6 i. buzălăt, -ă, adj. = buzat. buză, buzăz, vb. I tranz.— a rotunji ca- pătul unui trunchiu ca să alunece la vale (Călugări). Sinonime : a t'e r t e' j u i, a t'e ș i. buzdărnic, -ă, adj. = zburdalnic (Cîmp, Ștei). TEOFIL TEAHA CRONICĂ LUCRĂRILE CELUI DE AL IX-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE LINGVISTICĂ ROMANICĂ în primăvara acestui an, între 31 martie și 4 aprilie, s-au întrunit în Portugalia peste 400 de lingviști clin diverse țări, în vederea desfășurării celui de-al IX-lea Congres internațional de lingvistică romanică. Data congresului a coincis cu centenarul întemeierii Cursului superior de litere (1859) — căruia i-a succedat actuala Facultate de litere — și cu sărbătorirea celei de a suta aniversări a nașterii lui Jose Leite de Vasconcellos, filolog, etnograf, numismat și arheolog, personalitatea cea mai de seamă a școlii de romanistică portugheză, care numără, printre reprezentanții ei, în- vățați ca : Adolfo Coelho, David Lopes, Carolina Michaelis de Vasconcellos, Manuel de Paiva Boleo, Armando de Lacerda, Luis F. Lindley Cintra, Jose Petro Machado ș. a. Lucrările congresului au început la Lisabona, în localul noii Facultăți de litere a cetății universitare, printr-o ședință solemnă la care au luat cuvîntul prof. Gustavo Cordeiro Ramos, președintele Institutului de înaltă cultură, prof. Manuel de Paiva Boleo, președintele Comisiei de organizare a congresului, și prof. Francisco Leite Printo, ministrul educației naționale; acesta, salutînd pe congresiști, a insistat, între altele, în cuvîntarea sa, asupra necesității aplicării metodelor științei moderne cu referiri speciale la teoria informației — în studiul limbii. La congres au participat romaniști de seamă din diverse țări: G. Rohlfs (Miinchen), A. Monteverdi (Roma) — membri în comitetul de onoare al congresului; E. Alarcos Llorach (Oviedo), Manuel Alvar (Granada), W. Bahner (Leipzig), M. Brahmer (Varșovia), K. Baldinger (Heidelberg), Andreas Blinkenberg (Aarhus), profesorul danez care a vizitat anul trecut țara noastră, Z. Czerny (Krakovia), M. Dolbouille (Liăge), Pierre Gardette (Lyon), M. Leroy (Bruxel- les), Harri Meier (Bonn), Bruno Migliorini (Florența), G. Straka (Strasbourg), C. Tagliavini (Padova), V. Thierbach (Berlinul democrat), St. Ulmann (Leeds), B.E. Vidos (Nijmegen) ș.a. Cea mai numeroasă delegație a fost aceea a țării gazdă, fapt care s-a resimțit și în lucrările congresului (numărul relativ mare de comunicări asupra problemelor de lingvistică portugheză); dintre țările de democrație populară, R.D.G. a avut numărul cel mai mare de participanți (8), urmată de R.P.R. (4), R.P.Polonă (3) și R. Cehoslovacă (1). Delegația R.P.R., a fost alcătuită din acad. lorgu Iordan, șeful delegației, și acad. Al. Rosetti (din partea Academiei R.P.R.), prof. D. Macrea (din partea Universității „Victor Babeș” Cluj), conf. B. Cazacu (din partea Universității ,,C. I. Parhon” București). Toți aceștia au prezentat comunicări în diversele secții ale congresului, după cum urmează : lorgu Iordan, Cîteva paralele sintactice romanice; Al. Rosetti, Observații asupra, fonemelor semivocalice in romînă și spaniolă; D. Macrea Tendințe actuale de dezvoltare a vocabularului romînesc; 74 CRONICĂ B. Cazacu, In jurul unei controverse lingvistice „limbă” sau „dialect”. Acad. lorgu Iordan a avut cinstea de a prezida, într-una din zile, lucrările unei secții și a fost desemnat pentru a lua cuvîntul, în numele congresiștilor, la recepția dată de municipalitatea orașului Lisabona, în „Sera rece” a parcului Eduard al VH-lea. O dare de scamă amănunțită a lucrărilor expuse la congres este greu de făcut, dat fiind numărul mare al comunicărilor și varietatea lor. Ar fi fost bine ca lucrările congresului să se fi deschis prin prezentarea, în ședințele plenare, a cîtorva referate care să prezinte stadiul actual al cercetărilor în anumite domenii ale lingvisticii romanice și care să supună dezbaterilor problemele controversate ale disciplinei noastre. Din acest punct de vedere, desigur că lucrările congresului anterior de la Florența (1956) ca și acelea ale ultimului congres internațional de lingvis- tică de la Oslo (1957) au fost mai fructuoase, tocmai fiindcă desfășurarea discuțiilor a fost axată pe cîteva teme fundamentale, de actualitate. Lucrările congresului s-au desfășurat concomitent în trei secții. Tată o situație cifrică a comunicărilor prezentate — grupate pe teme și materii — care oferă unele indicații asupra orientării lucrărilor congresului și a direcției în care se manifestă preocupările romaniștilor din diverse țări: Latină vulgară (4); Substrat și superstrat (6); Chestiuni teoretice — Caracteri- zarea și clasificarea limbilor (4); Fonetică (6); Morfologie și sintaxă (8); Lexicologie (8); Originea limbilor literare romanice (4); Limba textelor literare (10); Stilistică — resursele ex- presive ale limbilor romanice (6); Dialecte și graiuri (14); Probleme de metodă și de teh- nică — lucrări în curs de elaborare (11); Toponimie (3). Statistica lucrărilor prezentate la congres arată că majoritatea comunicărilor au fost din domeniul dialectologiei (consacrate în special elaborării atlaselor lingvistice, problemei li- mitei dintre graiuri, a nivelării diferențelor dialectale etc.); de o atenție deosebită s-a bucurat, de asemenea, studiul limbii textelor literare, al stilisticii și al lexicologiei. Pentru orientarea lucrărilor congresului pare semnificativ faptul că problemelor teoretice li s-a consacrat un număr destul de redus de comunicări (4); în general s-ar putea afirma că privite în ansamblu, în comparație cu lucrările ultimului congres internațional de lingvistică de la Florența, comuni- cările prezentate acum s-au situat pe linia lingvisticii tradiționale (puține comunicări în care să se aplice metodele cercetării structurale, predominarea foneticii față de fonologie etc.). în penultima zi a congresului s-a ținut ședința plenară a „Societății de lingvistică roma- nică” ; cu acest prilej, în numele delegației R.P.R., acad. Al. Rosetti a propus ca viitorul congres să se țină la București. Propunerea a fost susținută în mod călduros de prof. C. Tagliavini (Padova) și G. Rohlfs (Miinchen) și subliniată, prin aplauze vii, în special din partea reprezentanților Spaniei și ai Americii Latine. în aceeași ședință s-au făcut încă două propuneri: una din partea prof. Harri Meier pentru Bonn și alta din partea prof. E. Schule, pentru Elveția. Biroul societății fiind incomplet (două treimi din membri absenți), adunarea a căzut de acord ca hotărîrea defini- tivă să se ia ulterior de birou, după consultarea în scris a tuturor membrilor societății. Lucrările congresului s-au încheiat la Coimbra — oraș supranumit „Atena Portugaliei” — în „Sala dos Gapelos” a vechii Universități. în cuvîntarea în care a prezentat un scurt bilanț al congresului, secretarul comisiei de orga- nizare, dr. Luis F. Lindley Cintra, a remarcat contribuția delegației R.P.R. la desfășurarea lucră- rilor, menționînd volumul Recueil d’etucles romanes (publicat de Academia R.P.R.) în care sînt cuprinse 27 de lucrări ale cercetătorilor romîni, elaborate cu prilejul celui de al IX-lea Congres internațional de lingvistică romanică. De altfel, faptul că delegația R.P.R. a reușit să se prezinte la congres cu un bogat volum de comunicări tipărite a fost viu comentat de participanți, cu atît mai mult cu cît, în Italia, de-abia în anul acesta s-a publicat primul volum al lucrărilor congre- sului, care s-a ținut în 1956 la Florența. PRIMA CONFERINȚĂ UNIONALĂ DE LINGVISTICĂ MATEMATICĂ 75 în numele congresiștilor străini, profesorul Angelo Monteverdi (Roma), membru în 'Comitetul de onoare al congresului, a mulțumit gazdelor pentru organizarea lucrărilor, pentru ospitalitatea acordată și pentru variatele manifestări culturale și artistice organizate în cinstea congresiștilor (concertul de muzică portugheză clasică și modernă, expoziția consacrată memoriei lui Jose Leite de Vasconcellos, recitalul de dansuri și de cîntece populare, spectacolul teatral cu piese din repertoriul lui Gil Vicente, creatorul teatrului portughez etc.). în general se poate spune că congresul a fost un prilej pentru schimbul de vederi în știință, pentru informarea reciprocă în diferite domenii ale lingvisticii romanice, pentru crearea și strîngerea legăturilor dintre oamenii de știință, din diverse țări, care doresc prietenia și pacea între popoare. Prin participarea sa la lucrările congresului, delegația romînă și-a adus contribuția nu numai la strîngerea legăturilor pe plan cultural, dar sperăm că a putut contribui și la creșterea prestigiului științei romînești peste hotare, făcînd cunoscute dezvoltarea și nivelul actual al romanisticii din țara noastră. B. CAZACU PRIMĂ CONFERINȚĂ UNIONALĂDE LINGVISTICĂ MATEMATICĂ Leningrad — aprilie 1959 Cibernetica se dezvoltă ca știință de sine stătătoare abia de vreo 10 ani. Ea a cucerit însă In scurt timp atenția lumii științifice datorită importanței sale practice și metodice pentru celelalte științe. Găsindu-și o largă aplicare în cele mai variate domenii ale științei ca economia, lingvistica, biologia, medicina, științele tehnice etc., cibernetica și-a atras un număr mare de cercetători. Aplicarea ei în aceste domenii este condiționată însă de prelucrarea matematică a datelor fiecărei științe în parte. Așa se explică faptul că în ultima vreme au apărut discipline noi ca logica matematică, lingvistica matematică etc. în Uniunea Sovietică, statul și forurile științfice acordă o atenție deosebită dezvoltării studiilor de cibernetică. Astfel, pe lîngă Prezidiul Academiei de științe a U.R.S.S. lucrează Comi- tetul de cibernetică, care coordonează activitatea de cercetare și aplicare a metodelor matematice în diferite ramuri ale științei, în vederea folosirii cuceririlor ciberneticii. Pentru interesul deosebit de care se bucură această nouă disciplină în U.R.S.S. sînt carac- teristice următoarele date. Pe lîngă un mare număr de lucrări, studii și articole publicate, în Uniunea Sovietică s-au organizat seminare și conferințe în care s-au dezbătut probleme teoretice și practice legate fie de domeniul propriu al ciberneticii, fie de aplicarea acesteia în celelalte științe. Astfel, în 1955 — 1956 la Universitatea din Moscova a avut loc un seminar în problemele ciberne- ticii și fiziologiei la care s-au ținut 13 ședințe unde s-au dezbătut probleme de un mare interes științific, iar în 1956 — 1957, la catedra de matematică a Universității din Moscova s-a ținut un seminar de cibernetică la lucrările căruia au luat parte matematicieni, fizicieni, fiziologi, psihologi, ingineri, lingviști și economiști. La acest seminar s-au făcut referate asupra unor lucrări de ciber- netică importante, precum și comunicări cu interesante rezultate originale. între 28 mai și 31 mai 1957 la Institutul de modelare electrica at Academiei de științe a U.R.S.S. s-au desfășurat lucrările unei conferințe închinate problemei construirii mașinilor elec- tronice. La acea conferință, într-o secție specială, au fost abordate probleme legate de studiul limbilor în legătură cu traducerea mecanizată. Aceleiași probleme i-a fost dedicată conferința din 15 — 21 mai 1958 care a avut loc la Moscova (vezi Limba romînă, 6, 1958, p. 98 — 100). 76 CRONICĂ Anul acesta, între 15 și 21 aprilie, a avut loc la Leningrad o conferință închinată lingvisticii matematice. Conferința a fost organizată și convocată de Comitetul de lingvistică aplicată de pe lîngă secția de limbă a Comisiei de acustică a Academiei de științe a U.R.S.S. și de Universitatea de stat din Leningrad. La lucrările conferinței au luat parte 468 de oameni de știință, cercetători științifici, cadre didactice, ingineri etc. reprezentînd 68 de instituții de cercetare sau de învățămînt. Au participat de asemenea cercetători științifici din Republica Populară Chineză, R. Cehoslovacă, R.P. Polonă și R.P. Romînă. Conferința aceasta se deosebește de cea din mai 1958 atît prin rezultatele pe care le-a înregistrat munca de aplicare a metodelor matematice la studiul limbii, ceea ce s-a reflectat în comunicările prezentate, cît și prin tematica sa mult mai variată. Deși folosirea metodelor matematice în cercetarea lingvistică urmărește scopuri practice foarte variate, conferința s-a limitat și de data aceasta la problemele legate de realizarea mașinii de tradus. Pe lîngă încercarea de a găsi soluții concrete la problemele noi pe care le ridică dezvol- tarea tehnicii, conferința a adus unele precizări în privința metodelor de cercetare, necesare dezvoltării lingvisticii. La conferință s-au ținut și s-au discutat 57 de comunicări și referate privind : a) Madelele matematice ale limbii. b) Aplicarea metodelor statistice în studierea structurii limbilor. c) Limbile mediatoare în practica traducerii mecanizate, limbi simbolice și limbi de infor- mație (WH$OBMaițHOHHBie HBBlKn). d) Elaborarea algoritmilor mașinii de tradus. Cităm cîteva dintre cele mai interesante comunicări: G. P. Bagrinovskaia, O. S. Kula- ghina, A. A. Liapunov, I. A. Melciuk, T. N. Moloșnaia, Cîteva probleme de lingvistică matematică în legătură cu mașina de tradus; V. I. Rosențveig, Teoria lingvistică a traducerii și lingvistica matematică; V. V. Ivanov, Teoria raporturilor dintre sistemele lingvistice și bazele lingvisticii' istorico-comparative; V. N. Toporov, Introducerea teoriei calculului probabilității în lingvistică și urmările ei; R. M. Frumkina, Metodologia elaborării dicționarelor de frecvență; G. S. Țeitin, Despre construirea modelelor matematice ale limbii; L. A. Kalujnin, Despre limba textelor mate- matice; V. A. Agracv și V. V. Borodin, Problema elaborării automate a referatelor și modul ei de rezolvare; G. P. Melnikov, Despre posibilitatea automatizării cercetărilor de lingvistică; A. B. Dolgopolski, Factorii evoluției limbii și frecvența semnului lingvistic ; R. L. Dobrușin, I. M. laglom. Teoria informației și lingvistica; E. V. Pâduceva, Cîteva observații cu privire la sistemul cazual al substantivelor în limba rusă; I. K. Lekomțev, Clasificarea propozițiilor simple și construirea codului; R. G. Piotrovski, Problema locului elementelor care suportă informația în cuvînt; G. P. Melnikov, Limba mașinii și planul conținutului: I. A. Melciuk, Despre gramatică „în limba mediatoare” ; B. P. Berkov, N. V. Gurov, Principiile de elaborare ale vocabularului limbii media- toare etc. Mă voi opri pe scurt numai la cîteva din aceste comunicări și anume la acelea care pun probleme cu caracter mai general. în comunicarea Teoria lingvistică a traducerii și lingvistica matematică, V. I. Rosențveig arată că traducerea ca activitate lingvistică poate fi concepută numai ca analiză a stării sincro- nice a două structuri lingvistice. De aici urmează, după părerea autorului, că despre noțiunea de ,,precizie” (tohroctb) a traducerii nu poate fi vorba de cît în cazul traducerii mecanizate, unde există o metodă strictă și sigură de control: retraducerea textului în limba originalului cu ajutorul mașinii. Pentru că adesea cuvîntul este polisemantic autorul propune două soluții menite să dea posibilitatea retraducerii în limba originalului: a) limitarea, măcar deocamdată, la sfera textelor tehnice; b) precizarea noțiunii de echivalente lexicale în două limbi. PRIMA CONFERINȚĂ UNIONALĂ DE LINGVISTICĂ MATEMATICA 77 Autorul propune definirea echivalentelor ca absolute (majoritatea termenilor, numele proprii, precum și o serie de cuvinte neutre care alcătuiesc la un loc 40% din lexicul literaturii științifice), condiționate și probabile (BepoHTHoCTHBie). Echivalente absolute sînt acelea care se pot stabili fără să se țină seamă de contextul în care apare cuvîntul, pe cînd echivalentele condi- ționate sînt în strînsă legătură cu situația în care se află cuvîntul în propoziție, alegerea echiva- lentelor fiind în strînsă dependență de informația care o dau cuvintele vecine. Echivalentele probabile nu se pot fixa nici măcar în legătură cu contextul. Ele se stabilesc în urma unui studiu statistic cu mijloacele calculului probabilității. Lexicul poate fi studiat numai din punct de vedere statistic, pentru faptul că sensul cuvîntului în context este determinat de o serie de cauze de ordin gramatical și stilistic. Acest fapt dă lexicului un aspect strict individual și din această cauză îngreunează transpunerea datelor lexicale în formule matematice. De aceea, elementele lexicale sînt grupate în unități omogene, în totalități statistice după diverse criterii. Formula de stabilire a echivalentelor lexicale între două limbi, propusă de autor, nu ține seama tocmai de acest fapt esențial. De aici necesi- tatea găsirii unor procedee de studiere formală a semanticii. în comunicarea Introducerea calculului probabilității in lingvistică și urmările ei, V. I. Toporov arată că în prezent există toate premisele necesare ca să acordăm acestei metode o importanță mare atît în ce privește descrierea structurilor lingvistice în totalitatea lor, cît și în ce privește studierea anumitor compartimente ale limbii. Pînă în prezent, arată autorul, aplicarea calculului probabilității în lingvistică a dat rezultate fructuoase în stabilirea apartenenței fonetice a sunetelor individuale, în analiza mecanică a vorbirii, în studiul îmbinării sunetelor în cadrul silabei, în stabilirea gradului de înrudire între limbi, în studiul vocabularului etc. Este drept că aceste fapte sînt în majoritatea lor fenomene ale vorbirii și nu fenomene de limbă. V. V. Ivanov, în comunicarea 7'eoria raporturilor dintre sistemele lingvistice și bazele lingvisticii istorico-comparative, arată că una dintre sarcinile principale ale lingvisticii matematice este elaborarea unei teorii a raporturilor între sistemele lingvistice ca un caz particular al unui sistem mai general de relații în cadrul diferitelor sisteme semiotice. Stabilirea și fixarea rapor- turilor dintre diferite sisteme lingvistice în lingvistica istorico-comparativă se deosebește de ope- rațiile analoge în alte domenii de cercetare lingvistică, prin aceea că lingvistica istorică are de-a face cu relații care se fixează în timp. Datele statistice dau posibilitatea să se definească rapor- turile cronologice prin stratificarea sistemului cu ajutorul metodei reconstrucției interne și cu ajutorul analizei glotto-cronologice a limbilor înrudite. în discuția despre dicționarele de frecvență, s-a cerut, măcar în faza inițială, ca cercetările statistice să se limiteze la limba unui singur domeniu științific. în principiu, pentru a putea folosi atît practic, la alcătuirea algoritmilor mașinii de tradus, cît și teoretic, un dicționar de frecvență trebuie să arate măcar aproximativ date privitoare la frecvența lexemelor și a întrebuințării fiecărei forme a cuvîntului, precum și raportul de dependență dintre diferitele forme ale cuvintelor (probabilitatea apariției unei anumite forme în anumite condiții). Trebuie de asemenea date relații despre diferitele tipuri de sintagme etc. O serie de comunicări conțin indicații concrete prețioase cu privire la modul de stabilire a frecvenței în dicționarele statistice. Pentru unele domenii ale științei, pentru matematică, de pildă, arată Kalujnin în comuni- carea amintită mai sus, determinarea algoritmului pentru mașina de tradus trebuie să se facă în primul rînd prin metoda standardizării vocabularului. Autorul arată că textele matematice sînt alcătuite în unele cazuri numai din formule și cuvinte de legătură ca : deci, prin urmare etc. Textele matematice propriu-zise pot fi interpretate în general tot ca formule exprimate nu prin cifre și semne matematice, ci prin litere. De aceea, autorul crede că ele pot fi ușor standar- dizate și exprimate prin simboluri. Ca în orice domeniu științific, rămîne de rezolvat problema 76 CRONICĂ Anul acesta, între 15 și 21 aprilie, a avut loc la Leningrad o conferință închinată lingvisticii matematice. Conferința a fost organizată și convocată de Comitetul de lingvistică aplicată de pe lîngă secția de limbă a Comisiei de acustică a Academiei de științe a U.R.S.S. și de Universitatea de stat din Leningrad. La lucrările conferinței au luat parte 468 de oameni de știință, cercetători științifici, cadre didactice, ingineri etc. reprezentînd 68 de instituții de cercetare sau de învățămînt. Au participat de asemenea cercetători științifici din Republica Populară Chineză, R. Cehoslovacă, R.P. Polonă și R.P. Romînă. Conferința aceasta se deosebește de cea din mai 1958 atît prin rezultatele pe care le-a înregistrat munca de aplicare a metodelor matematice la studiul limbii, ceea ce s-a reflectat în comunicările prezentate, cît și prin tematica sa mult mai variată. Deși folosirea metodelor matematice în cercetarea lingvistică urmărește scopuri practice foarte variate, conferința s-a limitat și de data aceasta la problemele legate de realizarea mașinii de tradus. Pe lîngă încercarea de a găsi soluții concrete la problemele noi pe care le ridică dezvol- tarea tehnicii, conferința a adus unele precizări în privința metodelor de cercetare, necesare dezvoltării lingvisticii. La conferință s-au ținut și s-au discutat 57 de comunicări și referate privind : a) Modelele matematice ale limbii. b) Aplicarea metodelor statistice în studierea structurii limbilor. c) Limbile mediatoare în practica traducerii mecanizate, limbi simbolice și limbi de infor- mație (WH^OBMaLțWOHHLie H3BIKK). d) Elaborarea algoritmilor mașinii de tradus. Cităm cîteva dintre cele mai interesante comunicări: G. P. Bagrinovskaia, O. S. Kula- ghina, A. A. Liapunov, I. A. Melciuk, T. N. Moloșnaia, Cîteva probleme de lingvistică matematică în legătură cu mașina de tradus; V. I. Rosențveig, Teoria lingvistică a traducerii și lingvistica matematică; V. V. Ivanov, Teoria raporturilor dintre sistemele lingvistice și bazele lingvisticii' istorico-comparative; V. N. Toporov, Introducerea teoriei calculului probabilității în lingvistică și urmările ei; R. M. Frumkina, Metodologia elaborării dicționarelor de frecvență; G. S. Țeitin, Despre construirea modelelor matematice ale limbii; L. A. Kalujnin, Despre limba textelor mate- matice ; V. A. Agraev și V. V. Borodin, Problema elaborării automate a referatelor și modul ei de rezolvare; G. P. Melnikov, Despre posibilitatea automatizării cercetărilor de lingvistică; A. B. Dolgopolski, Factorii evoluției limbii și frecvența semnului lingvistic ; R. L. Dobrușin, I. M. laglom. Teoria informației și lingvistica; E. V. Pâduceva, Cîteva observații cu privire la sistemul cazual al substantivelor în limba rusă; I. K. Lekomțev, Clasificarea propozițiilor simple și construirea codului; R. G. Piotrovski, Problema locului elementelor care suportă informația în cuvînt; G. P. Melnikov, Limba mașinii și planul conținutului: I. A. Melciuk, Despre gramatică „în limba mediatoare” ; B. P. Berkov, N. V. Gurov, Principiile de elaborare ale vocabularului limbii media- toare etc. Mă voi opri pe scurt numai la cîteva din aceste comunicări și anume la acelea care pun probleme cu caracter mai general. în comunicarea Teoria lingvistică a traducerii și lingvistica matematică, V. L Rosențveig arată că traducerea ca activitate lingvistică poate fi concepută numai ca analiză a stării sincro- nice a două structuri lingvistice. De aici urmează, după părerea autorului, că despre noțiunea de „precizie” (tohhoctb) a traducerii nu poate fi vorba de cît în cazul traducerii mecanizate, unde există o metodă strictă și sigură de control: retraducerea textului în limba originalului cu ajutorul mașinii. Pentru că adesea cuvîntul este polisemantic autorul propune două soluții menite să dea posibilitatea retraducerii în limba originalului: a) limitarea, măcar deocamdată, la sfera textelor tehnice; b) precizarea noțiunii de echivalente lexicale în două limbi. PRIMA CONFERINȚĂ UNIONALĂ DE LINGVISTICĂ MATEMATICA Autorul propune definirea echivalentelor ca absolute (majoritatea termenilor, numei proprii, precum și o serie de cuvinte neutre care alcătuiesc la un loc 40% din lexicul literatur științifice), condiționate și probabile (BepoHTHOCTHtie). Echivalente absolute sînt acelea care s pot stabili fără să se țină seamă de contextul în care apare cuvîntul, pe cînd echivalentele condi- ționate sînt în strînsă legătură cu situația în care se află cuvîntul în propoziție, alegerea echiva- lentelor fiind în strînsă dependență de informația care o dau cuvintele vecine. Echivalentele probabile nu se pot fixa nici măcar în legătură cu contextul. Ele se stabilesc în urma unui studiu statistic cu mijloacele calculului probabilității. Lexicul poate fi studiat numai din punct de vedere statistic, pentru faptul că sensul cuvîntului în context este determinat de o serie de cauze de ordin gramatical și stilistic. Acest fapt dă lexicului un aspect strict individual și din această cauză îngreunează transpunerea datelor lexicale în formule matematice. De aceea, elementele lexicale sînt grupate în unități omogene, în totalități statistice după diverse criterii. Formula de stabilire a echivalentelor lexicale între două limbi, propusă de autor, nu ține seama tocmai de acest fapt esențial. De aici necesi- tatea găsirii unor procedee de studiere formală a semanticii. în comunicarea Introducerea calculului probabilității in lingvistică și urmările ei, V. I. Toporov arată că în prezent există toate premisele necesare ca să acordăm acestei metode o importanță mare atît în ce privește descrierea structurilor lingvistice în totalitatea lor, cît și în ce privește studierea anumitor compartimente ale limbii. Pînă în prezent, arată autorul, aplicarea calculului probabilității în lingvistică a dat rezultate fructuoase în stabilirea apartenenței fonetice a sunetelor individuale, în analiza mecanică a vorbirii, în studiul îmbinării sunetelor în cadrul silabei, în stabilirea gradului de înrudire între limbi, în studiul vocabularului etc. Este drept că aceste fapte sînt în majoritatea lor fenomene ale vorbirii și nu fenomene de limbă. V. V. Ivanov, în comunicarea Teoria raporturilor dintre sistemele lingvistice și bazele lingvisticii istorico-comparative, arată că una dintre sarcinile principale ale lingvisticii matematice este elaborarea unei teorii a raporturilor între sistemele lingvistice ca un caz particular al unui sistem mai general de relații în cadrul diferitelor sisteme semiotice. Stabilirea și fixarea rapor- turilor dintre diferite sisteme lingvistice în lingvistica istorico-comparativă se deosebește de ope- rațiile analoge în alte domenii de cercetare lingvistică, prin aceea că lingvistica istorică are de-a face cu relații care se fixează în timp. Datele statistice dau posibilitatea să se definească rapor- turile cronologice prin stratificarea sistemului cu ajutorul metodei reconstrucției interne și cu ajutorul analizei glotto-cronologice a limbilor înrudite. în discuția despre dicționarele de frecvență, s-a cerut, măcar în faza inițială, ca cercetările statistice să se limiteze la limba unui singur domeniu științific. în principiu, pentru a putea folosi atît practic, la alcătuirea algoritmilor mașinii de tradus, cît și teoretic, un dicționar de frecvență trebuie să arate măcar aproximativ date privitoare la frecvența lexemelor și a întrebuințării fiecărei forme a cuvîntului, precum și raportul de dependență dintre diferitele forme ale cuvintelor (probabilitatea apariției unei anumite forme în anumite condiții). Trebuie de asemenea date relații despre diferitele tipuri de sintagme etc. O serie de comunicări conțin indicații concrete prețioase cu privire la modul de stabilire a frecvenței în dicționarele statistice. Pentru unele domenii ale științei, pentru matematică, de pildă, arată Kalujnin în comuni- carea amintită mai sus, determinarea algoritmului pentru mașina de tradus trebuie să se facă în primul rînd prin metoda standardizării vocabularului. Autorul arată că textele matematice sînt alcătuite în unele cazuri numai din formule și cuvinte de legătură ca: deci, prin urmare etc. Textele matematice propriu-zise pot fi interpretate în general tot ca formule exprimate nu prin cifre și semne matematice, ci prin litere. De aceea, autorul crede că ele pot fi ușor standar- dizate și exprimate prin simboluri. Ca în orice domeniu științific, rămîne de rezolvat problema 78 CRONICĂ terminologiei, interpretată în mod deosebit de diferiți reprezentanți ai domeniului respectiv. Lipsa de unitate a terminologiei este o piedică serioasă în calea standardizării propusă de autor. Foarte interesantă a fost comunicarea ing. G. P. Melnikov cu privire la posibilitatea auto- matizării cercetărilor lingvistice. Autorul arată că, în general, în domeniile științei care folosesc ca metodă de cercetare statistica, automatizarea cercetărilor este posibilă. în momentul actual există mașini care pot prelua sarcina analizei statistice a diferitelor fenomene în general și a fenomenelor lingvistice în special. Discuțiile la referatele și comunicările ținute la conferință au relevat importanța aplicării metodeloi' matematice la studiul limbii. S-a combătut însă, în special de către matematicieni, tendința de a introduce în analiza lingvistică procedee matematice nefolositoare scopului cerce- tării, cît și pasiunea exagerată pentru formule și simboluri. Conferința a combătut de asemenea tendința unor cercetători de a înlocui studierea descriptivă a limbilor prin formule și metode matematice. S-a arătat, de asemenea, că aplicarea teoriei informației la studiul limbii este pînă în prezent limitată, întrucît cercetările de acest fel fac abstracție de aspectul semantic al limbii. Rezultate pozitive se vor obține deci numai după găsirea unor metode eficace pentru studierea sensului cuvîntului. O altă lipsă a cercetărilor constă în aceea că ele se ocupă, deocam- dată, numai de limba scrisă. în cuvîntul de încheiere la dezbaterile conferinței, prof. L. R. Zinder și A. A. Reformațki au subliniat importanța ce se dă în Uniunea Sovietică cercetărilor de lingvistică matematică și utilitatea schimbului de păreri între oamenii de știință cu prilejul conferinței. Concluziile confe- rinței au fost prezentate într-o rezoluție, din care îmi permit să reproduc un fragment ceva mai lung : „Din discuțiile care au avut loc în cadrul conferinței a reieșit că pentru realizarea princi- palelor sarcini legate de mecanizarea unor importante procese de descriere a limbii este necesar: 1. Să se efectueze pe scară largă studii statistice asupra unor limbi și îndeosebi asupra limbii ruse pentru toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, lexic etc. Prin aceasta se urmărește stabilirea principalelor caracteristici statistice, stabilirea entropiei și redondanței, precum și altor parametri privind datele teoretice și de informare referitoare la limbă; 2. Să se realizeze descrierea cît mai apropiată a faptelor de limbă cu ajutorul unor modele constituite; 3. Să se aplice semiotica și semantica logică în studiul limbii și, mai ales, în studiul unor noțiuni ca aceea de sens sau de traducere, precum și altele asemănătoare; să se constituie limbi formalizate. 4. Să se folosească metodele utilizate de logica matematică (descrierea limbii ca unitate de calcul, compararea limbilor reale cu cele realizate prin metode logico-matematice, descrierea formală a sintaxei). 5. Să se alcătuiască algoritmi privitori la traducerea cu ajutorul mașinilor: să se facă în viitorul cel mai apropiat vaste experiențe cu aceste mașini; să se elaboreze principiile teoretice cu privire la alcătuirea algoritmilor de traducere și a limbilor-mediatoare. 6. Să se alcătuiască algoritmi necesari analizei lingvistice atît a vorbirii orale, cît și a limbii scrise, urmărindu-se prin aceasta precizarea metodicii cercetărilor lingvistice. O condiție absolut necesară pentru realizarea unor lucrări de proporția celor indicate mai sus, pentru aplicarea în practica lingvistică a metodelor matematice este lărgirea cercetărilor lingvistice pe baza metodelor structurale întrucît în prezent numai lingvistica structurală dispune de metode relativ exacte în analiza limbii. în legătură cu aceasta, pe primul plan trec următoarele teme de cercetare lingvistică: 1. Studiul modelelor fonologice și raportul lor cu sunetele vorbirii. 2. Studiul modelelor morfologice și raportul lor cu alomorfele vorbirii. PRIMA CONFERINȚĂ UNIONALĂ DE LINGVISTICĂ MATEMATICĂ 79 3. Stabilirea structurilor sintagmatice și relațiile lor cu unitățile reale ale vorbirii. 4. Introducerea metodelor analizei structurale în semasiologie. 5. Compararea diverselor sisteme lingvistice și clasificarea lor. 6. Crearea unei teorii a traducerilor ca disciplină lingvistică specială, bazată pe metodele structurale de descriere și pe metodele lingvisticii matematice. Conferința se adresează Consiliului științific de cibernetică de pe lîngă Academia de științe a U.R.S.S., cu rugămintea de a se asigura desfășurarea în U.R.S.S. a unor cercetări structurale calificate în domeniul lingvisticii. Conferința susține propunerea făcută de Institutul de studii slave de pe lîngă Academia de științe a U.R.S.S. de a se include cercetările de lingvistică structurală în rîndul problemelor majore ce se vor efectua în U.R.S.S. între anii 1959 și 1965, precum și propunerea de a se crea un Institut de semiotică încadrat în rețeaua institutelor Academiei de științe a U.R.S.S. Avîndu-se în vedere importanta faptelor arătate mai suș, conferința consideră absolut necesar luarea unor măsuri imediate în ceea ce privește pregătirea de cadre calificate, întrucît aplicarea metodelor matematice în lingvistică impune existența unui număr de cercetători științifici înarmați cu cunoștințe speciale în domeniul lingvisticii structurale, cercetări care, cu rare excepții, lipsesc în momentul de față. în acest scop, conferința consideră că este necesar: 1. Să se țină cursuri speciale de matematică la toate institutele de învălămînt superior care pregătesc specialiști în domeniul lingvisticii; aceste cursuri să aibă un caracter obligatoriu. 2. Să se înființeze o secție specială de traducere mecanizată și de lingvistică aplicată pe lîngă Facultatea de traducători a Institutului pedagogic de limbi străine din Moscova. 3. Să se susțină propunerea Universității din Gorki referitoare la înființarea specialității traducerea mecanizată la facultățile de filologie. 4. Să se înființeze și o grupă specială de studenți, mai ales în acele institute de învălămînt superior unde există cadre calificate care desfășoară o intensă activitate științifică, pentru introducerea metodelor matematice în lingvistică. 5. Să se adreseze Ministerului învățămîntului Superior rugămintea de a se include în nomenclatorul de specialiști pentru aspirantură titlul de ,,specialist în traduceri mecanizate” și să se repartizeze cîte 3 locuri de aspirant la Universitatea din Leningrad și la Institutul pedagogic de limbi străine din Moscova și unul la Tbilisi. Să se înființeze un consiliu științific format din matematicieni și lingviști în vederea susținerii disertațiilor legate de aplicarea metodelor mate- matice în lingvistică și, îndeosebi, de problemele traducerii mecanizate. în legătură cu aceasta, Secția de lingvistică a Consiliului științific în problemele ciberneticii de pe lîngă Academia de științe a U.R.S.S. împreună cu Comitetul de lingvistică aplicată de pe lîngă Secția de lingvistică a Comisiei de acustică vor prezenta Ministerului Învățămîntului Superior propunerile lor în legătură cu planurile de pregătire a minimului de candidat pentru aspiranți în domeniul lingvisticii aplicate și al traducerii mecanizate. 6. în vederea pregătirii de urgență a cadrelor necesare, Ministerul Învățămîntului Superior este rugat să organizeze cursuri de scurtă durată pentru pr egătirea de profesori și cerce- tători științifici, folosindu-se, ca lectori, specialiștii în traducere mecanizată; aceste cursuri s-ar putea organiza în cadrul Institutului pedagogic de limbi străine din Moscova, mai ales pentru profesori de limbi străine. Ministerul Învățămîntului Superior este rugat să ia măsuri în vederea editării de manuale și cursuri de traducere mecanizată și lingvistică structurală. Consfătuirea consideră necesară îmbunătățirea radicală a schimbului de experiență și de informare dintre diversele colective științifice. în acest scop este necesar : 1. Să se transforme culegerea Traducerea mecanizată și lingvistica aplicată într-o publi- cație periodică. 80 CRONICĂ 2. Ministerul Învățămîntuhu Superior este rugat să urgenteze editarea lucrărilor primei Conferințe unionale în problemele traducerii mecanizate și a lucrărilor Consfătuirii unionale privind lingvistica matematică. 3. Să se recomande Editurii pentru literatura în limbi străine publicarea de traduceri ale lucrărilor principale de traducere mecanizată și de lingvistică structurală. în sensul acesta,, se vor prezenta în scurt timp Editurii listele lucrărilor ce urmează să fie traduse. 4. Conferința se adresează Editurii de stat pentru literatura fizico-matematică cu rugă- mintea de a edita în mod sistematic, culegeri de studii consacrate analizei logico-matematice a limbii. 5. Conferința roagă Editura Academiei de științe a U.R.S.S. să publice, la cererea Secției de lingvistică a Consiliului științific, culegeri de studii ale autorilor sovietici în problemele apli- cării metodelor matematice în lingvistică. 6. Să propună înființarea unei rubrici permanente, în cadrul revistei de referate Mate- matica, intitulată Aplicarea metodelor matematice in lingvistică. Conferința roagă Consiliul știin- țific în problemele de cibernetică de pe lîngă Academia de științe a U.R.S.S. să contribuie la îmbunătățirea schimbului de experiențe și de informare științifică, cît și la îmbunătățirea schim- bului de lucrări științifice cu alte țări, în primul rînd cu țările de democrație populară unde se duce o activitate de cercetare științifică în domeniul aplicării metodelor matematice în lingvistică. Rezultatele concrete în domeniul aplicării metodelor matematice în lingvistică vor fi discutate la o conferință ce va fi convocată de către Comitetul de lingvistică aplicată și de către Secția de lingvistică a Consiliului științific de cibernetică”. Din rezoluția conferinței se poate foarte ușor constata marea importanță ce se acordă problemelor de lingvistică matematică. Acest fapt a fost recunoscut de lingviștii din alte țări de democrație populară, cum sînt R. P. Chineză, R. Cehoslovacă, unde, în cadrul academiilor de științe respective, lucrează colective speciale în aceste probleme. De aceea cred că Institutul de lingvistică al Academiei R.P.R. ar trebui să analizeze posibilitatea unor studii de lingvistică matematică la noi în strînsă colaborare cu Institutul de matematică. GH. BOLOCAN CRESTOMAȚIA DE TEXTE ROMANICE Proiectul unei crestomații de texte romanice constituie una din manifestările interesului acordat în ultima vreme studiului limbilor romanice în țara noastră, studiu care a înregistrat în această perioadă o serie întreagă de realizări. Astfel, de cîțiva ani s-a introdus, în învățămîntul superior, ca disciplină obligatorie pentru cei care studiază, în cadrul facultăților de filologie, limbile romanice, un curs de Intro- ducere în lingvistica romanică. De asemenea printre limbile romanice, care se pot studia la facultate, pe lîngă franceză și italiană, al căror studiu are o destul de veche tradiție. în țara noastră, se numără de cîțiva ani și spaniola. în vederea stimulării și sprijinirii cercetărilor de lingvistică romanică a început să apară Revisla de filologie romanică și germanică (au apărut pînă acum 3 volume) și s-a creat în cadrul Institutului de lingvistică al Academiei R.P.R., o secție de lingvistică romanică. în cadrul acestei secții conduse de acad. lorgu Iordan se prezintă comunicări și referate și se studiază, sub formă de seminarii, diferite limbi romanice. în ultimii ani s-au discutat, pe bază de texte, probleme de veche franceză, de provensală, de veche spaniolă și de portugheză- CRESTOMAȚIA DE TEXTE ROMANICE 81 Această secție a Institutului de lingvistică din București și-a asumat sarcina de a elabora o crestomație de texte romanice. Crestomația urmărește să pună la îndemîna studenților filologi și în general a celor care se interesează de problemele romanisticii, un număr de texte din latină și din cele zece limbi rom anice. Textele latine ilustrează aspectul latin popular și faza latinei tîrzii din care, prin evoluție diferită, în condiții diferite, s-au format limbile romanice. Textele romanice cuprinse în primul volum al crestomației aparțin epocilor vechi și medii ale limbilor, de la primele texte pînă în secolul al XVI-lea, care reprezintă o epocă importantă pentru toate limbile romanice. în cazul unora : franceză, spaniolă, portugheză, secolul acesta marchează începutul epocii moderne, pentru altele cum sînt romînă, retoromana, dalmata, constituie epoca apariției primelor texte. Textele ilustrînd faza modernă a limbilor romanice vor fi cuprinse în volumul al II-lea al crestomației. Textele vor fi însoțite de note cu caracter lingvistic și filologic; aceste note au scopul să faciliteze lectura și interpretarea textelor. în fața textelor se vor da scurte prezentări, care vor cuprinde informații de istorie literară asupra textului și, în cazurile în care autorul e cunoscut, asupra autorului. Pe lîngă comentariile care însoțesc fiecare text în parte, fiecare grup de texte va fi precedat de o prezentare a problemelor generale pe care le ridică interpretarea diferitelor texte : probleme de grafie, fenomene fonetice, morfologice sau sintactice. Un glosar cuprinzînd cuvintele vechi, care nu se pot găsi în dicționarele uzuale ale limbii moderne respective, și cuvintele folosite în aceste texte, cu sensuri speciale, neobișnuite sau- învechite, neînregistrate de dicționare, va însoți fiecare grup de texte. Capitolele consacrate diferitelor limbi vor cuprinde și unele informații bibliografice: se vor indica pe lîngă lucrările folosite pentru elucidarea diferitelor probleme lingvistice și literare puse de unele texte și lucrările fundamentale pe care le presupune studierea diferitelor limbi și interpretarea textelor din crestomație. Alcătuită în acest fel, crestomația urmărește să constituie o îndrumare în problemele filologiei romanice, sprijinind astfel studiile de romanistică în țara noastră. V. GUȚU-ROMALO 6 - c. 2682 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI, Dicționarul limbii romîne moderne, Editura Academiei R.P.R. [București], 1958, 961 p. Deși în prezentările și mai ales în recen- ziile care i-au fost consacrate1 s-au făcut multe observații juste, analiza amănunțită și multilaterală a acestui dicționar n-a fost încă inaugurată. Lucrat de un colectiv sub condu- cerea prof. univ. D. Macrea, acest dicționar ni se pare mai util decît cel al Limbii romîne literare contemporane (în 4 voi.), elaborat tot de Institutul de lingvistică al Academiei R.P.R., între anii 1955 — 1957. Și aceasta fiindcă în afară de un mare număr de cu- vinte 2 adunate într-un singur volum ușor de mînuit, el aduce două inovații de seamă față de dicționarul anterior : a) indicarea eti- mologiei cuvintelor pe care publicul de la noi a fost într-adevăr totdeauna dornic s-o cu- noască ; b) însoțirea definițiilor unor noțiuni concrete prin aproximativ 3 000 de ilustrații și planșe. Aceste inovații fac din Dicționarul limbii romîne moderne tipul de dicționar ideal pentru 1 în ordine cronologică : Gavril Scridon, Dicționarul limbii romîne moderne, în Tribuna, an.’III (1959), nr. 5 (104), p. 7; J. Byck, Un nou dicționar al limbii romîne, în Romînia liberă din 19 februarie 1959, p. 2; J. Byck, Dicționarul limbii romîne moderne, în Scînteia din 18 martie/1959, nr. 4475, p. 2; Al. Dima, Termeni de teoria literaturii în „Dicționarul limbii romîne moderne”, în Gazeta literară, an. VI (1959), nr. 12 (262), p. 2; Mircea Seche, Dicționarul limbii romîne moderne, în Limba romînă, an. VIII (1959), nr. 1, p. 95 și urm.; Vladimir Streinu, Dicționarul limbii romîne moderne, în revista Luceafărul, an. II (1959), nr. 8 (19), p. 4. 2 Din prefața semnată de prof. D. Macrea reiese că acest număr depășește cifra de 50 000. marele public. De aceea apariția lui a fost pe bună dreptate salutată și considerată un eveniment cultural de prim ordin. * Cu toții sîntern de acord că dicționare fără greșeli și lacune n-au apărut încă și nici nu vor apărea vreodată, din motive ușor de înțeles. După cum era de așteptat și DLRM are o serie de lipsuri dintre care unele explicabile. în cele ce urmează vom face cîteva observații în legătură cu partea lui etimologică — singura despre care se poate afirma cu certitudine că nu este la înălțimea așteptărilor. Dintre numeroasele probleme legate de etimologie am ales,, deocamdată, derivarea regresivă, pe care yom încerca s-o urmărim mai în amănunt, înainte de începerea analizei anunțate men- ționăm că, în virtutea tradiției, înglobăm în formațiile regresive și postverbalele, indi- ferent de modul lor de formare. Ar trebui însă să facem distincție, în studiile de specia- litate, între așa-zisele postverbale provenite de la indicativ prezent (port, zbor etc.) și cele formate de la infinitiv prin suprimarea sufixului verbal (plictis < plictisi; veghe > ve- ghea etc.). La drept vorbind numai ultimele sînt formații regresive autentice, fiindcă numai ele iau naștere prin înlăturarea unui sufix3. 3 Cu privire la modul de formare a sub- stantivelor postverbale în limba franceză, s-au emis păreri contradictorii. Unii lingviști afirmă că postverbalele se formează numai de la infinitiv (E. Egger, G. Lene, Kr. Nyrop etc.), iar alții susțin că la originea acestor substantive nu stă infinitivul, ci rădăcina 84 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 1. Există multe cazuri cînd Dicționarul limbii romîne moderne corectează sau com- pletează dicționarele anterioare, care nu dau etimologia cuvîntului sau o dau greșit. Ne vom referi, după cum am anunțat, numai la situațiile legate de derivarea regresivă. Astfel substantivul cost e considerat de Dic- ționarul fostei Academii ca neologism din ital. costo sau germ. Kosten, la care Scriban (DLR s. v.) mai adaugă și pe fr. cout. Candrea și Tiktin (DRG s. v.) nu dau etimologia cuvîntului. DLRM îl consideră un postverbal din costa (< it. costare), ceea ce ni se pare corect. în cazul lui guvern citim în DA : „N[eo- logism] de origine lat. (guberno „guvernez”)”. Tiktin (DRG) nu-1 înregistrează, iar Candrea admite o încrucișare a fr. gouvernement cu it. governo. DLRM arată în mod convingător că guvern provine din guverna (după it. governo). Tot astfel îl explică pe deranj din deranja și pe zbor din zbura. 2. Cînd părerile lexicografilor erau îm- părțite, ca în cazurile pe care le vom aminti mai jos, Dicționarul limbii romîne moderne a adoptat pe aceea care pare mai convingă- toare. Astfel ajun e considerat un postverbal din ajuna (ca și în DA, CADE etc.), nu dedus direct din lat. jejunus (DRG s.v.) sau din ad jejunum (DU). Tot postverbal (< pofti) este considerat și poftă (mai vechi pohtă) pentru care Tiktin (DRG), Candrea și Șăi- neanu (DU) pornesc de la v. sl. pohoii1. verbului de la singular indicativ prezent. (Diez, G. Paris, Darmesteter, Brunot etc.). Vezi discuția pe larg la N. Dănilă, Observații asupra derivării regresive în limba franceză, în voi. Omagiu lui lorgu Iordan, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 227-228. Nu este nici locul și nici momentul să soluțio- năm această delicată problemă. Ne mulțu- mim numai să afirmăm în treacăt că, cel puțin pentru limba romînă, ambele ipoteze sînt valabile. Mai mult: în unele cazuri putem admite că substantivul s-a putut forma chiar de la subjonctiv prezent (eX. teamă din „el să se teamă”). 1 Pentru prima părere, care ni se pare mai justă, vezi și G. Mihăilă, Unele pro- bleme de semantică a celor mai vechi împru- muturi sud-slave în limba romînă, SGL, an. IX (1958), nr. 3, p. 367. în cazul cuvîntului altoi se admite (ca și în DA s. v.) că acesta are o dublă origine și anume : a) Postverbal al lui altoi (pentru sensul abstract de „altoire”); b) Magh. oltvany pentru sensurile: „ramură mică detașată dintr-o plantă mamă, folosind la altoire”, „plantă altoită” etc. în Dicționarul limbii romîne literare contemporane, care sta la baza celui într-un volum, sensul de „altoire” este ilustrat prin următorul proverb: „Școala face omul om și altoiul pomul pom”. La o examinare mai atentă a acestui citat se poate observa că el ilustrează mai de grabă sensul de „ra- mură cu care se altoiește” decît pe Cel de „altoire” propriu-zisă (sau pe amîndouă în același timp)2. 3. Există în DLRM un număr destul de mare de formațiuni regresive pe care celelalte dicționare ale limbii romîne nu le înregistrează sau, cel mai adesea, nu le explică. Și din acest punct de vedere se poate spune că s-a realizat un progres față de lucrările lexicografice anterioare. Este totuși surprin- zător că, în timp ce sînt înregistrate unele postverbale, foarte rar folosite, cum ar fi: netez (< netezi), respir (< respira), spumeg (< spumega), încaier (< încăiera) etc., lip- sesc din dicționar alte derivate regresive nu mai puțin răspîndite. Notăm dintre acestea pe legisla și transla, formate de la numele de agent (translator, legislator) sau de la numele de acțiune în -ație (translație, le- gislație) drept model servind verbe ca ad- ministra alături de care există administrație și administrator 3. Destul de frecvent utilizat este și substantivul vomă (cf. senzații de vomă), care nu există în DLRM și care trebuie considerat tot o formație regresivă din voma (< lat. vomere). Pe acuză (din it. accusa sau mai de grabă postverbal din acuza), omis și el din DLRM l-am auzit nu o singură dată și l-am întîlnit 2 Deși, cel puțin teoretic, este posibil, sensul de altoire al lui altoi nu este susținut nici de citatele pe care le întîlnim în DA (s.v.). 3 Vezi Gramatica Academiei R.P.R., voi. I, p. 37. RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE • de mai multe ori în presă și în literatură : „acuza că am fi cumva împotriva balului nu poate să planeze deasupra noastră”1 ; „Cît privește acuza că l-aș pastișa pe Creangă aceasta este o afirmație gratuită...”2. Ace- lași substantiv (frecvent în Ardeal) apare de două ori în poemul în frunte comuniștii de M. Beniuc: „Trei sute pagini de acuze /Un veac de ani de închisoare I”. Cf. și: „Asudă și citește într-una [grefierul] [Acu- zele din păr în fir”3. Tot la M. Beniuc (poezia La Gori) a fost semnalată existența lui alin cu sensul de alinare: Cîntec însă nu le-ai fost, /Chiar de te știau de-a rost; /Numai omului sărac /Fostu- i-ai alin prin veac”4 Substantivul alin s-a format din verbul alina, după modelul lui alint (< alinta) cuvînt poetic care apare deja la G. Coșbuc: „Și alții, doamne! Drag alint /De trupuri prinse-n mărgărint” (în DLRLC s.v.). Cicalâ, pe care DLRM (ca și CADE și DRG) îl compară cu it. cicala „greier și om flecar”, nu însemnează numai persoană „cicălitoare”, ci și „cicăleală”. Cel puțin cu acest sens cuvîntul este un postverbal din cicălițctmigală < migăli,pîndă < pîndi etc.)5. 1 Vezi Rominia liberă, nr. 4119 din 7 ian./ 1958, p. 3, col. 1. 2 Vezi lașul literar, an. 1957, nr. 3, p. 131, col. 2. 3 M. Beniuc, Versuri alese, E.S.P.L.A. 1955, voi. II, p. 287. 4 Vezi Ion Coteanu, Creația lexicală in poezia noastră nouă, în Limbă și literatură, voi. II, 1956, p. 100. Cu același sens îl înre- gistrează și acad. lorgu Iordan în Limba romînă contemporană, ediția a Il-a, 1956, p. 322. în DLRM figurează numai alin „domol, liniștit, calm”, explicat în mod nu prea convingător, ca provenind din conta- minarea adj. lin cu verbul alin. Este mult mai probabil că adverbul alin s-a format prin adăugarea prepoziției a la adjectivul lin (DA s. v.). Cf. formațiile adverbiale similare alene [a + lene], anevoie [a + nevoie], anume [a-l-nume], arazna [a + razna] etc. 5 DA (s. v.) consideră că acest cuvînt e un postverbal din cicăli chiar în sensul de „persoană cicălitoare”, ceea ce e mai greu La fel ca toate dicționarele noastre ante- rioare, DLRM înregistrează numai abstractul verbal birfeală, nu și pe foarte răspînditul birfă, care este indiscutabil un postverbal din bîrfi, a cărui origine rămîne deocamdată obscură. E necesar, credem, ca la o nouă ediție DLRM să înregistreze toate aceste derivate sau să facă o selecție mai judicioasă a forma- țiilor regresive din limba romînă modernă. 4. De multe ori derivatele de care ne ocupăm sînt înregistrate, dar etimologia lor nu este indicată, deși ea este foarte clară. Acesta e cazul lui zvoană, pentru care sîntem; trimiși la zvon. Dar ultimul e împrumutat din slava veche (zvonii „sunet”) pe cînd zvoană provine din verbul zvoni și c format după modelul lui goană (< goni), prigoană (< prigoni) etc. Este deci incorect să-1 con- siderăm o simplă variantă fonetică a lui zvon (în acest fel admitem că și el provine tot din v. sl. zvonii, ceea ce nu corespunde cu realitatea). Un postverbal din dezvăța este în mod cert și dezvăț, format sub influența antoni mului său învăț, cu care apare adesea în corelație (cf. „învățul are și dezvăț”). în timp ce la cuvîntul învăț se arată foarte bine că e un postverbal din învăța, lui dezvăț nu i se dă decît definiția. în cazul altor antonime cum ar fi, de pildă, îngheț și dezgheț se menționează însă că de demonstrat. Cît privește verbul cicăli'. același dicționar îl derivă din cicară (azi cicoare) „numele unui greier care prin țiuitul lui necontenit te plictisește”, iar cicară (ca și it. cicala), ar proveni din lat. pop. *cicala ( — cls. cicada). Vezi DA (s. v.) și S. Pușcariu (DR, V, p. 901). DLRM admite după CADE (s. v.) că cicăli e derivat din subst. cicală, pe care îl compară cu it. cicala „greier și om flecar” (Vezi și TDRG s. v.). Scriban (DLR s. v.) pornește pentru explicarea lui cicăli de la sîrb. iakaljati (d. it. cicalare „a flecări”). Rjecnik hrvatskoga Hi srpskoga jezika na svijet izdaje J ugoslavenska Akade- mija îl înregistrează într-adevăr (t. 1, p. 882) și îl traduce prin „blaterare”, „garrire”, „effutire” = „a flecari”. Aceasta este, cre- dem, etimologia justă. 86 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE amîndouă sînt postverbale din îngheța-dezgheța. Inconsecvențele de acest fel și de alte naturi ne întîmpină frecvent în DLRM1. Ele ies Ia iveală și în cazul altor formații regresive. Astfel despre trudă ni se spune că vine din v. sl. trudă, iar despre osîndă se arată că e un postverbal din osîndi. în fond, amîndouă •cuvintele se află în aceeași situație, adică, ori sînt împrumuturi directe din slavă, ori (mult mai probabil) sînt postverbale din trudi și osîndi. Soluția ultimă este mai convin- gătoare, întrucît, după cum se știe, în cuvin- tele slave final nefiind intens, nu se putea vocaliza ca în interiorul cuvintelor. Probabil și din această cauză, Tiktin la osîndă mențio- nează : „Wolhl nicht ksl. osândă, sondern Postverbal von a osîndi” (DRG)2. 5. în cele ce urmează ne vom opri asupra cîtorva substantive considerate în DLRM ca formate neîndoielnic pe teren romînesc prin procedeul derivării regresive. Este vorba mai întîi de substantivul răscoală, interpretat ca postverbal al lui răscula [răs + scula]. Exis- tența v. sl. raskola ,,despărțire”, ,.schismă” (cf. bg. srb. rus. raskol) a făcut pe unii lexico- grafi să pornească, pentru a explica acest cuvînt, nu de la verbul romînesc răscula, ci de la termenul vechi slav amintit. Așa au procedat Șăineanu, Candrea și Scriban (Vezi DU, CADE și DLR s.v.)3. îndoieli serioase avem și în cazul cuvîn- tului popular spurc: 1) „scîrnă”, 2) „nume dat la diferite boli sau bube”. în timp ce DLRM îl consideră postverbal al lui spurca (< lat. spurcare), CADE și DLR îl deduc direct din lat. spurcus. Faptul că termenul e concret și popular ne îndreptățește să 1 Fiindcă am amintit despre dezgheț și dezgheța, semnalăm și o greșeală de tipar: desghețat (adj. sing.) alături de dezghețați (pl.). 2 Pentru trudă (interpretat ca postverbal •din trudi), vezi și G. Mihăilă, op. cit., p. 370. 3 Cf. și Al. Graur, Fondul principal al -limbii romîne, Editura științifică, 1957, p. 47, unde se pune întrebarea : „Răscoală reprezintă p. v. sl. raskola „schismă” sau e un derivat postverbal al lui răscula?” ,,Poate și una și alta în același timp” — răspunde autorul lucrării citate. optăm pentru etimonul latin spurcus propus de Candrea. După cum se știe, substantivele postverbale sînt, în general, puține în graiu- rile populare și, de obicei, ele sînt abstracte, în afară de aceasta, sensurile lat. spurcus „murdar, spurcat, scîrbos, dezgustător” etc.4 se apropie mult de unele sensuri ale cuvîntului romînesc, ceea ce este decisiv în precizarea etimologiei acestuia. în cazul lui imbold, considerat și el, fără nici o rezervă, ca postverbal din îmboldi [fn- -f-ftoZd] credem că era necesar să se invoce și încrucișarea cu sinonimul impuls. în felul acesta s-ar putea explica prezența Iui i în loc de t (normal din îmboldi trebuia să rezulte imbold, ca și îndemn din îndemna). Se pare că aceasta și este forma originară, judecind după felul în care prezintă lucrurile dicțio- narul lui Candrea și cel al lui Scriban (primul nu înregistrează decît pe imbold, iar al doilea îl consideră pe imbold ,,fals“ tocmai pentru că e o formă hibridă rezultată din contami- narea cu impuls)5. S. Pușcariu admite și el că imbold e o formă hibridă, dar îl explică prin încrucișarea lui bold cu impuls6. Cumrămîne însă cu imbold care nici măcar nu este adus în discuție, deși după toate probabilitățile el este primor- dial?7 A admite că aveam de-a face cu două cuvinte independente, rezultate, unul exclusiv prin derivare regresivă (imbold), iar altul numai prin contaminare [ftoZd + impuZs], în- semnează a merge prea departe cu presupu- nerile. Soluția cea mai clară ni se pare a fi următoarea : imbold provine din imbold (post- verbal din îmboldi), influențat de sinonimul impuls (< lat. lit. impulsus) sau asimilat cu neologismele care încep cu pref. in-. 4 Vezi L. Quichcrat et A. Daveluy, Dictionnaire latin-frangais revise, corrige et augmente par Emile Chatelain, ediția a 52-a, Paris, 1923, p. 1299. 5 Celelalte dicționare (cu excepția Dic- ționarului limbii romîne contemporane) nu înregistrează cuvîntul. 6 Vezi Limba romînă, București, 1940, p. 404. 7 în acest sens vorbește și folosirea acestei variante de către A. Toma, Cintul vieții, ediția a Il-a, p. 119 (în DLRLC, s.v.). RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 87 Mult mai clare ni se par lucrurile în cazul lui vopsea, pe care DLRM îl consideră de asemenea postverbal din vopsi (< ngr.). Aceeași etimologie o mai dau Șăineanu (DU s.v.), CADE (s.v.) și Scriban (DLR s.v.). De data aceasta nu s-a ținut seama de două lucruri și anume : u) forma mai veche a cuvîn- tului este văpseală (vopseală); b) un post- verbal din vopsi ar trebui să sune normal *vopsă sau ★voapsă, în nici un caz văpsea sau vopsea [cf. formațiile regresive normale: pîndă (< pînd-i); trîntă (< trînt-i); dobîndă ( cînta și canticum > cîntec). Aceleași lucru se înțe- lege și din Limba romînă a lui S. Pușcariu, 1 Părerea lui Tiktin este împărtășită și de J. Byck și Al. Graur, De l’influence du pluriel sur le singulier des noms en roumain, BL, 1933, nr. 1, p. 30. 2 Pentru noțiunea de vopsea, același termen există și în neogreacă ((XTroyta). unde citim: „Un caz special e al identități de formă între un substantiv și o formă de conjugare a verbului respectiv. Se zice eu joc, eu cînt, eu gust ... (verb) și un joc, un cînt, un gust ... (substantiv), pentru că atît substantivele jocus, cantus, gustus ... cît și verbele jocor, canto, gusto ... au dat în romînește același rezultat”3. Șăineanu (DU), CADE și Scriban (DLR) îl deduc tot din lat. cantus, dar îl consideră, probabil neologism. împrumutat din latină, pe cale savantă, cuvîntul nu ar putea să aibă înfățișarea cînt decît dacă admitem că a fost modelat după cîntec și cînta. Acest lucru nu este însă arătat nicăieri, ceea ce însem- nează că autorii citați nu s-au gîndit la o asemenea ipoteză. Nu ne mai rămîne decît să admitem că substantivul cînt este un postverbal din cînta*, format ca și avînt (< avînta); cuget (< cugeta); blestem (< bles- tema); protest (< protesta); salt (< sălta); sărut (< săruta) etc5. Nici pentru explicarea lui teamă nu e necesar să recurgem la lat. neatestat *tima (< Umere), deoarece reconstrucția e greu de justificat. în fond acest cuvînt este un vechi postverbal din a se teme, cum a și fost, de altfel, explicat6. Colind este dedus din vsl. Kolenda, iar colindă e considerat o variantă a primului. La fel a procedat mai înainte Tiktin (DRG s.v.). DA nu face nici o deosebire între colind și 3 S. Pușcariu, Limba romînă, București, 1940, p. 49-50. 4 Vezi și lorgu Iordan, op. cit., p. 264 și Tiktin (DRG s.v.) unde se menționează la etimologie : „Neubildung aus d cînta”. 5 La apariția în limba romînă a dever- bativului cînt a contribuit probabil și fr. chant (< lat. cantus). în DA (s. v.) se arată chiar că avem de-a face cu o „formațiune literară după fr. chant”. De la acesta a împru- mutat, de altfel, o parte din conținutul său semantic rom. cînt (ex. sensul de „diviziune a unui poem” etc.). 6 Vezi Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne, Editura Academiei R.P.R., 1954, p. 152. Probabil că în cazul cuvîntului teamă nu s-a pornit nici de la infinitiv, nici de la indicativ prezent, ci de la subjonctiv (să se teamă). 88 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE colindă, admițînd aceeași etimologie pentru ambele forme. CADE și Scriban (DLR s. v.) indică numai etimonul lui colindă, lăsîndu-1 neeXplicat pe colind, iar Șăineanu (DU) nici măcar nu-1 înregistrează, deși, cel puțin prin Muntenia, forma de genul neutru pare a fi mai frecventă. Vechiul slav (sau mai bine zis v. bulg. J&olțda < lat. calendae) trebuia să dea normal în romînă colindă1. De la acest substantiv a fost derivat verbul colinda, iar din colinda a fost abstras postverbalul colind. Mai există, desigur, și o altă posibilitate și anume ca de la pluralul lui colindă (care este colinde) să se fi refăcut un nou singular = = colind. Trebuie să preferăm prima expli- cație, din cauză că pluralul lui colindă, nefiind mai uzitat decît singularul, era greu să-l influențeze pe acesta2. Cît privește părerea că forma colind s-a format „pornindu-se, probabil, de la obser- vația că o colindă e un cîntec religios”3, aceasta ar putea fi admisă cel mult în sub- sidiar4. 1 Al. Rosetti, Colindele religioase la ro- mini, București, 1920, p. 15. Pentru aceeași etimologie vezi și O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, t. I, Paris, 1902, p. 261 și 271. G. Dem. Teodorescu contestă în mod greșit originea slavă a cuvîntului în discuție, de- ducîndu-1 direct din grec. KaXavB-at (în latinește calendae „numire ce se dă unor vechi sărbă- tori din anticitatea greco-latină”). Vezi Noțiuni despre colindele romîne, București, 1879, p. 21. Grec. KaXavf>ai ar fi dat în romînă, după G. Dem. Teodorescu, colinde (sing. colind). Cît privește varianta originară colindă, nici măcar n-o amintește în lucrarea citată, iar în prefața colecției de Poezii populare romîne, București, 1885, p. 15 îi pune sub semnul întrebării însăși existența. 2 Ne fundăm această presupunere pe concluzia la care au ajuns, în lucrările citate J. Byck și Al. Graur, studiind un mare număr de fapte : ,, 11 reste donc entendu que le pluriel n’a pu influer sur le singulier que lâ ou la forme du pluriel etait employee plus souvent que celle du singulier” (BL., I, p. 55). 3 AL Rosetti, op. cit., p. 15, n. 2. 4 Nu trebuie să pierdem din vedere că sensul lui colind(ă) nu este numai cel de „cîntec religios”, ci și de „umblare din casă în casă eîntînd colinde”, „cutreierare”, „hoi- năreală” etc. La obiecția că toate aceste EXact în felul lui colind din colinda; cînt din cînta; dejun din dejuna sau denunț din denunța s-a format și enunț din enunța [< fr. enoncer (lat. lit. enuntiare)]. De aceea nu avem nici un motiv să recurgem la fr. enonce, cum procedează Candrea și după el Dicționarul limbii romîne moderne. în mod normal enonce nu putea deveni în romînă enunț, ci mai de grabă enunțat, dat fiind că în franceză acest cuvînt se folosește îndeosebi ca adjectiv. Nici coraport nu este explicat corect, din moment ce se admite că e format din co-\- raport (o astfel de creație pare o adevărată enormitate). Prefixul con- și varianta lui co- servesc la formarea unor substantive și verbe de felul lui coautor, colocatar, conviețui etc., cel mai adesea după modele franțuzești sau laține savante. A susține că din co- + raport s-a format coraport, însemnează a admite că se pot asocia și lucruri nu numai ființe (prefixul co- indică asocierea), în realitate, coraport s-a format din cora- portor prin suprimarea suf. -or5. Numai așa ne explicăm faptul că a apărut în limbă mai întîi coraport, și nu *codocument, de pildă. Coraport nu este deci o creație inde- pendentă de coraportor, care îl precedă în timp și îl explică împreună cu perechea raport raportor. Este aici un exemplu foarte clar de derivare regresivă, întemeiată pe ceea ce Dauzat a numit „a patra proporțională”6 : raport (< fr. rapport)— raportor (< fr. rapporteur) % — coraportor (co-h raportor) O dată creat sistemul coraport-coraportor. a fost posibilă apariția formei coreferat1, care nu mai poate fi explicat prin derivare sensuri sînt ulterioare, se poate răspunde prin întrebarea : „de ce lui doină (care e tot un cîntec) nu i s-a creat un masculin *doin(l 5 Vezi Gramatica Academiei R.P.R., voi. I, p. 36. 6 Vezi La vie du langage, ed. a IV-a, p. 137. 7 Care este mai recent (DLRLC și DLRM nici nu-1 înregistrează), deși în pre- zent pare a fi mai răspîndit decît coraport RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 89 regresivă. Oricît de ciudat ni s-ar părea, n-ar fi de loc exclus ca în viitor să se ajungă, prin analogie, la corecenzie (corecenzent este nu numai posibil, dar chiar normal). Pentru explicarea verbului a diversa trebuie să pornim nu de la anive ir, ci de la aniversare, provenit la rîndul lui din adjec- tivul feminin aniversară (zi aniversară „zi în care se sărbătorește un anumit eveniment”). Lăsîndu-se la o parte determinatul zi (care era subînțeles), aniversară a început să fie folosit singur cu valoare de substantiv, ca în următorul exemplu, pe care l-am întîlnit în Amintiri din Junimea de Jacob Negruzzi: „... cînd ziceai aniversară ziceai banchet, și cînd ziceai banchet, ziceai luare în rîs reciprocă”1. Tot în acest sens amintim și titlul nuvelei La aniversară de M. Eminescu. Numai după întrebuințarea lui aniversară ca substantiv a fost posibilă transformarea lui în aniversare, prin confuzie cu infinitivele lungi ale verbelor de conjugarea I. Simțit și el ca infinitiv lung, aniversare a putut servi ca punct de plecare pentru formarea verbului aniversa, inexistent în alte limbi2. O situație destul de ciudată avem în cazul verbului reflexiv dezmăța, folosit rar cu sensul de „a se destrăbăla”. După părerea noastră acest cuvînt nu e format din des- 4- maț(e), cum se arată în DLRM (s.v.), ci e un derivat regresiv din adjectivul cu aspect participiul dezmățat, care este mai vechi în limbă, mai bogat în sensuri și mai răspîndit (judecind după atestările din CADE și DLRLG). Astfel în timp ce verbul lipsește din cele două dicționare citate (și din altele), pentru adj. dezmățat se dau 6 citate. Așa cum verbele dunga și văr ga au fost derivate 1 Jacob Negruzzi, Amintiri din „Juni- mea”, Ed. Cartea romînească, București, 1939, p. 205. Gf. și „Toate aniversarele, toate zilele „mărite” [ale poeților noștri de pe la 1860] sînt ca o stea mare”. Maiorescu, Cr., I, 32 (în DA. s.v.). 2 Vezi Gramatica Academiei R.P.R., voi. I, p. 36 — 37, și lorgu Iordan, Limba romînă contemporană, ed. a IT-a, p. 462. din dungat [< dungă + -uf] și vărgat [< vai- gă + -at, la fel și dezmăța s-a putut forma din adjectivul dezmățat, pe care CADE îl explică satisfăcător din des- + mațe „căruia îi atîrnă zdrențele ca mațele unei vite spin- tecate”. Credem că și verbele nemulțumi, nedu- meri, nesocoti și altele nu trebuie considerate ca fiind formate din prefixul ne- + mulțumi, socoti etc. Pentru explicarea lor trebuie, să pornim de la adjectivele nemulțumit, nedu- merit și nesocotit, care sînt mai vechi decît verbele în discuție și care au fost considerate participii ale acestora. Tranzitivul nedumeri, de pildă, nu este înregistrat decît de DLRLG și DLRM (ceea ce înseamnă că e recent), pe cînd nedumerit există în cele mai multe dintre dicționarele anterioare: DU, CADE și DLR. Că așa s-au petrecut lucrurile ne-o mai dovedesc zeci de alte adjective cu aspect participial, cărora nu le corespund, cel puțin deocamdată, verbe propriu-zise. în această situație sînt neastîmpărat, neașteptat, neatins, nebiruit, necioplit, neclintit, necugetat, neho- tărit, neînfrînt, neînfricat etc . . . Este ade- vărat că sînt posibile, și chiar corecte, cons- trucții gerunziale de tipul : „neastîmpărîn- du-se a mîncat bătaie” ; „neașteptîndu-mă nu l-am mai putut întîlni“ ș.a.m.d. Dar numai acest lucru nu probează încă existența unor verbe ca *neastimpăra, *neaștepta etc., ci mai de grabă că procesul de apariție al formațiilor regresive de tipul nemulțumi comportă, în linii mari, patru faze : a) formarea adjectivului cu ajutorul pre- fixului ne- + participiul trecut al unui verb existent: ne + mulțumit. b) simțirea acestui adjectiv ca participiu al unui verb inexistent. c) apariția ’ formelor gerunziale : nemul- țumindu-mă, nemulțumindu-te, nemulțumin- du-se etc. d) apariția verbului propriu-zis (nemul- țumi), cu forme la toate modurile și timpurile. Tot un derivat regresiv este și vb. audia, pe care Dicționarul limbii romîne moderne îl deduce greșit, după Scriban (DLR s.v.), din lat. lit. audire. Am avea deci un dublet 90 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE etimologic al lui auzi care ni s-a transmis direct din latină. CADE, DA, DU și TDRG nu înregistrează cuvîntul, ceea ce înseamnă, că el este recent și nu poate fi decît abstras din audiență (< lat. lit. audientia). Existînd puternicul sistem: asistent-asi- stență ; corija-corijență ; excela-excelență ; negli- ja-neglijență; rezista-rezistență etc., era firesc să i se creeze și lui audiență un corespondent verbal audia1. De altfel, lat. lit. audire, fiind de conjugarea a IV-a, era foarte greu să devină în limba romînă audia (de conju- garea I), iar de la un inexistent * audiate nu s-a gîndit nimeni să pornească. într-o situație similară cu a lui audia se află și verbele furniza și regiza, pentru care nu trebuie să facem apel la cuvintele fran- țuzești fournir și regir, deoarece întîmpinăm greutăți fonetice de nebiruit. Aceste cuvinte sînt formate de la furnizor (< fr. fourniseur) și regizor (< fr. regisseur), după modelul lui coafa-coafor; conirola-controlor etc2. 7. Uneori nu c recomandabil să pornim de la cuvinte străine și din alte motive. De pildă verbul amplasa (provenit după DLRM din fr. emplacer) e mai normal să-l considerăm un derivat regresiv din amplasament ( < fr. emplacement)3 — după modelul lui plasa -plasament. Chiar dacă în franceză există emplacer el este învechit și puțin întrebuințat în unele sensuri pe care verbul romînesc nici măcar nu le are. Tot considerente de ordin semantic ne fac să credem că nici gara ,,a pune la adă- post într-un garaj” nu vine direct din fr. gater „a băga în gară sau în port trenuri, corăbii”. Nepotrivirea de sens ne împinge 1 Apariția acestui verb a mai fost ușu- rată și de existența lui audient (,,public audi- ent” = public care audiază). 2 Pentru toate aceste formații regresive, vezi și Gramatica Academiei R.P.R., voi. I, p. 326. Un exemplu clar de verb format prin derivare regresivă de la un sub- stantiv este intui, pe care chiar DLRM îl deduce din intuiție (< fr. intuition). 3 Pentru motivele arătate de Ion Co- teânu, Cuvinte vechi și cuvinte noi în Limba romînă, an. VIII (1959), nr. 2, p. 77—78. spre interpretarea lui ca un derivat regresiv din garaj (< fr. garage) după modelul lui bara-baraj ; ambala-ambalaj; bloca-blocaf etc., în care ambele exemplare ne-au venit direct din franceză. în cazul lui stomatolog, lucrurile sînt și mai complicate, fiindcă nu știm precis dacă există în limba franceză. Toate dicționarele pe care le-am putut consulta înregistrează numai forma stomatologiste. De aceea ne întrebăm, dacă nu e cumva format în romî- nește din stomatologie (< fr. stomatologie) după modelul lui ginecolog-ginecologie; bal- neolog-balneologie etc. Este adevărat că în franceză există dublete de tipul paleontologue-paleontologiste; neurologue-neurologiste etc., dar ele sînt înre- gistrate de dicționare. Stomatolog se putea forma și în romînește, așa cum s-au mai format țiganolog și sanscritolog (în* franceză sanscritiste). Iată și un citat care atestă existența primului termen4: „Țiganologii nu sînt mulți în țară, dar sanscritiștii, după cît știu, sînt și mai puțini”5. 8. Uneori este confundată pur și simplu derivarea regresivă cu cea propriu-zisă. Astfel, substantive ca răcnet, sclncet, răsuflet, răsunet, rugel ,,răget, muget” și altele sînt considerate postverbale din răcni, seinei, răsufla etc. Dacă un postverbal trebuie să aibă prin definiție un corp fonetic mai mic decît verbul din care derivă și mai ales dacă derivare regresivă însemnează suprimarea unui sufix, ne întrebăm ce fel de postverbale pot fi cuvintele care conțin în mod evident un sufix (-et) ? Oricît de banală ar părea explicația pe care o dăm, trebuie totuși să precizăm că răcnet, ruget, scîncel și alte substantive de acest fel sînt niște derivate propriu-zise de la teme verbale cu ajutorul sufixului -et, care ni s-a transmis direct din latină, împreună 4 Al doilea e înregistrat chiar de DLRM care-1 consideră format din sanscrit (după indolog). 6 Vezi Steaua, an. IX (1958), nr. 4, p. 124. col. 1. Cf. și țigaaologie (ibid., p. 123 — 124). RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 91 cu alte cuvinte ca: muget (< lat. mugitus), sunet (< lat. sonitus) etc. Ele nu trebuie puse pe același plan cu preget sau cuget care sînt într-adevăr postverbale (neanalizabile însă în temă + suf. -et), formate, fie de la tema indicativului prezent (per.. I), fie de la infi- nitiv, prin suprimarea sufixului -a (preget-a, cuget-a). Ni se pare totuși ciudat că, în timp ce răcnet, ruget, scincel etc. sînt considerate derivate regresive, bocet, foșnet, plesnet, poc- net și altele sînt interpretate ca derivate propriu-zise, formate de la tema infiniti- vului + suf. -et. Este aici încă un aspect al inconsecvențelor atît de numeroase și de supărătoare, privitoare la felul în care s-au rezolvat etimologiile în Dicționarul limbii romîne moderne. Ca toate observațiile care s-au făcut anterior și cele de față izvorăsc numai din dorința de a contribui, fie și într-o măsură foarte mică, la îmbunătățirea acestei impor- tante opere lexicografice. Lipsurile și calită- țile ei reale vor fi puse într-o lumină mai clară de cercetările viitoare, pe care le consi- derăm absolut necesare. Deocamdată însă faptele discutate mai sus dovedesc că unii dintre autorii Dicționarului limbii romîne moderne, nefiind la curent cu anumite prin- cipii stabilite de lingvistica noastră, n-au înțeles fenomenul derivării regresive în toată complexitatea lui. Th. Hristea ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI, Dicționarul limbii romîne moderne, Editura Academiei R.P.R. [București], 1958, 961 p. Noul dicționar, așa cum este întocmit, întrece dicționarele publicate anterior, este mai bogat, fiindcă au fost introduse cuvintele rare care au circulat la începutul secolului al XIX-lea, precum și cuvintele care au intrat în vocabular în ultimele decade ale secolului- nostru, iar definițiile sînt în general mai pre- cise, mai clare și mai concise. Desigur, dicționarul are și unele lipsuri; în cele ce urmează ne vom ocupa de cuvintele de origine greacă, semnalînd etimologiile și definițiile care, după părerea noastră, sînt ero- nate și făcînd cîteva observații pentru îmbună- tățirea materialului lexical. Mai întîi ne vom opri asupra cuvintelor grecești care au trecut în limba romînă prin filieră franceză. La multe dintre aceste cuvinte se arată că ele derivă din formele franțuzești corespunzătoare și se precizează că sînt de origine greacă (de ex. arheologie, caligrafie, psalmodie etc.), la altele însă nici nu se amin- tește originea lor greacă (de eX. cacofonie, permă, mastic etc.). O a treia categorie o for- mează cuvintele cu etimologie multiplă (ca filozof, filozofie, tipografie etc.), la care se indică atît etimologia greacă, cît și cea franceză. Desigur că multe cuvinte grecești, mai ales tehnice, au trecut în limba romînă prin filieră franceză, dar este greu să admitem că arheologie vine de la forma franțuzească archeologie și nu direct din gr. apxaioXoyca (care se pronunță arheologhia, cum s-a pronun- țat și în romînește la începutul secolului al XlX-lea), căci dacă ar fi un împrumut din franceză ar trebui să se pronunțe arkeolojie- De asemenea este greu de admis că cuvîntul caligrafie a trecut în limba romînă prin filieră franceză și nu direct din limba greacă, deoarece toți elevii din școlile grecești din țara noastră învățau xaXXiypaqxa (kaligrafia). Nu putem admite că psalmodie (tpaXp.o)8€a) a trecut în limba romînă din limba franceză și nu direct din neogreacă : era firesc ca termenii liturgici legați de biserica ortodoxă să pătrundă în limba romînă din limba unei țări ortodoxe. Este greu de admis că tipografic derivă din 92 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE fr. typographique, în timp ce cuvintele tipograf și tipografie vin din ngr. TUTCoyp&poț și toko- ypatpia, căci în neogreacă există și cuvîntul TU~oYpatpLx6<;. De asemenea se arată că salată vine din ngr. oaXdcTa, dar salatieră „din salată (după fr. saladier)”, deși în greaca populară există cuvîntul aaXaTispa. Un cuvînt care arată într-un mod și mai elocvent greșeala de a exagera influența fran- ceză, prezentînd unele cuvinte grecești ca fiind trecute în limba romînă prin filieră franceză, este apostazie. După părerea noastră, acest cuvînt trebuie scris apostasie, așa cum îl înre- gistrează I. A. Candrea în dicționarul său și cum se pronunță în limba de origine (ngr. ârcoaraata). De adăugat că această formă a circulat foarte mult la începutul secolului al XlX-lea; iată două citate dintr-o cronică din 1821 scrisă de loan Dîrzeanu, în care se află acest cuvînt: „Iar răzvrătitorul Teodor [Vladimirescu], stînd în mănăstirea Motrului cu toată adunarea sa și-n satul Țințăreni, nu înceta urmînd lucrările apostasiei” 1. „Iar de la Țarigrad au venit într-acele zile la Bucu- rești scrisoare patriarhicească cu blestem uri asupra celor ridicați în cugetul apostasiei” 2. Colectivul de etimologii, din cauză că s-a oprit asupra termenului francez apostasie, n-a mai dat sensul atît de frecvent la începutul seco- lului al XlX-lea, de „revoltă, răzvrătire, răs- coală împotriva unei stăpîniri”, ci a dat numai sensul care a circulat în secolele anterioare : „renunțare publică la o religie, renegare a unei doctrine sau concepții”. De notat că ngr. aTrocFTCcoia are ambele înțelesuri, adică de „răzvrătire” și de „renunțare la o religie”, și cred că nu putem vorbi de o influență franceză. Este drept că limba romînă a suferit și influența limbii franceze, dar credem că multe din cuvintele de origine greacă au intrat în limba romînă direct, și nu prin intermediul limbii franceze. Era firesc acest lucru, deoarece poporul romîn a avut timp îndelungat legături 1 N. lorga, Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu, București, 1921, p. 49. 2 Ibidem, p. 68. directe cu poporul grec. Se știe că după căderea Gonstantinopolului mulți intelectuali și ne- gustori greci s-au refugiat în Țările Romîne, iar mai tîrziu, în timpul fanarioților, numeroși greci din Gonstantinopol și din alte regiuni ale Greciei s-au stabilit în Țara Romînească și Moldova, unde au stat în contact direct cu poporul romîn. Nu trebuie să uităm că limba oficială în timpul fanarioților era cea greacă : mii de hrisoave, foi de zestre, testamente, zapise etc. au fost scrise în greaca modernă și se află astăzi în arhivele din țară. De ase- menea multe școli și tipografii grecești au luat ființă pe teritoriul romînesc, unde se învățau atît limba elenă, cît și greaca modernă, iar o sumă de cărți grecești au ieșit de sub teascu- rile tipografilor din țară și au avut o largă cir- culație printre romîni. De notat că și primele traduceri din limba franceză în limba romînă s-au făcut prin intermediul limbii neogrecești. Așadar, după un contact direct atît de strîns și îndelungat între cele două limbi, neogreacă și romînă, era firesc să avem o influență mai pronunțată a celei dintîi asupra celei de-a doua și o îmbogățire a vocabularului romînesc cu numeroase cuvinte neogrecești. Impresia noastră este că membrii colec- tivului de etimologii s-au condus după urmă- torul criteriu: cuvintele grecești care au trecut in limba franceză, au intrat în limba romînă prin filieră franceză și nu direct. Cre- dem că acest criteriu n-a fost just, fiindcă, după cum am arătat mai sus, sînt unele cu- vinte grecești care, deși au trecut în limba franceză, totuși au intrat în limba romînă nu prin filieră franceză, ci direct din neogreacă, ba chiar uneori din greaca populară, ceea ce arată în mod elocvent legăturile directe dintre cele două popoare. Așadar ar fi de dorit ca membrii colec- tivului să revizuiască etimologiile cuvintelor grecești din această categorie, fiindcă o parte din ele pătrunseseră în limba romînă înainte ca influența limbii franceze să se fi exercitat asupra celei romînești. De asemenea trebuie să se acorde o atenție deosebită și cuvintelor grecești care ar fi trecut în limba romînă prin intermediul lim- RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 93 Mor slave, fiindcă ne vine greu să admitem că unele din aceste cuvinte au intrat în limba romînă prin intermediul acestor limbi și nu direct. De exemplu, în dicționar se arată că episcop vine din • ngr. episkopos, dar arhi- episcop din slavă ; arhierie din ngr. arhieria, dar arhiereu din slavă; patriarhie din ngr, patriarhia, dar patriarh din slavă. Dacă cuvintele episcop, arhierie și patriarhie au intrat în limba romînă direct din neogreacă, de ce nu puteau intra tot direct din neogreacă și cuvintele arhi- episcop, arhiereu și patriarh? Colectivul de etimologii trebuia să dea unele explicații cu privire la etimologiile popu- lare, căci în felul cum sînt prezentate nu ori- cine poate să le înțeleagă, ci uneori pot fi interpretate greșit. Să luăm două eXemple: patrafir „< ngr. patrahili (după fir)” și tran- dafir „< ngr. trantafillon (după fir)”. în neogreacă avem forma cultă E7ri.Tpax7)Xiov (epitrahilion) și forma populară 7vsTpax^Xt (petrahili), care au rezultat din stu aov Tpax^Xov G,Pe grumaz”); precum vedem, eti- monul grecesc n-are nici o legătură cu fir. De asemenea avem în greaca populară Tpiavxd- blastri. Atragem atenția și asupra lipsei de con- secvență în redarea literei grecești u. Această literă este redată cînd prin i, cînd prin y. lată cîteva exemple cu y: chiparos < ngr. kyparissos (xuTvdcpts&oC), chir < ngr. kyr[ios] (xuptoi;), tipograf < ngr. typografos (turco- ypdcpoț); exemple cu i: poliloghie < ngr. poli- loghia (ttoXuXoy^)? polieleu < ngr. polieleos (TtoXuEXatot;), singhel < ngr. sigkellos (a^yxeX- XoC), tifos < ngr. tifos (vu o și habuerunt > *auru > or. Singularul are se explică prin forma regională ar la care a fost adăugată desinența -e, frecventă pentru verbele romînești de conjugările II, III și IV. L. Vasiliu discută problema dativului locativ din romînă. Articolul Sur le terme lingvistică „linguis- tique” en roumain, semnat de Aurel Nicolescu, prezintă, pe larg, apariția și evoluția cuvîntului amintit în romînă. In sfîrșit, între contribuțiile care au la bază fapte romînești trebuie citate articolele semnate de B. Cazacu și I. Coteanu (Autour d’une controverse linguistique: langue ou dialecte? Le probltme de la classi ficat ion des idiomes romans parlts au Sud du Danube și, respectiv. Le roumain et le developpement du latin balkanique) consacrate aceleiași probleme: dacă aromîna, meglenoromîna și istroromîna sînt dialecte sau limbi. B. Cazacu, după ce face un istoric al problemei în discuție, arată că în precizarea limitei dintre noțiunea de „limbă” și cea de „dialect” trebuie să se ia în considerare atît factorii extralingvistici, cît și factorii lingvistici. în încheierea arti- colului, autorul este de părere că idiomurile romanice din sudul Dunării sînt dialecte de tip divergent care, din cauza unor împrejurări complexe, n-au reușit să devină limbi inde- pendente, capabile să răspundă necesităților intelectuale ale vieții moderne și, de aceea, sînt pe punctul de a dispărea, sub presiunea limbilor străine înconjurătoare. O părere con- trară este exprimată de I. Coteanu, care consideră că dintre diferitele criterii ce pot servi la delimitarea dialectelor (și în special a dialectelor romînești) singura soluție accep- tabilă este subordonarea. Din acest punct de vedere latina orientală s-a împărțit de la început în dalmată, aromîna și dacoromînă ; 104 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFI istroromîna s-a diferențiat, în urmă, din dacoromînă. Autorul consideră chiar necesară constituirea unei ramuri a lingvisticii romanice care să se ocupe de problemele ridicate de felul acesta de a vedea transformările care au avut loc în latina orientală și balcanică. Pe lîngă lucrările care iau în discuție numai fapte din romînă trebuie să amintim o altă categorie de articole care discută, comparativ, situația din romînă cu aceea din alte limbi romanice. Și de această dată cea mai mare parte a articolelor sînt de morfologie sau de sintaxă (V. Guțu-Romalo, Remarques sur le sysUme da pronom personnel dans Ies langues romanes; Maria Iliescu, La produc- tivii de la IV-e conjugaison latine dans Ies langues romanes; lorgu Iordan, Quelques paralleles syntaxiques romans; A. Niculescu, Sur l’objet direct prepositionnel dans Ies langues romanes). Pe lîngă acestea înregistrăm arti- colul acad. Al. Rosetti (Remarques sur l'emploi des phonbmes semi-voyelles en roumain et en espagnol) care discută fapte de fonologie și alte două care se ocupă de formarea cuvin- telor (N. Dănilă, Sur la vitalii 6 de la derivation en frangais et en roumain; Em. Vasiliu, Structure phonâmatique des suffixes du rou- main et du frangais. (Essai de typologie). Acad. Al. Rosetti arată cum romînă și spaniola întrebuințează într-un fel analog semivocalele. Astfel, în romînă, ca și în spaniolă, semivocalele asociate unei vocale formează diftongi care în amîndouă limbile sînt bifonematici. între semivocalele din ro- mînă și spaniolă există însă și o deosebire: romînă a mers mai departe decît spaniola în sensul că în romînă semivocalele sînt foneme autonome și nu variante ale lui i și u ca în spaniolă. Vom analiza articolele care se ocupă de fapte de morfologie și sintaxă romanică. V. Guțu-Romalo discută Îmbogățirea sis- temului pronumelui personal din limbile romanice, față de latină, și felul cum a luat naștere pronumele personal de persoana a III-a și pronumele de reverență. Autoarea subliniază cum romînă și portugheza prezintă una dintre situațiile cele mai interesante datorită creării unei opoziții graduale în cadrul categoriei pronumelui de reverență. Folosindu-se de metoda statisticii, Maria Iliescu arată că în ciuda părerii, mai mult sau mai puțin generală, conjugarea în -ire este puțin productivă în limbile romanice. Singurele formații noi din această categorie de verbe sînt cele care se datoresc exclusiv conjugării incoative, caracterizată prin sufixul latinesc -esc. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, în romînă conjugarea în -i este la fel de bogată ca cea în -a. Acad. lorgu Iordan analizează o serie de fapte de natură sintactică care s-au dezvoltat independent în diferitele limbi romanice, fără vreo legătură directă cu latina. Este vorba de construcții sintactice pleonastice, ca de exemplu repetarea subiectului substantival cu ajutorul unui pronume personal (vine el tata) sau repetarea complementului direct și indirect prin forma atonă a pronumelui personal (cartea am cumpărat-o azi). Seria articolelor care prezintă fapte romanice în comparație cu situația din romînă se încheie cu două articole care se ocupă de problemele derivării în romînă și franceză. N. Dănilă arată cum în franceza actuală, spre deosebire de romînă, derivarea slăbește din ce în ce mai mult. Romînă a păstrat un număr mare de sufixe din latină la care a adăugat sufixe de origine slavă sau morfologică. Em. Vasiliu, folosind metode noi de cercetare a structurii sufixelor în romînă și franceză, stabilește că sistemul sufixai al limbii franceze are un grad de redondanță mal mare decît sistemul limbii romîne. în același timp, autorul observă că în limba franceză se manifestă o tendință mai pronunțată către economie. Volumul de care ne ocupăm mai cuprinde și cîteva articole consacrate exclusiv unor fapte numai din latină sau dintr-o limbă romanică. Articolele lui G. Ivănescu (Les formes du nominatif et de l’accusatif pluriels des Ire et ne dtclinaisons, en latin vulgaire) și H. Mihăescu (Quelques remarques sur le RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 105 latin des provinces danubiennes de Uempire roma in) tratează probleme diferite din latina vulgară. G. Ivănescu reia, cu anumite corec- tări, părerea lui G. F. Mohi privitoare la formele cazuale din limbile romanice; se arată că formele de nominativ și acuzativ plural ale declinărilor I și a II-a din latina vulgară erau diferite în cele mai multe regiuni ale României. H. Mihăescu studiază un mare număr de texte din provinciile dunărene cu intenția de a desprinde particularitățile lingvis- tice locale. Autorul ajunge la1 concluzia că toate fenomenele studiate de el aveau o răspîndire mai largă și că, prin urmare, inscripțiile și textele din provinciile dunărene nu ne-au păstrat particularități lingvistice locale în măsură să putem vorbi de dialecte sau de diferențieri față de limba latină a documentelor similare din apusul României. Mai găsim în volum două articole care tratează fapte de franceză (Ion Brăescu, Le rylhme ternaire dans la prose de Gustave Flaubert și N. N. Condeescu, Les connexions semantiqu.es de „envoyer paître” et de „envoyer au peautre”), unul fapte de italiană (Nina Fa?on, Concetti progressivi nella „Questione della lingua”. Muratori e Salvini) și unul fapte de spaniolă (Marius Sala, Algunas observaciones linguisticas sobre los re^ranes judeo-espanoles de Bucarest). I. Brăescu analizează structura frazei din proza lui G. Flaubert arătînd cum se manifestă ritmul ternar, iar N. N. Condeescu explică apariția lui envoyer paître care a înlocuit expresia envoyer au peautre. Concep- țiile despre limbă, despre progresul acesteia, așa cum apar ele la L. A. Muratori și A. M. Sal- vini, sînt prezente în lucrarea Iui N. Facon. în sfîrșit, M. Sala face o prezentare a spaniolei vorbite de sefarzii din București pe baza unui număr de aproape 200 de proverbe. Este subliniată poziția laterală a spaniolei din București față de centrul sefardiților din Orient, Salonicul, și se insistă asupra influ- enței exercitate, mai ales în fonetică, de romînă asupra spaniolei cercetate. Volumul, care se încheie cu un bogat indice de materii și nume, dovedește sfera largă de preocupări din lingvistica romînească și reprezintă, fără îndoială, un succes al acesteia. M. Sala BEATĂ Pag. rîndul în Joc de : se va citi : j 4 19 de jos Introducerea Introducere • * 14 „ „ ultimile ultimele * 10 5 ,, „ Sișmarcv Șișmar.ev 12 7 de sus tmeinică temeinică 13 14 „ „ cri șan crișean । 13 18 — 17 de jos Crișana Crișeana 28 9 de sus tendințe. tendințe; 40 20 „ „ împerechiatc împerecheate t< 41 6 „ „ întru toate întru totul 42 17 „ „ ca să 44 23 de jos întebuințată întrebuințată 46 10 „ „ altep asaje alte pasaje 52 17 „ „ primăvereii primăverii t 56 2 de sus domeniul domeniului 62 3 de jos nojiucuuecKOu nojiumuuecKou 62 3 „ „ Tnro Fioro 66 ' ,, „ coloana 2 năfăcîi năftcîi 73 13 „ „ Dolbouiile Ddbouille 76 6 „ „ (ie cît decît 79 16 de sus cercetări cercetători 91 1 de jos. coloana 1 per mă dermă t£ 92 17 de sus, coloana 2 tipografilor tipografiilor p 102 21 „ „ coloana 2 subt sub- ' ? Limba romînă. 3/1959 LIMBA ROMINA SUMAR 15 ANI DE LA ELIBERAREA ROMÎNIEI DE SUB JUGUL FASCIST Pag» Dezvoltarea studiilor de lingvistică în R.P.R. după 23 August 1944 de acad. IORGU IORDAN .......................................................... 3 Cercetarea limbii literareși a stilului în perioada 1944—1959 . de acad. TUDOR VIANU 15 Dezvoltarea studiilor de gramatică descriptivă în țara noastră de la 23 August 1944 de MIOARA AVRAM ...................................................... 26 Proiect pentru ediția a Il-a a Gramaticii limbiiromîne................. 39 Lexicograf ia și lexicologia romînească după 23 August 1944 de I. COTEANU .... 46 LA CE LUCREAZĂ. LINGVIȘTII ROMÎNI Răspund: acad. Iorgu Iordan, acad. Al. Rosetti, acad. T. Viantt, acad. E. Petrovici, acad. Al. Graur, D. Macrea, G. IStrate, I. Pătrut, B. Cazacu, R. Todoran, I. Coteanu, B. Capesius, T. Attila SzabO . . 58 ^Bibliografia lucrărilor de lingvistică apărute. în țara noastră după 23 August 1944 . . 66 DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICĂ ÎN R. P. R. DUPĂ 23 AUGUST 1944 DE Acad. IORGU IORDAN Cercetările științifice întreprinse după 23 August în domeniul ling- visticii se caracterizează, în primul rînd, printr-o mare bogăție și varie- tate. Deși datorită unei tradiții destul de îndelungate, lingviștii romîni au desfășurat o activitate meritorie și înainte de eliberarea țării, există deosebiri importante între cele două epoci aici în discuție. Aceste deose- biri, care izvorăsc, înainte de toate, din condițiile generale ale muncii duse atunci și acum în diversele ramuri de activit ate teoretică și practică, explică tocmai caracteristicile amintite mai. sus ale studiilor privitoare la limba noastră națională și la diverse alte limbi supuse cercetării. înainte de 23 August, cercetătorii în acest domeniu se numărau, în fiecare centru universitar (chiar la Cluj, unde ei erau ceva mai mulți), pe degete. Mijloacele puse la dispoziție pentru continuarea și tipărirea lucrărilor se reduceau, în mod obișnuit, la ajutoare și subvenții întîmplă- toare, a căror acordare depindea de „trecerea” celui ce le solicita și, mai ales, de bunăvoința, foarte capricioasă, a mînuitorilor finanțelor publice. Majoritatea lingviștilor noștri lucrau pe cont propriu, în sensul strict al cuvîntului, mai cu seamă cînd era vorba să-și tipărească roadele ostenelilor lor. în asemenea condiții, chiar cel mai pasionat cercetător simțea o frînă în activitatea sa, și adesea se blaza, contaminînd astfel și pe confrații săi mai entuziaști. Dacă această situație explică mai mult ori mai puțin deosebirile de ordin cantitativ dintre activitatea desfășurată de către lingviștii noștri înainte de 23 August și după această dată, atmosfera generală de care aminteam mai sus și care însemnează, de fapt, atitudinea nouă față de muncă, atît a forurilor politice și de stat, cît și a tuturor celor ce muncesc astăzi în patria noastră, ne ajută să înțelegem diferența calitativă dintre lucrările lingvistice realizate în perioadele separate prin mărețul eveniment de la 23 August 1944. Această atitudine nouă față de muncă este produsul 4 DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICA DUPĂ 23 AUGUST 1944 concepției marxist-leniniste, baza teoretică de nezdruncinat a regimului nostru democrat-popular. Lingviștii romîni de astăzi, la fel cu toți ceilalți cercetători din domeniul științei și al tehnicii, știu că lucrează nu pentru satisfacerea ambiției lor personale, ci pentru a contribui, alături de muncitorii din uzine și de pe ogoare, la făurirea unei vieți fericite, visul din totdeauna al popoarelor de pretutindeni. Concepția marxist leninistă explică și alt aspect calitativ al activi- tății lingviștilor noștri actuali. Este vorba de interpretarea justă, cu ade- vărat științifică, a faptelor pe care le studiază : fiind produsul condițiilor istorice de viață a celor ce au creat-o și au îmbunătățit-o necontenit, limba trebuie cercetată în strînsă legătură cu istoria poporului, pentru a putea fi înțeleasă în conținutul ei real, în esența acestui conținut. I Activitatea cea mai vie desfășurată de lingviștii noștri după 23 August a fost în domeniul gramaticii și al lexicografici romînești. Au apă- rut, în 1951, Gramatica limbii romîne, 2 volume, între 1955 și 1957, Dicționa- rul limbii romîne literare contemporane, 4 volume, și, în 1958, Dicționarul limbii romîne moderne, 1 volum, toate sub auspiciile Academiei E.P.R. Elaborarea acestor opere a fost impusă, în primul rînd, de nece- sitățile imediate ale maselor largi trezite la o viață nouă în urma transformărilor revoluționare produse în țara noastră după eliberare. Ne lipsea o gramatică* a limbii romîne la nivelul momentului științific actual : opera similară, foarte valoroasă, a lui Tiktin era epuizată de multă vreme și nu putea fi prelucrată într-o nouă ediție corespunzătoare cerin- țelor noastre de azi, iar celelalte gramatici, publicate ulterior, fără a fi fost neștiințifice, aveau totuși numeroase lipsuri, datorite, înainte de toate condițiilor impuse de scopurile mercantile ale editorilor burghezi. în ce privește dicționarele, stăteam, este drept, ceva mai bine, dar nici ele nu satisfăceau exigențele din ce în ce mai mari, sub raportul calitativ, ale celor care le consultau : Dicționarul universal al lui L. Șăineanu, apărut, de-a lungul unei jumătăți de secol, în nouă ediții, ceea ce arată larga lui răspîndire, n-a mai fost, probabil, pus la punct de către autorul însuși după plecarea acestuia din țară (1900), iar Dicționarul enciclopedic ilustrat (1931) al lui I.-A. Candrea și Gh. Adamescu, deși cu calități reale și superior, în multe privințe, celui precedent, redă o imagine întrucîtva deformată a limbii romînești, din cauza marelui număr de neologisme (mai toate franțuzești), care circulau, la vremea lor, în vorbirea și în scrisul unei pături foarte subțiri de ,,rafinați”. (Așa se explică, între altele, faptul că această operă a rămas la o singură ediție). Printre oamenii care simt nevoia unei gramatici și a unui dicționar la înălțimea exigențelor epocii noastre se găsesc mulți profesioniști. Mă gîndesc la profesorii de limba romînă din învățămîntul mediu și la stu- denții a căror specialitate este limba și literatura romînă. (Aș putea adăuga pe scriitori și pe criticii literari, în primul rînd pe cei tineri, pe ziariști DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 5 și pe publiciști în general, care sînt, din punct de vedere practic, tot un fel de profesioniști în materie de limbă literară). Reforma din 1948 a învă • țămîntului, modificată ulterior pe baza noilor cerințe, în ce privește profilul, a contribuit în largă măsură la creșterea interesului pentru problemele de limbă. Și acest fapt cred că explică atenția mare acordată de către lingviștii noștri cercetărilor de gramatică și de lexicografic. Nu trebuie să uităm, în sfîrșit, un factor extrem de important, carac- teristic pentru toate manifestările societății romînești actuale, în orice sector de activitate. Mă refer la patriotismul, sincer și profund, care însuflețește pe cetățenii patriei noastre, conștienți de faptul că munca lor, cinstită și entuziastă, este pusă în slujba acestei patrii, adevărată mamă, astăzi, a tuturor celor ce înțeleg să contribuie la înălțarea ei, la sporirea prestigiului ei în lume. Acest patriotism se manifestă, cu putere, și în dragostea pentru limbă, creația cea mai de preț a poporului, purtă- toarea glorioasă a culturii lui, dragoste deopotrivă de fierbinte la cei care o cultivă, ca și la cei care, cu ajutorul specialiștilor, caută să-i înțeleagă originea, dezvoltarea și structura. Trebuie să arăt, spre cinstea lingviștilor romîni, că ideea întocmirii gramaticii și a unui dicționar destinat unui public foarte larg a izvorît din conștiința că aceste opere sînt absolut necesare pentru ridicarea nive- lului cultural în noile condiții de viață ale poporului nostru. Vreau să spun că ei n-au așteptat un îndemn direct, venit din afara cercului lor de specia- liști, ci au purces din proprie inițiativă la elaborarea celor două opere amintite. în momentul cînd a luat ființă Institutul de lingvistică din Bucu- rești al Academiei R.P.R. (1949), gramatica era deja în curs de elaborare. Cît privește dicționarul, el se găsea într-un stadiu foarte avansat. Era însă mai puțin bogat decît actualul Dicționar al limbii romîne moderne și, desigur, inferior, ca valoare științifică acestuia, care a profitat de pe urma unei activități neîntrerupte timp de un deceniu în domeniul lexicografici. în schimb, nevoile maselor largi ar fi început să fie satis- făcute încă de acum aproape zece ani. Despre calitățile, ca și despre lipsurile Gramaticii Academiei R. P.R. și ale Dicționarului limbii romîne literare contemporane s-a vorbit destul de mult în dările de seamă care le-au fost consacrate. Se vorbește, de ase- menea, în articolele publicate în numărul de față, consacrate studiilor de gramatică și de lexicografic. Cei mai conștienți de calitățile și defectele operelor aici în discuție sînt, se înțelege, înșiși autorii lor, care au hotărît, s-ar putea spune încă de la apariție, să pregătească o nouă ediție. în ce privește dicționarul, poate fi considerat drept o ediție nouă a acestuia, Dicționarul limbii romîne moderne, care, așa cum se spune în prefață, este o formă prescurtată (adică fără citate), îmbunătățită și îmbogățită (cu peste 1 500 de cuvinte) a celui în patru volume. Pregătirea noii ediții a Gramaticii este avansată, cum dovedesc, în mod concret, Studii de gra- matică I (1956) și II (1957), cărora li se vor adăuga alte volume (unul se află deja sub tipar). Strîns legate, prin caracterul lor predominant practic (poate, mai exact spus, pedagogic), de lucrările amintite pînă aici sînt Limba romînă. Fonetică—Vocabular—Gramatică (1956), care se găsește, față de Gramatica 6 DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 Academiei R.P.R., într-un raport foarte asemănător cu cel existent între Dicționarul limbii romîne moderne și Dicționarul limbii romîne literare contemporane, apoi.^Mic dicționar ortografic (1953, prima ediție), Dicționar ortoepic (1956) și îndreptar de punctuație (1956). Toate se adresează prin conținutul lor unui public foarte larg. Importante, sub aspectul pur practic al folosirii lor, sînt dicționarele ortografic și ortoepic : primul are de scop să înlesnească deprinderea noilor norme ortografice, intro- duse printr-o Hotărîre a Consiliului de Miniștri, pe baza propunerilor făcute de Academia B.P.R., celălalt urmărește impunerea pronunțării literare, în vederea înlăturării rostirilor dialectale la un mare număr de cuvinte, care apar în vorbire și, adesea, chiar în scrisul multor compa- trioți ai noștri, cu particularități fonetice regionale. Aceste două dicționare, împreună cu îndreptarul de punctuație, au fost revizuite și îmbunătățite de un colectiv de la Institutul de lingvis- tică din București și se află sub tipar, sub forma unei lucrări unitare. Preocupări asemănătoare ^cu ale operelor menționate pînă aici, în- trucît izvorăsc, în primul rînd, tot din nevoia de a veni în ajutorul unui public mai larg, întîlnim în volumele Limbă și literatură (I, 1955 ; II, 1956 ; III, 1957), editate de Societatea de științe istorice și filologice, care conțin, după cum arată însuși titlul, și o bună parte de studii pur lingvistice. Atenția mare, justificată pe deplin, care s-a acordat lucrărilor gra- maticale și lexicografice n-a dus la neglijarea celorlalte ramuri ale lingvis- ticii. Astfel fonetica și dialectologia se bucură de un interes deosebit din partea unui însemnat număr de cercetători, mai ales tineri. Faptul se datorește, înainte de toate, academicianului Al. Rosetti, șeful secției res- pective a Institutului de lingvistică din București, care a izbutit să organi- zeze în condiții tehnice satisfăcătoare un laborator de fonetică experimen- tală și să inițieze, între altele, întocmirea arhivei fonogramice a limbii romîne. Cîteva anchete pe teren (în Valea Jiului și la Bicaz) au pus pe colaboratorii săi în situația de a aduna un bogat material dialectal, care, în ce privește Valea Jiului, este aproape în întregime elaborat și așteaptă lumina tiparului, iar în cazul Bicazului se află în curs de redactare. Studii de amănunt, aparținînd ambelor discipline amintite aici, au apărut atît în revista Studii și cercetări lingvistice, cît și în Fonetică și dialectologie, vol.I (1958), care reprezintă numai începutul unei serii (volumul al II-lea este în curs de apariție). O activitate la fel de bogată desfășoară în aceste două domenii lingviștii clujeni, sub conducerea acad. Emil Petro viei. Un Dicționar al graiu- rilor regionale, lucrat în colaborare cu lingviștii din Iași, se apropie de faza finală a elaborării și va însemna o contribuție valoroasă la cunoașterea limbii noastre vii, urmînd a fi folosit de către redactorii Dicționarului general al limbii romîne, ale cărui lucrări pregătitoare au început deja. Institutul de lingvistică din Cluj este sediul imensului material cules, prin anchete di- recte pe teren, pentru Atlastd lingvistic romîn. După apariția cîtorva volume înainte de 23 August, s-a reluat, de către acad. Emil Petrovici, cu ajutorul unora dintre colaboratorii săi specializați în geografia lingvistică, publicarea acestei opere foarte valoroase. în 1956 au ieșit două volume DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICA DUPĂ 23 AUGUST 1944 7 mari și unul mic, iar în momentul de față se află în pregătire conti- nuarea lor. Un domeniu cultivat înainte de 23 August de către foarte puțini oameni (printre ei, G. Ibrăileanu, Ov. Densusianu, P. Haneș) este acela al limbii literare. Discuțiile de ordin teoretic începute acum cîțiva ani cu privire la însuși conceptul de „limbă literară” s-au terminat relativ repede, întrucît ideea, susținută de lingviștii sovietici, că „literară” este limba tuturor operelor scrise, nu numai a celor beletristice, s-a impus cu ușurință, dată fiind justețea ei incontestabilă. Divergențe de păreri mai persistă în legătură cu felul cum urmează a fi studiată limba literaturii artistice, care pune, în plus, problema „competenței”, în sensul că, după părerea unora dintre noi, lingviștii n-ar putea și de aceea n-ar trebui să se ocupe de acest aspect al limbii literare, rezervat oarecum, în mod exclusiv, esteților și criticilor literari. Opiniile continuă a fi împărțite, dar mai mult’ teoretic vorbind : dacă reprezentanții esteticii și ai criticii neglijează aproape cu totul ceea ce de la o vreme încoace poartă numele, foarte frumos, de măiestrie artistică, rămîne s-o studieze lingviștii,fiindcă cineva trebuie totuși s-o studieze. Interesul discuțiilor privitoare la limba literară a depășit încă de la început cercul mai mult ori mai puțin limitat al lingviștilor, cum probează, concret, faptul că numeroase articole tratînd această problemă s-au publicat în reviste de cultură generală ca Contem- poranul, Gazeta literară, Viața romînească și că la Facultatea de filologie din București a avut loc, acum cîțiva ani, o dezbatere publică în mai multe ședințe și cu o foarte largă participare. Institutul de lingvistică din București are un sector care se ocupă de limba literară, sub conducerea acad. Tudor Vianu. Studiile elaborate pînă acum (nu numai de către colaboratorii propriu-ziși ai institutului) au fost publicate în două volume (1956, 1958) de Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XlX-lea. Se cuvine să relevez faptul, îmbucu- rător, că parte din aceste studii se ocupă și de alte stiluri ale limbii, afară de cel beletristic, și este de dorit ca ele să fie tot mai numeroase în volu- mele viitoare ale „Contribuțiilor”. O problemă foarte importantă luată în cercetare de acest sector al institutului din București este Dicționarul limbii lui Eminescu. S-a adunat pe fișe întreg materialul lingvistic existent în poeziile și în proza artistică a poetului, urmînd a fi redactat sub forma unui adevărat dicționar, așa cum procedează specialiștii sovietici cu limba lui Pușkin sau cei maghiari cu limba lui Petofi. Această lucrare va ajuta mult la înțelegerea și apro- fundarea creației poetice eminesciene. în relație strînsă cu discuțiile asupra limbii literare stau preocu- pările unora dintre noi cu privire la „cultivarea limbii” și la limba traduce- rilor. Scopul urmărit de autorii articolelor respective este., în primul rînd, de ordin practic, adică pedagogic : relevarea, discutarea și criticarea abate- rilor de la normele limbii literare, din păcate foarte numeroase și, adesea, destul de grave în publicațiile noastre de tot felul. Promițător este faptul că în ultimele luni se constată un viu interes pentru „cultivarea limbii” și în revistele de cultură generală, care îi consacră rubrici speciale. 8 DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 Dintre problemele de importanță teoretică deosebită aș mai aminti cîteva. Una se referă la așa-numitul fond lexical principal, acea parte a vocabularului care rezistă, fără schimbări prea mari, vreme foarte înde- lungată. Literatura noastră de specialitate se poate mîndri cu faptul că este singura care posedă o lucrare extinsă și avînd un conținut con- cret consacrată acestei chestiuni: încercare asupra fondului principal le- xical al limbii romîne (1954) de acad. Al. Graur. Importanța ei este de natură teoretică și practică totodată : pe de o parte, ea ilustrează și con- firmă, prin cercetarea fondului lexica^ principal al unei limbi date, justețea ideii despre existența acestei părți a vocabularului, iar pe de alta, clarifică, cu ajutorul unor criterii strict științifice, situația cuvintelor din fondul principal al limbii noastre după originea lor istorică, ajungîndla rezultate, în general, diferite de ale celor ce s-au ocupat mai înainte de acest as- pect al problemei. Astfel cuvintele latinești din fondul principal sînt de peste trei ori mai numeroase decît cele slave, destul de’ multe și acestea (circa 20—21%). O mai mare amploare va trebui să capete lupta de opinii, ca mijloc eficace și stimulator al lingvisticii noastre actuale. Un exemplu pozitiv îl constituie discuțiile purtate între academicienii Emil Petrovici și Al. Rosetti cu privire la existența diftongului într-un cuvînt ca deal: primul susține că avem a face cu un d muiat urmat de a (deci trei sunete), și că este vorba de o influență slavă, celălalt afirmă că cuvîntul în discuție are patru sunete; prin urmare, ceea ce acad. Petrovici consideră drept o nuanță palatală a lui dește, de fapt, un sunet propriu-zis. Pentru rezolvarea acestei controverse, s-au folosit aparate speciale și rezultatele experiențelor dau dreptate acad. Rosetti, cum recunosc, de altfel, toți foneticienii noștri și unii dintre cei străini, care s-au ocupat de această problemă. Trebuie să amintesc, în sfîrșit, printre chestiunile teoretice foarte importante care au fost puse în discuție după apariția lucrărilor lui I.V. Stalin, pe aceea a raporturilor dintre limbă și gîndire. Lingviștii noștrii au abordat-o numai întîmplător și în treacăt, dată fiind complexitatea ei neobișnuit de mare. în schimb, un psiholog, cu pregătire lingvistică destul de bună, a dat la iveală o voluminoasă carte în care studiază această pro- blemă așa cum se prezintă ea la copii. Este vorba de Relațiile dintre gîndire și limbaj în ontogeneză (1957) de Tatiana Slama-Cazacu. O activitate meritorie se desfășoară nu numai, cum am arătat, în institutele propriu-zise de specialitate ale Academiei R.P.R., ci și în Secția de lingvistică a Institutului de istorie și filologie de la Iași (pendinte de Filiala respectivă a Academiei R.P.R.). Problemele cercetate acolo sînt mai ales de limbă literară și de dialectologie. Se apropie de faza finală lucrarea, foarte voluminoasă, a lui N. Ursu despre neologisme, care va umple un gol de multă vreme simțit în literatura noastră lingvistică. Același cercetător a prezentat, spre" publicare, la Editura științifică un studiu amplu despre formarea terminologiei romînești în diversele ramuri ale științei. în ce privește cercetările dialectologice, lingviștii ieșeni colabo- rează cu cei clujeni la întocmirea Dicționarului graiurilor regionale și totodată întreprind anchete pe teren asupra vorbirii populare din nordul Moldovei, ale căror rezultate vor completa, într-o anumită DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICA DUPĂ 23 AUGUST 1944 măsură, cunoștințele noastre cu privire la aspectele locale ale limbii romîne^ Un prim rod valoros al preocupărilor de acest fel îl constituie lucrarea, bogată în material și în discuții, Terminologia exploatării lemnului și a plutăritului de V. Arvinte (extras din Studii și cercetări științifice, seria „Filologie”, Iași, Editura Academiei R.P.R., 1957, 184 p.). Lingviștii noștri desfășoară o activitate vrednică de a fi luată în con- siderație și la facultățile de filologie, ca membri ai corpului didactic. Unii, și-au publicat sau sînt gata să-și publice cursurile. Este cazul autorului prezentului articol, a cărui Limbă romînă contemporană a apărut în două ediții (1954, 1956), și al acad. Al. Rosetti, care a pregătit pentru tipai\ împreună cu B. Cazacu, Istoria limbii romîne literare (lecții ținute de amîndoi la Facultatea de filologie din București). Trebuie relevată ca un fapt deosebit de important colaborarea dintre institutele de cercetări lingvistice ale Academiei R.P.R. și facultățile de filologie din toate centrele universitare ale țării. Această colaborare se explică și prin împrejurarea că un însemnat număr de lingviști sînt, în același timp, colaboratori ai institutelor academice și membri ai învăță- mîntului superior, dar și, mai cu seamă, prin concepția nouă, socialistă,, despre muncă : activitatea desfășurată într-o anumită ramură științifică aparține tuturor specialiștilor respectivi, indiferent de locul unde lucrează^ Datorită acestei concepții, nu numai corpul didactic al catedrelor de Limbăm romînă și de Filologie romanică, ci și numeroși studenți avînd aceste disci- pline ca materie principală participă la diversele forme de muncă științi- fică a Institutului de lingvistică din București. (Și, cu siguranță, aceeașî situație există și în celelalte două centre universitare ale țării). în legătură cu acest ultim aspect al activității lingviștilor noștri,, trebuie să mă opresc asupra următorului fapt. La fel ca în celelalte țări de limbă romanică, și la noi (într-o măsură, evident, mai mare, din cauze ușor de înțeles) obiectul de studiu al romaniștilor a fost, în mod obișnuit, limba lor maternă. Așa se face că nu avem destui specialiști în lingvistica^ romanică propriu-zisă. Această lipsă, care nu poate să dureze vreme prea,- îndelungată, ne ostenim s-o înlăturăm cu ajutorul secției de romanistică, a Institutului de lingvistică din București, creată acum cîțiva ani. Un. număr de cercetători ai acestui institut și un număr, chiar ceva mai mare,, de lectori și asistenți de la Facultatea de filologie se pregătesc, cu sîrguință și cu entuziasm, în domeniul lingvisticii romanice, fără cunoașterea căruia- înseși studiile consacrate limbii romîne au de suferit. Roadele ostenelilor noastre, deocamdată modeste, atît cantitativ, cît și calitativ vorbind, au. început să se ivească, cum dovedesc periodicele de specialitate și vo- lumul Hecticii d^etudes romanes, publicat cu prilejul celui de-al IX-lea Congres de lingvistică romanică, ținut, în primăvara acestui an, la. Lisabona. în ciuda bogăției și varietății cercetărilor privitoare la limba romînă întreprinse după 23 August 1944, există sectoare mai puțin studiate. Printre acestea trebuie amintite toponimia și antroponimia. Este drept că numele* topice n-au fost neglijate, dar ele se bucură de atenția unui număr foarte redus de specialiști, mai toți vîrstnici. Cu excepția acad. Emil Petrovici 10 DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICA DUPĂ 23 AUGUST 1944 care urmărește, de preferință, toponimicele romînești de origine slavă, cu scopul de a le ,,identifica”'din punctul de vedere al limbii slave de unde le-au primit romînii, și cu excepția autorului acestui articol, care se interesează mai ales de modul cum iau naștere numele topice și cum se ■comportă ele față de normele lingvistice curente (cf. Nume de locuri ro- mînești în R.P.R., voi. I, 1952), sînt extrem de puțini lingviști cu interes pentru asemenea probleme. Nesatisfăcătoare este situația cerce- tărilor cu privire la numele de oameni. Avem speranța că această stare de lucruri, prin nimic justificată, se va îndrepta grație hotărîrii Institutului de lingvistică din București de a trece în planul de perspectivă studiul numelor de locuri și de persoane. Pentru moment se va utiliza materialul onomastic cules cu prilejul anchetelor dialectale și se va aduna material nou cu prilejul întocmirii arhivei fonogramice a limbii noastre. In cadrul Comisiei pentiu studiul formării poporului romîn și a limbii romîne se adună material toponimic din documente, hărți etc., se elaborează o biblio- grafie a toponimiei romînești și va apărea, probabil, o lucrare, destul de amplă, despre numele de persoană ale romînilor (autor N. A. Con- stantinescu). Modestul volum Contributions onomastigues, pregătit în vederea Congresului de științe onomastice care s-a ținut, în august 1958, la Miinchen, reflectă destul de fidel situația cercetărilor de acest fel din țara noastră. La Institutul de lingvistică din București ființează, încă de la înte- meiere, un sector de editare a textelor din secolele al XVI-lea — XVIII-lea, care, în ultimii ani, a căpătat o formă de organizare propriu-zisă, cu un număr mare de colaboratori. Dacă asupra limbii secolului al XVI-lea sîntem relativ bine informați, grație lucrărilor lui Ov. Densusianu (Histoire de la langue roumaine, voi. II) și acad. Al. Rosetti (Limba romînă în secolul al XlII-lea — XVI-lea), cu privire la limba secolelor urmă- toare știm foarte puțin, dată fiind lipsa unor studii speciale, care să trateze măcar aspecte izolate ale ei. Afară de asta, ne trebuie o lucrare de ansamblu, descriptivă și istorică în același timp, consacrată limbii vechi romînești. Este o lipsă a conducerii Institutului de lingvistică din București, care, deși a constatat această stare de lucruri, n-a luat încă măsuri pentru înlăturarea ei. Au fost oarecum neglijate cercetările lexicologice, care sînt necesare mai ales în legătură cu întocmirea diverselor dicționare a limbii noastre. O dată cu reluarea muncii la Dicționarul general al limbii romîne, interesul pentru problemele lexicologice se va intensifica. Se simte necesitatea unei stilistici a limbii noastre, care să studieze, înainte de toate, diversele ei stiluri, nu numai din punct de vedere lexical, ci și frazeologic, apoi a unei noi istorii a limbii romîne, o adevărată istorie a ei, în care evoluția lingvistică să fie urmărită în legătură strînsă cu evo- luția istorică a societății romînești. Această operă, de mare interes științific și național, ar constitui un ,,pendant” la Tratatul de istorie a Romîniei, care urmează să fie terminat în următorii doi ani, și, într-un anumit sens, la Monografia geogr atică a țării noastre, aflată în faza finală a redactării. DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 11 II Activitatea specialiștilor romîni în alte ramuri ale lingvisticii este mai puțin bogată decît cea desfășurată de ei cu privire la limba romînă. Această stare de lucruri mi se pare firească și n-are, deci, nevoie de explicații, cu atît mai puțin de o justificare. Ținînd seamă de puternica influență slavă exercitată asupra limbii noastre, de condițiile istorice în care aceasta s-a format și a evoluat, se poate spune că, după studiile privitoare la limba romînă și la limbile romanice, importanța cea mai mare pentru noi o au cele de slavistică. în ciuda unei tradiții vrednice de luat în considerație și a atenției mari acordate tuturor limbilor slave ca materii de învățămînt (pentru rusă avem un institut special, care poartă numele creatorului realismului socialist : Maxim Gorki) în urma reformei din 1948, cercetarea științifică în acest domeniu nu este deocamdată la înălțimea tuturor așteptărilor. Și se înțelege de ce. Spre deosebire de confrații lor din țările de limbă slavă, care au, în general, o situație asemănătoare cu a romaniștilor din țările de limbă romanică, slaviștii romîni trebuie să acționeze aș zice pe două fronturi : să studieze limbile slave ca atare, așa cum romaniștii, de pildă, studiază limbile romanice, și totodată să cerceteze elementul slav din limba romînă. Dintre aceste două sarcini ale slavisticii romînești, ultima mi se pare mai importantă, pentru motivele indicate ceva mai înainte : pe romîni limbile slave îi interesează, din punct de vedere strict științific, mai cu seamă, pentru o bucată de vreme, poate, exclusiv, prin partea lor de contribuție, adesea hotărîtoare, la dezvoltarea limbii romîne. De aceea prima lucrare de care avem nevoie este un studiu aprofundat, pe baze teoretice noi, asemănător cu acela al lui Fr. Miklosich de acum aproape 100 de ani : influența slavă asupra limbii romîne. Lucrări de amănunt în această direcție există destul de numeroase și întocmite cu toată competența de rigoare. Autorul celor mai multe dintre ele este acad. Emil Petrovici, care, așa cum am arătat ceva mai înainte, se ocupă în special de toponimicele slave de pe teritoriul repu- blicii noastre din punctul de vedere al limbii lor de origine, cu scopul de a stabili ce idiom vorbea populația slavă din epoca conviețuirii cu populația de limbă romanică. Avem și lucrări de ansamblu consacrate unui anumit sector al acestui domeniu : Influența limbilor slave meri- dionale asupra limbii romîne (sec. VI—XII) de acad. Al. Rosetti (1954; ediție nouă a unei cărți publicate înainte de 23 August) și Elemente sin- tactice slave în limba romînă de Eugen Seidel. Acesta din urmă pune multe probleme interesante, fără a izbuti să le rezolve pe toate și în mod satis- făcător, cum rezultă din recenziile scrise de specialiști. Un eveniment important în istoria recentă a studiilor de slavistică de la noi este crearea ,,Asociației slaviștilor” (1956), care a izbutit, sub conducerea acad. E. Petrovici, să prezinte, la cel de-al IV-lea Congres internațional al slaviștilor (Moscova, septembrie 1958), trei volume de studii, printre ele numeroase de lingvistică, sub titlul Romano slavica. 12 DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICA DUPĂ 23 AUGUST 1944 Ar mai fi de amintit Dicționarul rus-romîn, operă a Institutului de lingvistică din București, în curs de tipărire. Acest dicționar, cu apro- ximativ 60 000 de cuvinte, va aduce servicii de neprețuit numeroșilor cetățeni ai patriei noastre care studiază limba marelui popor rus. ' Alt sector străin, prin conținutul lui, de preocupările în legătură strictă cu romînă este acela al studiilor asupra limbii maghiare. Numărul considerabil de locuitori ai R.P.R. care au drept limbă maternă ma- ghiara ne-ar îndreptăți să așteptăm realizări științifice importante în acest domeniu. Situația se prezintă însă întrucîtva altfel. O explicație, care înseamnă totodată și o scuză, cel puțin parțială, trebuie căutată în faptul că unele dintre lucrările începute sînt de lungă durată și de aceea se află încă în curs de desfășurare. Este, de pildă, cazul Atlasului lingvistic al graiurilor maghiare de pe teritoriul R.P.R. (ancheta, începută în 1955, continuă) și, mai puțin, al Dicționarului maghiar-romîn, întocmit la noi și revizuit la Budapesta (conform acordului dintre Academia noastiă și Academia maghiară de științe), care va apărea anul viitor în două volume. Ceva mai repede a mers munca la Atlasul lingvistic al graiului ceangău, din care primul volum este gata de tipar, al doilea, aproape redactat, iar al treilea, în curs de redactare. O disciplină inexistentă înainte de 23 August ca obiect propriu-zis de cercetare este lingvistica generală. Apariția ei se datorește reformei din 1948, care a introdus-o printre materiile de învățămînt universitar, iar dezvoltarea ei pe bază marxistă a început după publicarea lucrărilor lui I. V. Stalin privitoare la lingvistică. Preocuparea de căpetenie a tova- rășilor care o cultivă sau o predau la Facultățile de filologie este com- baterea concepțiilor idealiste și promovarea concepției materialiste în știința limbii. Conducătorul de fapt al activității desfășurate la noi în acest domeniu este acad. Al. Graur, șeful catedrei de lingvistică generală de la Facultatea de filologie din București. S-au publicat, de-a lungul anilor, numeroase articole, nu numai în revistele de specialitate, ci și, adesea, în cele de cultură generală, datorită faptului că, prin conținutul lor ideologic, chestiunile discutate interesează discipline diverse și un public foarte larg. Acest aspect prezintă însă și un anumit pericol, pe care nu-1 evită totdeauna autorii articolelor respective, acela de a se menține în generalități mai mult ori mai puțin abstracte. Această ramură a lingvisticii este absolut necesară oricărui lingvist, care, indiferent de problemele tratate, trebuie să încerce a o rezolva potrivit principiilor ei și totodată să ajungă la concluzii care să le confirme, eventual să le dezvolte și să le îmbogățească, așa cum fac tovarășii sovietici, model de urmat și în această privință. Printre lucrările apărute mai cu seamă în ultimii ani sînt de amintit Studii de lingvistică generală (1955) de Al. Graur ; Introducere în lingvistică, de un colectiv sub conducerea acad. Al. Graur (1958); Schiță de istorie a lingvisticii, de Al. Graur, curs litografiat, care urmează a fi dezvoltat, cu colaborarea Luciei Wald, și tipărit sub titlul Scurtă istorie a lingvisticii ; Probleme de lingvistică generală, culegere de studii, sub tipar. Condițiile favorabile create de regimul nostru pentru ridicarea nivelului cultural și al minorităților naționale rămase în urmă au trezit, între altele, interesul științific, * de exemplu, pentru limba tătarilor din DEZVOLTAREA ȘTUDIILOR DE LINGVISTICA DUPĂ 23 AUGUST 1944 13 Dobrogea. Tov. Vladimir Drimba de la Institutul de lingvistică din București a colaborat la întocmirea unui alfabet și la pregătirea lucră- rilor menite să promoveze crearea unei limbi literare tătărești. Afară de asta, el a întreprins o serie de cercetări pe teren, cu ajutorul unor „subiecte” care trăiesc în București, pentru un studiu amplu asupra dialectului tătăresc caraim. Se găsesc în faza inițială, cu perspective de a se dezvolta satisfă- cător, dat fiind că dispunem de oameni pregătiți, studiile asupra limbilor indo-europene, în primul rînd latina și greaca. La Institutul de lingvistică din București avem o secție, sub conducerea acad. Al. Graur, consacrată cercetării acestor limbi, și alcătuită nu numai din colaboratori ai insti- tutului, cf și din cadre didactice tinere de la Facultatea de filologie. Importantă și actuală prin tema tratată este lucrarea Limba traco- dacilor de I. I. Russu, apărută anul acesta, în seria inaugurată de „Comisia pentru studiul formării limbii și poporului romîn”. Ea va fi urmată în curînd de alte două studii, ambele gata de tipar și elaborate din însărcinarea comisiei amintite : una (autor H. Mihăescu) se ocupă de limba latină din inscripțiile găsite în Peninsula Balcanică, cealaltă (autor Sorin Stati), de latina inscripțiilor de la nord de Dunăre. Un aspect interesant, cu semnificație politică deosebită, al muncii lingviștilor romîni este colaborarea cu confrații din țările lagărului socialist, pe baza acordurilor științifice încheiate între Academiile acestor țări și Academia noastră. Pe lîngă schimburile, foarte vii, de publicații și de cercetători, colaborăm, cu unele dintre ele, la lucrări importante pentru ambele părți. Este vorba de Dicționarul romin-ceh, întocmit la Praga și revizuit la noi, Dicționarul romîn-bulgar, lucrat de lingviștii bulgari și revăzut de ai noștri, și de Dicționarul polon-romîn, redactat la București și aflat în curs de revizuire la Varșovia. Vor urma dicționarele corespun- zătoare perechi, și pentru unele dintre ele (ceh-romîn și romîn-polon) lucrările pregătitoare sînt deja începute. Cu Academia germană de științe din Berlin am încheiat (1957) un acord pentru elaborarea Dicționarului graiurilor săsești din R.P.R.; această lucrare se efectuează la Sibiu și va fi revizuită de specialiști germani. Legături științifice avem și cu lingviști din țările burgheze, sub forma schimbului de publicații și prin participarea noastră la congrese inter- naționale. în 1956 am trimis delegați la al VlII-lea Congres de lingvistică romanică (Florența), în 1957, la al VlII-lea Congres de lingvistică (Oslo), în 1958, la al Vl-lea Congres de științe onomastice (Miinchen), în 1959, la al IX-lea Congres de lingvistică romanică (Lisabona). Cu prilejul ulti- melor trei am publicat culegeri de studii în limbi străine (Melanges linguistigues; Contributions onomastigues; Recueil d'etudes romanes), care au fost mult apreciate. ★ Informațiile prezentate în paginile precedente justifică, sper, apre- cierea făcută la începutul articolului despre bogăția și varietatea activității desfășurate la noi după 23 August 1944 în domeniul lingvisticii. M-am limitat, în general, la lucrările colective și, în cazul celor individuale, la unele care, fie prin tema tratată, fie prin dimensiunile lor, mi s-au părut 14 DEZVOLTAREA STUDIILOR DE LINGVISTICĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 mai importante. Pentru celelalte, cititorul curios să afle mai mult se poate adresa publicațiilor periodice din cele trei centre universitare și academice. E vorba de Studii și cercetări lingvistice (București), Cercetări de lingvistică (Cluj), Studii și cercetări științifice (Seria ,,Filologie”) și Analele Universității „Al. I. Cuza” (ambele Iași), Limba romînă (București), Analele Univer- sității „C.I. Parhon” (seria „Științe sociale”, București), Revista de filo- logie romanică și germanică (București). De-a lungul prezentării am socotit necesar să iau, cînd și cînd, atitudine critică față de lipsurile constatate, să dau unele sugestii și să fac propuneri de îndreptare sau de completare a golurilor existente. In sfîrșit, am exprimat cîteodată speranțe în legătură cu munca viitoare a lingviștilor romîni. Procedînd astfel, am crezut că întregesc, într-o anumită măsură, imaginea pe care trebuie s-o aibă cititorul despre activitatea compatrioților noștri în domeniul lingvisticii romînești și că totodată fac legătura între ce este în momentul de față și ce va fi mai tîrziu. Perspectivele de dezvoltare a studiilor de limbă în B.P.B. sînt îmbucurătoare. Avem un număr mare și mereu în creștere de cercetători, în majoritate tineri, cu o bună pregătire. Dispunem, grație sprijinului material și moral pe care ni-1 acordă regimul nostru, de mijloacele necesare unei munci menite să dea roade bogate. Legăturile strînse cu lingvistica sovietică, realizate mai ales prin lectura cărților și periodicelor de spe- cialitate, ne ajută, în cazuri grele, să înțelegem și să interpretăm just faptele cercetate. Aceste condiții favorabile ne obligă să tratăm și să rezol- văm probleme de importanță deosebită, pe care pînă acum le-am ne- glijat, uneori din comoditate, alteori din cauză că o bună parte a forțelor noastre le-am utilizat pentru întocmirea unor lucrări, foarte necesare de altfel, cu caracter oarecum practic (gramatici și dicționare). Pe această situație de fapt s-au întemeiat consiliile științifice ale institutelor de lingvistică atunci cînd au întocmit planurile lor de perspectivă. Printre lucrările de mare importanță, nu numai științifică, ci și națională, înscrise în aceste planuri și a căror elaborare va fi de lungă durată, amintesc Dicționarul general al limbii romîne; Istoria limbii romîne ; Gramatica istorică a limbii romîne; Arhiva fonogramică a limbii romîne; Atlase lingvistice romînești regionale; Dicționarul etimologic al limbii romîne ; Dicționarul toponimic romînesc ; Dicționarul antroponimic romînesc ; Tratat de formare a cuvintelor în limba romînă; Influența slavă asupra limbii romîne. Ducerea la bun sfîrșit a acestor lucrări, care nu vor fi, se înțelege, singurele, cere eforturi mari și susținute. Cu echipele actuale de cer- cetători, care vor crește an de an prin angajarea celor mai buni absolvenți ai facultăților de filologie, cu mijloacele puse la dispoziție de către con- ducerea de partid și de stat, care ne îndrumează din punct de vedere ideologic și politic, realizarea planurilor noastre este posibilă. Această afirmație echivalează cu un angajament, pe care lingviștii romîni și-l iau, prin glasul celui mai în vîrstă dintre ei, cu prilejul celei de-a 15-a aniversări a eliberării țării. CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944—1959 DE Acad. TUDOR VIANU Cercetările relative la limba literară și la stilistică în epoca de la eliberarea țării și pînă astăzi alcătuiesc, prin numărul și legăturile dintre ele, una din caracteristicile cele mai izbitoare ale dezvoltării lingvisticii romînești în epoca amintită. în adevăr, pe cînd lucrările de istoria limbii? de gramatică, de lexicografic, puse astăzi pe temelii noi, continuă, adîn- cesc și perfecționează lucrările acelor învățați care, într-un secol întreg de activitate, au impus reputația școlii lingvistice romînești, studiile de limbă literară și de stilistică au fost mult mai puțin cultivate de vechii cercetători și rezultatele la care aceștia au ajuns însumează unul din capi- tolele mai puțin bogate ale științei romînești a limbii, privite în întreaga ei desfășurare. Desigur, probleme de limbă literară și de stilistică au fost puse începînd chiar din fazele mai vechi ale literaturii noastre. Necesi- tatea descoperirii și grupării tuturor izvoarelor în care noile cercetări își pot găsi antecedentele lor a determinat colectivul de limbă literară din cadrul Institutului de lingvistică al Academiei E.P.R. să-și propună elaborarea unei Bibliografii a limbii literare, ale cărei prime titluri coboară în timp pînă în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Nădăjduim să putem publica în curînd primele părți ale acestei lucrări bibliografice? acelea care se întind pe perioada 1780—1848. Cititorii care vor străbate aceste prime părți, apoi lucrarea întreagă, își vor putea forma convingerea, că, mai înainte de a trece în preocuparea savanților, problemele de limbă literară și de stilistică au fost formulate de scriitori, de traducători, de publiciști și că, atunci cînd oamenii de știință s-au oprit în fața acelorași probleme, ei nu le-au acordat decît un interes restrîns și oarecum întâm- plător. Față de această situație generală, au existat totuși unele excepții printre care nu ne putem împiedica a aminti unele lucrări datorate lui Ovid Densusianu și lui G. Ibrăileanu. Cel dintîi a abordat de mai multe ori sfera de probleme de care ne ocupăm aici și le-a dat un loc întins în 16 CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944-1959 învățămîntul său ; ba chiar în lucrările de istorie literară, cum este Li- teratura romînă modernă, 3 voi. 1920—1933, Densusianu rezervă tot- deauna părți mai mult sau mai puțin întinse din expunere examinării operelor literare din punctul de vedere al particularităților lingvistice și stilistice. Același este cazul lui G. Ibrăileanu, care și în studiile literare și In cursurile de la Facultatea de litere din Iași a arătat interes aspectelor lingvistic-stilistice ale operelor cercetate, ba a schițat chiar o Istorie a limbii literare romîne, rămasă numai în notele de curs puse la îndemîna studenților, întocmai ca cele patru serii de prelegeri despre Evoluția estetică a limbii romîne, ținute de O. Densusianu la Facultatea de litere din București. Abia în 1944, acad. Iorgu Iordan, dezvoltînd acea direcție a cercetării sale care îl purta către studiul formelor vorbite și către feno- menele actuale de limbă, a dat în Stilistica sa o operă care înseamnă un adevărat început de drum. Acad. Iorgu Iordan se ocupă însă numai de faptele stilistice ale limbii comune și cu toate că, prin exemplele folosite, recurge adeseori la textele scriitorilor, în măsura în care acestea atestă aspecte generale ale stilisticii limbii romîne, opera sa nu pătrunde în domeniul stilului artistic individual, al stilului beletristic. Această latură a problemei trebuia să se impună cercetării mai noi. Dacă ne întrebăm acum asupra motivelor care au făcut ca lingviștii să se oprească mai rar asupra studiilor de limbă literară și de stilistică, ni se pare a găsi aceste motive în îndrumarea științifică mai generală a lingvisticii în epoca la care ne referim. Pentru toți învățații care au ilus- trat știința romînească a limbii în ultimele decenii ale secolului trecut și în cele dintîi ale secolului nostru, prima problemă, aceea înzestrată cu indicele de urgență cel mai mare, a fost problema cunoașterii fazelor mai vechi ale limbii romîne și ale dezvoltării ei pînă în timpurile moderne. Publicarea vechilor scrieri istorice ale romînilor în epoca pașoptistă, prin silințele unui N. Bălcescu, A. Laurian, Mihail Kogălniceanu, apoi aceea a vechilor texte religioase și a altor texte vechi, începînd mai ales cu lu- crările lui B. P. Hasdeu, dar și ale altora, au scos la iveală un material care trebuia studiat cu o precădere impusă de nevoia cunoașterii trecutului și a drepturilor poporului romîn, atîta vreme nesocotite de orînduirea feu- dală. Primele faze ale lingvisticii romînești s-au dezvoltat deci din starea de spirit a unor năzuințe sociale și naționale, impunînd cercetării, din totalitatea de preocupări ale științei limbii, pe acelea legate de aspectele •ei diacronice. Această direcție națională a lingvisticii noastre mai vechi :se încadra potrivit și în orientările mai generale ale științei limbii în epoca dominată de curentul pozitivismului și al neogramaticilor. Tendința de a strînge faptele numeroase atestate de textele vechi, apoi de a le pune în acele legături care constituiesc, pentru fiecare limbă în parte, legile ei proprii de dezvoltare, în fine preocuparea savanților de a se men- ține în acel domeniu al obiectivitătii faptice, care interzice atitudinile normative și interpretările controversabile ale limbii ca expresie a senti- mentului, au ținut departe pe savanți de problemele limbii literare și ale stilului, adică de acele probleme în care intervine atît atitudinea nor- mativă, cît și interpretarea limbii ca expresie. Aceste probleme din urmă au trebuit deci să aștepte, pînă cînd investigațiile recomandate de împre- CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944—'1959 17 jurările semnalate mai sus să fi ajuns la un grad înaintat al progresului lor, mai înainte ca ele să cîștige atenția cercetătorilor, în împrejurări so- ciale și științifice mai noi. Cauzele' care au îndemnat interesul cercetătorilor către noua sferă de probleme, în epoca de după 23 August 1944, trebuie recunoscute atît în depășirea curentului neogramatic și a pozitivismului lingvistic, cît mai ales în împrejurările sociale ale țării în acest răstimp. Ascensiunea maselor populare către formele mai înalte ale culturii în orînduirea care își punea temeliile sale o dată cu eliberarea țării, nu era în ultimul rînd o chestiune de limbă. însușirea unei culturi mai înalte este un proces care se desfă- șoară paralel cu perfecționarea comunicărilor lingvistice, prin apropierea lor de tipul mai desăvîrșit al limbii literare, și se vădește prin generali- zarea formelor culte de limbă în toate straturile poporului. Principiul uni- tății dintre gîndire și limbă, cît și acela al legăturii dintre activitatea teoretică și activitatea practică afirmate de ideologia marxistă, temelia revoluției culturale în era nouă a orînduirii populare, cereau cercetă- torilor să studieze mai de aproape limba literară, dezvoltarea ei, formele ei deosebite de acelea ale graiurilor regionale sau ale f ormelor corupte de limbă, ba chiar impunea lingviștilor să intervină cu atitudini critice pentru a ajuta acțiunea de înlăturare a formelor amintite în vorbire și în scris și a asigura astfel acel nivel al corectitudinii, al decenței și al proprietății în exprimare, în care se poate recunoaște ascensiunea pe treapta culturii. □SToile preocupări ale lingviștilor, desemnate de obicei prin expresia „cul- tivarea limbii” trebuiau să urmărească nu numai formele colocviale de limbă, dar și, sau mai ales, pe acelea ale scrisului publicistic și literar, în aceste din urmă manifestări lingvistice se puteau observa însă și unele neajunsuri artistice, inerente producției literare a unei epoci care, adu- cînd o nouă tematică și noi tendințe sociale, era firesc să acorde o atenție mai mare aspectelor de conținut ale creației literare. Dar cum noile conținuturi nu pot găsi calea celei mai eficiente comunicări, cu cea mai mare putere și influență asupra maselor de cititori, decît atunci cînd sînt purtate de formele organizării artistice celei mai perfecte, un grup de cercetători a trebuit să se consacre studierii problemelor de stil, adică problemelor legate de felul în care creația literară individuală folosește instrumentul obștesc, al limbii naționale. Prima grijă a cercetătorilor consacrați studiului limbii literare a ^ost definirea acesteia, menită să precizeze obiectul cercetării. De unde, pînă la un timp, limba literară era înțeleasă ca limba literaturii artistice, s-a impus în cele din urmă noțiunea elaborată de lingvistica marxistă, potrivit căreia limba literară este limba cu caracter normativ, limba tuturor oame- nilor culți ai unui grup lingvistic întreg. Acad. lorgu Iordan a fost cel dintîi care, în articolele sale, a lămurit noțiunea și a răspîndit-o, într-o măsură atît de largă, încît toți acei care lucrează astăzi în acest domeniu și-au însușit-o și o folosesc ca pe o temelie a lucrărilor lor (v. Limba literară (privire generală) în Limba romînă, nr. 6,1954 și Despre,,limba literară” SCL, 1—2, 1954). Unanimitatea în privința noii accepțiuni dată ideii de limbă literară nu s-a stabilit însă fără o alunecare pe alocuri către vechea no- țiune a limbii literare ca lîmbă a beletristicii. împrejurarea s-a vădit, 2. - c. 3037. 18 CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI IN PERIOADA 1944-1959 mai ales, în preferința acordată studierii limbii scriitorilor, adică aspec- tului artistic al limbii literare, care nu este de altfel decît unul din sti- lurile ei, alături de stilul științific, publicistic, administrativ, juridic ș.a. Ideea de stiluri ale limbii, provenită tot din cercetarea sovietică, trasează un program întreg, realizat în parte, dar nu cu toată consecvența cerută. Astfel, în cele două volume de Contribuții la istoria limbii literare în secolul al XlX-lea, elaborate la Institutul de lingvistică din Bu- curești, deși preocuparea de a studia celelalte stiluri ale limbii literare, în afară de cel beletristic, nu este cu totul absentă, este totuși mai puțin reprezentată decît preocuparea acordată acestuia din urmă. Orientarea semnalată decurge însă — trebuie să adăugăm — nu numai din insufi- cienta aprofundare a tematicii implicate în conceptul atît de larg împăr- tășit al limbii literare, dar și din rolul recunoscut îndeobște contribuției scriitorilor în procesul de formare al acestui stil al limbii. Totuși sfera cercetării limbii literare din secolul trecut s-a extins mereu, chiar în aceste culegeri. In al doilea volum au fost analizate începuturile stilului publicistic și considerabila bogăție de material lexical și gramatical care poate fi întîlnit în primele noastre periodice (Gh. Bulgăr). într-un alt studiu (de Elena Șerban) au fost prezentate aspectele lexicului documen- telor administrative de la 1848 și modul cum stilul administrativ și-a reînnoit mereu vocabularul sub influența dezvoltării vieții noastre eco- nomice, politice și sociale de pe la mijlocul secolului al XlX-lea. Al trei- lea volum al acestei culegeri, aflat în faza de elaborare, cuprinde o tema- tică și mai largă. Alături de limba unor scriitori interesanți din punctul de vedere al valorificării tezaurului nostru lingvistic în opera lor (Budai- Deleanu, Filimon) sînt cercetate particularitățile limbii documentelor administrative din primele două decenii ale secolului trecut, limba pri- melor traduceri din italiană, a manualelor de matematică, a unei vechi piese romînești etc. în chipul acesta sfera investigației științifice se lăr- gește și cuprinde un vast material de fapte care va putea sta mîine la îndemînă celor care vor alcătui sinteza așteptată : istoria limbii noastre literare moderne. în această din urmă privință, acad. Al. Graur a reprezentat opoziție proprie, susținînd că în procesul formării limbii literare, ca de altfel în toate fenomenele de limbă, un rol mai însemnat decît marii scriitori îl au colectivitățile întregi sau chiar aceia care, exprimîndu-se prin viu grai sau în scris, în cadrul altor stiluri ale limbii decît cel artistic, au pus la dispoziția tuturor vorbitorilor mijloace noi de exprimare. „Ceea ce distinge pe scriitorul artist — arată acad. Al. Graur — de cel care scrie cărți de știință sau texte de legi și chiar de alt scriitor artist este tocmai arta. De aceea cînd studiem stilul unui scriitor nu facem operă de lingvist, ci de critic de artă. Pe lingvist îl interesează mai puțin particularitățile individuale. Limba este importantă în primul rînd ca mijloc de comuni- care și numai în al doilea rînd ca material pentru expresia artistică. De aceea pe lingvist îl interesează în primul rînd limba comună, vorbită și scrisă de întreaga comunitate sau cel puțin de o categorie compactă de vorbitori. O inovație este interesantă numai dacă e adoptată de în- treaga colectivitate sau cel puțin de o mare parte a ei, pe cînd pe cri- CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944—1959 19 ticul literar îl interesează în primul rînd ce aduce nou în exprimarea artistică scriitorul studiat” {Cum se studiază limba literară în Limbă și literatură, III, 1957, p. 130 — 131, cf. și Limba scriitorului în Viața romînească, 4/1958, p. 209—210). Este adevărat că rolul scriitorilor este puțin însemnat, după cum arată acad. Al. Graur în articolele citate, dacă ținem seama numai de numărul cuvintelor pe care ei îl introduc în circulație. Ceva mai nume- roase și bucurîndu-se de o frecvență mai mare sînt locuțiunile, prover- bele, unitățile frazeologice provenite de la scriitori. Importanța cea mai mare a acestora în fixarea limbii literare stă însă în tipurile de construcție și în organizarea contextelor, aspecte atît de puțin studiate de cercetătorii noștri, încît rolul marilor autori în dezvoltarea limbii a putut fi mini- malizat. Este necesar deci ca acei care studiază evoluția limbii literare să urmărească aceste din urmă probleme, pentru a obține dovada că dacă astăzi vorbim mai clar și mai armonios decît vorbeau înaintașii noștri cu un secol și jumătate sau cu două secole mai înainte, în construcții mai bine echilibrate, mai logic legate între ele, mai concise, dar și atît de bogate în determinările lor bine stăpînite, încît gîndirea cea mai nuan- țată ajunge să se exprime cu ușurință, lucrul se datorește desigur scrii- torilor care, transmițînd comunității lingvistice forme mai perfecte de exprimare, le-a transmis și deprinderile unei gîndiri mai desăvîrșite. Scrii- torii sînt, într-un anumit fel, pedagogii popoarelor, încît a le recunoaște importanța, nu înseamnă de loc a întreține vreun „cult al personalității”, cum s-ar putea teme cineva. Difuzarea culturii literare este una din me- todele cele mai bune pentru fixarea limbii literare, adică, de fapt, pentru disciplinarea gîndirii și înălțarea nivelului intelectual al poporului întreg : o împrejurare pe care statul nostru a înțeles-o bine, dînd o mare exten- siune activității publicistice, înmulțind edițiile populare și critice ale cla- sicilor, încurajînd activitatea traducătorilor din limbile vechi și moderne și stimulînd astfel procesul prin care limba se poate înmlădia pentru a exprima toate formele gîndirii omenești. Este poate aci și motivul pentru care cercetătorii limbii literare ro- mîne în secolul al XlX-lea, adică în epoca fixării și a progreselor ei mai importante, au studiat cu precădere contribuția scriitorilor-artiști, mai mult decît aceea a scriitorilor în alte domenii ale activității sociale și in- telectuale și în legătură cu celelalte stiluri ale limbii literare. Orientarea unora din aceste studii a fost criticată, atunci cînd ele nu aduceau decît observații asupra lexicului și a formelor, uneori simple inventare. Este evident că astfel de lucrări nu au decît interesul unor materiale, pe care cercetarea viitoare va fi totuși bucuroasă să le afle undeva. Studierea limbii scriitorilor își poate propune însă și scopuri mai înalte, atunci cînd depășește inventarul lexical și morfologic, stabilind prin comparație ino- vațiile aduse de fiecare scriitor în aceste domenii și, printre aceste inovații, pe acelea rămase în stadiile ulterioare ale limbii literare, apoi stabilind, cum am arătat mai sus, inovația și posteritatea scriitorilor în domeniul locuțiu- nilor, al frazeologiei, al construcțiilor, al unităților contextuale, în fine urmărind tema cea mai înaltă, aceea a cercetării limbii scriitorilor sub 20 CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944-1959 raportul stilistic, adică a felului în care aceștia, utilizînd mijloacele puse lor la îndemînă de limba comună, ajung să exprime tendințele lor sociale și viziunea lor despre lume, ca și pe acelea ale clasei sociale, ale cercului de cultură, ale momentului istoric reprezentat de ei. Dar tocmai acestei teme, care multora le apare drept cea mai de seamă din cîte își poate propune studiul limbii literare, i s-a contestat calitatea de cercetare lingvistică. S-a susținut anume că studiile stilis- tice în legătură cu operele literaturii frumoase aparțin criticii literare și nu științei limbii, deoarece primele nu pot ajunge decît la constatarea unor fapte particulare, pe cînd cea de-a doua se ocupă de fenomene gene- rale. Este limpede că problema dacă stilistica literară este o îndeletnicire a criticii literare sau a lingvisticii, n-are decît o însemnătate practică, întrucît de răspunsul pe care i-1 dăm atîrnă îndrumarea recomandată lingviștilor, mai ales celor tineri, povățuindu-i, de pildă, să-și rezerve ener- giile numai pentru cercetările de gramatică, de istoria limbii, de dialec- tologie etc. și să nu le risipească în studierea stilului scriitorilor, unde criticii literari îi pot înlocui cu succes. Cine poartă de grijă și își simte răspunderi în chestiunea atît de importantă a organizării muncii știin- țifice, ar trebui însă să adauge îndată că stilistica aparține cel puțin sec- torului lingvistic al criticii literare, adică aceluia care consideră operele literaturii ca fapte de limbă. Dacă unii lingviști au unit eforturile lor în- tr-unul din curentele științifice cele mai interesante, deși încă la începu- turile lui, ale epocii de după 23 August 1944, lucrul se datorește constatării că rareori criticii literari s-au oprit în fața problemelor de stil sau, atunci cînd au făcut-o, ei n-au vădit pregătire lingvistică și n-au utilizat meto- dele și categoriile științei limbii, singurele prin care constatările stilistice pot depăși impresionismul vag și arbitrar al criticii literare mai vechi. Acestei situații i se datorește atașarea lucrărilor de stilistică de domeniul de activitate al lingvisticii, unde se găsesc la locul lor ca orice investi- gație a faptelor de expresie a gîndirii și sentimentului. De ce oare nimeni nu mai tăgăduiește astăzi, după depășirea pozitivismului, faptul că sti- listica limbii comune sau studiul diferitelor stiluri ale limbii, aparțin lingvisticii, în timp ce stilistica literară ar cădea în afară de acest do- meniu? Numai pentru că stilistica literară nu pcate ajunge decît la cons- tatări particulare? Dar, mai întîi, nu este de loc adevărat că stilistica rămîne de-a pururi prizoniera cadrului îngust al constatării particulare. Atunci cînd cercetătorul stilului observă cum un procedeu de expresie, apărut la un scriitor, s-a transmis apoi altora din aceeași generație sau din generații următoare sau a trecut chiar în formele limbii literare a unei epoci întregi, adică, atunci cînd stilisticianul stabilește serii stilistico- istorice, concluziile sale au o valoare foarte generală și argumentul că el n-ar putea cuprinde decît puzderia faptelor particulare nu i se mai poate opune. Dar chiar atunci cînd cercetătorul stilului se mărginește la studiul unei singure opere literare, putem oare spune că observațiile lui nu depă- șesc o sferă limitată? Mai întîi, nu este potrivit a spune că cine studiază stilul unui scriitor sau al uneia din operele lui nu întîmpină decît fapte particulare, fără legătură între ele, adică fără nici o posibilitate de a fi ihtroduse într-o noțiune generală. Cercetătorul stilului unui scriitor re- CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI IN PERIOADA 1944—1959 21 găsește, pînă la urmă, unitatea dintre diferitele lui observații, ajungînd să caracterizeze un procedeu, expresia unui temperament, a unui curent literar, a unei viziuni despre lume pe care scriitorul poate s-o împărtă- șească cu un grup întreg, mai mult sau mai puțin întins, Cercetătorii limbii literare artistice au putut astfel constata unele inovații în orga- nizarea modernă a frazei, a unităților gramaticale, determinate de o intenție expresivă, adecvate la conținutul de idei al operei lor. Deși uneori aceste inovații rămîn un bun al scriitorului artist, ele constituie totuși dovada posibilităților de modelare a materialului lingvistic, pe măsura tensiunii afective pe care autorul vrea să o transmită cititorilor. Am aflat, bunăoară, amănunte noi despre tendința dizlocării clementelor lexicale în poezia contemporană (I. Coteanu), despre modul original de a construi contextul prozei artistice de către Zaharia Stancu (B. Cazacu) sau despre o altă tendință, de data aceasta generalizată și în alte stiluri, încît a putut fi consemnată apoi și în Dicționarul ortoepic ca un procedeu oarecum comun de potențare afectivă a exprimării, tendința izolării subordonatelor, a fragmentării frazei în unitvți mici, considerate inde- pendente, pentru a putea fi mai bine accentuate în procesul comunicării (Gh. Bulgăr). Este clar deci că analiza aceasta a stilului beletristic duce uneori la concluzii de care trebuie să țină seama lucrările lingviștilor, pentru că tendințele ilustrate în limba operei artistice reprezintă o la- tură a realității vorbirii contemporane, o sinteză a anumitor posibilități de a valorifica întregul tezaur al limbii naționale. Observația stilistică, bine călăuzită, nu este niciodată ca un fir de nisip, fără nici o aderență cu alte structuri mai cuprinzătoare. O perspectivă întinsă se poate totdeauna desface din cercetarea stilistică. Există apoi posibilitatea de a extinde treptat această perspectivă, pentru a regăsi semnificații din ce în ce mai largi, tendințele cele mai generale ale socie- tății și ale momentului de cultură căruia scriitorul îi aparține. Gîndirea dialectică ne arată că generalul nu se manifestă decît în particular și că aspectele particulare ale lumii au totdeauna o semnificație generală. Ceea ce i se poate cere deci lingvistului care se ocupă de problemele stilur lui artistic nu este deci să renunțe la cercetările sale, ci să le îndrumeze și să le extindă în așa fel, încît ele să surprindă, chiar în observațiile făcute asupra procedeelor de stil ale unui singur autor sau ale unei singure opere, înțelesul prin care acestea se leagă de curentele cele mai cuprinzătoare ale vieții sociale și ale culturii. Interesul pentru problemele stilisticii teo- retice și aplicate, în toate țările lumii, este astăzi atît de întins și activ și el produce rezultate atît de remarcabile, încît lingvistica noastră, unde ace- lași interes s-a ivit, trebuie să găsească, pentru toți reprezentanții ei, mijlocul de a depăși impedimentele rezultate din deprinderile mai vechi ale gîndirii științifice. O dezbatere care a atras pe mulți a fost aceea relativă la originile limbii literare romîne. De cînd se poate vorbi de o asemenea limbă ? Acad. lorgu. Iordan a reprezentat părerea că, deoarece limba literară nu este decît unul din aspectele limbii naționale, ea n-a putut apărea decît în epoca străduin- țelor pentru formarea unei națiuni din diferitele părți ale poporului nostru, trăitoare în formații politice deosebite, adică o dată cu ivirea 22 CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944-1959 capitalismului și cu ascensiunea burgheziei în secolul al XlX-lea (Limba literară (privire generală) în Limba romînă, nr. 6, 1954). Este evident că, înainte de această epocă, între felurile în care ro- mînii din diferitele provincii vorbesc și scriu limba lor există deosebiri, mai ales fonetice, și că evoluția lingvistică în secolul trecut a eliminat treptat aceste deosebiri. Procesul de unificare a limbii începe însă o dată cu primele scrieri, după cum o dovedesc particularitățile muntenești în operele unor scriitori moldoveni, ca Miron Costin și Varlaam, desigur sub influența primelor tipărituri, făcute în Muntenia. Acest proces a dat înainte de 1800 slabe rezultate, așa încît vechile texte religioase și istorice păstrează cele mai multe din particularitățile fonetice regionale. Abia o dată cu pri- mele decenii ale secolului al XlX-lea, tendința de unficare a limbii literare este sistematic urmărită și formează obiectul unui program lingvistic, ca în corespondența epocală dintre I. Heliade-Rădulescu și C. Negruzzi. Nu încape îndoială că abia secolul al XlX-lea a fixat limba literară a romînilor, deși în acest răstimp și chiar după încheierea lui, mari scriitori moldoveni, ca M. Eminescu, I. Creangă sau M. Sadoveanu, cărora nimeni nu s-ar putea gîndi să le conteste calitatea de reprezentanți ai limbii literare, păstrează unele din fonetismele sau din particularitățile lexicale ale graiului moldovenesc. Ceea ce mi se pare hotărîtor pentru existența unei limbi literare, nu este deci atît tendința de generalizare a formelor de limbă socotite corecte, o tendință pe care scriitorii își pot permite s-o încalce, chiar în faze noi ale dezvoltării limbii. Mai mult decît generali- zarea formelor considerate la un moment dat corecte, dar care și-ar putea pierde această calitate în stadii ulterioare ale evoluției limbii, ceea ce dă calitatea ,,literară” unei comunicări este grija vorbitorului sau a scriito- rului de a se distinge față de oamenii lipsiți de cultură, felul lor ,,îngrijit” și cult de a vorbi. Atitudinea lingvistică față de forma comunicării hotă- rește deci asupra caracterului,,literar” al limbii folosite. Această atitudine există însă și la scriitorii anteriori secolului al XlX-lea, ba chiar, așa cum a observat odată acad. Al. Graur, în producția literară a poporului, în folclor. Nu există atestări despre existența unei atitudini literare în limbă pînă la Gheorghe Șincai care, în 1783, în Cuvînt înainte la Cate- hismul cel mare cu întrebări și răspunsuri, tipărit la Blaj, lămurește că alegîndu-și cuvintele a urmărit, ,,ca prin normă... să se sporească și limba noastră”. Teoretizările asupra limbii literare devin din acest mo- ment tot mai dese, după cum nădăjduim că o va arăta bibliografia ana- litică pe care o pregătim la Institutul de lingvistică. Dar dacă aceste teoretizări apar tîrziu, în pragul secolului care urma să aducă transformări sociale și culturale atît de importante pentru poporul romîn, semnele ten- dinței de înălțare literară a limbii apar destul de evident aceluia care, exa- minînd vechile texte, este obligat să observe în ele, forme ale construcției, de pildă inversiunea poetică, calcuri obținute în traduceri după originalele slavone și grecești, terminologie religioasă, juridică și morală, o expunere mai logică obținută prin cuvinte care marchează legăturile dintre fraze, uneori bogăția construcției sintactice a acestora, tot atîtea semne ale unei limbi înălțate la nivelul culturii. Este greu deci a contesta calitatea ,,lite- rară” a vechilor texte religioase, istorice, morale sau juridice, chiar dacă CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944—1959 23 ele păstrează unele variante regionale1, adică particularitățile care se opun mai puțin folosirii lor de către întreaga comunitate lingvistică. Aceste texte au fost scrise de oameni învățați și puteau fi înțelese de toți contem- poranii lor culți, încît limbii folosite de ei i se pot recunoaște aproape toate calitățile prin care o limbă dobîndește caracterul „literar”. Dar dacă de o limbă literară romînă se poate vorbi, cum nu ne îndoim, și înainte de secolul al XlX-lea, se impune și studierea ei ca atare. Fazele vechi ale limbii noastre n-au fost studiate, în general, decît cu metodele pozitiviș- tilor și ale neogramaticilor, încît ar însemna un progres real cercetarea lor în legătură cu istoria societății și a culturii, cu felul în care vechile texte manifestă progresele neîncetate ale gîndirii și ale comunicării ei. Pe drumul deschis în felul acesta, se va putea trece și la studiul stilistic al literaturii noastre vechi, în care s-au văzut pînă acum numai documente de limbă și izvoare istorice. O părere foarte răspîndită, dar care trebuie considerată ca o prejudecată, este că literatura noastră artistică începe cu sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor, cu poeții Văcărești, încît nici studiul limbii literare și al stilului n-au trecut decît foarte rar înainte de această epocă. Au existat însă și înainte de acest prag romîni care au vorbit și au scris îngrijit și frumos, care au căutat să nor- meze expresia și au creat valori de artă în limba folosită de ei.Acești ro- mîni au fost vechii scriitori, vrednici a fi studiați din puncte de vedere, cu preocupări și metode pe care nu se cuvine să le folosim numai pentru limba romînă a ultimului veac și jumătate. Dacă vom extinde cadrele limbii literare și ale literaturii romîne, cum nu s-a făcut mai niciodată pînă 1 Transcriu aici începutul primei prefețe la îndreptarea legii, 1652, scrisă de Daniilu^ M. Panoianu, în care găsesc cîteva din caracteristicile limbii literare, semnalate aici: „Mulți oameni socotescu pentru omul cela ce căndu se naște într-o cetate cu mulți oameni și vestita deîn părinți de bună rudă și vestiți, ei zic că iaste vrădnic și dăstoinicti unulu ca acela să fie lăudat și să se ciudeascâ și să se mire pentru moșia lui și pentru înnălțarea rudeniei lui. Ce unii ca aceia greșescu fără seamă și fără de socoteală chibzuiescu, pentru că bunătatea nu vine nici se trage dăpre moșneani și dăpre strămoși, așijderea și răotatea și viața cea rea nu merge să vie să se pogoare pe strenepoți, ce fieșcine deîn lucrurile sale (după cuvăntulu Stă- pănului nostru) sau se rușinează sau se slăveaște. Pentru că omul, căt de-arîî fi să se tragă de părinți și de rudă de oameni mari vestiți și îmbunătățiți, iară lucrurile lui să fie proaste și fără de ispravă dă nemica și grozave, aceluia atăta de mult i se cuvine batjocorire și urgisire. | Și iarăși (împotrivă), căndti răsare o odraslă de bună rudă și creaște într-un sat prostii și dă ne-/ mica deîntru niște oameni oarecum, și să se facă, cu nevoința lui și cu multa socotință și luareaj aminte, minunătu între lucruri și întru îndreptări și să procopsească întru bunătăți, atunce mail vărtos se cade unul ca acela să fie lăudat . . . (ap. loan Bianu și N erva Hodoș, Bibliografice romînească veche, Buc., 1903, t. I, p. 192). Acest text este o dezvoltare pe tema nobleței caracterului superioară nobleței de sînge (o veche temă literară, provenită de la scriitorii greci, transmisă prin Boethius și perpetuată prin scriitorii evului mediu, de pildă prin scrii- torii ,,dulcelui stil nou”, cf. E.R. Gurtius, Europăische Literatur und lateinisches Mittelalter, 1949, p. 186 urm.). Nimeni nu poate contesta acestui text calitatea ,,literară”, vădită prin alegerea și bogăția cuvintelor, prin gruparea lor sinonimică cu sens augmentativ (vrădnic și dăstoinicu, greșesc fără seamă și fără de socoteală chibzuescu etc.), prin marcarea legăturilor lo- gice dintre fraze (cu ajutorul unor cuvinte de structură ca : ce (= ci), așijderea, și iarăși), prin simetria construcțiilor bogate în determinări, adică printr-o serie de caracteristici care deosebesc această manifestare de limbă de vorbirea neliterară, totdeauna mai săracă în cuvinte, mai simplă în construcțiile ei, mai puțin subliniată de intenții stilistice. Textul reprodus mai sus este o mostră de retorică morală, și limba lui are un netăgăduit caracter literar, în sensul de limbă •cultă și pilduitoare. 24 CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI ÎN PERIOADA 1944—1959 acum, va apărea un cîmp de investigații pe care abia dacă îl putem măsura, deocamdată, dar care va crea adevăratele perspective ale culturii romîne. Un început a fost făcut, în această privință, o dată cu volumul De la Varlaam la Sadoveanu, publicat la E.S.P.L.A. în 1958, în care întîlnim cercetători ca acad. E. Petrovici scriind despre D. Cantemir sau acad, lorgu Iordan despre I. Neculce. Extinderea cercetării limbii literare și a valorilor artistice, create în cadrul acesta, este una din exigențele ling- vistice actuale. ★ îndrumate prin precizarea domeniului din punctul de vedere teo- retic și istoric, prin stabilirea bazelor metodice și, în legătură cu aceasta, prin precizarea legăturilor cu lingvistica, lucrările de limbă literară și stil au trecut apoi la fixarea unor puncte metodologice speciale și la apli- cări. Lucrările acad. A. Rosetti și B. Cazacu {Probleme de fonetică în stu- diul limbii romîne literare din secolul al XlX-lea, L. R, 2/1955), G. Tvă- nescu {îndrumări în cercetarea morfologiei limbii literare romîne din se- colul al XlX-lea, L.R., 1/1955), V. Guțu {Indicații de metodă în vederea studierii sintaxeilimbiiromîneliterare din secolul al XlX-lea, L.R., 6/1955), Gh. Bulgăr {Despre analiza limbii și a stilului unei opere literare, L.R., 4/1953) au schițat metodologia cercetărilor de limbă literară în domeniul foneticii, al morfologiei, al sintaxei, cu schițări asupra dezvoltării tuturor acestora în secolul al XlX-lea. S-a studiat limba și s-au făcut observații stilistice asupra unor mari scriitori, ca C. Negruzzi (studiat de G. Istrate,. Gh. Bulgăr, Gr. Brîncuș); M. Eminescu (de acad. Al. Rosetti, acad. Tudor Vianu, Florica Dimitrescu, Paula Diaconescu); Ion Creangă (de acad, lorgu Iordan, ZoeDumitrescu-Bușulenga); I.L. Caragiale (de acad. Tudor Vianu, acad. lorgu Iordan, M. și L. Seche); Delavrancea (de Al. Niculescu) M. Sadoveanu (de acad. lorgu Iordan, acad. Tudor Vianu, G. Istrate, B. Cazacu, Gh. Bulgăr, I. Coteanu, M. Sala etc.). îmi îngădui a aminti și contribuțiile subsemnatului în legătură cu problemele de metodă, cu dezvoltarea limbii literare în secolul al XlX-lea sau cu stilul mai multor scriitori : Cercetarea stilului, Din problemele limbii literare romîne a seco- lului al XlX-lea, Epitetul eminescian, Măestria stilistică, Bogăție și trans- parență, N. Bălcescu artist al cuvîntului, Aspecte ale limbii și stilului lui I. L Caragiale, Observații asupra limbii și stilului hti Geo Bogza (în Pro- bleme de stil și artă literară, E.S.P.L.A., 1955), Observații despre limba și arta literară a lui M. Sadoveanu (în L.R., 5/1955), Atitudinea stilistică (în Steaua, nr. 100/1958), Critica stilistică (în Scrisul bănățean, 1958) Procedeele negației la Eminescu (în L.R., 6/1958) etc. Paginile de față nu și-au propus însă analiza tuturor acestor contri- buții, ci numai examinarea problemelor puse de cercetarea limbii literare și a stilului în ultimul deceniu și jumătate, împreună cu nevoile cercetării rezultate din acest examen. Este necesar însă a aminti cel puțin încă o o lucrare a Institutului de lingvistică al Academiei R.P.R. care, împreună cu cele semnalate mai sus, schițează de pe acum rezultatul cel mai întins CERCETAREA LIMBII LITERARE ȘI A STILULUI IN PERIOADA 1944-1959 25 al unui efort colectiv în domeniile de care ne-am ocupat aici. Este vorba, de Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, lucrare ajunsă actualmente pînă în pragul redactării finale și care, văzînd însemnătatea ei pentru cunoașterea unuia din momentele cele mai hotărîtoare din evoluția limbii, literare romîne în epoca ei modernă, cît și pentru ilustrarea felului în care un mare scriitor dezvoltă limba națională în valori poetice nepieritoare^ este de nădăjduit că va fi dusă curînd pînă la termenul ei final. o DEZVOLTAREA STUDIILOR DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVĂ ÎN ȚARA NOASTRĂ DE LA 23 AUGUST 1944 DE MIOARA AVRAM Gramatica este un domeniu al lingvisticii care s-a dezvoltat foarte mult în cei 15 ani de la 23 August 1944 pînă în prezent. Preocupările de gramatică au în țara noastră o vechime de peste două sute de ani. Numărul relativ mare de gramatici alcătuite cu începere de la 1757 (gramatica lui Dimitrie Eustatievici) nu a avut însă ca rezultat o aprofundare a problemelor structurii gramaticale a limbii romîne. Faptul se explică în parte prin aceea că unele gramatici au fost elaborate cu super- ficialitate, cîteodată cu scopuri mercantile; pe de altă parte, în special în perioada de început, gramaticile descriptive se bazau pe aplicări mai mult sau mai puțin mecanice ale regulilor și categoriilor stabilite în gramaticile altor limbi. Este semnificativ că în 1945 s-a reeditat gramatica lui H. Tiktin din 1891 (ediția a doua, 1895), considerată de mulți, deși trecuseră cincizeci de ani de la apariție, drept cea mai bună gramatică a limbii romîne. Studiile speciale consacrate unor probleme de gramatică descrip- tivă sînt foarte puține în lingvistica romînească dintre cele două războaie mondiale. Sînt de remarcat însă studiile publicate de Iorgu Iordan mai ales în «Buletinul Institutului de filologie romînă ,,Alexandru Philippide”» (Iași), studii care stau la baza celor două lucrări de sinteză ale autorului : Limba romînă actuală. O gramatică a „greșelilor” (ediția I, Iași, 1943 ; ediția a Il-a, București, 1948) și Stilistica limbii romîne (București, 1944). De asemenea trebuie semnalate contribuțiile unor lingviști ca Al. Graur (în Bulletin linguistique și Viața romînesacă^ J. Byck (în Bulletin lin- guistique), N. Drăganu și S. Pușcariu (în Dacoromania). Caracteristica studiilor de gramatică din această perioadă este orien- tarea fie spre inovațiile, adesea aberante și izolate, ale limbii contemporane, fie spre fenomene dialectale, deci spre limba vorbită de cercuri restrînse. Majoritatea studiilor aveau ca obiect probleme de morfologie și căutau STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 27 să servească în primul rînd gramatica istorică. Se poate spune că, în general, nu a existat o preocupare pentru problemele teoretice ale gramaticii, cum sînt clasificările și categoriile gramaticii tradiționale. în dezvoltarea studiilor de gramatică a limbii romîne contemporane după 23 August 1944 se pot distinge trei perioade, în funcție de perioada centrală marcată prin elaborarea Gramaticii limbii romîne : 1) 1944—1950 ; 2) 1950—1954 și 3) din 1954 încoace. Pentru perioada 1944—1950 sînt de remarcat articolele de gramatică publicate în Bulletin linguistique de B. Cazacu (Sur Vexpression du sujet indetermine en roumain par la deuxieme personne du singulier, XIII, p. 140—154; Remarqiies sur Vemploi des adjectifs possessifs en roumain, XV, p. 95—102), Al. Graur (Contributions d Vetude du genre personnel en roumain, XIII, p. 97—104 ; Notes sur Vemploi enclitique des adjectifs pos- sessifs en roimain, XIII, p. 156—161; Notes roumaines, XVI — sintaxă și morfologie, p.129—134) și H. Jacquier (Discours direct ie, XII, p. 7—13), precum și apariția lucrării postume a lui JST. Drăganu, Elemente de sintaxa a limbii romîne (București, 1945). Totuși , în această perioadă, studierea problemelor de gramatică nu constituie încă o preocupare principală a lingviștilor romîni. Sarcina alcătuirii unei gramatici, rămasă nerealizată în cei 80 de ani de existență a fostei Academii Romîne, a fost preluată de Academia Republicii Populare Romîne — organizată în 1948 — și încredințată Institutului de lingvistică din București. Problema alcătuirii Gramaticii Academiei R.P.R. s-a pus încă din toamna anului 1949. Ea a fost din capul locului concepută ca o lucrare colectivă, care trebuia să aibă ca rezultat și formarea de cadre. Gramatica limbii romîne a apărut în două volume în cursul anului 1954 (la interval de cîteva luni), sub egida Academiei R.P.R. Valoarea Gramaticii Academiei R.P.R. este unanim recunoscută. Această lucrare are un caracter descriptiv și normativ : descriindu-se structura gramaticală a limbii romîne literare, se ia atitudine față de abaterile de la reguli și se recomandă, în cazuri de fluctuații, anumite forme și construcții. Gramatică a limbii literare contemporane (sec. al XlX-lea și al XX-lea), Gramatica Academiei R.P.R. are în subsidiar și caracter istoric, pe care i-1 dau atît introducerile la principalele capitole, unde se schițează evoluția de la limba latină la limba romînă, cît și refe- rințele de ordin istoric din cuprinsul diferitelor capitole. Structura lucrării cuprinde — înaintea capitolelor de gramatică propriu-zisă : Morfologia și Sintaxa — un capitol de Vocabular și unul de Fonetică. Introducerea acestor capitole, consacrate unor domenii extra- gramaticale, se justifică prin necesitatea de a familiariza pe cititori, în lipsa unor lucrări speciale, cu teoria vocabularului ca material de construcție pentru gramatică și cu caracteristicile foneticii limbii romîne. Morfologia nu a fost redusă la prezentarea formelor, ci a înglobat și studiul întrebuințării părților vorbirii, din care unii cercetători fac un capitol al sintaxei (așa-numita sintaxă a părților vorbirii). Aprofundarea valorilor diferitelor forme și categorii gramaticale, ilustrate cu un bogat 28 STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVA DUPĂ 23 AUGUST 1944 material de citate, aduce cele mai multe elemente noi în cadrul capitolului de morfologie. Elemente noi există însă și în studiul formelor propriu-zise: analiza morfologică a structurii cuvîntului, declinarea substantivelor după genuri, categorii noi de pronume și numerale, clasificarea numeralelor etc. Părțile vorbirii sînt tratate mult mai dezvoltat decît în orice altă grama- tică anterioară; acest lucru este evident în tratarea părților de vorbire neflexibile — adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. Deși în capi- tolul de Vocabular se afirmă că formarea cuvintelor nu aparține gramaticii (voi. I, p. 41), capitolul de Morfologie cuprinde și prezentarea mijloacelor de formare a cuvintelor grupate pe părți de vorbire, ceea ce se justifică teoretic prin strînsă legătură dintre unele procedee de formare a cuvintelor (derivația ) și morfologia, iar practic prin lipsa unui tratat de formare a cuvintelor. Volumul de Sintaxă aduce cele mai multe elemente noi. Gramatica Academiei R.P.R. dă sintaxei o dezvoltare mult mai mare în comparație cu locul pe care acest capitol îl ocupase pînă atunci în alte gramatici. Atenția deosebită acordată sintaxei trebuie considerată un merit de seamă al lucrării. La fiecare subdiviziune a sintaxei există capitole studiate pentru prima oară într-o gramatică romînească. Astfel, la Sintaxa pro- poziției se remarcă extinderea dată capitolului numit Felurile propozițiilor după înțeles (propoziția enunțiativă, optativă, interogativă, dubitativă, imperativă și exclamativă ; afirmația și negația) și introducerea unor părți noi de propoziție : complementul de agent, complementul circumstanțial instrumental, sociativ, de relație și concesiv, iar la Sintaxa frazei sînt noi capitole ca Vorbirea directă și indirectă, Corespondența timpurilor, Elipsa, Repetiția, Cuvinte și construcții incidente, Accentul și intonația. în strînsă legătură cu Sintaxa a fost tratată și Punctuația. între caracteristicile generale ale Gramaticii Academiei R.P.R*. trebuie menționate introducerile teoretice la fiecare capitol, încercarea de a defini cît mai multe dintre noțiunile gramaticale cu care s-a operat, precizarea terminologiei gramaticale (rădăcină, temă, desinență, sufix gramatical; diateză; -propoziție regentă și subordonată), explicațiile date faptelor în discuție și bogăția și varietatea materialului exemplifi- cator. Concepția științifică care stă la baza lucrării se evidențiază prin faptul că diversele forme și fenomene nu sînt înfățișate static și pe același plan, ci sînt privite în mișcare, prin distingerea noului de vechi, a elementelor productive de cele neproductive, a elementelor de limbă literară de cele aparținînd altor aspecte ale limbii. în alcătuirea Gramaticii Academiei R.P.R. au fost folosite contri- buțiile pozitive din moștenirea lingvistică a trecutului. Un mare rol a avut, pe lîngă acestea, însușirea experienței sovietice. După cum se știe, studiile de gramatică au în Uniunea Sovietică o veche tradiție. în anii puterii sovietice, paralel cu aspectul practic, concre- tizat în manualele de gramatică pentru învățămîntul de toate gradele, s-a dezvoltat și elaborarea lucrărilor strict științifice, personale sau colec- tive, care au culminat cu redactarea, colectivă, a monumentalei lucrări PpaMMamuKa pyccKoeo a3biKa,eăAatâ de Academia de științe a U.R.S.S. (voi. I, 1952; voi. al II-lea — 2 părți — 1954). STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVA DUPĂ 23 AUGUST 1944 29 Lingviștii romîni au cunoscut școala de gramatică sovietică în primul rînd prin articolele din revistele de specialitate (PyccKuu ^sbiK e umojie, JÎHocmpaHHbie asbiKu 6 umojie, mai tîrziu Bonpocbi MsuKOSHaHua etc.), dintre care unele au fost discutate în ședințe publice, pe baza prezentării unor referate, încă de prin 1949. Pe măsură ce avansa această cunoaștere, se contura pentru lingviștii romîni orientarea studiilor sovietice de gramatică : 1) abordarea unor probleme generale de legătură între gramatică și logică, de clasificare sau de caracterizare a structurii gramaticale a unor limbi sau desprinderea unor concluzii de acest gen chiar din studii consacrate unor fapte de amănunt; 2) folosirea metodei dialectice de cercetare a faptelor de gramatică în interdependența și în mișcarea lor, cu distingerea perma- nentă a elementelor noi de cele vechi; 3) orientarea spre aplicările de ordin practic. Colectivul care a alcătuit Gramatica limbii romîne a avut direct de profitat din folosirea unor manuale de gramatică a limbii ruse pentru învățămîntul superior dar mai ales din folosirea Gramaticii Academiei de științe a U.R.S.S. Din păcate, numai volumul I al acestei gramatici a apărut înaintea gramaticii noastre și de aceea ea nu a putut fi folosită decît pentru volumul I al Gramaticii limbii romîne și, chiar pentru acesta, într-o fază cînd lucrarea era redactată în primă formă. Pe lîngă rolul general avut în îmbunătățirea diverselor definiții, se pot enumera cazuri concrete de elemente noi introduse în capitolul de Morfologie ca urmare a folosirii gramaticii sovietice : prezentarea procedeelor de formare a cuvin- telor la fiecare parte de vorbire, clasificarea pronumelor (categoria pro- numelor negative, a celor de întărire și a demonstrativelor de identitate), clasificarea numeralelor în cele două grupe principale — cardinale, cărora li se subordonează numerale ca cele adverbiale, distributive și multipli- cative, și ordinale — și distingerea unor subdiviziuni noi în cadrul cardi- nalelor (numeralele colective și cele fracționare), tratarea adverbului (adver- bele pronominale, adverbele predicative, adverbele sau locuțiunile adver- biale de scop și de cauză), dezvoltarea dată interjecției și, în general, păr- ților de vorbire neflexibile. Sintaxa datorește și ea mai ales modelelor sovietice introducerea unor capitole cum sînt Complementul circumstanțial concesiv, Cuvinte și construcții incidente, Accentul și intonația. Apariția Gramaticii limbii romîne editate de Academia R.P.R. a constituit un eveniment de seamă în lingvistica romînească nu numai prin valoarea lucrării, ci și prin rolul pe care l-a avut ea în stimularea studiilor de gramatică în țara noastră. Chiar în perioada de elaborare a Gramaticii s-au publicat, paralel cu definitivarea diverselor capitole, articole rezultate din pregătirea acestora, care, reprezentînd faza individuală a cercetării, cuprind fie puncte de vedere personale, neacceptate în discuția colectivă, fie dezvoltări mai mari, din care Gramatica a extras numai esen- țialul. Articolele din această categorie au început să apară încă din anul 1951 în revista Cum vorbim (Gh. Bulgăr, Despre coordonatele disjunctive, 1951, nr. 11, p. 23 — 26), apoi în Limba romînă (Em. Vasiliu, Problema 1 Ca cel al lui A.M. Zemski, S.I. Kriucikov și M. V. Svetlaev sau al lui A. M. Finkel și. N. M. Bajenov. 30 STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 articolului și a funcțiilor sale în limba romînă, 1952, nr. 1, p. 32—36 ; I. Fischer și Em. Vasiliu, Vorbirea directă și indirectă, 1953, nr. 4, p. 35 — 40 ; P. Alexandrescu, Despre acordul predicatului cu subiectul, 1954, nr. 3, p. 22 — 26) și în Studii și cercetări lingvistice (Mioara Grigorescu, Atri- butul substantival în limba romînă, 1954, nr. 1—2, p. 99—130 ; P. Creția,. Corespondența timpurilor, 1954, nr. 3 — 4, p. 311 — 329). O dată cu Gramatica Academiei R.P.R. a apărut, tot în 1954, lucrarea academicianului lorgu Iordan, Limba romînă contemporană, manual pentru învățămîntul superior x, în care partea consacrată gramaticii ocupă apro- ximativ două treimi din economia volumului. Redactată pe baza unor lucrări anterioare ale autorului (Gramatica limbii romîne, ediția I, 1937, ediția a II-a, 1946 ; Limba romînă actuală. O gramatică a „greșelilor”, ediția I, 1943, ediția a II-a, 1948 ; Stilistica limbii romîne, 1944), această parte a manualului acad. lorgu Iordan a profitat, mai ales la capitolul de Sin- taxă, de colaborarea paralelă a autorului la elaborarea Gramaticii Academiei R.P.R. : autorul se referă adesea la poziția Gramaticii Academiei R.P.R. în diverse probleme, expunîndu-și părerile personale. Caracteristica prin- cipală a lucrării acad. lorgu Iordan este faptul că discută problemele, insistînd asupra teoriei și amintind și aspecte ale bibliografiei respective. O problemă urmărită consecvent de autor este repartiția fenomenelor grama- , ticale în funcție de diversele stiluri ale limbii. ! Ambelor lucrări le-a fost decernat Premiul de Stat : Gramatica limbii ! romîne editată de Academia R.P.R. a obținut Premiul de Stat pe anul i 1953, iar lucrarea Limba romînă contemporană de acad. lorgu Iordan, j pe anul 1954. I Recunoașterea valorii incontestabile a Gramaticii Academiei R.P.R. n-o absolvă de unele scăderi. Lipsa lucrărilor pregătitoare pentru numeroase capitole a făcut ca acestea să fie în anumite cazuri rodul unor observații insuficient prelucrate sau verificate, iar evoluția părerilor colectivului asupra unor probleme a putut duce la inconsecvențe și contradicții între capitole. De aceste lipsuri a fost conștient în primul rînd colectivul care a redactat lucrarea, ceea ce explică inițierea de către Secția de gramatică a Institutului de lingvistică din București al Academiei R.P.R. a seriei de Studii de gramatică, ,,menite să adîncească cunoștințele asupra gramaticii și să servească la îmbunătățirea unei viitoare ediții a gramaticii” 2. Primele volume din această serie au apărut în 1956 și în 1957 sub redacția acad. Al. Graur și prof. Jacques Byck, marea majoritate a autorilor fiind foști colaboratori la Gramatică. Seria de Studii de gramatică cuprinde articole individuale în care autorii își expun părerile personale, adesea în contra- dicție cu altele din același volum. Impulsul dat de Gramatica Academiei R.P.R. cercetărilor asupra problemelor gramaticale nu se rezumă la aceste rezultate. Paralel cu Studiile de gramatică amintite apar articole de gramatică a limbii contem- porane în cele două reviste ale Institutului de lingvistică din București : Studii și cercetări lingvistice și Limba romînă, în volumele Limbă și literatură 1 Ediția a II-a, 1956. 2 Din Cuvînt înainte la voi. I (1956), p. 3. STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVA DUPĂ 23 AUGUST 1944 31 editate de Societatea de științe istorice și filologice, mai rar în publicațiile unor institute de învățămînt superior și ale filialelor din Cluj și Iași ale Academiei R.P.R., precum și în volume ocazionale, ca Melanges linguisti- ques publies a Voccasion du VIH-e congres internațional des linguistes ă Oslo, du 5 au 9 aout 1957, Omagiu lui lorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani și Recueil d^etudes romanes publie ă Voccasion du IX-e congres- internațional de linguistique romane ă Lisbonne du 31 marș au 3 avril 1959, și chiar în publicații nelingvistice ca Viața romînească. îmbucurătoare este apariția unor volume individuale consacrate unor probleme de gramatică : G. Beldescu, Contribuții la cunoașterea numelui predicativ (118 p.), volum editat în 1957 de Societatea de științe istorice și filologice, și Florica Dimi- trescu, Locuțiunile verbale în limba romînă (235 p.), volum apărut în 1958 în Editura Academiei R.P.R. în legătură cu autorii contribuțiilor de gramatică se poate remarca, în primul rînd numărul mare al acestora în comparație cu susținătorii studiilor de gramatică de pînă prin 1950. Altă remarcă privește faptul că cea mai mare parte dintre autori sînt cadre tinere — cercetători știin- țifici sau cadre didactice din învățămîntul superior. După caracterul lor, lucrările de gramatică din ultimii ani pot fi grupate în trei categorii : a) studii propriu-zise, de proporții mai mari sau mai mici, care aduc o contribuție originală fie în sensul semnalării unor probleme sau fenomene neglijate, fie în sensul aprofundării problemelor cunoscute în principiu; b) articole de metodică, scrise, cum e și firesc, de cadre didactice (atît din învățămîntul superior, cît mai ales din cel mediu), în care se dau indicații cu privire la predarea gramaticii în școală, dar care uneori aduc și unele contribuții de natură științifică, remarcînd lipsu- rile unor reguli sau clasificări; c) articole care compară fenomene grama- ticale din limba romînă și din alte limbi studiate în școală—rusa, ma- ghiara etc. Categoria studiilor propriu-zise este, firește, cea mai importantă,, prin faptul că ele contribuie la dezvoltarea științei gramaticii în țara noastră. Completînd, verificînd sau corectînd afirmațiile din Gramatica Academiei R.P.R., ele constituie materialul de construcție pentru vii- toarea ediție a Gramaticii. Marele număr al acestor studii de gramatică exclude posibilitatea cuprinderii lor într-un articol-bilanț cum este cel de față, care se va rezuma la cîteva referiri concrete și la unele caracte- rizări generale. Parcurgîndu-se bogata bibliografie gramaticală din ultimii cinci ani, se poate observa existența unor teme discutate special în mai multe- lucrări. Astfel de teme sînt, din morfologie, următoarele : struc- tura morfologică a cuvintelor (I. Pătruț, Despre compo- nența cuvintelor flexibile ale limbii romîne, în LR, 1955, nr. 6, p. 65—71r acad. Al. Graur, Note asupra structîmi morfologice a cuvintelor, în SG,, II, 1957, p. 3—18, Al. lonașcu, Morfemul și structura morfologică a cu- vîntului, în SCL, 1957, nr. 2, p. 133—151), părțile de vorbire (Al. lonașcu, Cu privire la clasificarea cuvintelor în părți de vorbire, în LR,, 1955, nr. 2, p.55—67, M. Zdrenghea, Adjective determinative sau pronume {posesive, demonstrative, interogative-relative și nehotărîte), LR, 1955, nr. 4^ 32 STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVA DUPĂ 23 AUGUST 1944 p. 83—90, N. Ștefan, O nouă parte a vorbirii în gramatica rusă și în gramatica romînă: categoria stării, în SCL, 1955, nr. 1—2, p. 51—77, Al.Ionașcu, „Cate- goria stării” din limba rusă și expresiile corespunzătoare din romînă, în LR, 1958, nr. 6, p. 5—14), gennl neutru (acad. Al. Graur, Genul neutru în romînește, în LR, 1954, nr.l, p. 30—40, I. I. Bujor, Genul substanti- velor în limba romînă, în aceeași revistă, 1955, nr. 6, p. 51—64, I. Pătruț, Sur le genre „neutre” en roumain, în Melanges... Oslo, p. 291—3011, acad. Al. Graur, Discuții în jurul genului neutru, în Viața romînească, 1957,nr. 5, p. 147—150, acad. Al. Rosetti, Despre genul neutru și genul personal în limba romînă, în SCL, 1957, nr. 4, p. 407—415), vocativul (Laura Vasiliu, Observații asupra vocativului în limba romînă, în SG, I, 1956, p. 3—19, M. ZdrengheajfnZ^aZwmeu ?wa^wZ,înLR,1956, nr. 6, p. 55—59, Ion Coteanu, Ce este -ule de la vocativ, în Omagiu Iordan, p. 213—216), articolul (Florica Dimitrescu, Observații asupra valorilor afective ale articolelor nehotărîte în limba romînă, în SCL, 1954, nr. 1—2, p. 93—97, M. Zdrenghea, Articulat — nearticulat, în CLC, 1956, nr. 1—4, p. 137—140, Ion Coteanu, Contribuții la teoria articolului, în SCL, 1958, nr.l, p. 17—42, -- Valeria Guțu-Romalo, Unele valori ale articolului în limba romînă actuală, în Omagiu Iordan, p. 365—370), diatezele (Sorin Stati, Verbe „re- flexive” construite cu dativul, în SCL, 1954, nr. 1—2, p. 135—146 și Pro- blema diatezei, în LR, 1958, nr. 2, p. 39—45), folosirea timpu- rilor și a modurilor verbale (acad. Al. Graur, Observații asupra întrebuințării timpurilor în romînește, în LL, I, 1955, p. 134—141, acad. Al. Rosetti, Despre valoarea perfectului simplu, în LR, 1955, nr. 4, p. 69—73, Alexandru Georgescu, Unele probleme ale imperfectului, în SG, I, 1956, p. 83—95, și Perfectul simplu în dialectul dacoromîn, în SG, II, 1957, p. 29—52, Gr. Brîncuș, Sur la valeur du passe simple en roumain, în Melanges. ..Oslo, p. 159—173,Liviu Onu, Unele probleme ale imperfec- tului romînesc, în Omagiu Iordan, p. 645—660 ; Rodica Ocheșeanu și Laura Vasiliu, Despre valoarea verbală și adjectivală a participiului, în LR, 1954, nr. 6, p. 16—21, Finuța Asan și Laura Vasiliu, Unele aspecte ale sintaxei Infinitivului în limba romînă, în SG, I, 1956, p. 97—113, Elena Slave, Prezumtivul, în SG, II, 1967, p. 53—60, Matilda Caragiu, Sintaxa gerun- .ziului romînesc, ibidem, p. 61—90, Flora Șuteu, însemnări pe marginea anumitor construcții gerunziale, în LR, 1957, nr. 5, p. 15—22 și Sorin Stati, Valorile participiului, în aceeași revistă, 1958, nr. 5, p. 27—48). Din sin- taxă, problemele mai mult dezbătute au fost : propozițiile prin- cipale (acad. Al. Graur, Pentru o sintaxă a propozițiilor principale, în SG, I, 1956, p. 121—139, Sorin Stati, Dependența semantică a propo- zițiilor și rolul lor sintactic, în SG, II, 1967, p. 141—150), coordo- narea, în special propozițiile cauzale coordonate (Sorin Stati, Există propoziții cauzale coordonate?, în LR,1954, nr. 6,p. 92—98, Mioara Avram, ^Observații asupra coordonării, în SG-, II, 1957, p. 151—159, G. Beldescu, Coordonarea simplă, complexă și contextuală, în LR, 1958, nr. 3, p. 19—38), «pecii noi de propoziții subordonate și de părți de propoziție (Mioara Avram, Despre corespondența dintre propo- 1 în romînește în CLC, 1956, nr. 1 — 4, p. 29 — 40. STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 33 zițiile subordonate și părțile de propoziție, în SG, I, 1956, p. 141—164, I. Rizescu, Observații asupra complementului circumstanțial de măsură în limba romînă, în Omagiu Iordan, p. 729—731), predicatul verbal și nominal și propoziția predicativă (J. Byck, Propo- zițiile subiective și predicative, în Gazeta învățămîntului, 1955, nr. 316, p.2, G. Nedioglu, Propoziția verbală și propoziția nominală, în LR, 1955, nr. 5, p. 59—73 și Predicatul verbal, în LR, 1956, nr. 3, p. 34—45, nr. 4, p. 49—57 și nr. 5, p. 23—36, G. Beldescu, Predicatul, în LR, 1955, nr. 1, p. 65—72 și volumul consacrat numelui predicativ despre care a fost vorba mai înainte, M. Manoilescu, Despre funcțiunile numelui predicativ, în LR, 1957, nr. 5, p. 33—41, Paula Diaconescu, Rolul elementului verbal în com- ponența predicatului nominal, în SG, II, 1957, p. 105—120 ; tot aici poate fi încadrat și articolul Valeriei Guțu, Semiauxiliarele de mod, din SG, I, 1956, p. 57—81, cu concluzii referitoare la predicat) și partea de propo- ziție discutată sub numele de „n u m e predicativ circumstan- țial” (Maria Rădulescu, Numele predicativ circumstanțial, în SG, II, 1957, p. 121—129, Silvia Niță, Predicatul circumstanțial, în LR, 1958, nr. 4, p. 93—98 și Maria Rădulescu, Tot despre numele predicativ circum- stanțial, în aceeași revistă, 1968, nr. 6, p. 76—80). Această prezentare, deși selectivă, este în măsură jsă demonstreze varietatea problemelor de gramatică abordate. în legătură cu anumite teme spinoase există discuții vii; ele ar putea fi orientate uneori spre des- prinderea anumitor concluzii prin antrenarea altor specialiști, care nu s-au pronunțat încă asupra problemei în discuție. Din punct de vedere cantitativ, între lucrările de morfologie și cele de sintaxă nu este nici o deosebire sezisabilă; din punctul de vedere al conținutului, trebuie remarcată însă dezvoltarea dată sintaxei și faptul că în lucrările din acest domeniu s-au adus mai multe propuneri și rezol- vări noi. în timp ce studiile de morfologie merg pe linia aprofundării și precizării datelor din Gramatica Academiei R.P.R., studiile de sintaxă propun categorii și clasificări noi. O caracteristică pozitivă a multor lucrări de gramatică este încer- carea de a ataca probleme generale sau, cel puțin, de a desprinde unele concluzii teoretice. în această direcție, pe lîngă o serie de articole deja citate, se pot aminti articolele lui Sorin Stati, Contribuții la studiul defi- niției și clasificării propozițiilor, în SCL, 1966, nr. 3—4, p. 289—309, Ele- mentul regent în relația de subordonare, în SCL, 1957, nr. 3, p. 263—275 și Sintagma și sistemul sintactic al limbii, în SCL, 1967, nr. 4, p. 431—453 și articolul Mioarei Avram, Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba romînă, în SCL, 1958, nr. 3, p. 315—333. Pentru a da imaginea de ansamblu a extinderii pe care au luat-o studiile de gramatică a limbii romîne, nu trebuie pierdut din vedere faptul că numeroase probleme de gramatică a limbii romîne contemporane apar tratate în studii orientate spre gramatica istorică, precum și în studii de romanistică sau de slavistică. Subiectele de gramatică au constituit obiectul unor disertații de candidat în științe filologice. în acest sens poate fi citat volumul Floricăi Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba romînă. 3. - c. 3037 34 STUDIILE DE GRAMATICĂ DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 în elaborarea celor mai multe dintre lucrările de gramatică din ul- timii ani, mai ales a celor scrise de autori din mediul universitar și aca- demic, folosirea bibliografiei sovietice ocupă un loc de seamă. în aceste lucrări a fost pus la contribuție îndeosebi volumul de Sintaxă al Gramaticii limbii ruse editate de Academia de științe a U.R.S.S., dar și numeroase alte manuale sovietice, pentru învățămîntul superior, de gramatică a limbii ruse (de exemplu cel publicat sub redacția prof. E. M. Galkina-Fe- doruk) sau a unor limbi occidentale (Gramatica limbii engleze de M. Gan- șina și N. Vasilevskaia, Gramatica limbii germane de E. I. Sendels etc.), precum și diverse studii speciale publicate în revistele sovietice sau în volume colective consacrate unor probleme de gramatică (Bonpocu cuh- maKeuca coepeMenHoso pyccKoeo MbiKa, 1950, Bonpocu epaMMamuuecKoeo cmpoa, 1955 etc.). în lumina contribuțiilor aduse după apariția Gramaticii Academiei R.P.R. și a discuțiilor care au avut loc în legătură cu această lucrare, s-a ivit curînd necesitatea de a se elabora o nouă ediție. Noua ediție a Gra- maticii este inclusă în planul de perspectivă al Institutului de lingvistică din București al Academiei R.P.R. și Secția de gramatică a institutului a și început lucrările pregătitoare (întocmirea evidenței bibliografice a stu- diilor de gramatică, discutarea viitorului plan etc.). Pe planul cuprinzător al acțiunii de culturalizare din țara noastră, o primă consecință a apariției Gramaticii Academiei R.P.R. este interesul crescînd al unor instituții culturale (edituri, presă, radiodifuziune etc.) și al unor vorbitori din ce în ce mai numeroși, față de problemele de gra- matică. Un ajutor însemnat a fost dat în această direcție, de către Insti- tutul de lingvistică din București al Academiei R.P.R., prin publicarea, în 1956^. a lucrării Limba romînă. Fonetică-Vocabular-Gramatică. Adre- sîndu-se unor mase mai largi de cititori, această lucrare, alcătuită pe baza celor două volume ale Gramaticii Academiei R.P.R., tratează morfologia și sintaxa într-o formă simplificată, dar științifică, cu accentuarea carac- terului descriptiv și normativ : „s-a renunțat la notele istorice, la formele vechi și regionale, la faptele particulare, la explicații nesigure sau litigi- oase, tratarea oprindu-se la faptele cele mai importante și la părerile ge- neral admise” și în schimb s-au adăugat ,,explicații suplimentare acolo unde situațiile erau mai complicate”1, ceea ce ușurează folosirea ei de către cititorii cu o cultură medie. încă din această lucrare, întocmită în cursul anilor 1954—1955, se observă unele modificări față de Gramatica Academiei R.P.R., în sensul corectării unor inadvertențe, al îmbunătă- țirii definițiilor, al precizării unor explicații și al unor încercări de o mai bună sistematizare a expunerii; toate acestea justifică părerea autorilor că, pînă la apariția unei noi ediții a Gramaticii, corecturile și precizările din tratatul Limba romînă „fac necesară consultarea lui și de către spe- cialiști”2. 1 Vezi Cuvînt înainte, p. 9 și 10. 2 Ibidem, p. 10. STUDIILE DE GRAMATICA DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 35 Pe baza Gramaticii Academiei R.P.R. și a lucrării Limba romînă, Ministerul Învățămîntului a editat manuale pentru toate clasele, care aveau ca scop îmbunătățirea modului de însușire a gramaticii în școală. ★ Strîns legate de gramatică, ortografia și punctuația se încadrează total în acțiunea de cultivare a limbii, care merge mînă în mînă cu cultu- ralizarea generală. în lupta pentru lichidarea analfabetismului și pentru ridicarea nivelului cultural al maselor, problema scrierii capătă o impor- tanță deosebită. Date fiind lipsurile recunoscute ale ortografiei din 1932, rezolvarea acestei probleme, în sensul simplificării și precizării regulilor, se impunea. încă din 1948, îndată după înființarea ei, Academia Republicii Populare Romîne și-a pus problema înfăptuirii unei reforme ortografice. Secția a Vl-a de atunci a Academiei R.P.R. (este vorba de Secția de știința limbii, literatură și arte) a întocmit un proiect care a fost difuzat, dar n-a fost supus unor dezbateri. între timp, acad. Emil Petrovici și prof. Al. Graur au alcătuit cîte un proiect personal și ambele proiecte au fost pu- blicate în revista Cum vorbim, din iulie—august 1951 (nr. 7 — 8, p. 79—84); proiectul prof. Al. Graur fusese prezentat și în sesiunea lărgită a secției a Vl-a a Academiei R.P.R. din 2—4 iulie 1951, în cadrul raportului făcut de autor, Pentru o ortografie justă a limbii romîne. în conformitate cu hotărîrea acestei sesiuni, Prezidiul Academiei R.P.R. a numit o comisie specială pentru problema ortografiei, al cărei proiect, discutat de secția a Vl-a, a fost publicat în revista Contemporanul din 20 iunie 1952 și supus astfel unei largi discuții în coloanele acestei reviste. în urma acestei discuții, proiectul a fost definitivat și, pe baza lui, Institutul de lingvistică din București al Academiei R.P.R. a întocmit un îndreptar ortografic și o listă de cuvinte, care au fost difuzate la cele mai importante instituții culturale din țară și discutate apoi în ședința lărgită a Consiliului știin- țific al institutului din 6 februarie 1953. Prin hotărîrea din 16 septembrie 1953, Consiliul de Miniștri a aprobat noile norme ortografice ale limbii romîne, care au devenit ortografia oficială, intrată în vigoare în mod eșa- lonat, cu începere de la 1 aprilie 1954. Cu cîteva luni înainte de intrarea în vigoare a acestor norme, Insti- tutul de lingvistică din București al Academiei R.P.R. a publicat , în de- cembrie 1953, lucrarea intitulată Mic dicționar ortografic. După o intro- ducere care face istoricul scrierii în țara noastră și justifică normele in- trate în vigoare, urmează cele două părți ale lucrării : Beguli de ortografie și Index de cuvinte. în partea întîi se dezvoltă, pe probleme, normele din hotărîre, completate cu reguli ale vechii ortografii rămase valabile și cu reguli privitoare la scrierea numelor și a cuvintelor din limba rusă și din alte limbi; tot aici s-a inclus și un mic capitol cu reguli de punctuație. In- dexul cuprinde aproximativ 8000 de cuvinte, în primul rînd cele care pun probleme de scriere, dar și unele care pun probleme de pronunțare. Cele două ediții apărute la interval de cîteva luni și rapida lor epuizare au do- vedit pe deplin necesitatea unei asemenea lucrări. în 1956, Institutul de 36 STUDIILE EE GRAMATICĂ DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 lingvistică a publicat și un îndreptar de punctuație (redactor responsabil prof. J. Byck), care dezvoltă în mod special regulile de punctuație. Pe lîngă aceste lucrări normative capitale pentru scrierea limbii romîne, au apărut în reviste diferite articole consacrate problemelor de ortografie și de punctuație. în domeniul ortografiei se pot distinge cinci categorii de asemenea articole : a) articole de popularizare (de exemplu D. Macrea, îmbtLnătățirea normelor ortografice ale limbii romîne, în LE, 1954, nr. 1, p. 5—9; vezi și Scînteia, nr. 2884 din 31 ianuarie 1954); b) articole de explicare a principiilor care stau la baza regulilor ortografice și a modului de aplicare a regulilor în unele cazuri concrete (de exemplu următoarele articole din revista Limba romînă : Mioara Grigorescu, Prin- cipii gramaticale în ortografie, 1954, nr. 1, p. 45 — 50, J. Byck, Noua orto- grafie și istoria limbii romîne, 1954, nr. 6,p. 22—39); c) articole de apro- fundare cu discuții și propuneri de corectări (de exemplu, tot din Limba romînă, P. Creția, Numele proprii grecești în romînește, 1958, nr. 2,p. 54—59, Traian Costa, Numele proprii latinești în romînește, 1958, nr. 4, p. 70 — 77, Mircea Mitran, Despre scrierea cu inițiale majuscule, 1958, nr. 6, p. 68 — 75); d) articole de semnalare a greșelilor ortografice din publicații și e) arti- cole de metodică, cu indicații privitoare la predarea mai rațională a regu- lilor ortografice. în 1958 a apărut, în Editura Academiei E.P.E., o lu- crare de 77 de pagini consacrată unei probleme de ortografie : Scrierea cuvintelor compuse de Fulvia Ciobanu (reguli dezvoltate și discutate și listă de cuvinte). în domeniul punctuației au apărut, pînă acum, articole de discuții cu unele propuneri personale de reguli sau sistematizări (Sorin Stati, Funcțiile virgulei și folosirea ei cu rol gramatical, în LR, 1955, nr. 4, p. 17—24 și Șt. lacob, Despre unele reguli de folosire a virgulei, înLR>, 1955, nr. 4, p. 25 — 27) sau articole de semnalare a greșelilor de punctuație din scrisul actual. Pentru a pune la dispoziția celor doritori de informare un nou în- dreptar normativ complet, pentru problemele de scriere și de pronunțare, Institutul de lingvistică din București al Academiei R.P.R. a pregătit un îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație urmat de un index de cuvinte scare este în curs de tipărire. ★ Formarea cuvintelor constituie un domeniu al limbii legat și de vo- cabular și de structura gramaticală. Studiile referitoare la acest domeniu al limbii romîne au și ele o tradiție în țara noastră : pe lîngă lucrarea lui G. Pascu, Sufixele romînești (1916), există o serie de articole publicate, înainte de 1944, de lingviști ca Sextil Pușcariu, lorgu Iordan și Al. Graur, fără a se vedea o preocupare organizată pentru problemele formării cu- vintelor. După 23 August 1944 au continuat să apară un timp articole spora- dice privitoare la formarea cuvintelor, ca rod al unor preocupări indivi- duale (de exemplu A. Graur, Notes roumaines, în BL, 1948 — formarea cuvintelor, p. 135 — 137, B. Cazacu, Despre unele forme verbale cu sufixe diminutivale, în SCL, 1950, nr. 1, p. 91 — 97, J. Byck, Derivație si sintaxă, în SCL, 1951, nr. 1, p. 125-129). STUDIILE DE GRAMATICA DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 37 Simțindu-se necesitatea unui tratat complet de formare a cuvin- telor, s-a formulat în 1947 propunerea de a se organiza o lucrare colectivă cu această temă, pornindu-se de la distribuirea unor probleme speciale de cercetare individuală (vezi darea de seamă asupra ședinței din 30 mai 1947 a Societății romîne de lingvistică în suplimentul la BL, XVI, 1948, p. 15); propunerea a rămas însă în acel moment fără ecou. Gramatica limbii romîne editată de Academia R.P.R. acordă un loc larg formării cuvintelor : teoria formării cuvintelor cu diversele procedee și cu raporturile dintre formarea cuvintelor și gramatică (morfologie și sintaxă) este tratată în capitolul de Vocabular , iar la Morfologie se prezintă, la fiecare parte de vorbire, mijloacele specifice de formare a cuvintelor din categoria respectivă. încă înainte de apariția Gramaticii, Institutul de lingvistică din București luase inițiativa unor lucrări pregătitoare pentru viitorul tratat special de formare a cuvintelor. Articolul lui I. Fischer, Unele probleme ale formării cuvintelor în limba romînă (SCL, 1954, nr. 3 — 4, p. 293—307), trece în revistă problemele mai importante ale formării cuvintelor, sus- ținînd necesitatea studierii în ansamblu a acestui domeniu. în vederea elaborării tratatului de sinteză asupra formării cuvin- telor în limba romînă, s-a întocmit lucrarea intitulată Dicționar invers, care a fost publicată în 1957, cu scopul principal de a servi la identificarea și studierea sufixelor romînești (prezentarea cuvintelor așezate în ordine alfabetică începînd de la sfîrșitul lor servește lingviștilor și pentru alte lucrări, iar poeților ca dicționar de rime). în același timp s-a inițiat o serie de volume colective de Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba romînă (redactori res- ponsabili acad. Al. Graur și prof. J. Byck), care, ca și seria de Studii de gramatică.jwvzwfi^ mai sus, cuprinde articole individuale discutate în colectiv. Volumul I din această serie a și apărut; el conține mai multe ca- tegorii de lucrări : articole consacrate cîte unui prefix sau sufix în parte (de exemplu, I. Rizescu, Prefixul pre- în limba romînă, Eulvia Ciobanu, Sufixul adjectival -icesc), articole care discută o problemă mai generală sau un grup de sufixe (Elena Ciobanu, Observații asupra formării numelor de familie feminine de la masculine ; Elena Carabulea, -ame și -ime în limba romînă) și cîteva articole care prezintă mijloacele de formare a cuvintelor înregistrate în cîte un text vechi (de exemplu Laura Vasiliu, Derivarea cu sufixe și prefixe în Cartea cu învățătură a diaconului Coresi din 1581). Volumul al doilea este și el gata de tipar și sînt distribuite teme și pentru un al treilea volum. Articole privitoare la formarea cuvintelor se întîlnesc și în alte pu- blicații : în revistele Studii și cercetări lingvistice (de exemplu Petre Aler xandrescu, Cîteva observații asupra sufixelor -ator și -orf-er, 1955, nr.l—2, p.79 —81, Em. Vasiliu, Evoluția lat. ex- în limba romînă, 1955, nr. 3 — 4, p. 239—261, Magdalena Popescu, Sufixe productive și neproductive, 1958, nr. 2, p. 243 — 260) și Limba romînă (acad. Al. Graur, Cuvinte rău formate, 1958, nr. 2, p. 1—4, C. Otobîcu, Unele observații cu privire la valoarea se- mantică a prefixului ne-, 1958, nr. 4, p. 43—52) și în volumul Omagiu lui lorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani (Elena Carabulea, Obser- 38 STUDIILE EE GRAMATICA DESCRIPTIVĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 vații asupra sufixului fracționar -ime, p. 135—138, Fulvia Ciobanu, For- mații cărturărești în compunerea romînească, p. 161—168, Florica Dimi- trescu, Note asupra relațiilor dintre diminutive și augmentative în limba romînă, p. 241—254, Rodica Ocheșeanu, Prefixul supra- în limba romînă, p. 639 — 644, și Laura Vasiliu, Observații asupra prefixului sub- în limba romînă, p. 881—888). Uneori formarea cuvintelor în limba romînă consti- tuie o preocupare într-un cadru mai larg, de exemplu în cadrul unor arti- cole de romanistică (articolele lui N. Dănilă și Em. Vasiliu din Necueil d' etudes romanes). Toate aceste studii reprezintă contribuții la pregătirea viitorului Tratat de formarea cuvintelor în limba romînă care figurează în planul de perspectivă al Institutului de lingvistică din București. Elaborarea lui a fost încredințată Secției de gramatică a institutului, care a început din 1958 lucrările premergătoare : discutarea planului general și al fiecărui capitol în parte, stabilirea bibliografiei etc. ★ Problemele structurii gramaticale a limbii romîne și ale formării cuvintelor ei au constituit în acești cincisprezece ani (1944 — 1959) și o- biectul de cercetare al unor lingviști de peste hotare1. în mod special se cuvine să fie salutată colaborarea la revistele ro- mînești a unor lingviști de peste hotare, cu teme de gramatică sau de for- mare a cuvintelor. Astfel în revista Limba romînă au apărut articole de V. Rîbalka din Moscova, iar în Studii și cercetări lingvistice un articol de Alf. Lombard de la Universitatea din Lund-Suedia și două articole de Vladimfr Hofejsi din Praga; la volumul I de Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba romînă colaborează cu un studiu amplu Halina Mirska din Varșovia, fostă studentă la Facultatea de filologie din București. Aceste colaborări denotă prestigiul de care se bucură școala romî- nească de gramatică, dezvoltată în special în ultimii zece ani. De altfel aprecierea pozitivă, din partea lingviștilor de peste hotare, a activității lingviștilor romîni în acest domeniu se vede și din felul cum a fost primită Gramatica Academiei R.P.R. (în această privință poate fi amintită recenzia lingvistului sovietic V. A. Lisițki din revista Bonpocbi asbiKosHaHua, 1955, nr. 6, p. 116 — 124) și, în general, din folosirea bibliografiei romînești. Firește că și în gramatică, precum și în domeniul formării cuvintelor, sînt încă multe lucruri de făcut. Realizările de pînă acum arată însă că există toate condițiile pentru ducerea la bun sfîrșit a sarcinilor din aceste domenii. 1 Trebuie amintite aici, în primul rînd, trei lucrări de o întindere mai mare : volumul ling- vistului sovietic R.A. Budagov Emiodbi no cunmaKCucy pyMbiHCKOeb H3biKa (Moscova, 1958, 235 p.), lucrarea lingvistului suedez Alf Lombard Le verbe roumain. Etude morphologique, în două volume (Lund, 1955, XIV + 1223 p.) și lucrarea lui Asgar Rosenstand Hansen Artikelsystemet i rumaensk (Sistemul articolului în limba romînă) apărută la Copenhaga în 1952 (172 p.). Arti- cole privitoare la probleme de gramatică romînească se întîlnesc de asemenea în reviste și vo- lume omagiale din Uniunea Sovietică, R.P. Ungară și din diverse țări occidentale, iar în Uniunea Sovietică s-au susținut sau sînt în curs de pregătire și disertații cu probleme de acest fel. PROIECT PENTRU EDIȚIA A Il-a A GRAMATICII LIMBII ROMÎNE Apariția lucrării Gramatica limbii romîne \ editată în 1954 de Aca- demia R.P.R., a constituit un eveniment de seamă în lingvistica romî- nească atît prin valoarea ei, cît și prin impulsul pe care l-a dat studiilor de gramatică în țara noastră. La numai cinci ani de la apariția acestei lucrări, există un număr important de contribuții care, pornind de la ea, au completat, au verificat sau au corectat unele afirmații și au semnalat existența unor probleme netratate acolo. în lumina acestor contribuții și, în general, a discuțiilor care au avut loc în jurul Gramaticii, s-a ivit destul de repede necesitatea de a se elabora o nouă ediție, care a și fost inclusă în planul de perspectivă al Institutului de lingvistică din București al Academiei R.P.R. Lucrările pregătitoare în vederea noii ediții, încredințate Secției de gramatică a institutului, au început, într-o oarecare măsură, încă din anul 1958, cu întocmirea evidenței bibliografice a studiilor de gramatică. în anul 1959, s-a trecut la discutarea viitorului plan al ediției. în acest scop s-a întocmit proiectul de plan schițat în rîndurile de față, proiect care concentrează propunerile asupra cărora s-a căzut de acord în cadrul colectivului. Socotind utilă publicarea acestor propuneri, deși ele sînt încă în faza de ,,anteproiect”, colectivul așteaptă să primească de la cititorii revistei Limba romînă observații și sugestii. ★ I. Prima problemă luată în discuție a fost aceea a diviziunilor mari :ale lucrării. După cum se știe, Gramatica Academiei R.P.R. cuprinde următoa- rele capitole mari : Vocabularul, Fonetica, Morfologia și Sintaxa. La Morfo- logie s-a inclus și studierea formării cuvintelor pe părți de vorbire, precum și sintaxa părților vorbirii. 1 Voi. I: Vocabularul, Fonetica și Morfologia, voi. al II-lea : Sintaxa. 40 PROIECT PENTRU EDIȚIA A II-a A GRAMATICII LIMBII ROMÎNE Pentru ediția a II-a se pun următoarele probleme : — dacă este sau nu necesară păstrarea capitolelor de Vocabular și Fonetică; — care este locul cel mai potrivit pentru tratarea formării cuvin- telor ; — unde trebuie tratată sintaxa părților vorbirii. 1) în ceea ce privește capitolul de Vocabular, colectivul a fost de acord că el nu trebuie menținut ca un capitol de sine stătător, deoarece vocabularul nu face parte din gramatică. (în ediția I tratarea vocabula- rului era justificată prin lipsa unor lucrări speciale consacrate teoriei vocabularului.) Există totuși unele elemente referitoare la vocabular care trebuie reținute și chiar dezvoltate într-o introducere. Trebuie menținute, anume, actualele paragrafe 1 și 2 (Cuvîntul ca unitate lexicală și Vocabularul ca material de construcție pentru gramatică),. la care s-a propus să se adauge problema sensului lexical și a celui grama- tical și problema legăturii dintre ele : influența sensului lexical asupra sensului gramatical (a) cuvinte care, datorită sensului lor lexical, nu au anumite categorii morfologice specifice părții de vorbire în care se înca- drează — adjective fără grade de comparație, substantive fără plural cum sînt numele de materie, substantive pluralia tantum care desemnează obiecte perechi, verbe fără imperativ etc.; b) limitele unor categorii sintac- tice, ca atributul autorului, atributul subiectiv, obiectiv etc., care apar numai în legătură cu anumite cuvinte), precum și problema influenței sensului lexical asupra comportării sintactice a cuvîntului respectiv — o problemă care în ediția actuală este greșit tratată în cadrul sintaxei derivatelor, ea fiind mult mai complexă (de exemplu, acordul predica- tului cu un subiect exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv sau complinirile substantivelor nederivate cu sens verbal).Tot în legătură cu raporturile dintre vocabular și gramatică ar trebui discutată atît contri- buția morfologiei la diferențierea lexicală dintre două cuvinte sau două sensuri ale unui cuvînt, cît și contribuția sintaxei la precizarea sensului lexical al unor cuvinte (prin ordinea cuvintelor : locul adjectivului, sau prin construcția sintactică : complemente diferite, de exemplu). 2) Dat fiind că nici formarea cuvintelor nu face parte din gramatică și că, în momentul elaborării ediției a doua a Gramaticii, va exista un Tratat de formarea cuvintelor în limba romînă \ colectivul consideră că nu mai este necesară tratarea ei în cuprinsul Morfologiei. în aceeași intro- ducere generală, în care s-a propus să se discute raporturile dintre voca- bular și gramatică, ar urma să intre și problema raporturilor dintre formarea cuvintelor și gramatică. E necesară precizarea că în această introducere va trebui să se vorbească nu numai despre problemele tratate în actualele subcapitole din cadrul Vocabularului (Raporturile dintre derivație și morfologie și Raporturile dintre formarea cuvintelor și sintaxă), ci și despre alte probleme ca, de exemplu, aceea a formării cuvintelor prin schimbarea categoriei gramaticale, în care se manifestă legătura cu sintaxa, sau 1 Lucrarea figurează de asemenea în planul de perspectivă al Institutului de lingvisticăe. PROIECT PENTRU EDIȚIA A Il-a A GRAMATICII LIMBII ROMINE 41 problema organizării sufixelor pe părți de vorbire, explicîndu-se existența unor sufixe comune mai multor părți de vorbire etc. 3) Capitolul de Fonetică, nu este nici el necesar. Trebuie să se facă însă loc problemei raporturilor dintre fonetică și gramatică. Ar intra aici în primul rînd prezentarea generală a alternanțelor fonetice, apoi rolul ac- centului în morfologie, problema accentului sintactic și a intonației,, problema lungirii și a dublării sunetelor cu valoare gramaticală etc. 4) Locul sintaxei părților vorbirii a constituit obiectul unei vii dez- bateri, întrucît a existat părerea de a consacra întrebuințării părților de vorbire un capitol separat de Morfologie (care ar urma să se rezume la forme). în urma discuțiilor, majoritatea membrilor colectivului a propui menținerea ei la Morfologie. în concluzie, s-a stabilit ca lucrarea să aibă un capitol care lipsește în prima ediție, și anume o Introducere generală. Ediția I are, ce-i drept, un ,,Cuvînt înainte” foarte dezvoltat (25 de pagini), în care se spun însă prea multe și totodată prea puține (sînt tratate chestiuni de lingvistică generală, istoricul gramaticilor romînești, modul de alcătuire a gramaticii). Ediția a Il-a va trebui să aibă un scurt ,,Cuvînt înainte” care s-o prezinte numai în raport cu ediția I, discutînd necesitatea noii ediții, justificarea modificărilor, modul de lucru. (Problemele de lingvistică generală, ca : limbă și suprastructură, limbă și societate etc., sînt dezvol- tate astăzi în lucrări speciale și nu mai e nevoie ca ele să fie enunțate și în fruntea gramaticii; ar trebui însă ca în cuprins să se constate aplicarea unor principii generale și teoretizarea faptelor luate în discuție. Istoricul gramaticilor romînești de asemenea nu mai e necesar, mai ales în forma de atunci, îndreptată spre critica gramaticilor din ultimul sfert de veac.) Introducerea propriu-zisă — mult mai amplă — va fi axată pe problemele generale de gramatică : definiție, părți constitutive și mai ales raportul dintre gramatică și alte părți ale limbii (vocabular, formarea cuvintelor, fonetică). Tot aici ar putea intra o caracterizare a structurii gramaticale a limbii romîne — originalitatea ei din punctul de vedere al structurii gramaticale. După introducere, diviziunile mari ale lucrării vor fi numai Morfologia și Sintaxa. II. Trecîndu-se la discutarea a ceea ce vor cuprinde cele două divi- ziuni mari, s-a ajuns la constatarea că morfologia pune mai puține probleme. Ea va fi, desigur, împărțită în capitole corespunzătoare părților de vorbire recunoscute ca atare. Capitolul privitor la Morfologie se va deschide printr-o introducere mult mai dezvoltată decît în ediția I, lămurind în primul rînd criteriile de grupare a cuvintelor în părți de vorbire. S-a propus, de asemenea, să se extindă în introducere tratarea categoriilor gramaticale în așa fel încît să se enunțe aici tot ceea ce este comun mai multor părți de vorbire, ca, de exemplu, valo- rile cazurilor (care în Gramatică sînt tratate numai la Substantiv, deși pro- blema se pune și pentru pronume și numerale), întrebuințarea persoanei (probleme ca pluralul autorului, pluralul majestății sînt tratate în Gramatică atît la pronumele personal, cît și la verb, prezentînd deosebiri în modul 42 PROIECT PENTRU EDIȚIA A II-a A GRAMATICII LIMBII ROMÎNE cum sînt dezvoltate și lipsindu-le trimiterile; se ignoră totodată că aceste probleme se pun și la pronumele posesiv), pentru ca, împreună cu trimiterile de la un capitol la altul, să se înlesnească formarea unei imagini de ansamblu asupra categoriei respective. S-a semnalat, pentru Morfologie, existența unor probleme care, indi- ferent de felul cum vor fi tratate, cer o justificare. Tratarea articolului ca un capitol de sine stătător, ca o parte de vor- bire pe același plan cu celelalte, trebuie justificată convingător ; pe de altă parte, capitolul acesta va trebui să fie serios aprofundat. Numeralul necesită de asemenea o justificare a tratării lui ca parte de vorbire de sine stătătoare. Referitor la tratarea prepozițiilor și a conjuncțiilor, s-a pus în discuție problema dacă trebuie date toate sau numai cele mai importante. (în această privință Gramatica este inconsecventă : la Prepoziție s-au dat toate prepozițiile simple și unele simțite ca atare (despre, înspre), pe cînd la Conjuncție s-au dat și unele conjuncții compuse și locuțiuni conjuncțio- nale.) S-a hotărît să se dezvolte tratarea locuțiunilor și a compuselor mai des întrebuințate, îndeosebi a celor cu mai multe valori. în privința valorilor prepozițiilor și conjuncțiilor s-a hotărît să se indice toate, nu numai cele mai importante. Avînd în vedere că modul de expunere a acestor valori în ediția I coincide cu felul cum au fost tra- tate prepozițiile și conjuncțiile în Dicționarul limbii romîne literare contem- porane, s-a propus ca Gramatica să se limiteze la indicarea raporturilor gra- maticale : timpul, locul etc., în timp ce Dicționarul ar trebui să indice sensul lexical al uneltelor respective, pentru a se vedea deosebirea dintre pe și în care, amîndouă, exprimă locul. Problema particulelor (în sensul terminologiei tradiționale) n-a fost lămurită în Gramatică : ce este -a de la pronumele și adverbele demonstrative, ce sînt particulele deictice -șa și -ia (aici-șa, acolo-ia) ? în Gramatică sînt numite ici și colo particule, dar nu se lămurește această noțiune în legătură cu structura morfologică a cuvîntului. O problemă ar fi și definirea lui ne- de la gerunziu : putem vorbi aici de pre- fixul ne-^i S-a propus de asemenea să se discute, pe baza unor articole deja publicate sau a unor referate speciale, problema existenței în limba ro- mînă a particulelor și a categoriei stării ca părți de vorbire. In tratarea capitolelor de Morfologie s-a hotărît să se distingă mai clar problemele care țin de semantică (împărțirea substantivelor în nume de materie, substantive colective etc.), de flexiune (împărțirea verbelor în conjugări) și de întrebuințare (verbe tranzitive și intranzitive). Sintaxa, împărțită în două capitole mari : Sintaxa propoziției (1. Felurile propozițiilor după înțeles și 2. Sintaxa părților propoziției) și Sintaxa frazei (1. Coordonarea și 2. Subordonarea), are nevoie de unele subîmpărțiri noi. Astfel, la Sintaxa propoziției, un capitol mare ar putea să-1 constituie Felurile propoziții lo r după structura lor, subdivi- ziune în care ar intra atît clasificarea propozițiilor în bimembre și zmonomembre, cît și clasificarea lor în verbale și nominale. PROIECT PENTRU EDIȚIA A II-a A GRAMATICII LIMBII ROMÎNE 43 La Sintaxa frazei, un capitol mare, a cărui necesitate a fost semna- lată de acad. Al. Graur1, este Sintaxa propozițiilor prin- cipale. O problemă care trebuie studiată este aceea a îmbinărilor de cuvinte. Rămîne să se hotărască necesitatea unui asemenea capitol și locul lui în partea de Sintaxă. (Gramaticile sovietice tratează această problemă ca o diviziune separată de Sintaxa propoziției ; se pune însă întrebarea dacă nu se poate încadra în ea.) în ceea ce privește capitolele mici din cadrul Sintaxei, s-au făcut două feluri de propuneri : unele se referă la necesitatea adîncirii unor capi- tole existente, altele semnalează capitole pe care Gramatica noastră nu le are, dar care se găsesc în alte gramatici. 1) Din categoria capitolelor care trebuie dezvoltate face parte cel intitulat Accentul și intonația de care ar trebui legate și alte mijloace de expresie fonetică: ritmul și pauza. Capitolul consacrat ordinii cuvintelor trebuie adîncit și dezvoltat, prin referire, în primul rînd, la felul propozițiilor după înțeles (în ediția I s-a studiat doar ordinea diferi- telor părți de propoziție în propoziția enunțiativă). 2) A doua categorie de propuneri privește : Juxtapunerea, care este tratată foarte sumar într-o intro- ducere la Sintaxa frazei; ea merită un capitol special și chiar unul destul de dezvoltat. De asemenea este absolut necesar, în cadrul Sintaxei părților de propoziție, un capitol consacrat coordonării părților de propoziție, iar la Sintaxa frazei, la Coordonare, trebuie avute în vedere și propozițiile subordonate coordonate între ele2. în urma consultării mai multor gramatici, s-au semnalat următoarele capitole inexistente în ediția I a Gramaticii, a căror necesitate pentru limba romînă va trebui studiată și discutată temeinic : — Un capitol, numit în gramaticile rusești O6oco6jienue, care ar cuprinde părți de propoziție ,,izolate” cu intonație de propoziții sub- ordonate, adică aproximativ ceea ce tratau unele gramatici romînești școlare în capitolul Contragerea propozițiilor sîibordonate se poate dovedi necesar, deoarece tratarea lui nu se confundă, ca în unele manuale, cu un exercițiu didactic de înlocuire a unor construcții prin altele. — Un alt capitol intitulat Părți de propoziție dezvoltate, compuse și repetate ar pune problema grupurilor sintactice din cadrul propoziției și ar lega repetiția de structura sintactică a propoziției. — Un capitol consacrat construcțiilor sintactice speciale ca anacolutul sau pleonasmul s-ar putea lega de capitolele existente consacrate repeti- ției și elipsei. Pentru Introducerea la Sintaxă semnalat necesitatea unui paragraf consacrat criteriilor de clasificare a propozițiilor 1 Pentru o sintaxă a propozițiilor principale, în Studii de gramatică I (1956), p. 121 —139 ; vezi si Sorin Stati. Dependența semantică a propozițiilor și rolul lor sintactic, în Studii de grama- tică ÎI (1957), p. 141-149. 2 Vezi Mioara Avram, Observații asupra coordonării, în Studii de gramatică II (1957), p. 151 — 159. 44 PROIECT PENTRU EDIȚIA A Il-a A GRAMATICII LIMBII ROMTXE și a părților de propoziție, precum și necesitatea discutării unei probleme care în unele gramatici formează chiar un capitol aparte : posibilitatea unei duble interpretări a părților de propoziție și a unor propoziții subordonate. în strînsă legătură cu Sintaxa se va trata Punctuația. în condițiile existenței unui îndreptar de punctuație1, colectivul a fost de acord ca acest capitol să fie redus la problemele direct legate de gramatică, renun- țîndu-se, de exemplu, la întrebuințarea ghilimelelor pentru marcarea iro- niei, a punctelor de suspensie pentru lipsa unor versuri etc.; de asemenea, s-a considerat că nu mai este necesară tratarea semnelor ortografice. Propunerile privitoare la capitolele Sintaxei nu s-au referit deocam- dată la părțile de propoziție și la speciile de propoziții care ar trebui in- troduse sau suprimate. Ă fost amintită însă existența următoarelor probleme (Sintaxa părților de propoziție : Numele predicativ circumstanțial,. Atributul circumstanțial, Complementul condițional, Complementul com- parativ, Complementul de măsură *, Sintaxa frazei — Coordonarea : Propo- zițiile cauzale coordonate; Subordonarea : Propozițiile apozitive, de agent,, instrumentale, sociative, de relație și de măsură etc.) și necesitatea discutării fiecăreia în parte, folosindu-se ca punct de plecare studiile în care aceste probleme au beneficiat de o tratare specială. III. Legată în oarecare măsură de diviziunea în capitole este cerința evitării repetițiilor, precizarea locului celui mai potrivit pentru tratarea unei anumite probleme care eventual s-ar încadra în două sau mai multe locuri, sau precizarea modului diferit de tratare, în asemenea situații. Un exemplu : valorile genitivului sînt date în ediția I atît la Morfo- logie — Substantiv, cît și la Sintaxă — Atribut (tratatul Limba romînă2 a optat pentru Atribut ); dar la Morfologie problema nu privește numai sub- stantivul, deoarece cele mai multe dintre aceste valori se întîlnesc și la pro- nume, și la numeral, iar la Sintaxă ea ar trebui amintită și la numele predicativ. Alt exemplu îl constituie verbele impersonale și propo- zițiile impersonale (în cazul cînd se va introduce această categorie în cadrul propozițiilor monomembre). Colectivul a fost de părere să se renunțe la ideea alegerii unui singur loc, optînd pentru dezvoltarea și perfecționarea sistemului de trimiteri de la un capitol la altul. IV. A patra problemă discutată a fost necesitatea de a se defini carac- terul Gramaticii limbii romîne. Dat fiind că Gramatica limbii romîne este concepută ca o gramatică a limbii literare contemporane, colectivul pro- pune, pe de o parte, ca ediția a doua a Gramaticii să precizeze mai mult distincția între faptele și procedeele deosebite în diversele stiluri ale limbii, iar pe de alta, să precizeze locul și limitele faptelor de ordin istoric. Problema studierii istorice a structurii gramaticale urmează să-și găsească dezvoltarea într-o gramatică istorică a limbii romîne, a cărei elaborare e prevăzută în planul de perspectivă al institutului. Pentru ediția a doua a Gramaticii se impune să fie revizuit mochil de prezentare a referințelor istorice. în acest sens, colectivul a 1 București, 1956. 2 București, 1956. PROIECT PENTRU EDIȚIA A Il-a A GRAMATICII LIMBII ROMIXII 45 fost de acord să se renunțe la schițele de gramatică istorică, extrem de sumare și simple, cu care încep, în ediția actuală, atît Morfologia, cît și Sintaxa. în ceea ce privește utilizarea datelor și a explicațiilor istorice în cu- prinsul lucrării, în ediția I se observă mari inegalități și inconsecvențe între diversele capitole. Pentru ediția a doua se propune ca referințele is- torice să se dea numai pentru explicarea unor fenomene care apar la scri- itorii din secolul al XlX-lea. V. S-a luat în discuție propunerea ca ediția a doua a Gramaticii să dea, la fiecare capitol, și indicații bibliografice (lucrări referitoare direct la limba romînă). Colectivul a fost de părere să se facă trimiteri la lucrările care dezvoltă în mod special o problemă tratată pe scurt în Gramatică și la acelea care au pus și au discutat pentru întîia oară unele probleme. ★ După cum reiese și din expunerea de față, nu s-a ajuns încă la redac- tarea unui proiect propriu-zis ; pentru definitivarea proiectului este necesar să aibă loc, în prealabil, discuții asupra unor puncte care urmează să fie dezvoltate în referate speciale. Cititorii revistei Limba romînă sînt invitați să-și spună părerea atît asupra propunerilor concrete expuse mai sus, cît mai ales asupra capito- lelor a căror necesitate urmează să fie demonstrată. Colectivul așteaptă, de asemenea, semnalarea unor probleme eventual omise. lexicografia și lexicologia romînească DUPĂ 23 AUGUST 1944 DE I. COTEANU Lexicograf iei și lexicologiei li s-a dat în genere mare importanță în țara noastră. Faptul acesta se explică în primul rînd prin aceea că voca- bularul de origine latină a fost adus deseori în discuțiile referitoare la fizi- onomia limbii romîne ca una dintre dovezile importante ale caracterului ei romanic. S-ar putea spune că de la Lexiconul budan, apărut în 1825, pînă curînd în vremea noastră, pasiunea pentru etimologie a fost — cu rare excepții — trăsătura dominantă a lexicografici și lexicologiei romînești. Fără a desconsidera munca, din multe puncte de vedere remarcabilă, care a dus la precizarea originii unei bune părți a cuvintelor limbii romîne, se cuvine însă să observăm că acest fel de cercetare a avut, pentru dezvoltarea studiilor de vocabular, și multe consecințe defavorabile. Cea mai importantă a fost de natură metodologică. în loc să se urmărească atent forța de creație lexicală a limbii romîne, pe care de-abia astăzi o scot la lumină studiile referitoare la formarea cuvintelor, s-a căutat cu mai mult interes o origine veche chiar pentru cuvintele derivate în romînește^ Această eroare de con- cepție a dus, indiferent de dorința cercetătorilor, la părerea că limba romînă are un sistem sărac de dezvoltare proprie a vocabularului, în sensul că se căutau etimoane și pentru cuvintele formate în romînește, ceea ce, pe lîngă faptul că nu corespundea cu realitatea, a avut drept corolar înțelegerea superficială a fizionomiei limbii romîne și a structurii sale*lexicale, ca să întrebuințăm termenul mai des utilizat astăzi pentru fizionomie. Dar înfățișarea exactă a structurii lexicale a limbii romîne a fost compromisă în mare măsură nu atît din cauza cercetărilor etimologice în sine, căci ele ar fi dat în cele din urmă material suficient pentru un anumit fel de apre- ciere a acestei structuri, cît, mai ales, din cauza îndreptării cercetărilor etimologice numai într-o direcție. Preferința pentru elementul latin este evidentă înainte de 23 August 1944 prin apariția celor două dicționare etimologice, al lui S. Pușcariu și al lui I.-A. Candrea și O. Densușianu, în, LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 47' timp ce cuvintele de alte origini, îndeosebi cele slave, nu au fost supuse studiului sau au fost tratate de lingviști străini, ca, de exemplu, elementul neogrec. Prin urmare, în ciuda preocupărilor aproape exclusiv etimologice, cercetătorii dinainte de 23 August 1944 nu au reușit să alcătuiască o lucrare de sinteză, un dicționar etimologic complet, căci cel al lui A. de Cihac nu mai intră în discuție, fiind foarte vechi (1870—1879). Dar dacă în această privință nu s-a făcut ceea ce eia de așteptat în condițiile pe care le-am arătat mai înainte, poate că s-au scris mai multe dicționare explicative. Dacă lăsăm de-o parte Dicționarul limbii romîne 7 editat de fosta Academie Eomînă, pentru că nu este explicativ decît în subsidiar, înainte de 23 August 1944 s-au publicat : Dicționarul limbii romîne dir trecut și de astăzi de I.-A. Candrea, apărut în 1931, și Dicțio- narul limbii romînești de A. Scriban, apărut în 1939. Cel din urmă ar putea fi socotit o simplă curiozitate, manifestare a spiritului unei persoane cu multe originalități, care își formase un fel propriu de a trata limba romînă, dacă nu s-ar adăuga la aceasta un profund sentiment antidemocratic declarat de autor deschis și la tot pasul în cartea sa. Dicționarul întocmit de I.-A. Candrea a fost conceput ca un fel de Larousse romînesc, în care cititorul să găsească și explicații eu caracter enciclopedic. Lucrarea a venit într-un moment de mare lipsă de dicționare explicative, căci Dicționarul universal al lui Lazăr Șăineanu, care ajunsese la a 9-a ediție, era sumar și devenise de mult nesatisfăcător. De aceea, opera lui I.-A. Candrea a corespuns necesităților la data apariției sale.. Acest dicționar are însă și el multe lipsuri, nu înregistrează toate cuvintele limbii romîne din trecut și pînă la data apariției sale, căci nu conține decît 42—43 000 de cuvinte, în schimb dă vădită preferință unor franțuzisme cu întrebuințare redusă, considerînd că majoritatea zdrobitoare a cuvin- telor recente de origine străină din romînește provin din limba franceză. Așadar, după 23 August 1944, în fața lingviștilor romîni stătea sar- cina întocmirii unui dicționar explicativ și a unuia etimologic, fără a mai socoti obligația continuării într-o formă nouă a marelui dicționar al limbii romîne, denumit adesea tezaurul limbii romîne, care apăruse parțial în- cepînd din 1913 în cîteva volume, ca dicționar academic. Pentru toate aceste lucrări era nevoie de lexicografi mulți și experi- mentați. După 23 August 1944, vechea generație de specialiști aproape că nu mai avea reprezentanți în acest domeniu. Nu rămînea decît să se formeze lexicografi tineri dintre proaspeții absolvenți ai universităților sau dintre cei care își terminaseră studiile nu de mult și se arătau intere- sați de această ramură a lingvisticii. Chestiunea nu era însă ușor de rezolvat, pentru că munca lexicografului este prin ea însăși foarte ingrată. Tratarea unui cuvînt în dicționar, definirea, stabilirea sensurilor și nuanțelor lui> precizarea înțelesului de bază și a înțelesurilor derivate, determinarea în- lănțuirii lor logice și istorice, alegerea exemplelor ilustrative, indicarea funcțiilor și caracterelor gramaticale, determinarea locului variantelor formale ale cuvîntului, toate aceste operații presupun o experiență ling- vistică îndelungată și o muncă de sintetizare permanentă a cunoștințelor anterioare (de semantică, de etimologie, de gramatică descriptivă și; 48 LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 istorică, de fonetică, teorie a limbii și de filozofie. Simpla organizare a materialului necesar la tratarea cuvintelor înseamnă adesea o lucrare de lungă durată. Toate dicționarele mai mult sau mai puțin importante sînt opere cărora autorii lor le-au dedicat adesea zeci de ani de muncă asiduă. Apariția în aceste împrejurări a două mari dicționare explicative, Dicționarul limbii romîne literare contemporane, în patru volume, I (1955), II (1956), III (1957), IV (1957) și Dicționarul limbii romîne moderne în- tr-un volum (1958) (red. responsabil prof. D. Macrea), redactarea inte- grală într-o primă formă a părții a doua a marelui dicționar al limbii romîne, de la litera M la Z, publicarea în 1957 a Dicționarului invers, re- dactarea a patru dicționare bilingve de mari proporții care urmează să apară rînd pe rînd : Dicționarul german-romîn, Dicționarul englez-romîn, Dicționarul francez-romîn, Dicționarul rus-romîn, toate acestea vorbesc de la sine. în plus, lexicografii clujeni au terminat un mare dicționar romîn-maghiar, lucrat sub conducerea filialei din Cluj a Academiei R.P.R., iar colectivul de lexicografi din Sibiu al aceleiași filiale are pregătit într-o formă foarte avansată al cincilea volum din Dicționarul graiurilor săsești, G&re se elaborează acum și cu sprijinul științific al Academiei de științe de la Berlin. Dacă la această activitate lexicografică impresionantă adăugăm colaborarea școlii lexicografice romînești la redactarea sau revizuirea unor opere lexicografice ca dicționarul polon-romîn, lucrat de lexicografi polonezi, primul dicționar de acest fel în istoria celor două țări, dacă ținem seama și de dicționarul ceh-romîn, precum și de ajutorul dat de partea romînească la revizuirea finală a dicționarului romîn-bulgar, redactat de lexicografii Academiei de științe din R.P. Bulgaria, avem o vedere de ansamblu și mai exactă asupra progreselor indiscutabile făcute de lexicografia noastră în anii de după eliberare. Cu aceasta nu se încheie însă decît tabloul operelor lexicografice inițiate de forurile academice. între timp au apărut, în 1958, la Editura științifică, un Dicționar german-romîn și un Dicționar englez-romîn, lucrate la București de cîte un colectiv, și un Dicționar romîn-maghiar, de mărime mijlocie, întocmit de un colectiv de la Institutul de lingvistică din Cluj și apărut, la Editura științifică, în 1957. S-ar mai putea înscrie în această listă adunarea întregului material de fișe pentru alcătuirea unui Dicționar al limbii lui Mihail Dminescu, dar dat fiind că această lucrare ține mai de grabă de studierea limbii litera- turii artistice, fiind un dicționar stilistic, deși se face cu mijloace speci- fice lexicografici, nu ne ocupăm de ea aici. Am făcut trecerea în revistă a activității lexicografice pentru ca citi- torul să aibă o privire generală dar, după cum se vede, nu am atins încă nici o chestiune de lexicologie. La această ramură a studierii vocabularului în care s-au făcut de asemenea cercetări interesante, ne referim în altă parte a articolului de față. Caracteristica principală a lexicografici romînești de după 23 August 1914 este interesul mare pentru dicționarele explicative ale limbii romîne LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 49 și pentru dicționarele bilingve. Cu prilejul apariției volumului întîi al Dicționarului ’ limbii romîne contemporane, operă care arată prin însăși economia sa ce importanță s-a acordat explicării cuvintelor și indicațiilor normative, o seamă de savanți, de oameni de cultură și de cetățeni care nu au preocupări lexicografice curente au ținut să-și exprime satisfacția că au la îndemînă o asemenea lucrare, să o aprecieze și să propună îmbu- nătățirea ei, acolo unde credeau că se simte nevoie de acest lucru. Mate- maticieni, fizicieni, biologi, specialiști în zoologie și botanică, medici, muzicieni, scriitori, critici literari și lingviști, specialiști în domeniile cele mai variate, muncitori din diversele sectoare ale industriei etc. s-au anga- jat la discutarea acestui dicționar, care reprezintă și o încercare de a se aplica o formulă nouă în cercetările noastre lexicografice. Pentru asigu- rarea exactității definițiilor și sensurilor pe care le au cuvintele tehnice întrebuințate în stilul științific, Institutul de lingvistică din București al Academiei R.P.R., a colaborat cu toate celelalte institute ale Academiei, cu Școala superioară de cadre a C.C. al P.M.R. ,,Ștefan Gheorghiu”, cu Academia militară etc.. Colaborarea aceasta a îmbunătățit sim- țitor dicționarul amintit. Începînd cu numărul 20/450 (1955), revista Contemporanul a pus la dispoziție coloanele salcTpentru analiza dicțio- narului. Gazeta literara a sprijinit și ea discuțiile, publicînd în aceeași vreme cîteva articole. în recenzia cu caracter general pe care o face acestei opere, acad. lorgu Iordan scrie, în nr. 20/450 al Contemporanului : ,,Fiind vorba de un dicționar al limbii literareȚînsemnează că preocuparea principală a autorilor a fost de ordin normativ : atît cuvintele înregistrate, cît și forma pusă în fruntea articolului (la cuvintele numeroase, care apar, în izvoa- rele despuiate de ei, cu mai multe aspecte fonetice și morfologice) trebuie să servească drept normă pentru toți mînuitorii limbii noastre. O condiție esențială în vederea folosirii corecte a materialului lexical este cunoașterea precisă a sensului cuvintelor. La aceasta, dicționarul ne ajută prin defi- nițiile și explicațiile date, în cadrul fiecărui articol, pe bază de texte, care servesc astfel nu numai ca izvor, ci și ca ilustrație pentru latura seman- tică, cea mai importantă de altminteri, a oricărei lucrări lexicografice. Așa stînd lucrurile, urmează că, împreună cu Gramatica limbii romîne, acest dicționar este menit să ușureze oamenilor din patria noastră însu- șirea celei mai desăvîrșite varietăți a limbii întregului popor, varietatea ei literară” (loc. cit., p. 1). în ceea ce privește însă noua formulă aplicată în Dicționarul limbii romîne literare contemporane, autorul aprecierii citate mai înainte, împo- triva căreia nu au existat obiecții, își exprimă fără rezerve dezacordul, în adevăr, procedeul prezentării unui cuvînt din limba literară, pornind de la sensul lui cel mai răspîndit astăzi — aceasta este inovația — „vine în contradicție cu caracterul istoric al limbii, precum și cu logica : înțe- lesul de astăzi rezultă din unul anterior, și citatele, cînd ele există pentru fiecare dintre accepțiile și nuanțele de sens ale aceluiași cuvînt și sînt așe- zate în ordine cronologică, ajută pe cititor să urmărească evoluția semantică a cuvîntului și, în consecință, să-și dea seama de modul cum se face trecerea de ha un sens la altul” (loc. cit.),p& lîngă faptul că adesea nici nu este ușor .„de doveditoare sens se bucură astăzi de cea mai mare circulație” (idem,p.^)r 1. - c. 3037. 50 LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 Redactorii Dicționarului limbii romîne literare contemporane (DL) considerau însă că modul de așezare a sensurilor este mijlocul principal pentru ca cititorul să înțeleagă punctul de vedere normativ, pe lîngă faptul că, în concepția lor, dicționarul amintit reprezenta numai o parte dintr-o serie de lucrări lexicografice care trebuiau să urmeze : un glosar al limbii vechi, un dicționar etimologic și unul de regionalisme. Pentru cel din urmă, filiala din Cluj a Academiei R.P.R. a și întocmit, ceva mai tîrziu, în 1957, o machetă sub titlul Dicționarul graiurilor limbii romîne, discu- tată într-una din ședințele Secției de știința limbii, literatură și artă a Academiei R.P.R. în acest dicționar ar urma să figureze, după indicațiile autorilor, pe lîngă regionalismele propriu-zise, cuvinte din limba comună care au sensuri aparte în unele regiuni ale țării, variantele formale de uz regional ale cuvintelor literare și chiar neologismele intrate în graiurile populare într-o formă ,,coruptă”. Atît discuția publică prin presă, cît și analiza făcută în cadrul Aca- demiei R.P.R. a primului volum din DL au zdruncinat concepția la care ne-am referit mai înainte, fiindcă ea prezintă o serie de inconveniente incontestabile, mai ales în stadiul actual al lexicografici romînești, cînd nu s-a terminat încă marele dicționar, istoric și etimologic, al limbii romîne și nu s-au revăzut multe dintre etimologiile propuse vreme îndelungată în diferite reviste sau studii de specialitate. Felul cum s-a discutat DL, cu participarea atîtor specialiști, merită însă să fie subliniat nu numai pentru că a determinat precizări impor- tante de concepție și chiar de detaliu, ci și pentru că el este o caracteristică a spiritului nou care însuflețește astăzi pe cetățenii patriei noastre, repre- zentînd încă una dintre numeroasele dovezi ale creșterii interesului pentru cultură în general și pentru limba națională în special. Una dintre con- cluziile discuției a și fost de altminteri începerea lucrărilor la Dicționarul limbii romîne moderne (red. responsabil prof. D. Macrea), răspuns al Insti- tutului de lingvistică din București la cererile justificate de a se pune în circulație o lucrare lexicografică mai ușor de mînuit, într-un singur volum,, cu etimologii, pentru toate categoriile de cititori, căci devenise evident faptul că DL nu corespundea acestor nevoi, între altele și din cauză că materialul de limbă pe care îl conține este distribuit în patru vo- lume. Profitînd de toate criticile constructive aduse Dicționarului limbii romîne literare contemporane, dicționarul într-un volum a înregistrat peste 1500 de cuvinte în plus, fiind deci cel mai bogat dicționar romînesc pînă acum, a schimbat în bine multe definiții, și-a perfecționat redactarea și a insistat asupra caracterului explicativ introducînd ilustrații și planșe acolo unde a fost nevoie. Dicționarul limbii romîne moderne (DM) este prin urmare o operă lexicografică de importanță mai mare dintr-un anumit punct de vedere decît DL, destinația sa inițială fiind să servească mase largi de oameni ai muncii. în acest fel, DM aduce și servicii culturale mai mari decît DL. Epuizarea primei ediții (40 000 de exemplare) într-un timp record chiar pentru țara noastră, în care cărțile se cumpără astăzi în proporții de masă, precum și primirea favorabilă a criticii, care nu-și manifestă rezervele decît față de etimologii, nu dă loc — credem — la nici LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 51 o îndoială asupra necesității acestei lucrări. Ideea unei ediții noi s-a impus din primele săptămîni ale vînzării în librării a DM. ★ în cursul acestui an, Editura științifică va publica Dicționarul rus- romîn, lucrat sub conducerea acad. E. Petrovici de Secția de slavistică a Institutului de lingvistică din București. Cu el se deschide seria marilor dicționare bilingve pe care o continuă Editura Academiei R.P.R., prin publicarea în anul 1960 a Dicționarului german-romîn, în 1961 a Dicțio- narului englez-romîn, în 1962 a Dicționarului francez-romîn, precum și prin publicarea celui polon-romîn și a celui ceh-romîn, care se află în curs de elaborare. Dicționarul rus-romîn va fi cea mai cuprinzătoare lucrare de acest fel scrisă pînă astăzi, pentru că el are în jurul a 70 000 de cuvinte și mai ales pentru că profită de experiența lexicografici sovietice, care, după cum se știe, s-a ocupat și de limba romînă, întocmind, în 1953, prin B.A. Andrianov și D. E. Mihalci, un PyMbiHCKO-pyccKuu cjioeapb de 42 000 de cuvinte și, în 1954, prin N.G. Corlăteanu și E. M. Russev, un PyccKo- pyMbiHCKuu cnoeapb de 46 000 de cuvinte. La acestea ar trebui să mai adăugăm și interesantul PyccKO-MOJidaecKuu cjiocapt (60 000 de cuvinte) de A. T. Borșci, N. G. Corlăteanu și E. M. Russev, tipărit în 1954 de filiala moldovenească a Academiei de științe a U.R.S.S., cu prilejul sărbătoririi a treizeci de ani de la înființarea Republicii Sovietice Socia- liste Moldovenești. ★ Lexicologia romînească a cunoscut și ea, după 23 August 1944, o frumoasă dezvoltare. Numărul articolelor și al .studiilor este atît de mare, încît nu vom putea arăta în rîndurile de mai jos decît o parte dintre ele, și anume pe acelea care ridică probleme teoretice, îmbrățișează un domeniu mai larg al vocabularului limbii romîne sau se ocupă de aspecte lexicale mai puțin studiate. Pentru a simplifica expunerea, am socotit nimerit să clasificăm cercetările în cinci capitole : 1. Probleme de structură a vocabularului. 2. Etimologia și istoria vocabularului. 3. împrumuturi lexicale: 4. Cercetări de semantică. 5. Problemele teoretice ale dicționarelor. 1. Lucrarea cea mai interesantă privitoare la structura vocabula- rului romînesc trebuie considerată încercare asupra -fondului principal lexical al limbii romîne, București, 1954, a acad. Al. Graur. întemeindu-se pe cercetările teoretice ale lingviștilor sovietici referitoare la determinarea structurii lexicale a limbii, autorul stabilește o listă a fondului lexical prin- cipal al limbii romîne în trei variante, potrivit cu o seamă de criterii de delimitare a acestei importante părți a vocabularului. Cunoașterea fondului lexical principal al unei limbi deschide oricărui cercetător perspective noi nu numai pentru înțelegerea corelațiilor dintre 52 LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 vocabularul activ și cel pasiv sau pentru aprofundarea raportului dintre cuvintele de bază, derivate și compuse, prin care se scoate în evidență mecanismul creației lexicale ca procedeu lingvistic; cunoașterea vocabu- larului fundamental al limbii clarifică, dacă este bine pus în legătură cu celelalte compartimente ale limbii, și o serie de modificări morfologice și chiar sintactice, născute din interdependența dintre fondul lexical prin- cipal, morfologie și sintaxă. Punînd permanent față în față miezul voca- bularului limbii romîne cu celelalte sectoare ale ei, acad. Al. Graur face o serie de constatări generale despre sinonime și omonime, despre anto- nime, etimologie populară, inovații în morfologie, despre rolul cuvintelor neregulate în vocabular ș.a.m.d. Statisticile sale răstoarnă unele păreri anterioare despre structura etimologică a vocabularului romînesc și aduc precizări noi. „Constatăm acum, așa cum era de așteptat — scrie autorul la p. 61 a lucrării sale — că majoritatea cuvintelor din fondul principal este de origine latină” și, mai departe : „Dar din cercetarea cifrelor date mai sus se mai desprinde încă un adevăr, acela că influența slavă în voca- bularul limbii noastre este foarte importantă, desigur mai importantă decît ne-am fi putut închipui înainte de a face statistica. Știam că avem foarte multe cuvinte slave în vocabular, dar nu puteam bănui că chiar în fondul principal au intrat atît de multe (19,92 la sută în ipoteza minimă, 21,49 la sută în ipoteza maximă). Nu am văzut nici un fel de lucrare statistică asupra fondului prin- cipal al altei limbi, dar am socotit și socotesc încă și acum că procentul elementului moștenit din limba de bază trebuie să fie, în cele mai multe cazuri, mai mare decît la noi. Și aceasta arată că influența slavă este enormă, nu numai în masa vocabularului nostru, ci și în fondul lui principal. Sînt convins că nici elementul german în limba franceză, nici elementul arab în limba spaniolă nu se ridică la 20%, probabil nici în masa vocabularului și deci cu atît mai puțin în fondul principal”. Ipoteza acad. Al. Graur pentru limba franceză a fost confirmată de studiul lui P. Miclău, Stabilirea fondului principal lexical al limbii franceze, publicat în Omagiu lui Iorgu Iordan. La pagina 591 din volumul citat, P. Miclău înfățișează componența fondului lexical principal al limbii franceze într-un tablou sinoptic din care se vede că elementul germanic reprezintă, după autor, numai 5,1% dintr-un total de 1173 de cuvinte, adică, în comparație cu elementul slav din limba romînă, de aproape patru ori mai puțin. în studiul său, P. Miclău, bizuindu-se pe multe dintre ob- servațiile acad. AL Graur și pe cele făcute de E.A. Budagov în legătură cu fondul principal lexical al limbilor romanice (în Bonpocbi asbiKOSHaHua, 2/1953), constată și el că, pe lîngă faptele de ordin istoric, subliniate de acad. AL Graur în cartea sa, stabilirea fondului lexical principal al limbii franceze reprezintă un mijloc util pentru comparația lingvistică între lim- bile romanice, utilizabil deocamdată, în mod practic, numai pentru ro- mînă și franceză, fiindcă numai acestora două li s-a determinat vocabu- larul fundamental. Reluînd o cercetare mai veche a sa, prof. D. Macrea a exprimat, în Contribuții la studiul fondului principal lexical al limbii romîne, SCL, V, 1954, 1—2, p. 7, rezerve în privința procentului de cuvinte împrumu- LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DURA ’ 23 AUGUST 1944 53 tate din limba franceză, calculat de acad. Al. Graur în încercarea amintit)^** Mai tîrziu, cu prilejul apariției unei ediții de popularizare a cărții acacL Al. Graur, publicată în 1957 sub titlul Fondul principal lexical, I. Fischer se declară foarte sceptic față de valabilitatea generală a criteriilor între- buințate de acad. Al. Graur la delimitarea fondului lexical principal al limbii romîne. în recenzia făcută lucrării citate, în SCL, I, 1958, I. Fischer contestă utilitatea teoretică și practică a stabilirii concrete a fondului lexical principal al unei limbi, susținînd că este imposibil să se indice li- mitele acestei părți a vocabularului. După el, în limbă nu există decît cuvinte importante și neimportante care nu se grupează de fapt într-un sector aparte al vocabularului și a căror însușire de a fi mai mult sau mai puțin importante depinde numai de frecvența lor. Alt punct de ve- dere, a cărui esență constă în admiterea fondului lexical principal ca rea- litate obiectivă a îimbii și în respingerea ideii că printr-un singur criteriu se poate judeca importanța cuvintelor a fost expus de I. Coteanu în SCL, IX, 1968, 3, la care I. Fischer a dat un răspuns în același loc. Cercetarea terminologiei diferitelor domenii de activitate umană reprezintă de asemenea un capitol de lexicologie. Cu toate că acest capi- tol privește și limba literară, pentru că terminologia este și b chestiune de stil al limbii, stabilirea numărului frecvenței și a valorii termenilor spe- ciali servește în primul rînd la înțelegerea structurii stilistice a vocabu- larului, adică a unuia dintre principalele aspecte sub care ni se înfăți- șează acest sector al limbii. De aceea, problemele de terminologie trebuie discutate în legătură cu structura vocabularului. Numai istoricul unei terminologii oarecare, privite în total sau în parte, nu-și justifică prezența printre chestiunile de structură a vocabularului și este mai potrivit ală- turi de etimologie. Din acest punct de vedere, o lucrare ca Terminologia lemnului și plutăritului de V. Arvinte (SCȘt., Iași, 1/1967) trebuie consi- derată ca o contribuție la precizarea structurii stilistice a vocabularului romînesc actual. Nu intră însă, desigur, aici studiile de terminologie re- gională, al căror caracter de cercetare făcută în scopul unor precizări de dialectologie este evident. Pentru rezolvarea practică a problemelor de terminologie, s-a în- ființat la Academia E.P.E. o ,,Comisie de fixare a terminologiei științi- fice”, formată în majoritatea ei din tehnicieni, oamenii cei mai interesați astăzi de a se simplifica și unifica terminologia tehnico-științifică. în strînsă legătură cu organele de standardizare, cu specialiștii care au lucrat Lexiconul tehnic romîn și cu Institutul de lingvistică al Academiei E.P.E., membrii acestei comisii și-au luat greaua misiune de a alege de la caz la caz cuvintele pe care ei le consideră cele mai potrivite pentru a exprima noțiunile din diferitele discipline și activități tehnico-științifice sau pentru a denumi unelte, mașini, părți de unelte și de mașini etc. Latura lingvistică a acestei operații nu este neglijabilă și nici nu a fost neglijată. Discuțiile din comisie și, apoi, intervențiile fructuoase ale tehnicienilor și specialiștilor, făcute cu prilejul analizăiii marilor opere lexicografice scrise după 23 August 1944, au făcut și pe unii cercetători ai limbii romîne să-și spună părerea în chestiunea unificării amintite. Menționăm, de pildă, articolele Cu privire la activitatea de unificare a 54 LEXICOGRAFIA Șl LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 terminologiei științifice și tehnice, din LR, 3/1956 și Terminologia științi- fică și tehnică în „Dicționarul general al limbii romîne”, din LR, 1/1959, ambele de C. Maneca. Revista Limba romînă, înțelegînd importanța pro- blemei, pune la dispoziție, cu începere din 1959, o parte din paginile sale pentru consemnarea și studierea vocabularului meseriilor neatestat în lucrările lexicografice și lexicologice anterioare sau în reviste de filologie și lingvistică. 2. Latura teoretică a etimologiei este reprezentată, în perioada de care ne ocupăm, de principiul etimologiei multiple, formulat de acad. AL Graur în 1950, în SCL, I (1950), nr.l (vezi și Studii de lingvistică ge- nerală, București, 1955, p. 26 și urm.). Este vorba de precizarea condi- țiilor pe baza cărora se poate considera corectă o etimologie. Simpla con- statare a corespondențelor fonetice și semantice dintre două forme e adesea insuficientă, pentru că în istoria cuvintelor intervin nenumărate situații speciale, modificări fonetice și semantice datorite suprapunerilor și în- crucișărilor lexicale, se produce derivarea unor cuvinte de la derivate, nu de la cuvîntul de bază, cum pare adesea la prima vedere etc. în felul acesta, o etimologie apare ca rezultatul interdependențelor care acționează permanent în istoria cuvintelor și a celorlalte fapte de limbă. Ca încercări de precizare a unor fenomene care se leagă strîns de stabilirea etimologiei exacte, lucrarea Despre etimologie populară și conta- minație, publicată în LR, 1/1956 de Luiza și Mircea Seche, ca și aceea a lui Th. Hristea, Omonimii realizate prin etimologii populare, din LR, 5/1958, trebuie amintite aici pentru problemele de ordin teoretic pe care le ating. Evoluția elementelor vechi slave împrumutate de limba romînă, studiată de Gh. Mihăilă în Cîteva probleme de semantică a celor mai vechi împrumuturi slave în limba romînă, în SCL, IX, 1958, 3 și, sub altă formă, în Omagiu lui lorgu Iordan, p. 611 ș.u., ridică problema alcătuirii unui dicționar etimologic al cuvintelor de origine veche slavă, care ar putea fi o parte substanțială a unui dicționar etimologic complet. în Romano- slavica, II, Gh. Mihăilă consideră, de altfel, că sînt condiții favorabile pentru a se începe elaborarea unei asemenea lucrări. în directă legătură cu etimologia stă istoria vocabularului. Intere- sante și utile precizări a adus studiul Vocabularul științific și tehnic în limba romînă din secolul al XVIII-lea publicat de prof. J. Byck în SCL, V, 1954, 1 — 2, în care se prezintă cîteva sute de cuvinte din domeniul științei, poeticii, versificației, retoricii, tipografiei, arhitecturii, urbanis- ticii etc., întrebuințate de scriitorii din secolul al XVIII-lea. Avînd în vedere caracterul de prezentare a istoriei unei probleme de vocabular, ar putea fi cuprinse aici și Din istoria terminologiei aritmetice romînești de Constantina Căplescu {Omagiu lui lorgu Iordan, p. 155) și Formarea terminologiei geografice în limba romînă de N. A. Ursu {Omagiu lui lorgu Iordan, p. 871), și mai cu seamă lucrarea despre neologisme a lui N.A. Ursu, în momentul de față în curs de apariție la Editura științifică. 3. Problema împrumuturilor lexicale a fost reluată în 1949 de acad, lorgu Iordan în lucrarea sa Influențe rusești asupra limbii romîne, Analele LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 55 Academiei R.P.R., seria C, tomul I, meni. 4. Autorul distinge două as- pecte principale ale influenței ruse, cea dinții din secolele al XVIII-lea — al XlX-lea, înainte și după 1800, iar a doua după 23 August 1944. Se arată pe larg, îndeosebi pentru a doua perioadă, specificul influenței ru- sești, subliniindu-se importanța calcului lingvistic, a schimbărilor fonetice petrecute cu elementele împrumutate din rusă și se accentuează caracterul popular al cuvintelor pătrunse în limba noastră din rusă sau prin rusă. ,,Biruința curentului popular [care în sec. al XlX-lea era opus în pre- ferințele sale lingvistice curentului aristocrat sau savant — n.n.} se dato- rește și unui factor lingvistic intern al cărui izvor este însuși sistemul limbii noastre. Se știe că în latinește cuvintele de felul celor discutate pînă aici se accentuau pe silaba penultimă, așadar întocmai ca în limba romînă și în limba rusă” (loc. cit., p. 9). Și, în continuare, la p. 10 : „Ast- fel influența rusească a găsit un teren pregătit de mai înainte pentru exer- citarea ei, fiind ajutată de sistemul lingvistic moștenit din latinește. Așa se explică eficacitatea ei, chiar acolo unde (cazul sufixului -iune) modelul mereu viu al limbii franceze, marea noastră furnizoare de ter- meni culți, susținut și de o tendință latinizantă, care invoca aspectul cu- *vintelor de felul lui înțelepciune, rugăciune, slăbiciune ș.a., s-a dovedit, o bună bucată de vreme, a fi foarte rezistent”. Introducerea în limba romînă a multor termeni de cultură prin in- termediul limbii ruse, una dintre ideile cel mai des reluate din studiul acad. lorgu Iordan, a schimbat optica noastră față de influențele străine recente, mai ales față de cea franceză. Sprijinită și de principiul etimologiei multiple, această idee a determinat pe Gh. Ivănescu și I. Leonte să în- cerce să descopere regulile fonetice și morfologice ale modificării cuvin- telor noi de origine latină și romanică. Studiul lor e intitulat Fonetica și morfologia neologismelor romîne de origine latină și romanică (SCȘt. Iași, II, 1957). Problema din urmă va trebui însă rediscutată pe baza princi- piilor noi de cercetare f or m i 7ate în lingvistica romînească după 23 August 1944. între altele, e necesai să se despartă elementul latin de origine cărturărească de cel francez și italian, pentru a se putea arăta mai clar decît pînă acum ce datorește limba romînă diferitelor limbi cu care a venit în contact în epoca modernă a dezvoltării sale. Revenind la preocupări mai vechi în legătură cu vocabularul latinei orientale, I. Șiadbei s-a ocupat de Ariile lexicale în Romania orientală (SCL, 1957, 1968) (vezi și Omagiu lui lorgu Iordan, p. 837) iar în Melanges Oslo s-a referit și la elementul latin în albaneză. 4. Cercetările de semasiologie au trezit interes pentru latura lor practică și, într-un anumit fel, stilistică. Acestei preocupări i se dato- resc interesantele constatări făcute de B. Cazacu în Termeni referitori la port și semnificația lor în cadrul relațiilor sociale, SCL, IV, 1953, o su- gestivă "trecere în revistă a valorii expresive pe care au luat-o unele cuvinte care denumesc îmbrăcămintea, încălțămintea, felul de a le purta etc., în funcție de poziția socială a vorbitorilor.’ în Note asupra accentului ca mijloc de diferențiere semantică (Omagiu lui lorgu Iordan, p. 53), Mioara Avram stabilește necesitatea de a se adăuga la funcțiile cunoscute ale 56 LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 accentului și calitatea acestuia de a diferenția înțelesul cuvintelor. Pentru încercarea de a preciza raportul general dintre valoarea semantică a di- minutivelor și augmentativelor care pot uneori, în romînește, să se în- locuiască reciproc, fără a schimba semnificația cuvîntului, cităm și stu- diul Floricăi Dimitrescu, Relațiile dintre diminutive și aiigmentative în limba romînă (Omagiu lui Iorgu Iordan, p. 241). Chestiuni teoretice de semasiologie, analizate mai mult sub aspec- tul lor psihologic, au fost atinse de Tatiana Slama Cazacu în studiile sale despre Principiul adaptării la context (SCL, V, 1—2,1954), La „struc- turation” dynamique des significations (Melanges Oslo, p. 113), Despre ,,cuvintele concrete” și „cuvintele abstracte” (Omagiu lui Iorgu Iordan, p. 805). 5. Toate contribuțiile înșirate în partea despre lexicologie a acestui articol și altele în care se fac precizări de amănunt și pe care nu le-am amintit aici sînt menite să ducă în cele din urmă și în mod concret la alcătuirea dicționarelor de diferite tipuri și, în special, la definitivarea marelui dicționar al limbii romîne. Din acest punct de vedere, lexicologii sau măcar unii dintre ei, trebuie să sintetizeze rezultatele obținute prin cercetări noi într-o serie de indicații și formule lexicografice. Iată de ce credem că acest capitol de înfățișare a lexicografici și lexicologiei noastre de după 23 August 1944 nu se poate încheia mai potrivit decît cu discu- tarea studiilor și articolelor în care se încearcă rezolvarea unor chestiuni de natură teoretică în legătură cu dicționarele. înscriind în programul lucrărilor Congresului al VlII-lea internațio- nal al lingviștilor care s-a ținut în 1957, la Oslo, problema dicționarelor unilingve și bilingve, organizatorii acestui congres au răspuns astfel la una dintre preocupările cele mai vii ale lingviștilor din toată lumea, în Melanges Oslo — culegerea de studii editată în R.P.R. cu prilejul con- gresului — chestiunilor de alcătuire a dicționarelor unilingve și bilingve li s-au dedicat mai mult de 50 de pagini. Ocupîndu-se de unul dintre cele mai importante capitole ale tratării unui cuvînt în dicționarele explicative, unilingve, dacă nu chiar de cel mai important, fiindcă e vorba de definirea cuvîntului tratat, acad. Iorgu Iordan, după ce arată în Principes de dejiniton dans Ies dictionnaires unilingues (loc. cit., p. 223 "și urm.) considerentele pentru care acest ca- pitol nu poate lipsi în nici un caz dintr-un dicționar explicativ, observă că nu există un singur tip de definiție. Unele cuvinte trebuie definite cu mijloacele logicii, prin clasica integrare a obiectelor denumite într-un gen proxim cu arătarea diferențelor specifice, altora nu li se potrivește acest fel de definiție, ci definiția în lanț, în sfîrșit uneori este suficientă simpla indicare gramaticală a modului cum este format un cuvînt. Atît chestiunea definiției, cît și problemele referitoare la dicționarele bilingve atinse în volumul citat reprezintă dovada că astăzi, în lexicologia noastră, se simte mare nevoie de tratarea teoretică a principalelor pro- bleme ridicate de creșterea excepțională a volumului și importanței lu- crărilor de lexicografie, în special în ultimii ani. Dacă în prima perioadă a activității lexicografice și lexicologice de după 23 August 1944 pînă la apariția primului volum al Dicționarului limbii romîne literare contempo- LEXICOGRAFIA ȘI LEXICOLOGIA ROMÎNEASCĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944 57 rane. s-au pregătit acele condiții care ne-au permis să trecem la alcătuirea unor dicționare de mari proporții, în etapa actuală, după ce asemenea opere lexicografice au apărut, trebuie să încurajăm și lucrările teoretice de felul celor făcute în Melanges Oslo. Lucrul este necesar, pe de o parte, pentru că cercetările au luat o formă care cere o specializare deosebită din cauza introducerii și în lexicologie a metodelor de apreciere matema- tică, iar, pe de altă parte, pentru că este momentul să trecem la re- dactarea definitivă a marelui dicționar al limbii romîne și la publicarea lui în anii care vin. Acest mare dicționar, care va avea 8—10 volume, fie- care de aproximativ 1000 de pagini, nu va putea fi pus la punct, dacă înainte și chiar în cursul redactării sale definitive, nu se vor discuta as- pectele principale ale elaborării. Din aceste discuții vor ieși, fără îndoială, generalizări care vor servi și pentru alte tipuri de dicționare. Astăzi, în țara noastră există toate condițiile ca lexicografia, care a înregistrat reale succese după 23 August 1944, să progreseze și mai re- pede de aici înainte și, împreună cu lexicologia, să-și perfecționeze neîn- cetat metodele de cercetare. LA CE LUCREAZĂ LINGVIȘTII ROMÎNI în acest număr, revista Limba romînă publică primele răspunsuri, primite de la lingviștii din R.P.R.. la ancheta cu titlul de mai sus. inițiată de Comitetul de redacție. Acad. IORGU IORDAN: 1. Dan formă definitivă ediției a II-a a cărții mele Introducere ■în studiul limbilor, romanice. Evoluția și starea actuală a lingvisticii ro- manice, publicată la Iași, în 1932. Ediția nouă va fi intitulată Lingvistica romanică. Evoluție. Curente. Metode, pentru că acest titlu corespunde mai bine conținutului : în primul capitol prezint dezvoltarea lingvisticii ro- manice de la apariția ei ca disciplină științifică pînă la sfîrșitul secolului al XlX-lea, iar în celelalte trei capitole studiez curentele și metodele noi create de romaniști, eventual de alți lingviști, și aplicate în lucrări privi- toare la limbile romanice. 2. Sînt pe cale să termin o ediție critică a operei lui Creangă, care va apărea la E.S.P.L.A. Ediția va fi precedată de o introducere destul de dezvoltată, unde mă ocup de condițiile în care a luat naștere această operă, de unele aspecte ale formației povestitorului și de limba lui. Dau de asemenea o bibliografie completă, cel puțin în principiu, a edițiilor anterioare, a traducerilor care s-au făcut în diverse limbi străine și a stu- diilor de tot felul consacrate operei sau vieții acestui mare scriitor romîn. 3. Pregătesc pentru tipar partea a II-a a lucrării Nume de locuri romînești în R.P.R. Se va tipări împreună cu partea I, publicată încă de acum șapte ani, pentru ca cei care o vor consulta să aibă într-un singur volum întregul studiu. De altfel, partea I a fost scoasă într-un foarte mic număr de exemplare, deși chestiunile tratate interesează, cred eu, un public destul de larg, nu numai pe specialiști. 4. Am să reiau seria de note lexicologice, apărute în ,,Buletinul Philippide^ mai ales că în planul Institutului de lingvistică din București figurează Dicționarul general al limbii romîne, ai cărui redactori sper să găsească în aceste note lucruri apte de a-i ajuta la îmbogățirea docu- mentării și, uneori, chiar la explicarea unor fapte de natură semantică sau etimologică. Mai pot aminti ediția a II-a a Cronicii lui Neculce, a cărei tipărire urmează să înceapă în curînd, și cîteva articole, recenzii etc., destinate revistelor noastre de specialitate. LA CE LUCREAZĂ LINGVIȘTII ROMÎNI 59 Acad. AL. ROSETTI: Preocupările mele actuale se îndreaptă înspre lingvistica generală (structuralism,lingvistică matematică etc.), istoria limbii romîne, probleme de balcanistică, slavistică etc. La laboratorul de fonetică experimentală cercetez problema elemen- tului inițial al diftongilor romînești, ocluziunea consoanelor finale etc. Cercul de lingvistică matematică a inițiat o serie de cercetări sta- tistice privitoare la vocabularul limbii romîne. Dirijez lucrările pregătitoare ale noului Atlas lingvistic romîn, anchetele fonogramice ale limbii romîne etc. Studiez organizarea redactării tratatului de istorie a limbii romîne. Am sub tipar lucrările următoare : — la Editura științifică, lucrarea de mari proporții, scrisă în colabo- rare, Istoria limbii romîne literare, voi. I (pînă la 1830), precum și Istoria limbii romîne, voi. I : limba latină, ediție refăcută și mult adăugită, urmînd ca să predau editurii voi. II în cursul anului 1960. — în Olanda, o broșură asupra silabei. Acad. T. VIANU: 1. Sectorul de limbă literară și cercetări stilistice de la Institutul de lingvistică al Academiei R.P.R., sub conducerea subsemnatului, continuă lucrările la Dicționarul limbii lui Eminescu, la Bibliografia analitică și critică a limbii literare de la 17 MLpînă azi și pregătește volumul al IlI-lea din Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XlX-lea. în ce privește Dicționarul, lucrările au depășit prima fază, aceea a strîngerii materialului. încă în toamna acestui an vom trece la redactarea dicționa- rului pe baza celor 71 000 de fișe strînse. De asemenea, în ce privește Bibliografia, s-a încheiat o primă etapă. Am revizuit pentru tipar (urmînd să se publice în volumul al IlI-lea al Contribuțiilor) Bibliografia privind perioada 1780—1848. în prezent, colectivul lucrează la bibliografierea cărților și periodicelor din perioada 1848—1866. în cadrul ședințelor bilunare ale colectivului sînt luate în discuție lucrările efectuate în răstimpuri. 2. Alături de preocupările de istorie literară, de istorie literară com- parată și de filologie (pregătesc, printre altele, pentru Editura Academiei R.P.R., o ediție a Operelor lui Odobescu și am gata de tipar sau în lucru o serie de volume și de cercetări mai întinse de ordin istorico-literar), se înscriu preocupările privind domeniul limbii literare și al stilisticii. în acest sens, îmi propun să public în Limba romînă, revista Institutului, diferite studii și articole în domeniul stilisticii, în continuarea celor deja pu- blicate : Statistica lexicală și o problemă a vocabularului eminescian, precum și Cercetarea limbii literare și a stilului în perioada 1944—1959. De asemenea, intenționez să studiez arta literară a lui T. Arghezi, despre care am publicat de curînd un articol, care ar putea constitui nucleul unei cercetări viitoare. LA CE LUCREAZĂ LINGVIȘTII ROMÎNI Acad. E. PETROVICI: Preocuparea de seamă a mea este dirijarea editării Atlasului lingvistic romîn, partea a Il-a, din care au apărut pînă în prezent trei volume mari și două mici. Este aproape cartografiat un volum mare și se pregătește un volum mic, cu hărți colorate. Publicarea Atlasului lingvistic romîn va aduce o mare bogăție de material atît pentru dialectologia și istoria limbii romîne cît și pentru dialectologia și istoria limbilor slave, a maghiarei și a dialectului săsesc vorbit pe teritoriul țării noastre. Pe baza materialului oferit de noile volume ale ALJR II se vor putea stabili mai bine unitățile dialectale ale dacoromînei. De asemenea, conținînd mult fapte de etnografie, ALUII va putea fi folosit și de etnografi. într-un stadiu avansat (materialul este adunat) se află și lucrarea consacrată elementelor de origine sîrbo-croată din romînă, care își pro- pune să prezinte deosebirile dintre cuvintele de origine bulgară și cele de origine sîrbo-croată. Pînă acum elementele slave din dicționarele etimo- logice ale limbii romîne au fost de cele mai multe ori prezentate ca fiind în general de origine slavă sau slavă meridională, fără a se specifica dacă este vorba de împrumuturi din bulgară sau din sîrbo-croată. Foarte adesea în dicționare este dată indicația : din bulgară și sîrbă. Necesitatea de a delimita net aceste două elemente o simt mai ales cercetătorii istoriei limbii romîne și, în special, cei care vor un răspuns la problema formării limbii și a poporului romîn. Pentru istoria mai veche a limbii și a poporu- lui romîn e foarte important dacă elementele vechi slave din limba noastră sînt bulgărești ori sîrbești sau bulgărești și sîrbești. Elementele sîrbo-croate mai noi din limba romînă—și elementele sîrbo-croate sînt în general noi — vor arunca o lumină nouă asupra relațiilor etnice și cultu- rale dintre romînă și sîrbo-croată în părțile apusene ale teritoriului limbii romîne. Pe baza toponimiei de origine slavă de pe teritoriul țării noastre vom trasa izoglosele care au separat în trecut graiurile slave din țara noastră. Problema are importanță pentru istoria limbilor slave, pentru dialecto- logia istorică slavă, dar, în primul rînd, pentru istoria poporului romîn și a limbii romîne. Deoarece despre graiurile slave de pe teritoriul țării noastre s-au emis mai multe ipoteze, studiul acesta va permite istoricilor limbilor slave și dialectologilor slavi să urmărească și contactul, din trecut, dintre limbile slave răsăritene și cele apusene, astăzi întrerupt de domeniul romînesc. în ce privește istoria limbii romîne, izoglosele slave de pe terito- riul țării noastre, obținute cu ajutorul toponimicelor, ne vor putea da informații asupra locului unde contactul dintre romînă și slavă a fost mai intens, deci ne vor putea ajuta la stabilirea cu mai multă precizie a locului de formare a limbii romîne. în sfîrșit, în stadiu de proiect se află lucrarea consacrată fonologiei istorice a limbii romîne, în care nu se vor studia schimbările unui sunet în alt sunet, ci schimbările sistemului fonologie în cursul secolelor, felul cum a fost înlocuit un sistem mai vechi cu unul mai nou. Și această pro- blemă va da un răspuns cu privire la locul și modul formării limbii și a LA CE LUCREAZĂ LINGVIȘTII ROMÎNI 61 poporului romîn. Dacă vom observa că sistemul fonologie al limbii romîne comune a fost influențat de sistemul fonologie slav, vom stabili mai precis care sistem fonologie slav a influențat mai mult sistemul fonologie ro- mînesc : cel din apusul peninsulei balcanice sau cel din răsărit. Acad. AL. GRAUR: ' în momentul de față revizuiesc redactarea unei noi versiuni a lucră- rii mele Studii de lingvistică generală pe care în scurtă vreme o voi preda Editurii Academiei R.P.R; Ace^ versiune va avea aproximativ 500 de pagini și va fi aproape în întregime diferită de cea dintîi (care are 200 de pagini). Este o încercare de a trata problemele lingvisticii prin prisma materialismului dialectic și a materialismului istoric. în cursul verii urmează să pun la punct o Scurtă istorie a lingvisticii, în colaborare cu Lucia Wald, lector la Facultatea de filologie din București. Fiecare dintre noi a redactat cam jumătate din lucrare, care are la bază cursurile făcute de noi la facultate. Urmează să fie publicată de Editura științifică. Se adresează în primul rînd studenților. Viitoarea mea preocupare este o lucrare despre tendințele actuale ale limbii romîne. La aceasta socotesc să lucrez aproximativ doi ani. Cînd voi fi în oarecare măsură avansat în ce privește redactarea, am intenția să o ofer tot Editurii științifice. Această lucrare are scopul de a pune în lumină direcția în care evoluează astăzi limba noastră și de a propune măsu- rile de luat pentru a ajuta la accelerarea modificării ei în sensul progresului. Prof. D. MAC RE A : 1. Am sub tipar un volum intitulat Lingviști și filologi romîni., 2. Pregătesc un alt volum intitulat Probleme de lingvistică romînească Scorpan, Gr., Cuvinte care dispar, „amic”, SCL, I (1950), p. 244 — 256. SÎRBU, Ionel, Vocabular regional (Banat), CV, II (1950), nr. 1, p. 33. SÎRBU, Ionel, Vocabular regional-Severin, CV, II (1950), nr. 4, p. 41. STRENCOVEANU, Marin, Vocabular regional-Teleorman, CV, II (1950), nr. 3, p. 36; nr. 4, p. 45. BIBLIOGRAFIE 71 Stoica, Adam M., Vocabular regional-Timiș-Torontal, GV, II (1950), nr. 3, p. 36. Stoica, ADAM M., Vocabular reg io nai-Banat, CV, II (1950), nr. 5, p. 31. SzabO, Attila, Cercetări asupra graiului popular din Valea Crișului Negru, CV, II (1950), nr. 11-12, p. 28-29. ȘlNCULESCU, N. C., Vocabular regional-Vîlcea, CV, II (1950), nr. 2, p. 31. TĂMĂșoiU, Virgil, Vocabular regional-Hunedoara, CV, II (1950), nr. 11 — 12, p. 39. Tănase, Adrian, Vocabular regional, comuna Oglinzi, CV, II (1950), nr. 4, p. 40. Țopan, Grigore, Vocabular regional-Bihor, CV, II (1950), nr. 4, p. 35. URSU, N. A., Vocabular regional-Maramureș, CV, II (1950), nr. 4, p. 37 — 38. URSU, N. A., Vocabular regional-Vaslui, CV, II (1950), nr. 5, p. 32. Velea, Alex. A, Vocabular regional-Năsăud, CV, II (1950), nr. 4, p. 39—40. G. B., Vocabular regional-Sălaj, CV, II (1950), nr. 4, p. 40 — 41. 1951 AdISCĂLITEI, Vasile, Vocabular regional-Putna, CV, III (1951), nr. 2, p. 35. Anitei, Dumitru, Vocabular regional-Iași, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 46 — 47. Arvinte, V., Vocabular regional-Iași, CV, III (1951), nr. 6, p. 28. Avram, Andrei, Vocabular regional-Cluj, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 44 — 45. Andriescu, Al., Limba in opera lui Petru Dumitriu, IN 1951, nr. 5 — 6, p. 143 — 168. vBarbu, N. I., ,,Să”, semn distinctiv al subjonctivului in limba romînă, BȘt., 1951, nr. 1 — 2, p. 55-62. Băbeanu, Aurel Șt.,Vocabular regional-Vîlcea, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 47. ’Balu, Ion, Vocabular regional-Prahova, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 47, Bercea, Gh., Vocabular regional-Severin, CV, III (1951), nr. 6, p. 29. ’BODOR, Gh., Vocabular regional-Rodna, CV, III (1951), nr. 6, p. 28 — 29. BRATES. Emil, Vocabular regional- Bîrlad, CV, III (1951), nr. 5, p. 28. , .Bratu, Florea Gh., Vocabular regional-Teleorman, CV, III (1951), nr. 2, p. 35. < Bulgăr, Gh., Despre coordonatele disjunctive, în CV, III (1951), nr. 11, p. 23 — 26. vByck, J., Despre cîteva pronume personale din limba romînă, CV, III (1951), nr. 6, p. 20-23. 1 Byck, J., Derivație și sintaxă, SCL, II (1951), p. 125 — 129. ’Cazacu, B., însemnătatea studiului limbii romîne vechi, CV, III (1951), nr. 2, p. 12 — 16. Cazacu, Marin, Vocabular regional-Teleorman, CV, III (1951), nr. 6, p. 29 — 30. Chiritescu, Florin, Vocabular regional-Dolj, CV, III (1951), nr. 11, p. 37. Ciucă, Ana, Vocabular regional-Timișoara, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 47. Constantinescu, Daniel, Termeni din lăbăcărie, CV, III (1951), nr. 5, p. 23. ’ Copăceanu, Gheorghe, Vocabular regional-Severin, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 47. Coteanu, Ștefan, Vocabular regional-comuna Călugăreni reg. București, CV, III (1951), nr. 6, p. 30. Cretu, Teodor, Vocabular regional-Cluj, CV, III (1951), nr. 6, p. 27. •Crisan, Al., Vocabular regional-regiunea Mureș, CV, III (1951), nr. 2, p. 34 — 35. Dănilă, Leonida, Neiescu, Petre și Stan, Ionel, împotriva stîlcirii limbii, AL, 1951, nr. 9, p. 116-121. Dridifeanu, F., Vocabular regional-Hunedoara, CV, III (1951), nr. 3 — 4, p. 47. Dumitrascu, N. I., Vocabular regional-Dolj, CV, III (1951), nr. 9-10, p. 45. ;DumiTRESCU, Gh. N., Vocabular regional-Gorj, CV, III (1951), nr. 9 — 10. p. 45. 72 BIBLIOGRAFIE ' Giosu, ȘT. C., Graiul din nordul regiunii Botoșani, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 36 — 37. GlOSU, ȘTEFAN C., Vocabular regional-Botoșani, CV, III (1951), nr. 11, p. 37. tGraur, Al., „A fi” și „a avea”, BȘt., I (1951), nr. 1—2, p. 39 — 44. Graur, Al., Legile interne de dezvoltare ale limbii, CV, III (1951), nr. 2, p. 1 — 5. Graur, Al., Pentru o ortografie justă a limbii romîne, CV, 111(1951), nr. 7 — 8,.: p. 27-30. Graur, Al., Asupra proiectului de ortografie al acad. Em. Petrovici, CV, 111(1951), nr. 9 — 10, . p. 40. Graur, Al., Despre fondul principal lexical, CV, III (1951), nr. 12, p. 8 — 12. Graur, Al., Observații asupra întrebuințării timpurilor în romînește, SCL, II (1951), p. 137 — 143. Grigorescu, P., Vocabular regional-Gorj, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 45. * Iordan, IORGU, Ortografie și morfologie, CV, III (1951), nr. 11, p. 15 — 18. Iordan, IORGU, Cîteva observații asupra limbii unor opere literare, CV, III (1951), nr. 12,.. p. 23-28. Istrate, Gavrtl, Eminescu și limba populară, IN, 1951, nr. 1 — 2, p. 127 — 144. LAURENTIU, Tudor, M. Isakovski și A. Surkov în traducere romînească , AL, 1951, nr. 6 — 7,.. p. 162-170. t Leibovici, Finuta, Contradicțiile în limbă, CV, III (1951), nr. 12, p. 1—3. Marin, I. Z., Vocabular regional-Argeș, CV, III (1951), nr. 11, p. 36 — 38. Măruță, T. D., Vocabular regional-Gorj, CV, III (1951), nr. 2, p. 34. Moise, Nicolae, Vocabular regional-com. Buziaș, CV, III (1951), nr. 5, p. 28. Neagu, Gh. I., Vocabular regional-Teleorman, CV, III (1951), nr. 1, p. 35 — 37. Neiescu, Petre, v. Dănilă, Leonida, Neiescu, Petre și stan, Ionel. Nistea, Victor, Vocabular regional-Mureș, CV, III (1951), nr. 5, p. 25. Pantea, Gh., Vocabular regional-Arad, CV, III (1951), nr. 6, p. 27. Pletea, DEM. M., Vocabular regional-Argeș, CV, III (1951), nr. 5, p. 25. Petrovict, E., Legea staliniană a. dezvoltării inegale a elementelor limbii, CV, III (1951),. nr. 1, p. 8 — 12. PETROVICI, E., Cîteva observații la proiectul ortografic al profesorului Al. Graur, CV, III' (1951), nr. 9-10, p. 41-42. POPESCU, STELIAN D., Vocabular regional-Dolj, CV, III (1951), nr. 2, p. 34. Popescu, STELIAN D., Vocabular regional-Romanați, CV, III (1951), nr. 5, p. 26. POPESCU, STELIAN D., Vocabular regional-Dolj, CV, III (1951), nr. 9-10, p. 45. Popescu, Stelian D., Vocabular regional-Dolj, CV, III (1951), nr. 11, p. 37. Preda, Oprică, Termeni în legătură cu pescuitul pe Dunăre, CV, III (1951), nr. 9 —IO,. p. 43. RĂTOIU, Constantin I., Vocabular regional-Suceava, CV, III (1951), nr. 6, p. 29. Retezeanu, Elena-Ana, Vocabular regional-Turnu-Severin, CV, III (1951), nr. 2, p. 35 —36. Sadoveanu, M., Limba, creație a poporului, CV, III (1951), nr. 7 — 8, p. 7 — 10. \ Sadoveanu, Mihail, Ceva despre meșteșugul scrisului, F, 1951, nr. 24, p. 1 — 2. Sala, Marius, Vocabular regional-Bihor, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 44. Șerban, V., Vocabular regional-Gorj, CV, III (1951), nr. 2, p. 34. Stan, Ionel, v. Dănilă, Leonida, Neiescu, Petre și Stan Ionel. Stoica, Adam M., Vocabular regional-Timișoara, CV, III (1951), nr. 5, p. 27 — 28. Svoboda, Fbantisek, Vocabular regional-Cluj, CV, III (1951), nr. 6, p. 27. SzabO Atilla, Cercetări asupra graiului popular al ciangăilor din Moldova, CV, III (1951), nr. 2, p. 31-33. BIBLIOGRAFIE ȘTEFĂNESCU, GH. N., Vocabular regional-Vîlcea, CV, III (1951), nr. 1, p. 37. Teaha, Teofil, Vocabular regional-Bihor, CV, III (1951), nr. 3 — 4, p. 44 — 47. Todoran, ROMULUS, Note lexicologice, SC Șt. (Cluj), II (1951), nr. 1-2, p. 329-346. TOMOIOAGĂ, M., Vocabular regional-Baia Mare, CV, III (1951), nr. 3 — 4, p. 43 — 44. Totir, Haralambie D., Vocabular regional-Gorj, CV, III (1951), nr. 5, p. 25. Tudose, Anatol, Vocabular regional-Severin, CV, III (1951), nr. 5, p. 26 — 27. Tudose-Drochia, Anatol, Vocabular regional-Gorj, CV, III (1951), nr. 6, p. 27. Țopan, Grigore, Vocabular regional-Someș, CV, III (1951), nr. 3 — 4, p. 47. URSU, N. A., Vocabular regional-Bir Iad, CV, III (1951), nr. 1, p. 37. URSU, N. A., Vocabular regional-Iași, CV, III (1951), nr. 6, p. 27 — 28. URSU, NECULAI, Vocabular regional-Btrlad, CV, III (1951), nr. 9 — 10, p. 44. Vasiliu, Ion C., Vocabular regional-Vîlcea, CV, III (1951), nr. 2, p. 36. ViOREL, Remus, Vocabular regional-Hunedoara, CV, III (1951), nr. 6, p. 27. Zdrenghea, M., Limba romînă vorbită de sașii din Cilnic, SC Șt. (Cluj), II (1951), nr. 1 — p. 346 — 356. Zdrenghea, M., Pe marginea unei anchete dialectale, CV, III (1951), nr. 5, p. 20 — 21. 1952 Aburel, V., Iacob, ȘT., Zehan, Ecaterjna, Discuția asupra proiectului noii ortografii' a limbii romîne, C, 1952, nr. 33, p. 4. AdĂscălitei, V., în legătură cu cuvîntul „haiduc”, CV, IV (1952), nr. 2, p. 21 — 23. Ardeleanu, Gheorghe, Vocabular regional-Bihor, CV, IV (1952), nr. 4, p. 32. Balu, Ion, Vocabular regional-Prahova, CV, IV (1952), nr. 3, p. 42. Bercea, Gh., Vocabular regional-Severin, CV, IV (1952), nr. 3, p. 42. Brîncus, Gr., Vocabular regional-Gorj, CV, IV (1952), nr. 1. p. 34 — 36. CĂBULEA, Vasile, Vocabular regional-Cluj, CV, IV (1952), nr. 4, p. 32 — 34. Coteanu, I., Cuvîntul ca unitate lexicală, CV, IV (1952), nr. 3, p. 1 — 6. Cruceanu, Ion, Vocabular regional-Argeș, CV, IV (1952), nr. 2, p. 37. Feru, NiCULAE, Vocabular regional-Putna, CV, IV (1952), nr. 2, p. 38. Iacob, Șt., v. Aburel v., Iacob Șt.. Zehan, Ecaterina IORDAN, Iorgu, Observații asupra limbii lui Mihail Sadoveanu, SA, 1952, p. 42 — 52. Iordan, Iorgu, Nume de locuri romînești în Republica Populară Romînă, voi. I, [București],.. [1952], 301 p. JUGA-VÎRFUREANU, Gh., Vocabular regional-Arad, CV, IV (1952), nr. 3, p. 42. Lepra, Ion, Vocabular regional-Argeș, CV, IV (1952), nr. 2, p. 37 — 38. Marin, Ion Z., Vocabular regional-Argeș, CV, IV (1952), nr. 1, p. 34. MiHUT, Ioan, Vocabular regional-Arad, CV, IV (1952), nr. 2, p. 37. MOISIL, GR. C., Discuția în legătură cu Lexiconul Tehnic Romîn, C, 1952, nr. 49 p. 5. MUNTEANU, Ion, Vocabular regional-Gorj, CV, IV (1952), nr. 2, p. 38. «Nedioglu, Gh., Aspectul verbal, CV, IV (1952), nr. 4, p. 11 — 14. Nicolescu, Octav, Vocabular regional-Severin, CV, IV (1952), nr. 4, p. 34. Pentes, Ion, Vocabular regional-Gorj, CV, IV (1952), nr. 2, p. 38. Petrescu, Cezar, Mihail Sadoveanu, maestru al limbii literare, SA, 1952, p. 89 — 94. * Petrovici, Emil, Consoanele finale muiate și notarea lor în ortografia romînească, CV, IV (1952),. nr. 2, p. 25 — 29. Petrovici, E., Elementele slave din limba romînă—mărturie a legăturii istorice dintre poporul* nostru și poporul rus, LR, I (1952), nr. 1, p. 19 — 24. 74 BIBLIOGRAFIE 'PETRO VICI, E., Influența binefăcătoare a lingvisticii sovietice asupra lingvisticii din patria noastră, SGL, III (1952), p. 7-12. TETROVICI, E., Corelația de timbru a consoanelor rotunjite și nerotunjite tn limba romînă, SCL, III (1952), p. 127-185. Petrus, V. P., Comunitatea lingvistică slavă și limbile slave, CV, IV (1952), nr. 4, p. 6 — 10. 'RĂCEANU, G. M., Vocabular regional-Rodna, CV, IV (1952), nr. 4, p. 34. REVIGA, Gh., Adjective cu sufixul -at, CV, IV (1952), nr. 3, p. 31 — 32. Robea, Mihail M., Vocabular regional-Argeș, CV, IV (1952), nr. 2, p. 37. Sala, Marius, Fenomene de toponimie in comuna Vașcău, CV, IV (1952), nr. 2, p. 20. ’ Sala, Marius, Vocabular regional-Bihor, CV, IV (1952), nr. 4, p. 31 — 32. ■ SîRBU, Ionel, Vocabular regional-Timișoara, CV, IV (1952), nr. 4, p. 34. STOCA, Laura, Acordul articolului al, CV, IV (1952), nr. 4, p. 17 — 18. ȘOLERiu, I., Vocabular regional-Sibiu, CV, IV (1952), nr. 3, p. 42. Străut, Irimte, Vocabular regional-Hunedoara, CV, IV (1952), nr. 4, p. 34. 4 Tohăneanu, G., Limbă și stil individual artistic, CV, IV (1952), nr. 2, p. 4 — 8. "Ursu, Neculai Al., Vocabular regional-Mureș, CV, IV (1952), nr. 2, p. 38. o Vasiliu, E., Problema articolului și a funcțiilor sale în limba romînă, LR, I (1952), nr. 1, p. 32-36. ViANU, Tudor, Caragiale și limba realismului critic, CV, IV (1952), nr. 1, p. 5 — 8. Wald, Lucia, Clasele sociale și limba, CV, IV (1952), nr. 1, p. 1 — 4. ZEHAN, ECATERINA, V. ABUREL, V., lACOB, ȘT., ZEHAN, ECATERINA. + ¥ Dezbaterile privitoare la Dicționarul limbii romîne, SCL, III (1952), p. 7 — 8. 1953 .Asan, Finuta, [recenzie la] R. Zinder și M. I. Matusevici, Contribuții la istoria teoriei fonemului, HsBecTHH AKajțeMMM Hayn CCCP, nr. 1/1953, în LR, II (1953), nr. 3, p. 95 — 97. Breban, Vasile, Problemele elaborării dicționarului limbii romîne literare contemporane in lumina învățăturii lui I. V. Stalin despre limbă și a experienței lexicografici sovietice, LR, II (1953), nr. 4, p. 24-35. - ; Bulgăr, Gh., Mihail Sadoveanu și problemele limbii noastre literare, LR, II (1953), nr. 2, p. 35-46. Bulgăr, Gh., Despre analiza limbii și a stilului unei opere literare, LR, II (1953), nr. 4, p. 57-63. »Cazacu, B., Unele probleme ale studierii limbii literare în lumina ultimelor lucrări ale lingviștilor sovietici, LR, II (1953), nr. 4, p. 47-56. ■Cazacu, B., Termeni referitori la port și semnificația lor în cadrul relațiilor sociale, SCL, IV (1953), p. 99-137. ■Cherestesiu, V., Despre lexicologie și lexicografic în lumina învățăturii stalinisle despre limbă, LR, II (1953), nr. 2, p. 22-28. ‘Ciorănic, Ion, Despre articol, LR, II (1953), p. 82 — 87. ‘Covaci, Șt., Radnev, M., Unele probleme in legătură cu folosirea terminologiei științifice, C, 1953, nr. 34, p. 5. * DĂNESCU, S., Preocupările lui Kogălniceanu despre limbă, LR, II (1953), nr. 6, p. 29 — 36. DĂNILĂ, Nicolae, Consfătuire asupra problemelor de lexicografic la Institutul de lingvistică al Academiei de Științe a U.R.S.S., LR, II (1953), nr. 2, p. 88 — 93. Drimba. V., Contribuții la studiul morfologiei istorice romîne, SCL, IV (1953), p. 218 — 224. BIBLIOGRAFIE 75 Fischer, L, Notă de critică de text (Petronius, XLIV, 8), SCL, IV (1953), p. 225-227. -— Fischer, I. și Vasiliu, EM., Vorbirea directă și indirectă, LR, II (1953), nr. 4, p. 35 — 40. GRAUR, Al., Unele probleme ale vocabularelor profesionale, LR, II (1953), nr. 6, p. 23 — 28. GRAUR, Al., Contribuții la studiul raportului dintre forma și conținutul cuvintelor, SCL, IV (1953), p. 89-97. Ionascu, Al,, Despre structura cuvîntului, morfeme, procedee gramaticale, LR, II (1953), nr. 4, p. 75—81. lONESCU-SlSESTl, G., Cu privire la terminologia din domeniul agronomiei, C, 1953, nr. 41, p. 5. Lăzăreanu, B., Cu privire la vocabularul dialectal din epoca de dibuire a poeziei lui Coșbuc, ■ LR, II (1953), hr. 3, p. 33-35. .MACREA, DIMITRIE, [recenzie la] Problemele lingvisticii în lumina lucrărilor lui I. V. Stalin, [București], 1953, 414 p., în LR, II (1953), nr. 4, p. 91 — 94. * Macrea, D., Eminescu și problemele limbii noastre, LR, II (1953), nr. 5, p. 16 — 19. ^Macrea, D., Probleme de fonetică, [București], [1953], 104 p. Moise, I., Cuvinte de origine rusă în opera lui Ion Creangă, LR, II (1953), nr. 3, p. 49 — 51. NITULESCU, J., Probleme de terminologie științifică medicală, C, 1953, nr. 44, p.5. Pasca, Ștefan, în legătură cu „integrarea” limbilor și dialectelor, LR, II (1953), nr. 3, p. 84 — 91. PĂTRUT, I., Influențe maghiare în limba romînă, SCL, IV (1953), p. 213 — 220. Petrovici, E., Adjective slave în -j- ca toponimice pe teritoriul R.P. R., SCL,IV (1953), p. 63 — 87. * Petrovici, E., Limba lui Dimitrie Cantemir, LR, II (1953), nr. 6, p. 5 — 16. Poghirc, C„ Cu privire la aspectul verbal în limba romînă, LR, II (1953), nr. 6, p. 17 — 22. Profiri, N., Cu privire la discuția asupra Lexiconului Tehnic Romîn, C, 1953, nr. 9, p. 5. Radnev, m.. v. Covaci, Șt., radnev, m. Rădulet, Remus, Terminologia în Lexiconul Tehnic Romîn, C, 1953, nr. 50, p. 5. SĂNDULESCU, AL., Greșeli de limbă în revistele pentru copii, VR, 1953, nr. 5, p. 270 — 273. Seche, Luiza, [recenzie la] A. I. Efimov, Cîteva probleme ale dezvoltării limbii literare ruse din secolul al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, BonpoCbi HBbiKOBHaHHfl, nr. 4/1953, în LR, II (1953), nr. 6, p. 107 — 110. Seche, M., [recenzie Ia] B. A. Serebrenikov, Contribuții la problema legăturii dintre limbă și istoria societății, BonpoCbi HBMKOBHauMH, nr. 1/1953, în LR, II (1953), nr. 3, p. 93 - 95. Seche, M., Revista de pedagogie, nr. 2/1953, LR, II (1953), nr. 5, p. 63 — 67. Stati, S., [recenzie la] V. A. Zveghmțev, Istoria poporului și dezvoltarea limbii, PlHOCTpaH- Hbie H3MKH B niKOJie, nr. 3/1953, în LR, II (1953), nr. 6, p. 110-112. Șipoteanu, D., [recenzie la] B. A. Andrianov și I). E. Mihalci, Dicționarul romîno-rus, Moscova, 1953. în LR. II (1953), nr. 4, p. 94-98. Vasiliu, EMANUEL, Observații asupra flexiunii nominale în limba romînă, SCL, IV (1953), p. 137-146. Vasiliu, Em., [recenzie la] M. M. Guhman, împotriva idealismului și reacțiunii in lingvistica americană contemporană, HsBeCTna AKaffeMitn HayK CCCP, t. XI, 4, în LR, II (1953), nr. 2, p. 93-94. Vasiliu, EM., [recenzie la] O. S. Ahmanova, Glossematica lui Louis Hjelmslev ca manifestare a decadenței lingvisticii burgheze contemporane, BonpoCbi H3biK03HaHWH. nr. 3/1953, în LR, II (1953), nr. 5, p. 72-75. Vasiliu, Em., v. Fischer, I. și VAsiliu, em, * VlANU, T., Nicolae Bălcescu, artist al cuvîntului, LR, II (1953), nr. 1, p. 31 — 44. „ Vianu, Tudor, Aspecte ale limbii și stilului lui I. L. Caragiale, în Studii și conferințe cu prilejul centenarului I. L. Caragiale [București], [1953]. 76 BIBLIOGRAFIE D.S., Lucrări lingvistice romino-ruse in biblioteca Muzeului romîno-rus, LR, II (1953), nr. 3,~ p. 80-83. * * ¥ Dicționarul limbii romîne literare contemporane, SCL, IV (1953), p. 147 — 212. ♦ * * Mic dicționar ortografic [București], 1953, 170 p. 1954 Alexandre seu, Petre, Despre acordul predicatului cu subiectul, LR, III (1954), nr. 3, p. 22 — 26* Andriescu, AL, Numirea acțiunilor prin infinitive lungi substantivate în terminologia științifică' și tehnică, LR, III (1954), nr. 3, p. 83-90. Bulgăr, GH., Cîteva observații asupra limbii și stilului revistei ,/Ttnărul scriitor”, LR, III (1954), nr. 2, p. 40 — 44. Bulgăr, Gh., Eminescu despre problemele limbii literare, SCL, V (1954), p. 347 — 382. Byck, J., Noua ortografie și istoriei limbii romîne, LR, III (1954), nr. 6, p. 22 — 39. Byck, J., Vocabularul științific și tehnic în limba romînă din secolul al XVI I I-lea, SCL, V (1954)',. p. 31-43. Cazacu, B., Cîteva aspecte ale stilului din romanul ,,Desculț”, LR, III (1954), nr. 3, p. 36 —48. Cazacu-Slama, T., Principiul adaptării la context, SCL, V (1954), p. 201—240. CRETIA, P., Corespondența timpurilor, SCL, V (1954), p. 311 — 329. D1MITRESCU, FI., Observații asupra valorilor afective ale articolelor nehotărite in limba romînă, SCL>- V (1954), p. 93-97. Drasoveanu, D. D., Concesivă sau adversativă?, LR, III (1954), nr. 3, p. 91 — 95. Dumitrașcu, Pompiliu, Observații asupra limbii și stilului operei lui Ioan Pop-Reteganul, LR,. III (1954), nr. 5, p. 44. Fischer, L, Metoda comparativă istorică, LR, III (1954), p. 45 — 55. Fjscher, I., Unele probleme ale formării cuvintelor în limba romînă, SCL, V (1954), p. 293 — 307 Graur, Al., Genul neutru în romînește, LR, III (1954), nr. 1, p. 30 — 44. Graur, Al., Legile interne de dezvoltare a limbii, LR, III (1954), nr. 4, p. 71 — 78. Graur, Al., încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne [București], Editura* Academiei R.P.R., 1954, 221 p. Grigorescu, M., Atributul substantival în limba romînă, SCL, V (1954), p. 99 — 130. Grigorescu, Mioara, Principii gramaticale în ortografie, LR, III (1954), nr. 1, p. 45 — 50. Iancovici, Bruno, v. Ștefan, Puiu, Iancovici, Bruno. ILIESCU, M. și ȘUTEU, V., Dicționarul într-un volum al limbii romine literare contemporane, LR,, III (1954), nr. 1, p. 74-78. Iordan, Iorgu, Despre limba literară, SCL, V (1954), p. 151 — 165. IORDAN, Iorgu, Despre limba lui Neculce, SCL, V (1954), p. 337 — 347. Iordan, Iorgu, Despre unele aspecte ale problemei limbii literare, C, 1954, nr. 21, p. 3. Iordan, I., Limba romînă actuală, LR, III (1954), nr. 4, p. 31 — 44. IORDAN, L, Limba literară — Privire generală, LR, III (1954), nr. 6, p. 52 — 77. Iordan, Iorgu, Limba romînă contemporană. Manual pentru instituțiile de învățămînt superior [București], 1954, 775 p. * ISTRATE, G., Limba în poemul „Minerii din Maramureș” de Dan Deșliu, SC Șt. (Iași), V (1954),.. nr. 3-4, p. 489-528. KELEMEN, BEla, Dicționarul romi n-maghiar, St., 1954, nr. 2, p. 123 — 124. Macrea, D., Contribuție la studiul fondului principal de cuvinte al limbii romîne, SCL, V (1954)s nr. 1 — 2, p. 7 — 18. * Macrea, D., Gheorghe Șincai, LR, III (1954), nr. 2, p. 13-18. * Macrea, D., Opera lingvistică a lui B. P. Hasdeu, LR, III (1954), nr. 3, p. 5 — 22. BIBLIOGRAFIE 'Macrea, D., Despre originea și structura limbii romîne, LR, III (1954), nr. 4, p. 11 — 30. MACREA, D., Lingvistica rasă și sovietică despre limba romînă, LR, III (1954), nr. 6, p. 5 — 15. MlHALACHE, C. N., [recenzie la] Gramatica limbii romîne, în SB, nr. 4, 1954, p. 237 — 240. Mihăilâ, Gh., Observații asupra influenței ruse în vocabularul limbii romîne contemporane, LR, III (1954), nr. 3, p. 27-35. \Mihăilă, Gh., [recenzie la] P. S. Popov, Cuvîntul in lumina învățăturii marxiste despre legătura directă dintre limbă și gîndire, BeCTHHK MoCKOBCKoro yHHBepCKTeTa, nr. 4/1954, p. 69-84 în LR, III (1954), nr. 5, p. 87-89. Miletineanu, I., în legătură cu terminologia tehnică și științifică în standardele de stal, LR, 111(1954), nr. 3, p. 74-83. Moise, I., [recenzie la] V. V. Ivanov, Clasificarea genealogică a limbilor și noțiunea înrudirii dintre limbi, Editura Universității din Moscova, 1954, în LR, III (1954), nr. 6, p. 106-108. Ocheseanu, R. și Vasiliu, L., Despre valoarea verbală și adjectivală a participiului, LR, III (1954), nr. 6, p. 16-21. OlTĂ, I., [recenzie la] S. I. Ojegov, Dicționarul limbii ruse, ed. a III-a, 1953, în SCL, V (1954), p. 247-255. ONU, Lrviu, [recenzie la] Micul dicționar ortografic, în St., 1954, nr. 1, p. 105 — 111. 'ONU, L., Un moment important în studiul limbii romîne [recenzie la Gramatica limbii romîne], în St., 1954, nr. 6, p. 67 — 92. Pătrut, I., însemnătatea cunoașterii limbii slave vechi pentru limba romînă și limba rusă, LR, III (1954), nr. 2, p. 56-60. PETRESCU, Ana, Despre lexicul arhaic în romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, LR, 111(1954), nr. 6, p. 78 — 85. 'Petrovici, E., Etimologia toponimicelor Doftana, Dofteana, Doftăneț, Doftănița și a cuvîntului dohot, SCL, V (1954), p. 20-30. Petrovici, E., [recenzie la] Gramatica limbii romîne, în C, 1954, nr. 35 , p. 5, Petrovici, E., O particularitate a fonetismului maghiar oglindită în elementele maghiare ale limbii romîne, SC Șt. (Cluj), V (1954), nr. 3-4, p. 439-466. Petrovici, E., Unele probleme de dialectologie și geografie lingvistică, LR, III (1954), nr. 1, p. 10-18. Petrovici, E., Repartiția graiurilor dacoromîne pe baza Atlasului lingvistic romîn, LR, III (1954), nr. 5, p. 5—-17. Philippide, Al., Arta traducerii, TS, 1954, nr. 5, p. 60 — 67. Philippide, Al., Despre stricarea limbii, C, 1954, nr. 24, p. 4. Philippide, Al., Despre traducerile din poezia rusă și sovietică, VR, 1954, nr. 8, p. 212 — 217. .Rizescu, I., Unele contribuții la reconsiderarea operei lui H. Tiktin, SCL, V (1954), p. 409 — 430. Rosetti, Al., Cîteva probleme ale limbii primelor texte romînești, LR, III (1954), nr. 4,p. 59 — 63. Rosetti, Al., Fonetica și fonologia în lumina materialismului dialectic, SCL, V (1954), p. 55 — 62. Rosetti, Al., Cîteva probleme de fonetică a limbii romîne, SCL, V (1954), p. 433 — 442. ROSETTI, AL., Influența limbilor slave meridionale asupra limbii romîne (sec. al Vl-lea — al XH-lea) [București], 1954, 96 p. Sala, Marius, Anchete dialectale efectuate în anul 1954, LR, III (1954), nr. 6, p. 103 — 105. Seche, LUIZA, [recenzie la] O. Leska, Despre structuralism. Două concepții despre gramatică ale ■ Cercului lingvistic de la Praga, BonpoCbi H3MK03HaiiHH, nr. 5/1953, în LR, III (1954), nr. 1, p. 96-99. Seche, L. și Seche, M., Procedee grafice pentru realizarea comicului în opera satirică a lui I. L. Caragiale, LR, III (1954), nr. 4, p. 64 — 70. 78 BIBLIOGRAFIE SECHE, L. și SECHE, M., Despre aplicarea noii ortografii în publicațiile noastre, LR, III (1954),. nr. 6, p. 40 — 51. SiMONESCU, DAN, Limba și stilul operei lui Mihail Kogălniceanu, LR, III (1954), nr. 5, p. 34 — 43. 4 Stati, Sorin, Există propoziții cauzale coordonate?, LR, III (1954), nr. 6, p. 92 — 98. 4. STATI, SORIN, Verbe „reflexive” construite cu dativul, SCL, V (1954), p. 135 — 146. Ștefan, Puie, Iancovici, Bruno, Cu privire la terminologia în știința solului, C, 1954, nr. 1, p. 5. ȘUTEU, V., V. ILIESCU, M. și ȘUTEU, V. Teaha, T., Slavici și problemele limbii noastre, LR, III (1954), nr. 3, p. 49 — 59. TODORAN, R., Despre un fenomen fonetic romînesc dialectal: ă protonic trecut la a, SCL, V \ (1954), p. 63-86. VASILIU, A., [recenzie la] D. P. Gorski, și N. G. Komlov, Contribuții la problema raportului dintre logică și gramatică, Bonpocu $njioco$nn, nr. 5/1953, în LR, III (1954). nr. 4, p. 95-97. Vasiliu, EM., Din activitatea în domeniul gramaticii a lui H. Tiktin, LR, III (1954), nr. 1, p. 51-60. Vasiliu EM., O mutație analogică u > o sub accent, SCL, V (1954), p. 87 — 92. Vasiliu, EM., Accentuarea derivatelor cu două sufixe în limba romînă, SCL, V (1954), p. 333 — 335 Vasiliu, l., v. Ocheșeanu, R. și vasiliu l. VIANU, T., Observații asupra limbii și stilului lui Geo Bogza, LR, III (1954), nr. 2, p. 18 — 27. VIANU, T., Din problemele limbii literare romîne a secolului al XlX-lea, LR, III (1954), nr. 4, p. 45-58. VIANU, T., Epitetul eminescian, SCL, V (1954), p. 165-200. VRACIU, A., [recenzie la] B. V. Gornung, Problema înrudirii dintre limbi și formarea familiilor lingvistice, Studii, voi. II, Institutul de limbă și literatură al Academiei de științe a R.S.S. Letone, Editura Academiei de Științe a R.S.S. Letone, Riga, 1953, în LR, III (1954), nr. 6, p. 108-112. Wald, Lucia, Despre unele aspecte ale lingvisticii burgheze contemporane, SCL, V (1954), p. 383-408. Zdrenghea, M., Pentru un dicționar istoric al limbii romîne, LR, III (1954), nr. 3, p. 69 — 74.. ♦ * ♦ Afișe clujene, St., 1954, nr. 1, p. 126. ♦ * ♦ Concluzii la discuția despre limba operelor literare, C, 1954, nr. 30, p. 4. * * , Dicționarul limbii romîne contemporane, SCL, V (1954), p. 277—293. ♦ * M Dicționarul rus-romin elaborat de Institutul de lingvistică din București al Academiei R.P.R., LR, III (1954), nr. 1, p. 23-30. Gramatica limbii romîne. Voi. I: Vocabularul, fonetica și morfologia, 446 p., voi. al 11-lea: Sintaxa, 348 p. [București], 1954. 1955 Alexandrescu, Petre, Cîteva observații asupra sufixelor-ai or, și -or/~er, SCL, VI (1955) p. 79-81. Andriescu, AL., Expresia idiomatică în romanul „Răscoala” de Liviu Rebreanu, LR, IV (1955), nr. 4, p. 46 — 50. Andriescu, Al. și Macarevici, C., Fidelitatea în traducerea poetică, LR, IV (1955), nr. 5, p. 74 — 82. BIBLIOGRAFIE 79< ANDRIESCU, AL. și MACAREVICI c., Despre traducerea poetică. Faust în romînește, IL, 1955,- nr. 7, p. 84 — 96. Andriescu, Al., Observații asupra întrebuințării expresiei idiomatice în proza artistică, AI, L (1955), nr. 1-2, p. 139-153. Arvinte, V., Din terminologia exploatării forestiere și a plutăritului (grainer, german, neamț,, ștronț etc.), AI, I (1955), fasc. 1-2, p. 111-124. Asan, FlNUTA, Despre legătura dintre limbă și gîndire, LR, IV (1955), nr. 1, p. 51 — 60. ’ț Avram, Andrei, Asupra clasificării vocalelor romînești, SCL, VI (1955), p. 209 — 222. Barbu, N. L, O observație stilistică a lui Suetoniu, LL, I (1955), p. 7 — 11. Bărbulescu, Simion, Despre bogăția de nuanțe și sensuri, C, 1955, nr. 25, p. 5. Bărbulescu, Simion, Limba publicațiilor și „Dicționarul limbii romîne”, GL, 1955, nr. 36, p. 6» BELDESCU, G., Predicatul, LR, IV (1955), nr. 1, p. 65 — 72. Beneș, P., încrucișarea latino-slavă în forma infinitivului romînesc, SCL, VI (1955), p.255 —263. Boldan, Emil, Unele observații lingvistice, C, 1955, nr. 22, p. 5. BOLOCAN, GH., Conferința internațională a slaviștilor, LR, IV (1955), nr. 6, p. 74 — 76. Botez, Demostene, Muzele și... gramatica, TS, 1955, nr. 5, p. 90 — 91. BRÎNCUȘ, Gr., Cercetări asupra unui grai de tranziție, RUB, 1955, nr. 2 — 3, p. 197 — 255. BRÎNCUȘ, Gr., Un glosar juridic din 1815, LR, IV (1955), nr. 6, p. 25 — 32. Bujor, I. L, Genul substantivelor în limba romînă, LR, IV (1955), p. 51 — 64. Bulgăr, Gh., Cu privire la limba literară a lui Mihail Sadoveanu, SB, 1955, nr. 1* p. 171—280. Bulgăr, Gh,, Cercetări noi asupra limbii operei poetice a lui Eminescu, SB, 1955, nr. 3, p. 177-178. Bulgăr, gh,, Cuvinte despre arta literară și cultivarea limbii, LR, IV (1955), nr. 5, p. 31 — 36. Bulgăr, Gh., Despre contribuția lui C. Negruzzi la dezvoltarea limbii literare, LL, I (1955),. p. 46-60. Bulgăr, Gh., Eminescu despre problemele limbii literare, [București], 1955, 86 p. Canarache, Ana și Maneca, Constantin, în jurul problemei vocabularului științific și tehnic, LR, IV (1955), nr. 6, p. 16-25. Cazacu, B., Aspecte ale oralității stilului lui Mihail Sadoveanu, LR, IV (1955), nr. 5, p. 17—30^ CAzacu, B. și Rosetti, Al,, Probleme de fonetică în studiul limbii romîne literare din secolul al XlX-lea, LR, IV (1955), nr. 2, p. 29-38. [CĂLINESCU, G.] Problema limbii literare, SCILF, IV (1955), p. 574 — 580. CHIDUN, DR. A., în legătură cu limba unei publicații științifice, LR, IV (1955), nr. 1, p. 86 — 88. CIUCUREANU, Șt., Traduceri provensale din Alecsandri, SCȘt. (Iași), VI (1955), nr. 3 — 4,. — p. 211-227. Cosma, VlOREL, l'ermenii muzicali în Dicționar, C, 1955, nr. 31, p. 5. K Coteanu, L, Despre pluralul substantivelor neutre în romînește, LL, I (1955), p. 103 — 117. Coteanu, Ion, Dislocarea ca procedeu stilistic în poezia noastră contemporană, RUB, 1955^ nr. 2-3, p. 189-197. Coteanu, Ion, Există limbă literară nescrisă?, GL, 1955, nr. 47, p. 5. Dima, Alexandru, Cîteva procedee fundamentale ale limbii artistice, LR, IV (1955), nr. 2, p. 39 — 46' Dimitrescu, Florica, Eminescu și limba veche, RUB, 1955, nr. 2—3, p. 167 — 189. Dimitrescu, Florica, Observații asupra limbii personajelor lui C. Faca, LR, IV (1955), nr. 4^ p. 28-32. ^Dimitrescu, Fl., Procedee de afirmație în limba romînă, SCL, VI (1955), p. 265 — 286. Dumitrascu, Pompiliu, Despre limba și stilul operei lui I. Popovici-Bănățeanu, SB, 1955, nr. 3^ p. 162-168. • 80 BIBLIOGRAFIE •Gafitanu, D., [recenzie la] Gramatica limbii romîne, voi. I și II, [București], 1954, în AI, I (1955), nr. 1-2, p. 289-295. Graur, Al., o varietate de stil indirect în latinește, RUB, 1955, nr. 2 — 3, p. 341 — 347. Graur, Al., Observații asupra întrebuințării timpurilor în romînește, LL, I (1955), p. 134 — 141. Graur, Alexandru, Studii de lingvistică generală, [București], 1955, 187 p. • Grosu, Mitu, Arta scriitoricească a lui Antim Ivireanu, RUB, 1955, nr. 2 —3, p. 59 — 73. GUTU, V., Indicații de metodă în vederea studierii sintaxei limbii romîne literare din secolul al XlX-lea, LR, IV (1955), nr. 6, p. 33-50. IHarhoiu, Emilia, Analiza sintactică a frazei, LR, IV (1955), nr. 1, p. 89 — 90. Iacob, Șt., Despre unele reguli de folosire a virgulei, LR, IV (1955), nr. 4, p. 25 — 28. JLIESCU, M., [recenzie la] Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne, [București], 1954, în LR, IV (1955), nr. 2, p. 80 — 86. 'Ionascu, Al., Cu privire la clasificarea cuvintelor în părți de vorbire, LR, IV (1955), nr. 2^ p. 55 — 67. Iordan, Iorgu, [recenzie la] Gramatica limbii romîne, în C, 1955, nr. 7, p. 5. .Iordan, Iorgu, Dicționarul limbii romîne literare contemporane, C, 1955, nr. 20, p. 1. Iordan, Iorgu, Probletnele limbii literare. Pentru cultivarea limbii, GL, 1955, nr. 7, p. 1. Iordan, Iorgu, în legătură cu articolul lui Eusebiu Camilar, GL, 1955, nr. 12, p. 1. - Iordan, Iorgu, Pe marginea discuțiilor asupra limbii literare, GL, 1955, nr. 26, p. 1. Iordan, Iorgu, Limba „eroilor” lui I. L. Caragiale, [București], 1955, 56 p. .Istrate, G., Despre însemnătatea cercetărilor dialectale, SCL, VI (1955), p. 109 — 129. Istrate, G., Mihail Sadoveanu, maestru al limbii literare, SCL, VI (1955), p. 313 — 330. Ivascu, George, Dicționarul limbii romîne literare contemporane, GL, 1955, nr. 23, p. 1. Ivanescu, G., îndrumări în cercetarea morfologiei limbii literare romînești din secolul al XlX-lea, LR, IV (1955), nr. 1, p. 19-39. M ACARE VICI, C., V. ANDRIESCU, AL. și MACAREVICI, C. Macovescu, G., Necesitatea adoptării unei terminologii comune in știința despre literatură, RUB, 1955, nr. 2-3, p. 39-47. Macrea, D., Despre problema studiului limbii literare, C, 1955, nr. 19, p. 3. -Macrea, D., Opera lingvistică și filologică a lui Moise Gaster, LR, IV (1955), nr. 1, p. 5 — 19. Macrea D., Timotei Cipariu, LR, IV (1955), nr. 2, p, 5 — 13. Macrea, D., Despre problemele studiului limbii literare, LR, IV (1955), nr. 3, p. 17 — 39. Macrea, D., Opera de slavist a lui loan Bogdan, LR, IV (1955), nr. 4, p. 5 — 17. Macrea, D., Dicționarul limbii romîne literare contemporane, LL, I (1955), p. 171 — 173. Macrea, D., loan Bianu, LR, IV (1955), nr. 6, p. 5 — 16. Maneca, Constantin și Canarache Ana, v. Canarache, Ana și Maneca, C. Mărton, L, Cîteva aspecte ale influenței limbii romîne în lexicul graiului ceangău din Moldova, SCL, VI (1955), p. 331-341. $ Măruță, Toma, Ideea de superlativ în limba romînă, LL, I (1955), p. 188 — 212. Milicescu, EM. ST., Studiu asupra poeziei „Mitologicale” de M.Eminescu, LL, I (1955),p. 213—224, Munteanu, Șt., Un maestru al limbii poetice: G. Topîrceanu, LR, IV (1955), nr. 4, p. 33 — 45. f NEDIOGLU, G., Independența subiectului, LR, IV (1955), nr. 2, p. 13 — 22. Nedioglu, G., Propoziția verbală și propoziția nominală, LR, IV (1955), nr. 5, p. 59 — 73. NlCULESCU Al., Părerile lui Barbu Delavrancea despre limbă, SCL, VI (1955), nr. 1—2, p. 83 — 107. GNU, Liviu, Sînt sau sunt?, St., 1955, nr. 5, p. 121 — 126. ONU, Liviu, în legătură cu problemele limbii romîne literare, St., 1955, nr. 12, p. 107 — 111. ‘Pătrut, L, Legea silabelor deschise în limbile slave și urme ale ei în scrierea veche romînească, LR, IV (1955), nr. 4, p. 74-82. BIBLIOGRAFIE 81 i* Pătrut, I., Despre componența cuvintelor flexibile ale limbii romîne, LR,IV (1955), nr. 6 p. 65 — 71. PĂTRUT, I., Privire asupra foneticii graiului hatul dinValea Sucevei, SG Șt. (Cluj), VI (1955), nr. 1 — 2, p. 7 — 10. Petrovici, E., Contribuții la studiul fonemelor limbii romîne, SCL, VI (1955), p. 29 — 42. PETROVICI, E., Rimele romînești din punct de vedere fonologie, LL, I (1955), p. 273 — 282. Philippide, Al., Arta traducerii, GL, 1955, nr. 17, p. 3. Pop, Lucia, Probleme de limbă la cercul Kogălniceanu, SC Șt. (Iași), VI (1955), p. 63 — 73. POP, Lucia, Problemele lingvistice la Convorbiri literare, SC Șt. (Iași), VI (1955), p. 263 — 299. - Popa, V., Unele chestiuni gramaticale, C, 1955, nr. 25, p. 5. Praporgescu, Dimitrie, Vocabularul tehnico-științific este deficient, C, 1955, nr. 23, p. 5. Radu, V., Cu privire la unii termeni de zoologie, C, 1955, nr. 35, p. 5. Rădulet, REMUS, Dicționarul limbii romîne literare contemporane, C, 1955, nr. 21, p. 5. ROSETTI, Al., Concluzii fonologice la expunerea asupra diftongului ea, SCL, VI (1955), p. 25 — 28. Rosetti, Al., Despre consoanele palatalizate și consoanele muiate, SCL, VI (1955), p. 199 — 208, Rosetti, Al., Despre unele probleme ale limbii literare, GL, 1955, nr. 11, p. 1, nr. 13, p. 1, nr.14, p.l, nr. 16, p. 2, nr. 18, p. 1, nr. 20, p. 1, nr. 24, p. 1, nr. 27, p.l, nr. 28, p. 1, nr. 30, p. 1, nr. 34, p. 6, nr. 35, p. 1. Rosetti, Al., Un. savant suedez despre limba romînă —prof. Alf Lombard,GL,w Rosetti, Al., Studii lingvistice, [București], 1955, 84 p. Rosetti, Al., Pentru Justa interpretare a limbii textelor noastre vechi, LR, IV(1955),nr. l,p.6O —64. Rosetti, Al., Despre valoarea perfectului simplu, LR, IV (1955), nr. 4, p. 69 — 73. Rosetti, Al., Mihail Sadoveanu, artist al cuvîntului, LR, IV (1955), nr. 5, p. 7 — 9. Rcsetti, Al. și Cazacu, B., v. Cazacu, B. și Rosetti, Al. Sadoveanu, Mihail, Despre limba literară, AN. ACAD., V (1955), partea I, p. 47 —50; C, 1955, nr. 5, p. 3. Sadoveanu, Mihail, Limba povestirilor istorice, AN. ACAD., V (1955), partea I, p. 51 — 55; C, 1955, nr. 6, p. 3; LR, IV (1955), nr. 3, p. 5 — 16. Sala, M., Termenii pentru unchi după Atlasul lingvistic romîn, SCL. VI (1955), p. 133 — 153 Sala, Marius, Cîteva probleme de fonetică sintactică în „Texte dialectale'’ culese de Emil Petrovici, SCL, VI (1955), p. 223-238. Sala, M., Contribuții la cercetarea evoluției stilului iui Mihail Sadoveanu, LR, IV (1955), nr. 5, p. 37 — 47. SEIDEL, E., Problema modurilor în limba romînă, SC Șt. (Cluj), 1955, nr. 3 — 4, Stan, I., Despre unele probleme ale Dicționarului dialectal al limbii romîne, LR, IV (1955), nr. 4, p. 91-97. ... Stanciu, Ilie, Dicționarul limbii romîne literare contemporane, LR, IV (1955), nr. 3, p. 58 — 75 Stânciu, ilie, Din problemele elaborării Dicționarului limbii romîne literare, G, 1955, nr. 25, p. 5. Stati, Sorin, Contribuții la studiul definiției și clasificării propozițiilor, SCL, VI (1955), p. 289 — 309. .Stati, Sorin,, Elipsa, LR, IV (1955), nr. 2, p. 68 — 74. Stati, Sorin, Funcțiile virgulei și folosirea ei cu rol gramatical, LR, IV (1955), nr. 4,p. 17 — 24. Surjicov, V. S., [recenzie la] Un nou dicționar rus-romin [alcătuit de N. G. Corlăteanu și E. M. Russev], în LR, IV (1955), nr. 4. p. 94 — 100. . Șaroni, I. Șt., Tehnica nouă, LR, IV (1955), nr. 1, p. 83 — 86. Ștefan, N., O nouă parte a vorbirii în gramatica rusă și în gramatica romînă: categoria stării, SCL, VI (1955), p. 51 — 77. ȘUTEU, V., Activitatea Institutului de lingvistică din București in anul 195-1, SCL, VI (1955), p. 157 — 160. 3037 82 BIBLIOGRAFIE Teodorescu, N., Ceva despre termenii matematici. C, 1955, nr. 25, p. 5. Teodorescu, Ecaterysa, Gramatica lui lonEliade Rădulescu, AI, I (1955), nr. 1 — 2, p. 127 — 138.. Teodorescu, Ecaterina, [recenzie Ia] Iorgu Iordan, Limba romină contemporană, București, 1954, în AL I (1955), p. 285-289. Ursu, Despina, Probleme de limbă in revista „Rominia literară” din 1855. LR, IV (1955),. nr. 1, p. 40 — 50. Vasiliu, EM., Alternanțele fonologice din punctul de vedere al rectilinii, SCL, VI (1955), p. 43-50. Vasiliu, EM., Evoluția lat. ex- in limba romină, SCL, VI (1955), p. 239 — 251. Velichi, C., [recenzie la] Dicționarul limbii bulgare literare contemporane, în LR, IV (1955), nr. 6, p. 80-82. Vianu, Tudor, Ceva despre arta traducerii, GL, 1955, nr. 25, p. 1. Vianu, T., Cercetarea stilului, LR, IV (1955), nr. 3, p. 40 — 57. Vianu, T., Citeva observații despre limba și arta literară a lui M. Sadoveanu, LR, IV (1955),- nr. 5, p. 10 — 16. Vianu, tudor, Probleme de stil și artă literară, [București], 1955, 222 p. VRACIU, ARITON, [recenzie la] P. S. Kuznețov, Clasificarea morfologică a limbilor, Editura Universității din Moscova, 1954, în LR, IV (1955), nr. 1, p. 77 — 82. Zdrenghea, Mircea, Adjective determinative sau pronume (posesive, demonstrative, inte^ rogative — relative și nehotărîte)?, LR, IV (1955), nr. 4, p. 83 — 90. A. P., Mai multă exigență în stil. II., 1955, nr. 7, p. 117 — 118. I. D., Despre miinca anonimă, un dicționar de sinonime și o hartă literară a țării, VR, 1955, nr. 10, p. 255-256. L. O., Valoarea stilistică a articolului nehotărit, St., 1955, nr. 3, p. 120 — 122. Colectivul de Redactare a „Dicționarului limbii romîne literare contemporane,, în jurul criticii aduse „Dicționarului limbii romîne literare contemporane”, C, 1955, nr. 36, p. 5. * * * Cercetări experimentale asupra diftongilor rominești, I, ea, SCL, VI (1955), p. 7 — 24. + » Ceva despre stilul „distins”, VR, 1955, nr. 11, p. 252. * * * Probleme de lingvistică, în GL, 1955, nr. 25, p. 2. » * ♦ Noi cercetări experimentale asupra diftongului ea, SCL, VI (1955), p. 183 — 198. ♦ * ♦ Preocupări noi în cadrul revistelor de lingvistică (Despre limba literară), St., 1955,. nr. 3, p. 120-124. ♦ * * [recenzie la] AI. Rosetti, Studii lingvistice, în GL, 1955, nr. 31, p. 4. ¥ < Traduceri artistice din literaturile popoarelor U.R.S.S., VR, 1955, nr. 2, p. 5 — 21. Limbă și literatură , [București], 1955, 316 p. Dicționarul limbii romîne literare contemporane, voi. I, [București], 1955, XXVI + 626 p. Mic dicționar ortografic, ediția a Il-a, [București], 1955, 164 p. 1956 Andriescu, Al., Specificul artei argheziene tn proza satirică, IL, 1956, nr. 3, p. 81 — 95.. ANDRIESCU. Al., Platitudine și originalitate căutată, IL, 1956, nr. 9, p. 136 — 137. Andriescu, Al. și Macarevici, C., Macedonski, traducător din Faust, IL, 1956, nr. 9, p. 113-117. Andriescu, Al., Valoarea stilistică a expresiilor idiomatice, SC Șt. (Iași), VII (1956), fasc. 1,, p. 63-75. BIBLIOGRAFIE 83 Asan, Finuta și Vasiliu, Laura, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului in limba romînă, SG, 1 (1956), p. 97-113. Avram, Andrei, Despre recțiune in fonologie, SCL, VII (1956), p. 96. Avram, Mioara, [recenzie la] Alf Lombard, Le verbe roumain. Etude morphologique, Lund , 1955, voi. I-II, în SCL, VII (1956), p. 131-139. Avram, Mioara, [recenzie la] Alf Lombard, Le verbe roumain, în RL, I (1956), p. 139—145. Avram, Mioara, Despre corespondența dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție, SG, I (1956), p. 141-164. Bahner, Werner, Din istoria lingvisticii romanice, LR, V (1956), nr. 5, p. 13 — 23. Barbu, N. I., Observații asupra expresiei realității, posibilității și irealității în greacă și latină, LL, II (1956), p. 41-48. BĂNÂTEANU, V., Elementul -r mediopasiv în armeana clasică, MIP, 1956, p. 7 — 23. Brîncus, Gr., Limba poeziilor lui Barbu Paris Mumuleanu, CILL, I (1956), p. 7 — 2 2. BRÎNCUS, Gr., Părerile lui Gostache Negruzzi despre limbă, LR, V (1956), nr. 4, p. 19 — 34. Bulgăr, Gh., Gala Galaction și limba noastră artistică, LL, II (1956), p. 49 — 60. Bulgăr, Gh., Izolarea subordonatelor în proza artistică contemporană, SG, I (1956), p. 165 — 180. BULGĂR, Gh., Note și completări la un glosar de V. Alecsandri, LR, V (1956), nr. 3, p. 54 —63. Bulgăr, Gh., Particularități de limbă și stil în opera lui C. Bolliac, CILL, I (1956), p. 89 — 111. Byck, J., Despre limba noastră literară, GL, 1956, nr. 19, p. 2, nr. 21, p. 2, nr. 22, p. 4, nr. 23, p. 2, nr. 28, p. 2. Byck, .L, Samuil Micu-Kdein, 150 de ani de la moartea învățatului ardelean, GL, 1956, nr. 20, p. 2. Byck. .L, în legătură cu dezbaterile privitoare la limba literară, GL, 1956, nr. 24, p. 2. Byck, J., Academia și problemele literaturii, GL, 1956, nr. 27, p. 1 și 2. Byck, J., Despre stilul scriitorilor, GL, 1956, nr. 29, p. 2. BYCK, J., fn legătură cu baza limbii noastre literare, GL, 1956, nr. 31, p. 2. BYCK, .L, Lingvistica, filologia și istoria literară după 23 August, GL, 1956, nr. 34, p. 2. BYCK, J., Dicționarul limbii romîne, C, 1956, nr. 35, p. 1. Byck, J., O recenzie cum nu se cade, GL, 1956, nr. 36, p. 2 și 4. BYCK, J., Dr. Moses Gaster, GL, 1956, nr. 38, p. 1 și 4. Byck, J., Formarea limbii noastre literare, GL, 1956, nr. 42, p. 1 și 2. Cazacu, B., De la Șoimii la Nicoară Potcoavă, TS, 1956, nr. 11, p. 74 — 81. Cazacu, B., Despre procesul de diferențiere in graiul unei comune (Meria, reg. Hunedoara) 9 SCL, VII (1956), p. 245 — 266. Cazacu, B. și Fischer, L, Neologismele în scrierile lui Anton Pann, CILL, I (1956), p. 23 — 56. Cazacu, Tatiana, Le principe de l’adaptation au contexte, RL, I (1956), p. 79 — 118. Cioculescu, Șerban, La reeditarea lui Ion Codru Drăgușanu, GL, 1956, nr. 40, p. 1, nr. 41, p. 5, nr. 42, p. 5, nr. 43, p. 5. Cioculescu, Șerban, Limba literară a lui G. Sion, GL, 1956, nr. 56, p. 5. Coteanu, Ion, Creația lexicală în poezia noastră nouă, LL, II (1956), p. 89 — 108. Coteanu, L, Despre poziția articolului în limba romînă, SCL, VII (1956), p. 57 — 72. CRETIA, petru, Complementul intern, SG, I (1956), p. 115-120. Cuciureanu, ȘT., Reflexe eliadiste în poezia de început a lui Eminescu, SC Șt. (Iași), VII (1956), fasc. 1, p. 47-61. Cuciureanu, Șt., Limba traducerilor lui N. A. Pîcleanu, SC Șt. (Iași), VII (1956), fasc. 2, p. 25-34. 84 BIBLIOGRAFIE Dănilă, N., Contribuție la studiul concepției lui G. Ibrăileanu despre limba literară și problemele stilului, LR, V (1956), nr. 3, p. 25-33. DiMA, AL., Preocupările lui Al. Russo cu privire la problemele limbii literare, AI, II- (1956) nr. 1-2, p. 141-160. Dimitrescu, Florica, Componența locuțiunilor verbale în limba romînă, SG, I (1956), p. 37 — 56. Dimitrescu, FLORICA, Rolul locuțiunilor verbale in formarea cuvintelor, SCL, VII (1956), p. 37-51. Drasoveanu, D. D., [recenzie la] Gramatica limbii romine, voi. al II-Iea, Sintaxa, București, 1954, în SCL, VII (1956), p. 121-131. Dumbravă, Lucian, Observații asupra stilului lui Al. Sahia, ÎL, 1956, nr. 3, p. 109 — 114, Dumitrascu, Pompiliu, [recenzie la] Iorgu Iordan, Limba „eroilor” lui Caragiale, în St., 1956, nr. 5, p. 99. Dumitrascu, Pompiliu, [recenzie la] Al. Rosetti, Unele probleme ale limbii literare, în St., 1956, nr. 5, p. 99. Fischer, L, Note lexicologice (parc, targa), SCL, VII (1956), p. 279. Fischer, I., v., Cazvcu, b. și fischer, i. FlSCHMAN, G., Unele probleme ale lexicului și gramaticii in studiul textelor ruse de specia* litate, LR, V (1956), nr. 3, p. 64-70. Florea-Rariste, D., O reeditare neștiințifică a operei lui Cantemir, St., 1956, nr. 7, p. 84 — 89. Gafitanu, D., Concepția lingvistică a lui Al. Lambrior, AI, II (1956), nr. 1 — 2, p. 35 — 51. Georgescu, Alexandru, Unele probleme ale imperfectului, SG, I (1956), p. 83 — 95. * Graur, Al., Teoria și practica în studiul limbii literare, GL, 1956, nr. 22, p. 4. Graur, Al., Limba poeziei populare este neliterară, GL, 1956, nr. 35, p. 5. Graur, Al., Baza limbii noastre literare, GL, 1956, nr. 29, p. 5. * Graur, Al., Cum se studiază limba literară, C, 1956, nr. 48, p. 1 și 4. Graur, AL., „Dialectele” limbii romîne, LR, V (1956), nr. 4, p. 66 — 70. Graur, al., Note etimologice, SCL, VII (1956), p. 271-279. Graur, Alexandru, Pentru o sintaxă a propozițiilor principale, SG, I (1956), p. 121 — 139. Gutu, Valeria, Semiauxiliarele de mod, SG, 1 (1956), p. 57 — 81. Haseganu, I., [recenzie la] Acad. Al. Graur, Studii de lingvistică generală, [București], 1955, 187 p., în LR, V (1956), nr. 1, p. 96-98. Iacob, ȘT., Funcția semantică a genului, LR, V (1956), nr. 6, p. 22 — 34. Iliescu, Maria, Concurența dintre pronumele relative care și ce, SG, I (1956), p. 25 — 35. Iliescu, Maria, Evoluția semantică a cuvîntului latin uenalis, SCL, VII (1956), p. 281 — 284. IoaniteSCU, EUG., Locuțiunile, LR, V (1956), nr. 6, p. 48 — 54. Iordan, Iorgu, Cu privirela al VII Llea Congres de studii romanice, LR, V(1956), nr. 2, p.5 —8. ' Iordan, Iorgu, Cultivarea limbii, LR, V (1956), nr. 5, p. 5 — 12. Iordan, Iorgu, Despre studiul limbii literare, C, 1956, nr. 50, p. 1 și 4. Iordan, Iorgu, Iarăși despre limba literară, GL, 1956, nr. 33, p. 2. Iordan, Iorgu, Limba lui Creangă, CILL, I (1956), p. 137 — 170. Iordan, Iorgu, Limba romină contemporană, Editura Ministerului Învățămîntuhu, [București], 1956, 831 p. Iordan, IORGU, Scurt istoric al principalelor lucrări de gramatică romînească, LL, II (1956), ' p. 163-196. Istrate, G., Construcții pronominale pleonastice, AL II (1956), nr. 1 — 2, p. 395 — 398. Istrate, G., Ibrăileanu despre limba literară, ÎL, 1956, nr. 9, p. 104 — 113. Istrate, G., O problemă controversată : literarizarea, SC Șt. (Iași), VII (1956), fasc. 1, p. 1 — 46. IvăNESCU, G., Formarea terminologiei filozofice romînești moderne, CILL, I (1956), p. 171 —204. BIBLIOGRAFIE 85 IVĂNESCU, G., Limba poetică romînească, LL, II (1956), p. 197 — 224. IVĂNESCU, G., Problemele fundamentale ale limbii literare romînești, IL, 1956, nr. 1, p. 73 — 79. IVĂNESCU, G., Teorii eronate despre limba literară romînească, IL, 1956, nr. 10, p. 86 — 104. IVĂNESCU, G. și LEONTE, L., Fonetica și morfologia neologismelor romîne de origine lalină și romanică, SC ȘL (Iași), VII (1956), fasc. 2, p. 1 — 24. JACQUIER, Henri,. .. și Lexiconul tehnic romîn, St., 1956, nr. 6, p. 151 — 152. JACQUIER, HENRI, Liniomanie, St., 1956, nr. 7, p. 124. JACQUIER, Henri, Iarăși despre punctuație, St., 1956, nr. 9, p. 114 — 115. JACQUIER, Henri, Neologisme, St., 1956, nr. 10, p. 124 — 125. JACQUIER, HENRI,. Ortoepie, ortofonie, ortologie, St., 1956, nr. 10, p. 119 — 120. Leonte, Liviu, Aspecte de limbă și de stil în romanul ,,Un om intre oameni” de Camil Petrescu, IL, 1956, nr. 7, p. 111-124. Leonte, L., v. Ivănescu, G. și. Leonte, L. Levitchi, EM., Despre limba și stilul traducerilor din Nekrasov,L'R,N (1956), nr. 5, p. 47 — 68. Macarevici, C., v. Andriescu, Al., și Macarevici, C. Macrea, D., Atlasul lingvistic romîn, C, 1956, nr. 30, p. 4. Macrea, D., Despre dialectele limbii romîne, LR, V (1956), nr. 1, p. 5 — 24. Macrea, D., Gustau Weigand, LR, V (1956), nr. 2. p. 51 — 64. Macrea, D., Opera lingvistică a lui Sextil Pușcariu, LR, V (1956), nr. 6, p. 5 — 21. Macrea, D., Cîteva precizări în legătură cu problema dialectelor limbii romîne, LR, V (1956), nr. 4, p. 70 — 75. Macrea, D., Samuil Micu, LR, V (1956), nr. 3, p. 5 — 16. Macrea, D., Studiile lingvistice în Revista Universității „C. I. Parhon”, în C, 1956, nr. 39, p. 5. Maneca, CONSTANT, Cu privire la activitatea de unificare a terminologiei științifice și tehnice, LR, V (1956), nr. 3, p. 46-54. Maneca, C., [recenzie la] Studii de gramatică, voi. I, București, 1956, în LR, V (1956), nr. 4, p. 82 — 85. Marinovici, Rita, Observații în legătură cu întrebuințarea și valoarea numărului substantivelor în limba romînă și în limba maghiară, CL, I (1956), nr. 1—4, p. 41 — 64. Marinovici, Rita, Observații în legătură cu sensul general al substantivelor, LR, V (1956), nr. 6, p. 35 — 47. Munteanu, Romul, Cîteva observații despre arta analizei psihologice în proza lui Marin Preda ■ TS, 1956, nr. 9, p. 87-90. ! Nedioglu, Gh., Predicatul verbal, LR, V (1956), nr. 3, p. 34—45, nr. 4, p. 49 — 57, nr. 5, p. 23-36. NEIESCU, P., Contribuții la studiul variației de durată a fonemelor limbii romîne, CL, I (1956), nr. 1-4, p. 65-78. Neiescu, P., [recenzie la] S. P. Nikolaeva. și R. G. Piotrovski, Despre metoda dezlegării unor probleme în discuție privitoare la ortografia moldovenească, „învățătorul sovietic”, Chișinău, 1955, nr. 9, p. 42 — 46, în CL, I (1956), nr. 1 — 4, p. 172-176. Niculescu, Al., Evoluția frazei în stilul lui Barbu Delavrancea, LR, V (1956), nr. 4, p. 5 - 18. Niculescu, Alexandru, Observații asupra folosirii construcțiilor eliptice de predicat în stilul narativ al lui B. Delavrancea, SG, I (1956), p. 181 — 192. 86 BIBLIOGRAFIE NlCULESCU, Al., Problemele limbii literare In discuția Congresului al V111-lea de studii romanice (Observații marginale în lumina lucrărilor lingviștilor romîni), SCL, VII (1956), p. 295-307. NlCULESCU, AL., Structura frazei în stilul lui B. Delavrancea, CALL, I (195Q), p. 205 — 243. NlCULESCU, AL., Termeni romînești care denumesc noțiunea „copil nelegitim”, AUB, 1956,nr. 7, p. 37-45. OCHESEANU, Rodica și Șuteu, FLORA, Activitatea lingvistică din țara noastră în 1955, SCL, VI (1956), p. 99-113. ONU, Liviu, Eminescu și problemele limbii literare, St., 1956, nr. 3, p. 93 — 97. ONU, L., Un distins învățat suedez despre verbul romînesc, St., 1956, nr. 6, p. 139 — 142. ONU. Liviu, Un succes al istoriografiei și al filologiei noastre, St., 1956, nr. 8, p. 83 — 89. Papadopol, D., Raporturile dintre logică și gramatică, LL, II (1956), p. 265 — 284. Pasca, Șt., Contribuții la istoria începutului scrisului romînesc, CL, I (1956) , nr. 1 — 4, p. 79-90. Pasca, Șt., Activitatea lui Moses Gaster în domeniul lingvisticii și al filologiei romîne, CL, I, (1956), nr. 1-4, p. 103-117. PĂTRUT, I., Despre genul ,,neutru” în limba romînă, CL, I (1956), nr. 1—4, p. 29 — 40. PĂTRUT, L, Probleme de morfologie și ortografie în legătură cu i în limba romînă, CL, I (1956), nr. 1 — 4, p. 119 — 124. PĂTRUT, L, [recenzie la] Gramatica limbii romîne, voi. I, Vocabularul, fonetica și morfologia [București], 1954, în SCL, VII (1956), p. 115-129. PETROVICI, E., Corespondențele romînești ale grupurilor bulgare st și zd, în LL, II (1956), p. 285-292. PETROVICI, E., Echivalența morfologică a variantelor fonemelor vocalice romînești, CL, 1(1956), nr. 1—4, p. 11—27. Petrovici, E., Sistemul fonematic al limbii romîne, SCL, VII (1956), p. 7 — 20. Petrovici, E., Problema moștenirii din romanica comună a corelației palat ale a consoanelor tn limba romînă, SCL, VII (1956), p. 163-168. Petrovici, E., Variantele regionale ale fonemelor t', d', SCL, VII (1956), p. 269. PETROVICI, E., Influența slavă asupra sistemului fonemelor limbii romîne,[București], 1956, 39 p, Poalelungi, Gh., „Străinul” și unele probleme ale limbii literare, TS, 1956, nr. 5, p. 91 — 97. POALELUNGI, GH., Despre propozițiile impersonale în limba romînă, MIP, 1956, p. 45 — 81. Pop, Lucia, Preocupări lingvistice la revistele lui Hasdeu in perioada ieșeană, SCȘt. (Iași), VII (1956), fasc. 2, p. 51 - 64. RădăCEANU, Lotar, Cu privire la Dicționarul limbii romîne literare contemporane și la fondul principal de cuvinte al limbii romîne, LR, V (1956), nr. 4, p. 35 — 49. RlZESCU, I., O problemă de sintaxă istorică a limbii romîne în opera lui H. Tiktin. SCL, VII (1956), p. 75-89. Rosetti, Al., Despre cercetarea limbii literare, GL, 1956, nr. 50/p. 1. Rosetti, Al., Despre sistemul fonologie al limbii romîne, SCL, VII (1956), p. 21 — 26. Rosetti, Al., în jurul fonemului, SCL, VII (1956), p. 159-162. Rosetti, Al., Despre tratamentul lui k' latin in limba romînă, AUB, 1956, nr. 7, p. 33 — 35. Rosetti, Al., Despre unele probleme ale limbii literare, [București], 1956, 106 p. Rosetti, Al., Limba scrierilor lui Ion Heliade Rădulescu pînă la 1841, CILL, I (1956), p. 57-66. Rosetti, xĂL., Limba romînă în secolele al XIII-lea — al XVI-lea, [București], 1956, 242 p. BIBLIOGRAFIE 87 Rusu, Gr., Etimologia cuvîntului „cășiță”, GL, I (1956), nr. 1 — 4, p. 141 — 143. Sala, Marius, [recenzie la] Giovanni Alessio, Concordanze lessicali tra i dialetti rumeni e quelli calabresi (Estratto dagli Annali della Facolta di Lettere e filosofia, I, 1954, Editore Alfredo Cressati, Bari), în SCL, VII (1956), p. 311 — 314. SCRIDON, G., Coșbuc despre limba literară, LR, V (1956), nr. 1, p. 43 — 51. Seche, Luiza. și Seche, Mircea, Despre etimologie populară și contaminație, LR, V (1956), nr. 1, p. 25-36. : Seche, L. și Seche, M., Un procedeu de individualizare a personajelor in opera satirică a lui I. L. Caragiale, LR, V (1956), nr. 6, p. 60 — 70. Seche, Mircea, v. Seche, Luiza și Seche, Mircea. Seche, M., v. Seche, L. și Seche M. SevastoS, Mihail, Cum se stilizează unele traduceri, TS, 1956, nr. 5, p. 104 — 107. . SlMONESCU, Dan, Contribuția lui M. Kogălniceanu la dezvoltarea si îmbogățirea limbii literare, CILL, I (1956), p. 67-87. Stan, ELENA, Limba și stilul lui Rebreanu în romanul „Ion”, SB, 1956, nr. 3, p. 55 — 64. STATI, Sorin, Contribution ă l’etude de la definition et de la classification des propositions, RL, I (1956), p. 43-61. Șerdeanu, L., Numele de persoane în Țiganiada lui I. Budai-Deleanu, LR, V (1956), nr.l, p. 52-58. Ș iadbei, I., Alecsandri gramatic, LL, II (1956), p. 313 — 318. Șuteu, Flora, v. Ocheseanu, Rodica și Șuteu, Flora. Tamăs, Lajos, Cu privire la sistemul fonemelor limbii romîne, SCL, VII (1956), p. 171 —192. TODORAN, R., Cu privire la o problemă de lingvistică în discuție: limbă și dialect, CL, 1(1956), nr. 1-4, p. 91 - 102. TODORAN, R., Note morfologice, CL, I (1956), nr. 1—4, p. 125 — 136. 4 Tohăneanu, G. I., Analiza stilistică a textului literar, LR, V (1956), nr. 5, p. 37 — 46. Ursit, N. A., Părerile doctorului Vasilie Popp asupra ortografiei romînești cu litere latine SC Șt. (Iași), VII (1956), fasc. 2, p. 35-49. Vânt, Felicia, Probleme de limbă și gîndire la filozofii stoici, LL, II (1956), p. 319 — 332. Vasiliu, EM., Cîteva observații asupra sistemului fonologie al limbii romîne, SCL, VII (1956), p. 27 — 36. Vasiliu, Em., Din nou asupra alternanțelor fonologice în limba romînă, SCL, VII (1956), p. 96. Vasiliu, Laura, Observații asupra vocativului în limba romînă, SG, I (1956), p. 5 — 23. Vasiliu, Laura, v. Asan, finuta și Vasiliu, Laura. Vianu, T., Stilistica literară și lingvistica, LR, V (1956), nr. 2, p. 8 — 25. t Vianu, T., Contexte legate și nelegate din punctul de vedere stilistic, LR, V (1956), nr. 3, p. 16-24. < Vianu, Tudor, Observați i asupra limbii și stilului lui Al. I. Odobescu, CILL, I (1956), p. 213-236. Wald, Lucia, Progresul în limbă, AUB, 1956, nr. 7, p. 49 — 59. ■ Wittoch, ZdenIk, [recenzie la] Otto Duchâcek, O vzăjemnem vlivu tvaru a v^rnamu slov (Influ- ența reciprocă a formei și sensului cuvintelor), Statui pedagogiche nakladatelstvi par Ceskă akademie ved a umeni, Praga, 1953, în SCL, VII(1956), p. 149 -150. Za( OBUONET, A., Confruntarea procedeelor gramaticale ale limbilor rusă și romînă, AI, 11(1956), nr. 1—2, p. 53 — 66. -Zdkenghea. M., Articulat-nearticulaL CL, I (1956), nr. 1-4, p. 137 -140. 88 BIBLIOGRAFIE Zdrenghea, M., în legătură cu vocativul, LR, V (1956), nr. 6, p. 55 — 59. * Despre traduceri, St., 1956, nr. 1, p. 118 — 119. Dicționarul limbii romîne literare contemporane, C, nr. 17, p. 3. A. G., Din nou despre „trădarea traducătorului”, IL, 1956, nr. 1, p. 122 — 123. ’—"A. L., Fluxul neologic, St., 1956, nr. 9, p. 117—118. i.o., Despre limbajul, afișelor clujene, St., 1956, nr. 1, p. 119 — 120. Atlasul lingvistic romîn, serie nouă, voi. I, IV-{-274 p.-4-7 pl., idem, voi. II, VIII + 348 p. 4 7 pL [București], 1956. Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XlX-lea, voi. I [București], 1956, 244 p. Dicționarul limbii romîne literare contemporane, voi. II, [București], 1956, VI-f-813 p. Dicționar ortoepic, [București], 1956, 132 p. îndreptar de punctuație, [București], 1956, 102 p. Limbă și literatură, voi. II, [București], 1956. Limba romînă. Fonetică — Vocabular — Gramatică, [București], 1956, 278 p. Micul atlas lingvistic romîn. Serie nouă, [București], 26 p. 4-431 Lh. Studii de gramatică, I [București], (1956), 215 p. 1957 ' Andriescu, Al., Lexicul regional in proza actuală, IL, 1957, nr. 1, p. 88 — 96. ' ’ Andriescu, Al., Pentru cultivarea limbii literare, IL, 1957, nr. 2, p. 110—111. Andriescu, Al., Critica stilistică și gramatica, IL, 1957, nr. 4, p. 113—114. Andriescu, Al., Despre limbajul poetic contemporan, IL, 1957, nr. 8, p. 75 — 86. Andriescu, al., Sobrietatea stilistică și realismul lui Liviu Rebreanu,LL, 111(1957), p. 7 — 18.. / - Andriescu, Al., Contribuția marilor cronicari moldoveni și munteni la dezvoltarea limbii literare, SCȘt. (Iași), VIII (1957), 97-141. Arvinte, V., Terminologia exploatării lemnului și a plutăritului, SC Șt. (Iași), VIII (1957), nr. 1 p. 1-175-7 '' Asan, FinuTa, Atributul pronominal în dativ, SG, II (1957), p. 131 — 139. Avram, Andrei, Pe marginea unui glosar la opera lui Pavel Dan, LR, VI (1957), nr. 2, p. 89 — 92. Avram, Andrei, Les semi-voyelles roumaines au point de vue phonologique, Mâlanges Oslo, p. 71-79. Avram, Andrei, Constituirea corelației consonantice de timbru palatal tn limba romînă, SCL VIII (1957), p. 55 — 62. Avram, Mioara, Observații asupra coordonării, SG, II (1957), p. 151 — 159. ’ Barbu, N. I., însemnări pentru un studiu asupra stilului lui Ovidiu, [„Publius Ovidius Naso”, Ed. Acad. R.P.R., 1957, p. 192-210. BELDESCU, G., Contribuții la cunoașterea numelui predicativ, [București], 1957, 118 p. Berceanu, B. B., Observații și propuneri privind „Gramatica limbii romîne”. Sistemul pronu- melui personal și al pronumelor înrudite, LR, VI (1957), nr. 1, p. 19 — 35. Bociort, IGNAT, Scrisoare deschisă lui Victor Tulbure, SB, 1957, nr. 1, p. 64 — 75. * Bociort, Ignat, Din nou despre vechimea limbii romîne literare, SB, 1957, nr. 3, p. 64 — 71«. " Bbeban, V. și Stan, I., Regionalismele și limba literară, T, 1957, nr. 38, p. 3. BrîNCUS, Grigore, Sur la valeur du passe simple en roumain, Melanges Oslo, p. 159—173.. BULGĂR, GH., Scriitorii romîni despre limbă și stil, [București], 1957, 272 p. ' BULGĂR, GH., însemnări despre stilul lui Ovidiu, LR, VI (1957), nr. 6, p. 61 — 72. • Bulgăr, GH., Limba operelor noastre literare, TS, 1957, nr. 2, p. 100—101. BIBLIOGRAFIE 8^ BULGĂR, Gh., Noutate și claritate, TS, 1957, nr. 3, p. 77 — 79. BULGĂR, Gh., Aproximații și obscurități, TS, 1957, nr. 6, p. 93 — 95. Bulgăr, Gh., Cuvîntul tinerilor poeți, TS, 1957, nr. 11, p. 86 — 88. Bulgăr, Gh., 0 nouă traducere din Ovidiu^R, 1957, nr. 9, p. 182 — 186. byck, J., B. P. Hasdeu, GL, 1957, nr. 35, p. 1 și 4. BYCK, J., „Polemica” — cuvînt de rușine, GL, 1957, nr. 37, p. 5. BYCK, J., Dicționarul limbii romîne, GL, 1957, nr. 47, p. 1 și 4.. BYCK, J., Din istoria filologiei romîne, LR, VI (1957), nr. 1, p. 11 — 19. Capesius, B., Dialectul german „Landlerisch” din Transilvania, RFRG, I (1957), p. 157 —166O Carabulea, Elena, Unele observații asupra termenilor comparativului și superlativului relativ în limba romînă, SG, II (1957), p. 19 — 27. Caragiu, MATILDA, Sintaxa gerunziului romînesc, SG, II (1957), p. 61 — 89. Cazacu, B., Arta descriptivă a lui Mihail Sadoveanu, LL, III (1957), p. 19 — 26. Cazacu, B., Dicționarul ortoepic, C, 1957, nr. 31, p. 3. Cazacu, B., Despre valoarea stilistică a adjectivelor demonstrative în romanul „Nicoară Pot» coavă”, LR, VI (1957), nr. 2, p. 45-49. Cazacu, B., în legătură cu normele ortoepice ale limbii romîne literare, SCL, VIII (1957), p. 357-367. Cazacu, B., Despre reacția subiectului vorbitor față de faptul lingvistic, SCL, VIII (1957),. p. 453-464. CAZACU, B., Istoria limbii romîne literare și problemele studierii ei, VR, 1957, nr. 7, p. 136 — 144.. Cazacu, B., Sur la reaction du sujet, parlant par rapport au fait linguistique, Melanges Oslo,, p. 175-188. Cazacu, B., Sur le processus de differenciation dans le parter d’un village (Meria, Hunedoara), RL, II (1957), p. 81-103. Chiosa, Clara Georgeta, Cîteva observații în legătură cu analiza limbii și a stilului operei literare în școala medie, LR, VI (1957), nr. 2. p. 50 — 58. Ciobanu, Fulvia, Observații asupra prepozițiilor și locuțiunilor prepoziționale în limba romînă, SG, II (1957), p. 91-104. Cioculescu, Șerban, Franșois Villon în romînește, GL, 1957, nr. 9, p. 5. Cîmpeanu, E., Topică „obiectivă” cu valoare „subiectivă”, CL, II (1957), p. 219 — 238. CÎMPEANU,E., [recenzie la] Studii de gramatică, voi. 1,1956,în CL, II (1957),p. 316-319. Condeescu, N.N., [recenzie la] V.F. Sișmarev, Khuzu djin umeHun no ucmopuu (fipan- ipyacKoeo JtabiKa, 557 p. Cjioeapb cmapoefipaHyyaCKOSO satina, 274 pQ Editura Academiei de Științe a U.R.S.S., M. —L., 1955, în SCL, VIII (1957),. p. 113-115. CONDEESCU, N.N., Despre dispariția verbului «ouir», R.F.R.G, I (1957), p. 135 — 143. Coteanu, Ion, Despre evoluția declinării romînești, AUB, 1957, p. 9 — 15. Coteanu, L,  propos des langues mixtes (sur Tistro-roumain), Melanges Oslo, p. 129 — 148.. Coteanu, L, Note pe marginea cîtorva studii recente despre cuvînt, SCL, VIII (1957), nr. 2 p. 173-192. Coteanu, Ion, Cum dispare o limbă (islroromîna). Cu o prefață de acad. Al. Graur, [București],. 1957, 43 p. Cristea, Dorina, Substantivizarea frazelor și a expresiilor frazeologice în limba franceză con- temporană, AUB, 1957, p. 179-183. Cruceru, C., Propoziția exclamativă în proza lui LL. Caragiale, LR, VI (1957), nr. 1, p. 36 — 45. Diaconescu, Paula, Repetiția, procedeu artistic în poezia lui M. Eminescu, LL., III (1957)?. p. 27-48. ^0 BIBLIOGRAFIE DlACONESCU, Paula, Rolul elementului verbal in. componența predicatului nominal, SG, II (1957), p. 105-120. ^"Dimitrescu, Florica, Le concept de locution, Melanges Oslo, p. 269 — 291. Dimitrescu, Florica, Asupra caracterului impersonal și aspectio al locuțiunilor verbale, SCL, VIII (1957), p. 151-161. DlMlTRiu-PĂUSESTi, AL., Limba eroilor lui Caragiale, C, 1957, nr. 27, p. 3. , DlMlTRiu-PĂUSESTi, AL, Stil și limbă, C, 1957, nr. 37, p. 3. DlMlTRiu-PĂUSESTi, Al. Limbă și stil. Cititorii au cuvîntul, C, 1957, nr. 42, p. 2. Drimba, VLADIMIR, împrumuturi turcești în dialectele romînești sud-dunărene, SCL, VIII (1957), p. 225-237. Emilian, M., Ultimul Fausl în romînește, T., 1957, nr. 36, p. 3. Enescu, Radu, [recenzie la] T, Vianu, Problemele metaforei și alte studii de stilistică, Bucu- rești, 1957, în T, 1957, nr. 44, p. 2. /Fischer, I., Le sens du titre De rerum natura, Melanges Oslo. p. 17 — 21. Gabrea, Maria, Problema structurii frazei din punct de vedere gramatical și stilistic, LL, III (1957), p. 79-90. Gafitanu, D. și Vasiliu em.. Activitatea lingvistică in anul SCL. VIII (1957). p. 85-88. ‘Georgescu, Alexandru, Perfectul simplu in dialectul dacoromin. SG, II (1957), p. 29 — 52. Ghergariu, Leontin, Articularea substantivului după prepoziție in limba romînă, LL, III (1957), p. 91-114. Ghetie, L, Observații asupra limbii folosite in ,,Sportul popular", LR, VI (1957), nr. 4, p. 19-26. •Ghetie, Ion, Pe marginea volumului de „Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XlX-lea”, SCL, VIII (1957), p. 207-224. Gocla., N,, Observații și sugestii teoretice și metodice cu privire la diateza verbală în limba romînă, LR, VI (1957), nr. 5, p. 64-72. Graur, AL., Fondul principal al limbii romîne, București, 1957, 121 p. - -Graur, Al., Cum se studiază limba literară, LL, III (1957), p. 115 — 132. •Graur, AL., Note asupra structurii morfologice a cuvintelor, SG, II (1957), p. 3—18. GRAUR, Al., Caracterul obiectiv al faptelor de limbă, VR, 1957, nr. 4, p. 131 — 137. GRAUR Al., Discuții în Jurul genului neutru, VR, 1957, nr. 5, p. 147 — 150. “ GROSU, MiTU, Radu Popescu, considerații asupra artei literare, LL, III (1957), p. 133—146. - Grosu, Mitu, Un manuscris inedit al cronicarului Ion Neculce, AUB, 1957, p. 35 — 51. Gutu, Valeria, Propoziții relative, SG, II (1957), p. 161 — 172. Iacob, L., Note sintactice, LR, VI (1957), nr. 2, p. 34 — 44. Iacob, Șt., Determinare și individualizare, LR, VI (1957), nr. 3, p. 14 — 21. IAROVICI, Edith, Preocupări lingvistice în Anglia epocii lunimilor, RFRG, I (1957), p. 187 — 192. Ionascu, AL., Morfemul și structura morfologică a cuvîntului, SCL, VIII (1957), nr. 2, p. 133—151. Iordan, Iorgu, Limba eroilor lui I.L. Caragiale, [București], 1957, 48 p. Iordan, Iorgu,Limbaromînească în publicațiile Academiei R.P.R., LR, VI (1957), p.22 —33, Iordan, Iorgu, Cu privire la lexicul limbilor ibero-romanice, RFRG, I (1957), p. 93 — 105. - ISTRATE, G., Originea și dezvoltarea limbii romîne literare, SCȘt. (Iași), III, 1957, nr. 1—2, p. 77 — 96. Ivănescu, G., Le temps, Vaspect et la duree de raclion dans Ies langues indo-europeennes, Melanges Oslo, p. 23 — 61. BIBLIOGRAFIE 91 IvÂNESCU, G., Soarta neutrului latin clasic in latina populară și in limbile romanice, SCL. VIII (1957), p. 299-314. IVÂNESCU, G., Note etimologice, SCL, VIII (1957), p. 509 — 517. Jacquier, H., Modă, modern, modernism, St., 1957, nr. 1, p. 118 — 120. JACQUIER, Henri, Neologisme, T, 1957, nr. 2, p. 3. — Jacquier, Henri, Un „stil de limbă”: limbajul sportiv, T, 1957, nr. 5, p. 9. JACQUIER, HENRI, Stilul și stilistica, T, 1957, nr. 8, p. 8. Karakulakov, Vl., (Stalinabad, R.S.S. Tadjică), Ca privire la dialectele limbii romîne, LR> VI (1957), nr. 3, p. 96-97. Macrea, D., Activitatea lingvistică romînească din ultimii zece ani, SCL, VIII (1957), p. 401 — 415. Macrea, D., Lingvistica romînească între cele două războaie mondiale. Școala clujeană, CL, II (1957), p. 9-21. Macrea, D., Rolul lui Ovid Densusianu în dezvoltarea lingvisticii romînești, LR, VI (1957), nr. 2, p. 5 — 22. MACREA, D., Despre definirea cuvintelor în „Dicționarul limbii romîne literare contemporane”, LR. VI (1957), nr. 3, p. 5-22. Macrea, D., Lexicografia sovietică și influența ei asupra dezvoltării lexicografici noastre actuale, LR, VI (1957), nr. 6, p. 5-14. MACREA, D., Problema elaborării „Dicționarului general al limbii romîne”, LR, VI (1957), nr. 6, p. 73 — 78. Maneca, Constant, [recenzie la] Limba romină. Fonetică—Vocabular—Gramatică, în RFRG, 1 (1957), p. 199-201. Manoilescu, M., Despre funcțiunile numelui predicativ, LR, VI (1957), nr. 5, p. 33 — 41 MÂRGINEANU, M., Literatura și gramatica, LZ, 1957, nr. 1, p. 167 — 176. Mihăilă, GH., [recenzii la] Bonpocbi nsbiKOOHaHUSi. an. III, nr. 2, 1957,106 p., în LR, VI (1957), nr. 5, p. 89-91. MlTRAN, MlRCEA, [recenzie la] Studii de gramatică, voi. II, 1957, în LR, VI (1957), nr. 6, p. 90-93. MoiSE, I., Despre întrebuințarea genitivului și acuzativului după verbe cu negație în limba rusă, LR, VI (1957), nr. 1, p. 67-74. MUNTEANU, Ștefan, însemnări despre stilul lui G. Topîrceanu, LL, III (1957), p. 167 — 184. Naum, Teodor, Traducînd pe Ovidiu, T, 1957, nr. 32, p. 2 și 11. NETEA, V., Ideile despre limbă ale lui George Barițiu pînă la 1848, LR, VI (1957), nr. 5, p. 49 — 63. NICULESCU, AL. și ROCERIC, Al., Pronumele (tinsul în limba romînă, SCL, VIII (1957), p. 315-345. Niculescu, Al., [recenzie la] G. Rohlfs, Die lexicalische Differenzierung der romanischen Spra- chen. Versuch. einer romanischen Sprachgeographie, Miinchen, 1954, în SCL, VIII (1957), p. 115-123. OCHESEANU, R., Observații asupra folosirii articolului genitival în limba presei actuale, LR, VI (1957), nr. 4, p. 27-30. OTOBÎCU, C., [recenzie la] I. Pătruț, Fonetica graiului huțul din Valea Sucevei . . ., București, 1957, în LR, VI (1957). nr. 6, p. 102. Papadima, Ovidiu, Cîteva observații tn problema genurilor literare, LL, 111(1957), p. 215 — 236. Pătrut, L, Sur le genre menire» en roumain, Melanges Oslo, p. 291 — 301. PĂTRUT, L, Fonetica graiului huțul din Valea Sucevei, [București], 1957, 95 p. 92 BIBLIOGRAFIE PĂTRUT, L, Denominations multiples des villes slaves en roumain, LL, 111 (1957), p. 185 — 214.. PETROVICI, E., Probleme de fonologie, SCL, VIII (1957), p. 63 — 76. Petrovici, E., Interpenetration d’une phonologie slave et d’une morphologie romane, Melanges- Oslo, p. 81 — 89. Petrovici, Emil, Toponimice de origine slavă pe teritoriul R.P.R., CL, II (1957), p. 23 — 46... Poalelungi, Gh., Pe marginea poeziei, TS, 1957, nr. 5, p. 83 — 85. Poalelungi, Gh., Argou și trivialitate în proza contemporană, TS, 1957, nr. 8, p. 80 — 82. Popa, N.I., Costache Negruzzi, traducător, SCȘt. (Iași), VIII (1957), nr. 2, p. 209 — 237. RĂDULESCU, Maria, Numele predicativ circumstanțial, SG, II (1957), p. 121 — 129. Rădulescu, Maria, Atlasul dialectal bulgar, SCL, VIII (1957), p. 251 — 255. Roceric, Al., v. Niculescu, Al. și Roceric, Al. ROSETTI, AL., Limba scrierilor lui LL. Caragiale, GL, nr. 6, 1957, p. 5. ROSETTI, Al., La phonologie et Ies changements phonetiques, Melanges Oslo, p. 91—95. Rosetti, Al., Considerații asupra sistemului fonologie al limbii romîne literare, SCL, VIII (1957)? p. 43 — 48. Rosetti, Al., Despre genul neutru și genul personal în limba romînă, SCL,VIII (1957), p. 407 —415. Rosetti, Al., Introducere în fonetică, [București], 1957, 116 p. Russu, LL, Dispariția limbii și a populațiilor traco-dace, SCIV, VIII (1957), p. 253 — 266. RUSSU, LL, Studii ilirice I, SCL, VIII (1957), p. 27-42. RUSSU, LL, Etimologii trace. Nume de persoane și de locuri, SCL, VIII (1957), p. 161-172°- Sala, Marius, Din terminologia păstorească romînească, SCL, VIII (1957), p. 77 — 85. Sala, M., [recenzie la] Atlasul lingvistic romîn, serie nouă, voi. I, II (ALR II2); Micul atlas lingvistic romîn, serie nouă (ALRM II2), [București], 1956, în SCL, VIII (1957), p. 101-102. Sala, M., Note semantice, SCL, VIII (1957), p. 238 — 243. Sala, M., Asupra unei notații din ALR, SCL, VIII (1957), p. 369 — 370. Sala, Marius, Observații asupra limbii folosite în „Informația Bucureștiului”, LR, VI (1957)^. nr. 3, p. 38 — 44. SALA, Marius, Remarquessur la reaction des sujets enqu^tes pour l’Atlas linguistique roumain,. Melanges Oslo, p. 189 — 199. Sala, M., [recenzie la] Atlasul lingvistic romîn ; Micul atlas lingvistic romîn, în RL, II (1957),. p. 119-122. Scridon, Gavril, Coșbuc și problemele limbii, în voi. Gavril Scridon, Pagini despre Coșbuc București, 1957, p. 76 — 148. Seche, M., Regulamentul Organic și problemele limbii'romine literare, LR, VI (1957), nr. 6, p. 105. Slama-Cazacu, Tatiana, Relațiile dintre gindire și limbaj in ontogeneză (3—7 ani), [Bucureștip 1957, 510 p. Slama-Cazacu, Tatiana, Aspecte ale stilului vorbirii copilului, SCL, VIII (1957), p. 275 — 297.. Slave, Elena, Prezumtivul, SG, II (1957), p. 53-60. , Stan, Aurelia, Porecle și supranume din Valea Bistriței, LR, VI (1957), nr. 5, p. 42 — 48. ■Stan, L, v. Breban, V. și Stan, I. Stati, Sorin, Elementul regent în relația de subordonare, SCL, VIII (1957), p. 263 — 275. Statt, S., Sintagma și sistemul sintactic al limbii, SCL, VIII (1957), p. 431— 452. Stati, Sorin, Dependența semantică a propozițiilor și rolul lor sintactic, SG, II (1957)^ p. 141-149. Streinu, Vladimir, Dicționarul Eminescu, LR, VI (1957), nr. 6, p. 31 — 39. ȘlADBEi, I., Aires lexicales de la Romania orientale, RL, II (1957), p. 39 — 46. Șiadbei, I., Lexicograf ia romînă și istoria cuvintelor, LR, VI (1957), nr. 6, p. 14 — 31. BIBLIOGRAFIE Șiadbei, I., Sur V Clement latin de l’albanais, Melanges Oslo, p. 63 — 69. 'Șiadbei, I., Arii lexicale in Romania orientală, SGL, VIII (1957), p. 17-26. Șiadbei, I., Contribuții la studiul latinei orientale (I), SCL, VIII (1957), p. 467-491. ȘIADBEI, I., Proteza vocalică în limbile romanice, RFRG, I (1957), p. 145 — 155. ȘUTEU, FI., însemnări pe marginea anumitor construcții gerunziale, LR, VI (1957), nr. 5, p.15 —22. Teodorescu, Ecat., Matei I. Caragiale, un artist al contrastelor, SC, Șt. (Iași), VIII (1957), p. 143-151. TODORAN, ROMULUS, Pe marginea Micului dicționar ortografic, T. 1957, nr. 3, p. 6. TOHĂNEANU, G.I., Probleme de stil în romanul „Nicoară Potcoavă”, SB, 1957, nr. 4, p. 60. TOHĂNEANU, G.I., Sensul analizei stilului, SB, 1957, nr. 7, p. 65 — 69. • TOHĂNEANU, G.I., Despre limba și stilul unor poeți tineri (I), SB, 1957, nr. 9, p. 74 — 80. TOHĂNEANU, G.I., Observații asupra limbii și stilului unor poeți tineri (II), SB, 1957, nr.] 11, p. 76-80. ‘ TOHĂNEANU, G.I., Observații asupra limbii și stilului unor poeți tineri (III), SB, 1957, nr. 12, p. 71-76. TJNGUREANU-KLASTER, Grete, Problema formării limbii literare germane în Transilvania, AUB, 1957, p. 167-179. Vasiliu, Em. Une classification des consonnes roumaines d’apres le crităre de. la distribution, Melanges Oslo, p. 97 — 112. Vasiliu, Em., Asupra corelației de muiere a consoanelor în limba romînă, SCL, VIII (1957), p. 49-54. Vasiliu, Em. v. Gafitanu, D. și Vasiliu, em. Vasiliu, L., Unele probleme de topică în limba presei actuale, LR, VI (1957), nr. 1, p. 46 — 52. Vianu, Tudor, Problemele metaforei și alte studii de stilistică, [București], 1957, 261 p. - Vianu, Tudor, Dicționarul eminescian, GL, 1957, nr. 14, p. 1. .Zdrenghea, Mircea, Rumănisch-deutsche Sprachbeziehungen, Melanges Oslo, 149 — 158. Limba literară, St., 1957, nr. 2, p. 116 — 117. Dicționar invers, [București], 1957, 772 p. Dicționarul limbii romîne literare contemporane, voi. 1(1, VI -|- 804 p., idem, voi. IV, VI, 783 p. Limbă și literatură, [București], voi. III, 1957. Melanges linguistiques (publies â l’occasion du VIi(e Congres internațional des linguistes ă Oslo, du 5 au 9 aout 1957), [București], 1957, 303 p. ^Studii de gramatică, [București], voi. II, 1957, 191 p. 1958 .Andriescu, Al., Funcția stilistică a izolărilor livrești in limba vorbită. Omagiu Iordan, p. 29 — 33. ARVINTE, V., Un caz de bilingvism slavo-romîn. în legătură cu elementele romînești din graiul lipovenilor din Dumasca, SCL, IX (1958), nr. 1, p. 45 — 69. .Asan, FiNUTA, Categoriile substantivului, Omagiu Iordan, p. 41 — 45. Avram, andrei, Considerații fonologice asupra rimelor romînești, FD, I (1958), p. 9 —In. Avram. Andrei, Despre fonologia normei, Omagiu Iordan, p. 45 --52. Avram, Andrei, Semivocalele romînești din punct de vedere fonologie, SCL, IX (1958), p. 7—16 .Avram, ANDREI, [recenzie la] Emilio Alarcos Llorach, Fonologia espanola (ed. a Il-a, Madrid. 1954), în SCL, IX (1958), p. 430-433. 94 BIBLIOGRAFIE Avram, Andrei, Sur la phonologie de la norme, RL, III (1958), nr. 2, p. 225 — 235. Avram, M., BaMeuaHun o couuhchuu, RL, III (1958), nr. 1, p. 49 — 58. ... Avram, Mioara, Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba romînă, SCL, IX (1958), ! p. 315-333. ' Balogh, Edmund, Influențe lexicale romînești în graiul ceangăilor din Valea Ghimeșului, SCL, IX (1958), p. 379-390. BELDESCU, G., Coordonarea simplă, complexă și contextuală, LR, VII (1958), nr. 3, p. 19 — 38. Bogdan, Damian P., ^o6py^McaHCKa^ Hadnucb 943 zoda. IJajieozpacfjuuecKUu u jimzeuc- muuecKuu ouepK, RS, I (1958),p. 88 — 164. Bogdan, Damian P., ^onemuueKue oco6eH,Hocmu nsbiKa cjiaenHO-pyMbmcKux zpaMom XIV eeKa, RS, II (1958), p. 55 — 75. Bogdan, Damian P., Ion Bogdan. Activitatea științifică și didactică, RS, III (1958), p. 187 — 210. Bolocan, Gh., Cu privire la corelația de sonoritate în graiul bulgar din comuna Brănești, SCL, IX (1958), p. 491-495. BOLOCAN, Gh., [recenzie la] Eugen SeideJ, Elemente sintactice slave în limba romină, București? 1958, in LR, VII (1958), nr. 5, p. 77-82. Brăescu, Ion, Observații asupra abrevierii cuvintelor în limba franceză, RFRG, II (1958), nr. 1, p. 93-104. Brăescu, Ion, Observații asupra punctuației unor scriitori francezi contemporani, Omagiu Ior- dan, p. 103 — 111. " BRÎNCUS, Gr., Despre limba unei gazele romînești editate peste hotare, Omagiu Iordan, p. 113 — 118. * BUHOIU, ARISTIDE, Reportajul sportiv la radio, T, 1958, nr. 49, p. 12. ----BULGĂR, GHEORGHE, Despre lexicul vechi (de origine latină). Pe marginea unor glosare romînești uitate, Omagiu Iordan, p. 129 — 133. ’ Bulgăr, GHEORGHE, Despre limba și stilul primelor periodice romînești, CILL, II (1958), p. 75-113. * Bulgăr, GH., Lexicul limbii literare și jargonul la 1844, LR, VII (1958), nr. 1, p. 37 — 46. Bulgăr, Gh., Scriitorii tineri și limba operei lor. Titus Popovici : Setea, LR, VII (1958), nr. 4? p. 63 — 69. fi Bulgăr, GH., Despre sensurile lui adine in poezia lui Eminescu, LR, VII (1958), nr. 6, p. 51-58. Bulgăr, Gh., Tradiție și inovație in limba artistică a lui G. Galaction, Varlaam — Sadoveanu p. 431-450. Bulgăr,GH., Tudor Arghezi despre arta literară, L, 1958, nr. 10, p. 10 — 11. BYCK, J., Din istoria vocabularului romînesc, LR, VII (1958), nr. 5, p. 19 — 26. Byck, J., Procedee grafice în umorul lui I.L. Caragiale, GL, 1958, nr. 9, p. 7. Carabulea, Elena, Observații asupra sufixului fracționar -inie, Omagiu Iordan, p. 135 — 139.. Caragiu-Marioteanu, Matilda, Halire impersonal în aromînă și meglenoromînă, Omagiu Iordan, p. 139 — 145. X Cazacu, B., Despre cercetarea limbii și stilului scriitorilor, Omagiu Iordan, p. 145 — 153. x ^ Cazacu, B., Folclor și vorbire populară în stilul lui Mihail Sadoveanu, L, 1958, nr. 9, p. 8 — 9. \ Căplescu, Dina, Din istoria terminologiei aritmetice romînești, Omagiu Iordan, p. 155 — 157. 1 Chiosa, Clara Georgeta, Despre metodica analizei limbii și a stilului operei literare în școală LR, VII (1958), nr. 5, p. 64-72. CHIT1MIA, ION CONST., Genul personal in limbile polonă și romînă, RS, III (1958), p. 31-41. BIBLIOGRAFIE / 9& ' Ciobanu, Fulvia, Formații cărturărești în compunerea romînească. Omagiu Iordan, p. 161 — 16$). Ciobanu, Fulvia, Scrierea cuvintelor compuse, (București], 1958, 77 p. Ciocan, Rodica, „Pan Tadeusz” în traducere romînească, LR, VII (1958), nr. 3, p. 53 — 63. Cioculescu, Șerban, O nouă tălmăcire din Villon, T, 1958, nr. 32, p. 6 — 8. Cioculescu, Șerban, Despre stilul lui Dimitrie Cantemir, T, 1958, nr. 35, p. 1 și 7. Cioculescu, Șerban, Dimitrie Anghel prozatorul, GL, 1958, nr. 2, p. 3, 4. Cioculescu, Șerban, Gr. Alexandrescu intr-o ediție nouă, GL, 1958, nr. 12^p. 7. CIOCULESCU, șerban, Gr. Alexandrescu, „Opere”, GL, 1958, nr. 17, p. 2. Colectiv, sub CONDUCEREA acad. AL. GRAUR, Introducere în lingvistică, București, 1958,. 333 p. Condeescu, N. N., Manuscrisele pamfletului literar francez „Comedia academiștilor” (1638),. Omagiu Iordan, p. 183 — 193. Corlăteanu, N., Lexicul de origine slavă în povestea lui I. Creangă „Ivan Turbincă”, Omagiu Iordan, p. 201 — 211. Costăchel, Valeria, Oău^HOcmb mepMUHOjLoeuu „PyccKOu npaedbV'1 u pyMUHCKUX cpedue- eeKoebix naM^mHUKoe, RS, 1 (1958) p. 73 — 87. Coteanu, Ion, Ce este -ule de la vocativ?, Omagiu Iordan, p. 213 — 216. Coteanu, Ion, Contribuție la teoria articolului, SCL, IX (1958), p. 17 — 44. i Coteanu, Ion, Epocile de evoluție a limbii romîne, SCL, IX (1958), p. 151 — 158. Coteanu, Ion, Despre tehnica stilului lui M, Sadoveanu, Varlaam—Sadoveanu, p. 462 — 4795 ) Coteanu, Ion, Șz totuși istroromina este limbă, SCL, IX (1958), p. 391 — 393. Coteanu, Ion, Realitatea obiectivă a fondului principal lexical, SCL, IX (1958), p. 399 — 404. Coteanu, ION, K eonpocy o meopuu apmuKjin, RL, III (1958), nr. 1, p. 59 — 89. Cuciureanu, Șt., Construcții ipotetice in dialectele italiene meridionale, Omagiu Iordan, p. 217 — 221. Dănilă, N., Observații asupra derivării regresive în limba franceză, Omagiu Iordan, p. 221 — 229. Diaconu, Ion Gh., O completare sintactică, LR, VII (1958), nr. 2, p. 91 — 93. Dima, Al., Preocupările lui Al. Russo cu privire la problemele limbii literare, Varlaam — Sa do- veanu, p. 183 — 316. Dimitrescu, FLORICA, Locuțiunile verbale în limba romînă, [București], 1958, 233 p. DlMlTRESCU, Florica, Note asupra relațiilor dintre diminutive și augmentative in limba, romînă,. Omagiu Iordan, p. 241—252. Dimitrescu, Florica, Note lexicale și etimologice, SCL IX (1958), p. 265 — 267. Dragomirescu, gh. N. și Gabrea, Maria I., v. Gabrea, Maria i, și dragomirescu, Gh. N. Drimba, Vladimlr, Asupra unor termeni din argoul turcesc, Omagiu Iordan, p. 265 — 271. Drimba, Vladimlr, Influențe romînești in graiul maghiar din Valea Crișului Negru, FD, I (1958), p. 113-121. Dumitrascu, Pompiliu, Observații de limbă și stil in nuvelele lui I. Slavici, Varlaam - Sado- veanu, p. 293 — 310. DUMITRESCU—BUSULENGA, Zoe, însemnări pe marginea stilului lui Creangă, Varlaam — Sado- veanu, p. 264 — 292. Enescu, Radu, Elogiul limbii romîne, T, 1958, nr. 52, p. 2. Facon, N., „Chestiunea limbii” în revista II Conciliatore, Omagiu Iordan, p. 271 — 279. Fischer, I., Aspecte ale evoluției morfologiei romînești literare în variantele poeziilor lui Grigore' Alexandrescu, Omagiu Iordan, p. 281 — 291. FISCHER, I., [recenzie la] Al. Graur, Fondul principal al limbii romîne, București, 1957, 121 p.?. în SCL, IX (1958), p. 127-133. J96 BIBLIOGRAFIE ■Fischer, I., Cronica indo-europeană, SCL, IX (1958), p. 543 — 557; Fischer, I., Din nou despre fondul principal lexical, SCL, IX (1958), nr. 3, p. 405 — 410. Flora, Radu, Graiurile romînești din Banatul iugoslav, FD, I (1958), p. 123 — 141. * Florian, L, Pentru o limbă model în critica literară, SB, 1958, nr. 8, p. 48 — 52. 'Gabrea, Maria I. și Dragomirescu, Gh. N., Cîteva probleme de sintaxă pe marginea temei de gramatică dată la examenul de admitere în școala medie din sesiunea din iulie 1957, LR, VII (1958), nr. 3, p. 64-72. 'Gabrea, Maria I. și Dragomirescu, Gh. N. Ce fel de pronume sînt lui, ei și «jJ*?, LR, VII (1958), nr. 6, p. 20-23. 1 GAldi, L., Observații stilistice asupra poeziei ,,Mortua est”, LR, VII (1958), nr. 6, p. 40 — 50. GăLFFY, MOzes, Principii în cercetarea sistemului fonetic al dialectelor, Omagiu Iordan, p. 303-315. Georgescu, Al., Perfectul simplu în dialectul dacoromîn. Observații asupra răspîndirii geogra- fice a perfectului simplu în dacoromînă, Omagiu Iordan, p. 317 — 324. ‘ ‘Gerota, Gabriela, Versuri fără poezie, LR, VII (1958), nr. 3, p. 48 — 52. Ghergariu Leontin [recenzie la] Dicționar romîn-maghiar, în St., 1958, nr. 7, p. 98. • Ghetie, I., Aspecte stilistice ale verbului la N. Filimon, LR, VII (1958), nr. 1, p. 47 — 54. GHETIE, I., 1. Budai Deleanu, teoretician al limbii literare, LR, VII (1958), nr. 2, p. 23 — 38. GHETIE, ion, Prima gramatică romînească modernă, Omagiu Iordan, p. 333 — 345. GHITU, GALINA, Cercetări experimentale asupra consoanei muiate n' din limba romînă, FD, I (1958), p. 43-52. Giese, Wilhelm, Coadă. Bemerkunqen zu einer Atlas-Karte, Omagiu Iordan, p. 345 — 349. Graur, Al., Limbă, dialect și stat, VR, 1958, nr. 3, p. 98 — 103. Graur, Al., „ Limba* * scriitorului, VR , 1958, nr. 4, p. 209 — 214. Graur, .Al., Caracterul sistematic al limbii, VR, 1958, nr. 6, p. 96 — 102. Graur, Al., Unele caracteristici ale lingvisticii sovietice, VR, 1958, nr. 11, p. 112 — 119. Graur, Al., Șiruri de genitive, PN, 1958, nr. 2, p. 22. Graur, AL., Clișee, PN, 1958, nr. 3, p. 6. Graur, Al., Cuvinte rău înțelese, PN, 1958, nr. 10 — 11, p. 18. GRAUR, Al., Cu privire la ă > a în romînește, SCL, IX (1958), p. 263 — 264. Graur, Al., Vocala radicală față de vocala sufixului verbal în romînește, SCL, IX (1958), p. 309-314. Graur, Al., Școala neolingvistică, SCL, IX (1958), p. 457 — 470. Graur, Al., Cuvinte rău formate, LR, VII (1958), nr. 2, p. 1 — 4. Graur, Al., Observații asupra unor greșeli de traducere, LR, VII (1958), nr. 5, p. 11—18. ^Graur, AL., HeojiumeucmujieCKa:^ utKOjia, RL, III (1958), nr. 2, p. 121 — 134. Graur, Al. și un colectiv, Introducere în lingvistică, [București], 1958, 333 p. Gutu-Romalo, VALERIA, Unele valori ale articolului în limba romînă actuală,Omagiu Iordan, p. 365-371. .Hollinger, Rudolf, Die Deutsche U mgangssprache von Alt-Temeswar, Omagiu Iordan, p. 381—387. Hristea, Teodor, Elemente regionale în limba operei lui I. L. Caragiale, CILI., II (1958),. p. 191-229. Hristea, Th., Etimologii populare, SCL, IX (1958), p. 511 — 531. Hristea, Th., Omonimii realizate prin etimologii populare: carte și roată, LR, VII (1958), nr. 5, p. 56 — 64. Tacob, Lizeta, Precizări în legătură cu delimitarea subiectului in propoziție, LR, VII (1958), nr. 2, p. 46 —53. BIBLIOGRAFIE * 97 IACOB, ȘT., Coordonare, subordonare și logică, LR, VII (1958), nr. 5, p. 49 — 55. } Iliescu, Maria, Din istoria terminologiei fiscale romînești: -ărit, sufixul dărilor feudale, Omagiu | Iordan, p. 403—411. Iliescu, Maria, Lat. disculcius, SCL, IX (1958), p. 411. lONAȘCU, AL., „Categoria stării” din limba rusă și expresiile corespunzătoare din romînă, LR, VII (1958), nr. 6, p. 5-14. IONASCU, Al., Cu privire la problema „diftongării” lui e și o accentuați în poziția ă, e, Omagiu Iordan, p. 425 — 432. Ionescu, Florica, Limba și stilul lui Al. I. Odobescu în Pseudokineghetikos, Varlaam — Sadp- veanu, p. 236—263. Iordan, Iorgu, Limba „eroilor” lui Caragiale, Varlaam — Sadoveanu, p. 357—408. Iordan, Iorgu, Limba și stilul lui I. Neculce, Varlaam — Sadoveanu, p. 61 — 119. Iordan, Iorgu, Sprachgeographisches aus dem Gebiete der rumănischen Toponomastik, Contributions onomastiques, p. 7 — 32. IONESCU-NISCOV, Tr., Scurtă monografie toponimică : satul Grăfdana, RS, III (1958), p. 21 — 30. * Istrate, G., Părerile lui Coșbuc despre limba literară, Omagiu Iordan, p. 443—447. IvÂNESCU, G., Din sintaxa propozițiilor exclamative, Omagiu Iordan, p. 449 — 453. IvÂNESCU, G., Nașterea sufixului galoromanic -age, RFRG, II (1958), nr. 1, p. 49 — 71. IvÂNESCU, Gh., Origine pre-indo-europeenne des noms du Danube, Contributions onomastique, p. 125-139. IvÂNESCU, Gh., Ortografia și limba lui lancu Văcărescu din „Poezii alese” (București), 1830, CILL, II (1958), p. 55-74. IvÂNESCU, GH., Les plus anciennes influences de la românite balkanique sur les slaves: luna „lune”, lunatik „somnambule” etc., RS, I (1958), p. 44 — 51. Jacquier, Henri, O poetică a privirii, St., 1958, nr. 2, p. 118. Levitchi, Leon D., Morfologie sau morfologie sintactică în engleza contemporană, Omagiu Iordan, p. 501 — 509. Levitchi, Leon D., Repetiția gramatical-stilistică în piesele lui Shakespeare, RFRG, II (1958), p. 73 — 91. Macrea, D., [recenzie la] Atlasul lingvistic romîn, în St., 1958, nr. 7, p. 98. Makarov, V. V., [recenzie la] Tudor Vianu, Problemele metaforei și alte studii de stilistică, în SCL, IX (1958), p. 421-423. Maneca, Constant, Considerații cu privire la numele zilelor sqptămînii în limbile romanice, Omagiu Iordan, p. 547 — 555. Maneca, Constant, Contribuția specialiștilor sovietici tn domeniul lingvisticii romanice, LR, VII (1958), nr. 1, p. 66-78. Marcea, Pompiliu, Observații asupra originalității stilului fa romanul „Desculț”, SB, 1958, nr. 2, p. 60 — 65. Marioteanu-Caragiu, Matilda, Dakorumănischer Einfluss auf die Mundart einer aromunischen Familie aus der R.V.R., RL, II (1958), p. 91 —109.| Marioteanu-Caragiu, Matilda, Influența dacoromînă asupra graiului unei familii aromîne din R.P.R., FD, I (1958), p. 79-110. MĂRTON, Gyula, Perechi de cuvinte în graiul ceangău din Moldova, Omagiu Iordan, p.557—5^ Miclău, P., Contribuții la stabilirea fondului principal lexical al limbii franceze, Omagiu Iordan, p. 575-595. MICLĂU, P., [recenzie la] Marcel Cohen, Pour une sociologie du langage, Paris, 1956 ' VTT (1958), nr. 5, p. 83-85. 7. - c.3037. 98 BIBLIOGRAFIE MlHĂESCU, H., Scrisoarea lui Auxentius din Durostor, izvor pentru latinitatea balcanică, Omagiu Iordan, p. 607 — 611. Mihăilă, G., Haseanua podcmea u mepMUHU o6pau}eHUn caaesiHCKoeo npoucxooicdeHUfi e pyMbiHCKOM nabiKe, RS, I (1958), p. 52 — 62. Mihăilă, G.,Bonpocbi cocmaejiemdfi omUMOjiozuuecKOso cjioeapn cjtaenucKUx sauMcmeoeaHUu e pyMbiHCKOM MsbiKe, RS, II (1958), p. 115 — 131. Mihăilă, Gheorghe, Adjective de origine slavă în limba romînă, RS, III (1958), p.61 — 76, Mihăilă, G., Cîteva verbe romînești de origine slavă, Omagiu Iordan, p. 611 — 616. Mihăilă, G.; Aspecte din lingvistica sovietică, SCL, IX (1958), p. 109 — 125. Mihăilă, G., Problemele alcătuirii unui dicționar etimologic al împrumuturilor slave în limba romînă, SCL, IX (1958), p. 213-230. MIHĂILĂ, G., Unele probleme de semantică ale celor mai vechi împrumuturi sud-slave în limba romînă, SCL, IX (1958), p. 351-377. MIHĂILĂ, G., Problemele atlasului comun al limbilor slave, SCL, IX (1958), p. 537 — 541. MIHĂILĂ, G., [recenzie la] Eugen Seidel, Elemente sintactice slave în limba romînă, București, 1958, în SCL, IX.(1958), p. 571-576. MIHĂILĂ, G., [recenzie la ] R. A. Budagov, Bmtodbi no cuHmaKCucy pyMUucKoeo aabixa în LR, VII (1958), nr. 4, p. 99-104. MlTRAN, M., v. OTOBÎCU, C., și MITRAN, M. Nagy, Jeno, Contribuții la studiul influenței limbii romîne asupra lexicului graiului maghiar din comuna Sărata (raionul Bistrița), Omagiu Iordan, p. 617 — 625. Năsturel, P. S., Une reminiscence roumaine de la messe latine ă Vepoque de la liturgic slave, RS, I (1958), p. 198-209. NICOLAU, EDMONI), Cibernetica și lingvistica, SCL, IX (1958), p. 471 — 490. NlCOLESCU, A., Activitatea lingvistică în anul 1957, SCL, IX (1958), p. 103 — 108. NlCOLESCU, A., Activitatea lingvistică în primul trimestru al anului 1958, SCL, IX (1958), p. 269-272. NlCOLESCU, A., Activitatea lingvistică în al II-lea trimestru al anului 1958, SCL, IX(1958), p. 413-419. NlCOLESCU, A., Activitatea lingvistică în trimestrul al III-lea al cinului 1958, SCL, IX (1958), p. 557-562. NlCOLESCU, A., [recenzie la] Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba romînă, Bu- curești, 1958, în SCL, IX (1958), p. 578-582. NlCOLESCU, Aurel, Despre primele atestări ale termenului ,,limbă națională”, Omagiu Iordan, p. 627-631. NlCOLESCU, Aurel, Observații asupra neologismelor din ,,însemnare a călătoriei mele” ă lui Dinicu Golescu, CILL, II (1958), p. 5 — 53. NlCOLESCU, Aurel, [recenzie la] Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba romînă. București, 1958, în LR, VII (1958), nr. 5, p. 85 — 88. Nicolescu, Tătiana, Hewomopbie eonpocbi pyccKO-pyMbmcKux jiumepamypHbix censeu e XIX eeKe u e Hauajie XX eeKa, RS, II (1958), p. 199 — 234. ticulescu, Alexandru, Cercetări actuale asupra dialectelor romanice din Istria, RFRG, II (1958), p. 131-134. NlCULESCU, AL., Evoluția frazei în stilul lui B. Șt. Delavrancea, Varlaam-Sadoveanu’ p. 409-430. ĂL., Note asupra vocativului romînesc, SCL, IX (1958), p. 533 — 535. BIBLIOGRAFIE 99 Niculescu, Al., Observații asupra conjuncțiilor adversative fundamentale în limbile romanice. Omagiu Iordan, p. 633 — 639. Niculescu, Al. și Roceric, Al., Le pronom dînsul dans la langue roumaine, RL, III (1958), nr. 2, p. 165—196. Nită, Silvia, Le „doplnok" el son correspondant en roumain, RS, I (1958), p. 63 — 69. - Nită, Silvia, Predicatul circumstanțial, LR, VII (1958), nr. 4, p. 93 — 98. OCHESEANU, Rodica, Prefixul supra- in limba romînă, Omagiu Iordan, p. 639 — 645. Olteanu, P., Imperfectul în slava de la noi și traducerea lui în limba romînă, RS, III (1958), p. 43-60. Olteanu, Pândele, HeKomopbie eco^emocmu cjiaembCKoeo MbiKa T'paucujibeaHuu, RS, II (1958), p. 77-114. Olteanu, P., Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie du Nord et le Maramureș, ES, I (1958), p. 169-197. ONU, Liviu, Influențe interregionale in terminologia mineritului din Valea Jiului, FD, I (1958), p. 145-178. * ONU, Liviu, Observații cu privire la contribuția „Cazaniei lui Varlaam” la dezvoltarea limbii romîne literare, Varlaam-Sadoveanu, p. 35 — 60. •' ONU, Liviu, Unele probleme ale imperfectului romînesc, Omagiu Iordan, p. 645 — 660. OTOBÎCU, C., Unele observații cu privire la valoarea semantică a prefixului ne-, LR, VII (1958), nr. 4, p. 43 — 52. OtobÎcu, C. și MITRAN, M., Despre limbajul criticii literare, LR, VII (1958), nr. 3, p. 5 — 18. Panaitescu-Perpessicius, D., Alecsandri și limba literară, Varlaam-Sadoveanu, p. 217 — 235. Panaitescu, P. P., Les chroniques slaves de Moldavie au XVe siccle, RS, I (1958), p. 146 — 168. Panaitescu, P. P., Urme din vremea orinduirii feudale în vocabularul limbii romîne, SCL, IX (1958), p. 159-174, Pătrut, L, Influences slaves et magyares sur les parlers roumains, RS, 1 (1958), p. 31 — 43. Pătrut, I., Rostirea nouă, două etc., Omagiu Iordan, p. 661 — 665. Petrovici, Emil, Limba lui .Dimilne Cantemir, Varlaam-Sadoveanu, p. 120 — 138. PETROVICI, E., Sarcinile actuale ale dialectologilor din R.P.R., FD, I (1958), p. 207 — 210. Petrovici, E., Toponymes roumains d’origine slave presentant le groupe «voyelle + nasale» pour sl. comm., Conlributions onomastiques, p. 33 — 44. Petrovici, E., Cjia6aHO-E.ojL2apcKatt monoHUMUKana meppumopuu PyMbiHCKOuHapodHOu Pecny6jiuKU, RS, 1 (1958), p. 9 — 27. Petrovici, Emil, PIujieHu^ cumapMOHusMa 6 ucmopuuecKou cfioHemuKe pyMbiHCKoeo ^sbiKa — cn>edcineue cnaGano-pyMbiiLCKOu aabiKoeou uHmepfiepeHy'uu, RS, II (1958), p. 5-37. . Petrovici, E., Le nom propre «Laiotă» dans la toponymie roumaine, RS, III (1958), p. 13 — 20. PETROVICI, E. și Neiescu, P., Un fonem sau două foneme? în legătură cu fonemele conso- nantice diezate finale în limba romînă, FD, ( (1958), p. 53 — 58. Philippide, Al., Despre limba traducerilor, LR, VII (1958), nr. 2, p. 5 — 8. Poalelungi, Gh., Exempli gratia! ..., L, 1958, nr. 9, p. 16. POPESCU, I,, Pentru traduceri mai bune din limbile clasice, LR, VII (1958), nr. 2, p. 9 — 19. POPESCU, ION Apostol, în jurul unui „Evangheliar" din 1346, St., 1958, nr. 2, p. 106 — 108. POPESCU, MagdALENA, Observații asupra limbii din revista lașul literar, LR, VII (1958), nr. 4, p. 53 — 62. 100 BIBLIOGRAFIE Popescu, Magd alena, Sufixe productive și neproductive, SCL, IX (1958), p. 243 — 260. Rădulescu, Maria, Activitatea lingvistică tn R. P. Bulgaria în 1957 —1958, SCL, IX (1958), p. 563-569. -Rădulescu, Maria, Raporturi lingvistice romîno-bulgare, Ogmagiu Iordan, p. 715 — 720. Rădulescu, Maria, Tot despre numele predicativ circumstanțial, LR, VII (1958), nr. 6, p. 76-80. RlZESCU, I., Contribuții la studiul calcului lingvistic, [București], 1958, 53 p. Rizescu, L, Observații asupra complementului circumstanțial de măsură în limba romină. Omagiu Iordan, p. 729 — 733. Rizescu, I. și Solomon, V., [recenzie la] MbiiuJienue u îiswk sub redacția lui D. P. Gorski, Academia de Științe a U.R.S.S., Institutul de filozofie, Moscova, 1957, în LR, VII (1958), nr. 6, p. 90-92. Roceric, Al. și Niculescu, Al., v. Niculescu, Al, și Roceric, Al. Rosetti, Al., Asupra teoriei silabei, FD, I (1958), p. 59 — 62. ROSETTI, Al., Cu privire la datarea primelor traduceri romînești de cărți religioase, LR, VII (1958), nr. 2, p. 20-22. Rosetti, Al., Simțul limbii la Camil Petrescu, LR, VII (1958), nr. 6, p. 24 — 28. Rosetti, Al., Despre raportul dintre „Codicele Voronețean” și „Apostolul” diaconului Coresi, Omagiu Iordan, p. 745 — 751. < Rosetti, Al., Despre unele probleme ale limbii literare, GL, 1958, nr. 22, p. 1. / Rosetti, Al., Limba poeziilor lui Eminescu, Varlaam-Sadoveanu, p. 311 — 356. Rosetti, Al., Limbă sau dialect?, SCL, IX (1958), p. 101-102. Rosetti, Al., Considerații asupra „uniunii lingvistice” balcanice, SCL, IX (1958), p. 303 — 308. Rosetti, Al., Limbă sau dialect? (II), SCL, IX (1958), p. 395-397. Rosetti, Al., Slavo-romanica. Sur la constitution du sysUme vocalique du roumain, RS, I (1958), p. 27-30. ’ Rotariu, Ion, Moromeții, probleme de limbă și stil, T, 1958, nr. 12, p. 7 — 8. Rusu, Liviu, Eminescu în limba germană, T, 1958, nr. 23, p. 6 — 7. Sala, Marius, Du rapport entre Vâvolution des appellatifs et celle des toponymes, Contribu- tions onomastiques, p. 65 — 96. Sala, Marius, Un phenomene phonetique roumain resultant de Vințluence des parlers serbo- croates, RS, III (1958), p. 249-250. Sala, Marius, în legătură cu denumirea porumbului în limba romînă, FD, I (1958)^ p. 181 — 187. Sala, Marius, în legătură cu originea sufixului romînesc -șug, Omagiu Iordan, p. 763 —764. Sala, Marius, în legătură cu raportul dintre evoluția apelativelor și a toponimicelor, SCL, IX (1958), p. 337-348. Sala, M., în legătură cu denumirea mărului lui Adam în unele limbi romanice, SCL, IX (1958), p. 497-509. Sala, Marius, [recenzie la] Colloque de dialectologie romane tenu, en aurii 1956, ă la Faculte des Letlres de Strasbourg (Centre de Philologie romane), extras din Bulletin de la Faculte..., an. 35 (1957), nr. 5-6, în SCL, IX (1958), p. 281-285. Sala, Marius, [recenzie la] Enrique Saporta y Bej a, Refranero sefardi, Madrid-Barcelona, 1957, 344 p., în SCL, IX (1958), p. 585-587. SĂDEANU, Florența, Paralele lexicale între limba romînă și limbile ibero-romanice, Omagiu Iordan, p. 765 — 770. - SECHE, Luiza, Substantive sau adverbe?, LR, VII (1958), nr. 6, p. 15—19. BIBLIOGRAFIE 101 * SECHE, Mircea, Cîteva păreri despre limba literară în prima jumătate a secolului al XlX-lea (I), LR, VII (1958), nr. 2, p. 93-95. Seche, Mircea, Cîteva păreri despre limba romtnă literară in prima 'Jumătate a secolului al XlX-lea (II), LR, VII (1958), nr. 4, p. 106-109. Seche, Mircea, Despre numărul și productivitatea onomatopeelor in limba romînă, LR, VII (1958), nr. 6, p. 96. Seche, Mircea, [recenzie la] Dicționarul limbii romîne literare contemporane, St., 1958, nr. 5, p. 93 — 95. • Seche, L. și Seche, M., Creațiile lexicale personale la I. Budai-Deleanu, LR , VII (1958), nr. 3, p. 39 — 47. Seidel, Eugen, Elemente sintactice slave în limba romînă, [București],'1958, 191 p. SfîRLEA, Lidia, Observații asupra limbii și stilului „Țiganiadei” lui I. Budai-Deleanu, Varlaam-Sadoveanu, p. 139 — 182. v Simion, Eugen, Literatură și lingvistică, VR, 1958, nr. 12, p. 171 — 174. Slama-Cazacu, Tatiana, Considerații asupra diftongilor pe baza inversării experimentale (de către vorbitori) a cuvintelor, FD, I (1958), p. 63 — 72. Slama-Cazacu, Tatiana, Despre „cuvintele concrete” și „cuvintele abstracte”, Omagiu Iordan, p. 805-810. f" SOLOMON, V., v. Rizescu, I. și Solomon, VJ Stan, Aurelia, Contributions ă Vetude des prenoms masculins dans la Vallee de Sebeș (Alba), Contributions onomastiques, p. 55-64. Stati, Sorin, Problema diatezelor, LR, VII (1958), nr. 2, p. 39 — 45. Stati, Sorin, Valorile participiului, LR, VII (1958), nr. 5, p. 27 — 48. Stati, Sorin, Probleme de morfologie istorică greacă, SCL, IX (1958),. p. 199 — 212. STATI, Sorin, Remarks on the syntagmatic system of Rumanian, RL, III (1958), nr. 1, p. 31 — 48. Stati, Sorin, Probicmes de morphologie historique grecque, RL, III (1958), nr. 2, p. 237 — 247. Șerban, Elena, Observații asupra lexicului unor documente de la 1848, CILL, II (1958), p. 115-133. Șiadbei, I., Asupra raporturilor lingvistice medievale intre estul și vestul romanic, Omagiu Iordan, p. 837 — 841. Șiadbei, !., Contribuții la studiul latinei orientale (II), SCL, IX (1958), > p. 71 — 90; (III), SCL, IX (1958), p. 175-195. * :ȘTEFX$, L, z. in istoricul îermwlogiei literare în sec. al XlX-lea, CILL, II (1958), p. 135 — 166. Șuteu, Valeriu, Arhiva fonogramică a limbii romîne, FD, I (1958), p. 211 — 219. Șuteu, V., ^oHoepaMHbiiî apxue pyMbiHCKoeo nsbiKa, RL, II (1958), p. 249 — 258. Tamăs, LĂJOS. Cîteva etimologii de cuvinte dialectale, SCL, IX (1958), p. 93 — 100. Te AHA, Teofil, Cîteva particularități lexicale ale graiului de pe Valea Crișului Negru, FD, I (1958), p. 189-203. Teaha, Teofil, Din activitatea secției de fonetică și dialectologie în anul 1957, FD, I (1958), p. 223-224. Teaha, Teofil, Despre -ă final în graiul crișean, Omagiu Iordan, p. 855 — 859. * Tohăneanu, G. I., Culoare și simbol, SB, 1958, nr. 3, p. 50 — 55. Tohăneanu, G. I., Limba literară și ramificațiile limbii naționale (I), SB, 1958, nr. 5, p. 57-61. UrSU, N. A., Formarea terminologiei geografice, in limba romînă, Omagiu Iordan, p. 871 — 876. 102 BIBLIOGRAFIE VASCENCO, Victor, Influențe rusești in limba tipăriturilor lui Mihail Strilbițki, SCL, IX (1958), p. 231-242. Vasiliu, Em., Notă asupra neutralizării opozițiilor fonematice, FD, I (1958), p. 73 — 77. Vasiliu, Em., Observații asupra structurii silabei in limba romină, Omagiu Iordan,, p. 877 — 879. Vasiliu, L., Greșeli de limbă in Revista de pedagogie, LR, VII (1958), nr. 1, p. 55 — 65. Vasiliu, Laura, Observații asupra prefixului sub- în limba romînă, Omagiu Iordan, p. 881-889. * VEGA, I., Traducerea integrală a elegiilor lui Ovidiu în rominește, LR, VII (1958), nr. 2,. p. 78-81. Velichi, C., PyMbiHO-pyccKaa riOMOiqb, OKasaHHasi 6o^apaM OMUspupoeaeutuM 6 py- MbmcKue KHHMCecmoa ecjtedcmeue eouHbi 1828 — 1829, RS,II (1958), p. 261 — 272. VESCU, V., De Vinfluence roumaine sur la syntaxe du parter serbe du Banat, RS, I (1958), p. 63-70. Vescu, V., PyMUHCKoe ertuMHUe na cunmaKcuc cepâcKoeo duaueKtna e Baname RS. 1 (1958), p. 70 — 72., 7 Vianu, Tudor, Atitudinea stilistică, SL, 1958, nr. 6, p. 76 — 79. Vianu, Tudor, Stilistica literară și lingvistica, Varlaam—Sadoveanu, p. 5 — 34. Vianu, Tudor, Cîteva observații despre limba și arta literară a lui M. Sadoveanu, Varlaam — Sadoveanu, p. 451 — 461. Vianu, Tudor, Construcții retorice, parataxe și imagini succesive in poezie. Omagiu Iordan,, p. 889—893. t Vianu, T., Iorgu Iordan și stilistica, LR, VII (1958), nr. 5, p. 7 — 10. Vianu, Tudor, Expresia negației in poezia lui Eminescu, LR, VII (1958), nr. 6, p. 29 —39. Wald, Lucia, Cu privire la concepția lingvistică a lui M. Terentius Varro, Omagiu Iordan, p. 901-905. WriTOCH, Zdenek, Despre cuuinlul nisetru din limba romină, Omagiu Iordan, p. 915 — 925. Zdrenghea, M., Un vocativ regional, Omagiu Iordan, p. 939 — 940. r. i. d., Cercetări de limbă și literatură, St., 1958, nr. 5, p. 121 — 123. Activitatea în domeniul slavistica din Republica. Populară Romină în. perioada 1944—19-58, RS, III (1958), p. 3-9. Contributions onomastiques (publies ă l’occasion du VIe Congres internațional des Sciences . . onomastiques â Munich du 24 au 28aoutl958) [București], 1958, 184 p. + 2 pL \ Contribuții la istoria limbii romîne literare în secolul al XlX-lea [București], voi. II, 1958>- 284 p. < De la Varlaam la Sadoveanu [BueaTvf&j, J:.5.P.L.A., 1958, 479 p. Dicționarul limbii romine moderne [București], 1958, 962 p. Fonetică și dialectc^gie [București], I (1958), 247 p. -F 2 pl. f ^\agiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani [București], 1958, 947 p. + 5 pl. 1959 ALBIN, Jana, Sufixele dsm și -ist, SFC, I (1959), p. 123-131. ARVINTE, V.. Terminația de plural -auă, SCL, X (1959), nr. 2, p. 213. ASAN, Finuta, Derivarea cu sufixe și prefixe în Psaltirea Hurmuzaki, SFC, I (1959),, p. 203-212. Asan, F., Bulgăr Gh. și Căplescu, C., Proiect de transcriere a textelor cu caractere latine din secolul al XlX-lea, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 21-25. BIBLIOGRAFIE 103 BOLOCAN, gh., Despre traducerea aspectelor verbale din rusă în romînă (Considerații de ordin stilistic), LR, VIII (1959), nr. 1, p. 74-80. Bolocan, Gh., Conferința de lingvistică matematică, Leningrad, aprilie 1969, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 75-80. Bolocan, Gh. și MIHĂILĂ, Gh., [recenzie la] Romanoslavica (I, II, III), în SCL, X (1959), nr. 1, p. 127-137. Bulgăr, Gheorghe, Prefixul răs-în limba romină, în SFC, I (1959), p. 17 — 28. Bulgăr, Gh., Un dicționar al limbii lui Creangă, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 97 — 98. Bulgăr, Gh., Sinonimele în viitorul dicționar general al limbii romîne, LR, VIII (1959), nr. 2, p. 34 — 46. bulgăr, gh., stilul presei, PN, 1959, nr. 3-4, p. 23-25. Bulgăr, Gh., v. Asan, F., Bulgăr, Gh. și Câplescu, c. Byck, J., Dicționarul limbii romîne moderne, Scînteia, 1959, nr. 4475, p. 2. Byck, J., Origine de Tinfinitif bref en roumain, Recueil Lisbonne, p. 9 — 12. Byck, J., Sarcinile actuale ale filologiei romîne, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 17 — 20. Byck, J., Un nou dicționar al limbii romîne, Rotnînia liberă, 1959, nr. 4465, p. 2. Camariano, NESTOR, Despre „Dicționarul limbii romîne moderne”, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 91—96. Canarache, Ana, Observații asupra cîtorva verbe defective din cauza sensului lor, LR, VIII (1959), nr. 2, p. 56-58. •Canarache, Ana, Sufixele -iță, -ovă, -om, SFC, I (1959), p. 133-135. CARABULEA, ELENA, -ame și -țme în limba romînă, SFC, I (1959), p. 65 — 75. Cazacu, B., Autour d’une controverse linguistique: langue ou dialecte? (Le probleme de la clas- sification des idiomes romans parles au sud du Danube), Recueil Lisbonne, p. 13-30. Cazacu, B., în jurul unei controverse lingvistice: limbă sau dialect? (Problema clasificării idio- murilor romanice sud-dunărene), SCL, X (1959), nr. 1, p. 17 — 34. CAZACU, B., Lucrările celui de-al IX-lea Congres internațional de lingvistică romanică, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 73-75. CÂPLESCU, C., Pentru studierea vocabularului meseriilor, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 66 — 69. Câplescu, C., v. Asan, F., bulgăr, gh. și Câplescu, C. Ciobanu, ELENA, Observații asupra formării numelor de familie feminine de la masculin, SFC, 1 (1959), p. 137-143. Ciobanu, Fulvia, Remarques sur le mode de construction de la preposition pînă, Recueil Lisbonne, p. 31-40. Ciobanu, Fulvia, Sufixul adjectival -icesc, SFC, I (1959), p. 101 — 116. Cioculescu, Șerban, Limbă și actualitate, GL, 1959, nr. 14, p. 1 și 6. •Ciompec, Georgeta, Abateri de la normele limbii literare în revista „Scrisul bănățean”, PN, 1959, nr. 1, p. 29-31. Ciompec, Georgeta, Sufixul -aj, SFC, I (1959), p. 51 — 64. CORLĂTEANU, N., Problema studierii substantivelor din „Poveștile” lui I. Creangă, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 59 — 63. I C [OTEANU], I.. Pentru studierea stilurilor limbii noastre literare, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 69 — 73. COTEANU, I., Criteriile de stabilire a dialectelor limbii romîne, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 7-15. COTEANU, L, Cuvinte noi și cuvinte vechi (note de cultivare a limbii), LR, VIII (1959), nr. 2, p. 76 — 79. 104 BIBLIOGRAFIE COTEANU, L, [recenzii la] Mozes Gâlffy, Principii în cercetarea sistemului fonetic al dialectelor Omagiu lui Iorgu Iordan, 1958, p. 303 — 315; R. Udler, Principiile elaborării Atlasului lingvistic moldovenesc și importanța lui. Limba și literatura moldove- nească, I (1958), nr. 1, p. 35 —41; I. Pătruț, Influences slaves et magyares sur Ies parlers roumains, Romanoslavica, 1958, p. 31 — 42, și I. Pătruț, Rostirea nouăy două, Omagiu lui Iorgu Iordan, p. 661 — 665, în LR, VIII (1959), nr. 2, p. 104 — 109. COTEANU, I., Note de cultivare a limbii, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 47 — 53. DĂNILĂ, N., Sur la vitalite de la derivation en frangais et en roumain, Recueil Lisbonne, p. 51 — 60.. DiACONESCU, Paula, Exprimarea complementului de agent în limba romînă, LR, VIII (1959), nr. 2, p. 3 — 17. DlACONU, ION G., Există pronume relative compuse în^ limba romînă?, LR, VIII (1959), nr. 2,. p. 23-30. DlMA, Al., Termenii de teoria literaturii în „Dicționarul limbii romîne moderne”, GL, 1959,. nr. 12, p. 3. Dimitrescu, Fl., Note asupra sistemului deicticelor romînești, SCL, X (1959), nr. 1, p. 55 — 61. Dimitrescu, Florica, Observations sur le systeme des deictiques de la langue roumaine, Recueil Lisbonne, p. 291 — 297. DRIMBA, Vladimir, Contribuții lexicologice, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 26 — 33. Dumitrascu, Pompiliu, Probleme de stilistică și istorie literară, T, 1959, nr. 11, p. 10. Facon, NlNA, Concetti progressivi nella „Questione delta lingua”. Muratori e Salvini, Recueil Lisbonne, p. 61 — 73. Fischer, L, [recenzie la] Dicționar invers, în SCL, X (1959), nr. 2, p. 275. Florian, I., Note asupra unor studii despre limba și stilul scriitorilor, SB, 1959, nr. 2, p. 47 — 53. Gafitanu, D., Alexandru Philippide, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 3 — 11. GĂLDI, L., încă o dată despre metrul Țiganiadei, LR, VIII (1959), nr. 2, p. 59 — 67. Găldi, L., Observații asupra poeziei O, mamă. .. de M. Eminescu, LR, VIII (1959), nr. 3^ p. 33-46. GlUGLEA, G. și IVĂNESCU, G., Un cuvînt romînesc de origine traco-dacă: dr. mîncare, mînvară, mr. muld#are, SCL, X (1959), nr. 1, p. 105 — 112. Graur, a., Grupuri simbolice în fonetismul romînesc, SCL, X (1959), nr.2, p. 205. Graur, A., Sur le symbolisme phonetique, Recueil Lisbonne, p. 73 — 78. Gutu-Romalo, V., Crestomația de texte romanice, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 80 — 81. Gutu-Romalo, V., Remarques sur le sysUme du pronorn personnel dans Ies langues romanes,. Recueil Lisbonne, p. 79—86. GUTU-ROMALO, Valerla, Atestări lexicale în Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, LR,. VIII (1959), nr. 2, p. 47-50. HRISTEA, Th., Corectări și precizări etimologice, SCL, X (1959), nr. 2, p. 259. Hristea, Th., Dicționarul limbii romîne moderne. Derivarea regresivă, LR, VIII (1959), nr. 3,. p. 83-91. Hristea, V., Abateri de la normele ortografice în unele publicații literare, LR, VIII (1959) nr. 1, p. 81 — 93. Iliescu, Maria, Notă asupra originii sensului consecutiv al conjuncției că în limba romînă, SCL, X (1959), nr. 1, p. 119-120. Iliescu, Maria, La productivite de la IVe confugaison latine dans Ies langues romanes, Recueil; Lisbonne, p. 87—102. ILIESCU, Maria, Sufixul adjectival -bil in limba romînă, SFG, I (1959), p. 85-99. IONASCU, ECATERINA, Sufixele -ar și -aș la numele de agent, SFC, I (1959), p. 76-84. Iordan, Iorgu, Contribuții și note lexicologice, LR,VII (1959), nr. 1, p. 25 — 26. BIBLIOGRAFIE 10$ IORDAN, IORGU, „Literatura și lingvistica", LR, VIII (1959), nr.[2, p. 69 — 75. IORDAN, IORGU, Paralele romanice în domeniul sintaxei, SCL, X (1959), nr. 2, p. 163. IORDAN, IORGU, Quelques paralldes syntaxiques romans, Recueil Lisbonne, p. 103 — 124. - Istrate, G., Dialectele limbii romîne în concepția lui Alexandru Philippide, LR, VIII (1959)^ nr. 3, p. 12-15. Istrate, G., Un phonetisme caracttristique de la „Psaltirea Scheiană", Recueil Lisbonne,. p. 299-304. IvÂNESCU, G., Les formes du nominatif et de l’accusatif pluriels des pe et IIe dtclinaisons, en • latin vulgaire, Recueil Lisbonne, p. 125 — 135. IvÂNESCU, G., v. Giuglea, G. și IVÂNESCU, G. Maneca, G., Terminologia științifica și tehnică în Dicționarul general al limbii romîne, LR, VII! (1959), nr. 1, p. 33-44A Maneca, Constant, Cuvinte compuse în terminologia științifică și tehnică actuală, SFC, I (1959),. p. 191-202. MANOLIU, M., Une deviation du systeme de conjugaison romane; temps composes avec a fi «elret,. ă la diathese active, en roumain, Recueil Lisbonne, p. 135 — 144. Marin, Georgeta, Compunerea și schimbarea categoriei gramaticale în Psaltirea Hurmuzaki^ SFC, I (1959), p. 213-220. Mihâescu, H., Cîteva observații asupra limbii latine din provinciile dunărene ale imperiului roman, SCL, X (1959), nr. 1, 77-100. Mttj-âescu, H., Quelques remarques sur le latin des provinces danubiennes de l’empire romain, Recueil Lisbonne, p. 145 — 167. MlHÂILÂ, G., V. BOLOCAN, GH. și MlHÂILÂ, GH. HIoise, I., Glosar regional: regiunea Pitești (comuna Stănești, raionul Curtea de Argeș), LR,. ; VIII (1959), nr. 2, p. 51-55. Moise, Ion, Glosar regional: regiunea Pitești (comuna Stănești, raionul Curtea de Argeș), LR,. VIII (1959), nr. 3, p. 63-67. Nicolau, Ed., Sala, C., Roceric, Al., Observații asupra entropiei limbii romîne, SCL, X (1959),. nr. 1, p. 35 — 54. Nicolescu, Aurel, Activitatea lingvistică în ultimul trimestru al anului 1958, SCL, X (1959)-? nr. 1, p. 121-126. NICOLESCU, A., Activitatea lingvistică în primul trimestru al anuluil959, SCL, X (1959), nr.2, p.271. NICOLESCU, A., Despre termenul lingvistică în limba romînă, SCL, X (1959), nr. 2, p. 251. Nicolescu, aurel, Sur le terme lingvistică «linguistique » en roumain, Recueil Lisbonne,. p. 305-314. Niculescu, A., Sur l’objet direct prepositionnel dans les langues romanes, Recueil Lisbone^ p. 167-185. NICULESCU, AL., Obiectul direct prepozițional tn limbile romanice, SCL, X (1959), nr. 2, p.185. Ocheseanu, Rodica, Prefixele superlative tn limba romînă, SFC, I (1959), p. 29—50. ONU, Liviu, L’origine de l’accusatif roumain avec p(r)&, Recueil Lisbonne, p. 187 — 209. OtobÎCU, G., Lexicul graiurilor și istoria limbii, LR, VIII (1959), nr. 1, p. 45 — 51. Petrovici, E., Patrimoine hârite et affinitâs acquises dans Vâvolution phop.etique du roumain (A propos de l’inflexion des voyelles roumaines 6, 6), Recuei1 Tish' c, p. 211 — 220. Rizescu, I., Note asupra pronumelui personal aton în dativ, LR, VIII (î9l Gr 2, p. 18 — 22. Rizescu, I., Prefixul pre- în limba romînă, SFC, I (1959), p. 5 — 16. Roceric, Al., v. Nicolau, Ed., Sala, G., Roceric, Al. Rosetti, Al., Despre valoarea slovei în cele mai vechi texte romînești, SCL, X (1959), nr. 1, p. 101 — 104.. 8. - 5037 106 BIBLIOGRAFIE /Rosetti, a., Remarques sur l’emploi des phonemes semi-voyelles eu roumain et en espagnol, Recueil Lisbonne, p. 221 — 224. IRusu, I. I., Contribuția lui Al. Philippide la cunoașterea elementului autohton in limba romină, LR, VIII (1959), nr. 3, p. 16-23. 'RUSU, VALERIU, Formele de adresare in limba romînă (mă, măi), LR, VII (1959), nr. 1, p. 52 — 60. .RUSU, VALERIU, Notă despre compusele romînești cu în~: dr. înmărita, SCL, X (1959), nr. 1, p. 113-118. Sădeanu, Florența, Traces de passe compose absolu en roumain, Recueil Lisbonne, p. 315 — 320. Sala, C., v. Ni col au, Ed., Sala, C., Roceric, al. ^Sala, Marius, Algunas observaciones linguisticas sobre los refranes judeo-espanoles de Bucarest, Recucl Lisbonne, p. 225 — 243. .Scridon, Gavril, Dicționarul limbii romîne moderne, T, 1959, nr. 5, p. 7. : SECHE, M., Cîteva păreri despre limba romînă literară în prima jumătate a secolului al XIX-lea (III), LR, VIII (1959), 1, p. 102-106. --SECHE, M., [recenzie Ia] Dicționarul limbii romîne moderne, în LR, VIII (1959), nr. 1, p. 95 — 97. Seche, Mircea, Despre stilul sportiv, LR, VIII (1959), nr, 2, p. 80 — 98. Stan, L, Dicționarul limbii romîne moderne, St., 1959, nr. 2, p. 99 — 101. .Stati, Sorin, Din probemele istoriei declinării romînești, SCL, X (1959), nr. 1, p. 63 — 76. Stati, Sorin, Participiul latin în -to-, SCL, X (1959), nr. 2, p. 241. : de artă, T, 2/1959, p. 3/1. Univoc înseamnă ,,omonim” și — cu acest sens — nu are ce căuta în contextul citat. Proxim înseamnă ,,cel mai apropiat (în timp și în spațiu)”, DM,, p. 675/1, și în nici un caz nu poate fi folosit cu sensul de ,,următorul” ca în citatele : în cursul proximilor șapte ani . .. T, 1/1959, p. 6/2 ; Noi știm ce ne vor aduce proximele trei sute șase zeci de zile, T, 1/1959 p. 1/1. Dintr-un anumit punct de vedere, „cel mai apropiat în spațiu și timp” este și „următorul”, dar „imediat următorul”, sinonimia,, lui proxim cu următorul fiind permisă numai cînd este vorba de primul fenomen dintr-o succesiune de fenomene, nu de ... 360, ca în exemplul de mai sus. Dacă toată lumea înțelege prin cuvîntul abdomen „parte a corpului între torace și basin, pîntece, burtă”, DM, p. 1/2, are dreptate autorul care scrie că ... Țara cu mari frumuseți peisagistice, Paraguay e o „țară- fără ocean” fiind îngrămădită în abdomenul continentului, FI.,, 9/1959, p. 11/2? Ce sens are cuvîntul abdomen în acest context? Unul din sensurile proprii, concrete știute de toată lumea nu poate fi. Presu- punînd că avem de-a face cu o figură de stil, trebuie să recunoască ori- cine — inclusiv autorul — că metafora este nereușită pentru că sensul termenului abdomen nu se potrivește cu sensul întregului citat, care indică totuși ce a intenționat să spună autorul: țara Paraguay se găsește în interiorul, în centrul continentului. Sînt însă și situații cînd posibili- tatea aceasta de „a bănui” ce vrea autorul să scrie sînt considerabil redusey cititorul avînd libertatea să aleagă el sensul care i se pare a fi mai bun. Scriind că .. . Biruitoarea forță a vieții se manifestă plural în gră- dinile lumii, GL, 18/1959, p. 1/4, autorul ne pune la grea încercare lăsîn- du-ne să găsim sensul exact al cuvîntului plural. în general, plural arată în limba romînă că este vorba de mai multe ființe sau lucruri și nu este sinonim cu pluralitate „multiplicitate, diversitate, mulțime”. Din con- text nu ne putem da seama dacă autorul a vrut să pună accentul pe TERMENI PROPRII ȘI IMPROPRII faptul că este vorba de forme multiple, diferite de manifestare a vieții sau de participarea multor, a tuturor oamenilor. Aceeași nedumerire stîrnește și contextul: Ne dezvăluie imensa și plurala frescă a graficei noastre, T, 19/1959, p. 9/1. Nu știm dacă autorul a vrut să spună, prin cuvîntul phirală, ,,diversă, cu aspecte mul- tiple” sau ,,cu personaje multe”. O categorie aparte de termeni improprii o constituie neologismele pătrunse mai de mult în limbă, folosite uneori cu unul dintre sensurile pe care le au cuvintele respective în limba de origine, nu cu sensul lor din romînă. Astfel, cuvîntul divorț, cunoscut în limba romînă literară actuală numai cu sensul de ,,desfacere legală a căsătoriei”, DM1, ajunge să însemne ,,despărțire”, ,,rupere (de relații)” etc. După unii poate divorța creația unui artist de mediul înconjurător (ar face mai bine să mediteze cu răs- pundere asupra cauzelor care au provocat un divorț vizibil între creația sa, pe de o parte, și timpul și poporul său, pe de alta, T, 12/1959, p. 3/4). Divorțul poate interveni între o carte și ... coperta care o îmbracă (să vedem cauza acestui divorț dintre copertă și carte, FL, 23/1958, p. 16/2), ba chiar între un copil și ... părinții săi (lecturile, atmosfera infectată [.. . ] trasează primele semne ale divorțului — ce va evolua iremediabil — între copil și părinții săi, FL, 8/1958, p. 20/3). Ultimul citat dovedește că s-a mers prea departe cu folosirea cuvîntului divorț cu sensul de „des- părțire” ; chiar în franceză divorce este folosit destul de rar cu acest sens2. Credem că exemplele discutate pînă acum sînt suficiente pentru a demonstra că unii publiciști sînt pîndiți de pericolul exprimării sibilinice în care cititorul cu greu se poate descurca. Dar nu numai cititorul are de pierdut din cauza termenilor impro- prii, ci și autorul, care se pune pe sine într-o lumină nefavorabilă. Scriind Poeții și prozatorii noștri găsesc în prezent o sursă atît de vastă și pasionată de inspirație, încît le confiscă total interesul și activitatea creatoare . . . 7 T, 27/1959, p. 3/5, autorul a intenționat să spună că prezentul „a trag e, solicită (cuvînt la modă) atenția scriitorilor noștri”, nu „ia — cu forța — un bun, pe temeiul unei hotărîri judecătorești”. Iată dar că atunci cînd ceream să luăm atitudine împotriva folosirii improprii a cuvintelor făceam aceasta nu de dragul proprietății în sine, ci pentru a susține una din calitățile esențiale ale limbii: claritatea. 1 Cum divorț apare în DA și cu sensul de „despărțire” e tc., nu este exclus ca sensul general să fi fost împrumutat o dată cu cuvîntul. în orice caz, este greu de spus dacă este un calc sau un fenomen petrecut independent în limba romînă. 2 Cf. Paul Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue țrangaise, Paris, 1955, t. II, p. 1352/1. GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR CU PRIVIRE LA SUFIXELE -ABIL ȘI -IBIL DE ACAD. al. graur într-o lucrare mai veche am arătat că în latinește conjugarea a IV-a, eu infinitivul terminat în -ire, este recentă, că s-a dezvoltat după modelul 'Conjugării I și că, fiind regulată și clară, ea a continuat să se extindă și a rămas productivă pînă azi în limbile romanice. într-un articol publicat în volumul Recueil d^etudes romanes (Bucu- rești, 1959), Maria Iliescu a arătat, pe bază de statistici, că cele spuse de mine cu privire la limbile romanice se potrivesc pentru limba romînă, dar nu și pentru romanica occidentală, unde conjugarea a IV-a este destul de puțin productivă. (Titlul articolului este La productivite de la IVe conjugaison latine,) în articolul meu citat, am făcut apel, pentru a demonstra justețea afirmațiilor mele, și la derivatele de la verbe. Cred folositor să privesc din nou, în lumina celor arătate de Maria Iliescu, situația sufixului latinesc -bilis, împrumutat în romînește sub două forme : -abil și -ibil. Acum 20 de ani (Bulletin linguistigue, VII, 1939, p. 178) scriam că sufixul -abil nu a devenit productiv în romînește : se zicea lavabil, nu spălabil, manjabil, nu mîncabil. Acad. lorgu Iordan, în Buletinul Insti- tutului de filologie romînă „Alexandru Philippide”, VI, 1939, p. 28—29, combate această afirmație, citind cîteva exemple de formații ca chemabil, încluioșabil etc., care nu mi se par destul de convingătoare. Dar trebuie să recunosc că -ibil este productiv în romînește, căci apare în cuvinte ca plătibil, locuibil, găsibil; auzibil, pe care-1 întîlnesc în traducerea romanului lui G. B. Adamov, Taina celor două oceane (București, 1957, p. 144), a fost folosit încă de Hasdeu (Curente den bătrăni, ed. J. Byck, București, 1937, ~p. 198). în articolul Sur le developpement inegal des compartimente de la langue, publicat în volumul Izsledvaniia v cest na ahad. D. Decev, Sofia, 1958, p. 202, m-am servit de exemplul sufixului -bil pentru a arăta cum pătrunde într-o limbă un sufix de împrumut. Pentru aceasta am avut 60 GRAMATICA ȘI VOCABULAR nevoie de exemple împrumutate dar analizabile în limba noastră, apoi de exemple formate în romînește. Pentru primul tip, am găsit ușor exem- ple ca admirabil, regretabil; de asemenea pentru al doilea, exemple dintre cele citate mai sus, cu sufixul -ibil. Dar n-am putut găsi exemple de creații romînești durabile cu sufixul -abil, nici modele străine analizabile pentru sufixul -ibil. Acum îmi pot explica de ce. Exemplele romînești sînt cu sufixul -ibil, pentru că în romînește conjugarea a IV-a este vie și productivă. Modelele străine nu sînt cu su- fixul -ibil, ci cu -abil, deoarece în Eomania apuseană conjugarea a IV-& e puțin productivă. Cînd în franțuzește se simte nevoia unui derivat în -bil de la un verb de conjugarea a IV-a, derivatul ia forma în -issabil (saisissable de la saisir, definissable de la definir, perissable de la perir etc.), cu alte cuvinte derivatele trec la conjugarea I, singura cu adevărat vie. Acest fapt poate da o indicație și în privința împrumutării în romînește- sub forma cu -iza a verbelor franțuzești în -ir (sezisa sau sesiza < saisir,. ateriza < atterrir etc.). Ce e drept, apar în romînește cuvinte noi în -abil (căruțabil, vezi, articolul citat din Bulletin linguistigue; vagonabil „care poate justifica, punerea la dispoziție a unui vagon”); este însă de remarcat că ele nu sînt formate de la verbe, ci de la substantive. Dacă însă limba romînă este singura limbă romanică în care conju- garea a IV-a prosperă, nu sîntem oare obligați să vedem aici o influență, a conjugării slave, unde verbele în -i sînt foarte numeroase și tipul este productiv ? O dată mai mult s-ar dovedi justă ideea pe care am exprimat-o în Studii de lingvistică generală (București, 1955, p. 65) : influența slavă, asupra limbii romîne a avut de multe ori ca efect întărirea, nu eliminarea^ trăsăturilor moștenite din latinește. OMONIMELE ȘI PRACTICA LEXICOGRAFICĂ ÎN DISCUȚIA LINGVIȘTILOR SOVIETICI DE V. RUDEANU în studierea lexicului unei limbi, pe lingă sinonime și antonime, un loc deosebit ocupă omonimele — cuvinte identice din punctul de vedere al pronunțării, dar cu sensuri diferite. îndeosebi problema core- lației dintre polisemie și omonimie, stabilirea unor criterii de delimitare a omonimelor de variantele lexico-semantice ale cuvintelor, atrage din ce în ce mai mult atenția lingviștilor. Acest fapt este confirmat de numărul din ce în ce mai mare de lucrări apărute în ultimul timp, în legătură cu această problemă. Totuși, omonimia este una din problemele încă insuficient studiate în lingvistică, căci, dacă în ceea ce privește problema căilor de apariție a omonimelor și clasificarea lor, s-a ajuns la o unitate de vederi, nu se poate spune același lucru despre principiile care trebuie să stea la baza delimitării omonimelor de cuvintele polisemantice. în articolul de față ne propunem să discutăm cîteva aspecte teo- retice ale problemei, avînd în vedere bibliografia recentă și să încercăm a stabili un punct de vedere practic pentru a trata omonimele în dic- ționare. în practica lexicografică s-a simțit nevoia unui principiu unitar pentru delimitarea omonimiei de polisemie. Lipsa unui principiu unic în munca lexicografică a făcut câ tratarea omonimelor să difere de la dicționar la dicționar. Mai mult, din această cauză chiar în același dic- ționar omonimele apar uneori inconsecvent. Problema cea mai importantă este să știm cînd avem de-a face cu o singură unitate (un cuvînt polisemantic) sau cu două unități diferite. Uneori polisemia unui cuvînt se confundă cu omonimia, fapt care se explică prin aceea că sînt considerate drept cuvinte omonime sensurile aceluiași cuvînt. Or, se știe că unul și același complex sonor poate servi la denumirea unor obiecte diferite și deci poate include în sine noțiuni diferite, ori de cîte ori obiectele denumite au trăsături esențiale comune. 62 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR De ex. masa la care se mănîncă sau se scrie și masa — totalitatea mîncă- rilor servite. în acest caz, deși avem de-a face cu două noțiuni diferite^ totuși nu se poate spune că între ele nu este nici o legătură : obiectul masa a determinat sensul de ,,totalitate a mîncărilor” al aceluiași complex sonor masă. Un singur complex sonor exprimă așadar sensurile diferite, care provin din existența unor însușiri comune ale noțiunilor exprimate de cuvinte1. De multe ori un sens nou, puțin important, poate deveni cu timpul un sens puternic, luînd locul sensului de bază al cuvîntului. Dar nici atunci nu avem de-a face cu omonime, ci doar cu sensurile aceluiași cuvînt. Așadar, în timp ce polisemia presupune sensuri ale aceluiași cuvînt,. deci același complex sonor, omonimia reprezintă cuvinte diferite cu com- plex sonor identic. Se naște întrebarea : de unde știm că sensurile unui cuvînt poli- semantic se cuprind în unul și același complex sonor ? Pentru a răspunde la această întrebare, credem că e util să aplicăm la omonime raportul dintre formă și conținut, în speță, raportul dintre învelișul sonor al cuvîn- tului și noțiunea exprimată de sensul cuvîntului. Teza, potrivit căreia conținutul determină forma și o precede în dezvoltarea sa, impune cer- cetarea unor aspecte ale omonimiei: forma (învelișul sonor) rămîne în urma dezvoltării conținutului și este aceeași în unitățile omonimice sau este vorba de o nouă formă, identică cu cea care îmbracă un alt conținut. Cu alte cuvinte, dacă a fost folosită, prin adaptare, o formă veche pentru un conținut nou (aceasta se ^referă numai la omonimele provenite din destrămarea cuvintelor polisemantice), ori s-a creat o formă nouă, identică cu forma care îmbracă alt conținut sau ’conținu- turi, cum e cazul sensurilor ce au rămas în urma ruperii legăturilor semantice ? Raportul dintre complexul sonor și noțiune, cu aplicație la omonime apare clar dacă facem o comparație între omonime și sinonime. în timp ce la sinonime avem de-a face cu forme diferite care îmbracă același con- ținut (ne referim la sinonimele perfecte), la omonime forma este aceeași, iar conținutul diferit. Așadar, în ceea ce privește raportul dintre con- ținut și formă, respectiv raportul dintre noțiune și învelișul ei sonor (cuvîntul sub aspectul lui formal) omonimele constituie un fenomen i nvers sinonimelor. în legătură cu problema de mai sus, și anume de unde putem ști că la cuvintele polisemantice este vorba de unul și același sens, ne poate ajuta așa-numita ,,identitate a cuvîntului”2. Prin identitatea cuvîntului 1 în legătură cu teza conform căreia sensurile unui cuvînt alcătuiesc un tot organizat și că între noțiunile exprimate printr-un cuvînt există legături, vezi Al. Graur, încercare asupra, fondului principal lexical al limbii romine, 1954, p. 126, și I. Goteanu, Note pe marginea cilo va studii recente despre cuvînt, în Studii și cercetări lingvistice, 1957, nr. 2, p. 173 și urm. și Contri- buții la o semasiologie sistematică, în Probleme de lingvistică generală, voi. I. 2 Pe larg despre această problemă, vezi O. S. Ahmanova, OuepKU no o6u^eu u pyccnou jiencuKOAoeuu, Ed. de stat didactică și pedagogică a Ministerului Culturii RSFSR, Moscova,. 1957, 295 p. și A. I. Smirnițki, în K eonpocy o cjioee (ITpo6jieMa „mooicdecmea cjioea^)^ în Tpydbi HHcmumyma nsbiKosHaHun, Moscova, 1959, t. IV, p. 10 — 11. OMONIMELE ȘI PRACTICA LEXICOGRAFICĂ 6$ (cu el însuși) se înțelege caracterul unitar și totodată independent al cuvîntului, cu toată varietatea formelor sale lexicale, fonetice sau seman- tice. Cuvîntul ca unitate independentă și totodată de bază a limbii se deosebește atît de îmbinarea de cuvinte cît și de morfeme. Lingvistul V. I. Abaev consideră însă ,,scolastice” discuțiile despre ,,identitatea cuvîntului”, ,,limitele cuvîntului”, iar ,,ruperea legăturilor semantice” o pune pe seama impresiilor subiective1. Nu putem însă fi de acord cu aceste afirmații. Pornind de la premisa că identitatea cuvîntului nu este știrbită, de variantele sale „lexico-semantice” și „lexico-frazeologice”, O. S. Ahma- nova consideră că există, în felul acesta, o bază principială pentru deli- mitarea omonimiei de polisemie : polisemia presupune identitatea cuvîn- tului, care poate avea două sau mai multe sensuri bine distincte, iar omo- nimia — coincidența exterioară a învelișului sonor a două sau mai multe cuvinte2. Pentru a vedea că ruperea legăturilor semantice nu trebuie pusă pe seama impresiilor subiective, vom da un exemplu, care să ilustreze posi- bilitatea apariției omonimiei semantice. Anumite condiții social-politice în viața poporului francez s-au dovedit a fi o cauză directă a apariției, în. secolul al XlX-lea, a unui sens nou la cuvîntul greve, care din vechime exista cu sensul de țărm nisipos al unei mări sau al unui rîu. In voca- bularul limbii franceze contemporane cuvintele greve, în sensul de „țărm nisipos”, și greve, în sensul de „încetare a lucrului”, sînt fără îndoială omonime3. Folosirea cuvîntului greve în sensul de „încetare a lucrului” a început în secolul al XlX-lea, cînd muncitorii parizieni încetau lucrul și se adunau în piața Greve — denumire provenită, desigur, de la greve- cu sensul de „loc nisipos” — pe malul Senei, pentru a discuta revendi- cările lor față de patroni. Cu timpul, încetarea lucrului în uzine și fabrici a început să se asocieze cu ieșirea muncitorilor în piața Greve (La place de Greve sau simplu la Greve). Mai tîrziu în lexicul limbii franceze au apărut expresii de tipul faire greve, etre en greve, se mettre en greve, însemnînd „a înceta lucrul”. Astăzi însă, „greve”, cu sensul de „încetare a lucrului”,, este un cuvînt independent și vorbitorul obișnuit nu mai vede vreo legă- tură între sensul actual și un alt sens al cuvîntului. După părerea lui V. I. Abaev, omonimia poate fi reprezentată grafic prin două linii paralele care nu se întîlnesc niciodată și nicăieri; poli- semia poate fi reprezentată prin două linii, care au pornit din același punct4. „Intre aceste două fenomene — spune lingvistul sovietic — nu se găsește nici o punte, nu există nici un fel de aspecte tranzitorii”. Am văzut însă mai sus cum cuvîntul francez greve (țărm nisipos) a devenit omonim cu greve „încetarea lucrului”, cu toate că au aceeași etimologie, deci un punct de plecare comun. Abaev însuși consideră ononime numai cuvintele cu complex sonor identic, care în nici o epoc^ 1 Vezi V. I. Abaev, K nodaue omohumos b cjioBapax, în Bonpocbi ^3biK03HaHu^^ nr. 3, 1957. 2 Vezi O S. Ahmanova, lucr. cit., p. 104 — 120. 3 Gf. Prof. K. A. Ganșina, (ppanyyscKo-pyccKuu cjioeapb, ed. a III-a, 1957. 4 V. I. Abaev, art. cit., p. 40. $4 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR istorică nu au avut vreo contingență unul cu celălalt, iar pe de altă parte el lasă să se înțeleagă posibilitatea apariției unor omonime ca rezul- tat al unei mari diversificări a sensurilor dintr-un cuvînt : „Dar deobicei aceasta [apariția omonimelor ca rezultat al depărtării prea mari a sen- surilor unui cuvînt] are loc în acele cazuri cînd începutul diferențierii sensurilor se află dincolo de epoca istorică a limbii date, cînd în decursul întregii istorii a limbii, sensurile diversificate erau concepute deja ca cuvinte diferite”1. De aceea V. I. Abaev admite existența așa-numitelor „omonime derivate”, a acelor „cuvinte care sînt legate între ele din punct de vedere etimologic și sînt formate din aceleași elemente, dar care au apărut și au trăit independent unul de celălalt. Dezvoltarea lor a mers pe schema liniilor paralele, care n-au ieșit dintr-um singur punct, ceea ce și constituie un indiciu obligatoriu al unei adevărate omonimii”2. A admite numai criteriul etimologic, înseamnă însă a aborda omo- nimia în mod unilateral3. Omonimia ca și polisemia nu trebuie privite numai diacronic, ci și sincronic, întrucît între aceste fenomene există o corelație. Afară de aceasta, trebuie făcută distincția dintre istoria limbii și starea ei contemporană. Studierea diacronică a fenomenului ajută la stabilirea omonimelor etimologice, iar studierea sincronică ajută la sta- bilirea omonimelor semantice. Tinînd seama de starea contemporană a unei limbi și de modul cum sînt percepute fenomenele analizate de majo- ritatea vorbitorilor, se poate afla — și lucrul acesta este util pentru deli- mitarea omonimelor de cuvintele polisemantice — dacă între sensurile unor cuvinte cu pronunțare identică există vreo legătură asociativă, în care caz avem de-a face cu polisemie, sau nu există această legătură între sensuri, și deci avem de-a face cu omonimie. Este greșit a considera în mod exclusiv omonimia ca o categorie a istoriei îndepărtate a unei limbi. Aceasta se poate vedea din faptul că unele sensuri vechi ale unor cuvinte au dispărut, și, din punctul de vedere al limbii contemporane, ele nu formează omonime. De. ex., a apăra, a avut sensul a opri, a arăta- ■a mustra, dihanie-duh, stiflet, fricos-strașnic, de temut, hrană-bază, limbă- popor, mișel-sărac, sărman, limbut-din neam străin, mîndru-înțelept, pă- -dure-munte, prinsoaredemniță. Majoritatea cuvintelor de acest fel nu se folosesc decît în anumite regiuni, altele de loc cu sensurile de mai sus. Datorită unor împrejurări de ordin cultural sau politic, aceste cuvinte și-au lărgit schema lor semantică, pînă înțr-atît încît uneori nu se mai poate face ușor, uneori chiar de loc, legătura între sensul contemporan al cuvîntului și cel primitiv. Cum se pot deosebi practic cazurile de polisemie de cele de omo- nimie? Ne oprim la cîteva criterii, folosite de lexicografi pînă în prezent, încă de acum 50 de ani în lexicografia franceză a fost cunoscut și aplicat următorul criteriu. Se înlocuiesc cuvintele care au aceeași formă și pronunțare cu sinonime. Dacă cuvintele alese nu vor apărea în raporturi de sinonimie între ele, înseamnă că avem de-a face cu omonime. 1 V. I. Abaev, art. cit., p. 33-34. 2 Ibidem, p. 41. 3 Vezi K oficyucdeHuio eonpoca 06 oMomutax, în Bonpocu nsbiKosHaHUJi, 1959, nr. 2. OMONIMELE ȘI PRACTICA LEXICOGRAFICĂ 65 Un. alt criteriu de delimitare a omonimelor este stabilirea etimo- logiei, fapt care impune o bună cunoaștere a istoriei cuvintelor. Trebuie considerate omonime acele cuvinte care au o pronunțare identică, dar care niciodată, în nici o epocă din istoria limbii nu au avut un punct de plecare comun. Acest fapt este aplicabil însă numai la acea categorie de omonime pe care V. I. Abaev le numește „radicale” (provenite din rădăcini diferite). Existența acestei categorii se datorește unei simple coincidențe fonetice. Așa sînt de exemplu, în limba rusă 6pa& „căsătorie” și 6paK „rebut”; kjuou „cheie” și ram „izvor”, „pîrîiaș“ ; nyx „ceapă” și nyK „arc” etc. sau, în limba romînă par-arbore (lat. pirus^ păr (de pe cap), (lat.-pi/^). Afară de omonimele etimologice, V. I. Abaev recunoaște omonimia gramaticală, fapt care scoate în evidență o altă contradicție a lui, deoarece omonimia gramaticală poate fi considerată ca omonimie semantică parțială. Se știe că un cuvînt, prin totalitatea formelor lui flexionare și prin totalitatea sensurilor lui, formează o unitate. Totuși, cînd aceste forme flexionare se specializează pentru anumite sensuri și invers, cînd aceste sensuri nu pot fi exprimate decît prin anumite -forme flexionare, avem de-a face cu omonime (parțiale). Acest lucru l-a arătat clar Mioara Avram într-un articol consacrat acestei probleme1. Tot în legătură cu omonimia gramaticală, Sorin Stati, folosind metoda statistică, a stabilit caracterul sistematic al cazurilor din limbile care au flexiune, cu aplicații la limba latină2. Pornind de la premisa că sensurile unui cuvînt exprimă noțiuni3, F\uța Asan, într-o comunicare prezentată la Institutul de lingvistică din București*, a încercat să demonstreze că structura semantică a cuvîn- tului poate constitui un criteriu obiectiv în delimitarea omonimelor de cuvintele polisemantice4. Metoda folosită de F. Asan — stabilirea tipului de noțiuni exprimate prin omonime — folosită și de alții5, se pare a fi eficace. Ea poate fi 1 Vezi bibliografia de la sfîrșitul articolului. 2 Redondanța și omonimia morfologică, comunicare ținută la Institut ul de lingvistică din București (1959). 3 Nu toți lingviștii sînt de acord cu aceasta. De pildă V. A. Zveghințcv, în ultima sa lucrare, Ce.Macuonoeusi (1957), afirmă că noțiunea „care apare ca o categorie logică nu coincide, după limitele sale, cu sensul cuvîntului, fiind deseori mai largă decît sensul cuvîntului (fapt pentru care nici nu poate să se reflecte deplin în sensul cuvîntului). De asemenea, O. S. Ahmanova, în OuepKu no oău^eu u pyccKoil jieKcuKo.ftoeuu, arată necesitatea unei cercetări mai apro- fundate decît cele ce s-au făcut pînă în prezent, pentru a descoperi esența și natura sensului ling- vistic și a demonstra imposibilitatea de a-1 identifica cu noțiunea (p. 27 — 30). 4 Lucrarea intitulată Raportul dintre formă și conținut. Despre omonime este sub tipar (în volumul Probleme de lingvistică generală). 5 V. N. Komisarov, într-un articol (vezi npoărieMa onpedejiepun ohmohumos în Bonpocbi asbiKosnaHUH, 1; 57, 2) folos ște corelația dintre aspectul 'ogic și cel lingvistic în semasiologie pentru a rezolva problema determinării antonimelor. Lingvistul sovietic stabilește tipul de relații dintre noțiunile pe care le exprimă antonimele : noțiuni contrarii. Același procedeu este aplicat și în dicționarul de sinonime al lui Webster (Webster’s dictionary of synoniins, Springfield, Mass., 1942). Autorii prefeței acestui dicționar ajung la concluzia că antonime trebuie considerate acele cuvinte care exprimă tipul special de noțiuni numite de obicei, în logică, „noțiuni necomparabile”. .5 - c. 3773 66 GRAMATICA ȘI VOCABULAR folosită ca un procedeu auxiliar pentru a micșora gradul de subiecti- vitate în tratarea omonimiei. Din analiza unor cuvinte înregistrate de Dicționarul liQnbii literare contemporane, Finuța Asan ajunge la concluzia că „raportul dintre noțiu- nile corespunzătoare diverselor sensuri ale unui cuvînt poate fi de trei tipuri: raport de ordonare (supra-ordonare și subordonare), ca în cuvin- tele ansamblu, acord, raport de interferență sau de încrucișare, ca în cuvin- tele : albittiră, balon, și raport de exclusivitate, ca în cuvintele : afec- țiune, concurs, afecta, broască, cotă. . . . Sensurile bazate pe noțiuni ordonate sau încrucișate formează o unitate semantică (datorită notelor comune ale acestor noțiuni), dimpotrivă, sensurile care au la bază noțiuni exclusive, necomparabile, nu pot forma o unitate semantică, ci mai multe unități, atîtea unități cîte noțiuni necomparabile există. In primul caz sensurile alcătuiesc un cuvînt polisemantic. în cel de-al doilea, două sau mai multe omonime”. ★ Ca o concluzie la cele expuse pînă acum se poate spune că cri- teriul gramatical și cel al structurii semantice sînt aplicabile la omoni- mele parțiale (omonimele din cadrul aceleiași părți de vorbire care coin- cid numai în anumite forme și nu în întreaga lor paradigmă), iar crite- riul etimologiei este aplicabil la omonimele totale (omonimele din cadrul aceleiași părți de vorbire, care coincid în întreaga lor paradigmă). Considerînd omonimele o categorie istorică, ele trebuie studiate în cadrul legilor generale de dezvoltare 'a limbii. Pentru delimitarea omonimelor de cuvintele polisemantice sîntem pentru folosirea unui criteriu dublu: semantic și etimologic. Cercetătorul sau lexicograful trebuie să țină seama atît de structura semantică a cuvîntului, cît și de etimologia lui. Pentru mai multă precizie, se poate folosi metoda substi- tuirii unei serii de sinonime diferitelor sensuri ale aceluiași cuvînt, pentru a constata dacă avem de-a face cu o omonimie aparentă sau cu una autentică. Să vedem acum, care au fost și sînt principiile de tratare a omoni- melor în lexicografia rusă, sovietică și în cea romînească. în Dicționarul Academiei ruse (1789—1794 și 1806—1822), în afară de omoforme, tratate separat, au fost tratate ca articole de dic- ționare separate următoarele categorii de omonime : a) cuvinte prove- nite din limbi diferite, care aveau aceeași pronunțare, dar sens diferit. Se indică etimologia cuvintelor omonime. Dar, întrucît la sfîrșitul seco- lului al XVIII-lea nu se cunoștea etimologia multor cuvinte, au existat multe scăpări în tratarea omonimelor după criteriul etimologic; b) omo- nime de origini diferite, dar ambele din limba rusă (inclusiv din limbile vechi slave), deși nu se știe dacă alcătuitorii dicționarului, delimitînd aceste grupe de omonime, s-au călăuzit după informațiile concrete asupra istoriei cuvintelor sau, pur și simplu, au ținut seama numai de diferen- țierea semantică a cuvintelor; c) cuvinte-omonime, cuprinzînd cuvinte regionale și literare care se pronunțau la fel; d) omonime derivate de la cuvinte diferite și de la cuvinte omonime. OMONIMELE ȘI PRACTICA LEXICOGRAFICA 67 Totuși, în delimitarea omonimelor, la A. A. Șahmatov, se observă uneori și criteriul lexic^gramatical. Concepția privitoare la delimitarea omonimelor, de felul aceleia pe care o întîlnim în edițiile lui I. K. Grott și A. A. Șahmatov ale Dic- ționarului Academiei, nu a fost modificată. Mai mult, ea a exercitat o influență hotărîtoare în redactarea lucrării TojiKoetiu cnoeapb pyccKoso sobiKa (Dicționar explicativ al limbii ruse) de sub redacția lui D. N. Ușakov (1928—1940). în lexicografia sovietică se duce o acțiune de coordonare în munca lexicografică. Această acțiune de coordonare a avut în vedere și delimi- tarea omonimelor în dicționare. în ceea ce privește delimitarea omonimelor, și în lexicografia sovi- etică există două puncte de vedere : unul tradițional, al cărui adept este V. I. Abaev, și un punct de vedere nou, al așa-numitei ,,înțelegeri mai largi” a noțiunii de omonim. Acest din urmă punct de vedere este repre- zentat de S. I. Ojegov, în Cnoeapb pyccKoeo nsbiKa. (Dicționarul limbii ruse), în cele cîteva ediții ale lui. Punctul de vedere just, care are în vedere atît criteriul tradițional, expus mai sus, cît și pe cel nou, ,,al înțelegerii mai largi” a noțiunii de omonim’e se reflectă foarte bine în instrucțiunile și în partea intitulată Cum trebuie folosit dicționarul din Dicționarul limbii ruse în patru volume, editat de Academia de științe a U.R.S.S. La începutul dicționarului, în paragraful 6 din partea introductivă, fără a se expune cons derațiile de crdin teoretic, se spune : ,,Omonimele, adică cuvinte identice ca pronunțare și ca scriere, dar diferite ca sens, sînt indicate prin indice și sînt tratate în articole separate”1. în ceea ce privește lexicografia romînească2, lipsește un principiu unitar în tratarea omonimelor, ceea ce a dus inevitabil la inconsecvențe în diferite dicționare, sau chiar în același dicționar. în Dicționarul limbii romîne (1913) al Acad.emiei Romîne, sînt considerate omonime următoarele categorii de cuvinte : a) ambele de origine latină, aparținînd unor părți de vorbire diferite, de ex. frig1 < lat. frigus și (eu) frig < lat. frigo; b) unul de origine latină — altul de origine străină, de ex. somn1 < lat. somnus și somn2 < slav, somu (pește); c) unul din cuvinte e vechi, iar altul e neologism, de ex. post1 < v. sl. postă și post2 < rus. postă (neologism introdus în limba romînă în secolul trecut). Cuvintele care aparțin unor părți de vorbire diferite (substantive și adverbe, sau adjective și adverbe) sînt tratate în același articol, consi- derîndu-se că „avem de-a face cu o întrebuințare sintactică a limbii romîne, nu cu două cuvinte de origine deosebită”3. Așadar, DA în tratarea omonimiei se călăuzește după principiul etimologic. Tinînd seama numai de acest principiu, era și firesc să se 1 Cjioeapb pyccKoeo Tom I,A—Ana^eMHH HayK GCCP, WnCTWyT H3tiKO3HaHWH, Ed. de stat pentru dicționare străine și naționale, Moscova, 1957. 2 Ne vom referi îndeosebi la trei dicționare : DA, DL și DM. 3 Vezi Raport către Comisiunea Dicționarului, în DA, voi. I, partea I, p. XXXII. 68 GRAMATICA ȘI VOCABULAR întîmpine greutăți atunci cînd etimologia era necunoscută. De aceea se impune să se țină seama și de principiul structurii semantice a cuvintelor. Vom da cîteva exemple care să ilustreze lipsa de concordanță între aceste dicționare în ceea ce privește modul cum sînt tratate omonimele. Astfel, în DA se omite uneori nu numai principiul semantic, ci și cel etimologic. Cuvîntul alpaca în DA este tratat într-un singur articol, indicîndu-se numai următoarele sensuri: 1. Rumegătoare din familia lamei, cu lînă mătăsoasă. 2. Prin extensiune, stofă din lîna acestui animal. 3. Numele unui aliaj (nichel argintat ,,argint nou”, „alfenid”), din care se fac tacîmuri de masă etc. în DL aceste sensuri sînt grupate corect și anume în două articole diferite : într-un articol sînt grupate primele două sensuri, iar în altul cel de-al treilea sens. DM grupează aceste sensuri ca și DL, indicînd și etimologia pentru aceste două cuvinte diferite (sensurile ,,animal” și „stofă” avînd la ori- gine fr. alpaga, iar sensul „aliaj” — germ. Alpaka). Așadar în DA întîlnim o abatere de la principiul etimologic, care, după cum se poate constata din cele spuse la începutul dicționarului, este unicul criteriu în delimitarea omonimelor. în DL cuvîntul antropomorf are două sensuri: ca adj. „care seamănă cu omul, care amintește de om” și un sens subordonat, marcat printr-un romb negru : (substantivat, n. pl.j „grup de maimuțe evoluate, asemănă- toare cu omul”. în DM este introdus încă un sens, redat printr-un cuvînt separat : „Obiect de artă sau reprezentare decorativă cu formă de ființă omenească”. Credem că aceste sensuri trebuiau tratate într-un singur articol pentru că, în primul rînd, este vorba de aceeași etimologie — fr. antro- pomorphe ( < gr.) și apoi, pentru că noțiunile care stau la baza acestor sensuri nu sînt noțiuni exclusive, necomparabile. Raportul dintre aceste noțiuni este un raport de ordonare. Cuvîntul antropomorf are un sens general „formă de ființă omenească” și trei sensuri secundare, unite printr-o notă comună. Există însă cazuri cînd sensurile aceluiași cuvînt diferă atît de mult, încît e greu să găsim în ele ceva comun, cu toate că s-au dezvoltat dintr-un singur sens. Cuvintele care exprimă astfel de sensuri sînt omonime. Pentru factor, în DL și DM sînt date două cuvinte separate : factor1, care cuprinde două sensuri (1. „cauză, forță motrice a unui proces sau una din condi- țiile principale ale producerii lui” și2. (mat.) „fiecare din cantitățile care, înmulțite între ele, dau un produs”) și factor2 „funcționar poștal care duce corespondența la destinație”. Așadar, în acest caz, autorii dicționarelor au avut în vedere criteriul semantic. DA și CADE încadrează într-un singur cuvînt toate sensurile. Aceasta, datorită faptului că în latină factor avea numai sensul de „cel ce face”, (nume de agent). DA călăuzindu-se după criteriul etimologic a dat toate sensurile într-un singur cuvînt. Unele cuvinte din DA și DL, considerate ca omonime, ar putea figura numai ca sensuri ale unui singur cuvînt: cilindru1 (figură geo- metrică) și cilindru2 (pălărie) nu exprimă noțiuni necomparabile ; chilă1 OMONIMELE ȘI PRACTICA LEXICOGRAFICĂ 6$ (kg) și chilă2 (măsură veche de capacitate), de asemenea, exprimă no- țiuni ce pot sta în raport de ordonare. Spre deosebire de DL care, pentru ciubuc dă un singur cuvînt pentru trei sensuri, DA a dat trei cuvinte deosebite. Și aceasta, pe bună dreptate, deoarece sensurile acestor cuvinte exprimă noțiuni care nu au nimic comun între ele. Pornind de la studiul istoric al lexicului, DA a procedat bine cînd a avut în vedere și elementele dialectale, populare, de argou etc, în tra- tarea omonimelor. De ex. chiteală1 ,,chibzuială” și chiteală2 „ochire”. După considerațiile și exemplele de mai sus, în legătură cu modul cum au fost tratate omonimele în cele cîteva dicționare menționate, credem că în dicționar trebuie înregistrate ca omonime următoarele categorii de cuvinte : 1) Cuvinte cu etimologie diferită, care coincid cu totul întîmplător din punct de vedere fonetic. De ex. : cer „o specie de stejar” și cer „spațiu nesfîrșit în care se află toți aștrii”. 2) Cuvinte cu etimologie diferită, care printr-o evoluție fonetică convergentă au ajuns să aibă un complex sonor identic. De ex. masă (de scris), masă (de oameni); casă (de locuit), casă (de bani). 3) Cuvinte care, deși au trecut dintr-o parte de vorbire în alta, nu și-au schimbat structura morfologică și fonematică (omonime lexico- gramaticale). De ex. sovietic (adj.) și sovietic (subst.)1. 4) Cuvinte apărute ca urmare a diferențierii morfologice a sensurilor unui cuvînt polisemantic2. De ex. calcul-calcule (mat.) și calcul-calculi (medicină); car-care (vehicul) și car-cari (zool.) ; centru-centre (geom.) și centru-centri (anat.). 5. Cuvinte rezultate prin scindarea în două a unor sensuri în urma introducerii unui sens străin în structura semantică a unui cuvînt. De exemplu țap (animal) și țap (pahar special de bere) (după germ. Bockbier); capră (animal ) și capră „scaun în partea de dinainte a trăsurii pe care sade vizitiul cînd mînă caii”. Un exemplu destul de edificator în acest sens este cuvîntul leu „animal” și „Zeu” „monedă”3. 6. Cuvinte care au rezultat în urma pierderii unor verigi semantice din structura unui cuvînt, ca urmare a schimbărilor produse în viața 1 Omonimele morfologice nu trebuie confundate cu omoformele, fenomen asemănător, care constă în existența unor forme izolate, din cadrul unor părți de vorbire diferite, care coincid ca pronunțare. De ex. caz-uri (la declinare), (eu) caz — forma populară a verbului a cădea, pers. I md. ; piei pl. neart. de la piele și piei ! imperativul verbului a pieri. 2 Ga mijloace de diferențiere lexicală în limba romînă, Mioara Avram distinge la subs- tantive : 1) diferențiere prin gen, 2) diferențire prin forme deosebite de plural în cadrul acelu- iași gen, 3) diferențierea prin însăși categoria numărului (plurale eliberate de raportarea la sin- gular și devenite cuvinte independente în felul acesta, 4) diferențiere prin anumite forme cazuale, 5) diferențiere prin formele de articulare cu articolul hotărît enclitic, 6) diferențierea la verb se poate produce prin forme de diateză, respectiv prin forma activă sau reflexivă, dar numai atunci cînd reflexivul are valoare independentă, 7) prin forme deosebite în cadrul aceleiași conjugări (vezi SGL, nr. 3, 1958). 3 Denumirea de leu a monedei, dată la noi pentru prima dată în 1867, o dată cu apariția monedei capitaliste, vine de la moneda din Hansa germanică, Lbujenlhaler, care avea mare putere de circulație în sec. al XVII-lea. Moneda avea pe ea imaginea unui leu. Denumirea aceasta s-a extins și asupra monedei romînești, fără ca aceasta să fi avut imaginea unui leu. în felul acesta se explică faptul că în limba romînă există două omonime : leu — animal și leu — monedă- 70 GRAMATICA ȘI VOCABULAR socială, a pierderii sau învechirii unuia dintre sensurile unui cuvînt, sau folosirea unui cuvînt existent pentru denumirea unei noțiuni speciale. De ex. : broască ,,animal” și broască ,,mecanism cu ajutorul căruia se închide o ușă, o cutie etc” ; sau agitație1 ca termen politic și agitație2 cu sensul^de neliniște etc. (vezi DL și DM). în ultima vreme, în cadrul complexei probleme a ,,dezmembrării” unui cuvînt polisemantic în omonime, au apărut două articole. L. A. No- vicov se ocupă de omonimia abstractelor verbale în limba rusă contem- porană1. Rezumînd ideile din articol, el spune : ,,Omonimia abstractelor verbale, apărută ca rezultat al destrămării polisemiei, este produsă de obicei prin pierderea acelor verigi ale structurii semantice cu care se legau intern sensurile corespunzătoare ale abstractului verbal, separat ca urmare a acestui fapt [a pierderii verigilor] în cuvinte deosebite”2. Printre cauzele care dau naștere la omonimia abstractelor verbale, L. A. Novicov consideră și restrîngerea sferei de întrebuințare a verbului, care nu reflectă forma interioară a abstractului verbal. V. M. Prorokova s-a ocupat de problema omonimiei semantice parțiale3. ★ în concluzie, în tratarea omonimelor lexicografii trebuie să țină seama de istoria cuvintelor, de etimologie și de sensul gramatical — strîns legat de cel lexical. Lexicograful va acorda o mai mare atenție aspectelor formale, gramaticale și anume capacității de îmbinare sintactică și frazeo- logică, aspectului fonetic al cuvintelor etc. Pentru evitarea confuziilor și a inconsecvențelor, destul de frecvente pînă acum în tratarea omonimelor în dicționar, se cere o studiere amănun- țită a dezvoltării semantice a cuvintelor, fapt care poate ajuta la determi- narea acelor tipuri de sensuri care trebuie să fie considerate ca omonime. Trebuie să se aibă în vedere și dezvoltarea omonimiei prin pătrunderea în limba literară a omonimelor de proveniență dialectală și din graiurile Vorbite. BIBLIOGRAFIE în afară de lucrările și articolele menționate în cuprinsul articolului, trebuie amintite încă o serie de articole și studii care se ocupă în mod special de problema omonimiei, precum și lucrări de lingvistică în care sînt capitole ce tratează despre omonimie. Astfel, despre omonimie se vorbește în gramatica lui N. Greci (p. 494 — 504), în cîteva, articole publicate în Jlumepamypua.fi duyuK.fioneiiu.fi, t. I, 1925, în articolul lui L. A. Bula- 1 L. A. Novicov, în Omohumim omejiaeoJibHbix cyuțecmeumejibHbix e coeopeMeituoM pyccKOM nsbiKe, BoauuKaioiqau e peeyjibmame pacnada nojiuccMuu în Hayv,Hbie donjiadbi ebicmeu mnojibi. (DujioaoeuuecKuemayKu, nr. 2. 1958. 2 Ibidem, p. 63. 3 V. M. Prorokova, R eonpocy o uacmuuHou ceMaumuuecKou omohumuu (hu mu- mepuajie umcu cyiyecmeumejibubix coepeMeuuoeo HeMeyKozouejifiabiKa') în jțoKJiadbi ebictueu uiKOJibi. (puJiojiozuuecKue uayKu, nr. 2/1959. OMONIMELE ȘI PRACTICA LEXICOGRAFICĂ 71 hovski publicat în culegerea Pyccau peub, 1928, III, al lui V. V. Vinogradov Despre omonimia gramaticală în limba rusă contemporană, în PyccKuu asbiK 8 utnosie, nr. 1, 1940 ; al E. M. Galkina Fedoruk, K eonpoc omohumuu 8 pyccnoM tisbiKe, în PyccKuu stabiK s uiKOJie, nr. 3, 1954; R. A. Budagov se ocupă de omonimie îndeosebi în articolul său Mno^osnau- Hocmb c.aoea în HayuHMe doKJiadbi obicuiu lapone nr. 1, 1958 și în ultima sa lucrare BeedeHu 8 Hay o Wbine, Moscova, 1958. Articolul lui V. I. Abaev, menționat în articol a dus la o discuție aprinsă în lingvistica sovietică. Această discuție a problemei omonimiei a fost redată de P. V. Grigoriev, în Bonpcbi K3biK03HaiLun, nr. 2, 1958. Dintre lingviștii romîni care s-au ocupat de problema omonimelor cităm pe acad. lorgu Iordan, în Introducere in limbile romanice, Iași, 1932, și în Limba romînă contemporană, București, 1956 ; acad. Al. Graur în Fondul principal al limbii romîne, București, 1957 ; Avram Mioara, Mijloace mor- fologice de d ferențiere lexicală în limba romînă, SQL, nr. 3/1958 ; Paula Diaconescu, Omonimia și polisemia, în Probleme de lingvistică generală, voi. I. De omonimele limbii franceze s-au ocupa t Gillieron și Qh. Bally (Linguistique generale el linguistique frangaise, ed. a IlI-a, Berna, 1950), S. Ullmann, (Precis de semantique frangaise, Berna, 1952); iar de omonimele limbii engleze, E. Williams (recenzia cărții lui E. Williams cu privire la omonimele limbii engleze a făcut-o N. I. Șvedova : II usyuenuio omohumos, în Jțoxjiadbi u coofiuțeHusi cfmJiojioeuvecKoso c^aKyjibmema, BbinyCK, I, 1948). De asemenea problema omonimelor din limba engleză ocupă un loc important în cartea lui A. I. Smirnițki, JIeKcuKOJiozua amjiuucKoeo nsbiKa, Moscova, 1956. GLOSAR REGIONAL Regiunea Timișoara (comuna Bărăteaz, raionul Timișoara) BtRDĂC, blrdace, s.n. = damigeana. Budâc, budace, s.n. = tîrnăcop. ,bug ilare, s.n. = buzunar. FÎCEA adv. în loc. adv. pe de-a ficea — pe degeaba, gratis. , GostIe, gostii, s.f. = nuntă. 1 HOĂRĂ, hoare, s. f. = pasăre de curte. j PĂRăzOl s.n. sg. = umbrelă. / PESAC s.m. sg. = nisip. PIGLĂIS s.n. sg. = fier de călcat. Pin, pini, s.m. = ac cu gămălie. ȘIRĂ.NGI.1TA, șărănglițe, s.f. = agrafă. Ș?ORÂI, șporâie, s.n. = cuptor. ȘrRicd, ștriciiiesc, vb. IV tranz. = a croșeta. Ștroplandă, ștroplande, s.f. = jartieră. ȘTROPOLl, ștropolesc, vb. IV tranz. = a cîrpi.. TOCONITĂ, iconițe, s.f. = cîrtiță. ZincalAu s.m. sg. = baldachin. Regiunea Cluj (comuna Gîlgau, raionul Dej) BROza, broze, s.f. = bicarbonat de sodiu. GhErestul adv. (maghiarism) = cruciș. GREstul adv. = (hereslul. GHizftș, chizeși, s.m. = flăcău care organi- zează jocul la șură. DodItă, dodițe, s.f. = mînă. FlRlzcl, firizuiesc, vb. tranz. = a tăia cu ferăstrăul. Fuscoi s.n. sg. = fluier. FotoghIn S.n. sg. = petrol. GozAC, gozaci, s.m. = șobolan. GlzĂC. guzaci = gozac. HereghIe s.f. sg. = zor mare, treabă multă. HOLTOĂN, holtoani, s.m. = pom roditor altoit. LXthArA s.f.sg. = lucernă. MIMNÎCA pron. nehot. — nimic. MOLI, molesc, vb. IV tranz. și refl. = a (se) umple de nămol. Rolă, rolez, vb. I tranz. — a juca într-o piesă de teatru. Scorbăci, scorbace, s.n. = bici, biciușcă. SpătA s.f. sg. = joagăr. ȘOPÎRCA, șopirci, s.f. = șopîrlă. TICARÂU s.n. sg. = prăjină, făcută de obicei Cin lemn de carpen, cu ajutorul căreia se fixează lemnele în căruță cînd sînt trans- portate din pădure. VIDERE, videre, s.f. = găleată. Val s.n. sg.= dig de pămînt și împletituri de nuiele ridicat de săteni pentru a abate drumul peștelui și a-1 mina spre năvoadele pregătite. GLOSAR REGIONAL 73 Regiunea Suceava (comuna Pîrteștii de Jos, raionul Gura Humorului) FRUNZIȘoARă, frunzișoare, s.f. — foaie de PR1GĂ s.f. sg. = lemn de foc de calitate; dafin. inferioară. lOTi^T, s.m. sg. - ardei iute. Regiunea Craiova (raioanele Caracal și Turnu Severin) Z R^TE, areți, s.m. = ere te (Am ară știi de Jos, r. Caracal). | AzăvAdA s.f. sg. — adăpost (Amărăștii de Jos, r. Caracal). BIOL, bioli, s.m. = bivol (Amărăștii de Jos, r. Caracal). BIOLIȚĂ, biolițe, s.f. -- bivoliță (Amărăștii de Jos, r. Caracal). BROzBĂ, brozbe, s.f. = cocean de varză (Amă- răștii de Jos, r. Caracal). GhiciurOs, -oasă, chiciuroși, -oase adj. = mofturos, sucit (Amărăștii de Jos, r. Caracal). GiorofleAc s.n. sg. = mîncare nereușită, fiartă prea mult, în care ingredientele nu mai pot fi identificate (Amărăștii de Jos,r. Caracal). CiRîCĂ, cirici, s.f. = pietricică; jocul cu pie- tricele (Amărăștii de Jos, r. Caracal). GÎTĂ, cite, s.f. = bibilică (Amărăștii de Jos, r. Caracal). Gocor^te, cocoreți, s.m. = cocoloș (Amărăștii de Jos, r. Caracal). GORtcOV, -ă, adj. în expr. mere coricove = mere pădurețe (Amărăștii de Jos, r. Ca- racal). Cuicnnnsu S.n. sg. = nume ce se dă jocului ,,de-a v-ați ascunselea” (Amărăștii de Jos, r. Caracal). CUJBl, cujbesc, vb. IV tranz. = a izbi violent pe cineva (Amărăștii de Jos, r. Caracal). FarfOză, farfuze, adj. = (depreciativ, despre femei) neserioasă, frivolă (Amărăștii de Jos, r. Caracal). GĂVĂT, gavăți, s.m. = gurmand, mîncău (Amărăștii de Jos, r. Caracal). GÎNISTE, ginieți, s.m. = găinaț (Amărăștii de Jos, r. Caracal). G0NG0R1TĂ, gongorițe, s.f. = buburuză (Amă- răștii de Jos, r. Caracal). Gut, guți, s.m. = varietate de porumbel (Amărăștii de Jos, r. Caracal). HĂRPÂTf, hârpătesc, vb. IV tranz. = a înfuleca lacom și mult (Amărăștii de jos, r. Cara- cal). ÎNGĂURfr, -ă, îngăuriți, -te adj. = prost (Amă- răștii de Jos, r. Caracal). JIP s.n. sg. — jeg (Amărăștii de Jos, r. Ca- racal). LĂUTELE, lănțeți, s.m. = ulucă, laț; ștachetă (Vîrciorova, r. Turnu Severin). MăstAcănIT, -ă adj. = afurisit: fir-ar măstă- cănit! (Amărăștii de Jos, r. Caracal). MișomOR s.n. sg. = mulțime mare, mușuroi : mișomor de furnici, de omizi (Amărăștii de Jos, r. Caracal). Ml interj. = strigăt cu care se alungă cîinii (Amărăștii de Jos, r. Caracal). OTAJNicA s. f. sg. = uiumul care se dă la cazanul de fiert țuica (Vîrciorova, r. Turnu Severin). PARADA1SĂ, paradaise s.f. — pătlăgea roșie (Turnu Severin). PAlimAr, pălimare, s.n. = 1. funie trasă de un cal, cu ajutorul căreia se cară grăme- zile de paie din spatele batozei; 2. funia și hîrdăul cu care se curăță fîntînile (Amărăștii de Jos, r. Caracal). ^PĂSĂRICĂ, păsărici, s.f. = vrabie ; termenul vrabie este cu totul nefolosit (Amărăștii de Jos, r. Caracal). PUNGU1T, -ă, adj.=rău cusut; pungălit (Amă- răștii de Jos, r. Caracal). RAINĂ, raine, s.f. = cratilă (Turnu Severin): 74 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR Spurcă, spurc, vb. I intranz. = a face o gre- șeală într-un joc de copii (Amărăștii de Jos, r. Caracal). TîRBOSEĂLĂ, tîrboseli, s.f., v. ciorofleac (Amă- răștii de Jos, r. Caracal). TîRNOsr.lv, tîrnoslivi, s.m. = varietate de prun (Amărăștii de Jos, r. Caracal). Totîrlă, totîrle, s.f. = rotiță care schimbă ițele la războiul de țesut (Amărăștii de Jos, r. Caracal). UZMI, uzinesc, vb. IV refl. = a se opinti (Amărăștii de jos, r. Caracal). VIR s.n. sg. = loc prielnic pentru prins pește (Gura Văii, r. Turnu Severin). V1TI-VÎTI interj. = strigăt cu care se cheamă porumbeii la grăunțe (Amărăștii de Jos, r. Caracal). Material cules și redactat de PETRE STĂNESCU . Regiunea Pitești (raionul Horezu) ALiMĂNlr, -ă, alimăniți, -te adj. = alintat, rîzgîiat; izmenit. AGĂRUi, agărui, vb. IV tranz. = a se uita î cu jind la ceva, a pofti ceva. $ ASTRUCĂ, astrăc, vb. I refl. = a se ascunde s ---------- de cineva. AIEPTĂ, pers. 3 sg. aiâptă, vb. I refl. = a (i) se potrivi (ceva). AMINTRINEĂ adv. = invers, altminteri : în- toarce-te amintrinea. AmiruI, aminti, vb. IV tranz. = a agonisi. Baragladină, baragladine, s. f. = namilă. Bașdăldă, bașoalde, s.f. = (depreciativ) femeie foarte grasă. Bălăbăni, bălăbănesc, vb. IV refl. = a se chinui din cauza unei boli. Bălă!, bălăiesc, vb. IV intranz. = a vorbi mult și fără rost, a flecări. BĂLMĂJI, bălmăjesc, vb. IV tranz. 3= a răs- pîndi zvonuri. BalURĂ, băluri, s.f. = alunecuș pe noroi. BărăiăN, bărăianuri, s.n. = petrecere mare ; bairam. BĂRĂGĂNI, bărăgănesc, vb. IV intranz. = a face zgomot mare. BĂRDUs, bărdușuri, s.n. = foc mare, făcut din paie, fin vechi, în aer liber. BĂTĂC, bătaci, s.m.= limba clopotului purtat de oi (v. birje). Bătăl, bătăii, s.m. = berbec tînăr. Băzărăt, -ă, băzărați, -te, adj.= prost vopsit. BIRJE, birje, s.f. — clopot conic pe care-1 poartă oile atîrnat de gît. BlDîi, bîdlie, s.n. = putinei. BÎJ*bă, btjbe, s.f. = (cu sens peiorativ) femeie solidă, înaltă și țeapănă. BîLBORĂ, bîlbore, s.f. = căldură mare. BIltăn, bîltane, s.n. = apă stătătoare, de întindere mică, formată mai ales de ploi și care dispare în timpul verilor secetoase. BÎLTÎCĂNI, biltîcăn, vb. IV intranz. = a pro- duce zgomot cu găleata în apa fîntînii. BÎRÎCE, bîrîci, s.f. = fîntînă rudimentară, făculă într-o scorbură de copac în care apa izvorăște direct din pămînt, des întîlnită pe plaiuri și prin împrejurimile satelor de munte. BÎTÎCHTĂT, -ă, bîțîchiați, -te, adj. = cocoțat. Bleasc, bleascuri, s.n. = obiect de îmbrăcă- minte colorat, foarte viu, cu culori multe și țipătoare. Bleau adj. m. = (despre oameni) moale, delăsător; bleg. BobolOș, boboloși, s.m. = limbă de clopot. BOĂLCĂ adj. f. = (despre apă) călduță. BodrINGĂÎ, bodringăi, vb. IV intranz. = a tuși des și zgomotos. BjghI, boghesc, vb. IV tranz = a nimeri întîmplător, a ghici. BojbîcăI, bojbicăi, vb. IV intranz. = a bîjbîi. BoloVĂNÎ, bolovănesc, vb. IV tranz. = abate sau a fugări pe cineva, aruncînd cu pietre după el. GLOSAR REGIONAL , 75 BOMFURAT, -ă, bomf urați, -te, adj. — bosum- flat. BORQGHînă, boroghine, s.f. = apă. tulbure. BRÎLA, brile, s.f. = vătală ; brîglă. Brichisî, brichisesc, vb. IV tranz. = a dere^ tica. Briștî, briștesc, vb. IV refl. (întrebuințat în forma negativă) = a nu se sinchisi, a rămîne indiferent. BRUȘNf, brușnesc, vb. IV tranz. = a arunca cu bulgări de pămînt în .păsări, pentru a le îndepărta. BuitAr, buitari, s.m. = ajutor de cioban. BUJdULA, bujdule, s.f. = bîjbă. BGJNiaAi s.n.? în expr. bujrugai de fum — fum foarte dens. ; BURN. tete, burnăfeți, s.m.= persoană scundă l____și grasă. BustăngeA^A, bustângeli, s.f. = chelfăneală. Bustăngî, bustăngesc, vb. IV tranz. = a chelfăni. BUSUMf, bușumesc, vb. IV tranz. = a bate cu pumnii ; a buși. BU^TI, pers. 3 sg. bușlește, vb. IV intranz. = 1. (despre lichide) a curge peste margini : a buștit Igptele în foc; 2. (despre o rană închisă) a erupe. GĂLlE, adj. f. = (despre apă) călduță. GĂTĂMUl, adv., în expr. imos cătămui (expri- mă superlativul cuvîntului imos) = foarte murdar, îmbîcsit. QÂTăoănă, cățăoane, s.f. = femeie rea de gură, certăreață. Material cules și redactat de C. BRODEALA Regiunea Pitești (raionul Argeș) AciorA, acior, vb. I intranz. = a sta pe lîngă cineva pentru a primi ceva în dar. BĂLĂNf, bălănesc, vb. IV refl. = a se decolora, a se albi. GĂMĂsoi, cămășoaie, s.n. = flanelă de piele vătuită, care se poartă pe sub cămașă. QhranA, chiranale, s.f. = clădire veche, dără- pănată ; șandrama. QioACĂ, cioace, s.f. = butaș de viță de vie care se pune în răsadniță. GTOC, ciocuri, s.n. = cîrlig cu coada lungă care ajută la transportul buștenilor pe apă. GiocarAle s.f.pl. = totalitatea obiectelor care servesc la ascuțitul și bătutul coasei (ciocan, nicovală, gresie și toc). CtUPĂ, ciupe, s.f. = om costeliv, slab și zbîrcit la față. GRUPARĂ, ciupere, s.f. = ciupă. COMĂNĂC, comănaci, s.m. = copac cu două crengi care pornesc de la pămînt. GOTOL0I, cotoloaie, s.n. = știulete de porumb ; cotolan. QREZ s.n., în expr. a fluiera crezul = a sta degeaba. DÎRG, dirguri, s.n. = obiect casnic făcut dintr-un băț lung prevăzut Ia un capăt cu o scîndură, cu ajutorul căruia se curăță zăpada de pe acoperișul casei. DtfRĂ, dure, s.f. = bucată de lemn rămasă de la retezarea buștenilor la capete, care se folosește pentru foc. Fundonie, fundonii, s.f. = mîncău, gur- mand. FC3E s.n. pl., în expr. a face fuse = a tremura de frig. GalăgiI, gălăgiesc, vb. IV intranz. = a face gălăgie, a face larmă. GĂVAN s.n., în expr. a dat nan de găvan = se spune despre cineva lacom, nesătul. Ghioc, ghiocuri, s.n. = căruță închisă, cu cutie în loc de dric. HORDUzĂu, hurduzaie, s.n. (de obicei la sg.) = bici mare făcut din cînepă, cu coadă scurtă. 1A vb. imper. = dă : ia-ncoa lopățica aia. Jambilboc, fambilbocuri, s.n. = (depreciativ) haină bărbătească proastă. LĂCĂU s.n. sg, = lăcărie. GRAMATICA $1 VOCABULAR___________________________ MarItă, mărite, s.f. (de obicei la sg.) = obiect făcut dintr-o scîndură cu o scobitură la mijlocul uneia dintre părți, care servește la scosul cizmelor din picioare. MĂGĂR, măgari, s.m. = suport de lemn alcătuit dintr-o scîndură prevăzută cu două picioare triunghiulare, pe care se așază scînduri lungi care servesc drept scaune la mesele mari. PITĂ, pite, s.f. = (depreciativ) capră. PITĂ interj. = strigăt cu care se cheamă caprele. Plătură, plături, s.f. = bilă groasă de brad, crăpată în două pentru a pluti mai bine. PODEȚE, podeți, s.m. = pește asemănător cu lipanul, lung de 30 cm., cu capul pătrat, cu spatele brun și pîntecele alb ; trăiește în apele de deal și de munte. POLO VĂR, polovăre, s.n. = pulover. POSTĂVĂ, postave, s.f. = 1. covată; 2. jghiab din care beau apă vitele. RĂNTĂ, s.f. sg. = rumeguș. SemIntă, s.f. sg. = semințe mărunte de legume. S^RSEA s.f., în expr. nici ca dracu, nici ca sersea — nici așa, nici așa. Sighinăș, -e, sighinași, -e, adj. = slab, nevoiaș,, lipsit de puteri. Șuiătă, șuiate, s.f. (de obicei la sg.) = semn distinctiv la oi care constă în tăierea unei șuvițe subțiri din partea posteri- oară a urechii. TĂRBUZĂN, tărbuzani, s.m. = om cu buze mari și groase, buzat. TĂRÎTĂR, tarifari, s.m. = pește înrudit cu zglăvocul, de culoare cafenie și cu pete gri închis. TerbuzăN s.m. = tărbuzan. TUN s.n., în expr. nu e bun(ă) d-un tun = nu e bun de nimic. VE3CĂ conj. = deoarece, fiindcă; dece nu-ți faci niște haine mai ca lumea'! — Vescă n-am bani. ZEĂMĂ s.f., în expr. zeamă de amnar = ciorbă lungă, apă chioară. Zdrotăn, zdroțani, s.m. = bucată dintr-o bilă de brad din care se face șița. Material cules și redactat de ION MOISE Regiunea Pitești I ACRU, -ă, adj., în expr. haine acre = haine orășenești. BĂCĂNI, băcănesc, vb. IV intranz. — a ciocăni. BoĂLĂ, boale, s.f. = armă. BOLÎNC, -ă, bolind, -e, adj. = greoi la mers. Bosneăg adj. m. = mare. BOȘTenOs, -oasă, boștenoși, -oase, adj.— mocir- los. BRÎNCUl, brincuiesc, vb. IV intranz. = a îm- pinge pe cineva, a da brînci. CERDACUL s.m. sg. = poiană mică în mijlocul pădurii. Chiorbaltăc, chiorbaltace, s.m. = topor mic, folosit de haiduci pentru luptă și apărare. ClURPETici s.m. pl. = (inv.; depreciativ) oameni îmbrăcați orășenești. Coadă s.f. sg. = ascunziș al haiducilor. * Cuvintele înserate mai jos își au aria învecinate (Racovița, Davidești, Colibași). comuna Mioveni’) GocOR S.m.. în expr. a-i crește (cuiva) cocorii = se spune despre oamenii cărora le-a albit părul. / DeliEsc adj. m. = voinicesc. e DÎRJOĂLĂ, dlrjoale, s.f. = bîtă; dîrjală. Farfară s.f. sg. = fată ușurate că. FIĂRĂ s.f. sg., în expr. înv. a lua ochi de fiară = a pleca în lume din cauza sărăciei. FOC s.n. sg., în expr. a-l paște focul = a-l urmări necazurile. GRUNZĂS adj. m. = rău; dine grunza*. GUșmăn, gușmane, s.n. = acoperămînt pentru cap la haiduci. JEcmăn, jecmăni, s.m. = ciocoi. Lăptucî, lăptucesc, vb. IV tranz. = a bate copiii. Lăptuci s.f. pl. = bătaie. circulație în comuna Mioveni și în comunele GLOSAR REGIONAL 77 Mijloăcă adj. f. = mijlocie. POHCĂNDRU s.n. sg.. în expr. a face polican- dru = a merge cocoșat în urma unei bătăi. Poiană s.f., în expr. a face cringu poiană — a fugi foarte repede. POVÎRNÎ, povîrnesc, vb. IV refl. = a cobori coasta unui deal. - SCVRSU s.n. sg. = fund al unui vas mare f în care se țin prune. Scurmă, scurm, vb. I refl. = a căuta bani (în buzunar, poșetă etc.). TAXiDîr, -ă, adj. = (despre oameni) care are bani; bogat. Tun s.n., în expr. a pune gtndurile pe tun = a pune cuiva gînd rău. ZÎMBĂT, ztmbați, s.m. = om antipatic. Material cules și redactat de MIHAI ROBEA* * întreg materialul a fost pregătit pentru tipar de ELENA CIOBANU. DIALECTOLOGIE NOTE DESPRE GRAIUL DIN ȚARA BÎRSEI DE ȘT. IACOB Pornind de la poziția pe care o are Tara Bîrsei în configurația geo- grafică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur împrejur, și de la faptul că acest ținut are o veche și frămîntată istorie, ne-am aștepta ca graiul populației romîne de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal și o individualitate bine conturată. Aceasta cu atît mai mult cu cît aproape toate localitățile de aici, cu cîteva excepții, au o populație mixtă : romîno-maghiară, romîno-germană (săsească) sau romînă, maghiară și săsească. Caracteristica esențială a graiului bîrsean reiese din multiplicitatea și varietatea influențelor, care au imprimat o lipsă de unitate lexicală în interiorul teritoriului. într-adevăr, în localitățile destul de apropiate se mențin termeni diferiți pentru aceeași noțiune, fiecare sat manifestînd un fel de conservatism în această privință. Astfel, de pildă, în comuna Hălchiu se folosește cuvîntul ciorap, iar ciorapilor mai groși (de lînă) li se zice buși, în timp ce în Bod, numai la opt kilometri depărtare, cio- rapilor li se zice ștrimpchi. în Bran aceluiași obiect i se zice colțuni, ca în Moldova. Ciorbei de varză, în Hălchiu, i se spune liurci; în Bod i se zice floaște, iar într-un alt sat, ceva mai îndepărtat, i se zice varză-știuci. Chiar în același sat, unii locuitori mai „umblați”, care au avut un contact mai strîns cu orașul, întrebuințează termeni literari, pe cînd vecinii lor numesc obiectele cu cuvinte dialectale. Unul zice : chibrit, creion, pantaloni altul : cătrănită, plaivăs, nădragi. Cu toate aceste deosebiri, mă voi ^strădui să desprind cîteva tră- sături caracteristice ale graiului bîrsean, mai mult cu intenția de a fixa locul acestui grai în ansaînblul graiurilor noastre. Prin Țara Bîrsei s-a înțeles totdeauna teritoriul cuprins între Olt, Valea Neagră, Tărlung, și o linie care trece pe la izvoarele Tărlungului, Timișului, Bîrsei (fosta graniță) apoi peste Măgura Codlei și munții Per- șani pînă la Hălmeag (lîngă Cohalm). Centrul principal al regiunii este 80 DIALECTOLOGIE Orașul Stalin, înconjurat de sate înfloritoare locuite mai ales de agri- cultori și crescători de vite (șesul Bîrsei este foarte fertil), dintre care unele au fost trecute, în perioada actuală, în categoria orașelor : Săcele, Rîșnov, Codlea, Zîrnești. Dintre comunele rurale, mai importante prin dezvoltarea lor economică sînt : Prejmer, Hărman, Peldioara, Hălchiu, Ghimbav, Tohan, Cristian, Bran. în privința aspectului etnografic precizez că în acest ținut nu există oraș sau sat în care să nu se afle populație romînească. Există și sate locuite numai de romîni (Bran, Țînțari). Romînii au constituit și constituie elementul etnografic general și comun al Țării Bîrsei. Așa se explică faptul că și în trecut sașii și maghiarii învățau mai de grabă limba romînă decît învățau romînii limba săsească sau pe cea maghiară. ★ Numesc grai bîrsean limba romînă vorbită de populația localnică în teritoriul determinat mai sus, cu unele mici excepții. Romînii din cartierul Schei al Orașului Stalin au un grai aparte. Vizibile particularități lexicale și, mai ales, fonetice disting graiul lor de al romînilor din celelalte cartiere ale orașului și din raion. în primul rînd o intonație specifică, oarecum cîntată, deosebește de departe pe un scheian. Sunetul care în restul Țării Bîrsei s-a palatalizat devenind y, în graiul scheian a ajuns la i : ine (vine), loi-te-ar (lovi-te-ar). Diftongul -ie final este rostit iă : Nicolăiă, tăia. Persoana a treia a indicativului prezent a verbului avea este au : el au fost. Specifice sînt și sincopele. Ex. —Un’te’ci? —Unde te duci? — Mă’c în ce’ate s-a’c un sac. —Mă duc în cetate (Piața Sfatului) s’aduc un sac. Pe baza asemănărilor de grai și de folclor, profesorul C. Lacea ajunge la concluzia că scheienii, numiți în cronicile locale ,,bulgari”, ar fi romîni sud-dunăreni veniți aici din Meglenia la sfârșitul secolului al XlV-lea ca refugiați din calea turcilor (Dacoromania, IV, p. 353 — 370). Nu consider ca aparținînd graiului bîrsean nici satele Țînțari și Vlă- deni din partea vestică a acestui teritoriu, spre ținutul Făgărașului. Locui- torii din aceste sate, ca grai, aparțin țării Făgărașului. Ca și făgărășenii, ei pronunță cuvintele cu un -u scurt la urmă : un omu, am făcutu, fenomen care lipsește în vorbirea celor din Țara Bîrsei1. Graiul bîrsean are asemănări cu multe alte graiuri regionale. Iată cîteva elemente comune cu graiul făgărășean. Verbul a tăia are în ambele regiuni și înțelesul de a lovi în general (M-a tăiat cu bățul în cap). Cuvîntul lobeniță are în ambele locuri înțelesul de bostan (nu de pepene). Diminutivul de la taur este tăurenci. Cuvintele hrean, zoaie se rostesc hirean, zoaie. Multe cuvinte luate de la sași se găsesc în ambele ținuturi: bruș (bulgăre de pămînt), bon (bob), șop (șopron), ferdelă (ba- niță), trihtăr (pîlnie), rof (grătar) ș.a. 1 E vorba de o consoană labializată, de fapt (n.r.). NOTE DESPRE GRAIUL DIN ȚARA BÎRSEI 81 Sînt destul de numeroase regionalismele comune Țării Bîrsei și ținuturilor din sudul Carpaților pînă la Dunăre, uneori însă cu deosebiri de înțeles. Iată cîteva: Smac (gust rău al unei mîncări) se atestă în părțile Buzăului sub forma smag. Cu diferite nuanțe semantice se aude și în mai multe locuri de-a lungul Dunării. plută cu înțeles de plop se întîlnește în mai multe regiuni din Mun- tenia. Pronunțarea tirifoi (trifoi) e și la Cîmpina. Damf înseamnă în Țara Bîrsei aburi, iar prin Rîmnicul Sărat și prin Ialomița circulă cu înțelesul de miros tare. A se ciorsăi cu înțelesul de a se scărpina în cap, are același înțeles în Gorj, însă în Rîmnicul Sărat găsim forma activă giorsăi cu înțelesul a prăși pe loc tare. I‘ Purcel (ciorchine) are același înțeles în Gorj. Bitdng (bastard) are, în Gorj, forma biteangă cu înțelesul de om de nimic. A înciocăla (a înjgheba); în Gorj s-a atestat cu sensul a se întemeia. A dudui (a alunga), idem, în Mehedinți. $ Glojdean (tuleu de păpușoi) cu înțeles asemănător în Teleorman, în Balș. \Cltov are o semantică curioasă. în Transilvania se află numai în expresia negativă nu e citov (nu-i întreg la minte), pe cînd în Balș el în- seamnă prost, nărod. Polimă (pomeneală) se aude numai în expresia nici polimă de așa ceva. în Gorj are înțelesul de început. Top, țopuri (șireturi de legat cozile părului); în Balș, înseamnă șireturi de pantofi. Tătărît (înverșunat); la Călugăreni, cu un înțeles aproape identic. Corion (cazan zidit servind la spălatul rufelor), în Ialomița denumește vatra zidită avînd a servi și pentru gătit. Cu ogddUj în expresia a face cu ogodu (cu răbdare), în Ialomița a căpătat înțeles de a hta seama (a lua ogodu). Sighinaș (pipernicit) are cam același înțeles în Ialomița1. Lobeniță, cu înțelesul de bostan în Țara Bîrsei și a Făgărașului, o aflu, din glosarele publicate , cu același înțeles tocmai la Hîrșova. Fără îndoială că în întrepătrunderea aceasta lexicală, cel puțin în parte, cuvintele s-au întins din Transilvania peste munți, fapt dovedit de originea germană sau maghiară a unora dintre ele. De bună seamă ele au intrat întîi în limba romînilor din Transilvania și apoi în a celor din sudul Carpaților, cum sînt smag, damf, bitong, ogodu. Aceasta se va fi făcut în primul rînd prin transhumanță. Un indiciu în această problemă ar putea fi faptul că și azi sînt mulți mocani săceleni și brăneni care au rude prin Dobrogea și pe cursul inferior al Dunării. Și în reg. Pitești, raionul Argeș, v. LR, 5/1959, p. 76 (-n.r.). <6 - c. 3773 82 DIALECTOLOGIE Sînt, firește, și regionalisme comune cu altele din restul Transilva- niei, cum ar fi spre pildă : Hozăndroăgene, s.n. pluralia tantum = bretele; există și la Arad, cu forma hozondroage (germanism)x. Strijăc, s.n. = saltea de paie; există în mai multe părți din Transil- vania și Maramureș sub forma strujac (germanism). Bont, doanțe, s.n. = colț de pîine; idem pe Mureș. Țudulă, -e, s.f. = bilet, în Banat cu forma țădulă. Buglă, s.f. = căpiță de fîn sau păioase nelegate în snopi; idem Blaj ș.a. Dar cele mai semnificative și mai interesante asemănări le are graiul din Țara Bîrsei cu graiul romînilor din părțile secuiești și apoi, în conti- nuare, cu ale celor din nordul Transilvaniei, din Maramureș și din nordul Moldovei. Romînii din Treiscaune, de la Vîlcele pînă la Covasna și pînă la Poiana Sărată și Brețcu vorbesc, ca intonație, ca structură gramaticală, ca lexic, așa de apropiat de romînii din Țara Bîrsei, încît celor care îi aud și pe unii și pe ceilalți le este greu să stabilească o deosebire regională. în acest sens, graiul bîrsean depășește limitele geografice ale Țării Bîrsei, întinzîndu-se în părțile de sud-est ale Transilvaniei. Apoi , o serie de re- gionalisme comune cu maramureșenii și cu moldovenii din nordul Mol- dovei, cu toată diferențierea etimologică, semantică și fonetică ce se ivește acum, după cum ne indică Atlasul lingvistic, par a sugera ideea că un contact deosebit a existat cîndva între toate aceste ținuturi. Legătura va fi fost mai strînsă înainte de așezarea secuilor în părțile de răsărit ale Tran- silvaniei (în sec. al XlII-lea), dar ea nu a încetat nici după aceea. După cum arat ă N. lorga în Istoria romînilor din Transilvania și Ungaria, episcopia ortodoxă a Vadului, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, își întindea autoritatea și în Maramureș și în secuime. E probabil ca numărul romînilor din șesul Bîrsei să fi fost îngroșat prin transfer de populație romînească din șesul Treiscaunelor, precum și din părțile muntoase ale secuimii2. N. lorga arată că în secolul al XV-lea tendința țăranilor romîni de a merge spre regiunile săsești era vie și explicabilă. Cei din mijlocul Transilvaniei vor fi țintit spre Sibiu, cei din răsărit spre Brașov. (Orașul Stalin a continuat și în perioada actuală să absoarbă populație, nu numai din ținuturile limi- trofe, ci și din alte regiuni, mai îndepărtate, ale Transilvaniei și Moldovei). Iată acum cîteva regionalisme cu circulație pe acest teritoriu din sud-estul Transilvaniei pînă în nordul țării, bineînțeles, fără să aibă peste tot același înțeles și aceeași formă : Tăciune, s.m. singularia tantum = rugina (negreala) griului și a porumbului; se atestă și în Toplița, Vișeu, Dej, Sighet. E de origine veche latină. 1 Dar și în Muntenia, rog. București, cf. cozondraci (-n.r.). 2 în mic, un exemplu al acestui proces îl dă chiar ascendența mea. Gel mai vechi strămoș de care îmi aminteau bătrînii în copilărie, a plecat din satul Hăghig, la nord de Olt, în margi- nea sudică a ținutului secuiesc. El a venit în partea de sud a Oltului, în comuna Bod, unde a întemeiat o familie. Singurul urmaș de parte bărbătească din această familie s-a mutat în Hălchiu, ceva și mai jos. El a avut 6 fii, toți băieți, subsemnatul fiind nepotul unuia dintre aceștia. între cele două războaie mondiale, sub ochii mei, unii membri ai familiei s-au mutat în Godlea, Tohan și în alte sate, fără a mai pomeni de Orașul Stalin, unde s-au stabilit mul ți,, ntre aceștia și eu. NOTE DESPRE GRAIUL DIN ȚARA BÎRSEI 33 Jip, jipchi, s.m. = snop îmblătit. Cuvîntul există și în secuime, în nordul Transilvaniei, îd Maramureș, în nordul Moldovei.E de menționat că Atlasul lingvistic nu-1 atestă în Făgăraș, unde se zice piș. Strujt, strujesc, vb. IV = a desface boabele de pe știuletele de pă- pușoi. E și în Moldova. Zminchișe^ s.f. sg. = mîncare preparată din brînză de vaci și smîn- tînă, cu sare. Cf. sămăcișă (Borsec) și zemintită (Sighet), în ambele locuri cu înțeles de brînză de vaci. Scul, scuturi, s.n. = mănunchi de fire. Se zice tot așa în Sighet și în nordul Moldovei, dar în Făgăraș e uzual litruțe. Lepedeu, -e, s.n. = cearșaf. E și în nordul Transilvaniei și în Cîmpu- lung Mold. (magh.). ’ Zăblău, -i, s.m., are în Țara Bîrsei înțelesul de fecioraș (între copil și fecior). Are și femininul zăblăoăică. în alte părți înseamnă un fel de t haină, iar în N. Moldovei este atestat și cu înțelesul de zăvod. Cuvîntul pare a fi foarte vechi și va fi însemnat la origine voinic. Șîrof, -oafe, s.n. = șurub ; cu același înțeles dar cu aspect fonetic pe alocuri schimbat, îl găsim și în Turda, Zalău, Cărei. Mușiță, s.f. colectiv = musculițe de vin, dar și spuma ivită deasupra mustului de fructe pus la fermentare și la murături. E răspîndit în Covasna, Baia Mare, Șimleul Silvaniei1. Șerigiă, -e, s.f. = codîrlă, spatele mobil al căruței. Cu forma și- reaglă și cu înțeles de ,,iesle” este atestat și în regiunea Suceava. Gălămoz, în locuțiunea a face gălămoz = ^> cocoloși, a face ghemotoc un obiect destins. Există și verbul a gălămosi (gălămozesc), în Maramureș, colomoz înseamnă „fărîmitură”. Gîlgoăză, -e, s.f. = măr mic (fruct). în Moldova ^are forma gîl~ moază. Ciurdă, ciurzi, s.f. = cireadă; îl auzim și în secuime și în nordul Moldovei. Beleăznă, belezne, s.f. = rană; uzual și în Moldova. Tigoăre^ s.f. sg. = om slăbit. E și verbul a se tîgorî (a slăbi). în Moldova are un înțeles asemănător. Bdscor^ s.m. folosit numai la singular și aproape numai la vocativ (boscorule) = om întunecat la suflet. Să aibă vreo legătură cu mold. boscar? Dintre particularitățile fonetice se remarcă următoarele : 1. Ca intonație, graiul din Țara Bîrsei se aseamănă cu cel din partea sudică a Secuimii, nedeosebindu-se mult de rostirea literară. Remarcăm însă intonația tărăgănată, cu punerea în relief mai ales a ultimului cuvînt din frază. 2. Accentul a trecut de pe silaba antepenultimă pe silaba penultimă în cuvinte ca : doctoriță, veveriță, port/ie etc. 1 Și în Muntenia I Cn-r}. S4 DIALECTOLOGIE 3. Palatalizarea labialelor există, ca de altfel în cele mai multe graiuri. E de observat că, la începutul cuvîntului, avem un stadiu de palatalizare, pe cînd în interior apare alt stadiu : cbiatră, gbine, bie, lipcbit, obgbială, copcbil, nim^ic, y'ine, amniazi, dar și: vorgbesc, durnia. 4. Consoana l manifestă tendința de a se transforma în r : argbină (albină), știoărfă (șteoalfă). Cîteodată au devenit r și suntele d și t înaintea lui l sau n : corion (cotlon), Cbrlea (Codlea), logbrnic (logodnic), purligăr (potlogar). Cuvîntul nimănui se pronunță nimurui. 5. Vocala u trece la o : dor (aur), balăor, scăon, tăor, corâje, mâscor (mascur), Ibbeniță (lubeniță). 6. Apare un i epentetic în cuvinte ca : veicbi, bichi, rbichie, zeiche, picioică. în schimb, se spune : pine, cine, mîne. 7. I se pronunță des ca î : zic, țîn, stric, însă spre deosebire de graiul moldovenesc, i se menține după ș și j : și, rușine, a îngriji, jilav. Prepoziția pentru se rostește p întru. 8. Epentezele vocalice sînt dese : a bărăni, cartie (cu i plenison), mencie (minge), minteanăș (mintenaș), bireăn, copenecie (copeneață), perină, a ciocăni etc. 9. Consoanele c, v se transformă în m înaintea lui n : chimniță (piv- niță), a rămni (a rîvni), tomna (tocmai). 10. Fenomenul asimilării vocalice este destul de frecvent : presnel (prisnel), nimini (nimeni), tinci (tenci: moloz), -ficior, trubuie etc. 11. I semison final se întîmplă să cadă : lu (lui), tomna (tocmai), numa (numai). 12. După dentale, după labiale (inclusiv 5) e devine ă : dă (de) dăparte, pă (pe), să (se), dăosăbire. 13. Alte pronunțări dialectale : ădeca, trin, plăpună, zoaie, fîrșeală, gbiold (ghiont), a îngbioldi, șelată (salată), sasi (sași), gris (griș), peană, peară, sară, samă, țapăn, strein, beutură, țaglă (țiglă), laiță (laviță), ălălant, a vint, șindilă (șindrilă), belmejit (bolmojit), burdobăn (burduhan), a ster- pezi (a strepezi), gbenuncbi (genunchi). Particularitățile fonetice arătate mai sus nu sînt toate strict speci- fice graiului bîrsean, unele din ele caracterizînd și alte graiuri. * Particularitățile gramaticale nu sînt multe. în esență, graiul bîrsean respectă structura gramaticală a limbii literare. Se pot observa următoarele: 1. Genul. Sînt mai uzuale forme ca pisic, mîț, decît pisică și miță. Prin masculinul gMvol (bivol), luat ca epicen, se înțelege și bivoliță, ceea ce justifică și exprimarea lapte dă gbivol. Se zice ora doi și doisprezece iulie, nu ora două, douăsprezece iulie ; de asemenea : rud, ruduri, nu rudă, goz, nu goază (cum se zice în Făgăraș), bitong nu biteangă, androc nu an- drdacă (din săsescul undăr Rock : fustă). NOTE DESPRE GRAIUL DIN ȚARA BÎRSEI 85 2. Pluralul de la cireașă e cerașe (cireșe), de la căpșună, căpșune (căpșuni) „fragi”, greșale (greșeli). 3. Tot ca formă învechită se înregistrează declinarea enclitică la unele nume masculine : Eadului, Pîrvului, (al) Petrii (al lui Petrea). în ce privește genitivul articulat al femininelor, cele două teme (-0, 4) sînt unificate în -i, ca și la moldoveni : casii, Bîrsii (pentru casei, Bîrsei). 4. Este evidentă tendința de trecere a substantivelor la declinarea a IlI-a: foarfece, berbece, bîrzăune (bondar), găurice^ măzăriche, morcove etc. După ș și j pronunțarea este clară e : ușe, grife, coraje, ogașe (făgaș). 5. Persoana a IlI-a a verbului se unifică — în privința numărului — în sensul singularului, îndeosebi la Bran : ei merge, ei muncește, spre deo- sebire de graiul scheian. 6. Imperfectul verbelor a sta și a da este stăm, dam, nu stăteam, dădeam. 7. E uzual perfectul compus (am mers) nu cel simplu (mersei). 8. Prezentul verbelor a mînca, a usca, a lucra este : eu mine, eu usc, eu lucru. Prezentul verbului a mirosi la persoana a IlI-a este el n'irosă (cu accentul pe prima silabă). Prezentul se întrebuințează foarte des și cu înțeles de viitor. Me^f mine la tîrg „voi merge mîine la tîrg”. Viitorul are mai mult înțeles de prezumtiv. 9. Pronumele nehotărît cineva circulă și sub forma cinevaș. 10. Pronumele demonstrative la plural se pronunță cu e : eștia (ăștia), eia, estea, elea. De asemenea articolul adj. ei buni, ele bune (cei buni). 11. Articolul enclitic 4 a căzut: omu, focu, de-a rîndu etc. Omiterea articolului o întîlnim și în expresii ca în toate zile (în toate zilele), în toate feluri (în toate felurile). 12. Numeralele de la 11 la 19 se rostesc unsprece, doisprece etc„ uneori unce, doice. Ora este indicată, după o influență săsească, în felul următor : un fîrtar (sfert) la doi (unu și un sfert), jumătate la doi (unu și jumătate). 13. Cuvîntul drept este folosit și ca locuțiune prepozițională. Drept noi : în dreptul casei noastre. 14. Eormula mai reverențioasă pentru interogativul ce6! (în loc de poftim6!) este auz6! 15. Verbul trebuie este folosit și cu înțelesul de „este sigur”. Trebuie că n-a știut : de bună seamă n-a știut. 16. Topica nu e totdeauna rigidă. Se pot auzi propoziții cu astfel de topică : Am adus două cară ieri de grîu. ★ Particularitățile lexicale, deși sînt cele mai bogate și în orice caz cele mai izbitoare, prezintă o mai mică importanță în fond, dată fiind variabilitatea lor, care face graiul susceptibil de schimbare și înnoire. Glosarul care urmează e departe de a epuiza întregul vocabular regional. 86 DIALECTOLOGIE Benga^ s.m., numai în expresia Benga să iasă, joc de copii = dracul, mai exact: băiatul care face pe dracul (orig. țigănească). ' Bighiuiuită, adj., numai pe lingă făină; făină bighiuluită =o anumită calitate de făină (de fiert), (orig. săsească). Boțogăni, boțogănește, v. unip. IV = a atîrna. îi boțogănește un nasture. (Derivat din boț). Boscîrță, s.f. = babă rea (orig. maghiară). Barcăn, s.n. = profil exterior la zid, sub streașină. Bredel, -e, s.n. = bîtă, băț gros. S-a luat după noi cu un bredel, E și verbul a îmbredcli = a înnoda (orig. săsească). Bărdioăză, -e, s.f. = oameni mascați urît, umblînd pe străzi și avînd dreptul de a face mici necazuri locuitorilor într-o anumită zi din an. Buș, -i, s.m. = ciorapi groși de lînă. Becăn, -e, s.n. = cozonac (orig. săsească). Bozun, defectiv de pl. = foc mare : ai trîntit un bozun de foc ! Ce-i cu bozunul ăsta^ Buchian, -eni, s.m. = lovitură de pumn în spate : mi-a dat un buchian. Bușuluit, -ă, adj. = trist, supărat, mîhnit. Și ca verb : a se busului, -esc = a se mîhni (orig. magh.). Bina, s.f. = scenă (orig. germ.). Broc, -uri, s.n. = pîine fărîmițată; broc cu lapte, broc cu chim = bucățele de pîine în lapte sau în supă de chimen (orig. germ.). Bulbbri, s.f., numai la pl. = bășicile făcute de ploaie în baltă. (Pro- babil o combinare a lui bulbuc cu vîlvoare). Cuhăit, -ă, adj. = ofticos, bolnăvicios. E și verbul a se cuhăi (magh.). Coțoveichi, s.m. def. pl. = licitație publică cu obiectele rămase de la cel decedat. Cătrănită, -e, s.f. = chibrit (derivat din cătran). Coăstăn, -e, s.n. = dulap (germ.). Chichineață, -ețe, s.f. = cameră mică. Chendelă, -e, s.f. = lăuză ( mag. ) și: a se chendeli. Clenci, -uri = zăvor, mîner de ușă. Căroăie, -oi, s.f. = cărucior cu două roți de împins cu mîinile. Campuț, -i, s.m. = nap (germ.). Colditș, -i, s.m. = om sărac. E și verbul a coldui, Chepeneăg, -ege, s.n. = un fel de palton mare și gros. Caț! = interj, cu care se alungă pisica (germ.). Candosi, candosește, v. refl, folosit aproape numai la imperativ (candosește-te, acolo să te candosești) = are înțeles asemănător verbului a putrezi. Celet, s. def. pl. = familie cu copii mulți. Are mult celet (magh.). Cățel, căței, s.m. în : cățel (căței) de usturoi. I Cătărigi, s.f. def. sing. = piftii. Copenecie, -i, s.f. = penal (în alte regiuni, copeneață = cutie). Dobăn, -i, s.m. = nesimțitor. Derivat de la dobă (tobă), doban = cel care bate toba. NOTE DESPRE GRAIUL DIN ȚARA BÎRSEI 87 Drătăldn, -i, s.m. = suprafață de pămînt arabil mai mică decît un iugăr (germ.). Fios, numai singular = inz (germ.). Fiămînzenie = golul dintre coaste și șold la vite. Frîuă, pl. idem = femeie săsoaică (de la Frâu). Flentecăni, flentecănește, v. IV = a balansa. A ftișeri, fușeresc = a face lucru de mîntuială (a da rasol). Goșman, -i = epitrop (germ.). ^Ghiușăg, s. def. pl. = belșug (magh.). Durdui, durduie, vb. impers. = a tuna. Ghidului, ghiciuluiesc = a aprecia, a prețui, a constata valoarea. Grumwei, s. def. pl. = ceva strîns la un loc, s. ex. păsări: s-au •adun at grumure l. Dîrg, -uri = bățul lung cu care se lucrează la cuptorul de pîine. Hoăibăr, adj. = care nu observă, se împiedică de obiecte : Stai, hoalbărule, că mă răstorni ! Hădriă, s. def. pl. = paie tăiate mărunt și amestecate cu sfeclă de vite mărunțită, hrană pentru vite. Hoăibăl, -e, s.n. = rindea și unealtă de tăiat varză. E și verbul a hubului (germ.). Fostînă, -e — scîndură groasă. Izidi, izidesc = a risipi, a cheltui 5 și: izidă — risipă. îmbircă, îmbîrc = a ajuta cuiva să se ridice, ținîndu-1 din spate. înțăgiat, adj., în : glas înțăglat = sunînd a spart (ca țigla spartă). Jiț, -uri, s.n. = scaun cu răzimătoare și căptușit cu piele, care se prinde cu lanțuri de căruță (germ.). - Jaiepchi, s. numai la plural = mulți copii mîncătorr la casa omului. Lod, uri, s.n. = oblon de lemn. încimi, încîrnesc = forma regională a lui cîrnesc (cîrmesc). Hățo! interj. = iată. Ei! interj. = da. Lolăndrbs, adj., mai ales la feminin (lolăndroasă) — cu haine largi, fără gust. Mugîrmeld, s. numai la sing. = lapte stricat (germ.). Mocerli, mocerlește = a spăla rău rufe, a le lăsa murdare (probabil de la mocirlă). tNimriicb^ adj. = de nimic. A7dvasâț năvăsăiește = a umbla de colo colo fără rost. Năiem, s. numai la sing.= chirie (a da cu năiem). ^iorcan, -i, s.m. = broscoi. OYbenecie, s. numai la sing. = jocul de-a baba-oarba. Pînzătură = numai cu înțeles de față de masă. Pățîcămn'ică, adv. = mereu. PîYșe, s. numai la sing. = carne rea, mai mult pielițe. Pecie, -i, s.f. = bucată mare de slănină cît toată lungimea porcului, în alte părți (Mehedinți) înseamnă, dimpotrivă, carne fără grăsime. 88 DIALECTOLOGIE Podici, -e, s.n. = diminutiv de la pod, cu referire specială la podul din biserică rezervat corului. Răsfrînt, adj. = încrezut, arogant, afectat. Rînd, -uri, s.n. = trotuar, partea dintre fațadele caselor și șanțul din marginea șoselii (magh.). Rîncaci, adj. numai masculin = nepotolit, impulsiv. în alte locuri are înțeles de scopit. s tainiță, -e, s.m. = spătarul patului, scîndură de pe marginea late- rală a patului care împiedecă să cazi din pat (slav). Strumei&u, -i, s.m. = vlăjgan hoinar. Ștecăl, -e, s.n. = tocul ghetei sau al cizmei (germ.). ȘMncăni, ștrincănesc = a croșeta (germ.). știuc, -uri, s.n. = bucăți (germ.). Surlă, s. numai la sing. = tencuială desprinsă din zid. A șurlui (eu șurlui) = a freca vasele cu șurlă. Străfuri, s. numai la pl. = zugrăveală cu desene (germ.). Spcădăl, -e, s.n. = casma (germ.). ștulghic, -uri, s.n. = prăjină prevăzută la cap cu bucăți de talpă, cu care se mînă peștii spre plasă în apă. Se înfige în apa rîuîui în direcția curgerii apei. Subșop, -uri, s.n. = remiză pentru căruțe și unelte. E un acoperiș pe stîlpi. Slab, -ă = cu înțelesul de desfrînat, curvar. Snițăie = s. numai la pl. = borhotul sfeclei de zahăr. Servește ca hrană pentru vite. Șirbf, -oafe, s.n. = șurub. Știuieu = știuletele de păpușoi (probabil contaminare între tuleu și știulete). Scăuneci, -e, s.n. = diminutivul de la scaun. TrxMăr, -e, s.n. = pîlnie (germ.). Y'iptăr, -i, s. = om sărac, murdar. Zminchlșe, s.f. numai la sing. = mîncare făcută din amestec de brînză de vaci și smîntînă cu sare și mămăligă. Zăbun, -uri, s.n. = haină, veston. în alte regiuni : cojoc. Adaug și o serie de locuțiuni și zicători folosite la caracterizarea oamenilor și a lucrurilor : Ca cchiul dracului (a face ceva) = curat de tot. Mumă de cîiue (cîtă mumă dă cîne) = gloată de oameni de tot felul. Făcindu-i Iarba fuse (vine cineva) = năcăjit. A lua în sus = a interpreta grav o vorbă spusă într-o doară. A face furcile = a bîrfi, a judeca pe cineva. A lăsa lucrul și a-și lua mucul = a refuza o muncă fără valoare (în mod ironic). De cîud lupte cu cățelu = vechi de tot. A rade hircan = a sta de pomană. A prinde vulpea rană = rană mică (ironic). NOTE DESPRE GRAIUL DIN ȚARA BÎRSEI 89 A căra apă la morți = despre un om palid. Sai sus că jcs ești = nu găsești soluție. Ce-o hi o hi, ce nu, or mînca și ei copchiii = caracterizează un om lăsător. A-și lua izbinda = a termina de consumat ceva. Cu șirof legat cu ala = (ironic) despre un lucru pretins bun.^* După ploaie chepeneag = prea tîrziu. A da de cheltuială = a bate. ★ Astăzi, strîngîndu-se tot mai mult legăturile dintre populația regiunii și restul țării, prin mijloacele de propagare a culturii multe din aceste regionalisme ies din uz. Cuvinte ca hozăndroagene, trin, bredel, bușuluit, bină, jîrtar, țudulă, năiem și altele aproape nu se mai aud, fiind înlocuite cu bretele, tren, bîtă, supărat, scenă, sfert, bilet, chirie etc. Limba literară își face tot mai mult loc în acest grai. FILOLOGIE RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU DE I. GREȚU De cîtăva vreme se vorbește din ce în ce mai insistent despre limba lui Eminescu. Dacă în trecut se pomenea vag despre farmecul limbii marelui poet, prin aceasta înțelegîndu-se mai cu seamă frumusețea stilis- tică eminesciană și armonia versurilor lui, astăzi apar studii speciale în care sînt prezentate resursele expresivității sale lingvistice și s-a anunțat chiar, apariția unui dicționar special al limbii marelui scriitor. Este drept că toate aceste preocupări se învîrtesc mai mult în jurul limbii poetice, dar, în fine, ne găsim în fața unui mare interes al cercetă- torilor pentru lexicul lui Eminescu, pentru formele stilistice și grama- ticale specifice limbii sale, cu un cuvînt, pentru chipul în care marele poet a știut să pună în valoare un material bogat de limbă aparținînd poporului întreg, timpului în care a trăit și chiar vremurilor mai vechi. Problema limbii lui Eminescu prezintă însă unele greutăți mari pentru cercetători, fiindcă nu avem încă o ediție integrală, critică și științifică a operei poetului, o ediție care să garanteze autenticitatea textului și limbii eminesciene. Edițiile care au apărut după îmbolnăvirea și mai cu seamă după moartea poetului se deosebesc una de alta și din punctul de vedere al coținutului și din punctul de vedere al limbii. Este drept că progrese s-au realizat de la o ediție la alta, în sensul că s-au înlăturat una cîte una greșelile grave, ce se datoresc faptului că poetul nu și-a putut supraveghea personal, la tipar, lucrările sale. Dar mai persistă încă unele nedumeriri, care fac adesea textul neclar sau schimbă esențial limba poetului. într-o mare măsură limba lui Eminescu, mai cu seamă cea din poezii, a fost modificată în direcția uzului lingvistic al editorului, care a crezut că poate și trebue să „literarizeze” — evident unii muntenizînd, iar alții moldovenizînd — limba scriitorului, ba cîte unul și-a îngăduit să îndrepte după capul său ceea ce nu înțelegea, căzînd astfel sub previziunea poetului: Răle-or zice că sunt toate cîte nu vor înțelege. 92 FILOLOGIE De asemenea modificări n-a scăpat nici proza marelui scriitor,, datorită acelorași cauze. Iată motivele pentru care socotesc că este necesar să se întreprindă o serie de cercetări și studii, menite să identifice și să înlăture acele inter- venții și schimbări operate de editori în textele eminesciene, în diferite forme și care fac să nu se asemene o ediție cu alta. De aceea cred că inițiativa revistei Limba romină de a deschide coloa- nele sale unor discuții în jurul problemei pe care o ridică limba lui Emi- nescu este demnă de salutat, fiindcă dă posibilitate cititorilor și cercetă- torilor în acest domeniu să aducă contribuția lor cît mai rodnică. în acest spirit au fost redactate notele de mai jos, scoase dintr-o serie de însemnări făcute pe marginea unor ediții în care s-a retipărit opera lui Eminescu. BOLLIAG GÎNTA IOBAGUL sau I0BAGIUL2 în Convorbiri literare, IV (1870), nr. 12, 15 august, unde a apărut întîi poezia Epigonii, avem versul Bolliac cînta iobagiul ș-a lui lanțuri de aramă pe cînd în ediții aflăm cînd iobagiul, cînd iobagul, unii editori respec- tînd forma aceasta mai veche iobagiu, iar alții înlocuind-o cu iobag, formă mai nouă în limba noastră. C. Botez, în M. Eminescu, Opere I, Poezii, Bu- curești, Cultura Națională, 1933, p. 288, consideră forma iobagiul din Con- vorbiri literare ca o greșeală de tipar, deși recunoaște că această formă se în- trebuințează în unele regiuni din Ardeal, trimițînd prin cf. la Liviu Rebrea- nu, Crăișorul, Cartea romînească, București, p. 52, 65, 74, 79, 91, 115, 129, 136, 182, 184, ceea ce dovedește că o asemenea formă este destul de cunoscută în acea parte a teritoriului limbii romîne. „în vreme ce țăranul îi spunea cum se duce cu marfa prin țară s-o vîndă și-i arăta obiecte ce credea că o pot interesa, ea se gîndea numai la asemănarea ciudată dintre acest iobagiu și strămoșul ei” (L. Rebreanu, op. cit., p. 52). Afirmația lui C. Botez că forma iobagiul din Convorbiri literare este o greșeală de tipar nu se întemeiază pe nimic. Faptul că într-un manuscris anterior și inferior, pe care poetul l-a și desființat barîndu-1 cu o linie de sus și pînă jos, se află forma iobagul, nu înlătură ideea că Eminescu, în manuscrisul definitiv trimis la revistă, a preferat formă iobagiul, pe care nici nu o putea inventa în mod fantezist un zețar necunoscător al unei asemenea forme, dar pe care, avem motive să credem că poetul o cunoștea fie din lectura lui Țichindeal, glorificat și el în Epigonii, care folosise în scrierile sale o asemenea formă, după cum atestă dicționarul limbii romîne, tomul II, partea I, fascicula XII, p. 882, sub cuvîntul iobag, unde se dă următorul citat din Țichindeal, F. 15 : „Săteanu’ (ioba- giul) nu se sparie de neameș (spahie)”, fie din vremea adolescenței sale petrecute între bucovineni și ardeleni. Se știe că și la Viena, de unde a trimis poezia și unde a și compus-o, Eminescu trăia printre studenții romîni din Ardeal și din Bucovina, iar scrierile lui din această epocă sînt presărate cu ardelenisme. RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU 93 Edițiile mai vechi 'respectau forma iobagiul, dar edițiile de după intervenția lui Botez au adoptat forma iobagul. în această din urmă cate- gorie se găsește și ediția Perpessicius, care a fost luată ca bază pentru extragere de material lexical la alcătuirea Dicționarului limbii lui Eminescu și este folosită mult de lingviști. Ne putem pune deci întrebarea : în Dicționarul limbii lui Eminescib va figura cuvîntul iobagiu în această formă regională, așa cum a apărut în Convorbiri literare pe baza manuscri- sului definitiv trimis de poet la tipar, sau va figura forma iobag, pe care poetul a părăsit-o prin adoptarea celei regionale? Un argument în plus pentru forma din Convorbiri literare îl consti- tuie și faptul că Eminescu manifestă preferințe, chiar în poezia Epigonii, pentru forme deosebite, fie mai vechi, fie populare și regionale : soarte, astfeliu, dalbe, scripture, sîntă, prav, mine etc. RÎDE PINTRE sau PRINTRE LACRIMI? Toț în Epigonii s-a mai produs o schimbare ce trebuie semnalată. Este înlocuirea, în ediții, a formei pintre din Convorbiri literare, cu printre în cunoscutul vers : Ș’acel rege-al poeziei, vecinie tînăr și ferice .....................veselul Alecsandri. Ce’nșirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază . Acum seculii străbate, o minune luminoasă, Acum rîde pintre lacrimi cînd o cîntă pe Dridri. O asemenea schimbare s-a operat și în alt loc din aceeași poezie: Voi urmați cu răpejune cugetările regine, Cînd plutind pe aripi sînte pintre stelele senine Pe-a lor urme luminoase voi asemene mergeți. în ambele locuri forma moldovenească, de acasă, a poetului, a fost înlocuită cu forma literarizată. Este adevărat că Eminescu folosește și forma printre, precum rezultă din alte lucrări fie tipărite, fie manuscrise. Aici însă, în Epigonii, cuvîntul acesta se întîlnește de două ori și de ambele dăți el are forma moldove- nească, iar dintr-un dicționar al limbii poetului această formă nu poate lipsi. CEL CE VRA SAU CEL CE VREA A DESCIFRA? Tot atît de nejustificată, deci arbitrară, este și schimbarea formei moldovenești a poetului, vra cu vrea, din versul ...............carte tristă și "ncîlcită Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra, cum a apărut în Convorbiri literare. 94 FILOLOGIE în ediția Călinescu (1943), la pagina 29, se află următoarea notă « B [otez]: vra. Quasi rima interioară cu „descifra” ar produce însă o* supărătoare împiedecare a versului». Pentru acest motiv editorul înlo- cuiește în textul poetului forma vra cu vrea și așa procedează toate edi- țiile care nu pornesc de la textul Convorbirilor literare. O asemenea pro- cedare este însă nejustificată, fiindcă ea anulează forma pe care a pre- ferat-o poetul și care trebuie să figureze în Dicționarul limbii lui Eminescu.. CE ÎNSEAMNĂ LIN ÎN ÎMPĂRAT ȘI PROLETARI în împărat și proletar se află strofa următoare, care s-a tipărit cu o- vădită greșeală în Convorbiri literare : O ! aduceți potopul, destul voi așteptarăți Ga să vedeți ce bine prin bine o să ias\ Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbăreț, Locul cruzimii vechie cel lin. și pismătareț. Formele se schimbară, dar răul a rămas. Aici cuvîntul lin este pur și simplu absurd; de aceea se pune între- barea dacă nu avem de-a face cu o greșeală de tipar. Și editorii au încercat să rezolve problema în feluri deosebite. Astfel, spre exemplu, I. Scurtu și Bogdan-Duică au înlocuit pe lin cu fin, un cuvînt și mai absurd ca înțeles, în acest loc, decît primul, fiindcă nu se întîlnește un om care să fie în același timp și -fin și pismătareț. Putem să gîndim că locul omului crud dinainte l-a luat omul fin de acum ? Contextul nu îngăduie o asemenea idee. Pentru a înlătura nepotrivirea lin („calm”, „liniștit”, „blînd”, „delicat”) și pismătareț, trebuie să admitem că în locul unde se află cuvîntul lin poetul a folosit altul, căci a gîndit altceva. în ajutor nu ne poate veni decît vreun manuscris al poetului, chiar dacă el conține o variantă anterioară și deci inferioară a poeziei. Și un asemenea manuscris ne prezintă ediția Perpessicius (M. Eminescu, Opere I, București, 1939, p. 349), unde se reproduce manuscrisul 2259, fila 168, cu următoarele versuri care ne interesează : . . .locul hienei îl luă cel vorbăreț Locul cruzimii vechie... cel lins și pismătareț Formele se schimbară, dar răul a rămas. Cuvîntul lins prezintă însă o mare dificultate din punctul de vedere al înțelesului. „Cel lins” înseamnă cu aproximație „omul pomădat”, „filfizonul”, dar tot nu este ceea ce a gîndit poetul. Din această cauză, probabil, ediția Perpessicius adaugă următorul comentar : „în împărat și proletar, oricît ne-a ispitit să adoptăm în v. 99. . . Cel lins și pismătareț, am păstrat tot. . . lin și pismătareț, ca în textul Convorbirilor (op. cit., Introducere, p. XXXII). Să vedem însă, dacă nu găsim un alt sens al autenticului lins care să-1 facă acceptabil în locul lui lin, neatestat în variantele poetului. RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU 95* Adjectivul lins, -ă, Ia Eminescu, are și alt înțeles decît cel obișnuit în dicționare. Poetul îl folosește, după cum vom vedea, și în proză. Astfel, în articolul său, iscălit Varro, Să facem un congres, Eminescu zice : „Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav, cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei, în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, cari zic cum că Romînii n-au nici un drept în această țară și cum că trebuie să cerșească pentru a căpăta” („Federațiunea” din Pesta, 5/17 aprilie 1870). In Geniu pustiu îl întîlnim de asemenea : Cei mai nalți și mai veninoși nori sunt monarchii. Cei după ei asemenea de veninoși sunt diplomații. „Trăsnetele lor cu care ruină, seacă, ucid popoară întregi sunt res- belele. „Sfarămați monarchii! Nimiciți servii lor cei mai linși diplomații, desființați resbelul și nu chiamați certele popoarălor decît înaintea Tribu- nalului popoarălor ...” (Manuscrisul 2255, f. 25). Și mai putem invoca încă un text al lui Eminescu : „Rău sau bun, romînul e adevărat. . Inteligent fără viclenie, rău — dacă e rău — fără fățărnicie. . . nu are apucăturile omului slab; îi lipsește acel iz de slăbi- ciune, care precumpănește în fenomenele vieții noastre publice sub forma linsă a bizantinismului și a expedientelor” (Timpul, 15 martie 1880). Din aceste citate vedem că Eminescu folosea cuvîntul lins cu înțe- lesul de „șiret”, „viclean”, „veninos”, fățarnic” și mai ales „lingușitor”. Un asemenea înțeles se potrivește pentru cuvîntul lins din împărat și' proletar. Sfera semantică a cuvîntului lins este mai întinsă deci decît o știam noi, și un asemenea cuvînt, folosit cu nuanța precizată mai sus de marele nostru poet, poate și trebuie să rămînă în contextul în care l-a așezat Eminescu în împărat și proletar, înlăturîndu-se acel lin, care- din greșeală s-a strecurat în textul Convorbirilor. INFLUENȚA VERSIFICAȚIEI POPULARE ASUPRA POEZIEI LUI IOAN BUDAI-DELEANU DE F. FUGARU în cîntecul IX al Țiganiadei, Deleanu prezintă două epitalame, cîntări de nuntă, cărora el le dă următoarea explicație : „Trebuie a lua sama că aceste doao cîntări sînt făcute tot pe aceaiaș măsură cu stihurile cele alalte, însă cu ritmă îndoită, adecă asemene cîntărilor de obște”1. Din această notiță reținem că cele două cîntări „sînt făcute”, adică aparțin poetului, nu-s culese și inserate în opera sa; ele sînt făcute „tot pe aceaiaș măsură cu stihurile cele alalte”, adică au 10 silabe care pot alterna în mod normal cu 9 silabe și au „ritmă îndoită^, adică emistihurile rimează, iar rima emistihurilor le face să fie „asemene cîntărilor de obște”. Primul cîntec de nuntă (IX,32—42). în poemul său (cu excepția cîntecului lui Arghin și a odei bahice) poetul folosește îndeosebi versul decasilabic trohaic cu cezură variabilă, în rime feminine (10 silabe); foarte puține sînt versurile în rime masculine (9 silabe). Este semnificativ că în această orație abia o treime din versuri sînt în rime feminine. Să luăm spre exemplificare următoarea sextină (IX, 37): Apoi cu milă zisă : ,,O, copilă ! Ah, sorioară, dragă fecioară ! De ai fi miloasă, cum ești frumoasă, Lege n-ai pune, îndată mi-ai spune ; Iar eu jurămînt ți-oi jțira pre sfînt G-oi ținea cuvînt pimă la mormînt”. Comparând versurile în rime masculine din acest cîntec (de ex. : Iar eu jurămînt ți-oi jura pre sfînt) cu oricare vers cu același fel de râmă din restul Țiganiadei (Sultanul mai pe un pașă, mai pe alt)2 constatăm că, 1 I. Budai-Deleanu, Țiganiada, ed. a Il-a, E.S.P.L.A., 1958, p. 95. 2 Ț'ganiada, III, 99, 2. Se va ortografia : Sultanul mai pe-un. Pașă, mai pe-alt. Versul, așa cum apare ortografiat în ediția E.S.P.L.A.,e dodecasilab catalectic, nu decasilab catalectic^ cum se cere citit. INFLUENȚA VERSIFICAȚIEI POPULARE LA I. BUDAI-DELEANU 97 în afara rimei masculine și a metrului trohaic, nu le apropie nimic. în acest cîntec, versul are 10 silabe, cezură obligatorie mediană și masculină, două accente obligatorii; pe silaba a 5-a la cezură și pe a 10-a la rimă, iar emistihurile rimează, pe cită vreme, în restul poemului, versul are 9 silabe, accent obligatoriu la rimă și cezură variabilă. Rezultă că un „vers” ca Iar eu jurămînt ți-oi jura pre sfînt reprezintă de fapt două versuri: Iar eu jurămînt Ți-oi jura pre sfînt analoge trimetrului trohaic catalectic popular : Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai care alternează în mod normal cu versuri în rimă feminină, acatalectice : Iată vin în cale / Se cobor la vale. , Am spus mai sus că, în acest cîntec de nuntă, o treime din versuri sînt în rimă feminină. Dacă Deleanu ar rămîne la structura versului popular pe care îl imită în versurile sale terminate în rime masculine, ar trebui ca un vers terminat în rimă feminină și format din două emistihuri care rimează să aibă 12 silabe, ca și Iată vin în cale/ Se cobor la vale, care au 12 silabe. Deleanu a anunțat că acest cîntec de nuntă și cel dintre v. 45—53 pe care-1 analizăm mai jos „sînt făcute tot pe aceaiaș măsură cu stihurile cele alalte”, adică au 10 silabe. în acest caz, poetul se abate de la regulile versificației populare care alternează versuri trohaice de cîte cinci silabe (în rimă masculină) cu versuri de cîte șase silabe (în rimă feminină) și creează un vers de 10 silabe in rimă feminină format din două emistihuri de cîte 5 silabe fiecare, emi- stihuri care rimează. De exemplu, în sextina citată fiecare din primele 4 versuri are cîte 10 silabe1 și e format din două emistihuri care rimează. Un vers ca : De-ai fi miloasă, cum ești frumoasă, comparat cu oricare altul în rimă feminină din restul Țiganiadei, de ex. cu Nici să mai fie altora de ocară2 arată că, în afara numărului de silabe și a accentului pe silaba a noua (la rimă), cele două tipuri de vers nu au altă caracteristică comună, întrucît în versul Lege n-ai pune, îndată mi-ai spune3 (dacă vrem să-1 considerăm un vers cum cere Deleanu, și cum îl scrie el în manuscris), cezura e obli- gatoriu feminină și obligatoriu mediană, ceea ce nu e obligatoriu în restul poemului, și, în plus, emistihurile rimează. Dacă, pe de altă parte, com- parăm versul Lege n-ai pune îndată mi-ai spune cu versurile populare în rimă feminină Iată vin în cale)Se cobor la vale, constatăm că versul popular '(Iată vin în cale) are aici șase silabe, pe cînd emistihul lui Deleanu {Lege n-ai pune) are numai 6 silabe. 1 Se va citi însă : zisă : O copilă; puae-tndală ; De-ai. 2 Se va citi însă : fie-altora de-ocară. 8 Pune-îndaiă. 7 - c. 3773 98 FILOLOGIE Versurile de 10 silabe ca Lege n-ai pune -îndată mi-ai spune nu par- ticipă deci nici la structura decasilabului trohaic folosit în Țiganiada.. care e un vers cult, neobișnuit în poezia noastră populară, și nu corespunde nici cu structura versurilor populare de felul celor citate (Iată vin în calef Se cobor la vale); ele aparțin poetului care le-a făurit și respectă întru totul numărul de silabe fixat de el însuși. Fiind deci o creație nouă în poezia romînească, ele merită să fie studiate atent. Chiar dacă se întîlnesc ici și colo, în poezia noastră populară, astfel de versuri nu constituie un sistem, rimînd în general cu versuri populare regulate. Iată un exemplu : Tare ca piatra/ Iute ca săgeata/, Tare ca fierul/Tute ca oțelul, versuri în care Tare ca piatra și Tare ca fierul sînt întru totul analoge emi- stihurilor lui Deleanu {Lege n-ai pune etc.). Considerate împreună, cele 23 de versuri în rime feminine repartizate în cele 11 sextine ale cîntului dau impresia că poetul a pornit de la versuri de structură populară (de 6 silabe deci) pe care le-a redus cu o silabă. Mijloacele prin care realizează această reducere a numărului de silabe sînt multiple : 1. hipermetrul, adică eroarea. în versurile Cînd fu spre sară, ieșind o fecioară Din CGdru-afară, cu frumsață rară emistihurile ieșind o fecioară, și cu frumsață rară sînt de cîte 6 silabe, iar versul întreg cuprinde 11 silabe, nu 10 cîte a anunțat poetul. Așadar poetul nu respectă numărul de silabe propus. Cînd însă poetul a scris Dragă fecioară, fi-m lelisoară1 se cuvenea ca editorii să nu transcrie fii-mi2, și să transforme și acest vers notat corect de poet într-un hipermetru. 2. Folosirea dubletelor metrice (far pentru fără, păn pentru pănă, spre pentru cătră), monosilabe pentru bisilabele corespunzătoare schemei versului popular de 6 silabe, de la care socotim că pleacă poetul. 3. Omisiuni de cuvinte monosilabice, cu abateri evidente de la regu- lile limbii : trei ori pentru de trei ori3, jură-te mie pentru jwă-mi-te mie4, etc. Această ultimă abatere e conformă cu părerile gramaticale ale lui Deleanu care socotește nelogică repetarea pronumelui personal în dativ. 4. Folosirea pronumelui aton, nesilabic : zisă-i pentru îi zisă5. 5. începerea celui de-al doilea emistih cu o vocală care, împreună cu vocala de la rimă a primului emistih, să permită prin eliziune sau sin- copare citirea lor într-o singură silabă. Astfel versul Să îmbrățoșară atunci și strigară* se va ortografia Să-îmbrățoșară-atunci și strigară, întrucît avem de-a face cu un decasilab, nu cu un dodecasilab cum rezultă din ediții. Dacă se mai adaugă și mărturia lui Musofilos că sînt versuri „asemene cîntărilor de obște” și declarația lui Onochefalos că îi „plac”., și a lui Idiotiseanu că „Mai bine făcea poetecul acesta să fie scris tot cu 1 Țig., IX, 42, 2 2 Tig.. ed. a I l-a, E.S.P.L.A., voi. II, p. 94. 3 Țig^ IX, 42,6. 1 Țig., IX, 36,1. 5 Tiq., IX, 41,1. 6 Tiq.. IX, 42.2. INFLUENȚA VERSIFICAȚIEI POPULARE LA I. BUDAbDELEANU 99 de aceste”, cititorului'îi e greu să mai surprindă inovația adusă de De- leanu, anume prelucrarea versului popular în vers decasilab. Respectarea de către editori a metrului anunțat de poet (vers de- casilab) duce la concluzii importante pentru cercetătorul limbii și al măie- striei poetului, pentru fixarea locului ocupat de Deleanu în evoluția poeziei noastre. Anticipăm afirmînd că nu numai în acest cîntec, ci în întreaga operă, poetul a pornit de la mijloacele pe care i le oferea poezia populară, stră- duindu-se să acomodeze troheul popular altor scheme culte mai compli- cate. Deleanu nu s-a servit în Țiganiada de versul endecasilab iambic, pentru că metrul poeziei noastre populare era troheul. în cîntecul analizat mai sus, Deleanu s-a străduit să încadreze în sextine decasilabice o orație de nuntă pe un motiv cunoscut, păstrînd uni- tatea aparentă dintre cîntec și restul poemului. Dar versul utilizat nu mai e vers, întrucît emistihurile rimează și, ca atare, sînt întrunite două versuri într-unul singur și nici sextina nu mai e peste tot sextina obișnuită de tipul ababcc (vezi sextina citată și IX, 38, IX, 33). Atît conținutul cît și mijloacele formale apropie acest cîntec mai degrabă de poezia populară decît de versul cult decasilab folosit în restul poemului. Inovația poetului în acest cîntec nu vizează însă versurile în rimă masculină, întru totul identice cu două versuri populare, trimetri trohaici catalectici, ci numai versurile în rimă feminină. Al doilea eîntee de nuntă (IX, 45—53). Schema sextinei este ababcc. ca și în restul poemului. Să luăm un exemplu (IX, 46) : Și eu ducu-mă cu a mea pinără, Eu încă în codru Ia fragi roșii, Dar ah ! iacă-mă în urmă singură, De a inele soațe eu rătăcii. Eu strig, chiemu-le, dar zadarnice Sînt chiemările mele amarnice1. în fiecare din sextinele acestui cîntec versurile 2 și 4 sînt în rime mas- culine, dar în ciuda afirmației poetului, ele nu mai au ,,ritmă îndoită”, adică emistihurile nu mai rimează, ci versul are 9 silabe cu accent obligatoriu pe silaba a 9-a, ca orice alt vers decasilab în rimă masculină din restul poemului. Spre deosebire însă de alte versuri decasilabe în rime masculine din restul poemului, în care cezura e variabilă, în aceste versuri cezura e me- diană, feminină și desparte versul în două emistihuri de 5 4- 4 silabe, sdă- ugîndu-se dar la accentul obligatoriu de la rimă un al doilea accent obli- gatoriu pe silaba a 4-a, la cezură (excepții IX, 45,2 ; IX, 52, 2), iar fiecare emistih este împărțit de accentele obligatorii de la cezură și de la rimă în 1 Se va citi : cu-a mea ; încă-în ; iacă-ma-în de-a mele ; mele-amarnice. 100 FILOLOGIE două grupe de silabe în chipul următor : 3 4- 2 4- cezura -4- 3 -4- 1. în grupele de cîte 3 silabe, locul accentului tonic e variabil. Ex. : De-a mele soațe eu rătăcii Versurile în rimă masculină (versurile 2 și 4 din sextină) nu oferă nici o dificultate. în schimb, versurile 1,3,5,6 prezintă o structură neîntîl- nită în restul poemului. Este cunoscut că în Țiganiada se întîlnesc foarte rar la rimă, și numai din eroare sau prin licență, altfel de cuvinte decît trohaice. în acest cîntec cuvîntul-rimă la versurile 1,3,5,6 este totdeauna un cuvînt dactilic sau cu final dactilic (ex. în sextina de mai sus pinără, singură, zadarnice, amarnice). Un asemenea vers e realizat din 10 silabe, cu cezură mediană după un cuvînt dactilic și cu dactil sau polisilab dactilic la rimă. Rima, „ritma îndoită, adecă asemene cîntărilor de obște” nu e respectată de poet în sensul strict, acela al unei identități de sunete începînd cu vocala accentuată. Emistihurile unui vers nu rimează deci. De exemplu, în versul: Sînt chie- mările mele-amarnice, amarnice nu rimează cu chiemările. Cele două cuvinte au comun numai accentul pe antepenultima, dactilic. Amarnice rimează însă cu zadarnice care, la rîndul său, nu mai rimează cu chie- mu-le. Prin urmare într-o astfel de sextină nu mai avem de-a face cu versuri formate fiecare din două versuri de structură populară, întrucît emistihurile nu rimează nici în versurile 2 și 4, în rimă masculină, și nici în versurile 1,3,5,6, în rimă feminină. Avem în schimb de-a face cu un vers făurit de poet din două versuri care nu rimează, fiecare vers cu următoarea structură metrică : un bisilab trohaic sau iambic, substituit adesea prin două monosilabe plus un dactil, plus cezura, de exemplu : Sînt chiemările mele-amarnice ' ^1 IIZ.IZ^ Ceea ce-1 face pe poet să considere versuri ca acesta „cu ritma în- doită, adecă asemene cîntărilor de obște”, este identitatea numărului de silabe (5) în fiecare emistih, cezura mediană și revenirea regulată a unui cuvînt dactilic înainte de cezură și la rimă (chiemările, amarnice). Pentru a scoate în evidență „ritma îndoită” a versurilor din sextina citată, să le transcriem astfel : Și eu ducu-mă Qu-a mea pinără, Dar ah ! iacă-mă (î) N-urmă singură, Eu strig, chiemu-le» Dar zădarnice Sînt chiemările Mele-amarnice. Se remarcă deci că ceea ce-1 face pe poet să spună că Și eu ducu-mă rimează cu Cu-a mea pinăiă este identitatea numărului de silabe, cezura mediană feminină (dacă vrem să le considerăm pe amîndouă un vers) și INFLUENȚA VERSIFICAȚIEI POPULARE LA I. BUDAI-DELEANU 101 cuvîntul dactilic obligatoriu care încheie fiecare emistih. Aceste consi- derente îi sînt suficiente poetului să afirme că versurile sînt cu „ritma îndoită”, așadar că emistihurile rimează. înaintea exigențelor de rimă propriu-zisă trece identitatea locului ocupat de silaba accentuată în fiecare emistih (silaba a 3-a): Și eu ducu-mă l| Gu-a mea pinără v z . o II o u Am spus mai sus însă că în acest cîntec, Deleanu se străduiește să obțină o sextină de tipul ababcc. Dacă în prima sextină a cîntecului el reușește, adică dacă fragedă rimează cu lucedă, și dacă tinere rimează cu pinere, în sextina următoare — cea citată — pinără nu mai constituie o rimă cu singură. în restul cîntecului vom întîlni cumpănă „rimînd ’ cu tîm~ pină, tinără cu supără, iacă-tă cu scapătă, trainică cu harnică, împresură cu tremură, murele cu vesele, pretene cu ceiine, cuvinte în care se respectă propriu-zis numai accentul pe antepenultima și în care se întîlnește ac- cidental identitate de silabe. Asonanța, întîlnită în poezia populară și folosită și de Deleanu, este aici un subsidiar al ritmului. Ceea ce pri- mează este dactilul de la rimă și de la cezură, versurile sînt deci ritmice In primul rînd și în al doilea rînd rimate. Deleanu nu s-a mulțumit numai să regrete că în vremurile moderne nu se mai scriu versuri ritmice, can- titative, el a încercat să le realizeze omologînd silabele sub accent din limba romînă silabelor lungi din limbile Clasice (greacă, latină). în cadrul poe- ziei noastre naționale, încercarea lui merită să fie subliniată. CRONICĂ SESIUNI ȘTIINȚIFICE ÎNCHINATE ANIVERSĂRII A 15 ANI DE LA ELIBERAREA PATRIEI NOASTRE Pentru a cinsti a XV-a aniversare a eliberării patriei noastre de sub jugul fascist, cele vnai însemnate instituții de științe sociale din țara noastră, Școala superioară de partid „Ștefan Gheorghiu”, Institutul de istorie a partidului de pe lingă G.G. al P.M.R., Institutele de științe sociale ale Academiei R.P.R. și Academia Militară Generală au organizat între 14 și 18 august o largă sesiune științifică Lucrările sesiunii științifice din București s-au desfășurat parte în plenară, parte pe secții. Numeroasele comunicări cu caracter istoric au avut ca principal obiectiv cercetarea îm- prejurărilor în care a fost înfăptuită insurecția armată de la 23 August 1944 și contribuția Romî- niei la războiul antihitlerist (B. Bălteanu și Gh. Matei, director adjunct al Institutului de istorie a partidului de pe lîngă G. G. al P.M.R., Insurecția armată de la 23 August, început al revoluției populare în Romlnia; general-maior Gheorghe Zaharia, Rolul istoric al Armatei Sovietice în eliberarea României de sub jugul fascist; acad. Petre Gonstantinescu-Iași, Poziția P.C.R. față de partidele burgheze în perioada pregătirii insurecției armate de la 23 August 1944; general de armată lacob Teclu, Contribuția Armatei Romîne la războiul antihitlerist etc.). Gonstruirea socialismului în țara noastră și politica partidului în această perioadă au constituit de asemenea obiectul comunicărilor prof. Mircea Oprișan, Politica P.M.R. de industrializare socialistă a țării; Marin Stancu, adjunct al ministrului Agriculturii și Silviculturii, Lupta P.M.R. pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii; Vasile -Dumitre seu, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, Politica externă a Republicii Populare Romîne ș. a. într-o serie de comunicări s-a înfățișat marea dezvoltare pe care au luat-o cîteva din cele mai de seamă discipline din domeniul științelor sociale în țara noastră, după eliberare. Astfel, z (ca în greacă) și sunetul începe să fie redat prin litera s (care nota uneori în latină și greacă și fonemul sonor z)3. E regretabil că autorul nu dă cuvintele trace în transcriere latină sau greacă, așa cum le găsim în izvoarele latine, respectiv grecești. Pentru studierea voealismului în special, acest defect de metodă creează difi- cultăți. La p. 22 — 23 se spune că între ' geto-daci și tracii de la sud de Dunăre și Haemus exista eventual numai o diferențiere dialec- tală așa cum arată „nuanțele deosebite regionale”, la numele de plante și la antropo- nime și toponime. Desigur faptele nu-i permit încă nimănui să tranșeze chestiunea, dar ar fi trebuit să aflăm mai precis pe ce se întemeiază această afirmație interesantă. în Anexă, autorul dă lista cuvintelor romînești de origine tracă. Dintre acestea unele se găsesc și în albaneză (abure, balaur, barză, brad, bucura, copac, copil, groază etc.), altele numai în romînă : adia, agăța, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, baier, băga, băiat, beregată, boare, bordei, brîndușă, brînză, brusture, buiestru, burlan, burtă, butuc, butură, caier, carimb, cață, căciulă, ctrlan, ctrlig, creț, curma, {a) darari, deretica, dezbăra, droaie, druele, genune, gheară, gorun, grapă, grui, gudura, încurca,, tnghina, îngurzi, înseila, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leșina, marcat, melc, mieru, mire4, mistreț, mișca, 2 D. Detschew, Charakteristik der thra- kischen Sprache, Sofia, 1952, p. 95. 3 Vezi și părerea lui Decev, loc. cit., p.74. 4 Pentru care Dicționarul limbii romîne moderne dă un corespom ent albanez. RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 123 morman, munună, masat, nițel, noian, păstra, pînză, prunc, răbda, reazem, ridica, scăpăra, scurmă, speria, starnut, steregie, sterp, stră- ghiată, strepede, strugure, sugruma, sugușa, șoric, tare, țarc, țarină, țăruș, uita, zgtria, zgtrma. în total 160 de cuvinte romînești ar fi de origine traco-dacă; pentru trei dintre acestea (răbda, rezema, droaie) I. I. Russu propune etimologii noi indo-europene. Pentru unele din aceste cuvinte s-au dat alte etimologii (de ex. mișca < lat. *micicare; ridica < eradicare etc.), dar autorul își pro- pune să discute problema originii acestor 160 de cuvinte într-o lucrare viitoare. în aceste condiții, orice discuție asupra lor e imposibilă, de aceea ne-am mulțumit să le cităm. Este foarte verosimil ca fondul de cuvinte romînești cu etimologie necunoscută să fie, tn total sau în parte, de origine traco-dacă; sarcina cercetătorilor istoriei limbii romîne ră- mîne să compare aceste cuvinte cu rădăcinile indo-europene cunoscute și să propună eti- mologiile cele mai plauzibile. N-ar trebui să exludem totuși posibilitatea apriorică ca aceste cuvinte să nu fie totuși trace și nici măcar indo-europene; atît înainte cît și după cucerirea romană, au fost posibile împru- muturi din diverse limbi indo-europene sau neindo-europene. Privită în ansamblu, monografia Limba traco-dacilor este un instrument de lucru util cercetătorilor istoriei limbii romîne și indo- europeniștilor. Dificultățile obiective sînt ade- sea încă de neînvins, de aceea o serie de expli- cații și etimologii avansate de autor rămîn simple ipoteze mai mult ori mai puțin pro- babile. Lucrarea are meritul de a informa un public destul de larg de cititori asupra sta- diului actual al cercetărilor în domeniul tra- cologiei. Nu putem trece cu vederea, printre calitățile monografiei, faptul că autorul se dovedește deosebit de prudent și că a eliminat un număr foarte mare de conjecturi fanteziste, care abundă în lucrări mai vechi. E de așteptat ca apariția monografiei lui I. I. Russu să pro- voace interesul lingviștilor romîni în sectorul etimologiei cuvintelor considerate de au- tor ca autohtone. în cadrul preocupărilor legate de studiul formării limbii și poporului romîn, monografia pe care am prezenta>o aduce reale servicii. Sorin Stati Pentru a vă asigura o colecție completă și primirea la timp a revistei, reînnoiți abonamentul Dvs. pentru 1960. ABONAMENTELE SE FAG LA OFICIILE POȘTALE, AGENȚIILE POȘTALE, PRIN FACTORII POȘTALI ȘI DIFUZORII VOLUNTARI DIN ÎNTREPRINDERI ȘI INSTITUȚII. I. P. 2, c. 3773 LIMBA R0M1NA ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI MIRCEA SECHE, Schiță de istoric a lexicografici romîne GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR N. RÎBALKA (Moscova), Substantive cu funcțiune FILOLOGIE I. CREȚU, Rectificări la edițiile lui Eminescu (II) . CRONICĂ. MIOARA AVRAM, Lingvistica în cadrul Colocviului internaiionai de civilizații, literaturi și limbi romanice 71 « RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE Dicționarul limbii romine moderne, Ed. Academiei R.P.R.. 1958, 91)1 p. (Gh. Trandafir).....................................:................. 7^ Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor in limba romînă. voi. I. Ed. Academiei R.P.R., București, 1959, 258 p. (Magdalena Popescu) . . . . .1. BYCK, Constandina Căplescu Indicele revistei pe anul 1959 90 95 97 ISTORIALINGVISTICII ROMÎNEȘTI SCHIȚĂ DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÎNE DE MIRCEA SECHE I (DE LA ORIGINI PÎNĂ LA 1825) Lingvistica noastră dispune, în prezent, de numeroase studii de ansamblu privitoare la starea și evoluția lexicografici romînești. Ceea ce se constată cu ușurință după parcurgerea lor este faptul că nici unul nu și-a propus să urmărească dezvoltarea lexicografici de la origini și pînă astăzi, să cuprindă, adică, toate etapele acestei evoluții. Mai mult decît atît: studiile de ansamblu existente trec cu totul peste dicționarele neconsacrate și se opresc numai la acelea care, din punctul de vedere al fiecărui autor, marchează o dată în istoria filologiei. Cele mai dezvoltate studii asupra lexicografici romînești — acelea ale lui Lazăr Șăineanu 1 și I. Șiadbei2 — încep abia cu dicționarele de la începutul secolului al XlX-lea, deși se proclamă studii de sinteză. O a doua categorie o formează contribuțiile consacrate unei singure epoci din istoria lexicografici noastre ; astfel, B. P. Hasdeu 3 și Gr. Crețu 4 se opresc la dicționarele manuscrise slavo-romîne, N. lorga la lexicografia secolului al XVIII-lea și a începutului celui de al XlX-lea 5, în sfîrșit I. Coteanu privește dezvoltarea lexicogra- fici romînești în ultimii 15 ani 6. O categorie aparte o formează contribuția academicianului lorgu Iordan care, enumerînd principalele lucrări lexi- cografice romînești, de la 1825 încoace, urmărește în primul rînd gruparea 1 Privire critică asupra lexicografici romîne, în Istoria filologiei romîne, a doua edițiune, București, 1895, p. 181 și urm. 2 Lexicografia romînă și istoria cuvintelor, în Limba romînă, VI (1957), nr. 6, p. 14 și urm. 3 Cuvente den Bătrîni, I, București, 1878, p. 259 și urm. 4 în Murdărie Cozianul, Lexicon slavo-romînesc și tîlcuirca numelor din 1649, București, 1900, p. 22 și urm. 5 Istoria literaturii romîne în secolul al XVIII-lea, II, București, 1901, p. 283. 6 Lexicografia și lexicologia romînească după 23 August 1944, în Limba romînă, VIII (1959), nr. 4, p. 46 și urm. ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI lor pe tipuri de dicționare Lingvistica noastră dispune și de cîteva studii consacrate influențelor străine asupra dicționarelor romînești: trebuie citate, în acest sens, studiile lui C. Tagliavini și Gâldi L. privitoare la influența maghiară asupra lexicografici romîne din Ardeal2. ★ S-a creat impresia — care încă mai persistă — că lexicografia romî- nească a fost extrem de săracă în realizări, cel puțin pînă în a doua jumă- tate a veacului al XlX-lea. Această impresie a fost întărită mai ales de împrejurarea, amintită și mai sus, că studiile consacrate istoriei dicționa- relor nu au luat în considerație decît o mică parte dintre aceste realizări. Articolul de față va încerca să demonstreze că această impresie este falsă : întreg secolul trecut și chiar secolele mai vechi sînt atît de bogate în lucrări lexicografice, în încercări și proiecte de dicționare, încît trecerea lor în revistă poate oglindi, în mod convingător, o veritabilă efervescență în acest domeniu. Circulă încă numeroase erori în legătură cu începuturile și etapele de dezvoltare a lexicografiei bilingve (și poliglote), a celei explicative, a celei etimologice; se cunoaște în mod insuficient evoluția concepției în diverse tipuri de dicționare, conținutul lor exact. Articolul de față își propune să furnizeze unele date mai amănunțite și mai sistematice în legătură cu aceste probleme. în sfîrșit, prezenta schiță de istorie a lexicografiei romîne va fi urmată de o anexă bibliografică diacronică în care vor figura lucrările lexicografice tipărite care interesează limba noastră. ★ Tradiția lexicografică romînească este foarte veche. De aceea părerea, în general acceptată și astăzi, că cele dintîi încercări lexicografice ,,datează de pe la sfîrșitul sec. XVII sau începutul sec. XVIII” 3, necesită o recti- ficare. Două -fragmente de vocabular slavo-romînesc din veactil al XVI-lea. păstrate pînă astăzi 4, ne dovedesc că apariția lexicografiei bilingve este, pe teren romîne s c, aproape conco- mitentă cu aceea a primelor texte bisericești t r a d u s e d i n 1 i m b a s 1 a v o n ă. La aceste fragmente pot fi adăugate, în secolul al XVII-lea, cel puțin alte opt glosare slavo-romînești^^ dintre care măcar două țin deprima jumătate a secolului: este vorba de fragmentul de Vocabular biblic sîrbesc [ — vechi slav]- romînesc^ a cărui redactare trebuie pusă în jurul anului 1 Limba romînă contemporană (București), 1956, p. 123 și unu. 2 G. Tagliavini, L’influsso ungherese sull’antica lessicografia rumena. Paris. 1928 și 1.. Gobl (= Gâldi), A magyar szotârirodalom hatâsa az olăhra, Budapesta. 1932. 3 Acad. 1. Iordan, op. cit., p. 123 — 124. 1 E. Kaluzniacki, Vber ein Karchenslainsch-rumăm Vocabular, in Archio /iir slauisclic Philo/ogic. XVI, p. 46 și urm. 5 Gr. Crcțu, op. cit., p. 22. 6 T. Cipariu, Principia de limba și de scriptura, ed. a 11-a, Blaj, 1866, p. 321. SCHIȚĂ DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÎNE 1630, precum și de Lexiconul slavo-romînesc al lui Mar darie Cozianul, din 1649, prima operă lexicografică completă păstrată pînă astăzi. Lexicografia slavo-romînă din secolul al XVII-lea este, fără excepție, de proveniență muntenească. Ea rezultă din nevoile practice imediate, ca anexe la o bogată literatură religioasă, slavonă sau tradusă. Glosarele slavo-romîne erau destinate slujitorilor bisericii, mai ales traducătorilor care, conform dogmelor religioase, erau obligați să respecte întocmai sensul textului original, considerat sfînt. înmulțirea acestor glosare în veacul al XVII-lea se explică în primul rînd prin avîntul pe care îl iau acum la noi traducerile din limba slavă. Izvorul lor comun este Lexiconul slavo-rusesc și tîlcuirea numelor, tipărit, la 1627, de ieromonahul rus Pamvo Berînda. Față de acesta, autorii romîni reduc sau adaugă cuvinte. Din punctul de vedere al originalității față de model se remarcă îndeosebi Lexiconul păstrat în Codicele sturzan (circa 1660—1670) 1, precum și Lexi- conul lui Miluti (1672) 2, lucrări masive, de peste 8 000 de cuvinte-titlu, care au mai multe mii de termeni deosebiți de lucrarea lui Berînda. Lexicografia slavo-romînă (nu numai cea din veacul al XVII-lea) este rudimentară, lipsită de orice aparat științific, alcătuită din simple liste bilingve în care termenului slavon i se adaugă corespondentul romî- nesc ; ordinea alfabetică a cuvintelor, atît de strictă în lexicografia modernă, nu este, de obicei, respectată. Dar aceste caracteristici se vor prelungi pînă tîrziu, către sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în mai toată lexico- grafia romînească. Către sfîrșitul secolului al XVII-lea și în primii ani ai secolului al XVIII-lea se produce, în istoria lexicografici romînești, o cotitură funda- mentală. Mai întîi — locul limbii slavone începe să fie luat, în dicționarele bilingve sau poliglote, de limba latină sau de o limbă romanică. în al doilea rînd — numărul unor asemenea opere crește în mod surprinzător; într-un interval care se întinde pe mai puțin de două decenii înregistrăm cinci încercări lexicografice : un vocabular latin-romîn și altul romîn- latin, unul italian-romîn, apoi un dicționar trilingv, latin-romîn-maghiar, în sfîrșit un glosar de neologisme. Se mai constată că centrul de greutate în lexicografia romînească începe să se mute în Ardeal, unde se fac simțite și primele semne ale curentului cultural latinist. Prima, în ordine cronologică, dintre cele .5 lucrări lexicografice amintite pare a fi însă tot un vocabular de origine muntenească : este un mic Dicționar italian-romîn redactat, pe la 1700, de stolnicul Constantin Cantacuzino 3, probabil la cererea lui Luigi Ferdinando Marsigli, ambasador italian la curtea lui Brîncoveanu, el însuși autor al unui dicționar despre care vom aminti mai jos. De proporții mai mult decît modeste, el are 1 Gr. Crețu, op. cit., p. 28 și urm. 2 Ibidem, p. 40 și urm. ; enumerarea completă a glosarelor slavo-romîne din secolul al XVII-lea se găsește la același, p. ,24 și urm. 3 Cf. Carlo Tagliavini, Un frammento di terminologia ilalo-rumena ed un dizionariello geografica dello stolnic Cost. Cantacuzino, Cernăuți, 1928. 6 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI totuși meritul de a deschide seria de trei vocabulare italo-romîne redactate în secolul al XVIII-lea. Manu- scrisul are trei părți bine distincte, prima („Nomi per la lingua valacca”) fiind cea mai întinsă și mai valoroasă ; circa 200 de cuvinte comune, împărțite pe materii (părțile corpului, păsări, patrupede, fructe etc.); textul, împărțit pe trei coloane, cuprinde, pe prima termenul italian, pe celelalte două termenul romînesc corespunzător, cu caractere chirilice și latine. Cam în același fel este organizat materialul și în celelalte două părți, care cuprind termeni geografici comuni, respectiv nume proprii geografice. în cadrul materiei, gruparea alfabetică a cuvintelor este aproxi- mativă. Trebuie să presupunem că manuscrisul nu este definitivat, deoarece organizarea materialului contrazice, pe unele porțiuni, concepția generală a lucrării: de exemplu, enumerarea numeralelor începe cu termenul romî- nesc, nu cu cel italian, iar numele proprii geografice sînt dispuse pe alocuri pe două coloane în loc de trei. Cît despre faptul că termenii sînt grupați în primul rînd pe materii și numai în al doilea în ordine alfabetică, el corespunde unei concepții care revine des în lexicografia mai veche, romî- nească și străină, pînă în secolul al XlX-lea; dicționarele de acest tip suplineau astfel, într-o oarecare măsură, manualele de conversație. în sfîrșit, mai subliniem faptul că a doua parte a micului vocabular redactat de stolnicul Constantin Cantacuzino constituie prima încercare de dicționar de tip special, de termeni științifici (în cazul de față, geografici). Din aceeași perioadă (circa 1687—1703) datează cel dintîi dicționar trilingv care interesează lexicografia romînească: este Dicționarul latin-romîn-maghiar al contelui italian Luigi Ferdinando Marsigli 3, bun cunoscător al țării noastre, mai ales al Ardealului, unde a petrecut mai multă vreme și unde și-a scris desigur opera. Interesant este faptul că, în secolul al XVIII-lea, alți doi italieni, Amelio Silvestro și Francantino Minotto, redactează vocabulare (bilingve) în care a doua limbă este cea romînă. Dicționarul lui Marsigli, cunoscut astăzi sub numele de Lexiconul marsilian. marchează începutul influenței maghiare asupra lexicografici romînești; lucrarea își însușește în bună parte lista de cuvinte a cunoscutului Dicționar latin-maghiar compus de Albert Molnâr, probabil după o ediție de pe la 1700 2. în transcrierea cu caractere latine a cores- ț pondentelor romînești se vede clar originea străină a autorului, dar mai ales influența modului de scriere maghiar (cf. exemple ca szluga, harnacz, Jcovâcs = covaci ,,fierar”). Lexiconul cuprinde aproape 2 500 de termeni, dar are mai multe zeci de omisiuni la corespondentele din limbile romînă și maghiară, locuri albe pe care autorul nu va fi știut, cu cunoștințele sale de limbă, să le completeze. Dacă Marsigli a prelucrat izvorul maghiar și a redus mult numărul de termeni din acest izvor, în schimb Teodor Corbea, autorul Dicționarului 1 II „Lexicon Marsilianum”, dizionario latino-rumenoninyherese del sec. XVII, publicat de C. Tagliavini, București, 1930. 2 Cf. N. Drăganu, Dacoromania, VII (1934), p. 265. SCHIȚA DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÎNE 7 latinesc-romînesc din jurul anului 1700 \ transpune cuvînt cu cuvînt lista ediției a 4-a a Lexiconului lui Molnâr, adăugînd de la el doar corespondentul romînesc 2. Lucrarea lui Corbea numără cifra enormă de circa 34 000 de cuvinte-titlu. Partea romînească cuprinde numeroase cuvinte și forme vechi ardelenești, lucru explicabil prin originea ardeleană a scriitorului. Mai surprinzător este marele număr de neologisme prezent în lucrare, în primul rînd împrumuturi din limba latină (declamațiia, orator, orațiia, patria, mod, regula etc.). Se constată, de altfel, că prin intermediul dicțio- narelor bilingve și poliglote au pătruns neîncetat termeni noi în limba noastră : neavînd la îndemînă un corespondent romînesc vechi pentru termenul străin, lexicograful a fost obligat, adeseori (mai ales cînd limba de bază se înrudea cu limba noastră), să introducă acest corespondent prin ,,romînizarea” termenului de bază străin. Corbea este, după toate probabilitățile, primul dintre lexicografii creatori de cuvinte, nu însă în spirit latinist; dicționarul abundă, de exemplu, în adverbe formate în chip artificial cu terminația -țeaște (sunețeaște — sonor). Tot în jurul anului 1700 a fost redactat și Dictionarium valachico- latinum, prima dintre lucrările lexicografice bi- lingve cu limba de bază romînească3. Dicționarul, cunoscut sub numele de Anonymus Caransebesiensis^, nu a fost terminat: numeroase cuvinte, mai ales derivatele, nu sînt traduse în limba latină. Gruparea alfabetică a termenilor romînești este numai aproximativă. Vocabularul cuprinde peste 5 000 de cuvinte, printre care numeroși ter- meni ardelenești, precum și unele cuvinte maghiare care, după toate probabilitățile, n-au circulat niciodată în limba romînă. Cuvîntul-titlu romînesc este scris cu ortografie latină, într-o transcriere superioară aceleia folosite de Marsigli. Ne miră faptul că filologii n-au acceptat încă pe Mihail Halici ca autor al vocabularului, cu toate argumentele, bogate și convingătoare, pe care Nicolae Drăganu le-a adus în sprijinul acestei paternități5. Fără a mai reveni asupra acestor argumente, ni se pare că lucrarea Anonymus Caransebesiensis ar trebui să fie popularizată cu datele ei exacte; avem a face, prin urmare, cu Dictionarium valacbdcodatinum redactat de bănățeanul Mihail Daliei, cunoscut în cultura noastră ca unul dintre primii poeți culți. De la 1704 datează prima încercare de glosar de neologisme: este cunoscuta Scară a numerelor și cuvintelor streine talcuitoare, anexă pe care Dimitrie Cantemir o adaugă la Istoria 1 Gr. Creții, Cel mai vechi dicționar latino-romînesc de Todor Corbea (manuscript de pe la 17 00), București, 1905. 2 Cf.. N. Drăganu, ibidem, p. 264. 3 Dacă exceptăm glosarul latin-romîn scris, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de un diletant danez, Temler, glosar extrem de sărac (circa 170 de termeni) și cu existență încă obscură (cf. Revista pentru istorie, archeologie și filologie, VI (1891), p. 8). 4 S-a publicat integral în Revista Tinerimea romînă, noua serie, I (1898), p. 326 și urm. ; mai înainte B. P. Hasdeu studiase lexiconul și publicase o parte din el în Revista pentru istorie, archeologie și filologie, VI (1891), p. 1 și urm. 5 Cf. N. Drăganu, Mihail Halici (Contribuție la istoria culturală romînească din sec. XVII), în Dacoromania, IV T (1927), p. 77 și urm. ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI ieroglifică, în primul rînd pentru a lămuri cititorilor cărții o serie de ter- meni pe care îi folosește, încă necunoscut! în limba romînă. Scara, care cuprinde 286 de termeni, deschide lunga serie de glosare-anexă de neolo- gisme, bogată mai ales în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Aceste glosare, care însoțesc în primul rînd traducerile, au avut un rol deosebit de important în popularizarea împrumuturilor noi. Cu toate proporțiile sale modeste, Seara lui Dimitrie Cantemir marchează o dată importantă în istoria lexicografici romîne. Nu avem a face numai cu primul vocabular de termeni noi, ci, în mod implicit, decurgînd din natura lucrării, cu cea dintîi lucrare lexicografică în care s e f o 1 o- sesc definiții explicative, prin perifrază1. Cuvîntul neologic Anonym este definit, de exemplu, prin perifrază : „Cela ce izvodind ceva, numele nu i se știe, fără nume”. Totodată Scara lui Cantemir este si primul dicționar care cuprinde indicații etimologice, e drept, sumare : alături de fiecare termen explicat se indică limba din care el a fost împrumutat, notată printr-o abreviere (lat. = limba latină; el. = limba elină; evr. = limba ebraică etc.). Marea majoritate a neolo- gismelor din Scară sînt de origine latină și greacă. Interesantă este adap- tarea acestor împrumuturi, în cea mai mare parte introduse în limba romînă de marele învățat moldovean : forma lor este surprinzătoare, în sens pozitiv, adică identică sau foarte apropiată de aceea în care ele s-au con- sacrat, pînă la urmă, în limba romînă literară/ (cf. exemple ca avocat, anatomic, anthrax, anonym, antepathia, antidot, apothecariu, aporia, argu- ment etc.). ★ De la 1704 și pînă în jurul anului 1780 se constată un regres evident în dezvoltarea lexicografici romîne, mai ales din punct de vedere canti- tativ : cu excepția a două glosare slavo-romîne și a altor două italiano- romîne (acestea' redactate de străini) se întinde, în această perioadă, un mare gol. Mai semnificativ ni se pare faptul că înregistrăm, după jumătatea secolului, unele proiecte de dicționare romînești, nepuse în practică, care se datoresc unor reprezentanți ai școlii ardelene, școală care va da, la începutul secolului următor, primele dicționare științifice ale limbii romîne. Primul dintre cele două glosare slavo-romîne, datînd de pe la 1740* aparține unui muntean, pe nume Misail2. Lucrarea continuă cu fidelitate tradiția lexicografică slavo-romînă, fiind o prelucrare după opera aceluiași Pamvo Berînda, cu numeroase adăugiri care ridică numărul cuvintelor- titlu la circa 8 000. Mai interesant este Păcurariul sau lexiconul păcurariulm slavo-romînesc, și el muntenesc, terminat, la 1778, de un călugăr Macarie3. Spre deosebire de toate glosarele slavo-romîne anterioare, în acesta cuvin- tele-titlu din limba slavă veche bisericească sînt amestecate și cu unele 1 Exceptăm cazurile izolate din lexicografia bilingvă mai veche în care autorul, neavînd pentru termenul-titlu străin un termen romînesc corespunzător, a apelat la scurte perifraze pentru explicarea cuvîntului străin. 2 Gr. Crețu. în Tvlardarie Cozianul, Lexicon slavo-romînesc. . ., p. 52. 3 B. P. Hasdeu. Cnoente den Bătrîni, I, p. 260 și Gr. Crețu, ibidem, p. 55. SCHIȚA DE ISTORIE A LEXICOGRAF1EI ROMÎNE g. elemente slave mai noi. de obicei rusești. O altă caracteristică interesantă a lucrării este extrem de bogata sinonimie romînească ce explică termenii străini (de exemplu k^cjib : „acru, cu acrime, cu acreață, cu acriciune, oțătos” ; imejiKa : „albinuța or albinița, albinica, albinioara”). Trecînd la lexicografia bilingvă italiano-romînă din secolul al XVIII-lea amintim în primul rînd de Breve vocabulario italiano-muldavo, redactat în 1719. al doilea de acest tip după glosarul lui Constantin Canta- cuzino, însă de mai mari proporții. Autorul este călugărul franciscan Silvestro Amelio \ fost prefect al misiunilor catolice din Moldova, Mun- tenia și Ardeal. Vocabularul cuprinde circa 1 000 de termeni: corespon- dentele romînești arată numeroasele stîngăcii ale glosatorului străin. Faptul că datorim unui călugăr catolic străin o asemenea lucrare nu trebuie să surprindă. Se știe că prima grijă a misionarilor trimiși să răspîndească, peste hotare, confesiunea pe care o reprezentau, era aceea de a învăța limba țării respective 2 și de a înlesni învățarea ei de către alți confrați. De altfel — cel de-al doilea misionar catolic italian care a compus, în secolul al XVIII-lea, o lucrare similară cu aceea a lui Amelio Silvestro, are preocupări filologice și mai complexe : pe la 1771 Francantino (sau Francantonio) Minotto termină un plan de gramatică^ un dialog și un mic vocabular italo-romîne 3. într-o scrisoare trimisă, la 19 octombrie 1777, lui Ștefan Borgia, secretarul asociației „De propaganda fide”, Minotto afirmă: „Vado componendo un dicionario in lingua moldava, e compito lo spediro” 4. Lucrarea este aproape întru totul identică, din punctul de vedere al proporțiilor și realizării, cu aceea a lui Silvestro. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea înregis- trăm primul proiect al unui dicționar u n i 1 i n g v r o m î n e s c, după cît se pare de mari proporții. în anul 1759 episcopul Petru Pavel Aaron propune lui Grigore Maior, tatăl lui Petru, colaborarea în vederea redactării unui astfel de lexicon. Ni s-a păstrat doar răspunsul favorabil al acestuia, datînd din ziua de 2 noiembrie a aceluiași an 5. Proiectul, părăsit apoi cu totul, marchează începutul contribuției școlii ardelene la lexicografia romînească, remarcabilă abia în veacul următor. Avem de asemenea păstrată mărturia lui Gheorghe Șincai care plănuia, la 1780, să reda cte^e el însuși un dicționar dacoromîn. în prefața la Elementa linguae Dacoromanae sive Valachicae acesta scria : „Cum dictionario daco-romano, quod dummodo otium et scribendi commodum n on desit, componere fert animus”. în anul 1783 apare, în redactarea se c u i u 1 u i B e n k o J 6 z s e f, primul g 1 o s a r d e num e de plante 1 Ovid Densusianu, Grai și suflet, 1, lase. 2 (1924), p. 286 și urm. 2 I. Bianu, Columna lui Troian, IV (1883). p. 144. 3 Șt. Pasca, Manuscrisul italian-romîn din Giitlingen, în Studii italiene, I! (1935), p. 119 șî urm. 4 I. Bianu, ibidem, p. 145. 5 Cf. Z. Pîclișanu. Din istoria Dicționarului de Duda, in Transilvania, 1.11, aprilie 1921, nr. I. p. 260 și X. Torga, op. cil., p. 283. 10 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI care interesează limba romînă \ Acest glosar de terminologie specială, al doilea după glosarul bilingv de termeni geografici al lui Constantin Cantacuzino, este trilingv, latin-maghiar-romin ; el marchează o dată foarte importantă în lingvistica romînească : începutul lexicografiei tipărite. Trebuie să ne gîndim că, spre deosebire de dicționarele manuscrise (care circulau puțin și prin urmare exercitau o influență minimă asupra dezvoltării disciplinei lexicografice), lucrările similare tipărite au o circulație infinit mai mare, fiind exploatate la redactarea dicționarelor ulterioare. Este adevărat că, în cazul glosarului amintit mai sus, avem a face cu o lucrare dependentă tipărită, printre alte articole, în sumarul unei reviste 2. Ea înmănunchează un număr de 620 de termeni- nume de plante. Transcrierea cuvintelor romînești s-a făcut cu ortografie maghiară. Materialul lexical este grupat pe clase de plante și nu este așezat în ordine alfabetică nici în interiorul fiecărei clase. Lucrarea, foarte cunoscută în Ardeal, a fost folosită la redactarea unor opere ulterioare 3, probabil și la redactarea Lexiconului budan. Prima lucrare lexicografică independentă ti- părită datează din același deceniu. Ea rezultă, după cît se pare, dintr-o nevoie practică imediată. La 1789 protoiereul și omul de cultură Mihail Strilbițki înființează, la Iași, o mică tipografie. Aici dă el la lumină, în același an, un mic Dicționar bilingv, rusesc-ronunesc*. Scopul practic al acestui prim dicționar moldovenesc rezultă din orînduirea pe materii a termenilor, ca în manualele de conversație („Pentru vremi și sărbători”, „Pentru om și părțile lui”, „Pentru boale” etc.). Numărul cuvintelor care figurează în lucrare este modest (circa 1 500). Dicționarul nu repre- zintă, din punct de vedere științific, nici un progres față de lexicografia slavo-romînă mai veche, fiind, în esență, o simplă listă de termeni rusești cărora li se dă corespondentul romînesc. Vocabularul lui Strilbițki a servit ca model lui Ștefan Margella, în glosarul anexat la primul volum al Gramaticii sale ruso-romîne (Petersburg, 1824). Cît despre afirmația lui B. P. Hasdeu că „înainte de acest vocabular nu sînt decît dicționare romîne manuscrise” 5, ea este infirmată de lucrarea amintită a lui Benkb, tipărită cu 6 ani mai înainte, chiar dacă nu ca lucrare lexicografică inde- pendentă. Din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea cunoaștem două dicționare poliglote. Cel dintîi, un Lexicon germanodati-no-da™^^ 1 I. Goteanu, Prima lista a numelor romînești de plante, București, 1942. Lucrarea este semnalată și de E. Pop în Țara Bîrsei, II, p. 164 — 174, 234—244. 2 Apare în Magyar Konyvhâz, Pozsony, voi. II, 1783, p. 407 și urm. 3 Gf. I. Goteanu, op. cit., p. 6, care arată că lucrarea lui Benko (intitulată Nomina vege- iabilium) a fost folosită la alcătuirea listei de plante a lui P. Sigerus (din 1791), a lui S. Krăutner (1793) și a lui Veszelski Antal (din 1798). 4 Titlul exact: în scurtă adunare numelor după capetile ce s-au așezat, in doao limbi, intru folosul celor ce vor vrea a învăța limba rusească și moldovenească ; e semnalat de B. P. Hasdeu, op. cit., p. 260, I. Moise, Limba romînă, V (1956), nr. 2, p. 109 — 110, V. Vascenco, Studii .și cercetări lingvistice, IX (1958), nr. 2, p. 231 și urm. 5 Ibidem. SCHIȚA DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÎNE 11 aparține ardeleanului Aurelius Antoninus Praedes (sau Predetici)1, „fost auditor de regiment” 2 și datează, după afirmația autorului, din „anul de la fundarea Bornei 2546” 3, adică de la 1792. Nu cunoaștem mai multe amănunte asupra acestei lucrări care se afla, prin 1944, în biblioteca episcopală din Oradea 4. Mai important se pare că a fost Licționarul în patru limbi (romîn- german-jrancez-latin) al bănățeanului Paul lorgovici 5, autorul cunoscutelor Observații de limbă romînească tipărite în 1799. Din nefericire opera nu s-a păstrat pînă ]a noi; autorul a mers probabil cu redactarea pînă la litera M 6, lucrarea rămînînd neterminată. Deși nu cunoaștem conținutul ei, putem totuși reconstitui în mod indirect, prin intermediul Observațiilor de limbă romînească, concepția care trebuie să-l fi călăuzit pe autor în redactarea lexicografică. Ca teoretician, el este unul dintre primii lexicologi romîni puriști, dacă nu chiar cel dintîi. lorgovici își propunea să tipărească un glosar special care să cuprindă echivalentele latinești ale cuvintelor nela- tine din limba romînă, desigur în scopul înlocuirii termenilor nelatini prin termeni latini. „Aflu — scrie autorul în Observațiile sale — a fi spre folosul limbei noastre a introduce în limba noastră în locul cuvintelor acestora [străine] așa cuvinte, cari sînt în limba cea veche așezate de oamenii cei aleși; cari cuvinte eu le am pus în Dicționariul meu, ce-1 voi da în tipariu” 7. De asemenea, savantul bănățean preconiza remodelarea, în sens etimologist, a cuvintelor romînești de origine latină a căror formă se îndepărta prea mult de aceea a corespondentelor latinești8. Este posibil însă ca Dicționarul să fi înregistrat și numeroase neologisme : Paul lorgo- vici este printre primii filologi romîni care susțin că unul dintre mijloacele de îmbogățire a limbii noastre este împrumutul lexical din franceză 9. El cunoștea de altfel perfect limba franceză și introduce pentru întîia dată această limbă într-o lucrare lexicografică romînească10. Dicționarul lui lorgovici este totodată primul dicționar în patru limbi din lexicografia romînească; el datează din jurul anului 1800, mai probabil dinaintea acestui an. ★ VN. lorga, op. cit., p. 283 — 284 și Gâldi L., cf. Samuelis Klein, Dicționar ium valachico- latinum, Budapesta, 1944, p. XIV și 23. 2 N. lorga, ibidem; „auditorul” avea aproximativ atribuțiile unui judecător. 3 Ibidem. 4 lorga o considera pierdută, dar Gâldi a folosit-o, de aici, în 1944. 5 Tr. Topliceanu, Paul lorgovici, Timișoara, 1932, p. 10 ; ordinea limbilor nu coincide în izvoarele care semnalează lucrarea (C. Diaconovich, Enciclopedia romînă, II, Sibiu, p. 870, o consideră romînă-germană-latină-franceză, iar N. lorga, op. cit., p. 296, romînă-latina-franceză- gcrmană). 6 C. Diaconovich, op. cit., p. 871. 7 Op. cit., p. 23. 8 Tr. Topliceanu, op. cit., p. 17. 9 Ibidem, p. 18. 10 Aflăm în ultima clipă de existența unui mic Dicționar francez-romin redactat, în aceeași perioadă (mai precis la 1797), de C. și Ilie Kogălniceanu. N-am putut vedea deocamdată acest manuscris (care se află în Biblioteca Academiei R.P.R., sub nr. 1232). ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI Ceea ce caracterizează primul sfert al secolului al XlX-lea pentru lexicografia romînească este mai întîi mutarea totală, din Tara Romî- nească si Moldova în Ardeal, a preocupărilor în acest domeniu. Intr- adevăr, nici o singură lucrare nu poate fi semnalată acum în Țara Romînească și Moldova, în timp ce Ardealul produce cel puțin zece dicționare sau proiecte de dicționare. Ele stau încă sub puternica influență (mai mult formală) a lexicografici maghiare; dar, din punct de vedere al concepției, al scopurilor, tendințele latiniste se manifestă acum din plin. Cele mai importante dicționare care apar sau se proiectează în această perioadă năzuiesc, prin aspectul lor general (alegerea cuvin- telor și a formelor, indicațiile etimologice etc.), să demonstreze latinitatea lexicului limbii romîne, de obicei prin sacrificarea realității obiective. Figura cea mai proeminentă de la începutul secolului este, fără îndoială, Samuil Micu-Klein. încă de la 10 martie 1801 învățatul ardelean terminase redactarea unei lucrări lexicografice bilingve, Dictionarium valacblco-latimm ]. După o pauză de 2 ani, la 1803, autorul se gîndește să transforme acest dicționar bilingv într-unul în patru limbi, prin adău- garea corespondentelor germane și maghiare. în acest scop el apelează la două somități ale epocii: profesorul universitar Halitzki, pentru limba germană, și Virâg Benedek, pentru cea maghiară. Aceștia îi dau concursul necesar, astfel că în 1805 lucrarea, în noua versiune, este terminată. Ea constituie prima formă a viitorului Lexicon de la Buda^ din 1825. în sfîrșit, la cererea directorului școlilor din Timișoara, Micu adaugă lucrării și corespondentul în litere latine al cuvintelor romînești (scrise cu litere chirilice). înainte de a-i accepta dicționarul, tipografia Universității din Buda cere autorului asigurarea unui suficient număr de prenumeranți; cu toate eforturile depuse în această direcție de canonicul I. Corneli, listele de prenumeranți sînt departe de a dovedi interesul pentru lucrare și nu oferă mijloacele materiale necesare în vederea tiparului. în anul 1806 tipografia budană preia totuși opera și, la începutul aceluiași an, ea anunță printr-o ,,înștiințare” de popularizare apariția a două lucrări lexicografice compuse de Micu : Dictionarium latino-valacMco-germ^ bungaricum și Dictionarium valachico-latino-germanico-hungaricum 2. Avem a face, în fond, cu una și aceeași operă, în care numai ordinea primelor două limbi apare inversată. ,,înștiințarea”, care condiționează și ea apa- riția lucrării de rezultatul subscripției, este însoțită de scurte reproduceri din ambele dicționare. De la prima vedere se poate constata că această bază a suferit transformări radicale pînă să devină Lexiconul de la Buda; asupra acestor transformări vom insista însă mai jos. Deocamdată con- statăm că dicționarul lui Klein este cea dintîi lucrare lexico- grafică de tip poliglot sau bilingv în care se dau, alături de cuvinte le-titlu romînești mai rare, și definiții explicative (cuvîntul regional abros, de exemplu, se definește prin „față de masă, pînzătură”; după definiția romînească 1 Z. Pîclișanu. op. cit.. p. 260; în această versiune bilingvă lucrarea a fost tipărită. în 1941. de Găldi I,. 2 Bibliografia romînească veche. TV. 1944. p. 276. SCHIȚA DE ISTORIE z\ LEXICOGRAFIEI ROMÎNE 13 urmează corespondentele în cele 3 limbi străine). Procedeul devine frecvent în secolul al XlX-lea, cînd înregistrăm asemenea dicționare, astăzi ciudate, în același timp poliglote (sau bilingve) și explicative. în opera lui Micu partea explicativă ocupă însă un loc mai mult incidental. „înștiințarea” se retipărește, cu modificări, și în 1814, de către admiratorii învățatului ardelean, la 8 ani după moartea acestuia; de data aceasta se anunță că lexiconul „așezat” de Samuil Micu este „ceva îndreptat și către sfîrșit dus” de Vasile Coloși. începe astfel lunga prefacere a lucrării care avea să devină, peste 11 ani, Dicționarul budan. Totuși mai persistă, pînă tîrziu în secolul al XlX-lea, părerea că Micu este singurul autor al lucrării de la 1825 h Deși mult inferioară Lexiconului de la Buda, versiunea lui Micu rămîne, după părerea lui Nicolae Drăganu, „cel dintîi produs lexicografic romînesc științific, alcătuit din izvoare bune” 2. Aproape necunoscută este astăzi activitatea filologică a ardeleanului Ștejan Crișan (Korosi), fost profesor, la începutul secolului al XlX-lea, la colegiile reformate din Cluj și Mureș-Oșorhei. într-o notă inclusă în Orthographia latino-valachica tipărită la Cluj, în 1805, Crișan amintește despre redactarea, care îi aparține, a unui Lexicon romînĂatin-maghiar: „Hac proxime pertractata Orthographia elaboratum Lexicon valachico latino hungaricum, paratamque Grammaticum habeo, haec quoque sum luci publicae editurus, si sensero lectores his meis primitii s favorem nou denegaturos”. Pe la 1802 lucrarea era gata de tipar și episcopul loan Bobb se arăta dispus să finanțeze o parte din publicarea ei. Se pare chiar că operația de tipărire a început, la Cluj, în anul 1803 ; ea a continuat pînă în clipa în care autorul a aflat de lucrarea similară a lui Samuil Micu- Klein. Presupunem că atunci el și-a retras lucrarea, sacrificînd-o în favoarea aceleia a lui Micu. La 1820, cînd autorul nu mai era în viață, Gh. Asaki cumpără manuscrisul dicționarului de la văduva lui Crișan și îl duce cu el la Iași, unde se află și astăzi. Lucrarea este de mari proporții — aproape 10 000 de cuvinte-titlu — și are în plus față de aceea a lui Micu unele „observationes etymologicae”, primele din istoria lexico- grafiei romînești care indică și etimonul cuvin- telor3. Ca toți lexicografii ardeleni de la începutul veacului trecut, Ștefan Crișan mărește în mod artificial numărul cuvintelor romînești cu termeni luați direct din limba latină 4. Tot din primul deceniu al veacului trecut datează și Vocabularium pertinens ad tria regna naturae, redactat, pe la 1808—1810, de Gh. Șincai. Dacă glosarul de la 1783 al lui Benko Jozsef cuprindea doar nume de plante, în schimb lucrarea lui Șincai urmărește să reunească terminologia generală a științelor naturii. Cei 427 de termeni ai vocabularului indică 1 N. Bălășescu, Dicționariu lalinu-romanu (prospect). 1851. p. 15. 2 Dacoromania, VII (1934), p. 265. 3 în Scara lui Dimitrie Cantemir se indica, după cum am arătat, numai limba de ori- gine. nu și forma etimonului. 4 Despre Ștefan Crișan, cf. : T. Cipariu, op. cit., p. 321 ; Aron Densusianu, Un dicționar vechi, în Revista critică-liierară, IV (1896), p. 33 — 34; N. lorga, op. cit., p. 297 — 299; C. Suciu, Un filolog puțin cunoscut: Ștefan Korosi (Crișan), în Romînia literară. Aiud, 1930, p. 45 șî urm. 14 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI nume de plante, de animale și de minerale, în limbile latină-romînă- maghiară-germană și romînă-latină-maghiară-germană. Autorul a folosit izvoare germane: pentru numele de plante, lucrarea Verzeichnis der in Siebenbilrgen wildwachsenden Pjlanzen a lui P. Sigerus 1, care la rîndul lui prelucrase glosarul luiBenkd2; pentru numele de animale și de minerale, lucrarea lui Helmuth Istoria naturei sau a fir ei, pe care o tradusese în limba romînă însuși Șincai 3. Termenii romînești folositi de autor sînt, în cea mai mare parte, populari, Șincai manifestînd o deosebită și evidentă grijă în evitarea terminologiei livrești, neologice. Deși n-a văzut lumina tiparului, vocabularul lui Șincai a fost exploatat, după toate probabili- tățile, în definitivarea Lexiconului de la Buda, care însă l-a folosit în mod critic, operînd unele rectificări 4. Preocupări lexicografice multiple a manifestat, în al doilea deceniu al secolului al XlX-lea, învățatul și scriitorul, și el ardelean, loan Budai- Deleanu. Dintre numeroasele dicționare bilingve proiectate sau începute, singurul terminat este Lexiconul romănesc-nemțesc, pe care autorul îl avea gata de tipar în 1818. Acest Lexicon este foarte important, din mai multe puncte de vedere. Pentru întîia dată în istoria lingvis- ticii romînești o lucrare lexicografică se bazează pe un material obținut prin despuierea textelor. Autorul citează, în corpul articolelor, izvoare (nu însă citate) vechi ca Biblia, Psaltirea, Mineiul, Cronica lui Simion Dascălul; de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea figurează în bibliografia lucrării texte ca Aethiopica lui Heliodor, Odiseea, Critil și Andronie, Istoria lui Sofronim și a Haritei. Ne aflăm, de asemenea, în fața primului dicționar în care ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice este istorică, etimologică. Caracterul științific al lucrării se evi- dențiază și printr-o a treia caracteristică: Lexiconul romănesc-nemțesc al lui Budai este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicații asupra accen- tului cuvîntului-titlu, asupra categoriei grama- ticale, a genului (la substantive) și a diatezei (la verbe), a răspîndirii geografice a cuvintelor, în sfîrșit asupra valorii lor stilistice. Lucrarea conține și indicații etimologice, într-o anexă formată din mai multe tabele în care termenii romînești sînt grupați pe origini 5. Meritul acestor tabele rezultă mai ales din egala (sau, mai bine-zis, obiectiva) importanță acordată termenilor romînești de origine latină și celor de origine nelatină, fapt care îl deosebește net pe Budai de lexicografii latiniști. Lista de cuvinte a dicționarului cuprinde circa 10 000 de termeni — număr egal 1 S-a publicat în Siebenbiirgische Quartalschrift, II (1791), anexă la fascicola nr. 3. 2 Cf. I. Coteanu, op. cit., p. 6. 3 Cf. Dacoromania, II (1921—1922), p. 876. 4 AI. Borza, Primul dicționar de științe naturale romînesc. . ., în Dacoromania, V (1927 — 1928), p. 553 și urm. 5 L. Șăineanu, op. cit., p. 182, le consideră primele indicații etimologice din istoria lexi- cografiei romînești, ceea ce, evident, este inexact. Am arătat mai sus că aceste indicații apar încă de la Dimitrie Cantemir și se regăsesc, apoi, în Dicționarul lui Ștefan Crișan (1802). SCHIȚA DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÎNE 15 cu acela al Lexiconului de la Buda — și vădește, din partea autorului, un purism moderat. Se înlătură, de exemplu, din lucrare cuvintele slave bisericești pentru care limba comună dispune de un sinonim (precestă, spăsi, spăsitoriu, plean etc.); dimpotrivă, autorul introduce, din diverse izvoare, o serie de termeni romînești vechi, necunoscuți în limba de la 1818, bineînțeles de origine latină. Tendința puristă a filologului ardelean este însă întrecută de aceea neologizantă, care primează în lucrare. De altfel Budai-Deleanu a început și redactarea unui dicționar de neologisme, Lexiconul pentru cărturari, din care s-a păstrat litera A. Din păcate, nici una dintre lucrările lexicografice care aparțin lui Budai-Deleanu n-a văzut lumina tiparuluix. Cel dinții dicționar tipărit din secolul al XlX-lea este Kleines walachisch-deutsch und deutsch-walachisches Worter- buch, din 1821 2, și aparține germanului ardelean Clemens Andreas. Dicțio- narul, care continuă tradiția lucrărilor lexicografice bilingve, s-a bucurat de o mare circulație, probabil în cercurile școlare și didactice; două ediții noi, în 1823 și 1837, confirmă clar succesul micului dicționar. Același tipărise, de altfel, tot în 1821, un manual de conversație în limba romînă pentru germani, Walachische Sprachlehre fur Deutsche, care era urmat de ,,einem kleinen Wbrterbuch”. Semnalăm acest tip de dicționar-anexă întrucît el este frecvent în prima jumătate a veacului trecut (apare inci- dental și în veacul al XVIII-lea), cînd însoțește diverse manuale, tratate și mai ales traduceri de opere beletristice 3. La 1822 se tipărește, la Sibiu, Vocabularium nemțesc și romînesc, în redactarea doctorului loan Molnar 4, cunoscut prin manualele și lucrările sale de gramatică. Dicționarul numără peste 8 000 de cuvinte-titlu depă- șind cu mult, ca proporții, pe acela al lui Clemens, însă e tot atît de modest ca realizare științifică, interesant ni se pare indicele de la sfîrșitul lucrării bilingve, care cuprinde toate cuvintele romînești folosite în corpul dicțio- 1 Despre activitatea lexicografică a lui Budai-Deleanu, cf. Ion Gheție, I. Budai-Deleanu, teoretician al limbii literare, în Limba romînă, VII (1958), nr. 2, p. 23 și urm.; același ne-a oferit personal o serie de date în această problemă. 2 Bibliografia romînească veche, III, fasc. III —VIII, 1936, p. 374, pune sub semnul îndoielii existența ediției de la 1821 ; dr. Andrei Veress, Bibliografia romînă-ungară, II, Bucu- rești, 1931, descrie însă această ediție, al cărei titlu complet diferă de acela al ediției din 1823. 3 Pomenim cîteva exemple de la începutul secolului al XlX-lea : Scară a cuvintelor celbr streine și a celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neapărat trebuința a să metahirisi în alcătuirea pravililor, Iași, 1815, deși apărută ca lucrare independentă este, în realitate, un glosar-anexă de neologisme, în genul Scării lui Cantemir, la Pravila lui Andronache Donici, care apăruse cu un an înainte (încercarea lui Gr. Brîncuș, cf. Limba romînă, IV (1955), nr. 6, p. 25 și urm., de a demonstra că glosarul este o lucrare independentă nu ni se pare convin- gătoare). 120 de termeni (juridici dar și mai generali) sînt glosați în această anexă anonimă, uneori cu definiții ample. Al doilea exemplu ni-1 oferă ardeleanul Mania Montan Nicolaus care, în Orthoepia latina, latino-valachica, hungarica, germanica et serbo-valachica (Sibiu, 1826), include un modest Vocabularium latinum, valachicum, hangaricum et germanicum, Lexicon budan în miniatură. în sfîrșit, manualul de conversație Noao cuvinte rusești și romînești (București, 1829) începe cu un Vocabular rus-romîn care ocupă mai mult de jumătate din cuprinsul cărții. 4 Autorul nu figurează pe pagina de titlu a lucrării. 16 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI narului, cu trimiterea la pagină. Acest indice ține, de fapt, locul unui al doilea dicționar bilingv, inversul celui dintîi. O altă caracteristică a lucrării o constituie extrem de bogata terminologie medicală inclusă în ea. Faptul este ușor explicabil, dacă ne gîndim că autorul era medic; se pare însă că loan Molnar a vrut să facă din acest dicționar bilingv și o lucrare de lexicografic specială, de terminologie medicală Corespondentele romî- nești ale termenilor germani sînt date cu litere latine (în ortografie puternic influențată de cea germană) și chirilice. Ultima lucrare lexicografică apărută înaintea Lexicoiiului de la Buda este Dicționariu rumanesc, lateinesc și unguresc, în două tomuri, realizat ,,dein orenduiala” lui loan Bobb, vlădica Făgărașului, și tipărit la Cluj, între anii 1822—1823. Lucrarea este totodată prima operă lexicografică tipărită de mari proporții, din nume- roase puncte de vedere asemănătoare Dicționarului budan. Ea întrece, ca număr de cuvinte (circa 11 000), Lexiconul din 1825 2. Ca și acesta, dicționarul lui Bobb cuprinde numeroase nume proprii; ca și acesta, lucrarea are, în lista de cuvinte, numeroase latinisme și termeni regionali de origine maghiară. Ici și colo, la unele cuvinte puțin uzuale, alături de termenul romînesc apar și scurte definiții sau corespondente sinonimice (la ARMENTARIU : „pastoriu de vite” ; la AGAPE : „ospetiu de iubire” ; la AGER : „iute, grabnic, straduitoriu”). Unitățile frazeologice (mai ales expresii), frecvente în lucrare, figurează ca articole independente, după cuvîntul-titlu semnificativ, nefiind niciodată incluse în corpul tratării acestuia. Dicționarul este tipărit în întregime cu litere latine. Forma cuvintelor romînești este în general latinizantă, etimologizantă. Cu aproape o jumătate de secol înaintea lui Laurian și Massim, loan Bobb inaugurează purismul extrem în lexicografie, prin exilarea, într-un apendice de la sfîrșitul tomului al II-lea, a cuvintelor populare romînești de origine nelatină. Autorul a folosit în redactare trei izvoare lexicografice maghiare : izvorul principal pare a fi Dicționarul lui Fr. Pâriz Păpai, în ediția de la 1708, iar cele două izvoare secundare, Dicționarul lui A. Molnar și acela al lui I. Mârton 3. Ca realizare generală, lucrarea orînduită de loan Bobb este în mod evident inferioară Lexiconului^ de la Duda. Cu Lexiconul de la Buda (sau, după titlul exact, Lesicon romanescu- latinescu-ungurescu-nemtescu, Buda, 1825) lexicografia romînească pășește pe o treaptă nouă. Afirmația lui Lazăr Șăineanu că „de la dînsul datează începutul lexicografiei romîne moderne” 4 este desigur întemeiată, ce puțin pentru lexicografia tipărită. Avem a face cu o operă în care aparatu 1 Cf. V. Bologa (care s-a ocupat iu mod special de această terminologie). Dacoromania. IV, (1927), p. 383 și urm. 2 Afirmația lui I. Șiadbei (Limba romînă, VI (1957), nr. 6, p. 17) că Lexiconul de la Luda este „superior ca bogăție de cuvinte [s.n.]. . . celui apărut cu cîțiva ani înainte Ia Cluj (1822)fc‘ nu se confirmă la confruntarea celor două dicționare; de exemplu : aba, abacum, abbalie, aba- tissa, abatut, abis, aboritoriu, aboros, absinthiu etc. apar numai la Bobb. 3 Cf. N. Drăganu, op. cit., p. 266; cît despre afirmația lui C. Suciu, op. cit., că la baza Dicționarului lui Bobb s-ar afla manuscrisul amintit al lui Ștefan Crișan, ea se infirmă la confrun- tarea celor două lucrări. 4 Op. cit., p. 184. schița de istorie a LEXICOGRAFICI ROMÎXE .17 științific se află la nivelul celor mai bune lucrări străine similare contem- porane. Prestigiul lucrării este și astăzi atît de mare, încît s-a putut face afirmația, desigur eronată, că Lexiconul budan ar fi ,,singura încercare făcută pînă atunci [pînă la 1825 — n. cu] de a se alcătui un dicționar al limbii noastre” L Am arătat mai sus prima etapă în redactarea lucrării; în rîndurile următoare vom schița și etapele următoare. După moartea lui Samuil Micu-Klein, tipografia Universității din Duda încredințează lui Vasile Coloși, parohul unit din Săcărîmb, continuarea lucrărilor de defi- nitivare a lexiconului. Acesta predase el însuși tipografiei, pe la 3 805, un Dicționar romîn-latin-maghiar-german, desigur în vederea tiparului2. în urma sarcinii primite, Vasile Coloși contopește cele două dicționare, schimbînd, între altele, ordinea ultimelor două limbi din lucrarea lui Micu. Din prefața Lexiconului de la Buda aflăm că Vasile Coloși „Lesiconul lui Klein foarte mult l-au avuțit”, iar din „înștiințarea” tipărită în 1814, despre care am amintit și mai sus, desprindem că el a „îndreptat” lucrarea „așezată” de Micu-Klein. Aportul lui Coloși la definitivarea lucrării este cu mult mai mare decît se crede îndeobște. Gâldi L. a descoperit, în biblioteca episcopală din Oradea, fragmente din redactarea acestuia, datate 1805 și 1810 ,3. Pe baza fragmentelor, extrem de prețioase pentru noi, ne convingem cu ușurință că versiunea lui Micu a fost modificată radical. De altfel autorul se modifică pe el însuși, prin amplificare, în versiunea de la 1810 ; unele dintre articolele sale rămîn aproape neschim- bate pînă în faza tipărită a Lexiconului budan 4. Moartea lui Coloși a împie- dicat desăvîrșirea lucrării. Ea este continuată de canonicul orădean îoan Corneli, de la 1815 înainte. Corneli este trimis la Buda, pe cheltuiala lui Samuil Vulcan, revizuiește și amplifică dicționarul de la litera I înainte, adăugind lucrării mai ales numeroși termeni tehnico-științifici. Gâldi a găsit, tot la Oradea, cîteva fragmente din redactarea lui Corneli5, cu ajutorul cărora ne putem face o imagine destul de exactă asupra contri- buției canonicului la definitivarea lexiconului. Volumul articolelor este, la Corneli, în general mai mare decît în Lexiconul budan, cu definiții uneori interminabile (IȚE : „Suntu tortu quelu implettecitu pe fusteii cu cor- ; leție, seu și cu ochiuri fîcutu, la resboi de supra și dedesuptu aquatiatu, Lprin quare se bagî firele s. urdela, si tessitorul perendu cu piciorul. . .” L^etc., etc.). Inovația cea mai importantă pe care a introdus-o Corneli în lu lucrare rămîne bineînțeles indicația etimologică. După cît se pare, ea M ocupa, în versiunea acestuia, un spațiu mult mai mare decît în forma definitivă 6. Corneli este rechemat în tară si nu poate continua opera care, în 1820, este înmînată spre revizie lui Petru Maior. Deși a colaborat puțin la lucrare (moare în 1821), aportul lui Maior a fost, probabil, consi- 1 Dicționarul limbii romîne literare, contemporane, I. 1955, p. IV 2 Z. Pîclișanu, op. cit., p. *266 și Gâldi L., în Samuclis Klein. Diclionarium. . p. 257. 3 Op. cit., p. 257 și 265. 4 Cf. redactarea cuvîntului mină în cele două versiuni, ibidem, p. 262 — 263. 5 Ibidem, p. 268. 6 Cuvîntul ÎNȚEPA — la Corneli : „Ital. inzeppare, intrudo, coacervo, congero. spisso. Etym. a praep. in ct ceppus, cuneus" ; la Lex. bud. : „Lat. in et cipus”, cf. Gâldi L.. op. cil.. p. 269. 2 - c. 4708. 18 ISTORIA LINGVISTICII ROMÎNEȘTI derabil, mai ales în definitivarea etimologiilor. Revizuirea și completarea vastei opere au fost terminate de preotul loan Teodorovici și Alexandru Teodori, doctor în medicină și filozofie. Aflăm, din prefața Lexiconului, că ei au reluat opera de îmbogățire pe aproape două treimi din lucrare (iarăși de la litera I înainte)1. S-a insistat prea mult asupra caracterului de dicționar poliglot al Lexiconului de la Buda, trecîndu-se adesea cu vederea că importanța primordială a lucrării stă în aspectul ei explicativ și etimologic. într-ade- văr, ne aflăm în fața celui dintîi dicționar expli- cativ și etimologic al limbii romîne care a văzut lumina tiparului. Dacă în prospectele tipărite de Micu, precum și în Dicționarul lui Bobb procedeul de a defini unele cuvinte (rare) apărea în mod cu totul incidental, în Lexiconul de la Buda el devine un sistem : aproape toate cuvintele polisemantice, precum și numeroase cuvinte unisemantice incluse în lucrare au, înaintea enunțării corespondentelor din cele trei limbi străine, scurte indicații semantice (perifraze sau sinonime) în limba romînă. Prin această caracteristică, dicționarul în patru limbi îndeplinește totodată și rolul de dicționar explicativ romîn-romîn. Față de versiunea lui Micu-Klein, forma definitivă a Lexiconului budan adaugă indicațiile gramaticale: fiecare cuvînt-titlu este încadrat în categoria morfologică respectivă, se atestă cu regularitate pluralul substantivelor și al adjectivelor, infinitivul lung și participiul verbelor. Cuvintele polise- mantice sînt grupate pe sensuri, de obicei sub cifre, iarăși spre deosebire de versiunea lui Micu-Klein, care concentra nuanțele semantice, oricît de diverse, într-o enumerare unică. Sensurile, la rîndul lor, sînt dispuse de obicei în filiație istorică, de la cele etimologice la cele recente, ca în Dicționarul lui Budai-Deleanu. Ceea ce mărește enorm valoarea dicționa- rului este apreciabilul număr de expresii incluse în corpul articolelor 2, adesea cu definiții3. Cuvintele pe care autorii le consideră de origine latină (eventual romanică sau greacă) au în mod sistematic indicații asupra etimonului, celelalte numai în mod incidental. în partea etimologică însă se manifestă mai cu seamă purismul autorilor, tendința de a explica cu orice preț prin limba latină cuvintele romînești, nu de puține ori prin sacrificarea conștientă a adevărului științific4. ,,Cu toate acestea, Lexiconul budan conține peste o mie de etimologii latine rămase valabile și constituie începutul serios al etimolo- giei romînești” 5. Lucrarea a fost de altfel utilizată, în primul rînd pentru 1 Despre istoricul Dicționarului de la Buda, în afară de lucrările citate, cf. și Ar. Densu- sianu, Din istoria Lexiconului de Buda, în Revista critică-literară, IV (1896), p. 193 și urm. ; E. Armeanca, Vasile Coloși, colaborator la Dicționarul de Buda, în Societatea de mîine, IX (1932)^ p. 14; D. Simonescu, Proiecte de dicționare romîne, S. Micu și V. Kolosi, în Ethos, II (1945),. p. 3 — 4. 2 Rareori și ca articole-titlu independente. 3 La cuvîntul-titlu NAS se dau, de exemplu, unități frazeologice ca vorbesc pe nas, port pe cineva de nas, arunc cuiva ceva în nas, umblu cu nasul pe sus, îmi sare ceva în nas, cu nasul de glaje sau de ceară etc. 4 împrumuturi clare din limba slavă (și derivate ale acestor împrumuturi) de felul lui corabie, drojdii, haiduci, prost, slăbi, slăvi, slovă, slujitor etc. au, în lucrare, etimon latinesc. 6 I. Șiadbei, op. cit., p. 18. SCHIȚĂ DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÎNE 19 indicațiile etimologice, în operele a doi mari învățați străini, care au popularizat-o peste hotare : este vorba de romanistul Fr. Diez și de slavistul B. Kopitar. în raport cu versiunea lui Micu, lista de cuvinte a Lexiconului de la Buda este îmbogățită în mod apreciabil, fapt relevat și în prefața lucrării. S-au adăugat, după cum am văzut, numeroase neologisme aparținînd domeniului tehnico-științific; de asemenea unele maghiarisme ardelenești, slavonisme și chiar turcisme; predominant este însă adaosul de elemente latinești transferate direct din dicționarele latine și prin urmare fără circulație reală în limba noastră. Adaosul latinist nu este totuși atît de mare ca în Dicționarul lui Bobb, autorii dovedind, din acest punct de vedere, mai multă măsură. Alegerea formei cuvintelor-titlu se face de asemenea în spirit latinist mai moderat decît la Bobb, însă mai accentuat în raport cu versiunea Micu-Klein. . Influența în epocă a Lexiconului de la Buda a fost enormă. Mai toate dicționarele ulterioare, pînă tîrziu în a doua jumătate a secolului al XTX-lea, îl iau ca model și îl pomenesc cu cel mai mare respect. Dato- rită — cel puțin în parte — prestigiului lucrării, curentul latinist se face simțit în majoritatea operelor lexicografice din Țara Romînească și Moldova și stăpînește cu autoritate, pînă după anul 1870 1 Adăugăm mai jos cîteva lucrări lexicografice manuscrise pe care le-am aflat după redactarea articolului de față : 1) D. Russo a semnalat (în prefața Dicționarului grec-romin redactat, în 1935, de H. Sarafidi) existența unui Dicționar greco-romînesc din veacul al XVII-lea, care s-ar afla în biblio- teca „metohului sf. mormînt din Constantinopol” (p. IV). 2) Nicolae lorga a descris (în Revista istorică, VII, p. 106 — 112) un mic Dicționar trilingv, țrancez-grec-romînesc, pe care l-a datat, după scris, în jurul anului 1700 (datarea este însă puțin probabilă). 3) în prefața Cronicii lui Mitrofan Grigorăs (București, 1935, p. 9 — 10), Demostene Russo amintește despre un Dicționar greco-romînesc de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea; acest dicționar se află inclus într-un manuscris al lui Calinic al III-lea, fost mitropolit al Proi- lavului și patriarh al Constantinopolului. 4) Carlo Tagliavini a descoperit în biblioteca din Calocea manuscrisul unui Dicționar latin-romîn redactat, pe la 1762—1776, probabil de un iezuit romîn din părțile Oradiei (cf. Despre Lexicon compendiarium latino-valachicum, Acad. Rom., Mem. secț. lit., seria a IlI-a, tomul al Vl-lea (1932), Memoriul 4). 5) în Biblioteca Academiei R.P.R. se află înregistrat (cu numărul 1577) manuscrisul unui Lexicon grecesc-romînesc datînd din 1797. 6) Tot acolo (sub numărul 1393) se găsește Dicționarul romin-iurc și turc-ronun de mici proporții redactat de lenăchiță Văcărescu. 7) în aceeași Bibliotecă se păstrează Dicționarul în 5 limbi (elin-grec modern-aromîn- german-maghiar) alcătuit, la 1821, de N. lanovici, aromîn din Moscopole. Manuscrisul are anexat și permisul de tipărire obținut de la cenzura din Buda. GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR SUBSTANTIVE CU FUNCȚIUNE DE CIRCUMSTANȚIAL DE MOD DE V. N. RÎBALKA (Moscova) În limba romînă. precum și în alte limbi, funcțiunile sintactice de bază ale substantivelor sînt cele de subiect și de complement, ceea ce se explică prin faptul că funcțiunile menționate corespund cel mai bine cali- tății substantivelor de a denumi obiectele \ Trebuie totuși să remarcăm că, în general, funcțiunile sintactice ale cuvintelor nu sînt determinate exclusiv de proprietățile părții de vor- bire căreia îi aparțin aceste cuvinte. Profesorul R. I. Avanesov scrie că funcțiunea sintactică a cuvîntului este determinată nu numai de categoria lui morfologică; ea este deter- minată de toate legăturile lui cu alte cuvinte, de context, de toate sensu- rile cuvîntului respectiv și ale cuvîntului la care se referă 2. în limba romînă, ca și în limba rusă, substantivul poate avea și alte funcțiuni sintactice decît cele fundamentale. De exemplu, în îmbinarea de cuvinte „om de ispravă”, substantivul,,ispravă”, apare cu funcțiunea atri- butivă, după un proces complicat de schimbare a structurii lui semantice. Pe primul plan se află aici valoarea calificativă, nu cea de denumire a obiectului. Avînd funcțiunea de atribut, substantivul ,,ispravă” capătă o valoare mai abstractă, asemănătoare cu valoarea adjectivului3. Substan- 1 Autorul are în vedere categoria denumită de acad. V.V. Vinogradov npe^Me'inocTb și definită în felul următor : categorie lingvistică cu ajutorul căreia cuvintele, din simple denumiri ale lucrurilor, devin expresia noțiunilor corespunzătoare, și cu ajutorul căreia pot fi concepute ca obiecte noțiunile abstracte legate nu numai de lucruri și persoane, ci și de calități și acțiuni. (V. V. Vinogradov, CoBpeMeiiHbiiî pyccKnîi hsbtk, FocysapcTBeHrioe y^edno-nenarorn- qeCKoe HBȚaTejibGTBO napKOMnpocca, RSFSR, Moscova, 1938, p. 3. 2 Vezi R. I. Avanesov, BropocTeneinibie njienbi npeȚjio?KeiinH, kur rpaMMarnuecKne Kareropnn în PyccKuu mbik e umojie, nr. 4, 1936, p. 55. 3 Despre valoarea substantivelor care apar cu funcțiune de atribut, vezi I. Iordan, Limba romînă contemporană. Manual pentru instituțiile de învățămînt superior, 1954, p. 624—639. 22 GRAMATICA ȘI VOCABULAR tivul „ispravă” cu funcțiune de atribut poate fi înlocuit prin sinonimele semantico-sintactice, adică prin adjectivele calificative corespunzătoare. De ex. : om de ispravă — om vrednic, capabil, cinstit. Printr-un proces asemănător, substantivele ajung să îndeplinească și alte funcțiuni sintactice, printre care și pe aceea de complement circum- stanțial de mod. De exemplu : Zoe privi cu ură spatele omului îndepărtîndu-se spre ușă, cu ceafa groasă și revărsată, cu un cerc de chelie ieșind alb de sub pălăria de pai. Cezar Petrescu, întunecare, p. 100. Se naște problema dacă toate substantivele în limba romînă con- temporană pot avea funcțiunea de complement circumstanțial de mod. în Limba romînă contemporană, academicianul lorgu Iordan atrage atenția că un număr mare de substantive au funcțiunea de complement circumstanțial de mod : „Și această categorie este numeroasă, datorită faptului că pe de o parte există multe substantive care, precedate de prepoziții, pot îndeplini funcțiunea unui circumstanțial de mod, iar pe de altă parte, numărul prepozițiilor apte de a exprima raporturi modale este destul de mare” h Numeroasele exemple pe care le-am cules din materialul cercetat arată că substantivele sînt larg folosite ca mijloc morfologic de expri- mare a circumstanțialului de mod în limba romînă contemporană. în articolul de față încercăm să arătăm, pe baza particularităților structural-morfologice și semantice ale substantivelor, posibilitățile de fo- losire a lor ca mijloace de exprimare a complementului circumstanțial de mod. Din material reiese că în calitate de mijloc morfologic de expri- mare a complementului circumstanțial de mod pot apărea atît substan- tive cu înțeles abstract, cît și substantive cu înțeles concret. Cel mai numeros grup de cuvinte care pot îndeplini funcțiunea men- ționată îl formează substantivele abstracte. Particularitatea lor struc- turală în funcția de circumstanțiale de mod o constituie prepozițiile : cu, în, din, fără, pe etc. Din acest grup fac parte substantive ca, de exemplu : abnegație, admirație, amărăciune, bărbăție, blîndețe, bunătate, chirie, cinste, curiozitate, devotament, discreție, dispreț, dvzenie, dragoste, duioșie, durere, dușmănie, eleganță, entuziasm, fermitate, frică, fugă, glumă, grabă, grijă, groază, invidie, iuțeală, îndărătnicie, îngrijire, încremenire, înțelegere, jale, lăcomie, milă, mîndrie, mînie, modestie, nădejde, nedumerire, neputință, obidă, prietenie, pripă, rapiditate, răutate, regularitate, repeziciune, rîvnă, severitate, siguranță, silă, simpatie, simplitate, spor, strășnicie, stângăcie, succes, șoaptă, tărie, umilință, ură, urgie, ușurare, ușurință, viclenie, vio- lență, vitejie, zbor, zor etc. Substantivele abstracte menționate sînt neomogene din punctul de vedere al structurii lor morfologice. Printre ele se pot semnala în primul rînd substantivele cu sufixele : -ie, -ețe, -(ă)tate, -enie, corelative cu ad- 1 I. Iordan, op. cit., p. 691. SUBSTANTIVE CU FUNCȚIUNE DE CIRCUMSTANȚIAL DE MOD jective: duioșie (duios), 'hărnicie (harnic), strășnicie (strașnic), strictețe (strict), simplitate (simplu) curiozitate (curios) etc. Au ținut sfat; și învățații s-au ridicat cu strășnicie împotriva răz- boiului. Mihail Sadoveanu, Glonț de fier, în volumul Nuvele alese, p. 16. Substantivele abstracte de tipul celor menționate mai sus sînt des folosite cu funcțiunea de complemente circumstanțiale de mod. Folosirea largă a acestor substantive ca circumstanțiale de mod se explică prin faptul că ele cuprind o nuanță calificativă, determinată de legătura lor cu adjectivele calitative din care unele își trag originea1. Diferența dintre sensul cuvintelor de bază (adjective) și sensul celor derivate (substantive abstracte) constă numai în forma lor gramaticală : ele aparțin unor părți de vorbire diferite. Pe lîngă substantivele derivate din adjective sînt larg folosite cu funcțiune de circumstanțiale de mod și substantivele abstracte derivate din verbe : admirație, îngrijire, întrerupere, înțelegere, însuflețire, ușurare, ușurință etc. Și ochii lui alergau cu grabă printre rîndurile scrise. Ștefan Gheorghiu, Rotița, în volumul Nuvele alese, p. 228. Cînd se isprăvește, amîndoi oftează cu ușurare. Mihail Sadoveanu, Cocostârcul albastru, Opere, voi. 8, p. 204. Posibilitatea de folosire a substantivelor menționate cu funcțiune de complement circumstanțial de mod se explică de asemenea prin faptul că în ele apar evident nuanțele calificative. Substantivele de acest tip desemnează o stare sau o calitate prezentată ca obiect2. Valoarea calitativă a acestor substantive este confirmată de faptul că au corespondente adjectivale care sînt sinonimele lor semantico-sintactice. De ex. : Porni grăbit spre ușă și ieși din cantină. Ștefan Gheorghiu, Rotita, în volumul Nuvele alese, p. 203. Și bătrînul răsuflă ușurat ca și cum spusese tot ce-i frămîntase sufletul. Ștefan Gheorghiu, op. cit., p. 223. Cu funcțiune de complement circumstanțial de mod sînt folosite și unele substantive abstracte cu sufixul -ie, derivate de la adjective; de exemplu : diișmănie, prietenie, vitejie, vrăjmășie etc. 1 Substantivul derivat nu pierde de obicei sensul cuvîntului de bază. Sufixele transformă adjectivele în substantive și conferă un caracter abstract de obiect ideilor de calitate și de însu- șire exprimate de cuvîntul de bază. 2 în substantivele abstracte ideea de calitate și ideea de stare sînt strîns legate între ele, una fiind adeseori consecința celeilalte. GRAMATICĂ ȘI VOCAB’ Privi la grupul de la marginea mării, cu dușmănie. Cezar Petresgu, întunecare, p. 609. Așa marfă n-are preț-! îi zicea el cu prietenie, Mihail Sadoveanu, Isac Zodaru, Opere, voi. 8, p. 475. Cu această funcțiune apar de asemenea substantive nederivate, de tipul: milă, sete, voie, Ploaia era deasă și rece și pămîntul ars și crăpat o sugea cu sete, Zaharia Stangu, Dulăii, p. 85. Substantivele abstracte sînt des folosite ca expresie a complemen- telor circumstanțiale de mod datorită caracterului abstract al conținu- tului semantic, care permite dezvoltarea unei funcțiuni calificative/ Valoarea calificativă a acestor substantive poate fi diferită. Ele pot exprima : 1. Calități psihice ale omului, particularități ale caracterului : ama- bilitate, bunătate, curiozitate, entuziasm, indiferență, ipocrizie, mîndrie, mo- destie, milă, stăruință, vigilență, vitejie etc. 2. Proprietăți sau calități fizice : putere, durere, silă etc. 3. Diferite relații între oameni : dragoste, dușmănie, prietenie, vi- clenie, vrăjmășie etc. Trebuie remarcat că nu toate substantivele abstracte pot apărea cu funcțiune de complement circumstanțial de mod. în această funcțiune nu se pot folosi acele substantive abstracte al căror conținut semantic este incompatibil cu caracterizarea calitativă a acțiunii ori a stării. Din ele fac parte substantivele care denumesc : 1. Acțiunea sau rezultatul acțiunii: venire, plecare, mîneare, ve- dere etc. 2. Noțiuni abstracte eu sens restrîns : a) Curente filozofice, politice, religioase : anarhism, budism, cleri- calism ; b) formația socială: capitalism, feudalism, monarhism*, c) diferite curente în literatură și artă : futurism, naturalism; d) ramuri de știință: arheologie, bacteriologic, geometrie, lexico- logie ; e) boli : pneumonie, ftizie, paralizie, reumatism, Imposibilitatea de a folosi substantivele menționate mai sus cu funcțiunea de circumstanțial de mod este determinată de conținutul lor semantic, precum și de faptul că ele nu conțin nuanțe calificative. Pe lîngă substantivele abstracte, pot fi folosite în funcțiunea de complement circumstanțial de mod și substantive concrete. De exemplu : buluc, dulceață, glonț, grup, foc, nas, stol, șablon, teanc, țintă etc ? Ne plimbăm în grup prin oraș. Zaharia Stancu, Călătorind prin U.R.S.S., p. 239. 1 Substantivele eu valori concrete pot apărea cu funcțiune de circumstanțial de mod atît singure cît și cu diferite prepoziții : glonț, stol; cu dulceață, pe nas. SUBSTANTIVE CU FUNCȚIUNE DE CIRCUMSTANȚIAL DE MOD 25 Alese scrisorile și le rîndui teanc, pe masă. Cezar Petrescu, întunecare, p. 62. Spre deosebire de substantivele abstracte, substantivele concrete apar cu funcțiunea de circumstanțiale de mod mai ales cu sensurile lor figurate, metaforice. Multe substantive concrete nu pot fi folosite cu funcțiune de cir-. cumstanțial de mod, întrucît conținutul lor semantic nu poate caracteriza calitativ o acțiune sau o stare. Din această categorie fac parte substantivele cu sufixele : -ar, -aș, -arie, -ean, -ez, -er, -ier, -est, -tor, -torie : fierar, plugar; codaș, rîndaș; fierărie, lemnărie; bucur eștean, orășean, moldovean, european ; chinez, fran- cez; frizer, miner; pionier, bursier; ceferist; muncitor, călător; spălătorie, curățătorie etc. Așadar, substantivele sînt larg folosite ca complemente circum- stanțiale de mod, în funcție de particularitățile lor semantice, adică de gradul de dezvoltare a nuanței calificative în conținutul lor semantic. Prezintă interes și cercetarea sferei semantice a substantivelor care au funcțiunea de circumstanțiale de mod. Compararea sensului circumstanțial al substantivelor abstracte cu sensul lor obișnuit arată că aceste sensuri sînt corelative. Ca exemplu putem compara sensurile substantivelor exactitudine, jale, asprime, în funcția lor obișnuită și în cea circumstanțială. Dicționarul limbii romîne contemporane arată că substantivele : exac- titudine și jale sînt cuvinte monosemantice. 1. Exactitudine. Exactitate. Privirea . . . dovedea respectul exactitudinii. 2. Jale. Tristețe, mîhnire, durere. Toată împărăția era plină de jale. Sensul circumstanțial al locuțiunilor : cu exactitudine, cu jale, e co- relativ cu sensul substantivelor abstracte exactitudine și jale, care fac parte din aceste expresii, și e determinat de el. De ex. : 1. Cu exactitudine. Exact. Noi am expus aici, cu exactitudine și cu sinceritate, faptele. 2. Cu jale, cu tristețe, cu mîhnire, dureros. Se opresc cu toții în cale, se opresc și zic cai jale. Substantivul abstract asprime o un cuvînt polisemantic. El în- seamnă : 1. Asperitate. Asprimea pielii. 2. Fig. Severitate, strășnicie. Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oa- menilor. în exemplele de mai sus sensurile substantivului asprime n-au același grad de abstracție. Primul sens al substantivului asprime este sensul lui propriu, li- teral. în expresia asprimea pielii, el caracterizează însușirea pielii. 26 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR In acest sens substantivul asprime nu apare cu funcțiunea de cir- cumstanțial de mod. în procesul de dezvoltare a vocabularului, cuvîntul asprime a că- pătat un sens figurat, mai abstract, anume : severitate, strășnicie. Sensul figurat se adaugă sensului propriu și contribuie la dezvoltarea conținu- tului semantic al cuvîntului dat. îmbogățirea semantică a cuvîntului asprime permite folosirea lui funcțională pe scară mai largă. în sensul al doilea, figurat, adică mai abstract, substantivul as- prime se folosește cu funcțiune de complement circumstanțial de mod. De ex. : Cu severitate, aspru. De ce să ne cheme? întrebă în loc de răspuns Radu Comșa, cu asprime. Cezar Petrescu, întunecare, p. 37. Prin urmare substantivul asprime, cuvînt polisemantic, nu poate apărea cu funcțiune de circumstanțial de mod în toate sensurile lui. El este folosit cu această funcțiune în sensul lui figurat, adică cel mai ab- stract. Materialul faptic arată că în majoritatea cazurilor substantivele abstracte polisemantice nu sînt folosite cu funcțiune de circumstanțial de mod în toate sensurile lor, ele sînt folosite cu această funcțiune într-un singur sens sau în cîteva sensuri din cele mai abstracte. Cum s-a arătat mai sus, substantivele cu înțeles concret îndeplinesc funcțiunea de complemente circumstanțiale de mod mai ales în sensul lor figurat, metaforic. Ca exemplu, putem examina posibilitatea de într?buințare cu func- țiune de complemente circumstanțiale de mod a substantivului foc. Foc. Substantivul foc în sensul lui propriu înseamnă materie în curs de ardere. Focul arde. Cu sensul fundamental concret, substantivul foc nu poate apărea cu funcțiune de circumstanțial de mod. în același timp substantivul foc poate avea și un sens figurat, ab- stract : patimă, avînt, entuziasm, însuflețire. Ochii .. . străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. în sensul lui figurat, substantivul poate fi folosit cu funcțiune de cir- cumstanțial de mod. De exemplu : Mama îf sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge b Posibilitatea de folosire a substantivului foc în sensul lui figurat cu funcțiune de circumstanțial de mod se explică prin faptul că însușirea calitativă, exprimată de complementul circumstanțial de mod poate fi formată pe baza valorii abstracte, calificative, exprimate de substantiv. Substantivele cu înțeles abstract pot apărea cu funcțiune de com- plement circumstanțial de mod într-un sens sau în cîteva sensuri proprii care în această funcțiune capătă o dezvoltare ulterioară. 1 Exemplele sînt luate din Dicționarul limbii romîne literare contemporane, 1955 — 1957. SUBSTANTIVE CU FUNCȚIUNE DE CIRCUMSTANȚIAL DE MOD 27 Întrucît majoritatea substantivelor nu pot fi folosite cu funcțiunea de complement circumstanțial de mod în toate sensurile lor, sfera se- mantică a valorii lor circumstanțiale este, de regulă, mai restrînsă decît sfera semantică a acestor substantive în funcțiunea lor obișnuită. Acest fapt e confirmat și de dicționare. Astfel, în Dicționarul limbii romîne literare contemporane, la substantivele polisemantice care apar cu funcțiune de compl mente circumstanțiale de mod, se menționează .1—2 sensuri circumstanțiale; la aceleași substantive cu funcțiune de subiect se menționează pînă la 12 sensuri. Precum s-a arătat mai sus, substantivele pot apărea cu funcțiune de complement circumstanțial de mod numai cu valoarea lor calificativă; în legătură cu aceasta, valoarea lor circumstanțială este de asemenea cali- ficativă. Trebuie totuși remarcat că gradul de calificare a circumstanția- lelor substantivale nu este totdeauna același, el depinde de caracterul semantic al substantivului. Astfel, substantivele cu înțeles abstract, care apar în funcțiune de complement circumstanțial de mod, au, de obicei, o valoare pur cali- ficativă : — Trei sute șaizeci și cinci! îl îndrepta cu iuțeală mătușa Tosefina. Mihail Sadoveanu, Focul, Opere, voi. 8, p. 565. Specialiștii noștri au cercetat cu atenție întregul cuprins al Patriei. Zaharia Stancu, Călătorind prin U.R.S.S., p. 259. Substantivele abstracte pot fi înlocuite de adjectivele paralele care apar cu funcțiune de complement circumstanțial de mod, ceea ce con- firmă valoarea calificativă a sensului lor circumstanțial. Doamna Vorvoreanu deschise iute ușa și străbătu peronul în fugă. Petru Dumitriu, Bijiiterii de familie, Nuvele, p. 77. Gîhdurile lui Vlad se risipiră atunci cînd meșterul atelierului, apro- piindu-se, i se adresă pe un ton mustrător : — Lucrează atent, Vlade. Ștefan Gheorghiu, Rotita, în volumul Ntwele alese, p. 199. în exemplele de mai sus, adjectivele iute și atent sînt sinonimele îm- binărilor de cuvinte : cm iuțeală, cu atenție. Diferența dintre însușirile exprimate de substantivele cu funcțiune de complement circumstanțial de mod și însușirile exprimate de adjec- tivele paralele cu aceeași funcțiune constă în faptul că substantivele, da- torită caracterului concret al sensului lor, conferă acțiunii pe care o deter- mină, o caracteristică mai concretă, mai precisă, decît adjectivele pa- ralele. Substantivele cu înțeles concret, folosite cu funcțiune de comple- ment circumstanțial de mod, fără prepoziții au, de obicei, o valoare cir- cumstanțială comparativă. 28 GRAMATICA ȘI VOCABULAR De exemplu : Trăsurile se îmbulzeau lanț. Cezar Petrescu, întunecare, p. 67. Toți călăreții, dînd pinteni cailor, ieșiră buluc pe poarta larg des- chisă . . . G. Călinescu, Necunoscut, în volumul Nuvele alese, p. 69. în exemplele de mai sus substantivele lanț, buluc, determinînd ver- bele corespunzătoare a se îmbulzi, a ieși, conferă acțiunii exprimate de aceste verbe o caracteristică calitativă cu nuanță de comparație, de con- fruntare. Nuanțele de comparație și de confruntare, cuprinse în valoarea cir- cumstanțială a substantivelor menționate, sînt condiționate de faptul că aceste substantive apar cu funcțiune de complement circumstanțial de mod în sensul lor metaforic, figurat, care conține noțiunea de mod. Substantivele cu înțeles concret, care apar cu funcțiune de comple- ment circumstanțial de mod însoțite de prepoziții, au și ele adeseori o valoare calificativă. O făclie trecu în zig-zag către mal și se stinse. Mihail Sadoveanu. Cocostârcul albastru, Opere, voi. 8, p. 238. . . . aproape de noi Florescu, încovoiat sub cele două ranițe, se pleca înainte la fiecare pas și îngîna încet, pe nas, un cîntec ostășesc ... Mihail Sadoveanu, Marș de noapte, Opere, voi. 2, p. 394. în exemplele arătate, îmbinările de cuvinte în zig-zag, pe nas, deter- minînd verbele a trece, a îngîna, conferă o caracteristică calitativă acțiunii exprimate de aceste verbe și arată modul de îndeplinire a acțiunii. Analiza substantivelor cu funcțiune de complement circumstanțial de mod arată că ele pot apărea cu această funcțiune numai cu valoarea lor calificativă. Acest grup de cuvinte este numeros și des folosit. Cel mai des apar cu funcțiune de complement circumstanțial de mod substantivele abstracte; mai rar, și mai ales folosite cu sensurile lor figurate, îndeplinesc această funcțiune și substantivele concrete. împreună cu adverbele și cu adjectivele cu funcțiune de complement circumstanțial de mod, substantivele constituie baza morfologică a com- plementului care exprimă modalitatea acțiunii. CUVINTE DE ORIGINE GREACĂ ÎN LIMBA ROMÎNĂ DE D. MARMELIUC S-a accentuat cu diferite ocazii și de către numeroși lingviști că una dintre cele mai spinoase probleme ale lexicologiei constă în stabilirea etimologiilor cuvintelor care formează lexicul respectivei limbi. Limba romînă a stat, în cursul evoluției sale, sub diferite influențe politice, sociale, culturale, economice și lingvistice. Afară de puținele ele- mente, greu de identificat, rămase din substratul vechii populații traco- ilirice, și de elementele moștenite din limba latină, studiate poate înde- ajuns, în limba noastră au pătruns elemente lexicale din diferite alte surse și, de cele mai multe ori, prin diferit ? filiere, contemporane între ele, așa că în multe cazuri e greu să ne hotărîm pentru una din aceste surse. De aceea foarte multe etimologii, prezentate chiar de lingviști de seamă, au rămas încă problematice. Unele cuvinte comportă în această privință monografii întregi. Cuvintele provenite din limba greacă, de care ne ocupăm în cele ce urmează, au îmbogățit fondul lexical al limbii noastre în trei perioade diferite, în conformitate cu fazele de dezvoltare ale limbii grecești de-a lungul veacurilor. I Au intrat întîi cuvinte provenite din greaca veche, puține la număr, atît de puține, încît autorul celui dintîi dicționar etimologic al limbii ro- mîne, A. Cihac, în al său Dictionnaire d'etymologie daco-romane (Frank- furt a/M, .1879) nici nu admite cuvinte provenite din greaca veche, ci intitulează capitolul privind influența limbii grecești asupra celei romîne filemenis Grecs-modernes. Cu toate acestea, multe cuvinte, socotite de el neogrecești, le ur- ’ mărește pînă la forma lor primitivă, sugerînd astfel că ele, menținîndu-se în toate fazele de evoluție ale limbii grecești, pot fi de origine greacă veche. Și 30 GRAMATICA ȘI VOCABULAR atunci nu e problematic oare ca în unele cazuri să te hotărăști pentru pro- veniența neogreacă a unui cuvînt, cînd el putea să-și aibă originea în greaca veche sau cea bizantină? Și apoi Cihac introduce în glosarul din capi- tolul respectiv și cuvinte care provin fără îndoială din fondul moștenit al limbii lat. pop., în care au intrat din greaca veche, ca martur < lat. martur ( = martyr) < gr. [xapTu<; (mârtys); teacă < lat. theca < gr. (tMke); tufă < lat. tufa < gr. (typhe) sau din v. sl., ca lighioaie < < v. sl. legeonu (pron. legheon), sau- chiar neologisme din limbile roma- nice, ca bandieră < it. bandiera. înaintea lui Cihac a dat o listă de cuvinte vechi grecești în limba romînă G. Toanid, în al său Dicționar elino-romîn (București, 1864), p. 1099—1107. Dar și în această listă se găsesc, pe lîngă cuvinte provenite într-adevăr din greaca veche sau din celelalte două faze ale evoluției acestei limbi, elemente latine de origine greacă sau chiar numai înrudite din punct de vedere indo-european, ca alb, ar, cunosc, gust, zece etc. S-au ocupat apoi de elementele provenite din greaca veche A. D. Xenopol, Istoria Romînilor (Iași, 1888), I, p. 170 și urm., care admite numai șapte cuvinte de origine greacă veche și anume : drum, martur, papură, strugur, tufă, căsca și teacă, pe care, cu excepția lui strugure și drum, cercetătorii de mai tîrziu le atribuie pe toate fondului moștenit din limba latină (în care intraseră din limba veche greacă), și Aron Den- susianu, Istoria limbii și literaturii romîne (Iași, 1894), p. 74, care ia în lista sa și elemente evident slave, ca dîrz, steag, isteț, sfadă, pospăeală etc., turcești ca zor, sau autohtone ca droaie (cf. 1.1. Russu, Limba traco-dacilor, București, Ed. Acad. R.P.R., 1959, p. 129). Al. Philippide, în contribuția sa la Omagiul pentru Mussafia, in- titulată Altgriechische Elemente im Rumănischen (Halle, 1905), reluată în V. ROM., XVII, p. 38—43, dă o listă de 9 elemente vechi grecești în limba romînă, dintre care, în lumina cercetărilor de mai tîrziu, numai unul, cimbru, pare a rezista altor etimologii. O. Densusianu, în Ristoire de la langue roumaine, I (București, 1901), p. 198—202, consideră ca venind din greaca veche, cele mai multe nrin filieră latină, 21 cuvinte, dintre care însă pentru bute și cauc e dată în toate dicționarele noastre etimologia din latină, iar argea este element daco-trac (cf. HEM, 1580, și T. T. Russu, op. cit., p. 129). O lucrare amplă privind problema elementelor vechi grecești în limba romînă a dat O. Diculescu, Elemente vechi grecești în limba romînă (DR, IV1? 394—516), după care m-am orientat și în prezentarea biblio- grafiei de mai sus. Diculescu exclude din lucrarea sa ,,împrumuturile grecești făcute de întreaga latinitate, ca burete, cată, cățuie, paltin, șchiop, samar, teacă . . . care trebuie studiate la un loc cu cuvintele latine pro- priu-zise” (op. cit., p. 398). Reproșîndu-i lui O. Densusianu că ,.pentru fiecare cuvînd vechi grecesc din limba romînă ’reconstruiește și proto- tinul său latin corespunzător, prevăzut cu steluță” (op. cit., p. 396—397), Diculescu exagerează în schimb importanța coloniștilor de origine greacă aduși de Traian, precum și influența ulterioară a grecilor din Elada asupra limbii romîne, atribuind prea multe cuvinte vechi grecești lexicului romîn. CUVINTE DE ORIGINE GREACĂ ÎN LIMBA ROMÎNĂ 31 Observăm în treacăt că O. Densusianu n-a creat de la sine corespon- dențele latinești ale grecismelor, ci le-a identificat pe cele mai multe în texte și inscripții, iar etimonul lui broască de exemplu (< lat. pop. brosca) l-a reconstituit pe baza prezenței cuvîntului în toate limbile romanice, după Meyer-Lubke, în R.E.W., nr. 1329. încercarea lui C. Diculescu, ca și cea mult mai restrînsă a lui AL Philippide au fost exagerate. ,,Influența limbii grecești asupra romani- tății balcanice a fost redusă” (T. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucu- rești, 1936, p. 31 și Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique, Paris, 1930, p. 30—31). Ea e prezentată ca atare și de Al. Rosetti (I.L.R., II, 55 și BL, X, 81), care reduce întreaga influență veche grecească la circa 17 cuvinte, dintre care opt se găsesc și în albaneză. Aceasta dovedește, după d-sa, o influență mai veche a limbii grecești asupra limbii romîne, de- oarece aceste cuvinte au intrat în albaneză înainte de secolul al Xl-lea, pe cînd dacă un cuvînt se găsește, pe lîngă dacoromînă, și în aromînă, iar u grec s-a transformat în dr. în iu, atunci aceasta e un semn de îm- prumut mai tîrziu. Dintre savanții străini, chestiunea aceasta o tratează Kr. Sandfeld, în lucrarea citată mai sus. Eăcînd o trecere în revistă a lucrărilor privi- toare la acest subiect din bibliografia romînă, el contestă multe dintre explicațiile lui C. Diculescu, ca de exemplu trecerea lui / în p în cuvîntul pălărie < gr. cpaAapiov (phalârion), dim. al lui cp î Zapa (phâlara) „fel de acoperămînt de cap; placă de metal adaptată la coif, care după trebuință se putea ridica și lăsa în jos ca și marginile pălăriei” (op, cit., p. 470). Ne oprim puțin la acest cuvînt. DA nu dă cuvîntului nici o etimologie, DM îl trimite la alb. peliare, paralie ,,strachină, vas de lemn”, care, cu același drept ca și phalarion al lui Diculescu ar fi putut intra în romînește în forma pălărie. Etimo- logia dată de TDRG din păr + suf. -arie nu se poate susține, deoarece ★păr arie ar însemna ,,grămadă, claie de păr”, nu ,,acoperămînt de cap”, în BL, XIII, 155, P. P. Panaitescu propune etimologia din ital. cap- pelleria ,,magazie sau atelier de pălării bărbătești”. Etimologia adevărată e însă cea din bg. paraliia ,,pălărie”, aflată în dicționarul „Bolgarsko-russkii slovar” al lui S. B. Bernstein (Moscova, 1953). Contribuții importante pentru perioada de influență a vechii limbi grecești asupra lexicului romînesc ne-au dat Al. Graur în BL (passim), V. Bogrea (DR, I, 260 urm.), G. Giuglea (DR, III, 561—628) și S. Puș- cariu (DR, passim). Multe etimologii interesante găsim și în lucrarea me- ritorie a lui Or. Geagea, Elementul grec în dialecUtl aromîn, publicat în C. COSM., VII (1932), p. 214—429. Iată acum cîteva exemple de etimologii în legătură cu perioada de influență a limbii vechi grecești, pe care o însemnăm cu ,,gr.” : Cimbru s.m. e socotit de Al. Philippide ca venind din gr. ^6[ippoc (thymbros), etimologie acceptată de DA și DM, pe cînd TDRG și CADE 32 GRAM/VriCA ȘI WCABULAR îl consideră trecut prin filieră slavă. S. Pușcariu (DR, IV2, 1405—1405) justifică pe deplin proveniența din greacă. Frică s. f. e dat la Cihac < ngr. cppixT) (phrike) „groază, spaimă, tremur de spaimă”. Cuvîntul a pătruns și în alb. (jriltâ) înaintea seco- lului al Xl-lea e.n. (Rosetti, I.L.R., II, 58). Exact cu aceleași sensuri cuvîntul se găsește și în greacă și în greaca bizantină, pe cînd „în ngr. cuvîntul există numai ca un arhaism în limba literară, iar în limba romînă dovedește o origină foarte veche” (G. Murnu, Studiu asupra elementului grec ante-fanariot în limba romînă, București, 1894, p. 27). Cuvîntul vine deci din greaca veche, cum îl și dau TDRG și DM, în opoziție cu DHLR, I, 358, DA și CADE care îl consideră provenit din greaca bizantină. Stol, stoluri, s.n. e dat de DHLR, I, 359 ca provenit din gr. biz. croXoc; (stolos), trecut și în latina medie : stolus „classis” (Du Cange). Etimologia e acceptată de CADE. în DA nu, este dată etimologia, probabil dintr-o scăpare din vedere. Dar primul sens în DA e „flotă”, cu un singur citat din DOSOFTEI, V. S„ 216r Sensul 2, dat și el „.învechit” ca și 1, este acela de : „coloană, șir, pîlc de ostași, grosul unei armate, armată, oaste”, exact ca în greaca veche, iar ca fig. „oastea cerească”, cu un citat din COREST, EV., 175/18. Influențat de DHLR și de Murnu de care ne vom ocupa mai tîrziu. redactorul lui DA a acceptat ca prim sens „flotă”, nebăgînd de seamă că sensul 2 cu subsensul de „armată cerească”, atestat în unul dintre cele mai vechi texte romînești, ne duce inevitabil la greaca veche — etimologie pe care o acceptă TDRG, accentuînd că „nu poate fi derivat din gr. biz. sau ngr., unde are numai sensul de «flotă»”. Udmă. ca variantă Urmă, derivă fără îndoială din gr. (oidema), oWa (oidma), (cf. Diculescu, op. cit., p. 429, TDRG, CADE). DA nu dă etimologia; DM îl socotește provenit din neogreacă. Și acum cîteva etimologii contestate : Aspidă, aspide, s.f. TDRG îl consideră ca venind direct din greacă. Cuvîntul aparține însă, cu tot aspectul lui grecesc, stocului de cuvinte intrate în limba noastră prin scrierile bisericești și prin filieră slavă, în cazul de față din v. sl. aspida, cum îl dă DA. Drum, drumuri, s.n. e considerat de G. Murnu (p. 19) și de Al. Rosetti (p. 58) ca venind de-a dreptul din greacă. DHLR îl vede venit prin lat. dromus (= stadium). Deoarece admițîndu-se această etimo- logie, nu se poate justifica trecerea lui o > u, trebuie să admitem filiera slavă (cf. Kr. Sandfeld, p. 29) acceptată de TDRG, CADE și DM. Așadar : din v. sl. drumu < gr. Spopoc (dromos). Am putea cita și exemplul cuvîntului regional ciumwlui pe care Al. Philippide îl reduce la un *ciumur < gr. po^ (hymu rhoe) „scurgerea sucurilor din nas”. Cuvîntul ne-a venit însă din v. slavă cernerii „venin” prin filieră maghiară (czdmbrUk „își strică stomacul”), tot așa cum ghi^tui, dat în CADE, DA și DM fără etimologie, iar în TDRG adus în legătură cu bufi „pîntec mare (al animalelor)”, derivă din germ. Giit „venin” (X. Drăganu, DR, T, 316). II De cea de-a doua etapă a îmbogățirii limbii romîne prin cuvinte grecești, de data aceasta mai mult bizantine, s-a ocupat, în primul rînd G. Murnu, în lucrarea citată mai sus. între cele aproape 200 de cuvinte tratate în această lucrare, găsim, cum am constatat mai înainte, cuvinte — puține la număr — provenite din greaca veche, restul din greaca bizantină sau din aceasta prin intermediul uneia dintre limbile balcanice. „Categoria .. . cuvintelor rezultate din atingerea nemijlocită cu grecii și cultura lor, formează o mică parte, abia vreo 40 de cuvinte” (p. XI). „Cuvîntul proaspăt de exemplu de la {prosphatos), deopotrivă generalizat la romîni, identic sub raportul fonetic și semantic, atestă o origine veche (p. XIII). De aceea poate TDEG îl dă pe proaspăt ca venind din vechea greacă, pe cînd alte dicționare (CADE, DM) îl consideră provenit din greaca bizantină, căreia i-1 atribuie și O. Densu- sianu (I, 358). Acesta enumeră în categoria cuvintelor provenite din greaca bizantină vreo 32 de elemente lexicale „nu mult mai multe decît cele provenite din limba albaneză”. Ca și în lista dată de G. Murnu, și aici se găsesc multe cuvinte care se întîlnesc și în celelalte limbi balcanice. De aceea e greu de precizat prin care filieră a intrat cutare cuvînt în limba noastră, provenit din greaca bizantină. E greu apoi de tras o linie de delimitare între greaca bizantină și neogreacă. Cuvîntul prisos vine fără îndoială din grecescul {perissos), care se găsește în toate fazele de dezvoltare ale limbii grecești, cu aceleași sensuri. De aceea nu e de mirare că TDEG, CADE și DM îl prezintă ca venind din neogreacă. Citatele cele mai vechi sînt din Psaltirea lui Dosoftei, destul de vechi ca să ne îndreptățească să-1 admitem, cu DHLE-, provenit din greaca bizantină. Dintre cele 32 de cuvinte, Densusianu (I, p. 358) dă ca sigur pro- venite direct din greaca bizantină agonisi, condei, cucură, mirosi, folos, prisos. Afară de mirosi, etimologia celorlalte cinci cuvinte e acceptată de toți lexicologii și lingviștii de mai tîrziu. Mirosi e arătat în DA, CADE, TDRG și DM ca provenit din v. sl. mirosati, care derivă la rîndul lui din greaca bizantină. Această etimologie a fost acceptată din cauza fone- tismului romînesc al cuvîntului, care poate fi explicat însă și din gr. piupovo) (myrono), aor. (emyrăsa) „a unge, a parfuma” (Al. Graur. BL, IV, 102), sens identic cu cel al cuvîntului vechi slav. Toate cuvintele arătate de O. Densusianu în acest loc al operei sale ca prove- nind din greaca bizantină nu sînt mai vechi decît secolele al Vl-lea și al VIT-lea e.n. Multe dintre ele se găsesc și în alte limbi balcanice. Din această cauză însuși O. Densusianu admite posibilitatea trecerii în romînește a unora dintre ele prin vechea slavă sau prin altă limbă balcanică. Pentru perioada aceasta de influență bizantină asupra lexicului limbii romîne mai e de amintit V. Bogrea, Urme bizantine in romînește {Omagiu lui N. lorga, Craiova, 1921, p. 51—63), din care ne interesează numai etimologia cuvintelor iscusat și unzar, pe care autorul le prezintă 3 — c. 4708 34 GRAMATICĂ Șl VOCABULAR ca provenind din greaca bizantină. Cuvintele sînt rare. Etimologia lui iscusat care este atestat numai la Păsculescu, L. P., 207, cu sensul de ,,scutit de dări, scutelnic”, e acceptată de DA : „din gr. biz. ^xovodToc (=m. lat. excusatus) id.” —-TDRG, CADE, DM nu-1 înregistrează. Unzar (= hînsar) „haiduc” pe careBogrea îl derivă din gr. biz. xoupcrJpTjc {cursâres), DA îl dă ca provenit din v. sl. hasaru, iar în sîrbă din gr. biz. xoupnypT^ (cursâres). Etimologia dată de DA se bazează și pe auto- ritatea savantului slavist I. Bogdan {Organizarea armatei moldovene în sec. al XV-lea, An. Acad. Rom., XXX, p. D). Iată acum cîteva etimologii în legătură cu această a doua perioadă de influențare a limbii romîne de către greaca bizantină : arvună, s.f. . . . derivă, după G. Murnu din gr. (ara bon), după DHLR din gr. biz. appaȘcbv (arrabon), care a intrat în limba romînă prin scrierile bisericești (DA). Din cauza sensului 2 „daruri făcute la logodnă”, TDRG, CADE și DM îl socotesc provenit din neo- greacă. Din cauza întîlnirii lui în scrieri bisericești, vom adopta însă eti- mologia dată de DHLR. părăsi, părăsesc, vb. IV .. . derivă, după DHLR din gr. biz. Tuapsico (pareăo). Murnu presupune un TrapaiTsco (paraiteo) sau un aorist sigmatic de la Trap^t (pari"mi), pe care DHLR le respinge. TDRG îl socotește provenit direct din gr. (pareăo). DA nu dă nici o eti- mologie, iar CADE și DAI îl socotesc venit în romînește prin filieră sîrbă. Dat fiind că părăsi e atestat la început în textele vechi bisericești, credem că nu greșim cînd propunem etimologia din gr. biz. Trapedo (pareăo), aor. Trape acra (pareiasa) „a trece pe lîngă cineva; a omite”. pedepsi, pedepsesc, vb. IV ... e atestat în forma slavizată încă in secolul al XV-lea (DHLR, I 395). Murnu constată că „are origine biblică”. Cu toate acestea aproape toate dicționarele îl prezintă provenit din ngr. TcatSeăco (paiderîo). în baza principiului stabilit de noi, că un cuvînt, atestat întîi într-un text bisericesc, derivă, dacă e de origine greacă, din greaca bizantină, vom scrie : — Din gr. biz. TraiSeuoj (pai- deuo), aor. £7ra(8sipa (epaidepsa). Începînd din secolul al VH-lea, limba romînă suferă o puternică in- fluență slavă, care continuă pînă în secolul al XVII-lea. Dar în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, înainte de era fanariotă, limba romînă a adoptat, în traducerile din limba slavă, pentru noțiuni sau obiecte care n-aveau încă în romînește termeni echivalenți, o serie de cuvinte grecești, unele dintre ele prin filieră maghiară, dat fiind că unele dintre traducerile acestea, ca Palia de la Orăstie, Cazania și psaltirea lui Coresi, au fo^ făcute în Transilvania. DHLR (II, 543 urm.) dă o listă a acestor cuvinte,dintre care foarte puține s-au menținut în lexicul ulterior al limbii noastre. III Un număr mai mare de cuvinte grecești a intrat în lexicul romînesc din Principatele romîne în epoca domniilor fanariote (1711—J82.1), despre care învățatul maghiar L. Gâldi ne-a dat o amplă lucrare în : Les mots CUVINTE DE ORIGINE GREACA ÎN LIMBA ROMÎNĂ 35 d'origine neo-grecque en roumain ă Vepoque des Phanariotes, Budapesta, 1939. Peste 1100 de cuvinte din neogreacă s-au introdus în această pe- rioadă în limba romînă, îndeosebi în limbajul claselor suprapuse, în toate domeniile în care se putea infiltra și manifesta cultura străină : în biserică, în viața politică și administrativă. în legislație, în viața socială, în cultură, (școală, tipar, biblioteci, științe). Și pentru acest timp e greu de făcut deosebirea între termenii, în- deosebi cei bisericești, intrați în secolul al XVII-lea și cei intrați în secolul următor, către sfîrșitul căruia împrumuturile se înmulțesc considerabil. Cele mai multe dintre cuvintele neogrecești, pe care Gâldi le pre- zintă în lucrarea amintită, au dispărut însă odată cu înlăturarea regimului care le-a introdus. Nici măcar cele 150 de cuvinte pe care învățatul maghiar le crede atestate în ,,textele romînești de astăzi” (p. 87) n-au o frecvență corespunzătoare unui cuvînt intrat definitiv în tezaurul limbii. Cel mult jumătate din ele împlinesc această condiție (Graur, BL, VII, 189, cf. Capidan, Langue et litterature, I, 117). Unele dintre ele sînt folosite de N. Filimon, V. Alecsandri și I. L/ Caragiale mai mult cu scopul de a zeflemisi vocabularul așa-numitei societăți sus-puse din veacul al XlX-lea. Foarte puține se găsesc ca arhaisme la scriitorii de mai tîrziu, ca de exemplu, catadixi la Vlahuță, Sadoveanu și Cezar Petrescu. în acest lexic sînt înregistrate însă și cuvinte care nu provin din neogreacă. Haplea derivă din bg. hapljă^ bandieră din it. bandiera? cangrenă din fr. cangrene (gangrene) \ hod „cale, procedură” din sl. chodăf magherniță din bg. magernica, planetă din fr. planete (lat. lit. planeta) etc. Numărul acesta de etimologii discutabile poate fi sporit printr-o cercetare amănunțită a listei de cuvinte a lui Gâldi. Lucrarea lui rămîne totuși de o importanță capitală pentru viitorii redactori ai dicționarului general al limbii romîne, deoarece îi va ajuta la lămurirea multor etimo- logii. Cuvîntul îmberdosi de exemplu, care înseamnă ,,a supraîncărca”, a fost explicat, pînă la apariția lucrării lui Găldi, după etimologia propusă de TDEG (< germ. Burete „povară”). Acum însă, cînd ne e atestată și varianta emberdepsi- etimologia Iui e limpede: din ngr. (emperdeuo), aor. s^cpSe^a (emperdepsa), cf. Graur, BL, VII, 191. Cîteva îndreptări de etimologii ne aduce D. Russo în al său Un cuvînt despre lexicografia greco-romînă— prefață la Dicționarul grec-român al lui H. Sarafidi (Constanța, 1935), p. VII. Astfel, sinorisi (ar. sinirsesc) nu derivă din gr. auvopsâw (synoreuo) sau auvop'X^ (synorlzo) „a se învecina cu cineva”, cum crede Cihac și cum apare în TDRG și CADE, ci din ngr.iauvop(rouai. (synorizome) „a băga de seamă, a-și pune mintea cu cineva’ %Tot astfel perifan, atestat la Neculce, nu vine din ngr. 7rspiȚaviqc (periphanes) „vestit”, ci din ngr. Trep^avo^perephanos) „mîndru” ș.a.m.d. ★ 1 Faptul că acest cuvînt se întîlnește în Noul testament din Bălgrad (1648), p. 285, r./30, cu o glosă a lui Simeon Ștefan : „gangrena iaste boala ce mînîncă carnea omului”, nu influențează întru nimic etimologia cuvîntului din limba franceză. în Noul testament, cuvîntul a fost luat din versiunea grecească a bibliei, dar nu s-a răspîndit pînă în secolul al XlX-lea, cînd limba romînă a adoptat din franceză aproape întreaga terminologie medicală. 36 GRAMATICA ȘI VOCABULAR Cum vedem din această succintă expunere, problema etimologiei elementelor provenite în limba romînă din cele 3 faze de dezvoltare ale limbii grecești necesită încă studii minuțioase. O lucrare de ansamblu asupra tuturor cuvintelor de proveniență greacă, întemeiată pe cercetările de pînă acum și sporită prin investigații proprii, ar fi nu numai de mare folos redactorilor dicționarului general al limbii romîne și lexicologilor romîni, ci și o piatră de temelie pentru ela- borarea dicționarului etimologic al limbii noastre, proiectat de Academia E.P.R. pentru anii viitori. CONTRIBUȚII LEXICOLOGICE DE GH. BULGĂR academician pare, după izvoarele înregistrate în dicționarele noastre, un cuvînt nou, care circulă mai ales după reorganizarea Academiei R.P.R. Cuvîntul a intrat însă în limbă înaintea dubletului academic, discutat de VI. Drimba în această revistă (nr. 1/1959, p. 26). în Curierul rumînesc al lui Heliade citim, în 1829 :,, Gazeta de Tiflis înștiințează scrisoarea urmă- toare a profesorului Parot, fiul academicianului D. P. Sankokski...” (p. 272). Se știe că primele periodice romînești își culegeau informațiile mai ales din gazetele franțuzești, așa încît multe neologisme au pătruns în limba romînă din limba franceză, căpătînd de la început o formă potrivită. agronom „cel ce se ocupă de agricultură ; fermier, agricultor”, nuanță de sens diferită de sensul pe care ni-1 dau dicționarele existente, e consem- nată tot în Curierul din 1829, într-o relatare cu scop instructiv: „Un agronom (cel ce se îndeletnicește spre lucrurile cîmpenești) englez a văzut, prin încercare, că hrănind vacile în grajdiu (coșar) și potrivind ca înlăuntru să fie o căldură potrivită tot într-același grad în tot cursul anului, poate cineva să dobîndească laptele îndoit” (p. 293). Glosa redactorului a putut fi influențată de sensurile pe care termenul le are în limba franceză („agri- cultor, cultivator, muncitor agricol” ; Larousseaille consideră „sinonime”). Textul reprodus mai sus a acumulat într-o frază trei neologisme, demon- strînd tendințele inovatoare ale lexicului romînesc din acea vreme. gonvremElnic „contemporan”, menționat înDA „numai laMarcoviei” (în cartea Datoriile omului creștin,.., 1839, p. 305), a avut, se pare, o cir- culație mai largă. L-am întîlnit și în gazeta Vestitorul romînesc, din 1845 (nr. 11, p. 42) : „Dacă tot rîndul de oameni vor seri nu pentru convremel- nicii lor, ci pentru urmași, apoi prevezi foarte lesne că limba schimono- sindu-să necontenit, n-o să se statornicească niciodată”. Cuvîntul dis- cutat e un derivat hibrid, influențat de fr. contemporain și probabil de rus. sowemennik. Masiva pătrundere a neologismelor franceze, în acea epocă, 38 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR a înlăturat repede derivatul în care cele două elemente aveau și două origini, păstrînd pe contemporan. cartofii! ,,de culoarea cartofului”, adjectiv neînregistrat în dicțio- nare, e un derivat, din aceeași categorie cu : cenușiu, pămîntiu, rubiniu, după modelul cărora l-a făcut Titus Popovici în romanul său Străinul (ed. a Il-a, 1956, p. 215) : ,,O expresie de groază, zugrăvită pe obrazul ei cart of iu”. Parități de acest fel mai există în limbă : lămîiu, sjecliu, pătlaginii^ untdelemniu etc. (vezi Dicționar invers, Ed. Acad. R.P.R., 1957, p. 742—748). coregiâ, vb., variantă a lui corege, neatestată în dicționare, apare la Bolintineanu în prefața lui la traducerea Istoriei lui Herodote (cartea I), 1859 : ,,Herodote întrebuință doisprezece ani.. . a urma istoria sa și a o coregia” (p. 7). Ambele cuvinte au fost concurate de corecta, format din corect, din care s-au dezvoltat cuvintele : corecție, corector, corectitudine etc. Coregia, corege, corija, cuvinte savante, au mai fost folosite uneori în lucrările științifice. Pe ultimul l-am întîlnit în Bul. Philippide, voi. VII— VIII (1940—1941), p. 160 : „Cicero se ridică împotriva celor ce corijează uzul (consuetudo) numai de dragul simetriei și al schemelor”. în DA se înregistrează și forma cea mai apropiată de originalul latin : corige (din corrigere), fără vreo atestare literară. Eminescu a folosit această variantă într-o scrisoare din 16 mai 1871 către revista Convorbiri literare : „Eu nu vă trimit acuma decît niște nimicuri neînsemnate, căci pentru de-a corige și a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebuie timp și dispozițiune” (în Studii și doc. lit., I, p. 322). contribuîre „contribuție” un abstract verbal nefolosit azi. deoarece a fost înlocuit cu totul prin contribuție, este menționat în DA pe baza unui citat din Sbiera, F. 201, unde apare în construcția „liste de contribuire” (= de subscripție) : „Au împărțit mai multe liste de contribuire”. în zilele noastre, cuvîntul a fost reluat de criticul Perpessicius în unul din savantele sale comentarii pe marginea variantelor eminesciene : „Un bogat capitol al contribuirilor îl formează subscripțiile studenților gimnaziști” {Opere de M. Eminescu, 1939,1, p. 243). Deci acest abstract verbal rar poate avea și un plural. derivat „cuvînt format cu ajutorul unui prefix sau al unui sufix”, a fost creat, cred, de I. Budai-Deleanu, care, cum se știe, a fost nu numai un poet original, ci și un filolog bine informat, autor al primei gramatici romînești moderne. în această calitate, el a îmbogățit în mod considerabil terminologia gramaticală romînească. La lista termenilor „care sînt întru totul sau aproape în întregime asemănători cu cei de azi”, întocmită de Ion Gheție (vezi Omagiu lui lorgu Iordan, p. 341), adăugăm pe derivat, folosit de autorul Țiganiadei într-o notă-comentar la strofa 77 din Cîn- tecul al III-lea. în ultimul vers al acestei strofe se află compusul prim- început pe care poetul, sub pseudonimul Chir Filologos, îl explică : „Prim, adecă întîi, este adiectivă numerală, prim, primă ca și întiiu, întie. Sînt în limba noastră și derivate de la acest cuvînt, precum primariu, primare, cum să zice deobște : văr primariu, adecă întielea văr, ca să să osăbească de al doilea văr. De-acolo să zice la noi începutul verii primă-vară, ca cum s-ar zice întie vară” {Tiganiada, ed. J. Byck, 1953, p. 149, nota 1). Astfel CONTRIBUȚII LEXICOLOGICE .39 de note ale scriitorului conțin multe observații lingvistice și stilistice, subtile. Inovația lui, bazată în primul rînd pe fondul latin, este adesea surprinzătoare. în citatul reprodus, e de observat că adiectivă este o va- riantă a lui adiectiv, folosit în Temeiurile gramaticii romanești (manuscris), dar derivat e un termen perfect adaptat la necesitățile de comunicare ale limbii noastre literare. El a trebuit găsit pentru a denumi o realitate ling- vistică despre care poetul vorbește clar, folosind exemple din vorbirea ,,obștească”. facultate ,,instituție de învățămînt superior”, termen intrat în Limbă o dată cu dezvoltarea învățămîntului la noi, este atestat într-o formă flexionară care vădește tendința de a-1 romîniza : ,,înaintea facultății dohtoricească. . . să arăt facerea acestii cafele”. Documente privitoare la economia Țării Romînești, 1800—-1850, Ed. științifică, 1958, p. 752 (Doc. ec.) Textul este din 1841, dintr-o perioadă de adaptare a neologismelor și de inconsistență a sistemului gramatical. feneânt ,,leneș, trîntor”, a fost întrebuințat de Eminescu în opera lui politică, într-o vreme cînd poetul combătea aprig galomania și cos- mopolitismul. Termenul de jargon, potrivit pentru a ironiza pe fran- țuziți, (fr. faineant) a calificat la început pe ultimii regi merovingieni, apoi, în limbajul comun, a primit sensul de ,,trîntor” ; așa îl folosește poetul în articolul său din Timpul, din 22 aug. 1881, cînd vorbește despre „feneanți... franțuziți, bonjuriști, demagogi”, cărora li se dădea atunci ,,posibilitatea de a exploata poporul sub o formă sau alta”. Pentru înțe- legerea mai exactă a termenului, poetul a adăugat, în alt loc, un sinonim romînesc : „O reorganizare socială avînd de principiu apărarea și încura- jarea muncei, înlăturarea feneauților și a paraziților din viața publică, iată ce e de neapărată trebuință” (3 sept. 1881). Derivatul feneantism a fost înregistrat, din texte mai noi, de acad. lorgu Iordan în Limba romînă actuală, ed. a Il-a, p. 1 81. fîlâdă este explicat în CADE prin,,broșură, foi volante”, fără a se indica vreun izvor. La începutul veacului trecut (1809), cuvîntul a fost folosit cu două plurale diferite : a) ,,Au typărit acele filăzi cu pre multe și mari greșale” (Bibliografia veche, voi. III, 1912, p. 4); b) cu zece ani mai tîrziu, în 1819, într-un text administrativ: „Tipărindu-să în stambă prin filade pecetluite de domnie, s-au trimăs pi la toate ținuturile țării, spre înștiințare tuturor de obște” (Sobornicescul Hrisov, ed. critică, 1958, p. 49). Termenul livresc fiind un grecism (n. gr. cpuXXaSa) a fost înlocuit repede prin cuvintele romanice : broșură, gazetă. formalttâ, pl. formalitale ,,formă, formalitate” aparținea stilului ad- ministrativ. într-o anaforâdin 1819, citim : „După atîtea/orwOaZe iarăși să înfățoșează prin jalobă cerînd giudecată” ; iar în fraza următoare : „giudecăți. .. întovărășite de toate formalitalele obiceiurilor pămîntești” (Sob. Hris., p. 52). Cuvîntul e din aceeași categorie cu gheneralitâ, cvantitâ, den. Văcărescu, Gramatica, 1787), diversită, novitâ (toate de origine ita- liană). Pe acesta din urmă Asachi s-a străduit zadarnic să-l introducă în limbă. Tendința a fost combătută de Heliade în Repede aruncătură asupra limbii și începutului rumînilor^ (1832), în care, cu o admirabilă intuire a tendințelor modernizării limbii romîne, spunea : „Alții, cunoscînd 40 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR limba franțuzească, dau la multe ziceri trebuincioase formă franțozeascăT cum, călite, ocazion, recomandațion, formalite, care de alții, știind italie- nește, se zic : colita, ocazione, recomandațione, formalitâ, în vreme ce ca să fie rumînești, trebuie a se zice : calitate, ocazie, recomandație, formalitate” / Evoluția ulterioară a limbii noastre literare a confirmat pe deplin prin- cipiul lui Heliade. îndatoritor însemna în textele juridice vechi ,,creditor”, nu „da- tornic”, cum explică DA, pe baza unui citat incomplet din Uricarud, II 80/16. Textul din care s-a luat citatul a fost recent publicat în Soborni- cescul Hrisov (care reproduce atît ediția primă, din 1785, a respectivei legiuiri, cît și edițiile mai noi, din 1835 și 1839). Dacă redactorul dicționa- rului citat s-ar fi dus la context, sensul adevărat al cuvîntului nu i-ar fi scăpat. Iată fraza completă : „Așijderea îndatoritor iul ce va avea moșie sau vie sau țigani amanet pentru datorie, și viind zioa vadelii la care cel îndatorit prin zapisul său îl face stăpîn asupra amanetului, neplătind datoriia, să nu fie volnic a stăpîni acel amanet. . . ” (ed. cit., p. 22). Dacă mai există vreo îndoială asupra sensului, textul din 1839 mai evoluat ca terminologie, ne lămurește pe deplin, precizînd : „Creditoriul ce va avea moșii, sau vii, sau țigani amanet pentru datorie, și viind zioa vadelii, la care cel îndatorit prin zapisul său. . . ” (ed. cit., p. 34). Așadar : îndatoritor = creditor, iar îndatorit (pe care DA nu-1 explică) = debitor. legitate „caracter de lege” a fost combătut ca un derivat artificial în traducerile recente din rusește (transpunînd aproximativ pe zalcono- mernost'). Cuvîntul a existat însă în limbă, în urmă cu mai bine de un secol, cu alt sens : „legalitate”, folosit de Heliade : „Dreptatea, cinstea, legi- tatea și politeța sînt instrumentele cele mai sigure și mai iuți ale norocirei unui om” (Curier de ambe sexe, I, 1838—1840, p. 53). Termenul nu s-a menținut în limbă, deoarece „sufixul -itate formează derivate de la adjective, nu de la substantive”, încît ,,legitate, moditate sînt necorecte” (Introducere în lingvistica, 1958, p. 238). lexIgografie a avut pe la mijlocul veacului trecut și sensul de „vo- cabular, glosar”, traducînd compusul grec (a înregistra cuvinte). în „Arhiva Albinei, supl. la Albina romînească”, nr. 41, din 25 mai 1847, p. 165, s-a publicat o culegere de termeni rari sub titlul: „Lexi- cografic de cuvinte romîne adunate din documente vechi și din gura poporului”. lovitor, sinonim cu „izbitor”, a căpătat o întrebuințare stilistică în fraza : „Lucru și mai lovitor, țăranii n-au fost mai bine tratați decît țiganii” (Contemporanul, voi. V, 1886, p. 174). înlocuirea unui termen al expresiei printr-un sinonim sau prin alt cuvînt expresiv nu e un fenomen rar în limbă. Grație acestei substituiri, forța plastică a expresiei sporește; vezi exemple la Florica Dimitrescu, Locidiunile verbale în limba romînă, 1958, p. 46—47 : A-și ieși din fire (din răbdări, din pepeni; sau : din țîțîni, din balamale, de pe șine) etc. mflt s.n. într-o expresie populară, neînregistrată în dicționare, apare în revista Familia de la Oradea, 1886, p. 250 : „S-aibă chiar multul cu pământul, tot nu i-ar fi destul”. Sinonimele expresiei sînt : mult(ul) cu CONTRIBUȚII LEXICOLOGICE 41 mult(ul) la TDRG; marea cu sarea din poveștile noastre populare, iar la Pamfile întîlnim și: multul de pe lume (Diavolul..., 1914, p. 49). negunoâște „a nu cunoaște”, „a ignora”, a fost folosit de Eminescu după modelul lui necinsti, neferici, necredința (,,la domnul dumnezeul tău ai necredințat, în Biblia, 1688, ap. TDRG). Derivatul, rar în limbă, apare în prima variantă a Scrisorii III: „Voi nu-ți ridica poporul ce-1 urîți și necunoașteți”. (cf. Opere, ed. Perpessicius, voi. II, p. 273). Deri- varea cu pref. ne-, extrem de frecventă în sistemul numelui (substantive, adjective), în limba veche (neavere, neprieten, etc.), a ușurat crearea unor verbe noi cu acest prefix, ca cel citat mai sus; acesta a apărut, poate, și sub influența lui necunoscut, necunoaștere, recunoștință. nedvmnezeîre „nelegiuire, nemernicie” e în lexicul lui Grigore Ureche. Glosarul destul de bogat al ediției noi din 1958 a Letopisețului Țării Moldovei nu-1 explică; nici dicționarele existente nu ne spun nimic despre el. Reproduc textul: „Și au pierit atuncea 47 de boieri [uciși de Lăpușneanu], fără altă curte, ce nu s-au băgat de samă. Și așa după atîta nedumnezeire, îi pariia că ș-au răscumpărat inima” (p. 190). Cuvîntul trebuie pus în legătură cu alt derivat de la aceeași temă, tot la Ureche : „Multe lucruri spurcate și nedumnezeiești făcea” (p. 213), cu sensul paralel de „nelegiuit”. Cronicarul a folosit și pe „dumnezeire” cu înțelesul de „evlavie”, „cucernicie”, în alt loc al aceleiași opere : „Era o fămeie des- toinică, înțeleaptă, cu dumnezeire, milostivă si la toate bunătățile plecată” (p. 193). ’ omnibUS, numele unui vehicol de transport în comun, a început să circule în limbă o dată cu obiectul pe care îl denumea, la 1848. Citez din nou din Documente economice, p. 947 : „Pentru înlesnirea comunicații persoanelor... cît și pentru preumblare, m-am străduit cu mari cheltuieli de am făcut din lăuntru două trăsuri, în cari încape mai multe persoane (care se numește onibus)”. în același an, termenul apare în Vocabu- larul lui I. D. Negulici, într-o formă diferită, luată direct din franțuzește și statornicită astfel în limba noastră. Autorul dicționarului dădea urmă- toarea definiție cuvîntului: „omnibus, s.n. = trăsură publică cu prețul foarte mic și în care intră mai multe persoane”. Dar lucrarea lui Negulici, ca să poată apărea în 1848, a fost pregătită dinainte (prefața ne spune că a lucrat 2 ani), deci neologismul fusese consemnat ca numeroase altele, înainte de a pătrunde la noi obiectul în discuție. Dicționarele din secolul trecut, cele dinaintea lui Hasdeu și Tiktin, de multe ori copiau cuvintele tehnice din dicționarele franțuzești. Atestările lor trebuie deci folosite cu prudență, pentru că nu reflectă totdeauna obiectiv realitățile limbii romînești. propoziție „problemă pusă în discuție, propunere” a circulat un timp în limbajul administrativ vechi, așa cum ne dovedește un text din 1840 : „Cinstita ocîrmuire de Dîmbovița.. . să aducă la îndeplinire legiuita propoziție” (Doc. ec., p. 658). Negulici, în dicționarul său citat mai înainte, a dat cuvîntului o definiție strict etimologică „punere înainte”. Termenul avea să se specializeze cu sens gramatical. El fusese astfel întrebuințat încă de Heliade în Gramatica sa din 1828 (un capitol purta titlul „Pentru propoziție”), cu înțelesul pe care îl are și astăzi în limba noastră. 42 GRAMATICA ȘI VOCABULAR pCblic adj. apare într-o locuțiune verbală echivalentă cu a publica, în stilul administrativ : „îți poruncim să o faci publică la toți neguțătorii politii” (Doc. ec., 1823. p. 278). Termenul nu era atunci nou în limbă. Un text juridic îl folosise în 1785, într-o altă construcție, asemănătoare cu cea citată mai sus : „Bune orînduiale folositoare obștii... care prin scris în publică s-au dat” (Sob. Hris., p. 18). Forma feminină publică a putut apărea prin atracția sinonimului „obște”,sau a expresiei :aface o știrepublică. Mai tîrziu neologismul a publica le-a eliminat pe toate, avînd avantajul că e scurt și precis. remorcher, termen tehnic, apare în culegerea Documente economice, cu mult înaintea atestărilor din dicționare, într-o relatare din 1843 : „D. Nicolaie Germani cu a sa companie va înființa pă Dunăre în partea stingă deocamdată un vas de vapor numit remorchior, de putere de optzeci pînă la nouăzeci cai” (p. 803). în același document găsim o anexă privind tarifa de prețuri pentru transportul productelor „prin remorcație, atît în susul cît și în josul Dunării” (p. 805). Primul dicționar care înregistrează pe remorcher este Vocabularul romin-francez al lui I. Costinescu din 1870. sâmet „catifea”, din germ. Sammt (Sammet), a circulat un timp în Ardeal, dar în mult mai mică măsură decît magh. bar son, folosit și azi în părțile cu populație mixtă (romîni și maghiari), mai ales în regiunea vestică a țării. Catifea e un termen „literar” care a pătruns nu de mult, pe scară mai întinsă, în Ardeal, unde turcismele au, ca în cazul de față, corespondent din germană.sau maghiară. Iată deci sinonimul lui catifea în revista Familia, 1887, p. 7 : „Pielea sa moale ca sametul, lucea ca atlasul”. Azi nu cred că se mai folosește undeva acest cuvînt. sclăvic „servil”, derivat artificial, cu sufixul -ic, productiv în limbă, apare frecvent la Pușcariu și a fost folosit de un lingvist într-o epocă de reacție contra abuzului de neologisme de origine franceză : „Sînt bune prefețele și epiloagurile, fiindcă, de multe ori — se pare — ne redau compoziții stilare foarte interesante și deosebite de slova moartă a tradu- cerii slabe și făcută în mod sclavie” (dr. Tosif Popovici, Palia de la Orăștie (1582), extras din Analele Acad. Rom., s. II, t. XXXIII, 1911, p. 8). Un sinonim (tot cuvînt rar, derivat și el cu un sufix productiv) al lui sclavie apare la Heliade în comentariul la Imnul nopții al lui Lamartine, traducere „slobodă și nicidecum robească” (Curierul rum., 1831, p. 63). Alt derivat din primul citat: stilar „de stil”, n-a rămas nici el în limbă. scri'pet, fig. „mecanism”, „mașinărie”, „roată”, sens mai cuprin- zător decît cel înregistrat în dicționar, apare în poezia lui Eminescu : „Cu evlavie adîncă ne-nvîrteau al minții scripet,/ Legănînd cînd o planetă, cînd pe-un rege din Egipet” (Scrisoarea II). într-o variantă a Glossei, sensul de „mecanism” e încă mai pregnant: „Că și azi același scripeți Mișcă toate ce există”. (Opere, ed. cit., III, p. 96). Extensiunea semantică, pe care o realizează limbajul poetic în sfera de înțelesuri ale cuvintelor vechi, rezultă din vecinătățile cuvintelor, din contextele figurate: acestea pot determina o sinonimie neașteptată, ca în cazul de mai sus. speciâl, „specialist” e necunoscut, cu acest sens, în dicționare. L-a folosit însă Eminescu într-un articol din Timpul. : „Un om cu patru clase CONTRIBUȚII LEXICOLOGICE 43 primare și peste această din fire mărginit, e redactor de ziar, deputat, director de bancă națională, special intr-ale drumului de fier și curînd ministru de finanțe” (22.VII.1880, p. 1). Neologismul a putut apărea, cred, sub influența compuselor germane de tipul Speziularzt (medic spe- cialist), din care s-a reținut numai primul termen cu sensul de „specialist”. universitate, „totalitate”, termen livresc, de origine latină (univer- sitas), sau format, în mod greșit, cu sufixul -itate (cf. legitate mai sus), e înregistrat cu acest sens numai în Dicționarul lui Laurian și Massim. S-ar părea că e o invenție latinistă. Dar într-un articol din 1845, E. Poteca cri ti cînd compușii fer drum (cale ferată), fratiubire (filantropie), arăta că aceste cuvinte sînt „cam silite și neînțelese de universitatea romînă” (Universul din 2 dec. 1845). încercarea de a impune cuvîntul nu a reușit; omonimul lui luat direct din limba franceză, cu sensul de „instituție de învățămînt superior” (înregistrat încă în dicționarele lui Negulici și Stamati) a contribuit la dispariția cuvîntului. uvertură în momentul în care a pătruns în limbă, prin intermediul comentariilor presei, a fost însoțit de o notă în care se vede ciocnirea a două tendințe permanente în limbă : tradiție și inovație. Termenul era necesar; noutatea noțiunii impunea noutatea cuvîntului la noi. Citez, cred ca prim izvor, acest pasaj edificator din Curierul rumînesc, din 1829, p. 237 : „Aceste automaturi cîntă, (mi-e frică să spui ce cîntă, că iar să vor lega de mine că nu vorbesc rumînește, dar fie, că mă va dezvinovăți cineva) cîntă uverturile de la don Juan, de la Ifighenia și de la Vestala”. vărzărit a fost numele unui impozit pe vînzarea verzei. Cu ajutorul sufixului -ărit s-au format cuvinte, începînd din secolul al XVII-lea, pentru denumirea impozitelor feudale: oierit, fumărit. vin ărit etc. în secolul trecut, derivatele de acest fel denumeau orice fel de taxe sau impozite (vezi, Maria Iliescu, Din istoria terminologiei fiscale romînești în Omagiu lui lorgu Iordan, p. 403—411). La lista celor menționate pînă acum adaug termeni încă neînregistrați: ^Lăptăritu^ vărzăritu și cărnăritu, dezrădă- cinîndu-le cu totul.. . slobozi să-și facă fiecare acest puțin alișveriș, făr’ dă cea mai mică supărare” (Doc. ec., 1822, p. 249). Firește că această „dezrădăcinare” a fost urmată și de dispariția cuvîntului care denumea realitatea caducă a vremii. GLOSAR REGIONAL Regiunea Oradea (Raionul Lunca Vașcăului)* CacalI, cacalesc, vb. IV intranz. = (despre gîște, rațe) a striga, a face gălăgie mare : gîștile cacalesc după mîncare (Briheni). Si- nonime : a c î c ă i, a s t r î g a, a face larmă. Căeis, -ă, adj. = cafeniu. Sinonim : cafe- niu. CAFlu, -e, adj. (Briheni), vezi căfiș. Caieră, câier, vb. I refl. = 1. a se văicări, a se plînge (Cîmp); 2. a se lăuda: să caieră găina că-i cu ou (Izbuc). CĂISĂ, caise, s. f. (Călugări, Poiana), vezi caisină. CAISINĂ, caisine, s. f. ~ fructul caisului. CaisIn, caisini, s. m. = cais. Calcar!, calcaresc, vb. IV tranz. = a călca în picioare (Criștior): calcaresc fînu pa căpiță. Sinonime : a d r i p i, a tr e vel i, a zoii. Calmanatoăre, calmanatori, s. f. (Poiana), vezi cahnanăș. CALMANtis, calmanuși, s. m. — instrument pen- tru scărmănat și pieptănat lina (Criștior). Sinonim : mașină de s c a 1 m an â t. CĂMis, camișuri, s. n. — țeavă de lulea. CamCC, camucuri, s. n. = muc (la luminare) : rupe camucu de la lumină (Izbuc). Sino- nim : m u c. CanTARIg, cantarije, s. n. = cumpăna fîntînii. CapaTATOĂre, capatatori, s. f. — culegătoare : capatatoâre de cînepă (Cîmp). * Vezi Limba romînă, VIII (1959), nr. 3, p. CapaTînă, capațini, s. f. = căpețeală, partea hamului care se pune pe capul calului. Capăt, căpițe, s. n. = oglaje, cureaua de la îmblăciu care leagă hădăragul de odîrjă (Briheni). Sinonime : ceaplău, [d o - 1 o j i, n o j i ț ă. Capităr, capilari, s. m. — omul care face căpița (Sighiștcl). Căpos, adj. m. (Călugări), vezi copos. Caprareătă, caprarețe, s. f. = șură în care se ține fînul (Călugări). Sinonime : p o d 6 u, șoprareâță. CaprOi, caproaie, s. n. = talpa, scăunelul cu picioare pe care stă vîrtelnița (Izbuc, Șidiștel). Sinonime: crac la v î r t e 1 - niță, c r a c a 1 e ț, scand sfrede- lit. CAPTĂ, capte, s. f. — calapod. Captati, captatesc, vb. IV tranz. = a obține,”a pune mina pe ceva sau cineva : pă cine po ți captati îl chemi la lucru (Cîmp). CapUt, caputuri, s. n. = poarta curții, făcută din scînduri puse una lîngă alta. Sinonim : 1 e ă s ă. Carujăuă, căruțele, s. f. = vîzdoagă (Tagetes erecta). CascarI, cascaresc, vb. IV tranz. = a casca gura cînd ți-e somn. Casulîe, casulii, s. f. — colivie, cușca porum- beilor. Sinonim : g a 1 i s c ă. 68-72. GLOSAR REGIONAL 45 CĂBUSl, căbușesc, vb.IV refl. — (despre oi) a ^e odihni la prînz, a sta la umbră în timpul verii, a se băga cu capul una în cealaltă cînd este prea cald. CĂCIORĂ, căcior, vb. I refl. = (despre fructe) a se păta, a se înnegri și a se strica. CĂCioRÂT, -ă, adj. — pătat, atins de putrezi- ciune : tăiu-i căciorât mării aista (Poiana). Călcâ, calc, vb. I tranz. = a treiera grîul cu batoza (Briheni, Cîmp, Izbuc, Călugări). Sinonime : a î m b 1 ă t i, a mașină. CĂLCĂT, mașină de călcăt, s. f. = batoză. Căpicioără, căpicioare, s. f. = diminutiv al lui căpiță. CĂRĂTOR, cărători, s. m.=prăjină, rudă pe care se cară finul (Șidiștel). Sinonime : p u r - t a r e ț, rudele, r u d 1 ț ă. CĂRĂușlRE, s. f. = cărăușie (Călugări). CătărIgă, cătărije, s. f. = piftie (Brăița, Călu- gări, Criștior, Izbuc). Sinonime : a i t ii r i, cocioâne, piștere, raci, răci- tă r i. Ceaplau, ceaplaie, s. n. = oglăji la îmblăciu, curele care leagă hădăragul de odîrjă (Ștei). Sinonime : capăt, d o 16 j i, n o j f ț ă. Cecadăie, cecadăi, s. f. = cobilă la plug (Șidi- ștel). Sinonime : cobii ă, crac. CecaliTOr, -oăre, adj. = (despre oameni) căruia îi place să caute, să scotocească peste tot (Cîmp, Călugări). Cecădă, cecăzi, s. f. = spetează care leagă ceafa plugului de policioară (Călugări). Sinonim : c î r c 6 i. Cecărdă, cecărzi, s. f. (Izbuc) vezi cecădă. Cecălau, cecălăi, s. m. = bucată întărită de bălegar care se formează pe picioarele dinapoi ale vitelor, mai ales iarna cînd stau numai în grajd (Cîmp). Cecălî, cecălesc, vb. IV intranz. = a cotrobăi, a umbla peste tot, a scotoci (Cîmp, Călu- gări). CechenEu s. — nărav : cal cu cechen^u (Călu- gări). CeON, ceoane, s. n. — ceaun, vas pentru făcut mămăligă. Cepăs, s. n. sg. = loc unde cineva trage să vină mereu: aci ti cepașu iei, aci ș-o făcut vaca obiceiu să să culce (Cîmp). Ceplău, ceplaie, s. n. = șireturi de piele (Izbuc Poiana). Sinonim : f i z ă u. CERBICE, cerb ici, s.f. = 1. pielea care atîrnă sub bărbia boului. Sinonim: bărbie; 2. bărbie la găini (Cîmp). Sinonime :b um bi, ciur c 6i. CERB.tTE, s. f. (Izbuc, Poiana, Șidiștel), vezi cerbice. CERC, cercuri, s. n. = minerul găleții : cerc la videre (Poiana). CetErnă s. f. (Șidiștel), vezi citernă. CHECHELI, chechelesc, vb. IV (Călugări), vezi cacali. ChefelI, chefeUsc, vb. IV tranz. — a lustrui pantofii cu peria. ChEhe, s. f. = năduf la cal. Sinonime : a d i ii ș, suspin, șoricei, guturăr. ChEhis, -ă, adj.= (despre cai) cu năduf (Băița, Briheni). ChEiteres adj. m. invar. = (despre grîu) amestecat cu secară (Șidiștel). Sinonim: s ă c ă r 6 ț. ChilIn, -d, adj. = separat. GhilOs, -oâsă, adj. = (despre om) vătămat (Poiana). Sinonim: vătămat. Chinăi, s. n. (Poiana), vezi chinzâi. Ghinzăi, chinzâiuri, s. n. = chin, suferință (Cîmp, Izbuc). ChinzuIt, -d, adj. — chinuit. Chiorc, -oărcă, adj.— chior (Poiana, Sîrbești), Sinonime: chioroș, ciorav de ochi, coânce de ochi. ChiOrcos, -e, adj. (Cîmp, Ștei), vezi chiorc. ChiOros, -e, adj.=chior. Sinonime : chiorc, ciorav de ochi, coânce de ochi. CîrlEmciu, clrlenciuri, s. n. = clenci (Cîmp Izbuc). Ceamplău, ceamplaie (Briheni, Ștei), vezi ceplău. Ceaplau, ceaplaie (Șidiștel), vezi ceplău. CICI, s. m. pl. = tăieței (Călugări, Poiana). CicORT, cicorturi, s. n. = urcior spart care nu mai poate fi folosit pentru apă. 46 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR ClCORTAș, cicortașe, s. n. = diminutiv al lui cicort (Briheni, Gîmp, Călugări). CiledEș s. n. = diminutiv al lui cilediu. CinciTUră, cincituri, s. f. = grămadă de grîu așezată în cinci colțuri. Sinonime : c o - j 1 i ă ț ă, cruce, petiță, p i c i 6 r. CloĂNCĂ. cioance, s. f. = partea de sus, de la colțuri, a acoperișului unei case (Cîmp). CiOĂTĂ», cioate, s. f. = haită de lupi (Șidiștel). Sinonime : no â j e. GiobîrcÂu, ciobîrcaie, s. n. = vagabond, hai- mana. CIOCALI, ciocalâsc, vb. IV tranz. = a curăța un copac de crengi. (Șidiștel). Sinonim : a c i o n g ă 1 î. CiocîrtEu, ciocîrteie, s. n. = cui de lemn sau de fier care se bagă în jug și în ruda carului. Cioceăjst, cioceni, s. m. —- știulete de porumb nedezvoltat (Poiana). Sinonime : cucuruz fără roadă cucuruz stărp. CiOCIU, cioci, s. m. = bucată de cocean care rămîne pe porumbiște (Poiana). Sinonime : cioc, cioc al au, cioclej. Ciogolî, ciogolesc, vb. IV tranz. = a tăia crengile de pe trunchiul unui copac (Bri- heni, Cîmp). Sinonime :a ciocali, a c i o n g a 1 i. GlOHOTl, ciohotesc, vb. IV refl. — (despre oameni) a se ciorovăi, a se ciondăni (Cîmp, Izbuc). Sinonim : a b r ehe ti. ClONDROMĂNEĂLĂ, ciondromăneli, s. f. — ceartă între două femei (Cîmp). CiongalîT, -ă, adj. — (despre un copac) curățat de crengi. ClONGALiTORĂ, ciongalituri, s. f. -= creangă tăiată de pe copac (Briheni, Cîmp, Izbuc). Giongarî, ciongaresc, vb. IV tranz. — a cu- răța un lemn de crengi (Ștei). Sinonime : a ciocali, a c i o g o 11, a c i o n - gali. CiONTOs, -oâsă, adj. = osos (Briheni, Cîmp). GioplÂu, cioplaie. s.n. (Călugări), vezi cepltm. GiOpot, clopote, s. n. — grup, grămadă (Cri- știor). Sinonim : c i o r o b 6 r. CiOrav, -ă, adj., în expr. ciorav de ochi — chior (Șidiștel). Sinonime : chior c, c hi 6 - roș, coânce de ochi. Ciorf, ciorf uri, s. n. = căpățînă de varză nedezvoltată, pipernicită (Briheni, Criștior). CiOrfă, ciorfe, s. f. (Băița, Poiana), vezi ciorf. ClORFĂR, ciorfari, s. m. = știulete pipernicit, nedezvoltat (Cîmp, Călugări, Izbuc, Ștei, Șidiștel). Sinonime : ciocalău, ciorf, ciot. CiorobOr, cioroboare, s. n. = grup, grămadă (Cîmp). Sinonim : c i 6 p o t. Ciorobotî, cioroboUsc, vb. IV = 1. a lucra cîte ceva prin casă, a face puțină ordine, a roboti prin casă (Cîmp); 2. a vorbi încet, în șoaptă (Cîmp, Izbuc, Călugări). Giorosclăn, ciorosclane, s. n. (Briheni, Po- iana, Ștei, Șidiștel), vezi ciurusclân. Ciozmolî, ciozmolesc, vb. IV refl. = (despre porc) a se rostogoli în noroi (Gîmp, Ștei). Sinonim : a se z d r i g o 1 i. Cipciră, cîpcir, vb. I intranz. = (despre puii păsărilor) a piui (Băița). Sinonime : piuie, p i ă u n ă, piu iese, piu- 1 e s c. ClRlPĂ, ciripi, s. f. = țiglă. GișcĂvf, cișcăvesc, vb. IV intranz. = a gîngăvi, a bîlbîi (Poiana). Sinonime : a gîngăvi, a -și î m prin de vorba. CitErnă, citerne, s. f. = uluc pe care curge apa la streașină (Băița, Șidiștel). Sinonim : v a 1 ă u. CiubOnc, ciuboncuri, s. n. = urcior sau oală spartă și fără gît (Cîmp, Călugări, Poiana). CiucuTI, ciucutesc, vb. IV tranz. ~ (despre vite) a mînca, a ciuguli cîte ceva (Izbuc, Poiana): ciucutește oliacă de iarbă (Cîmp). CiudEr, s. =lapte oțetit (Briheni, Cîmp, Izbuc, Poiana) : îi ca tinderii de acru (Gîmp). Sinonime : lapte o ț ă r 11, lapte p e s t r e c u t de acru, lapte stri- cat. CiUFĂLĂ, ciufeli, s. f. = batjocură. Sinonim : ciufulitură. Ciufulite RĂ, ciufulituri, s. f. = batjocură. Sinonim : c i u f a 1 ă. Ciulmoăre, ciulmori, s. f. = apă tulbure, amestecată cu mîl (Cîmp, Izbuc). Ciumă, ciume, s. f. — tăciune la porumb (Izbuc). Sinonime : m u j e' ăla, t ă - c i u n e. GLOSAR REGIONAL 47 CiumelcI, ciumelcesc, vb. IV intranz. — a glumi (Cîmp, Izbuc). Ctump adv., în expr. stă ciump = stă pe vine (Ș tei, Șidiștel). Sinonime :s t ă cium- pește, ș e d e c i u m p f t, stă în c u r uș, stă p u p. CIUMPESTE adv., în expr. stă ciumpește = stă pe vine (Șidiștel). Sinonime : stă ciump, șed c i u m p i t, stă în c u r u ș, stă pup. CniMPlT adv., în expr. șede ciumpit = stă pe vine (Briheni). Sinonime : stă ciump, stă în cu ruș, stă pup. Ciup, ciupi, s. m. — fir de ață din partea de jos de la izmene, care se destramă. ClUPxU, ciupăesc, vb. IV tranz. = a scălda copilul mic în ciupă (albie). CiCkcă, ciurci, s. f. =-• (la un butoi) canea, slăvină. Sinonime : ș e i t ă u. CimtCEL, ciurcei, s. m.=bărbie la găină (Ștei). Sinonime : bumbi, c e r b i c e. Ciurciuli, ciurciulesc, vb. IV intranz. = (despre păsări) a ciripi (Cîmp, Poiana). Sinonime : a c i p c i r f, a c i u r 1 i c â. CiURDĂș, ciurdași, s. m.= văcar, păstor la o ciurdă (cireada) de vite cornute (Cîmp, Izbuc). CniROl, ciuroiește, vb. IV intranz. ~ a su- sura : apa ^ciuroiește (Călugări). CiURUlTOĂRE, ciuruitori, s. f. ~ un fel de lopă- țică cu multe găuri, cu ajutorul căreia se întinde pînza pe sulul dinainte; muierușcă la război (Briheni, Călugări, Criștior). Si- nonime : ciur, strungar. ClUBUSCLĂN, ciurusclane, s. n. = fierul lung care taie brazda (Cîmp, Călugări, Criștior, Izbuc). CiOROSCLĂN s. n. (Briheni, Poiana, Stei), vezi ciurusclan. CfUTGc, ciutuce, s. n. lemn scurt și gros, plin de noduri, care nu se poate crăpa (Băita). Sinonim : ciot, nod. Ciuvlâită s. pl. = toate obiectele din casă. CîmpasEl, ctmpașele, s. n. = luminiș, loc liber în pădure, poiană (Cîmp, Călugări).Sino- nim : p r e I u c ă. CîNAPÂR. cinaperi, s. m. =• calapăr, calomfir (Cîmp, Călugări, Izbuc). CÎNTĂ, ciut, vb. IV intranz. = 1. (despre urechi) a țiui: ciută urechea (Briheni, Izbuc, Ștei). Sinonime : a b o r n o f, a vojoi, a zîrîî, a zongoi, a z u n ăi; 2. a se văiera : să ciută că-l doare urechea (Cîmp), să ciută că n-are bani (Izbuc). CIrpEnciu, cirpenci, s. m. — cel care repară încălțăminte veche, cîrpaci. Sinonime: plotogâr, s â ș t ă r. ClacanItă, clacanițe, s. f. = femeie care lu- crează în clacă. ClanET, clanete, s. n. = clarinet. Clăuz, cla.uzuri, s. n. = grămadă mare de lemne. Sinonime : ș t o n ț. CLĂT1T, -ă, adj. = smintit, scrîntit: clătit la cap (Briheni, Călugări, Criștior, Izbuc). Sino- nime : stricat de cap, t ti 1 b u r e d e c a p. ClEjie, clejii, s. f. — pămînt care aparținea înainte bisericii și pe care-1 folosea preotul satului. CLEPENIT, -ă, adj. = clăpăug, bleg (Cîmp, Izbuc). Sinonim : d ă b ă 1 a t. CLEȘCADf, cleșcadesc, vb. IV — a face rost de ceva (Cîmp, Criștior). CliponI, cliponesc, vb. IV intranz. (despre oameni) a clipoci, a moțăi, a cucăi (Briheni, Izbuc, Ștei). Sinonime: a știulbicâ (de somn), a clipi, a c 1 i p o t i, a-l apleca somnul. Cloceâlă, cloceli, s. f. = căldură înăbușitoare, zăduf: cloceâlă de ploaie (Poiana, Ștei). Sinonime : n ă d u ș ă 1 ă. Clociumb, clociumburi, s. n. = par cu cîrlige în care se pun oalele la uscat (Băița). Sino- nim : p i r p i 11 g. ClojnI, clojnesc, vb. IV refl. = a se lăsa cu toată greutatea corpului pe cineva (Cîmp, Izbuc): nu te clojni aci pe mine (Călugări). ClojnIt, -u, adj. =trîntit, lăsat cu toată greu- tatea corpului pe cineva (Cîmp, Călugări). ClombubOs, -oăsă, adj.=rămuros, cu multe crengi, cloambe (Cîmp, Izbuc): pădure clomburoasă (Briheni), fag clomburos (Ștei). Clotăn, ciolane, s. n. = cuptor la cazanul de fiert țuică (Cîmp, Izbuc). 48 GRAMATICA $1 VOCABULAR CoAJBĂ, coajbe, s. f. = l. găoace, de ou. Sino- nime : c o â ș c ă, scoarță, găoace; 2. coâjbă de nucă — coajă verde de nucă (Izbuc, Ștei, Șidiștel). Sinonim : s c 6 i b ă ; 3. coâjbă de măr = coaja mărului (Călugări, Izbuc, Ștei, Șidiștel). Sinonime : c u r a - t d r ă, scoarță. CoAMĂ, coame, s. f. = mătasea porumbului (Șidiștel). Sinonime : barbă, chică m u s t e â ț ă, păr. CoArdă, corzi, s.f. = borul pălăriei : coârda dopului (Băița). Sinonime : b a r t u r î e g â r d i n ă. CoAșcĂ, coaste s.f. = găoace de ou (Cîmp, Călugări). Sinonime : coâjbă, scoarță. COBILET cobilețe s.n. = ungher (Izbuc). Sino- nime : bu du r 6 i, u n g h e ț. COBILTOC, cobltoci, s.n. = cerșetor. COBÎRCALI, cobircalesc, vb. IV intranz. = a cotrobăi, a răscoli (Șidiștel). Sinonime : a budulf, a boscorodi, a burculf, a c o t i 11. COBÎRLET, cobirlețe, s.n. — coteț pentru găini (Cîmp, Criștior). Sinonime: găinâriță, ghinărie. Cocăt^ră, cocătiiri, s. f. = gogoașe, pancovă (Cîmp, Crișitor). Sinonime : c o c. u r e 1 e, fâncă, pâncovă, p o g â c e. CocioAne, s.f. = piftie. Sinonime : a i t ur i, cătărije, piștere, răci, răcituri. CocOș, cocoși, s. m. = (la cap) cucul. Cocurile, s. f. pl. = gogoși, pancovo (Izbuc). Sinonime : cocătiiră, fâncă, pân- covă, pogâce. CodăCș, codăuși, s. m. = codobatură (Ștei). Sinonim : codobâtură. CodcorezA, codcoreăză, vb. I intranz. — (des- pre găini), a codcodăci. CofărItă, cofărițe, s. f. — precupeață (Cîmp, Izbuc). Cohe, cohe, s. f. — bucătărie (Cîmp, Izbuc, Poiana, Șidiștel). Sinonime: bucătă- rie, cuptoriște, sobă de vară, tindă. CoiFĂT, -d, adj. = (despre un perete) crăpat, coșcovit. CoiFĂ, coifăză, vb. I refl. = (despre un perete) a se crăpa, a se coșcovi. CoiFĂTCRĂ, coifături, s. f. ™ crăpătură în perete. CoJBĂLl, cojbalește, vb. IV intranz. și tranz. — 1. (despre șarpe) a năpîrli (Băița) ; 2. = a jupui (Băița). Sinonime : a beli, a s c o r ț ă 1 i. CoJBTNA, cojbine, s. f. — găoace de ou (Și- diștel). CojlEu, cojleie, s. n. = dulap, scrin (Cîmp, Călugări). CojleAtă, cojlețe, s. f. = grămadă formată din cinci snopi de grîu (Ștei). Sinonime : cincitiiră, cruce, petiță, pi- cior. ComălI, comălesc, vb. IV refl. = a se împrie- teni, a se avea bine cu cineva (Cîmp). ConcEtă, adj. f. = (despre găină) care are conci, moț de pene pe cap. CopItA, copite, s. f. — un soi de bvreți buni de mîncat (Criștior). Sinonime : c o pi- to â n c ă, p i t o â n c ă. Copitoăncă, copitonci, s. f. — un soi de bureți buni de mîncat (Călugări). Sinonime: copită, p i t o â n c ă. CopOs, -odsă, adj. = 1. în expr. om copos (de spate) = cocoșat, cu cocoașă în spate (Băița); 2. spîn (Ștei, Șidiștel); 3. chel, pleșuv (Șidiștel). Sinonime : golaș, p 1 e ș, cu lună în cap. CopoșET, -ă, adj. — chel, pleșuv (Cîmp). CorbI, corbeâză, vb. IV intranz. = despre corb a croncăni (Șidiștel). Sinonime: a c o r o î, a croncăni. CORFĂ, corfe, s. f. = (la plug) fierul care taie brazda pe dedesubt (Cîmp, Izbuc). CORINTEI, s. m. pl. = rudele miresei care vin în urma alaiului cu hainele miresei. Corobeătă, corobețe, s. f. — porumbea, fructul mărăcinelui (Briheni, Călugări). CorTIlă, cortile, s. f. = locuință, cvartir. Cosalău, cosalaie, s. n. -- loc cu fînaț. CosăToăre, cosători, s. f. = croitoreasă. Si- nonime : c u r u i t o â r e, curuito- r e â s ă. Cosălă, cosele, s. f. — cusătură, obiectul la care coase o femeie. GLOSAR REGIONAL 49 Costomoc, costomoace, s. n. = ghemotoc (Criștior). Sinonime : val, v î n z 61. CostOs, -oâsă, adj. = (despre pămînt) cu panta foarte înclinată. CosUr, coșeri, s. m. = cel care bagă griul în coșul batozei (Gîmp, Ștei). Coserăr, coșerari, s. m. = omul care face coșuri. Sinonime : t o 11 e u â r. CoșniOG, coșnioaje, s. n. = culcuș, adăpost pentru șoareci, șobolani etc. (Cîmp, Că- lugări). Sinonime :coșciog, cotrog, h o ș n i o g. Cotă, cot, vb. I = a se privi în oglindă: mă cot tn cotătoare (Cîmp). CoticîOr, coticioare, s. n. = coteț mic pentru găini, gîște etc. Cotită, cotițe, s. f. — măsură de lemn în formă de unghi drept făcută după dimen- siunea cotului de la mînă. Cotoără, cotoare, s. f. = colaborare, afacere, legătură (Cîmp). CotrOg, cotroaje, s. n. = culcuș de vulpe (Briheni, Șidiștel): cotrog de hulpe (Că- lugări). Sinonime : b î r 1 6 g, c o ș ni 6 g, coșciog, h o ș n i 6 g. CracalEt, cracaleți, s. m. = un fel de scăunel pe care stă vîrtelnița (Ștei). Sinonime: capră i, scand sfredelit. Credintăre, credințări, s. f. = logodnă (Cîmp, Șidiștel). Sinonim : credință. CREDINȚĂ, credințe, s. f. = logodnă (Criștior). Sinonim : credintăre. CREDERE, s. f. — crezare : nu mai este credere (Criștior). CREMENi, cremenesc, vb. IV = a încremeni de mirare, a înlemni, a împietri (Călugări). CREPETî, crepețăsc, vb. IV tranz. = a în- chide ochii pe jumătate, a miji: crepețăsc ochii (Izbuc). CRETĂUĂ, crețele, s. f. = (la haină) creț, cusătură încrețită. CUCĂ, cuci, s. f. — 1. stîncă înaltă de piatră (Criștior, Poiana) : cucă să zice la o stîncă mare (Poiana); 2. capătul jghiabului de unde sar lemnele : cucă să zice la valău la lemne (Băița), cuca valăului de lemne (Briheni). CVClULi, căciulește, vb. IV refl. — (despre cîine) a se gudura. CULCĂTOĂRE, călcători, s. f. = 1. locul unde dorm peste noapte vitele. Sinonime: b o o r i ș t e, ocol; 2. locul umbros unde, în timpul verii, vitele se odihnesc la prînz (Briheni, Izbuc). Sinonime : m e - r e z ă t o ă r e, măscărit, streche. Culducău, culducăi, s. m. = cerșetor (Și- diștel). CuldUs, culduși, s. m. — cerșetor. Sinonime : cerșetor, s ă r î n t 6 c. Culdusi, culdușesc, vb. IV = a cerși. CUPĂ, cupe, s. f. = (la ciur) vînturătoare (Briheni, Cîmp, Călugări): cupe de vtnt (Izbuc). Sinonime: aripi, in o r i ș c ă, lingurile vîntului, 1 o p ă ț e - 1 e 1 e vîntului. CuprinzăTUră, cuprinzături, s. f. — bucată de pămînt aparținînd satului și însușită ilegal de cel care o lucrează. Sinonim: p r i n s u r ă. CURAJOS, -oasă, adj. — vesel, cu voie bună. CURĂTĂLĂ, curățeii, s. f. ~ (la animale) placentă. CURE, cără, vb. III = a curge. CUREĂSTĂ s. f. — primul lapte de la vacă, colastră. CursUră, cursuri, s. f. = (la pîine) scorsură, umflătură care ia naștere în timpul coa- cerii. CURUl, curui, vb. IV tranz. -= a croi (Briheni Cîmp, Izbuc). Curuitoăre, curuilori, s. f. = croitoreasă, (Călugări, Izbuc). Sinonime: cosă- t o â r e. CURUS, adv., stă tn căru-și — stă pe vine (Briheni, Cîmp, Izbuc). Sinonime : stă c i u m p, stă cium pește, stă în curuș, stă pup, ș e de ciumpit. CUSĂMĂLĂ, cusămeli, s. f. = socoteală, chib- zuință : om cu cusămălă (Cîmp), lucrul trebuie făcut cu cusămălă (Izbuc). CusĂMi, cusămesc, vb. IV ~ a socoti, a chibzui. 4,-c. 4708 50 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR CUSĂMIT, adj. — (despre oameni) socotit, chibzuit. CGșTERITĂ, cușterițe, s. f. — muscă la coada calului (Cîmp). CuștulI, cuștulesc, vb. IV tranz. și intranz. — a gusta (o mîncare). CutcCșe, cutcuși, s. f. = tobă, cartaboș (Că- lugări). Sinonime : b i r ș o i t, b i ș e u c ă, boș, ghinușe. CUTULlTĂ adj. f. (despre iarbă) păscută., mîncată (Cîmp, Izbuc, Poiana). TEOFIL TEAHA Regiunea Hunedoara (comuna Aurel Vlaicu, raionul Orăștie) Aieptă, aiept, vb. tranz. = a potrivi, a aranja, a îndrepta: aiaplă-ți hainele pe tine că s-or sucit! JAPUTl, apăt, vb. intranz. = a avea, a exala, a răspîndi miros : florile aput frumos. AR GÂT, argați, s. m. = salcîm (Robinia pseu- dacacia). BARĂBĂ, barabe, s. f. = (peiorativ) om de nimic, pe care nu se poate conta; min- cinos, secătură. Belî, belesc, vb. tranz. = (cu privire la ani- male ; despre oameni, depreciativ) a tăia, a omorî: pe Crăciun belește porcu. îi CiorovEată, ciorovețe, s. f. ~ fructe de orice fel, poame. t CiOTNEu, ciștinee, s. n. = basma pătrată cu care se leagă femeile la cap. । CișriNEtfT, ciștineuțe, s. n. — batistă (pentru șters nasul). CiUPĂGĂ, ciupege, s. f. = cămașă femeiască cusută cu rîuri pe piept și pe mîneci si care acoperă partea corpului de labrîu în sus; ie. Cucuruzor s. n. = lăcrimioară, mărgări tai’ (Convallaria majalis). DĂlNOș, dăinușuri, s. n. = lunecuș, ghețuș pe care se dau copiii iarna. DÎBI adv. = pe lingă, în dreptul, în fața: căruțu s-o oprit diri casa noastră. Cînd treci pe diri noi să mă strigi. Doămne-ăpără s. m. și. f. — (depreciativ) nume dat unei persoane (femeie sau bărbat) care nu merită nici un fel de considerație; vai de lume, om de nimic : îi și omu (sau muierea) ăsta (sau asta) un (sau o) doamne- apără. Fedeu, fedee, s. n. — capac de metal (smăl- țuit), de lemn etc. cu care se acoperă oalele. FiNJîE, finjii, s. f. = cană, ceașcă (pentru lapte sau ceai). Fitecine pron. nehot. — (depreciativ) per- soană neînsemnată, lipsită de importanță, pe care o desconsideri : nu asculta pe un fitecine ca ăla. Găbănăș, găbănașe, s. n. — cămară (mare) în care se păstrează cereale pentru între- buințarea zilnică, unelte și alte obiecte casnice : ie cucuruz din găbănaș și dă la pui. Groămpă, groampe, s. f. — cartof. Îmblătî, îmblălesc, vb. tranz. = a treiera cu mașina de îmblătit. (în expr.) mașină de îmblătit = batoză. Az aducem mașina de- îmblătit să îmblătim griu. Jilav, s. n. ~ rindea specială formată din două cuțite fixate într-o ramă de lemn care servește la tăiat varza mărunt sau castraveții pentru salată. JUMĂTATI s. f. pl. = pantofi (în opoziție cu ghetele sau bocancii care se numesc „pă- puci întregi”). MÂlETE, măieli, s. m. --- un fel de mezel pre- parat din intestinul gros al porcului care se umple cu ficat amestecat cu condi- mente (se folosește paralel și forma măieș, maieși). MîbtOC, mîrtoci, s. m. — motan. Pace, s. f-, în expr. pace bună —: formulă de- salut folosită cu aceeași valoare ca șt bună ziua. Parapl^V, paraplee, s. m. -- umbrelă. GLOSAR REGIONAL Pâsăt, s. n. — făină de porumb muiată cu apă, folosită ca hrană pentru pui. Plîmbură, plimbări, s. f. — panglică (de mătase): poartă plimbări la pălărie. Pup, pupi, s. m. = (familiar) copil mic (mai ales sugar) indiferent de sex. Șlăier, șlaiere, s. n. = voal (de mireasă). Slobozălă s. f. = făină de grîu muiată și subțiată cu apă sau cu lapte ori ameste- cată cu smîntînă, cu care sc drege și se îngroașă sosul sau ciorba, înlocuind rîn- tașul. ȘPERLtT, -ă, adj. = zburlit, ciufulit; neîn- grijit, dezordonat, urît: găină șperlită; păr sperlit. ȘPOROLf, șporolesc, vb. tranz. - a face eco- nomie la ceva, a consuma cu cruțare și chibzuială : șporolesc banii, mîncarea. Ticlăzâu, ticlăzee, s. n. = fier, mașină de călcat. Ticlăzî, ticlăzesc, vb. tranz. = a netezi ru- fele, hainele etc. cu fierul; a călca. Tier, tiere, s. n. = farfurie de porțelan, de metal (zmălțuit) sau de lut din care se mănîncă la masă; blid. Tulipân, tulipani, s. m. --- stînjenel, iris. ȚutCb, s. n. — izvor : mă duc la țuțur după apă de beut. VinitCră, vinituri, s. f. ~ (peiorativ) nume, dat unei persoane care nu este originară din sat, ci numai pripășită de curînd. GEORGETA MARIN Regiunea Timișoara (comuna Măru, raionul Caransebeș) BĂGfc, băgice, s. n. = ceaun de fier sau fontă. BobOT s. n. sg. = ghețuș, lunecuș : ai grijă să nu aluneci că-i bobot rău pe drum. Bbăoăn, -ă, adj. = brun, maro. BugjSne s. f. pl., în expr. flori și bugene = expresie folosită pentru a caracteriza vor- birea unui om care spune multe lucruri fără importanță. Tu, fată, nu te năcăji. Vorbele lui — flori și bugene — nu le pune la inimă I CĂLOĂTtfRA s. f. =- cuvînt prin care se ex- primă uimire sau enervare. CĂRÎNi s. n. pl. = mîncare pentru porci și cîini făcută din făină de porumb fiartă în apă. Celău, celăi, s. m. și adj. = 1. (s. m.) țigan care se ocupă cu fierăria, rotăria etc. : topor bun, făcut de celău; 2. (adj.) înșe- lător, amăgitor. Celăică, celaice, s. f. =‘țigancă, soție de celău. ClNĂVl, cinăoesc, vb. refl, și tranz. - 1. (refl.) a (se) schilodi, a (se) răni: unde te-ai cinăvit așal; 2. (tranz.) a bate: l-o cinăit de mi.ru’ lumii. CocÂie, cocăi, s. f. -- manivelă. CocleântĂ, coclențe, s. f. — bibilică. Copăît s. n. sg. = prima prașilă a porum- bului. CurătObi s. f. pl. cojile rămase de la cură- țatul fructelor sau al zarzavaturilor. Dirză, dirze, s. f. — zdreanță, cîrpă. DÎRZĂR, dîrzâri, s. m. — persoană care se ocupă cu colectarea dîrzelor. DREĂVĂN, -ă, adj. ~ țeapăn : îi dreavăn de-un picior. DURUT, durute, s. n. ™ palton trei-sferturi din aba. Fereăng, fereanguri, s. n. = perdea din dan- telă sau pînză brodată. FerhăNG, ferhanguri, s. n. — jereang. Fi vb. intranz. prez. ind.: eu mis, tu ești, el, ea îi, noi nisăm, voi visăți, ei, ele is. FlSCĂL, -ă, adj. = mîndru, fălos, țanțoș. FiSCĂLf, fiscălesc, vb. refl. a se ține mîndru, a se făli. Fodori, fodorăsc, vb. refl, și tranz. — a (se) șifona, a (se) mototoli. GEĂLĂ interj. = exclamație exprimînd uimire și supărare. (Sinonim cu călcătură. Se fo- losesc și împreună: geală și călcăiură!). 52 GRAMATICA ȘI VOCABULAR GÎRLĂ s. f. sg. = noroi: șterge-ți bine opincile câ ești plin de gîrlă pe ele. GĂȘTiNĂ s. f. sg. = ceea ce rămîne după scoaterea cerii din fagurii de albine. HăboTe s. f. pl. — obiecte mărunte fără va- loare, puse de-a-valma. HOmnă, homne, s. f. = deschizătură în tavan, prin care se urcă în podul casei sau al grajdului. HCdbĂ, hudbe, s. f. = orătanie, pasăre de curte. ISPRĂVĂ, s. f. sg., în expr. mi-a ieșit din is- pravă = am pierdut din vedere, am uitat. ÎMPONORÎT, -ă, adj. — trist, încruntat, în- gîndurat. ^ÎNghesorÎ, înghesor, vb. refl. = a i se apleca (cuiva) din cauza mîncării: mă doare capu, cred că m-am înghesor ît de slăină. JÎMuf, pers. 3 sg. jimuie, vb. intranz. = a rîma. JÎMU1T, -ă, adj. = scormonit, rîmat: toată grădina li jlmuită de porci. JUNCHÎTĂ s. f. sg. = jintiță. Leșinăt, -d, adj. = ahtiat după ceva ; lacom : îi leșinat rău după mîncare. Libar,, -d, adj. = violet: ață libără. MAor s. m. sg. — dig, zid din piatră fără mortar. Măsâi, măsaie, s. n. = prosop. Medutînă, meduțîni, s. f. = medicament. î MestElnic, mestelnice, s. n. = făcăleț. Met, meți, s. m. = măsură de greutate pentru cereale, egală cu trei banițe. Mleat, s. n. sg. = hrană pentru păsări, în special pentru pui, făcută din făină de porumb amestecată cu apă rece. Mocori, pers. 3 sg. mocorăște, vb. refl. (despre obiecte sau alimente care au stat în umezeală) a se mucezi, a se înăcri: curechiu s-o mocorît. Moroslîv, -d, adj. = (despre obiecte) de cu- loare închisă, cenușiu-murdar. MoșîiE, moșii, s. f. —totalitatea pomilor rodi- tori dintr-o livadă: are inoștie frumoasă pusă în Poiană. NebEn, -d, adj. = neputincios, slah. Nestârnic, -ă, adj. — neastîmpărat. Păcicăr, păcicari, s. m. — farmacist. PăcIcă, păcice, s. f. (rar la pl.) = farmacie. PemnI, pemnesc, vb. intranz. = a leșina, a-și pierde cunoștința. Persachi, s. n. sg. = dulap pentru alimente. Pjglăis, piglaise, s. m. = fier de călcat. Pigluî, piglui și pigluiesc, vb. tranz. = a călca (rufe). PoHUÎ, pohuiesc, vb. tranz. = a frige carnea după ce a fost mai întîi trecută prin ou și făină sau pesmet. Prâschie, prașchii, s. f. = cingătoare de piele cu despărțituri pentru bani, tutun, amnar etc.; chimir. Prau, s. n. sg. = praf, pulbere. SĂLIC, sălice, s. n. — sticlă pentru lampa cu petrol sau pentru lămpaș. SărcinEr, sărcinere, s. n. = unealtă pentru cărat fînul, făcută din două nuiele îndoite în formă de cerc, legate cu sfoară : am adus un sărciner de fin. ScĂcrul, scăciuiesc, vb. tranz. = a scutura fînul cu furca în timpul uscării. Scuchită, pers. 3 sg. scuchițează, vb. refl. — (despre scînduri sau grinzi de lemn) a se deforma prin uscare. SîrdEcă, sîrduci, s. f. = minge. Șlăitâf, șlâitafuri, s. n. = portofel. Șaiv, -d, adj. — strîmb și răsucit: lemn șaiv. ȘoÂTÂB, s. n. sg. pietriș. ȘordENG, șordunguri, s. n. — dig. TĂNiEr, tăniere, s. n. = farfurie. TInăr, tineri, s. m. — mire. T1NĂRĂ, tinere, s. f. = mireasă : tinăru și cu tinăra s-or dus la nași. TÎRBÂN, tîrbani, s. m. = copil, puști. TîrnosI, tîrnosesc, vb. refl. -- a se tăvăli pe jos. Țujînă, s. f. sg- = totalitatea uneltelor pc care ciobanii și muncitorii le poartă cu ei : am lăsat țujîna la sălaș. VĂCĂLUÎ, văcăluiesc, vb. tranz. = a tencui. VoiĂGĂ, voiegi, s. f. = piuă: am dat cioarecii la voiagă. ELEN A DEBOVEANU-MÂ LAES CU GLOSAR REGIONAL 53 Regiunea Iași (Corn. Tătăruși, raionul Pașcani) BĂTRÎN, bătrîni, s. m. (rar) = bunic. BĂTRÎNĂ, băirîne, s. f. (rar) = bunică. Blăznît, -d, adj. = supărat, scîrbit. BodrînjI, bodrînjesc, vb. tranz. (astăzi rar) = a coase rău, a coase de mîntuială. CarAT, s. n. sg. = scop, plan : cu caratu aiesta am venit la tine ca să-mi împrumuți plugul. CĂPĂstrA, căpăstrez, vb. tranz = a coase un obiect pe margine, ca să nu se destrame țesătura. CiuștAC, ciuștace, s. n. — băț scurt folosit pentru a bate pe cineva. CotOscă, cotuște, s. f. = fată mare, sprintenă, vioaie, frumușică. Flisc, fliscuri, s. n. = ritul porcului; (ironic) gură (a omului). FliscuI, pers. 3 sg. fliscuie, vb. intranz. = a ninge rar, în timp ce bate vîntul; a viscoli. HabatIc, habaticuri, s. n. = vreascuri. HagiAc, hagiacuri, s. n. = cîrpă de șters praful etc.; otreapă. Hahau, hahăie, s. n. = băț lung întrebuințat pentru a bate pe cineva. HăbăCca adv. = 1. fără rost: de ce nu te apuci de o treabă și tot umbli hăbăuca ?; 2. în loc. adv. cu hăbăuca = cu sila: vrei să mi-o iei cu hăbăuca? HAhAoAie, hăhăoi, s. f. (astăzi rar) = femeie slabă la minte. HaltAm s. n., în loc. adv. cu haltamul — cu sila, pe nedrept; cu hapca. HodrîmbOs, -oasă, adj. în expr. drum hodrtm- bos = drum rău, cu hopuri multe. JoAPÂ, țoape, s. f. = vargă, nuia. Jup, jupi, s. m. = snop de păpușoi sau de strujeni. PartAm, partamuri, s. m. = bucată mare dintr-un aliment. Potîng, potînguri, s. n., în expr. negrju ca potîngul = negru ca tăciunele. Prîndere s. f. sg. = ocupație : omul acesta nu are nici o prindere. RATEZ, rătezuri, s. n. = încuietoare pentru ușă, făcută din niște capete de lemn. SpEcmă, specme, s. f. = ață subțire de cînepă, bine răsucită, folosită pentru cusut. ȘoHrtIC, șopîrtici s. m. = copil care, deși e mare de ani, e mic de statură. TandDr, tanduri, s. m. (mai ales la pl.) — (ironic) fesă. TarahClă, tarahule, s. f. — femeie mare, vo- luminoasă. TănoAsA, tănoase, s. f. — poznă. Tiomp, tiompă, adj. = (despre oameni) prost. Val, valuri, s. n. = dispozitiv care prinde snopul (la mașina de treierat). ValAr, valari, s. m. = om care dă snopii d^ grîu la val. Viu adj., în expr. pămînt viu = partea pă- mîntului în care n-au pătruns încă uneltele agricole. Vomî, vomesc și vomnesc, vb. tranz. = 1. (despre ape) a se revărsa; 2. (în zidărie, despre mortarul peste care nu s-au așezat bine pietrele) a se umfla și apoi a se risipi. Zubar, zubăruri, s. n. (mai ales la sg.) — (înv.) petrecere țărănească, mai ales nuntă. N. BÎRLEANU Regiunea Constanța (Raionul Fetești) A8TUP0I, astupoaie, s. n. = bucată de tablă cu ajutorul căreia se astupă orificiul prin care iese fumul din sobă, după ce s-a făcut focul: dacă nu mai faci focul, pune astupoiul, ca să nu iasă căldura (corn. Petroiu). jBERLic, berlicuri, s. n. = geam mic (corn. M. Kogălniceanu). Brăniște s. f. sg. = bălegar de oi (com. Cocargeaua). CiUjcă, ciujte, s. f. = ardei iute (com. Ogoa- rele). 54 GRAMATICĂ ȘI VOCABULAR Ciupi s. m. pl. — inul melițat (coin. Cocar- geaua). țDULMĂ, dulmale, s. f. -■ dovleac (eoni. Co- cargeaua). Frîșcă, friște, s. f. =--bici (com. Cocargeaua). JărăghitOs, jărăghiloase, s. n. = băț cu care se răscolește focul pentru a arde mai bine, mai repede (com. Ogoarele). | LVbenită, lubenițe, s. f. = dovleac (com. Vasile Roaită). Măchea adv. interog. = oare : machea o fi așa, cum spune lumea? MĂICĂ adv. = da: -ai fost la școală? — maică, am fost (com. Cocargeaua). OrTopETici, s. m. pl. = pantofi cu fața de pînză și cu tocul înalt (com. M. Kogăl- niceanu). POLĂTĂ, potaie, s. f. cameră mică de locuit (com. M. Kogălniceanu). Române s. f. pl. — sandale cu talpa subțire (com. M. Kogălniceanu). Sălcie s. f., în expr. salcie puturoasă=o\^Q.r (com. Cocargeaua). SiGHÎNCĂ, sighince, s. f. = unealtă cu care se plantează vița de vie și varza (com. Cocar- geaua). TALĂN, talani, s. m. — cal rău, nărăvaș (com. M. Kogălniceanu). TAS, iași, s. m. = încălțăminte din postav com. (Cocargeaua). Tron, tronuri, s. n. = ladă în care se pune mîncare, pentru plugarul care pleacă la cîmp (com. Cocargeaua). TOlă, tule, s. f. = chirpic (comunele Cocar- geaua, Vasile Roaită, M. Kogălniceanu). Urloi, urloaie, s. n. vezi astupai (com. Co- cargeaua). ANA TOL TU DO SE-DRO CHIA Regiunea Pitești (Raioanele Slatina, Potcoava, Vedea, Drăgășani și Drăgănești) AbObota adv. — iară rost, fără socoteală : umblă abobota. ACIUCĂ, pers. 3 sg. aducă, vb. refl, și tranz. —. (despre o boală) a se prinde de cineva : s-a aciucat boala de el. ADĂPĂ, adap, vb. tranz. = a dilua cu apă (o băutură): țuică, adăpată. AGHÎPET, aghipeți, s. m. = omul de încredere al cuiva : are aghipeții lui. ALEÂTĂ s. f. sg. == bucată de carne ruptă prin mușcătură: dinele i-a rupt o aleată din picior. ^ANCHiNOSiT,-d, adj. = (despre copii) care face năzbîtii. ARĂNf, arănesc, vb. refl, și intranz. = a-și cîștiga existența: se arănește cum poate. ARHALIOS, -oasă, adj. == (despre oameni) vije- M lios, tare nebunatic : îl găsiră arhalios. ARÎNf, arinesc, vb. refl, și intranz. ~ a arăni. Ăi adv. — da. ĂRĂIMÂN, ărăimane, s. n. — zarvă, zgomot j mare; haraiman. ĂRIMĂN, ărimane, s. n., vezi ărăiman. Ău interj. = exclamație prin care se exprimă o emoție, o sperietură. Băbă, babe, s. f. — stîlp bătut în pămînt care servește ca element de susținere pentru un pod, un zăgaz, un gard etc. ; tarac. (Baiarăc, baiaracuri, s. n. = ceată. BĂrĂKcovEnie, barascovenii, s. ÎL — paras- covenie. Bardahă, bardahale, s. f. — umflătură (la burtă). BarOi, adj. m. sg. — barosan, mare. BașaldIn, -ă, adj., vezi bașoldin. Basoldîn, -ă, adj. (adesea subst.) «= șchiop. Batăl adj. și s. m. 1. (adj.; despre oameni) de baștină: om batal; 2. (s. m., în loc. adv.) a sta batal (pe capul cuiva) = a stărui, a bate la cap pe cineva : stă batal pe capul meu. GLOSAR REGIONAL BAcĂLtE, băcălii, s. f. (mai ales Ia pi.) farduri, dresuri: e cu băcălii la obraz. BAlAlau s. n. sg. = rușine, ocară : s-a făcut de bălălău. BalAncAnie, bălăncănli. s. f. (mai ales la pl.) — bălărie. BAncĂu, băneai, s.m. -- copil mai mare decît cei din cercul Iui de joacă : băncăule, tu mai ești de joacă BAsĂLĂRGÎ, băsălărgesc, vb. tranz. = a lărgi (un obiect) prea mult. BELDIE, beldii, s. f. ~ pantă, coastă : pasc vitele pe beldie. Btg, bigi, adj. m. — (despre boi) moale, molatec. BtșcA, bișci, s. f. — biciușcă. B(CĂ, bici, s. f. = 1. bufniță. 2. femeie bă- trînă. BÎDÎDĂNIE, bîdidănii, s. f. (mai ales la pl.) — bălărie. BÎJĂ, s.f. sg. = vîlvătaie. BÎJBĂ, bljbe, s.f. = oală mare în care se fierbe mîncarea. BÎJBÂNĂ, bîjbane, s. f. bijbă. Bîlbăra, bîlbăre, s. f. = vîlvătaie. BÎLBĂTAie, bilbătăi, s. f. = 1. vîlvătaie. 2. în expr. a lua bilbătaia = a înfrînge (pe cineva) într-o discuție, într-o ceartă. BÎRTÎCÎÎ, bîrticîi vb. tranz. = a bate puți- î neiul. BoldAn, boldane, s. n. ~ ridicătură de pă- mînt: mă urcai pe boldan. Regiunea București BOTOGĂ^, -ă, adj. — isteț, șmecher. BuzărneA s. f. sg. = om buzat. GiuciDc, ciuciuce, s. n. — numele unui joc de copii. GioArlă, gioarle, s. f. — om de nimic. MArOs, -oasă, adj. — mîndru, încrezut. BoldoAsA, boldoașe, s. f. (mai ales la pl.) -- boarfe, haine rele, uzate. BORHAn, borhane, s. n. — (peiorativ) stomac mare, larg : bagă la borhan. BosoroAdA, bosoroade, s. f. -- năzbitie : te ții de bosoroade. B08CĂ, boșci, s. f. — pivniță rudimentară, fără 'pereți de cărămidă sau ciment. în care se țin alimente. , BRESTEGĂLÎ, brestegălesc, vb. tranz. -- a ros- togoli. BRI-BRI interj. — cuvînt prin care se, atrage atenția copiilor asupra unei jucării. BrigadeA, brigadele, s. f. — (mai ales la pl.) ’ podoabe neînsemnate, bagatele : cămașă cu brigadele. BrOdA s. f. sg. = probă (a hainelor) : am făcut broda la. fustă. BUCĂTURÎ, bucătărese. vb. tranz. -= a da (cuiva) îmbucături. BUHAZ, buhazuri, s. u. - mlaștină, apă de mare. BULERCAt, -ă, adj. — desfigurat (de băutură). BuligAi, buligaie, s. n. (mai ales la sg.) =•• om moale, nesimțit, mătăhălos. BURDUȘI, burdușesc, vb. tranz. = a fura mult. BușnigAi, bușnigaie, s. n. (mai ales la sg.) = fum mult și dens. BUȘNIGĂrAie, bușnigărăi, s. f. (mai ales la sg.) = bușnigai pe întindere mai mare. ION NIJLOVEANU și N. POPESGU-OPTAȘI (orașul Zimnicea) STURPUZ, sturpuzuri, s. n. — joc de copii în care se folosesc cinci pietre, cu care se fac diferite figuri. TrumbulUc, trumbulu.ee, s. n. == sturpuz. TurpCz, turpuzuri, s. n. = sturpuz. MARIN GH. GAZ ACU FILOLOGIE RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU (II) DE / L CREȚU împărat și proletar Deși se găsea în Iași, ca director al Bibliotecii Centrale, se pare că Eminescu nu și-a supravegheat la tipar poezia Împărat și proletar, apărută în Convorbiri literare (VIII, nr. 9. din 1 decembrie 1874) cu o sumedenie de erori, dintre care unele foarte grave. De una din ele ne-am ocupat cînd am propus păstrarea cuvîntului lins, folosit de poet, precum rezultă clar dintr-un manuscris anterior celui trimis la tipar: .. . Locul hienei îl luă cel vorbăreț Locul cruzimii vechie cel lins și pismătareț nu „cel lin și pismătareț” cum a apărut în Convorbiri. Zețarul Convorbirilor, sau poate chiar redactorul lacob Negruzzi, neînțelegînd cuvîntul lins din manuscrisul poetului, l-a înlocuit cu lin, înlăturînd astfel cu totul noțiunea gîndită de poet, aceea de „șiret”, „viclean”, „lingușitor”, exprimată prin cuvîntul lins. Ulterior, unii editori au agravat și mai mult situația, punînd fin în loc de greșitul lin din revistă, precum am arătat în articolul trecut (vezi Limba romînă, nr. 5, 1959, p. 91). Ca dovadă că numai lipsa de înțelegere a cuvîntului lins a determinat înlocuirea lui cu lin în Convorbiri, poate fi invocat faptul că, în altă împre- jurare, I. Scurtu, transcriind pentru tipar scrierea inedită Geniu pustiu din manuscrisul 2255, s-a lovit de același cuvînt, linși, la fila 26 și, neîn- țelegîndu-i sensul, l-a modificat în leneși, cu care nu are nici o înrudire de înțeles. în manuscris era j Sfarămați monarchii! Nimiciți servii lor cei mai linși, diplomații. . . dar prin intervenția Ini Scurtu s-a tipărit precum urmează : Sfarmați monarchii! Nimiciți servii lor cei mai leneși, diplomații. . . {Geniu pustiu, București, Editura Minerva, 1904, p. 16). 58 FILOLOGIE Semnalăm, că într-o ediție recentă Eminescu, Poezii, București, E.S.P.L.A., 1958, p. 50, Perpessicius a înlocuit forma lin din prima sa ediție (1939) cu lins. Alte erori din împărat și proletar au fost îndreptate în diferite etape. Astfel versul : Atunci veți muri lesne fără (le-amor și grijă a fost rectificat, înlocuindu-se cuvîntul aw'cu amar, potrivit unui manu- scris anterior al poetului, în a doua ediție Ibrăileanu (București, Xațio- nala-Ciornei). De asemenea versul greșit : Poporul lor îi face tăcut și umilit s-a îndreptat prin restabilirea cuvîntului loc în locul lui lor, potrivit ace- luiași manuscris, în prima ediție Ibrăileanu(București, Naționala-Ciornei). Textul corect, cu amar în loc de amor, fusese dat în ediția Șaraga, lași (1894), dar a trecut neobservat și abia de la ediția a doua Ibrăileanu s-a impus definitiv, iar versul corect Poporul loc îi face tăcut si umilii, deși a fost restabilit în textul reprodus de revista Contemporanul, III, nr. 7, 1 noiembrie 1883 (cf. Perpessicius, M. Eminescu, Opere, I, p. XV) a rămas tot în forma greșită din Convorbiri literare, pînă la discuția făcută de Ibrăileanu în Viata romînească, 1928, nr. 2, p. 288. Iar greșeala creta, cuvînt care de altfel nu există în limba romînă, din versul greșit: Uimit privea Cezarul la umbra cea clin nouri Prin creța-i cărei, stele lin tremurînd transpar s-a îndreptat astfel, după propunerea lui G. Ibrăileanu în Viața romînească, 1929, nr. 5—6, p. 267 : Uimit privea Cezarul la umbra cea clin nouri Prin creți ai cărei stele lin tremurînd transpar. Dar în afară de aceste erori, care s au produs încă din textul Con- vorbirilor și al căror istoric l-am înfățișat pe scurt în cele de mai sus, poemul împărat și proletar s-a mai încărcat cu altele, ulterioare, pe măsura reti- păririi lui în diverse ediții. Iată, spre exemplu, cazul substantivului neutru car (,,vehicul tras de boi pentru transportul poverilor”), al cărui plural are forma care, pe care îl folosește Eminescu în strofa următoare : Virtutea pentru dînșii ea nu există. însă V-o predică, căci trebui să fie brațe tari A statelor greoaie care trebue-mpinsc Și trebuesc luptate răsboaele aprinse ; Căci voi murind în sînge, ei pot să fie mari. Dacă ar fi să semnalăm o lipsă în această strofă, ar fi lipsa unei virgule după cuvîntul tari. Pauza marcată de sfîrșitul versului al doilea ține însă foarte bine locul virgulei. Dar și așa cum se prezintă în Convorbiri strofa de mai sus, la o cît de superficială analiză a versului al treilea, constatăm RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU (II) 59 că vorba cave ne apare ca substantiv cu înțelesul figurat. Deci A sta- telor greoaie care trebue-mpinse nu înseninează altceva decît „Carele greoaie ale statelor trebui e-mpinse”. Poziția adjectivului greoaie înaintea substantivului care, pe care îl determină, este hotărîtă de versificație. în structura acestui vers însă, ediția I Maiorescu (București, Socec, 1884) a introdus două modificări, schimbîndu-i total înfățișarea pe care o avea în textul Convorbirilor. Prima modificare se efectuează prin intro- ducerea unei virgule după cuvîntul greoaie, despărțind astfel substantivul care de determinarea sa. A doua modificare privește forma cuvîntului care. Ediția Maiorescu dă forma cari în loc de care. Este evident că în această formă nouă cuvîntul cari nu mai poate fi pluralul substantivului car (cu sensul de „vehicul”) cum gîndise poetul. El ar putea fi luat drept pronume relativ și s-ar putea referi la substantivul statele, care au devenit și greoaie în urma acelei virgule de care am amintit mai sus. Această intervenție, operată prin intermediul ediției Maiorescu, a denaturat complet textul poetului, precum și sensul lui logic și așa s-a transmis în edițiile ulterioare, în unele din acestea agravîndu-se cu noi denaturări, cum s-a întîmplat în ediția Șaraga (Iași), unde întîlnim : V-o predică, căci trebuie să fiți voi brațe tari A statelor, greoaie, cari trebuie împinse. G. Ibrăileanu în ediția sa a restabilit textul din Convorbiri literare, punînd și o virgulă după tari de la sfîrșitul versului al doilea din strofă. Dar C. Botez, pornind de la faptul că în două variante manuscrise Emi- nescu a folosit cară, forma moldovenească de plural a cuvîntului car, a modificat textul poetului din Convorbiri punînd în ediția sa forma cară în loc de care, sub pretextul că acest care „a fost considerat de cătră toți editorii de pînă acum drept pronume relativ, pe cînd în realitate este plu- ralul substantivului car. . .” (vezi M. Eminescu, Poezii, București, Cultura Națională, 1933, p. 300). Soluția lui Botez nu este însă științifică, fiindcă, dacă editorii au denaturat textul clar al poetului, aflat în Convorbiri, precum am văzut mai sus, urmarea logică ar fi ca să fie corectate edițiile lor greșite, iar nu limba autorului. Simpla înlăturare a modificării eronate, operată în ediția Maiorescu și în cele următoare, și simpla restabilire a textului din Con- vorbiri, așa cum a făcut Ibrăileanu, ar fi fost îndestulătoare. Căci, în ultimă analiză, a înlocui forma comună care din Convorbiri, la care s-a oprit poetul, cu forma regională cară pe care o abandonase în mod deliberat însemnează a-i schimba limba după criterii care lui i-au fost străine. Dacă cineva socotește necesar, poate pune o notiță lămuritoare, așa cum a procedat G. Călinescu : ,,v. 23 care cu înțeles de vehicule” (M. Emi- nescu, Poezii, București, Naționala Gh. Mecu, p. 57). fără să fie nevoie de a schimba textul poetului. FILOLOGIE Procedeul lui Botez a fost urmat de ediția Perpessicius, după care s-au orientat și unele ediții recente, schimbîndu-se astfel forma din Convorbiri. Lunce a devenit lume în unele ediții 9 Se știe că Eminescu folosea uneori forme învechite ori regionale ca : mine (pl. subst. mînă), adînce (pl. f. adj. adînc), lunge (pl. f. adj. lung) place (pl. subst. placă) etc., fiind determinat citeodată la aceasta de nece- sități ritmice. O asemenea cerință ritmică l-a făcut să folosească forma de două silabe lunce, în locul formei de o singură silabă lunci, în strofa urmă- toare din împărat și proletar : Scînteie marea lină și placele ei sure Se mișc una pe alta ca pături de cristal Prin lunce prăvălite, din tainica pădure Apare luna mare cîmpiilor azure Umplîndu-le cu ochiul ei mîndru, triumfal. Comparația valurilor mării cu ,.păturile” lucitoare din lunci inundate de ape și luminate puternic de lună este o figură de stil căreia nu i se poate găsi nici un cusur. Dar ediția a Vl-a Maiorescu, din 1892, a modificat cuvîntul lunce, transformîndu-1 în lume, probabil dintr-o greșită lectură a celui ce a copiat textul din ediția a V-a. S-a dat astfel naștere unei imagini cu totul diferite de cea gîndită de poet și s-a distrus acea impresie de con- templativă s ninătate pe care o evocase poetul în versurile sale. Greșeala din ediția a Vl-a Maiorescu s-a transmis în cele următoare și a pătruns chiar în unele ediții recente, prin intermediul ediției Per- pessicius. Schimbarea limbii poetului este neîngăduită Nu este vorba aici de schimbările provenite din eroare sau din ignorarea textului autentic al poetului, ci de acele modificări efectuate cu voință de către unii editori, cu ocazia retipăririi operelor lui Eminescu. Pornind de la constatarea că Eminescu folosește forme deosebite ale aceluiași cuvînt și că alături de forme literare face uz uneori de forme regionale, unii editori au crezut că pot unifica asemenea forme, justificînd că spre această unificare tindea însuși poetul, dacă și-ar fi scos singur poe- ziile în volum. Evident, unificarea limbii urma să se facă în direcția formei literare, cum susținea G. Ibrăileanu (vezi Prefața la Mihail Eminescu, Poezii, București, editura Naționala Ciornei, p. 18). Fără să o spună tot atît de categoric, C. Botez procedează la o uni- formizare a limbii lui Eminescu, dar nu atît în direcția literarizării, cît mai cu seamă în direcția moldovenizării unor forme, în care se constată lipsa de consecvență a poetului (vezi Lămuriri la Mihai Eminescu, Opere— Poezii, t. I, București, Cultura națională, 1933). RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU (II) 61 în Introducerea ediției sale, Perpessicius, condamnînd moldoveni- zarea limbii lui Eminescu, admite totuși schimbarea limbii poetului, cînd zice : ,,O problemă ce se cuvine luată în seamă este, de sigur, aceea a moldovenismelor, a formelor cu pronunție dialectală. Ca Eminescu, moldovan fiind, va arăta o predispoziție firească pentru formele obîrșiei sale, e inutil aunai semnala. Greșesc totuși aceia, și Botez a slujit și întru aceasta, care susțin că trebuie respectate, ba încă generalizate toate for- mele moldave...” (M. Eminescu, Opere, I, București, 1939, p. XXXIII). Asemenea atitudini și propuneri ale unor editori sînt, fără îndoială neștiințifice și trebuie combătute, fiindcă ele contravin metodelor filologice. Cerința de^a stabili în mod precis limbajul unui scriitor înainte de a începe descrierea și analiza lui nu este un pedantism, ci este condiția primă a oricărui studiu lingvistic de asemenea natură. Cine urmărește frecvența unui cuvînt, a unui sens, a unei forme ori a unui fonetism în limba lui Eminescu are nevoie să știe precis, dacă într-un loc poetul a întrebuințat, spre exemplu, forma populară moldovenească sau forma literară și de cîte ori a folosit o formă sau alta. Nu vom arăta chipul în care fiecare editor și-a adus la îndeplinire principiul ce și-a propus, de a modifica într-un fel sau în altul limba lui Eminescu sau de a o ,,corecta”, cum se exprimă cei mai mulți, fiindcă scopul notițelor noastre nu este atît acela de a înfățișa abaterile diferi- telor ediții de la textul autentic al poetului, cît mai ales acela de a atrage atenția asupra modificărilor de limbă operate în ediția Perpessicius, care este luată ca bază, în majoritatea cazurilor, de către cercetătorii limbii poeziilor lui Eminescu și mai cu seamă servește ca text pentru extragerea de cuvinte pentru proiectatul dicționar al limbii marelui poet. lată cazul poeziei împărat și proletar, Sînt în această poezie unele cuvinte pe care poetul le-a folosit într-o formă care reproduce pronunțarea moldovenească : Unde pătrunde ziua pintre ferești murdare Sfarmați statuea goală a Venerei antice Sfarmați tot ce ațîță inima lor bolnavă Sfarmați palate, temple, ce crimele ascund Qhiar moartea cînd va stinge lampa vieții finite Vi s-a păr^ un înger cu părul blond și des. Căci va muri cînd nu va ave la ce trăi. Corăbii 'învechite.............. ...................țin pînzele umflate în fața lunei care prin 'ele-atunci străbate Și-n roată de foc galbăn stă fața-i ca un semn. Față de toate aceste forme moldovenești, ediția Perpessicius își îngăduie să ia poziția stabilită în Introducerea citată și le schimbă pe toate astfel: printre, Sjărmați, părea, avea, galben. 62 FILOLOGIE Dar asemenea forme moldovenești nu-i displăceau lui Eminescu, mai ales în prima perioadă a creației sale, și avem dovezi că le folosea și mai tîrziu, precum se constată din poezia De-or trece anii : De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va place Pentru că-n toat-a ci făptură E-un „nu știu cum” și-un „nu știu ce”. De-aceea una-mi este mie De ar vorbi, de ar tace ; Dac-al ei glas e armonie, E și-n tăcere-i „nu știu ce”. Este curios că, împotriva principiului stabilit, acela al „munteni- zării” sau „literarizării” moldovenismelor, ediția Perpessicius procedează și la o acțiune diametral opusă, fără o cauză bine justificată, cum este schimbarea verbului Umplînd în Implînd în următorul text al Convorbi- rilor, deci al poetului, din aceeași poezie : ................din tainica pădure Apare luna mare cîmpiilor azure Umplintlu-le cu ochiul ei mîndru, triumfal. Întrucît înlocuirea lui umplînd, prin împlînd s-a operat întîi în ediția Botez, putem trage concluzia că și în acest caz ediția Perpessicius este tri- butară celei dintîi. Trebuie să subliniem însă că pentru știință constituie o eroare nu atît faptul că unele forme moldovenești se muntenizează și nici acela că unele forme muntenești se moldovenizează, cît faptul schimbării în sine; modificarea limbii poetului este o abatere neîngăduită. Lipsa de înțelegere a unora dintre editori pentru pronunțarea mol- dovenească a cîtorva din cuvintele folosite de Emmescu ne amintește de vestitele comentarii ale lui G. Gellianu — pseudonim pe care unii l-au identificat cu Anghel Demetriescu, iar alții (D. Murărașu, N ăpăstuitul Anghel Demetriescu, în Tînărul scriitor. VI (1957), nr. 12, p. 100) cu foarte puțin cunoscutul N. Pruncu — acel G. Gellianu, care în articolul Poeziele D-iui Eminescu (Revista Contimporană, III (1875), nr. 3, din 1 martie) zice între altele : ,,Iar D-lui Eminescu îi observăm că însă niciodată, de cînd se fac versuri în limba romînească, n-a rimat cu aprinse.. Ignorînd faptul că moldovenii pronunță pe e neaccentuat final, după anumite consoane, ca pe ă și neînțelegînd că în cazul însă-aprinse avem de a face cu o rimă auditivă : însă-aprinsă și nu cu una vizuală, Gellianu califică drept neizbutite, chiar rele, multe din rimele poeziei împărat și proletar. Rima însă-aprinse este similară cu rima pletoase- întunecoasă din versurile Codrul clocoti de sgomot și de arme și de bucium. Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase. Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-nfnnecoasd. (Scrisoarea a treia) RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU (II) unde nu se află o asonantă, căci poetul a simțit cuvintele din această rimă astfel: pletoasă-'ntunecoasă, cu pletoase în pronunțarea care-i era familiară din copilărie și care nu i-a dispărut niciodată din grai. Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu va trebui, din această cauză, să înregistreze ca rime obișnuite, și nu ca asonante, următoarele rime din împărat și proletar, izvorît-e din limbajul popular care-i era propriu poetului : Strofa a 5-a : însă - împinse - aprinse. ,, a 6-a : -făloase - luxoase - apasă, „ a 12-a: lasă - sgomotoase- frumoase. ,, a 13-a : rămîne - pine - rușine. ,, a 31-a : arme-n braț - desperati. Și dacă asemenea forme moldovenești. încrustate în prozodia emi- nesciană, nu e posibil să le scoatem fără să înlăturăm farmecul versificației, tot astfel nu ne este îngăduit a smulge, din locul unde le-a așezat poetul, acele cuvinte proprii graiului său moldovenesc. Textul autentic al nScrisorii a treia” Scrisoarea a treia a apărut, precum se știe, în Convorbiri literare, XV (1881), nr. 2 din 1 mai, dar Eminescu a retipărit-o cîteva zile mai tîrziu, la București, în Timpul, VI (1881), nr. 101 din 10 mai, zi destinată de guvernanți pentru sărbătorirea proclamării regatului. Apare deci evi- dentă intenția poetului de a întîmpina această serbare cu critica cea mai severă la adresa partidului care guverna țara încă de la 1876 : o bună parte a poeziei sale este concentrarea în versuri a invectivelor și stilului pamfletar din articolele sale ziaristice anterioare. Retipărirea poeziei, în ziarul pe care-1 conducea, s-a făcut sub supra- vegherea personală și atentă a autorului ei. Mai mult chiar, avem dovezi că Eminescu a dat în Timpul un text revizuit și că deci Scrisoarea a treia n-a fost reprodusă tale-quale după Convorbiri literare, cum în mod con- vențional se arată în nota respectivă a ziarului. Una din aceste dovezi este faptul că în dialogul dintre Baiazid și Mircea, care în Convorbiri avea forma .. Tu ești Mircea ? — Da’mpărate ’ — Am venit să mi te-nchini Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini poetul a introdus o modificare esențială : — Am yenit să mi te-nchini De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. Prin înlocuirea lui Să cu De și prin punerea unei virgule după nu, ideea de amenințare se conturează mai bine, așa cum de altfel cere și contextul. 64 FILOLOGIE Supraveghind retipărirea poeziei în ziarul la care lucra zilnic, Emi- nescu a îndreptat unele erori grave strecurate în textul din Convorbiri. Astfel a înlocuit cuvîntul Ara&i din versul: Cad Arabii ca și pilcuri risipite pe cîmpic cum apăruse în Convorbiri, punînd acum asabii : Cad asabii ca si pilcuri risipite pc cîmpic iindcă, dintr-o eroare de lectură, zețarul Convorbirilor culesese, Arabi pentru asabi (un corp de ostași turci la fel de iuți ca și spahiii și ienicerii). Prima ediție a poeziilor lui Eminescu (Socec, 1884), copiind textul Scrisorii a treia din Convorbiri literare, a folosit cuvîntul Arabi în loc de asabi și așa s-a păstrat și în edițiile următoare. Sub sugestia lecturii greșite a zețarului de la Convorbiri, chiar și în variantele manuscrise ale Scrisorii a treia, C. Botez a citit tot arabi în loc de asabi, Strecurîndu-se această eroare și în ediția Perpessicius, se pune între- barea dacă în dicționarul limbii lui Eminescu, care se întocmește pe baza acestei ediții, vom trata eroarea tradițională arabi ori rectificarea cate- gorică a poetului, asabi. Nu încape nici o îndoială că poetul s-a gîndit la asabi, și nu la arabi, cînd a scris poezia, după cum rezultă nu numai din variantele manuscrise atent citite, ci și din textul traducerii tomului întîi din Fragmentele lui Hurmuzachi din 1879, tipărită la Socec, în București, unde la p. 272 citim : „In partea osmană avantrupa o forma oastea sprin- tenă de Asabi, apoi în centru era simburul oștirii, spahiii și ienicerii ...” Se știe că această traducere, deși nesemnată, aparține lui Eminescu. Dezlegarea în această problemă ne-o dă tot ediția Perpessicius (M. Eminescu, Opere, II, București, 1943, p. 319) în textul Tim- pului e : asabi și lucrul mi se pare demn de relevat. Ca să evite confuzia, la îndemînă, între Asabi și Arabi și pentru ca, într-un fel, să atragă atenția și zețarului și cetitorului, că nu de Arabi e vorba, Eminescu a aflat cu cale să scrie, de astă dată asabi, cu literă mică. Rectificarea aceasta, plină de peripeții, se cuvine așa dar să o ținem în seamă la viitoarele ediții”. Tot o eroare de lectură a zețarului de la Convorbiri este și spaimă : N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid ’ cu această apropiere cam stridentă între se-înfiorează și spaimă și deci străină de gîndirea poetului, care în textul din Timpul înlocuiește spaimă cu -faimă : Care nu se-nfiorează dc-a ta faimă, Baiazid I Presupunerea noastră că spaimă din textul Convorbirilor este o eroare de lectură se întemeiază și pe faptul că pretutindeni în manuscrisele variante (2260, f. 83—96 și 2282, f. 38—55) se află jaimă și nu spaimă, iar într-un vers răzleț : Că nimic nu s-o alege de-a ta slavă Baiazid! RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU (II) 65 se găsește cuvîntul slavă, care și el pe duce cu gîndul mai repede la -faimă decît la spaimă. Cea mai recentă ediție Perpessicius. citată mai înainte (p. 58), rectifică textul Convorbirilor, punînd asabi în loc de arabi și faimă în loc de spaimă. Aflîndu-ne deci în fața unui text supravegheat de poet, Scrisoarea a treia urmează să fie în întregime rectificată după Timpul, pentru a se în- lătura și alte erori strecurate în textul Convorbirilor și deci al edițiilor care, una prin intermediul alteia, pornesc toate de acolo. ★ Eminescu a scris „cinisme” sau „cinismul Ni se impune această întrebare, fiindcă în Convorbiri literare avem : La Paris, în lupanare de cinisme și de lene cum s-a retipărit în absolut toate edițiile de pînă astăzi, pe cînd în Timpul se află : La Paris, în lupanare de cinismu și de lene o formă rară de singular a cuvîntului cinism, la care a apelat poetul din necesități ritmice, pentru a-și completa versul de 16 silabe, precum altădată procedase la fel cu cuvîntu] basm, în Mortua est: O moartea-i un secol cu sori înflorit, Cînd viața-i un basmu pustiu și urît. Eroarea provine din lectura greșită a cuvîntului cinismu, care nu are o formă de plural în limba noastră. Forma de singular cinismu se află și în manuscrisul 2259, f. 48, unde citim cu ușurință, fără nici o expertiză grafică : La Paris, în oceanul de cinismu și de lene la fel ca și în manuscrisul 2282, f. 53, unde iarăși citim tot atît de clar : La Paris, în lupanare de cinismu și de lene ... Sugestionați de lectura greșită a zețarului de la Convorbiri, care a cules cinisme în loc de cinismu, atît Botez cît și Perpessicius au citit, cînd au reprodus în edițiile lor forma acestui cuvînt din manuscrisele amintite mai sus, tot greșit, cinisme în loc de cinismu, cum este în grafia destul de clară a poetului. Trebuie să adăugăm că prin greșeala de lectură a zețarului de la Convorbiri s-a creat și în Dicționarul limbii romîne, t. I, partea a Il-a, București, 1940, p. 423, o formă „rară” de plural cinisme (în realitate inexistentă), sprijinită pe o atestare înlăturată de poet și contestată și de manuscrisele sale. 5. - C. 4708. 66 FILOLOGIE într-o ediție viitoare a poeziilor lui Eminescu se impune corectarea* formei cinisme, din Convorbiri și din ediții, cu forma cinismu din Timpul și din manuscrise. Pe baza textului din Timpul, mai facem cîteva constatări privi- toare la aspectul limbii din Scrisoarea a treia. Astfel, în Timpul (ca și în Convorbiri) se află fonetismul re- gional ceriuri : Vede cum din ceriuri luna lunecă și se coboară Iar pe ceriuri se înalță curcubeele de noapte dar în diferite ediții, inclusiv ediția Perpessicius, ceruri. în Timpul e forma mătase : Părul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde pe cînd în ediții, inclusiv ediția Perpessicius, mătasă. în Timpul (ca și în Convorbiri) forma de genitiv singular a cuvîntului arbore e arborului : Umbra arborului falnic peste toate e stăpînă iar în ediția Perpessicius se află forma arborelui. Este chiar de mirare că această ediție, în loc să urmeze textul Convorbirilor, pe care declară că-1 reproduce, sau măcar în acest loc să se folosească de manuscrisele 2260 și 2282, unde se află tot forma arborului, face această schimbare cu. totul nejustificată. în Timpul (ca și în Convorbiri) e sunătoriu și Allah ! Allahu : Și lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunătoriu Strigăte de Allah 1 Allahu se aud pe sus prin nori pe cînd în diferite ediții, inclusiv ediția Perpessicius, sunător și Allah 1 Allah !. Forma sunătoriu e cerută și de rima nori și este folosită și în ma- nuscrisul 2282, iar Allah ! Allahu se găsește și în manuscrisele 2260 și 2282. în Timpul este : Sgomotul creștea cu marea turburată și înaltă cu fiind aici prepoziție asociativă cu nuanță temporală, pe cînd în Con- vorbiri și în toate edițiile, inclusiv ediția Perpessicius : Sgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. Manuscrisul 2260, f. 87, are o grafie neclară în acest loc, c fiind urmat de o singură linie verticală. în Timpul și în manuscrisul 2260, f. 87, este : Iară frunzele-ascuțite se îndoaie după vînt RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU (II) 67 pe cînd în Convorbiri și în ediții, inclusiv ediția Perpessicius, însă. Iară e cerut de contextul narativ, ca și în versurile Iar din inima lui simte un copac cum că răsare Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari Iară flamura cea verde se înalță an cu an. în Timpul este acum: Dar acum vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți pe cînd în Convorbiri și în ediții, inclusiv ediția Perpessicius, acu. în Timpul se află să se-mpiedice: ............................a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? pe cînd în unele ediții, inclusiv ediția Perpessicius, să se-mpiedece. în Timpul (ca și în Convorbiri) e folosită forma verbală de sin- gular s-a pus în loc de pl. s-au pus, ceea ce e obișnuit la Eminescu : O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-a pus pe cînd în diferite ediții, inclusiv ediția Perpessicius, mi s-au pus. în Timpul (ca și în Convorbiri) e orizonul: înegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi pe cînd în unele ediții, inclusiv ediția Perpessicius, orizontul. în Timpul (ca și în Convorbiri) e umplu : Călăreții umplu cîmpul și roiesc după un semn pe cînd Botez introduce în ediția sa împlu, ceea ce face și ediția Perpes- sicius. în Timpul (ca și în Convorbiri) se află sălbatici : Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn pe cînd în ediția Perpessicius sălbateci, deși chiar în manuscrisul 2282, pe care îl transcrie ca material inedit și variantă la Scrisoarea a treia, se găsește tot sălbatici. în Timpul (ca și în Convorbiri) e se așază : Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune pe cînd în ediția Perpessicius se așează, deși în manuscrisul 2282 e tot forma se așază. în Timpul este către : De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine iar în Convorbiri și în unele ediții, inclusiv ediția Perpessicius, cătră. 68 FILOLOGIE în Timpul (ca și in Convorbiri și în manuscrisele variante) se gă- sește sprincenele : Codrul cu poienele Ochii cu sprincenele Coiful nalt cu penele Ochii cu sprincenele iar în ediția Perpessicius, sprincenele. în Timpul se află rima auditivă, sprijinită pe pronunțarea mol- dovenească, adumbriseți — letopiseț: O eroi ! cari-n trecutul de măriri vă adumbriseți Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseț atestată și de manuscrisul 2260, f. 1—5, pe cînd în Convorbiri și în ediția Perpessicius, adumbriseți — leiopiseți, cu schimbarea singularului letopiseț (din Timpul și din manuscrisul variantă) în pluralul letopiseți, spre a produce rima vizuală, singura cu care sînt obișnuiți cei mai muîți cititori ai versurilor. Asemenea rime, sprijinite pe pronunțarea moldovenească a poe- tului, sînt — așa cum am arătat — foarte des folosite de Eminescu și astfel de exemple avem chiar în Scrisori. așadar din perioada deplinei maturități a poetului : De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj. Soarele ce azi e mîndru el îl vede trist și roș, Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecași (Scrisoarea iniția) Codrul clocotit de zgomot și de arme și de bucium. Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-n/unecousd. (Scrisoarea a treia) • Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri, Se înaltă în tăcere dintre rariștea de brazi Dînd atîta întunerec rotitorului talaz (Scrisoarea a patra). în Timpul (ca și în manuscrisul variantă 2282) se află forma cămăși : Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, în cămăși cu mîneci lunge și pe capete scufie ; pe cîtă vreme în Convorbiri și în unele ediții, inclusiv ediția Perpessicius, se află cămeși. RECTIFICĂRI LA EDIȚIILE LUI EMINESCU (II) 69 în Timpul (ca și în Convorbiri și în manuscrisul 2282) este ast: Spuma asta-nveninată, asta plebe, ast gunoi Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi ! pe cînd în nnele ediții, inclusiv ediția Perpessicius. ăst. în Timpul (ca și în Convorbiri) se află din : Drept științ-avînd în minte vre un vals din Bal-Mabil pe cîtă vreme în unele ediții, inclusiv ediția Perpessicius, de, contrazis și de manuscrisul-variantă 2282. în Timpul e forma curtizană : Iar în schimb cu-averea toată vr-un papuc de curtizană pe cînd în ediții, inclusiv ediția Perpessicius, după Convorbiri, se află curtezană. Pentru încheiere ar mai fi de menționat în Timpul: De-o fi una, de-o fi alta ... ce e scris și pentru noi cu c mic, nu cu majusculă ca în Convorbiri și în unele ediții, inclusiv ediția Perpessicius; O eroi! cari-n trecutul de măriri vă adumbriseți cu forma cari în Ipc de care din Convorbiri și în ediții, inclusiv ediția Per- pessicius ; Panglicari în ale țării cari joacă ca pe funii în loc de care din Convorbiri și din ediții, inclusiv ediția Perpessicius; Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozei cu forma prozei în loc de prozii din unele ediții, inclusiv ediția Perpes- sicius ; Ca să nu s-arate odată, ce sunteți — niște mișei î cu n mic, nu cu majusculă cum este în Convorbiri și în ediția Perpessicius. Nu mai spunem aici nimic de punctuație, care este una în Timpul, alta în Convorbiri și mai ales cu totul alta în ediții. Atît în manuscrise, cît și în textele tipărite, Eminescu este foarte măsurat în folosirea sem- nelor de punctuație, ceea ce a îngăduit editorilor să intervină cu o su- medenie de semne, care stînjenesc de multe ori atît ritmul, cît și gîn- direa poetului. Dar despre această problemă, cu altă ocazie. CRONICĂ LINGVISTICA ÎN CADRUL COLOCVIULUI INTERNAȚIONAL DE CIVILIZAȚII, LITERATURI ȘI LIMBI ROMANICE între 14 și 19 septembrie a.c. s-a desfășurat la București Colocviul internațional de civilizații, literaturi și limbi romanice organizat de Comisia națională romînă pentru UNESCO și de Academia Republicii Populare Romîne. La lucrări au participat savanți de seamă — istorici de artă, literați și lingviști — din 18 țări: Brazilia, Elveția, Franța, Italia, Iugoslavia, Marea Britanie, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Repu- blica Federală Germană, Republica Populară Bulgaria, Republica Populară Polonă, Bepu- blica Populară Romînă, Republica Populară Ungară , Spania, Suedia, S.U.A., U.R.S.S. și Venezuela. Admirabil mijloc de schimb de idei și de cunoaștere reciprocă între reprezentanții științei din atîtea țări, colocviul a dezbătut probleme de un mare interes teoretic din toate aspectele vieții spirituale a popoarelor romanice. După ședințele consacrate problemelor de civilizație și de literatură, în zilele de 18 și 19 septembrie au avut loc cele trei ședințe de lingvistică, axate pe discutarea următoarelor teme : geografia lingvistică a limbilor romanice, structura lor fonematică și influența sub- straturilor. I. Prima dintre aceste teme a avut ca raportori pe profesorii Manuel Al var' (Spania), acad. Emil Petrovici (R.P.R.) și Mirko Deanovic (Iugoslavia). Raportul prezentat de Manuel Alvar, profesor la Universitatea din Grenada, s-a ocupat de Noile atlase lingvistice ale României. Constatînd înmulțirea atlaselor regionale, raportorul se pronunță de la început pentru adoptarea unui criteriu unitar, pentru coordonare în ve- derea unei perspective de ansamblu. După această introducere, autorul trece la discutarea di- feritelor probleme legate de elaborarea atlaselor. în problema raportului dintre fonetică și fonologie, se arată că, alături de tradiția fonetistă care trebuie continuată, e util să se introducă și unele elemente de fono- logie. în ceea ce privește chestionarul, pentru a obține o cunoaștere mai precisă a dialectelor, se impune divizarea lui în două părți: una comună tuturor atlaselor regionale previzibile și alta specializată. Pentru explorarea unor domenii mari autorul este de părere să se întrebuințeze un chestionar general și altele adaptate la particularitățile fiecărei regiuni, în timp ce pentru atlasele unor domenii mici nu trebuie întrebuințat decît chestionarul unic, redus în marile centre orășenești. E recomandabil, pentru stabilirea diverselor conexiuni, ca fiecare chestionar de atlas regional să cuprindă un număr apreciabil de întrebări scoase din atlasele anterioare. Anchetatorii trebuie să fie lingviști. Raportorul este pentru folo- sirea mai multor anchetatori, cu scopul de a se cîștiga ,,bătălia timpului”, dar împotriva îm- 72 CRONICĂ bucătățirii lucrului între prea mulți. Numărul informatorilor dintr-o localitate de- pinde de natura anchetei și de structura chestionarului. Atît pentru pătrunderea în „biologia” și în „sociologia” limbajului, cît și pentru cunoașterea lexicului unor activități speciale, e ne- cesar ca, pe lîngă informatorul unic cu care se epuizează chestionarul, să se mai ia și infor- mații secundare de la persoane de sex opus, de alt grad de cultură sau cu alte preocupări. Ultima problemă luată în discuție este aceea a atlaselor lingvistico-etn o grafice, în care autorul recomandă aplicarea metodei „cuvinte și lucruri”» Concluzia generală a raportului este că atlasele naționale și atlasele regionale trebuie să coexiste fără a se exclude. Viitorul atlaselor romanice parc să încline în favoarea fragmen- tării teritoriale, dar nu trebuie neglijată nici studierea în ansamblu a elementelor lingvistica romanice comune. Raportul acad. Emil Petrovici, Noile atlase lingvistice ale României orientale, conține mai ales informații asupra proiectului Noului atlas lingvistic romîn pe regiuni (NALR), care va fi compus din șapte atlase regionale ale teritoriului R.P.R. și un atlas al dialectelor sud- dunărene (din Grecia, Albania, Iugoslavia și Bulgaria). Cu aceste opt atlase și cu Atlasul lin- gvistic moldovenesc (ALM) elaborat în R.S.S. Moldovenească și Atlasul lingvistic al graiurilor romînești din Banatul iugoslav (ALBY) elaborat în Iugoslavia, Romania orientală va dispune, într-un viitor apropiat de zece noi atlase lingvistice. Informațiile și punctele de vedere ale raportorului s-au referit la următoarele pro- bleme : numărul punctelor de anchetă, cele două chestionare,* modul de chestionare, numărul anchetatorilor, transcrierea fonetică (în legătură cu care autorul a făcut unele propuneri concrete de semne noi), caracterul structural al chestionarului și caracterul fonetic sau fono- logie al transcrierii. Raportul se încheie cu semnalarea colaborării dialectologilor romîni la Atlasul lin- gvistic comun al limbilor slave proiectat de cel de al IV-lea congres internațional al slaviș- tilor (septembrie 1958, Moscova), pentru care se vor ancheta și 30 de puncte romînești, precum, și la Atlasul lingvistic mediteranean. în aceste colaborări referentul vede un pas înainte spre realizarea așteptată a unui atlas lingvistic al limbilor din întreaga Europă. Prof. Mirko Deanovic de la Universitatea din Zagreb a prezentat un scurt raport infor- mativ despre Perspectivele atlasului lingvistic mediteranean, al cărui inițiator și conducător este. La discuțiile care au avut loc pe marginea acestor trei rapoarte au participat prof. Gerhardt Rohlfs (R.F.G.), Paul Russell-Gebbett (Marea Britanie), Roman Jakobson (S.U.A.), Rene Gsell (Franța), acad. Al. Graur, acad. Al. Rossetti, prof. B. Gazacu, G. Ivănescu și Marius Sala. O idee susținută cu căldură de mai mulți vorbitori a fost ideea colaborării internaționale a lingviștilor în vederea realizării unui atlas general romanic, a unui atlas balcanic și a unui atlas al tuturor limbilor lumii. II. Ședința consacrată discutării structurii fonematice a limbilor romanice a început cu raportul prof. Emilio Alarcos Llorach de la Universitatea din Oviedo (Spania) intitulat Probleme de fonologie romanică. Referindu-se mai ales la aspectele literare ale limbii franceze,, italiene și ale celor trei idiomuri romanice din Peninsula Iberică (spaniola, portugheza și ca- talana), raportul s-a ocupat de probleme generale care se pot pune pentru orice limbă. în legătură cu stabilirea sistemului fonologie al unei limbi cu tradiție scrisă și literară, în care coexistă de fapt mai multe sisteme, raportorul arată că singura descriere fonologică valabilă nu este limitarea la unul dintre aceste sisteme, ci stabilirea unui „diasistem” în care să se integreze ca subunități distincțiile cu valoare fonologică accesorie sau eventuală. Deli" mitarea și identificarea unităților fonologice în șirul vorbirii au fost amplu exemplificate cu problema diftongilor, a semivocalelor, a vocalelor nazale, a consoanelor africate, a variațiilor între consoane surde și sonore, a condiționării de către accent a fonemelor vocalice, cu CRONICĂ 73 situația lui e mut din franceză și cu cazurile de metafonic sau „armonizare” exercitată de o vocală finală. Raportorul a discutat apoi problemele care rămîn de determinat după stabi- lirea fonemelor unui sistem : problema relațiilor pe care le contractează fonemele între ele, problema trăsăturilor pertinente și redondarite, problema caracterului proporțional sau izolat al opozițiilor. în concluzie, interpretarea fonologică a sistemelor depinde de punctul de vedere adoptat, în limbile romanice se pun probleme întîlnitc Ia orice limbă : mai multe norme simultane, va- riante și foneme, relațiile dintre trăsăturile distinctive etc. în ceea ce privește fonologia is- torică a limbilor romanice, autorul arată că numeroase probleme își așteaptă încă rezolvarea. Părerea sa este că „numai un aliaj prudent și obiectiv al celor două metode — cea fonologică și cea tradițională — va putea clarifica într-o zi soluția problemelor diacronice pe care le pun limbile romanice”. în aceeași ședință acad. Al. Rosetti a prezentat raportul (pregătit în colaborare cu Andrei Avram și Em. Vasiliu) Problemele sistemului fonologie al limbii romîne. Raportul se ocupă de cîteva probleme mai importante referitoare la sistemul fonologie al limbii romîne literare, a cărei normă, impusă în cursul secolelor, se bazează pe graiurile muntenești, și în special pe cel din București. Problemele luate în discuție privesc a) inventarul fonematic (sistemul vocalic, interpretarea fonologică a lui i final și a diftongilor, valoarea distinctivă a sonori- tății și consoanele africate), b) distribuția fonemelor (structura silabei și gru- purile consonantice la jonctura morfemelor) și c) accentul, studiat în raport cu clasele de morfeme : radicale, desinențe și afixe. Cele două rapoarte au fost urmate de discuții bogate, în cadrul cărora au luat cuvîntul prof. Paul Aebischer (Elveția), Alf Lombard (Suedia), Rene Gsell (Franța), Roman Jakobson S.U.A.),Tamâs Lajos (Ungaria), acad. E. Petrovici, I. Coteanu, Em. Vasiliu și Andrei Avram. III. în ultima ședință de lingvistică s-au prezentat două rapoarte principale, al prof. Gerhardt Rohlfs (R. F. Germană) și al prof. Bertil Malmberg (Universitatea din Lund — Suedia), și un raport suplimentar al prof. Serafim da Silva Neto (Brazilia). Raportul prof. Gerhardt Rohlfs, consacrat uneia dintre „problemele cele mai captivante ale lingvisticii romanice”. Influența elementelor autohtone asupra limbilor romanice, grupează un număr de 19 fenomene care au fost explicate prin substratul etnic. Marea majoritate a acestora sînt fenomene lingvistice : a) fonetice (sonorizarea oclusivelor surde latine în poziție inter- vocalică în Romania occidentală, transformarea lat. u în ii în domeniul galoroman, transformarea grupului latin ct în it (•> c) în Romania occidentală, transformarea catalană a lui nd în n), b) morfologice (identitatea dintre adverb și adjectiv, precum și genul substantivului „dumi- nică” în romînă și în Italia meridională), c) sintactice (distincția între conjuncțiile sub- ordonatoare că și să în romînă și în dialectele italienești meridionale ca și în limbile balcanice, pierderea infinitivului în aceleași domenii lingvistice și locul adjectivului în limba franceză), d) lexicale (cîteva nume de plante de origine celtică, elementele autohtone din denumirile romanice ale stejarului, grecisme din Italia meridională, numirea, de origine iberică, a mîinii stîngi în limbile iberoromanice) și e) frazeologice (expresia „cîți ani ai?” în romînă, în unele regiuni ale Italiei meridionale și în limbile balcanice). Pe lîngă fenomenele lingvistic^ amintite, raportul a cuprins și un aspect etnografic al concordanțelor dintre Balcani ș1 Italia meridională (o formă originală de leagăn pentru copii și unele dintre denumirile italienești ale acestuia) și un fenomen din domeniul gesturilor (gestul pentru exprimarea nega- ției în Italia meridională, comun cu Grecia, Macedonia, Albania și cu unele regiuni din Romînia și Bulgaria). Expunerea raportului a fost însoțită de proiecții de hărți reprezentînd teritoriile de răspîndire ale fenomenelor respective. '74 CRONICĂ Spre deosebire de raportul tradiționalist descriptiv al prof. G. Rohlfs, raportul prezentat de prof. Bertil Malmberg, Extensiunea castilianei și problema substraturilor, a fost un raport de metodă : după cum declară însuși autorul, dezvoltarea și extensiunea castilianei a fost aleasă ca temă „pentru a ilustra o idee metodologică generală”, și anume aplicarea unui punct de vedere structural în lingvistica diacronică. Raportul s-a ocupat în esență de trei faze din istoria dialec- tului iberoroman ales ca exemplu : diferențierea dialectului castilian manifestată din primele monumente literare, simplificarea sistemului castilian spre sfîrșitul evului mediu și soarta casti- ’lianei în America ; toate aceste faze au în comun extensiunea unui idiom romanic pe un teritoriu colonizat, extensiune care implică, pe de o parte, o transformare socială a populației romanice, pe de alta, un contact cu limbi total diferite. Limitîndu-se la exemple din domeniul foneticii, autorul pornește de la constatarea că fonetismul unei limbi este caracterizat printr-o anumită structură fonematică și prin anumite deprinderi fonetice și arată că prin contactul cu altă limbă se poate produce o modificare fie numai a uneia dintre aceste caracteristici, fie a amîndurora. în discutarea fenomenelor de inter- ferență lingvistică (adică, în terminologia tradițională, a fenomenelor de substrat, superstrat și adstrat) trebuie distinse următoarele situații: 1) modificările de sistem (a) interpretarea unită- ților unei limbi după modelul alteia și b) adoptarea de către un grup social a sistemului astfe1 modificat), 2) modificări ale normelor de realizare a sistemului care rămîne intact și 3) „simpli- ficarea la periferie” (prin periferie înțelegîndu-se „orice stare de limbă vorbită într-un mediu bilingv”). în urma interpretării materialului spaniol, raportul ajunge la formularea următoarelor -concluzii: „1 . Cu cît o explicație este mai generală, cu atît este mai bună. 2. O explicație internă este preferabilă unei explicații externe (interferență). 3. Dacă o alterare implică o pierdere de distincții și de unități funcționale, e preferabil să fie explicată ca o reducere la periferie, decît să se recurgă la influența unui substrat posibil. 4. Substratul (interferența) nu trebuie pretextat ca explicație decît dacă inovația implică o creștere a numărului de opoziții sau o reinterpretare a relațiilor dintre acestea. 5. Substratul nu trebuie invocat decît în cazurile în care situația sociologică a unei populații este de așa natură încît pare probabilă adoptarea unor fapte de interferență de către păturile conducătoare din punct de vedere social.” în „tulburările” suferite de consonantismul spaniol autorul vede efectele unor vechi tendințe populare, nelegate de nici un substrat, ci explicabile prin unele principii generale de evoluție romanică. Tendințele generale au rămas aceleași timp de două mii de ani, efectele lor făcîndu-se simțite în perioade „critice” ale istoriei poporului spaniol, atunci cînd „slăbirea stabilității sociale a permis acestor tendințe să se impună”, cînd a existat o ruptură cu tradiția conservatoare. Concluzia generală a raportului este că „pentru a înțelege și pentru a explica în profunzime -schimbările lingvistice, e necesar să privim limba în funcție de structura și de dezvoltarea socio- logică și socio-lingvistică a populației care o vorbește”. în raportul său, prof. Serafim da Silva Neto s-a ocupat de problema contactului dintre colonizatorii portughezi și indigenii din Brazilia. La discuțiile asupra problemei substratului au luat parte prof. R. A. Budagov (U.R.S.S.), acad. Al. Rosetti, acad. Gh. Oprescu, Roger Caillois (Franța), Alvaro Galmes de Fuentes ‘(Spania), acad. lorgu Iordan, acad. Al. Graur, prof. D. Macrea, G. Ivănescu și Florica Di- mitrescu-Niculescu. în afara lucrărilor propriu-zise ale colocviului, oaspeții lingviști de peste hotare au avut o serie de întîlniri cu cercetătorii romîni, organizate fie la Institutul de lingvistică din București al Academiei R.P.R., fie la Facultatea de filologie a Universității „C. I. Parhon”. CRONICĂ 75 Astfel, la 15 septembrie, prof. Manuel Alvar a vorbit, la Secția de fonetică și dialectologie a Institutului de lingvistică, despre Atlasul lingvistic și etnografic al Andalusiei, al cărui director •este. La aceeași secție, în ziua de 16 septembrie, prof. Bertil Malmberg și Rene Gsell au făcut cîte o expunere consacrată problemelor de metodă în fonetica experimentală modernă. La 17 septembrie prof. Roman Jakobson a ținut la Institutul de lingvistică o conferință publică intitulată Știința limbii și arta poetică, iar la 29 septembrie a vorbit la Secția de fonetică și dialectologie a aceluiași institut despre problemele actuale ale lingvisticii. Clasiciștii brazilieni Ernesto Faria și Serafim da Silva Neto au avut la 19 septembrie o întîlnire cu colectivul Catedrei de limbi clasice de la Facultatea de filologie, în cadrul căreia s-au discutat mai ales probleme ale învățămîntului clasic. La 23 septembrie au avut loc la Institutul de lingvistică două conferințe : comunicarea prof. Gerhardt Rohlfs consacrată unor probleme de istorie a vocabularului romanic (însoțită de 21 de hărți ale repartiției unor termeni, printre care cei pentru substantivele soare, stea, ac, croitor, grădină și altele, pentru verbele afla, mînca, ruga și pentru adjectivele alb și rece) și o scurtă expunere a prof. Serafim da Silva Neto asupra limbii portugheze din Brazilia. în ziua de 28 septembrie, prof. R. A. Budagov a conferențiat la Facultatea de filologie despre Sensul cuvîntului și sistemul limbii. în sfîrșit, la 5 octombrie, seria acestor manifestări marginale legate de participarea la colocviu a fost încheiată de comunicarea ținută la Institutul de lingvistică de prof. Tamăs Lajos, cu tema Etimologii din domeniul raporturilor romîno-maghiare. ★ Atît lucrările colocviului, cît și manifestările laterale amintite au fost bogate în conținut și au constituit pentru lingviștii romîni un bun prilej de informare și de schimb de experiență cu lingviștii de peste hotare. în același timp, cercetătorii romîni au avut mîndria de a constata, prin oaspeții străini, aprecierea de care se bucură pe plan internațional realizările lingvisticii, romînești. MIOARA AVRAM RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE Dicționarul limbii romîne moderne Ed. Academiei E.P.E., 1958, 961 p. Apariția, la puțin timp după Gramatica Academiei R.P.R., a Dicționarului limbii ro- mîne literare contemporane și a Dicționarului limbii romîne moderne constituie un indiciu al progresului considerabil realizat de lingvistica noastră sub regimul democrat- popular. Era natural ca planul de lucrări lexico- grafice al Academiei R.P.R. să prevadă ca prim obiectiv elaborarea unor dicționare expli- cative și normative, mai indicate pentru mo- mentul cultural actual. De aceea, după exemplul lexicografici sovietice, cele două dicționare editate de Aca- demia R.P.R. se bazează pe principiul circu- lației accepției cuvintelor, înregistrîndu-se în primul rînd sensul cel mai frecvent. Tot ca o particularitate a dicționarelor Academiei R.P.R. trebuie relevată, alături de orientarea ideologică marxistă, și bogăția fără precedent a materialului lexical. I. 1. Abordăm întîi problema raportului dintre Dicționarul limbii romîne moderne (DM) și Dicționarul limbii romîne literare contem- porane (DL), care este mai complexă decît rezultă din prefața Dicționarului limbii romîne moderne, unde se afirmă că acesta ar fi „în esență o ediție prescurtată” a celui precedent și că „restrîngerea într-un singur volum a materialului lexical cuprins în cele patru volume ale Dicționarului limbii romîne literare contemporane nu s-a făcut printr-o operație mecanică, de eliminare de material lexical, ci printr-o prelucrare minuțioasă a fiecărui articol al dicționarului mare, din care.. . lipsesc doar citatele ilustrative” și care a fost îmbogățit cu aproape o mie de cuvinte. Revizuirea articolelor din DL a repre- zentat, în general, o îmbunătățire a acestora, prin realizarea unei clarități, precizii și concizii superioare, ca, de exemplu, în cazul cuvin- telor și expresiilor: apolitism, avangardism, batardou, cacofonie, codism, cosmopolitism, curatelă, defecțiune, elegie, existențialism, obiec- tivism etc. Reproducem, spre edificare, cîteva articole din DL, în paralelă cu variantele respective din DM : „Cacofonie, cacofonii, s. f. Asociație de sunete neplăcute auzului” (DL) și „Aso- ciație neplăcută de sunete” (DM). Se suprimă pleonasmul sunete neplăcute auzului. „Temă, teme, s. f. ... 3. Parte a unui cuvînt constituită din rădăcină, la care se adaugă desinențele sau sufixele” (DL) și „3. Parte a unui cuvînt pînă la desinență, consti- tuită din rădăcină urmată de o vocală tema- tică și de unul sau de mai multe sufixe (grama- ticale sau lexicale) (DM). Se corectează defi- niția. „Țăcălie, țăcălii, s. f. Bărbuță mică și ascuțită” (DL) și „Barbă mică și ascuțită” (DM). Se suprimă pleonasmul bărbuță mică. 78 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE Expresia a rupe inima tîrgului (s. v. inimă) din DM este glosată diametral opus față de DL. 2. Uneori, însă, articolele din DM sînt infe- rioare sau la fel de eronate în raport cu cele corespunzătoare din DL, ca, de exemplu: arie, înălțător, post, prejudecată, pronostic, proroga, serată, vizibil etc. Cităm, paralel, cîteva exemple ilustrative °. „Arie, arii, s. f., 1. (Geom.) Suprafață cuprinsă într-un contur închis” (DL) și „1. (Geom.) Mărime atașată unei suprafețe finite, a cărei valoare arată de cîte ori încape în această suprafață un pătrat cu latura egală cu unitatea de lungime” (DM). Deși pleonastică (contur închis), definiția ariei din DL este clară, pe cînd cea din DM păcătuiește prin prolixitate și obscuritate. „Prejudecată, prejudecăți, s. f. Părere gre- șită pe care cineva și-o face dinainte asupra unui lucru sau pe care o adoptă cu ușurință, fără o cunoaștere temeinică a obiectului, a pro- blemei” (DL) și „părere, idee, preconcepută asupra unui lucru sau a unei probleme, adop- tată uneori fără cunoașterea directă a obiec- tului sau a problemei respective” (DM). Pe cînd definiția prejudecății din DL este pleonastică (o părere adoptată cu ușurință implică lipsa unei cunoașteri temeinice a obiectului sau a problemei respective), cea din DM este contradictorie (o idee preconcepută se formează întotdeauna fără cunoașterea directă a obiectului sau a problemei respective). „Pronostic, pronosticuri, s. n. Prezicere pe care o face cineva asupra rezultatului unei acțiuni (în special la competițiile sportive)” (DL) și „Prezicere referitoare la desfășurarea și la sfîrșitul unor evenimente, al unor acțiuni, al unor dispute sportive” (DM). Construcția din DM se caracterizează prin prolixitate și tautologie (evenimentele și dis- putele sportive sînt tot acțiuni). „Vizibil, -ă, adj. Care poate fi perceput cu ajutorul văzului, care poate fi văzut” (DL) și „Care poate fi văzut cu ajutorul văzului” (DM). Definiția din DM este pleonastică (văzul cu ajutorul văzului). 3. Cu toate că în prefața DM se preci- zează că restrîngerea într-un singur volum a materialului lexical cuprins în cele patru volume ale DL nu s-a obținut prin eliminare de material lexical, ci numai prin reducerea citatelor ilustrative, totuși în DM se renunță, la numeroși termeni sau sensuri din DL. Astfel, numai la litera S se omit treizeci și trei de articole, dintre care cităm : scăpat? scliviseală, semisumă, sforișoară, stenografa stipendiat, stilpușor, subîncringătură, sublin- gual, surduț, sur filare, sus-menționat. La articolul cap se exclud expresiile a-t da cuiva la cap, a face cuiva de cap, a pune capul cuiva, a o scoate la cap și a ieși la un cap ; apoi se suprimă a umbla cu pantahuza etc* Cuvintele și expresiile menționate mai sus se bucură de circulație activă și generală, în orice caz, astfel de termeni sînt mai carac- teristici pentru limba romînă modernă decît arhaisme sau barbarisme ca: amenitate, echin- giu, maculă, muhafiz, paraxenie, siteav, stepenă? snamenie, șogor, șohan, tamjă, tăfilcă, trilemă? zgîrfaci etc. care figurează în DM. Uneori suprimarea cuvintelor s-a făcut mecanic. De exemplu, se menține protază? dar se elimină articolul corelativ apodoză, deși cuvîntul apodoză se folosește chiar în definiția; articolului protază, sau dispare articolul vilaiet,.. dar cuvîntul respectiv apare în definiția lui valiu, cu care se află în strînsă legătură. Adesea în DM se mențin titlurile din DL, dar se exclud unele sensuri, în special cele- figurate, ca de exemplu, la cuvintele a ancora? a drapa, a gravita, a naufragia, naufragiat... paravan, a rima, a vira, zestre, zgură etc. Reducerea volumului DM față de DL se mai realizează și prin contopirea unor articole. Astfel, se grupează sub același titlu omonime de tipul savant (adjectiv) și savant (substantiv)- sau sfinx (fluture) și sfinx (monstru), precum: și substantive mobile ca stareț—stareță. 4. O caracteristică a DM față de DL o constituie sporirea numărului de cuvinte cu: aproape o mie. Enumerăm cîteva din cele 86- de cuvinte adăugate la litera S : sacoviște., sacoviță, seleam-ceauș, serat, sofra, stic, strup^ stupinaș, supușime, surchideală. RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 79* Comparîndu-le pe acestea cu cele înre- gistrate de DL, dar neadoptate de DM (scăpat, scliviseală, semisumă, sforișoară, stenograf etc), conchidem că trierea lexicului la alcătuirea DM s-a făcut arbitrar. La unii termeni din DM, atestați și în DL, apar accepții noi, ca la satelit, a turna, turnător, țăcăneală, a se țăcăni, țăcănit, țăn- dăros etc. 5. DM revine asupra formei unor cuvinte- titlu din DL, preferind alte variante, mai uzu- ale sau considerate ca atare : galimatie (galima- tias în DL), orangutan (urangutan în DL), sentinelă (santinelă în DL), urelră (urelru în DL), profesor (profesor în DL), sătiră (satiră în DL) etc. Credem că se putea merge și mai ferm pe calea ortografiei fonetice, optîndu-se pentru forme ca : dezinență (desinență în DM), dizer- tație (disertație în DM), premiză (premisă în DM), tăieței (tăiței în DM) etc. în alte cazuri se rectifică termenii-titlu corupți, ca steregie (steresie în DL), țapap (țârap în DL), operație cu atît mai necesară cu cît volumele al III-lea și al IV-lea ale DL, ca și DM, de altfel, n-au erată. (Chiar „îndrep- tările” de la volumele I și al II-lea ale DL nu cuprind decît o parte din greșelile operelor respective). Unele inconsecvențe referitoare la forma unor cuvinte trec din DL în DM fără a fi în- dreptate, ca, de exemplu, la a zbirii, pănușă, funcție etc. Deși se recomandă forma a zbirii, în corpul dicționarelor se utilizează varianta a zburli (s, v. infoia, sperlit); de asemenea, se adoptă pluralul pănuși (s. v. pănușă), dar se folosește pănușele (s. v. știulete); se preferă funcțiune (s. v. fonem, predicativ), cu toate că se recomandă forma funcție. 6. Sursa unora din greșelile ortografice din DM trebuie de asemenea căutată în DL : înveliș de protecție a unei camere cu aer (s. v. anvelopă) în loc de înveliș de protecție al unei camere cu aer; organ de conducere al unei mari unități militare (s. v. comandament); Carte care cuprinde explicații și interpretări de natură superstițioasă a unor mișcări con- vulsive și involuntare, pe care le fac uneori pleoapele, buzele. . . (s. v. trepetnic) în loc de- Carte care cuprinde explicații și interpretări' de natură superstițioasă a Ic unor mișcări con- vulsive. .. ; bărbat considerat în raport cu copiii.. . verilor și verișoarelor sale (sau ale soției sale) (s. v. unchi) în loc de ai soției sale mamifer... cu picioarele dinapoi mai lungi decît cele dinainte (s. v. iepure) în loc de picioarele de dinapoi... cele de dinainte ; partea dinainte a corpului omenesc (s. v. sin); cele zece săptămîni dinainte de paști (s. v. triod)> în loc de săptămîni de dinainte de paști. (Referitor la construirea atributului adverbiali cu prepoziția de, v. Gramatica Academiei? R.P.R., voi. II, p. 106); Nu zi hop pînă nu treci șanțul (s. v. trece) în loc de nu zice. . . Uneori apar în DM greșeli cărora le corespund forme și construcții corecte sau> preferabile în DL : Primul și cel mai mare compartiment a stomacului rumegătoarelor (s. v. rumen) — compartiment al stomacului în DL Vas de lemn plin cu apă în care se învîrtește tocila pentru a o umezi (s. v. troacă) — pentru a se umezi în DL. Din punct de vedere al trupului (s. v. trupește) — Din punctul de vedere al' trupului în DL; Picioarele dinapoi (s. v. tușina, tușinat) — picioarele de dinapoi în DL,, în așa fel incit să nu își strice forma (s. v. umeraș) — în așa fel îneît să nu-și strict' forma în DL ; corect: așa (sau astfel) îneît să; nu-și strice forma. 7. Spre deosebire de dicționarul mare, DM este prevăzut cu trei mii de ilustrații și o seriei de planșe, care îi sporesc accesibilitatea și,, deci, îi intensifică eficiența. Sub acest raport. DM este depășit totuși de CADE, al cărui? număr de gravuri este dublu. O altă particularitate a DM față de DL constă în indicarea etimologiei cuvintelor. Cm toată liotărîrea Academiei de a se elabora deocamdată dicționare explicative, normative,, ancorate în realitatea lingvistică actuală,, totuși, la cererea stăruitoare a publicului,, autorii DM au adoptat hotărîrea de a nota, și etimologiile. Dicționarele istorice ale limbii jomîne: — DA, DU, CADE, ca să menționăm pe cele: mai uzuale —sînt, în mod logic, și etimologice». 80 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE II. 1. a. DM conține o serie de deficiențe de conținut și de formă. Abordăm prima categorie dintre ele, divizîndu-le, în limita posibilităților, pe sfere semantice și tratîndu-le în ordine alfabetică. începem cu termenii gramaticali. Pentru ușurarea discuției vom cita majoritatea articolelor respective. „Ablativ, ablative, s. n. Ablativ absolut = = construcție cu rol de propoziție circumstan- țială în care subiectul și numele predicativ se pun la ablativ”. Definiția aceasta este unilaterală, cores- punzînd numai predicatului nominal. Cînd predicatul este verbal — și acesta este cazul cel mai frecvent — el se trece la participiu și se acordă cu fostul subiect al propoziție^ secundare, care e în vocativ, în gen, număr și caz. Exemple : Maximas virtutes iacere necesse est voluptate dominante Refecto ponte, Labienus exercitam traducit. „Articol, articole, s. n. 4. Particulă sau cuvînt care se alătură unui substantiv sau unui echivalent al lui, pentru a individualiza obiectul denumit de acesta”. Definiția este valabilă numai pentru arti- colele hotărîte, nu și pentru cel nehotărît, care ,,dă un sens nedeterminat substantivului pe care îl însoțește” (DM, s. v. nehotărit). „Articulat, -ă, emis, rostit prin mișcarea organelor vorbirii”. Dinții superiori, palatul dur și cavitatea nazală sînt imobili în procesul vorbirii. „Asindet, s. n. Figură de stil constînd în suprimarea conjuncțiilor copulative”. Inexact. Prin asindet se înțelege omiterea oricărui fel de conjuncție, fie coordonatoare, fie subordo. natoare, adică parataxă sau juxtapunere» Exemplu : Vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă. în această frază, asindetul rezidă în elimi- narea conjuncției coordonatoare disjunctive sau. în fraza : Ai carte, ai parte, asindetul exprimă un raport de subordonare. „Ca1 adv. I (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații).. . O cîmpie... lungă ca pustiul.” Ca este denumit adverb, iar decît, care îndeplinește o funcție sintactică analogă (vezi DM, s. v. decît), prepoziție. Nici Gra- matica limbii romîne a Academiei R.P.R. n-are o atitudine consecventă în privința cate- goriei gramaticale a lui ca, considerîndu-1 cînd prepoziție (voi. I, p. 183), cînd adverb (ibidem, p. 337). „Coordonare, coordonări, s. f. 2. Raport între două sau mai multe propoziții legate între ele, fără ca una să depindă din punct de vedere sintactic de cealaltă sau de cele- lalte.” Definiția este lacunară. Raportul de coor- donare se stabilește nu numai între propoziții, ci și între părțile de propoziții, precum și între o parte de propoziție și o propoziție. Exemple : Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă (Eminescu). I-am împrumutat o carte intere- santă și care-i folosește și la examenul de matu- ritate. „Cum2 conj. ... 1. (Introduce o comple- tivă directă sau indirectă). Privind în urma lor cum se duceau ... 2. (Introduce o propo- ziție modală); M-au văzut cuscrii cum dor- meam.” Propozițiile secundare cum se duceau și cum dormeam îndeplinesc funcțiuni similare în frază, și anume, de propoziții completive directe. „Diateză, diateze, s. f. Fiecare dintre formele verbale care indică raportul dintre acțiune și cel care o săvîrșește.” Raportul dintre acțiune și agentul ei este invariabil la toate diatezele. în propozițiile Muncitorul conduce mașina, Mașina este con- dusă de muncitor, Muncitorul se conduce după principii juste, autorul acțiunii este tot mun- citorul, deși verbul se află, respectiv, la dia- tezele activă, pasivă și reflexivă. Diateza se definește pe baza raportului dintre subiectul gramatical și obiectul direct. „Elida, elidez, vb. I. tranz. A înlătura, în scris sau în vorbire, vocala finală a unui cuvînt înaintea vocalei inițiale a cuvîntului următor.” „Eliziune, eliziuni, s. f. Suprimare a voca- lei finale a unui cuvînt înaintea vocalei inițiale a cuvîntului următor.” în limba romînă hiatul se poate evita și prin elidarea vocalei inițiale, nu numai prin RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 31 a celei finale. Exemple : — Da-mpărate! — Am venit să mi te-nchini (Eminescu). „Eventiv, eventive, adj. (în expr.) Verb reflexiv eventiv (și substantivat) = verb re- flexiv care arată că în starea subiectului se produce o schimbare, că subiectul se trans- pune în altă stare decît aceea în care se găsea.” Și verbul activ poate fi eventiv, nu numai cel reflexiv: a încărunți (= a deveni cărunt). „Fonem, foneme, s. n. Cea mai mică unitate fonică a limbii, avînd funcțiunea de a diferenția învelișul sonor al cuvintelor și al morfemelor.” în această definiție fonemul se confundă cu sunetul. ,,Fonemul este prin urmare un tip fonetic în care sînt reunite mai multe varietăți fonetice, apropiate din punct de vedere fiziologic și acustic. Din punct de vedere fiziologic și acustic aceste varietăți ale aceluiași fonem constituie sunete deosebite. Un ... n velar e alt sunet decît ... n dental. Dar aceste două varietăți ale consoanei n nu au puterea, una luînd locul celeilalte, de a diferenția cuvintele, prin urmare nu constituie foneme.” (Gramatica limbii romîne a Acade- miei R.P.R., voi. I, p. 80). „Gramatică, gramatici, s. f. Ansamblul de reguli cu privire la modificarea cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții.” Ar rezulta din această definiție că gra- matica nu studiază și părțile de vorbire neflexibile (adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția), ceea ce nu corespunde adevă- rului. „Juxtapunere, juxtapuneri, s. f. ... A ă - turare, fără ajutorul unei conjuncții, a două propoziții care se află, în ceea ce privește sensul, într-un raport de coordonare sau de subordonare.” Definiția aceasta conține atît erori de stil, cît și de limbă: sintagma fără ajutorul unei conjuncții este pleonastică, iar termenul sens este impropriu (coordonarea și subordo- narea sînt categorii de raport sintactic, nu de sens). „Personal, -ă, ... Pronume personal = = pronume care are forme deosebite pentru indicarea celor trei persoane.” Și formele pronumelui posesiv variază după persoană: al meu, al tău, al său. „Predicativ ... Propoziție predicativă = « propoziție care îndeplinește funcțiunea de nume predicativ într-o propozițiune regentă.” Definiția citată este corectă cu condiția suprimării cuvîntului regentă. Potrivit acestei reguli, construcția Bine, băiete, bine, fă-te și (a ce-i putea (Gramatica Academiei, voi. II, p. 178) ar consta din două propoziții: regenta, Bine, băiete, bine, fă-te și tu și propoziția predicativă ce-i putea. Această interpretare e falsă. Prima sintagmă nu e propoziție, pentru că-i lipsește verbul predicativ. Verbul a se face este copulativ, deci el nu poate con- stitui predicatul decît cu ajutorul propozi- ției — nume predicativ ce-i putea. Construcția Bine, băiete, bine, fă-te și tu ce-i putea for- mează o singură propoziție, e drept de un tip special, dar nu două. Prin suprimarea numelui predicativ (chiar cînd acesta constă dintr-o propoziție) dintr-o propoziție, aceasta își pierde caracterul de propoziție. „Sinereză, sinereze, s. f. (Lingv.). Fuziune, într-un diftong, a două vocale (prima dintre ele devenind semivocală).” Sinereză nu este condiționată de carac- terul de semivocală al celei dintîi dintre voca- lele în hiat. în cuvinte pentru care se reco- mandă pronunțarea cu sinereză, ca- aus-tru (DL, s. v.), loi-tră (DL, s. v.) (pe care noi le-am auzit rostite numai cu hiat: a-ăs-tru, lo-i-tră), semivocală ocupă locul al doilea, nu primul. „Subiect, subiecte, s. n. 2. Partea princi- pală a propoziției care arată cine săvîrșește acțiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.” în cazul predicatului verbal, subiectul arată nu numai cine săvîrșește acțiunea, ci și cine o suferă, ca, de exemplu, în propozițiile Candidatul este examinat cu atenție și Calul de dar nu se caută de dinți, ale căror predicate se află, respectiv, la diatezele pasivă și reflexivă cu sens pasiv. Structurii gramaticale a unei limbi îi aparține și studiul părților de vorbire și a 6. - c. 4708. 82 REC&fclZII și bibliografie formării cuvintelor, nu numai „organizarea cuvintelor în propoziții și fraze” (s. v. struc- tură). „Subordonat, -ă... Propoziție subordo- nată (și substantivat, f.) = propoziție secun- dară dependentă de o propoziție principală.” Propoziția subordonată poate să depindă și de o propoziție regentă secundară : Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te iau (Creangă). Propoziția secundară să te iau este subordonată față de propoziția, de ase- menea secundară, că am să vin atunci tot eu. „Și 2 conj. 5 (Leagă două propoziții de același fel, indicînd o completare, un adaos, o precizare nouă). încalecă și pornește cu bucurie (Creangă).” Conjuncția și coordonează și părți de propoziție, precum și o parte de propoziție cu o propoziție : Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi (Eminescu); Craiul îi dă mezinului calul său și ce-i mai trebuie pentru drum. b. Despre termenii de teorie a literaturii din DM a scris cu competență Al. Dima (Ter- meni de teoria literaturii în Dicționarul limbii romîne moderne, Gazeta Literară, VI, nr. 12, din 19.III.1959). Adăugăm și noi cîteva observații: Unele specii literare sînt vag și confuz definite. Astfel, balada nu se diferențiază de poem și se identifică cu legenda, care, la rîndul ei, este lacunar prezentată (s. v. legendă). Motivele realiste ale legendei nu aparțin numai istoriei, cum arată definiția, ci și naturii. Pe de altă parte, trebuie subliniat carac- terul explicativ al elementelor fantastice din legendă, trăsătură prin care aceasta se deose- bește de celelalte specii epice. „Doină, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment, de dor, de jale, de dragoste etc.” E surprinzător că în această definiție lirica noastră populară se reduce la nota elegiacă. Reconsiderarea critică a folclorului nostru a relevat spiritul de ură, de revoltă, de răzbunare și de optimism, caracteristic multor doine de dor și de sărăcie, de păstorie, de- cătănie, de dragoste și de haiducie. Noțiunile de poem și de epopee suferă de aceeași lipsă de contur : „Poem eroicomic — = poem care tratează un subiect comic în forma unei epopei” (s. v. eroicomic), iar, la> rîndul ei, epopeea este un „poem epic de mari dimensiuni”. Fabula poate fi redactată și în proză,, formăjmbrăcată și de opera lui Esop, părintele acestei specii literare (s. v. fabulă). Epitetul nu determină numai un sub- stantiv, ci și un verb : Și cerșea copilărește (Eminescu). Conceptul figură de stil se confundă cu tropul, atribuindu-li-se amîndurora sens figurat (s. v. figură și trop). în realitate, noțiunea a doua este subordonată față de prima. Comparația, de exemplu, este calificată figură de stil (s. v. comparație), deși are sens^ propriu : „în lungul acestor nopți s-arăta pe zare un crai nou subțire, roșu, ca o seceră plină de sînge” (Camilar). Epitetele subțire și roșu, din propoziția de mai sus, de asemenea figuri de stil, sînt folosite cu sens propriu. Există, însă, și epitete cu sens figurat: „Din izvoare și din gîrle / Apa sună somnoroasă... Ea în valuri sperioase / Se azvîrle” (Eminescu). „Glosă, glose, s. f. ... 2. Formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începînd de la cea de a doua, comentează cîte un vers din prima strofă (versul comentat repetîndu-se la sfîrșitul strofei respective;”. Definiția glosei trebuie completată astfel: ultima strofă conține aceleași versuri ca< prima, însă inversate. Armonia imitativă se obține nu numai prin „alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură” (s. v. imitativ),. ci chiar printr-un singur cuvînt onomatopeic: Și bat pămîntul tropotind (Coșbuc). Termenul intrigă figurează cu accepția, consacrată de subiect al unor opere literare, adică de „totalitatea incidentelor” unei opere- literare (s. v. intrigă și deznodămînt). Pentru* RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 83 noua teorie literară, intriga este partea subiec- tului care determină cursul acțiunii. Literatura populară nu cuprinde numai „creația artistică literară apărută în sînul poporului”, ci și producțiile literare scrise însușite de mase și asimilate cu cele elaborate de ele însele (s. v. literatură). Metonimia se confundă cu sinecdoca, afirmîndu-se că în cazul ambilor tropi modi- ficarea sensului s-ar datora și raportului de întreg față de parte, ceea ce nu este valabil decît pentru sinecdocă (s. v. metonimie și sinecdocă). „Pleonasm, pleonasme, s. n. Greșeală de exprimare constînd în folosirea unor cuvinte care repetă în mod inutil aceeași idee.” Pentru DM, conținutul noțiunilor pleo- nasm și tautologie coincide (s. v. tautologie), deși în realitate ele sînt distincte : în cazul tautologiei, cuvintele au aceeași semnificație (deci se poate suprima oricare dintre ele) *. a fixa și a împiedica să se rostogolească (s. v. tămîș), pe cînd la pleonasm sensul unuia din termeni este inclus într-al celuilalt, deci nu sînt substituibile : a-și lua singur viața (s. v. sinucide). „Prosopopee, s.f. Figură de retorică prin care un orator atribuie unui obiect neînsu- flețit sau unei persoane absente ori moarte vorbirea și comportarea unor persoane vii”. Contradicția acestei definiții este evi- dentă : dacă persoanele asbente nu-s moarte, fiindcă cele moarte au fost specificate ca atare, nu mai este cazul să li se atribuie „comportarea unor persoane vii”. Realismul socialist este caracterizat ca o „formă nouă și evoluată a dezvoltării realis- mului ... sintetizînd totalitatea trăsăturilor care definesc creația artistică în epoca de luptă pentru construirea comunismului” (s.v. rea- lism). Observăm, mai întîi, că stilul este pleo- nastic (dezvoltării trebuie suprimat), iar în al doilea rînd, greșeli de conținut. Realismul socialist este o metodă literară născută încă în epoca de luptă a clasei muncitoare îm- potriva orînduirii capitaliste, nu în perioada construirii comunismului. Definiția rimei nu e corectă dacă nu se precizează că ea constă din identitatea sune- telor finale ale versurilor începînd cu ultima vocală accentuată. „Rondel, rondeluri, s.n. Gen de poezie cu formă fixă, compusă din două rime, pri- mele două versuri repetîndu-se după al optulea și ultimul vers”. Definiția citată, care reproduce pe cea din CADE este eronată și absurdă : primele două versuri devin al șaptelea și al optulea, nu se repetă după acesta, iar ultimul vers al poeziei este identic cu primul. Absurditatea definiției rezidă în faptul că după ultimul vers al poeziei ar mai exista încă două. Prin prezentarea semănător ismului ca „un curent literar care a promovat o artă literară cu caracter popular, însă și cu tendințe națio- naliste, care duceau la considerarea țărănimii ca un tot omogen fără diferențieri de clasă”, se omit sau se denaturează o serie din carac- teristicile acestui curent literar (s.v. semă- nători sm). Caracterul popular al literaturii constituie o notă progresistă a acesteia, implicînd si- tuarea scriitorului pe poziția poporului în alegerea și în aprecierea temelor, precum și tratarea acestora într-o formă accesibilă ma- selor. Semănătorismul este „popular” prin cultul trecutului eroic, prin anticosmopolitism și prin forma literaturii, însă este reacționar, adică antipopular, prin proslăvirea vieții patriarhale și a tradițiilor înapoiate, prin idilizarea vieții țărănești, prin preconizarea armoniei sociale între țărani și exploatatorii lor, prin exal- tarea boierimii, prin diversiunea șovină, prin ostilitatea față de oraș. Rima terținelor unui sonet nu este liberăm ci alternantă (s. v. sonet). Faptele nu se descriu, ci se povestesc (s. v. tablou... 3). c. Noțiunile de economie politică, de un acut interes acum, ar trebui redactate cu mai 84 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE multă acurateța, ceea ce nu se realizează întotdeauna. Contradicția și prolixitatea definiției aric- iului agricol sînt flagrante. Dacă ar telul este o „principală formă socialistă de producție în comun, avînd la bază colectivizarea princi- palelor mijloace de producție’’, el nu-și mai poate propune „ca scop înlocuirea proprietății private mici și mijlocii prin proprietatea so- cialistă colectivă”. Lichidarea proprietății pri- vate mici și mijlocii constituie o premisă a artelului, nu un scop. „Burghezie, burghezii, s. f. Marea bur- ghezie = vîrfurile societății burgheze (indus- triași, bancheri). Mica burghezie = pătura socială formată din micii producători de măr- furi, micii proprietari ai mijloacelor de pro- ducție (negustori, meseriași, țărani cu proprie- tate mică și mijlocie), care nu exploatează forța de muncă străină...”. între vîrfurile societății burgheze trebuie incluși și moșierii proprietari de mari gos- podării agricole capitaliste, care lucrează cu muncă salariată și mașini agricole. Considerarea negustorimii ca o categorie de mici producători de mărfuri constituie o gravă eroare. Funcția lor economică rezidă în schimbul de mărfuri, nu în producerea lor. d. Examinăm, în continuare, cîțiva ter- meni eterogeni. „Acoladă, acolade, s. f. Semn grafic în forma a două fragmente de arc împreu- nate. ..”. Incontestabil că două fragmente de arc, oricum ar fi „împreunate”, nu formează o acoladă. E adevărat că definiția acestei noțiuni e greu de formulat, însă chiar dicționarele nei- lustrate, ca TDRG sau DU, îi prezintă ima- ginea, ceea ce DM, dicționar ilustrat, nu face. „Anorganic -ă... care nu aparține clasei mari de compuși ai carbonului”. Inexact. Există și compuși anorganici ai carbonului, ca de exemplu, carbonații de fier, de mag- neziu etc. Trebuia: care nu aparține hidro- carburilor și derivaților acestora. „Dilemă, dileme, s. f. Raționament care pune două alternative contradictorii, dintre care trebuie să alegem una, deși amîndouă duc la același rezultat”. Viciul acestei definiții constă în folosirea improprie a cuvîntului alternativă, care la p. 22 (s. v. alternativă) este explicat corect ca : „posibilitatea de a alege intre două soluții", iar la p. 246 (s. v. dilemă), 870 (s. v. totuna) și 881 (s. v. trilemă) are sensul de soluție, situație, posibilitate. Dacă dilema ar fi un raționament „care pune două alternative”, ea ar consta din patru premise, nu din două, deoarece o alter- nativă presupune două judecăți. Endemici este o boală „care izbucnește periodic” (s. v. endemie) sau care bintuie constant in aceleași regiuni, adăugăm noi. Prin epizootie trebuie înțeleasă însăși boala infectioasă la un număr mare de vite dintr-o localitate sau regiune, nu procesul „extinderii [ei] prin contaminare”. „Iepure, iepuri, s. m. Mamifer... cu urechile lungi, cu două rînduri de dinți inci- sivi așezați spate în spate și cu picioarele dinapoi mai lungi decît cele dinainte”. Ne-am străduit zadarnic să ne reprezen- tăm dentiția iepurelui după definiția repro- dusă mai sus. Din ea rezultă că iepurele ar avea cîte două rînduri de dinți incisivi pe fie- care maxilar. N-am putut, însă, înțelege dis- poziția acestora „spate în spate”. în realitate iepurele are pe fiecare ma- xilar cîte doi dinți incisivi așezați în față, iar numai pe maxilarul superior, îndărătul din- ților incisivi, se află alți doi dinți, mai mici, care nu sînt folosiți la ros. Natural că fața acestora din urmă se află la spatele celor anteriori. „Influență2, influențe, s. f. Acțiune care se exercită asupra unui lucru sau a unei ființe, putînd să le modifice conținutul, con- cepțiile, sentimentele etc.”. Inadvertența acestei definiții este evi- dentă : rezultă că lucrurile ar avea concepții și sentimente. RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 85 „Mineral, minerale, s. n. Corp solid, cu o anumită compoziție chimică, care se găsește în natură în stare cristalină sau amorfă”. Opinia de mai sus a DM este contrazisă la p. 611, unde se afirmă că petrolul este o rocă lichidă (s. v. petrol), iar roca este iden- tificată cu mineralul (s. v. rocă). Mirosul nu este simțul „care permite perceperea senzațiilor olfactive”. Senzația este un proces psihic care reflectă nemijlocit însu- șirile separate ale obiectelor și fenomenelor. Teza că prin intermediul organelor de simț omul nu cunoaște realitatea, ci propriile lui senzații este de natură idealist-subiectivă (s. v. miros). „Prejudecată, prejudecăți, s. f. Părere, idee preconcepută asupra unui lucru sau a unei probleme, adoptată uneori fără cunoaș- terea directă a obiectului sau a problemei respective”. Dacă preconceput înseamnă „adoptat dinainte, fără o cercetare prealabilă” (s. v. preconceput), atunci ideea preconcepută exclude întotdeauna, nu numai uneori, „cunoașterea directă a obiectului sau a problemei res- pective”. Putineiul e un vas în care se bate laptele (nu smîntîna), ca să se aleagă untul (s. v. putinei). „Rachetă, rachete, s. n. . . .2. Vehicul zbu- rător sau proiectil propulsat prin reacție, folosit în regiunile rarefiate ale atmosferei sau în stratosferă”. După această definiție, stratosfera s-ar situa în afara atmosferei. în alt loc, stratosfera este prezentată, pe bună dreptate, ca o parte integrantă a atmosferei (s. v. stratosferă). „Simplist, -ă. . . adj. (Despre concepții, raționamente, metode etc.). Care consideră lucrurile superficial, unilateral, neglijînd uneori chiar aspectele esențiale”. Considerarea superficială a lucrurilor im- plică ignorarea constantă tocmai a aspectelor esențiale. După concepția cunoscută nouă, zară derivă din laptele prins după ce a fost bătut, nu din smîntînă. Prin zăcămînt nu se înțelege „locul... în care se găsește un mineral” și nici procesul de acumulare al acestuia, ci însăși masa mi- neralului în poziția naturală în care se află în pămînt. 2. O serie de termeni vechi sau de neo- logisme cu o circulație mai mult sau mai puțin intensă nu figurează în DM : Avatar („Cînd urmărești destinul intelec- tualului democrat Dinu Bordea și avatarurile lui morale”... Tribuna, III, nr. 28, din 11 iulie 1959, p. 3), bălbătaie (pe care îl folosește* la p. 935 s. v. vălvăt'aie), caracter național (al artei), caracter popular (al artei), coexistență: pașnică, complex (cu sens psihanalitic)^ dativul etic, a deconspira, deflație (corela- tivul inflație există), demiurgic („Colegii mei întru reportaj au străbătut țara de la un capăt la altul, izbutind să surprindă... ceva din febra constructivă, din entuziasmul demiurgic ce caracterizează activitatea coti- diană a milioanelor de oameni angrenați în construcția socialismului. Tribuna, III, nr. 18, din 30.V.1959, p. 1), denucleariza (zonă de- nuclearizată), a dezangaja, dezangajare (zonă de dezangajare a forțelor armate), a dezin- forma, dezinformare („... cetățeanului de rînd îi apare chipul adevărat al poporului sovietic, al Rusiei, surprinzător în raport cu imaginea multiplu tendențioasă pe care ani și ani de-a rîndul au întreținut-o oficinele de propagandă, dezinformarea...” Contemporanul, nr. 38, din 25 sept. 1958, p. 8), erou liric, facto- logic, factologic („Tot așa secțiunea verticală... nu se reduce la un inventar factologic, ci ope- rează în virtutea aceluiași criteriu selectiv”. Tribuna, III, nr. 17, din 25.IV.1959, p. 2), gindirism, gindirist, hitlerist, a idiliza („Ei [Grigorescu și Vlahuță] nu idilizează țăranul după rețete burgheze”. Vlahuță, Opere alese, I, E.S.P.L.A., 1952, p. 18), a impulsiona, jus- tițiar („Un asemenea personaj nu poate fi pur și simplu admirat, ci.. . înțeles, iubit, imitat în ardenta lui combativă, în avîntul lui jus- tițiar”. Tribuna, III, nr. 28, din 11.VII.1959), kinestezic (senzație kincstezică), lipitură (nume de boală, folosit și de Eliade în Zburătorul; atestat în DU, TDRG, CADE), merceolog. 86 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE orientativ, plat, război rece, reprofila, rejansă (cingătoare la fustă), sectorist, securist, sin- orofazotron, spații verzi, spută, stenograf, stil indirect (deși se trimite la el s. v. stil), subor- donator (deși există corelativul coordonator), tehnoredactor, zvonist (e atestat în schimb svonar) etc. * 3. Unor termeni atestați le lipsesc parte din sensuri, în special cele figurate : Afecta vb. 1. Tranz. A atinge, a prejudicia („Dar zgomotul nu are efecte dăunătoare numai asupra sănătății omului; el afectează, firește, și munca acestuia’’ Contemporanul, nr. 12, din 27.III.1959). De altfel această accepție este folosită s. v. teoretic. Aleluia interj. A termina, a isprăvi („Dacă ceva trece prin mîini, aleluia ! zbiera notarul ca un ieșit din minți”. Bărăgan, 1957, p. 124). Aluneca vb. I. Intranz. A devia, a se corupe („în unele nuvele..., Delavrancea tratează cazuri patologice, izolate, fără sem- nificație socială, alunecînd pe panta natura- Usmului, Istoria literaturii romîne, clasa a X-a, p. 315). Ancora vb. I. Intranz. A se fixa („Pentru ca imaginea realității reflectate în literatură să-și capete toată strălucirea, scriitorul trebuie să fie desigur solid ancorat în realitate”. Scînteia, nr. 4532, din 26.V.1959). Aranja vb. Unipers. cu acuz. A conveni, a-i veni la socoteală a se potrivi („Sau de cînd «voiajor nu-1 mai aranjează?” Moromeții,'p. 8). Avizat,"-ă, adj. Prevenit, informat, pregătit („Comparîndu-se definiția alegoriei și sim- bolului, chiar cititorul mai avizat nu va putea sezisa diferența dintre ele”. Gazeta literară, VI, nr. 12, din 19.III.1959, p. 2). Bale s. f. pl. (Despre zeamă de varză, vin etc.). Aspectul vîscos și sub formă de firișoare al unor lichide. Vezi și DA. Băuni vb. IV. Intranz. (Despre arme, corpuri tari care se izbesc). A pocni, a produce un zgomot puternic. Căpăta vb. I. Tranz. A primi ceva de pomană. Celebra vb. I. Tranz. A proslăvi, a exalta ^„Oameni și dragoste se deschide cu un tulbu- rător ciclu de Marine, instantanee vioaie care celebrează bucuriile unei vieți libere și pașnice”. Tribuna, III, nr. 15, din 11.IV.1959, p. 2). Vezi și DA. Confluență, -e, s. f. Contact, întîlnire („Linia de contact, confluența celor două modalități literare se realizează mai ales în persoana principalului personaj al piesei, ță- ranul Toma Căbulea”. Tribuna, III, nr. 28, din 11.VII.1959). Consuma vb. I. Tranz. A isprăvi, a ter- mina. Vezi și DU, CADE. Criză, -e, s. f. Tensiune, zbucium sufle- tesc („Acțiunea exterioară a piesei se petrece în cele douăzeci și patru de ore ale tragediei clasice, surprinzînd eroii într-un moment de criză acută, de maximă intensitate a conflic- tului”. Sctnteia, nr. 4547, din 12.VI.1959). Vezi și DA. Culant, -ă, adj. Curgător (stil culant). Vezi și DA, CADE. Denunța vb. I. Tranz. A indica, a demon- stra. („O singură apucătură denunța oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat...” Caragiale, Opere, I, E.S.P.L.A., p. 351). Epuizat, -ă, adj. (Despre cărți, un bun material oarecare) terminat, isprăvit. Frecventa vb. I. Tranz. A cerceta adesea. Vezi CADE. Frecventare, s. f. Cercetare, contact. („Credeți că frecventarea folclorului trebuie să capete caracterul unei preocupări constante și sistematice...?” Romînia liberă, nr. 4549, din 30.V.1959). Funciar, -ă, adj. 1. Agrar, referitor la pămînt („Lucrări de îmbunătățiri funciare au fost intensificate în ultima vreme în ma- joritatea regiunilor”. Scînteia, nr. 4541, din 5.VI.1959). 2. Care caracterizează natura cuiva, de bază („... o demonstrație de încre- dere în noblețea funciară a omului.” Contem- poranul, nr. 21, din 29.V.1959). Galerie, -ii, s. f. Serie de portrete literare. („... Obiectul principal al istoriei literare nu constă în prezentarea unei galerii de portrete individuale, ci a evoluției procesului literar și politic...” Gazeta literară, VI, nr. 25,din 18.VI.1959, p. 3). RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE Gelos, -oasă, adj. Care ține mult la ceva *(„.. .gelos de reputația europeană, de liniștea și de ordinea statului său. .. ” Caragiale, Opere, III, E.S.P.L.A., 1952, p. 183). Vezi și DA, DU, CADE. Interfera vb. I. Intranz. A se întîlni, a se încrucișa.. (Contemporanul nr. 43, din 31.X.1958, p. 2). Interferențâ,-e, s. f. Întîlnire, combinare, încrucișare. („Făcînd această precizare, nu trebuie să exagerăm, respingînd din principiu interferențele posibile între cele două specii și -stabilind delimitări categorice și fixe.” Tribuna III, nr. 17, din[25.IV.1959, p. 1). Vezi și DA. Jalona vb. I. Tranz. A indica punctele esențiale ale unei probleme, punctaj. Vezi și DA. Mesaj, -e, s. n. Conținutul de idei al unei opere de artă, nota specifică a unui scriitor. („Opera lor este durabilă prin mesajul uman pețcare-1 transmite posterității...” Tribuna, III, nr. 24, din 13.VI.1959, p. 6). Peisaj, -e, s. n. Aspect al societății, lite- raturii etc. („Poetul cînta eroul... integrîn- du-1 în complexitatea peisajului social dintr-un anume moment istoric”. Contemporanul, nr. 27, din 10.VII.1959; „Impresionantul monu- ment literar ridicat de Eminescu... a consti- tuit în peisajul poeziei clasice romînești o culme...” Programul de radio, IX nr. 395, din 11.VI.1959, p. 1). Polivalent, -ă. Care are valori multiple („în sistemul nostru de educație și învăță- mînt, prin funcțiile ei polivalente, literatura îndeplinește un rol primordial.” Luceafărul, II, nr. 12 din 15.VI.1959). Privilegiu, -ii, s. n. Particularitate avan- tajoasă de ordin temperamental, educativ, profesional etc. („Sufletul lui de poet [al lui Bălcescu].. . l-a făcut să întrezărească pentru țara lui zile de înseninare, cu darul de a înțe- lege mult din puțin, cu acele presimțiri care sînt un privilegiu al sensibilității poetice.” O. Densusianu, Istoria literaturii romîne mo- derne, III, București, 1933. Radical, -ă, adj. (și subst.) în termeni tehnici, în stil neologic („Spre disperarea tra- diționaliștilor, vorbesc pe „radical” neuitînd și grasa limbă populară.” Gazeta literară, nr. 15^ din 9.IV.1959, p.l) Vezi și DU și CADE. Recuzită, -e, s^ n. Totalitate a obiectelor specifice unei sfere de activitate sau a ideilor unui sistem („losif Vidmar... încerca... să împrumute o patină cît de cît „marxistă” țesăturii sale de sofisme culese Gin recuzita perimată a teoriei literare idealiste.” Tribuna, III, nr. 13, din 28.III.1959). Suspina vb. Intranz. A dori fierbinte ceva (Cît am suspinat eu după boișorii ăștia !) Vezi și DU, CADE. Tributar, -ă. Dependent sub raport ideo- logic, influențat. („Atunci am simțit că nu mai sînt tributar nici unei școli literare.” Romînia liberă, nr. 4549, din 30.V.1959, p. 2). Valență, -e, s. f. Valoare, semnificație („Cînd spun „limpezire” pun în acest cuvînt toate valențele lui ideologice și afective”. Gazeta literară, nr. 10, din 5.III.1959, p. 6). 4. Deficiențele de formă ale Dicționarului limbii romîne moderne apasă relativ greu în cumpănă. Stilul unui dicționar reclamă prin excelență concizie și claritate, pe care D.L.R.M nu le întrunește totdeauna: „Care amintește de un eveniment petrecut, la aceeași dată; cu unul sau mai mulți ani în urmă” (s. v. aniversar). Din moment ce s-a petrecut la aceeași dată, nu mai poate fi diferențiat prin ani. De exemplu, două per- soane născute la aceeași dată nu pot avea decît aceeași vîrstă. Evenimentul aniversat nu se produce nici în aceeași zi, nici în aceeași lună și nici în același an cu momentul ani- versării, ci s-a întîmplat în ziua și luna cores- punzătoare calendaristic, cu unul sau mai mulți ani în urmă. Apendicita ar fi „inflamare a apendicului și boala pe care o cauzează” (s. v. apendicită). Inflamarea apendicelui este însăși boala, nu cauza acesteia. Conștiința este „facultatea de a gîndiși de a determina raporturile cu realitatea Încon- jurătoare, pe baza reflectării realității obiec- tive în gîndire”. Construcția aceasta sugerează ideea că realitatea obiectivă n-ar coincide cu realitatea înconjurătoare. Trebuia = pe baza 88 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE reflectării acesteia in gîndire și în acest caz dispărea, o dată cu echivocul și repetiția. Creierul este „organ al gîndirii și al con- științei la om” (s. v. creier), ca și cînd gîndirea n-ar face parte integrantă din conștiință. „Cult, -â, adj. Care are un nivel înalt de cultură și de cunoștințe”. Noțiunea cunoștințe este inclusă în cultură, deci e de prisos. Decepționismul ar fi o J„atitudine pesi- mistă ... manifestată în literatură prin expresia unei dezamăgiri permanente” (s. v. decep- ția nism). Tautologia poate fi evitată construin- du-se : Atitudine pesimistă .. . manifestată in literatură printr-o dezamăgire permanentă. în definiția verbului a desfide, pleonasmul se asociază cu obscuritatea. „A provoca pe cineva la o acțiune sau la dovedirea unui lucru, știind de mai înainte că nu va reuși.” Și „dovedirea unui lucru” constituie o ac- țiune, deci este o sintagmă superfluă. Citatul ilustrativ al definiției arată că nu e vorba de nici o „provocare la o acțiune”, ci pur și simplu, de exprimarea unei neîncrederi. Termenii sublimați din construcțiile pro- lixe care urmează se vor suprima: „Linie dreaptă = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu” (s. v. drept); „Perioadă de timp în care se petrece, se des- fășoară o acțiune ” (s. v. durată); „Propoziție care cuprinde relatarea în mod obiectiv, fără participarea afectului, a unei constatări” (s. v. enunțiativă); „Fată bătrînă = fata trecută de vîrsta de măritat și rămasă necăsătorită” (s. v. fată); „Atracție sexuală perversă față de indi- vizi de același sex” (s. v. homosexualitate). „Dispozitiv de ochire la puști . . . care ajută la precizarea obiectivului ochit” (s. v. înălțător); „Resturi rămase după topirea slăninei (sic) și stoarcerea unturii din ea” (s. v. fumară); „Folosire a unui cuvînt în locul altuia din neatenție sau din distracție” (s. v. lapsus); „Magicienii cred că pot răsturna legile naturii sau pot provoca fenomene supranaturale” (s. v. magie); „Nume dat fenomenelor meteorolo- gice... care se produc în atmosferă”(s. n. me- teor); „Procedeu folosit pentru realizarea unui lucru sau atingerea unui scop” (s. v. metodă); „Bani sau daruri date unei persoane, cu scopul de a o corupe ca să facă un lucru ilegal” (s. v. mită); „Ființă ireală ... pe care o creează fan- tezia” (s.. v. nălucă); „Acordă avantaje, favo- ruri, funcții rudelor” (s. v. nepotism); „Poezia lirică ... în care se exprimă preamărirea,. elogiul, entuziasmul sau admirația față de per- soane...” (s. v. odă); „Lungirea liniei care mărginește aria unei suprafețe” (s. v. peri- metru) ; „A vărsa lacrimi (de durere, de emoție sau de bucurie)” (s. v. plînge); „în anumite perioade de timp ale anului” (s. v. post); „Eroi ireali sau fantastici” (s. v. poveste); „A mo- difica forma, dimensiunile, constituția sau aspectul unui material...” (s. v. prelucra); „Amintire vagă a unor fapte aproape dispărute din memorie” (s. v. reminiscență); „A intro- duce în plămîni prin inspirație aer și a da afară prin expirație ...” (s. v. respira); „Care procedează după bunul lui plac, nesocotind și încâlcind voința* și drepturile altora” (s. v. samavolnic); „Dezechilibrarea unității și coeren- ței psihice” (s. v. schizofrenie); „Perioada de timp în care membrii unui organ reprezentativ,, ai unei instituții științifice sau ai unui colectiv organizat se întrunesc pentru a rezolva îm- preună unele probleme și lucrări” (s. v. se- siune) ; „A-și lua singur viața” (s. v. sinu- cide) ; „Restul lumii fiind creat de conștiința și de reprezentarea eului” (s. v. solipsism); „Instituție medicală în care sînt internați și tratați bolnavii, accidentații sau răniții” (s. v. spital); „Părticică mică” (s. v. strelice); „Co- mună suburbană = comuna de la marginea unui oraș, in imediata lui apropiere...” (s. v. suburban); „Transpirație abundentă, provocată prin mijloace terapeutice, în scopuri curative” (s. v. sudație); „Influența exercitată asupra conștiinței și voinței unui bolnav” (s. v. sugestie); „Care apare, se produce, rămîne la suprafață, fără să atingă miezul, esența lucrurilor” (s. v. superficial); „Taxă supli- mentară adăugată altei taxe, fixată anterior” (s. v. suprataxă); „Repetare mecanică, lipsită de interes și de spirit inventiv” (s. v. șablon); „A freca suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid sau o substanță străină care îl acoperă” (s. v. șterge); „Grup de per- soane care stau nemișcate într-o anumită po- RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 89' ziție și atitudine” .. . „Priveliște de ansamblu care impresionează vederea prin frumusețe și pitoresc” (s. v. tablou); „Clopot care se atîrnă la gîtul vitelor sau al oilor ..,” (s. v. talangă); „Pat portativ cu care se transportă răniții și bolnavii” (s. v. targa.); „Parte a medicinii care se ocupă cu tratamentul bolilor și cu modul de întrebuințare a medicamentelor” (s. v. terapeutică); „Totalitatea termenilor tehnici de specialitate” (s. v. terminologie); „Ansam- blul stărilor meteorologice ale atmosferei ...” (s. v. timp); „Ordinea sau așezarea cuvintelor” (s. v. topică); „Este relatat sau expus în mod exagerat” (s. v. trage); „Deranjarea activității unui organ anatomic sau a funcției lui” (s. v. tulburare); „Infanterist special instruit, echi- pat și înzestrat pentru a lupta ...” (s. v. vînător); „Persoana cea mai în vîrstă dintr-o adunare, chemată să deschidă și să conducă dezbaterile pînă la alegerea biroului și a preșe- dintelui” (s. v. vîrstă) „Unealta ... cu care se apucă și se trag afară din apă peștii mari, după ce au fost prinși” (s. v. zbilț); „Funicular aerian cu cablu folosit pentru transportul persoanelor și al mărfurilor” (s. v. zeonifer); „Clopoțel de forma unui mic glob dc alamă, cu una sau mai multe găurele în corpul lui. . .” (s. v. zurgălău); „în ultima construcție și topica trebuie rectificată : Clopoțel de alamă de forma unui glob .. . Alteori stilul păcătuiește prin repetiții su- părătoare, monotone: „Țesătură moale cu fire buclate pe una dintre fețe sau pe amîndouă fețele” (s. v. eponj); cuvîntul fețele trebuie suprimat. „Joc sportiv cu mingea între două echipe de cîte 11 jucători, fiecare dintre ju- cători căutînd să introducă mingea în poarta adversă” (s. v. fotbal). E recomandabil ca al doilea termen jucători să fie înlocuit cu pro- numele aceștia. 5. Sporadic apar și erori de limbă : „ge- neralizarea celor mai esențiale particularități” (s. v. abstract). Adjectivul esențial nu are grade de comparație. în articolele dilemă, totuna și trilemă cuvîntul alternativă este fo- losit și cu accepția greșită de posibilitate, so- luție, nu cel de posibilitate de a alege între două soluții. Cu întrebuințare improprie mai apar termenii sensul, în articolul juxtapunere; către, în articolul paparudă (în loc de pentru) : desemnează, în articolul sinonimic („Dovleac și tărtăcuță desemnează . .. cap”); atîrnă, în articolul spinzurătoare; descriere, în articolul tabloul 3 („descriere ... a unor fapte”); ne- luare-aminte este un cuvînt artificial. 6. Formele articolului posesiv sînt în- trebuințate inconsecvent „Legile de dezvol- tare a naturii și a societății” (s. v. libertate), dar și corect: „legile generale de mișcare și de dezvoltare ale naturii, ale societății și ale gîndirii (s.v. dialectica)" ; „nivel de dezvoltare a societății și a culturii materiale” (s. v. civi- lizație), dar și corect: „nivel de intensitate sonoră al semnalelor auditive “ (s. v. volum) „organ de conducere a unei mari unități mi- litare” (s. v. comandament), dar și corect: „organul de conducere și de îndrumare al unei publicații" (s. v. colegiu); „modul de orga» nizare și funcționare a unei instituții, a unei întreprinderi” (s. v. profila), dar și corect: „scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia (ale unei organizații)" (s.v. statut). Articolul posesiv se scrie uneori greșit și în alt tip de construcții: „Numele unei rase de oi a căror miei au blană buclată” (s. v. Caracal) în loc de oi ai căror miei. Semnalăm și cîteva dezacorduri: „în- ghețarea apei provenită din ploaie” (s. v. polei 1) în loc de „apei provenite” ; „limba unei populații mai vechi, dispărută în urma unei cuceriri” (s. v. substrat) în loc de „popu- lații dispărute”. Cuvîntul Biblic este scris cînd cu inițială majusculă (s. v. testament), cînd cu minusculă (s. v. biblic, evanghelie, vulgata); se reco- mandă forma de plural (deci și cea de genitiv singular) slănini (s. v. slănină), dar se între- buințează forma slănine (s. v. fumară). 7. Greșelile de punctuație sînt frecvente, antrcnînd uneori și modificarea sensului. Astfel lipsește virgula după cuvîntul în- trebuințează în articolul antifrază, după aripilor în articolul barză, după pielea în articolu1 epidermă, după latine în articolul latinism, după solide în articolul lubrifiant, după altul în. $0 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE articolul pritoci, după gramatical în articolul reflexiv etc. în alte cazuri virgula trebuie suprimată: după substantival în articolul partitiv, după •bărbătească în articolul surtuc, după femeilor în articolul sutien etc. în articolul vodevil trebuie puse virgule •după act și după cuplete. 8. Erorile tipografice, puține, pot fi rec- tificate cu ușurință de cititori: o masă (s. v. laminor) în loc de o masă, unitate dintre forțele de producție (s. v. mod) în loc de unitatea, lipsa de bază (s. v. obscuritate) în loc de lipsă de vază; față unei coli (s. v. recto) în loc de fața unei coli; apă (s. v. săpoi) în loc de sapă; ■celu de al doilea ambala (s. v. supratară) în loc de celui de al doilea ambalaj etc. Ilustrațiile, în general clare și instructive, precizează și completează definițiile. Poate că o ediție viitoare va mări numărul imagi- nilor, fără de care o serie de definiții de plante și de instrumente nu pot fi înțelese, ca, de exemplu, filimică, gura-lupului, schinduf? spinuță, sunătoare etc. Semnalăm și unele discordanțe între ima- gini și textul corespunzător. Astfel, sub tilul uși turnante (s. v. turnant) figurează în realitate o ușă turnantă și o poartă turnantă; sub titlul urcioare (s. v. urcior) se află, ca și la CADE, un urcior și o cană; la 334, 366, 370 etc. unele gravuri sînt deplasate față de textul respectiv. Dicționarul limbii romîne moderne s-a bucurat de un interes deosebit din partea cer- curilor largi de cititori și de o primire în general favorabilă din partea criticii. Chiar dacă n-ar prezenta decît calitatea de a fi cel mai cuprinzător dicționar romînesc și tot s-ar situa pe primul plan al lexicografici noastre. Noi i-am relevat în special insuficiențele — inerente unei atari lucrări — însuflețiți de dorința de a contribui în cît mai mare măsură la îmbunătățirea lui. Gh. Trandafir Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba romînă, voi. I Ed. Academiei R.P.R., București, 1959, 258 p. Recent a apărut în Editura Academiei R.P.R. primul volum din seria de] Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba romînă. Ca și studiile de gramatică sau cele de fonetică și dialectologie, studiile de formare a cuvintelor au scopul de a aduce date noi cu privire la unul dintre domeniile lingvisticii insuficient cercetate pînă acum. Volumul cuprinde articole privitoare la di- verse aspecte ale formării cuvintelor (sufixe, prefixe, compuse, derivare regresivă). Aceste studii constituie un început în vederea ela- borării unui Tratat de formare a cuvintelor în limba romînă. Elaborarea unui astfel de tratat •cere în prealabil o muncă minuțioasă de cer- cetare a unor sufixe, prefixe și procedee de compunere a cuvintelor, deoarece de la apariția lucrării lui George Pascu Sufixele romînești (București, 1916) nu s-au mai scris decît studii disparate și destul de puține în raport cu mul- țimea problemelor care trebuie să fie rezol- vate. Totodată, așa cum arată acad. Al. Graur în prefața volumului, lucrarea lui George Pascu n-a fost satisfăcătoare nici pentru vremea sa, iar astăzi ea este cu totul depășită de dezvol- tarea lingvisticii. Volumul întîi al culegerii cuprinde arti- cole variate, cele mai multe elaborate de cer- cetători ai Institutului de lingvistică din Bucu- rești, sub conducerea acad. Al. Graur și prof. J. Byck. Pe lîngă studiile propriu-zise, volumul conține și trei articole referitoare la RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 91 procedeele de formare a cuvintelor în unele texte din secolul al XVI-led1, utile mai ales pentru cei care urmăresc evoluția mijloa- celor de formare a cuvintelor în limba noastră. Celelalte contribuții cercetează situația cîte unui sufix sau a unui prefix (de exemplu, Prefixul pre- în limba romînă, Sufixul -aj etc.) sau a mai multor sufixe ori prefixe în- rudite prin funcția lor (de exemplu, Sufixele -ar și -aș la numele de agent, Prefixele super- lative în limba romînă etc.). Două studii se ocupă de compunerea cuvintelor; unul dis- cută această problemă în liniile ei mari (Unele probleme ale compunerii cuvintelor în limba romînă de Halina Mirska), iar celălalt anali- zează Compusele în terminologia științifică și tehnică actuală (Constant Maneca). Primul studiu din volum, Prefixul pre- tn limba romînă de I. Rizescu, discută ori- ginea, valorile și evoluția acestui prefix. Au- torul demonstrează că, deși are etimologie multiplă și sensuri diferite, pre- se comportă ■ca un prefix unitar. în articolul Prefixul răs- în limba romînă, Gh. Bulgăr respinge ipotezele unor cerce- tători mai vechi care socoteau acest prefix de origine latină. Autorul arată proveniența lui din slavul 043-pdC, apoi discutînd conți- nutul semantic, deosebește șase sensuri ale acestui prefix, dintre care trei sînt puse pentru întîia oară în evidență. Făcînd comparații pe bază de statistici (din DA ms.), autorul ajunge la concluzia că răs- e mult mai frecvent în vechile tra- duceri religioase (datorită influenței slave) decît în limba literară contemporană. Față de aceasta din urmă, limba populară este și ea mai bogată în derivate cu răs-. în studiul Prefixele superlative în limba romînă, Rodica Ocheșeanu scoate în evidență sensul de intensificare (ideea de superlativ) al multor prefixe din limba romînă. Se con- stată că procedeul de intensificare a sensului unor cuvinte cu ajutorul prefixelor a fost folosit atît în limba veche, cît și în limba contemporană. Concluziile în ceea ce pri- vește productivitatea prefixelor discutate sînt importante, pentru că ne arată felul în care se dezvoltă elementele noi în limbă. Autoarea demonstrează că prefixele noi cu funcție de superlativ nu intră în concurență cu pre- fixele vechi (cu excepția lui arhi-); aceasta datorită faptului că fiecare prefix se utilizează deJ preferință cu anumite teme, în anumite aspecte ale limbii etc. (ultra- se atașează la ter- meni politici, supra- la termeni științifici etc.). Cercetînd derivatele cu sufixul -âj, Geor- geta Ciompec aduce precizări în legătură cu acest sufix, de dată recentă în limba noastră (George Pascu în lucrarea sa nici nu-1 amin- tește), care a devenit productiv, întrucît nu apare numai în împrumuturi, ci și în^cuvinte derivate pe teren romînesc. La aceeași concluzie în legătură cu un sufix nou ajunge și Maria Iliescu în studiul său Sufixul adjectival -bil în limba romînă. Refe- rindu-se la situația din limba latină și din limbile romanice, autoarea stabilește modul cum a pătruns acest sufix în limba romînă contemporană, unde s-a generalizat (mai ales în limbajul tehnic și în cel familiar) deve- nind sufix productiv, între altele, datorită faptului că în anumite funcții (de exemplu pentru exprimarea ideii de posibilitate) el nu este concurat de alte sufixe. Cercetarea unor sufixe noi, care au început să fie productive, a mai fost abordată în articolele: Sufixul -ier de Zizi Ștefănescu-Goangă și Sufixele -ism și -ist de Jana Albin, prețioase pentru noile informații pe care le aduc în legătură cu aceste sufixe. Ana Canarache în articolul Sufixele -ită, -oză și -om se ocupă de formațiile pe care le creează aceste sufixe în limbajul profesional al medicilor. Evoluția sufixelor -ame și -ime în limba romînă este urmărită de Elena Carabulea ; au- toarea observă că derivatele în -ame care au dispărut din limba actuală erau foarte rare chiar și în limba veche. Sufixul -ime îndeplinește, după cum se știe, funcția de „colectiv” și de „abstract”. 92 RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE Neproductivitatea lui în funcția de „ab- stract” se datorește concurenței cu sufixe ca : -ie, -enie, -eală, -ătate. Credem că afirmația autoarei, după care sufixul -ime și-a pierdut productivitatea ca mijloc de derivare a sub- stantivelor colective, este prea categorică. Luînd în considerație un singur derivat nou (glotime), pe care-1 socotește creație personală a lui Cezar Petrescu, era firesc ca autoarea să ajungă la această concluzie. Dar existența unor derivate de la teme neologice ca : ingi- nerime, gazetărime, studențime dovedește că sufixul este încă productiv. însuși faptul că în această funcție -ime este mai puțin concurat de alte sufixe, ne face să credem că el a rămas productiv. Studiind Sufixele -ar și -aș la numele de agent, Ecaterina lonașcu arată că speciali- zarea semantică a acestor două sufixe a de- terminat productivitatea lor. Autoarea por- nește de la definiția dată de Al. Graur numelor de agent și arată că de fapt -ar nu este spe- cializat pentru crearea de nume de agent propriu-zise; -aș este acela care dezvoltă astăzi această funcție. Sufixul -icesc nu a fost tratat în nici o lucrare pînă în prezent; originea sa rusească este demonstrată în mod convingător de Fulvia Ciobanu în articolul Sufixul adjec- tival -icesc. Studiul său documentat face ade- sea apel la istoria limbii ruse și se bazează pe cercetarea atentă a textelor romînești din se- colele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XlX-lea. Autoarea urmărește pătrunderea și apoi dis- pariția din limbă a unui sufix neologic cu o largă răspîndire într-o etapă dată, lucru in- teresant de știut în legătură cu soarta multor sufixe recente. în articolul Observații asupra formării nu- melor de familie feminine de la masculine, Elena Ciobanu cercetează modul cum aceeași funcție este îndeplinită de mai multe sufixe (uneori se observă deosebiri după graiuri). Ar fi trebuit poate subliniat că formațiile cu sufixe ca -casa, -oaica etc., destul de frec- vente în limba veche, au astăzi un caracter nu numai familiar, ci chiar peiorativ. Articolul Halinei Mirska (Varșovia), pe care l-am pomyiit la început, merită toată atenția pentru modul cum autoarea, folosin- du-se de un material bogat, a reușit să-l clasi- fice, punînd în lumină probleme noi ale com- punerii romînești. Deosebind ceea ce este calc sau împrumut de ceea ce este specific limbii noastre, ceea ce este vechi de ceea ce este nou, pe cale să se dezvolte, autoarea prezintă o imagine generală a compunerii romînești și arată căile ei de dezvoltare. Cel de-al doilea articol referitor la aceeași problemă se preocupă de compunerea într-un anumit stil. E vorba de articolul Compusele în terminologia științifică și tehnică actuală semnat de Constant Maneca. După cum arată și titlul lucrării, autorul stabilește o serie de procedee de compunere care sînt, într-un fel sau altul, caracteristice limbajului tehnic. Ar- ticolul este interesant pentru că arată meto- dele specifice de compunere dintr-un anumit aspect al limbii. Repartizarea cuvintelor pe care le studiază — în compuse și grupuri de cuvinte — nu este totuși destul de precisă, iar criteriile de deosebire a grupurilor de cuvinte de compusele propriu-zise nu sînt destul de clar expuse; nu se înțelege, de pildă, pentru ce cuvinte ca aparat de măsură, aparat de sudură sînt trecute la compuse, iar aparat de reglare, aparat de racordare sînt considerate în același loc (p. 196) grupuri de cuvinte. Ultimele trei articole din volum sînt pre- țioase pentru prezentarea și interpretarea unui material bogat din limba veche. Articolul Laurci Vasiliu, Derivarea cu su- fixe și prefixe în Cartea cu învățătură a diaco- nului Coresi din 1581, întemeindu-se pe un text destul de cuprinzător, aduce un număr mare de derivate, pe care le clasifică după sensurile afixelor și după originea deriva- telor. în același timp, autoarea stabilește com- parația cu limba contemporană în ceea ce privește productivitatea și valorile afixelor^ în articolul Derivarea cu sufixe și prefixe în Psaltirea Hurmuzaki, Finuța Asan inter- pretează din același punct de vedere unul dintre primele texte de limbă romînă. Spre RECENZII ȘI BIBLIOGRAFIE 93 deosebire de Laura Vasiliu care consideră sufixele conjugărilor (-a și -i) drept sufixe gramaticale propriu-zise (și deci nu le tratează în articolul său, unde se ocupă numai de su- fixele lexicale), Finuța Asan socotește că su- fixele conjugărilor au atît rol gramatical cît și lexical. Studiul Georgetei Marin se ocupă de as- pectul compunerii și al schimbării categoriei gramaticale în Psaltirea Hurmuzaki (Com- punerea și schimbarea categoriei gramaticale în Psaltirea Hurmuzaki). Puținele lucruri discutabile care pot fi întîlnite în volumul recent apărut nu știrbesc valoarea în ansamblu a contribuțiilor cuprinse într-însul. Studiile acestea au mai ales meritul de a constitui un punct de plecare temeinic în vederea viitorului Tratat de formare a cuvin- telor care se pregătește. Magdalena Popescu CONSTANDINA CĂPLESCU Constandina Căplescu, Dina, a încetat din viață în ziua de 3 decem- brie 1959, cu trei săptămîni înainte de-a fi împlinit 29 de ani și jumătate. Noi, prietenii ei, colegi și profesori, știam că de cîțiva ani încoace o boală grozavă îi măcina cu îndărătnicie existența. Dina ne deprinsese însă să credem că voința ei de a trăi va ieși pînă la urmă biruitoare, și moartea ei nu ne-a consternat numai, ne-a și surprins, dar mai ales ne-a zguduit. în lumea acelora cu care am colaborat, în acești ani de intensă și rodnică activitate republicană, imaginea Dinei Căplescu ne apare conturată în chip deosebit. încă de pe băncile facultății își făcuse remar- cată personalitatea : inteligentă, activă, conștiincioasă, leală, devotată^ — devotată științei, țării, prietenilor — discretă în tot ce făcea și în tot ce gîndea. Era pasionată pentru indiferent ce producea util și frumos spiritul omenesc. Știința, literatura, arta, tehnica o făceau să vibreze în egală măsură. Generoasă cu cei care, ca și ea, cultivau frumosul^ adevărul, progresul, se simțea jenată, suferea cînd întîmpina manifestări de indiferență, de ignoranță, de suficiență. La Facultatea de filologie, Dina Căplescu a făcut de toate. Studiul limbilor mai vechi sau mai noi, al literaturii noastre ca și al celor de peste hotare au atras-o în egală măsură. Activitatea ei de la Institutul de lingvistică, precum și aceea dinafară de zidurile acestuia sînt adînc marcate de această inițiere multilaterală. Cultura ei îndreptată în cele mai variate domenii îi înlesnise o pregătire filologică, pe care destinul nu i-a îngăduit să o pună în valoare pînă la capăt. Dina Căplescu a făcut parte din prima echipă de tineri care, curînd după înființarea Institutului de lingvistică al Academiei R.P.E., au aderat la acțiunea de cercetare a limbii romîne în vederea realizării gra- maticii și a dicționarului. Entuziasmul, puterea de muncă, priceperea ei s-au manifestat de la început și se oglindesc în valoroasa ei colaborare la înfăptuirea Dicționarului limbii romîne contemporane și a Gramaticii limbii romîne. 96 NECROLOG Cînd Institutul și-a lărgit cîmpul de preocupări lexicografice, Dina Căplescu a participat la elaborarea Dicționarului francez-romîn, a cărui redactare a condus-o cu multă competență. în colectivul de ,,Texte romînești vechi” Dina Căplescu și-a des- fășurat din plin vocația filologică, încadrîndu-se în micul grup care a luat asupră-și editarea prețiosului Lexicon romîn-german al lui loan Budai-Deleanu. Devotamentul ei pentru această lucrare, întreprinsă în epoca de agravare a bolii, ne-a emoționat ca ceva ce ieșea din comun, și cei care acum duc munca mai departe continuă să-i simtă prezența și îndemnul. Preocupări filologice au dus-o și către problemele transcrierii tex- telor chirilice și mai ales către acele, atît de dificile, legate de transcrierea textelor cu litere latine din acea parte a secolului al XlX-lea cînd fiecare scria cum îl tăia capul. în această epocă de anarhie ortografică izbutise ea să descopere sisteme, și acestea aveau să ne fie înfățișate într-o Istorie a ortografiei romînești rămasă neterminată. .Pregătea, în colaborare, o nouă ediție a poeziilor lui V. Alecsandri (după ce, în 1957, ne dăduse una în mica ,,Bibliotecă pentru toți”) și, ca ceva mai senzațional, avea pe birou o ediție a Mavrodinadei lui lor- dache Golescu, a cărei prezentare pe scurt apucase să o scrie pentru . cititorii revistei noastre. Atașamentul Dinei Căplescu pentru operele lexicografice ale Insti- tutului îi îndreptase cercetările lingvistice de preferință către proble- mele de vocabular. Din acest gen de înclinări au ieșit articolele ei Din istoria terminologiei aritmetice romînești, Diferențe lingvistice între două ediții ale aritmeticii lui G. Asachi și îndemnurile Pentru studierea voca- bularului meseriilor. Atîtea lucrări, într-un răstimp atît de scurt și atît de zbuciumat; lucrări în care Dina Căplescu a dezvăluit toate calitățile omului de ști- ință : maturitate de gîndire, sete de adevăr, simț de răspundere ! Pe lîngă opera ei, Dina Căplescu ne-a lăsat și o lecție de mare preț, o lecție de luptă cu adversitățile pînă la ultima suflare a vieții. Chipul ei va stărui multă vreme în memoria tovarășilor ei, ca un exemplu de om desăvîrșit, stăpînit de conștiința rolului social al trecătoarei noastre existențe. J. Byck INDICELE REVISTEI PE ANUL 1959 întocmit de I. Dănăilă INDICE DE MATERII *) A _A accentuat 4- n, m > ă(î) în albaneză și în romînă, 3/13; a neaccentuat > a în romînă și în albaneză, 3/18; aglutinarea lui a, 1/91; epenteza lui a în graiul din Țara Bîrsei, 5/84; labializarea lui a în romînă, 2/109. ABATERE, —a în limbă, 5/3. ABLATIV, —ul în latină, 2/9. ACCENT, —ul în limba romînă, 2/107 ; 4/43 ; 5/63 ; rolul —ului în diferențierea sensurilor cuvintelor, 4/55,56 ; —ul pe penultima silabă in graiul din Țara Bîrsei, 5/63. ACORD, lipsa —ului în stilul publicistic (limba firmelor și a anunțurilor), 5/24. ACTIV, diateza —ă în romînă, 2/3 —5 ; 3/103 ; timpuri compuse cu a fi de la diateza —ă, 3/103. ACUZATIV, exprimarea complementului de agent prin — cu prepoziție, 2/8; — ul cu prepoziția pe în romînă, 2/32, 33. ADAPTARE, scrierile fonetică și etimologică în —a neologismelor, 2/89 ; —a fonologică și morfologică a împrumuturilor, 1/100. ADJECTIV, —e devenite adverbe în romînă, 2/78 ; —ul la I. Creangă, 3/60; lipsa acor- dului între — și substantiv în stilul publi- cistic (limba firmelor și a anunțurilor), 5/24 ; topica — ului în stilul publicistic (limba firmelor și a anunțurilor), 5/19, 24, 25. *) Cifra pusă înaintea barei indică numă- rul revistei, iar cifrele care sînt după, arată pagina. ADVERB, —ul ca în romînă, 5/39 ; —e pro- venite din adjective în romînă, 2/78. ADSTRAT, 6/74 ; — ul, sursă a împrumutu- rilor lingvistice. 1/99. AFECTIV, conținutul — al cuvîntului, 5/62. AGENT, complementul circumstanțial de — în latină, 2/8; complementul circumstanțial de — în romînă, 2/3 — 15; 5/42 — 43; con- strucții echivalente cu complementul cir- cumstanțial de — în romînă, 2/5; prepo- zițiile complementului circumstanțial de — în romînă, 2/3 — 11 ; confundarea comple- mentului circumstanțial de — cu cel indi- rect, 2/30 ; legătura complementului circum- stanțial de — cu cel instrumental, 2/6 ; 5/43. ALBANEZĂ, asemănări fonetice între — și romînă, 3/18 ; pronumele personal aton in dativ în — și în romînă, 2/20 ; sufixele dimi- nutivale -s și -z în —, 3/21. ALGORITM, —ii mașinii de tradus, 3/77, 78. ANALOGIE — antonimică, 1/26 ; — seman- tică, 2/37 ; rolul —ei în adaptarea împrumu- turilor, 1/101; —a în romînă, 3/85 — 90. ANCHETĂ, chestionarul —ei lingvistice, 1/68. ANTONIM, —ele în romînă, 1/26; 2/110; —ele în Dicționarul limbii romîne moderne, 3/85, 86. ANTROPONIMIC, —ele în romînă, 4/10; —ele în tracă, 5/121. ARGOU, —ul în traducerile din franceză, 5/32; —ul pușcăriașilor, 1/31, 32. ARHAISM, —e lexicale în limbă, 2/102; —e morfologice în limbă, 2/102 ; —ele în romînă, 3/48, 49 ; —ele în graiurile limbii romîne, - c. 4708 98 INDICE DE MATERII 1/47 ; —ele în Dicționarul limbii romîne mo- derne, 6/78; /^ele în stilul literaturii bele- tristice, 2/70, 73. AROMÎNĂ, 1/8, 9, 11, 13-15; 3/103; ele- mentul latin în 1/8, 9 ; dialectul fîrșerot al ^ei, 1/14 ; dialectul meglen al ~ei, 1/14. ARTICOL, ~ul hotărît în romînă, 2/18, că- derea zeului hotărît în graiul din Țara Bîrsei, 5/85; elipsa ~ului enclitic hotărît, 1/86; 5/23, 24; ~ul adjectival demon- strativ, 2/26; ^ul posesiv a, 2/27. ASEMĂNARE, ^a lingvistică, 1/7 ; ^i fone- tice ale romînei cu albaneza, 3/13, 18; lexicale ale romînei cu albaneza, 5/122 — 123 ; ~i morfologice ale romînei cu albaneza, 2/20; /^a romînei cu dialectele italiene, 1/10 ; ~i fonetice ale romînei cu istroromîna, 1/12; —i fonetice ale romînei cu spaniola, 3/104; fonetice ale graiului din Țara Bîrsei cu celelalte graiuri; ~i lexicale ale graiului din Țara Bîrsei cu alte graiuri; ~a stilului sportiv cu cel beletristic, 2/97. ASIMILARE consonantică în contact (s > z), 1/83 ; —vocalică a-e > e-e, 1/84 ; ^i voca- lice în graiul din Țara Bîrsei: i-e > e-e, i-e > i-i, e-i > i-i, e-u > u-u, 5/84. ASPECT, redarea ~ului verbelor rusești în romînă, 1/75, 79; ~ul durativ al verbelor romînești, 2/5, 58; r^ul momentan al ver- belor romînești, 2/5, 58; ~ul momentan al verbelor rusești, 2/112. ATEMATIC, cuvinte ~e, 3/94. ATITUDINE, /^a lingvistică a vorbitorilor, 4/22. ATLAS, ancheta pentru ~ul lingvistic, 1/68; chestionarul pentru ~ul lingvistic, 6/71 ; rolul anchetatorului și al informatorului în elaborarea ~ului lingvistic, 6/71, 72; /*^ul lingvistic național, 6/72 ; ~ul lingvistic re- gional, 6/72; —ul limbii moldovenești, 2/106 ; ~ul limbii romîne, 1/46 ; ^-ul ling- vistic al graiului ceangău, 4/12 ; ~ul ling- vistic al graiurilor maghiare din R.P.R., 4/12, ~ul lingvistic al limbilor slave, 6/72 ; —ul lingvistic mediteranean, 6/72; ~ul lingvistic al româniei, 6/71 ; z-^ul lingvistic al româniei orientale, 6/72. ATRIBUT, substantive romînești cu funcție de 6/21, 22. AUTOMATIZARE, ~a cercetărilor lingvis- tice, 3/76. Ă Ă, trecerea la e a lui ă urmat de ș, /, în graiul din Țara Bîrsei, 5/85, epenteza lui â în graiul din Țara Bîrsei, 5/84; trecerea la t a lui ă neaccentuat în graiul moldovenesc, 2/107. B B, căderea lui b intervocalic în albaneză și în romînă, 3/18 ; trecerea la u a lui b urmat de r în romînă și în albaneză, 3/18 ; b + i > (b) g în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. BARBARISM, z^ele în limbă, 2/102. BILINGVISM, 1/99. BULGARĂ, cultivarea limbii ~e, 5/9, 10; pronumele personal aton în dativ în ~ 2/18. C C, trecerea la it (c) a lui c urmat de l din latină în romania occidentală, 6/73 ; trecerea la k' a lui c urmat de l în albaneză și în romînă, 3/18; trecerea la m a lui c urmat de n în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. CALC, ^ul lingvistic, 1/48, 99; 5/13; ~ul lingvistic în romînă, 2/40 ; ~uri din italiană în stilul publicistic (limba firmelor și a anunțurilor), 5/21 ; ~ul în stilul sportiv, 2/87, 88 ; ^ul în stilul științific, 2/87. CALCUL, ~ul probabilităților în lingvistică, 3/77. CASTILIANĂ, extinderea ~ei și problema substratului, 6/74. CATALANĂ 1/7, 12; trecerea grupului nd latin la n în 6/73. CATEGORIE gramaticală, 1/47; 2/111 ; func- ția stilistică a ~ei gramaticale, 1/76; ~a gramaticală în franceza elementară, 3/98; schimbarea ~ei gramaticale în romînă (ad- jectiv > adverb), 2/78. CAUZĂ, complementul circumstanțial de ~ în romînă, 2/4, 14. INDICE DE MATERII 99 CAZ, ~ul ablativ în latină, 2/9; ~ul dativ cu sens locativ în romînă, 3/103; comple- mente indirecte construite cu /-^ul dativ, 2/8; complementul circumstanțial de agent construit cu ~ul dativ, 2/8; ~urile în lim- bile romanice, 3/105. CEZURĂ, a mediană la I. Budai-Deleanu, 2/61. CIBERNETICĂ, 3/75-80. CIRCUMSTANȚIAL, complementul de a. gent în latină, 2/9; complementul ~ de agent în romînă, 2/3 — 15; 5/42 — 43; com- plementul — de cauză în romînă, 2/4, 14; complementul instrumental în romînă, 2/4, 6 ; 5/42; complementul de mod, 6/21 — 27; complementul ~ de scop în ro- mînă, 5/41. CITAT, rolul ~elor în dicționar, 1/43. CLASIFICARE, ^a limbilor, 2/111 ; criteriile de ~ a sinonimelor, 2/35 ; criteriile de a stilurilor, 2/101. CLIȘEU, ^ul lingvistic în romînă, 2/97, 98; 3/55-58; 5/8, 20. COMPARAȚIE, —a la Creangă, 3/61. COMPLEMENT, verbe care cer două în romînă, 5/45; —ul indirect cu dativul în romînă, 2/8 ; ^ul circumstanțial de agent în latină, 2/9 ; circumstanțiale în romînă : de agent, 2/3 — 14; 5/42, 43, de cauză, 2/4, 14, instrumental, 2/4, 6; 5/42, de mod, 6/21—27, de scop, 5/41. COMPUNERE, ^a cuvintelor în romînă, 5/18, 19; 6/92 ; ^a cuvintelor din abrevieri, din inițiale și din silabe în romînă, 5/18, 19. CONCURENȚĂ, ^a sinonimelor în romînă, 2/39. CONJUGARE, —a în -a în romînă, 3/103, 104; în -i în romînă, 3/103, 104; 5/60; productivitatea <^ii a IV-a din romînă, 5/59, 60; influența slavă asupra ~ii romî- nești, 5/60. CONJUNCTIV, ~ul înlocuit cu infinitivul în romînă, 5/36 — 39. CONJUNCȚIE, —a cd, 1/97, 98 ; 6/73 ; ~a să, 6/73 ; ~a și, 6/82 în romînă. CONSOANĂ, ~e muiate în romînă, 1/45; ~e dure în romînă, 2/107. CONSTRUCȚIE, ~ii sintactice pleonastice 3/104 ; ~ii echivalente cu un complement circumstanțial de agent, 2/7, 8. CONTAMINARE sintactică, 5/24. CONTEXT, 2/100, 102 ; 3/77 ; 5/12, 13. CRATIMA, folosirea ~ ei în romînă, 1/86; 5/26. CUVÎNT, definiția ~ului, 2/110; structura ~ului, 2/110, 111; structura morfologică a ~ului, 4/31, 32 ; structura fonetică a ~ului, 2/102; ~e atematice, 3/99; ^e tematice, 3/99 ; ~ul temă, 3/26, 28 ; ~ul cheie, 3/26 ; neutre, 2/102 ; polisemantice, 1/37, 40; disponibilitatea ~elor, 3/100; identi- tatea ~elor, 5/62, 63 ; variantele lexico-fra- zeologice ale ~elor, 5/63 ; variantele lexico- semantice ale ~elor, 5/63; sensul ~uluf? 2/110; sensul abstract al ~ului, 2/110: sensul concret al ^elor, 2/110 ; 5/53 ; sensul comun al ^elor, 1/37 ; sensul contextual aî ~elor, 2/100, 103; sensul denominativ al ~elor, 2/102 ; sensul dependent albelor, 2/102; sensul derivat al ^elor, 2/102; sensul emoțional al ^elor, 2/102 ; sensul figurat al ~elor, 2/72, 110 ; 5/53 ; 6/26 ; sensul grama- tical al ^elor, 2/110 ; sensul lexical al ^elor, 2/102, 110; sensul liber al ~elor, 1/102; sensul logic-material al ~elor, 2/100, 102; sensul principal al ^elor, 2/102; sensul propriu al ~elor, 2/59, 72, 110; sensul științific al ^elor, 1/37; sensul tehnic al ~elor, 1/37; caracterul metaforic al ^elor, 5/53; caracterul afectiv al ~elor, 5/62; va- riantele ^ului titlu, 1/36; frecvența ^elor în franceza elementară, 3/99, 100; ~e dis- ponibile în franceza elementară, 3/99, 100; de caracterizare în statistica lexicală, 3/28, 29; proprietatea semantică a elor 2/7, 77, 78, 79; 5/54; proprietate stilistică a —clor, 5/54 ; ~e care dispar, 5/6 ; funcția sintactică a <^ului, 6/21 ; — și noțiune, 2/102,110 ; 5/62, 65, 66, 68 ; raporturile din- tre — și noțiune : de încrucișare, 5/66, de interferență, 5/66, de ordonare, 5/66, 68; statistica părților de 3/28, 29; criteriul circulației în alegerea ~ului titlu în dic- ționar, 1/96. 100 INDICE DE MATERII 1) D + j > d în graiul bănățean, 2/105, 107,108; trecerea la r a lui d urmat de Z, n în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. DALMATĂ, 1/13, 14; 3/103. DATIV, pronumele personal aton în în albaneză, 2/20, în latină, 2/20 ; complementul circumstanțial de agent construit cu ~ul în latină, 2/9; funcțiile ~ului în romînă, 2/8; 3/103; ^ul interesului, 2/21; ~ul locativ, 3/103; ~ul posesiv, 2/22; pronumele per- sonal aton în în romînă, 2/18, 20; ~ul înlocuit de construcția substantiv + prepo- ziția de, 5/44. DECLINARE, trecerea substantivelor de la ^/ile I și a Il-a la declinarea a IlI-a în graiul din Țara Bîrsei, 5/85. DEFINIȚIE, tipurile de ~ în dicționarele uni- lingve, 4/56; ~a explicativă prin perifrază, 6/8; ~a termenilor speciali în dicționar, 1/37. DEGLUTINARE, ~a lui o, 1/91. DEICTIC, particulele ~e -ia și -șa în romînă, 4/42 ; DEMONSTRATIV, articolul adjectival —, 2/26. DENTALE, pronunțarea ~ lor în romînă, 1/12. DERIVARE, în franceză, 3/104; tipuri de ^în latină, 2/113 — 115; ^a în romînă; 3/104; ~a regresivă în romînă, 2/77; 3/83, 91; a patra proporțională în ~a regresivă, 2/72; 3/88; ~a regresivă în Dicționarul limbii romîne moderne, 3/83—91; DESINENȚĂ, ~a -a în romînă, 3/103, 104; ^a -e în romînă, 3/103; -i în romînă, 3/103, 104; ~a verbală -ire în romînă, 3/104; schimbarea ~i de genitiv-dativ (ei > ii) în graiul din Țara Bîrsei, 5/85. DIALECT, 1/10 ; de tip divergent, 3/103 ; ~ul fîrșerot al aromînei, 1/14; ^ul meglen al aromînei, 1/14 ; ^ele limbii romîne, 1/11, 18 ; 3/12 —15 ; 4/6 ; istoria ~elor limbii ro- mîne, 2/106 ; criteriile de delimitare a limbii de~: dependența, 1/10, 12, înrudirea, 1/11, înțelegerea, 1/11. DIALECTAL, monografii ~e, 2/104 ; sistemul fonetic 2/104 — 106; subdiviziunile ale dacoromînei, 3/13. DIALECTOLOGIE, ancheta lingvistică in 1/68; structuralismul în 2/104. DIASISTEM, 6/72. DIATEZĂ, ~a activă în romînă, 2/3 — 5; 3/103; ^a pasivă în romînă, 2/3 — 6, 9, 11 ; ~a reflexivă, 2/5, 56. DICȚIONAR, raportul dintre ~ul lingvistic și enciclopedie, 5/6; definiția cuvîntului în 4/56; definirea termenilor speciali în 1/37 ; rolul citatelor în 1/43 ; trimi- terea în 1/42, variantele cuvîntului titlu în 1/36; ~ de frecvență, 3/77; ~ul de frecvență al limbii engleze, 3/97; /~ul de frecvență al limbii franceze, 3/97; —ul ge- neral al limbii romîne, 1/18, 21, 25, 44; 2/34; 4/57; caracterul normativ al ~ului general, 1 /34, 36; definiția prin sinonime în ~ul general, 2/42 ; omonimele în —ul ge- neral al limbii romîne, 5/69, 70 ; sinonimele în ^ul general, 2/34 — 43; termenii tehnici în ~ul general, 1/33, 34; termenii științifici în ~ul general, 1/33 ; vocabularul meseriilor în ~ul general, 1/66 ;~ul Academiei Ro- mîne, 1/118; ~ul limbii romîne literare contemporane, 2/57; 3/36, 4/4, 48, 49, 50 ; <^ul limbii romîne moderne, 1/96; 3/83, 91-96; 4/4, 48; 6/77-90; greșeli de defi- niție în ~ul limbii romîne moderne, 6/77, 78, 80 — 85, 87 — 89; cuvinte omise în limbii romîne moderne, 6/85; arhaismele în ~ul limbii romîne moderne, 6/78; anto- nimele în ~ul limbii romîne moderne, 3/85. 86; termenii sportivi în ~ul limbii romîne moderne, 5/114, 116; ~ul invers al limbii romîne, 1/37 ; 2/111 ; ~ul ortoepic al limbii romîne 4/6 ; ~ul ortografic al limbii romîne, 4/6, 35; ~ul graiurilor limbii romîne, 4/16, 50; ^hI graiurilor săsești din R.P.R., 4/13, 48 ; ^ul limbii poetice a lui Eminescu, 1/97. 98 ; 3/25, 30 ; 4/25, 48 ; 5/91, 93 ; ~ul limbii lui Creangă, 1/97, 98 ; ~e bilingve romînești, 4/12, 13 ; 6/4, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 14, 15 ; ~ul limbii ruse literare contemporane, 1/36; delimitarea omonimelor în ~ele ruse și so- vietice, 5/67 ; —ul limbii lui Pușkin, 1/97. INDICE DE MATERII 101 DIFTONG, ~ul ea în romînă, 4/8 ; monofton- garea ~ului ea (> a) în graiul din Țara Bîrsei, 5/84 ; bifonematici în romînă și în spaniolă, 3/104. DISIMILARE, ~a lui a (a-a > a-e), 1/84. DISPONIBILITATE, —a cuvintelor, 3/100. DURATIV, aspectul ~ al verbelor romînești, 1/75; 2/58. E E accentuat 4- n, m, > ă în albaneză și în romînă, 3/18 ; e t n T dentale sau spi- rante > i, 3/18 ; e neaccentuat > ă în alba- neză și în romînă, 3/18 ; e neaccentuat > i în graiul moldovenesc, 2/107 ; e final neac- centuat > ă în graiul moldovenesc, 6/62 ; e neaccentuat 4- consoane labiaie sau s > ă în graiul din Țara Bîrsei, 5/84 ; e închis din graiul moldovenesc, 2/105. ECHIVALENT absolut, 3/77; ^condiționat, 3/77 ; ~ probabil, 3/77. EDIȚIE academică, 5/105, 106 ; ~ populară, 5/106 ; ~ științifică, 5/106 ; ~iile operelor lui Eminescu, 5/91—95 ; 6/57 — 69 ; textul de bază al ~ei, 5/106; transcrierea textului în ^ii, 5/108. ELIPSĂ, ~a în stilul publicistic (limba fir- melor și a anunțurilor), 5/15 — 18; —a în stilul sportiv, 2/96 — 97 ; ~a articolului en- clitic hotărît la N. și A., 1/86. ENGLEZĂ, dicționar de frecvență al limbii ^e, 3/97 ; stilurile limbii 1/71 ; 2/99; ~a în S.U.A., 1/12. ENTROPIE, ~a limbii ruse, 3/78. EPENTEZĂ, ~a lui ă, e, i în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. EPITET, 2/102 ; ~ul în stilul sportiv, 2/97. ETIMOLOGIE, 4/54 ; ~a în Dicționarul limbii romîne moderne, 3/83, 84, 91 ; ~a multiplă, 1/96 ; 4/54, 55 ; ~a multiplă în Dicționarul limbii romîne moderne, 3/91 ; ~a populară în romînă, 3/18 ; rolul ~ei populare în adap- tarea împrumuturilor, 1/101 ; <^a populară în Dicționarul limbii romîne moderne, 3/93 ; -^ii albaneze în romînă, 3/16; ^ii grecești în romînă, 6/29 — 34 ; ~ii grecești în Dicțio- narul limbii romîne moderne, 3/91 ; ~ii slave în romînă, 6/32 ; ^ii traco-dacice în romînă, 5/122, 123. ETIMOLOGIC, adaptarea neologismelor la scrierea ^ă, 2/89 ; omonimie 5/65; cri- teriul — în definirea omonimiei, 5/66, 68. EXPRESIE, ~ii frazeologice, 2/100,110 ; ~ii idiomatice, 2/110; ~iile în limba romînă literară, 4/19 ; ~iile în stilul sportiv, 2/90, 91 ; /~iile în traducerile din franceză, 5/32. EXPRIMARE orală, 2/101 ; ~ scrisă, 2/101 ; stilul ~ii scrise și stilul ~ii vorbite, 2/111 ; ~i lărgite și concentrate în stilul publicistic (limba afișelor și a anunțurilor), 5/14. F > sîn graiul din Maramureș, 2/107 ; / 4 i > h' în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. FEMININ, rimă —ă în limba romînă, 2/62; 3/40; 5/96-99. FIGURAT, sensul ~ al cuvîntului, 2/72, 110 ; 5/53 ; sinonime în romînă, 2/42. FIGURĂ, exces de ~i de stil în romînă, 3/51* 52; ^i de stil în stilul sportiv, 2/92, 93. FILOLOGIE, istoria ~i romîne, 1/117. FOND principal lexical, 3/19 ; ~ul principal lexical al limbii franceze, 4/52; ~ul prin- cipal lexical al limbii romîne, 4/8, 51, 52» 53 ; elementul latin în ~ul principal lexical al romînei, 4/8. FONETIC, sistemul ^al limbii romîne, 1/3; sistemul al dialectelor limbii romîne, 2/105 ; asemănări ~e între romînă și alba- neză : a neacc. > d, d + n, m, > ă (i), e + n, m > ă, en + dentale > in, en 4- spi- rante > in, i final neacc. > ă, i final neacc. cade, o neacc. > u, o 4- grup consonantic > u, u neacc. cade, l 4- i + vocală > V, l 4- i final >Z', rotacismul lui n, br>ur, b inter- vocalic cade, v intervocalic cade, kl > k', gl > g', 3/18; asemănări între romînă și istroromînă, 1/12; asemănări ~e între ro- mînă și dialectele italiene, 1/10; asemănări între romînă și spaniolă, 3/104 ; asemă- nări între graiul din Țara Bîrsei și cele- lalte graiuri, 5/81, 82 ; ortografie ^ă, 6/79 ; simbolism ~ în romînă, 3/102; adaptarea 102 INDICE DE MATERII neologismelor la scrierea ~ă, 2/89; schim- bări ~e în romînă: afereza lui i, 1/30, muierea lui r final, 1/45; schimbări ~e în graiul bănățean : d, t, + / > d, c', 2/107, 108, d1, 7\ n1 > d', t', n'9 2/107; schimbări —e în graiul moldovenesc : închiderea voca- lelor (ă > î, e > i), 2/107; schimbări ~e în graiul din Țara Bîrsei: ă + s, j > e, 5/85, e + consoane labiale, dentale > ă, 5/84, ea > a 5/84, i > î, 5/84, o > e, 5/84, u > o, 5/849 c, v, + n > m, 5/84, d + 7, n > r, 5/84, 7 > r, 5/84, asimilări vocalice (i-e > e-e, i-e > e-e, > e-i > i-i; e-u > u-u) 5/84, palatalizarea labialelor (p, b9 f, v, n, m)9 5/84, epenteza lui a, ă, i, 5/84, metateza lui r9 5/84, sincoparea lui i, 5/84 ; schimbări în graiul scheian : ie > iă, v > i, 5/80. FONETICĂ, raportul dintre ~și fonologie, 6/71. FONEM, frecvența ^elor, 2/105; opoziție între ^e, 2/105. FONOGRAMIC, arhiva ~ă a limbii romîne, 4/10. FONOLOGIC, adaptarea ^ă a împrumutu- rilor, 1/100; sistemul ~ al limbii, 6/72; sistemul ~ al limbii romîne, 1/3; 2/106; 3/102; 6/73; FONOLOGIE, 2/104; raportul ~ei cu fone- tica, 6/71 ; ^a și geografia lingvistică, 2/105, 106. FORMARE, ~a cuvintelor prin suprimarea silabei finale, 5/19 ; -~a cuvintelor prin com- punerea inițialelor, silabelor sau a abrevie- rilor cuvintelor, 5/18, 19. FORMULĂ, de adresare în romînă, 1/52-60. FRANCEZĂ, 1/113 ; sufixul -ard în —, 1/28 ; sufixul -ier în 1/28; cuvinte disponibile în ^a elementară, 3/99, 100; frecvența cu- vintelor în -~a elementară, 3/99, 100; cate- goriile gramaticale și rangul în -~a elemen- tară, 3/98; fondul principal lexical al ~ei elementare, 3/101 ; dicționare de frecvență ale limbii ~e, 3/91. FRAZEOLOGIE ~ expresivă în stilul sportiv, 2/95. FRECVENȚĂ ~ a verbelor în stilul sportiv, 2/98; ^a folosirii cuvintelor în statistica lingvistică, 3/25, 26, 101 ; dicționar de 3/77 ; compararea listei de a limbii scrise cu cea a limbii vorbite, 3/99 ; variația întîm- plătoare în /^a cuvintelor, 3/26. G G, trecerea lui g + l la g' în albaneză și în romînă, 3/18 ; trecerea lui g' la z în tracă, 3/21. GEN, prepoziția pe la ~ul personal în romînă, 5/8; schimbări de ~ în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. GENITIV, ^ul înlocuit de construcțiile de -j- substantiv, de la + substantiv în romînă, 5/44, 45. GERMANĂ, probleme de cultivare a limbii ^~~e, 5/110 — 114 ; studiul limbii literare ~e, 5/112, 113. GLOSAR REGIONAL, ~ pe autori și pe epoci, 1/19 ; ~ București, 6/55 ; ~ Cluj, 5/72 ; Constanța, 6/53, 54 ; ~ Craiova, 1/61-65 ; 5/73, 74 ; ~ Hunedoara, 6/50, 51; — Iași, 6/53 ;—Oradea, 3/68-72; 6/44- 50 ;—Pitești, 2/51-55; 3/64-68; 5/74 — 77 ; 6/54—55 ; — Suceava, 5/73 ; — Timi- șoara, 5/72 ; 6/51,52 ; — Țara Bîrsei, 5/86- 89. GRAFIE, ~ii duble, triple, 5/109. GREACĂ, pronumele relativ compus în 2/25. GREȘEALĂ, ~a în limbă, 5/3. GRAI, ~uri teritoriale, 1/45 ; integrarea ^uri- lor în limba comună, 1/47 ; diferențierea ^urilor, 1/45; istoria limbii și lexicul ^urilor, 1/45 ; aria lexicală sinonimică în 1/46 ; elementele arhaice în ~9 1/47; ~urile limbii romîne, 1/46, 48; 3/13; repartizarea ^urilor limbii romîne, 1/46 ; ~ de tranziție (oltean), 3/13; dicționar al ^urilor limbii romîne, 4/6 ; ^ul bănățean, 3/13; c' și d în ~ul bănățean, 2/105; di, fi, ni > d', t', n', 2/107, 108 ; vocala finală i în ^ul ceangău, INDICE DE MATERII 103 2/105; atlasul lingvistic al ~ului ceangău din R.P.R., 4/12; palatalizarea dentalelor în ~ul crișean 2/107 ; /, v > s, z în ~ul cri- șean, 2/108; zz scurt final în ^ul făgărășan, 5/80; șurile maghiare din R.P.R., 4/12 ; /, a>s, z în ^ul maramureșean, 2/107 ; ~ul moldovenesc; închiderea vocalelor în ~ul moldovenesc fd neacc. > f, e > i), 2/107; închis în ^ul moldovenesc; sinonimele în —ul moldovenesc, 1/48; ~ul muntenesc, 3/13 ; ^ul din Țara Bîrsei, 5/79 — 89 ; asemă- narea zeului din Țara Bîrsei cu alte ~uri (scheian, moldovenesc, făgărășan) 5/80, 81, 82; asemănări fonetice ale zeului din Țara Bîrsei cu celelalte /-^uri; asemănări lexicale între ~ul din Țara Bîrsei și ~ul secuiesc, 5/82 ; particularitățile fonetice ale zeului din Țara Bîrsei: d + ș, j > e, 5/85, ea > a, 5/84, e 4- consoană + labială + dentală > a, 5,84, căderea lui i semison final, 5/84, i > z, 5/84, ie > iă, 5/80, o > e, 5/84, u > o, 5/84, b + i > (b) g', 5/84, c, v + n >m, 5/84, l > r, 5/84, palatalizarea labialelor (p, b, m, n, f, v), 5/84, v > c, 5/80, v intervocalic cade, 5/84, asimilare vocalică (i-e > e-e, e-i > z-z, e-u > u-u), 5/84, epenteza lui d, z, a 5/84, metateza lui r, 5/84, sincoparea lui i urmat de z, 5/85, sincoparea lui r, sincoparea silabelor, 5/80 ; accentul pe silaba penultimă, 5/83 ; intonația, 5/80, 83 ; locuțiunile în graiul din Țara Bîrsei, 5/88, 89; particularități morfologice ale graiului din Țara Bîrsei: căderea articolului enclitic -l, 5/85, nume- ralul cardinal, 5/85, schimbări de gen (fe- minin > masculin), 5/84, schimbări de plu- ral (i > e), 5/85, ei de la genitiv-dativ trece la ii, 5/85, treceri de la declinările I și a Il-a la declinarea a III-a, 5/85, declinarea encli- tică a numelor masculine, 5/85, indicativul prezent persoana a III-a singular de tipul (el) au fost, 5/80; persoana a III-a plural identică cu singularul: ei merge, 5/85, pre- zentul indicativ cu sens de viitor, 5/85, per- fectul compus mai răspîndit decît perfectul simplu, 5/85; topica, 5/85. GRAMATICAL, omonimie ~ă, 5/65; sino- nimie —ă, 2/4 ; mijloace —le de exprimare a raporturilor între cuvinte, 2/111. H HIAT, 6/80, 81. HIPERBOLA, 2/100, 102. HIPERURBANISM grafic în publicistică, 1/34 ; ~ sintactic în stilul publicistic (limba firmelor și a anunțurilor), 5/24. I I neaccentuat > d în albaneză și în romînă, 3/18; căderea lui i final în albaneză și în romînă, 3/18 ; i > i în graiul din Țara Bîrsei, 5/84 ; afereza lui i inițial, 1/30 ; epenteza lui i în graiul din Țara Bîrsei, 5/84; i în graiul ceangău, 2/105. IDIOM, 1/7, 8, 10, 12. IMPERFECT, z^ul în romînă, 1/75, 76. IMPERFECTIV, trecutul ~ în romînă, 1/75, 76 ; trecutul ~în rusă, 1/75, 76. IMPERSONAL, verbe ~le în romînă, 2/56. IMPRECAȚIE, ~a în stilul literaturii bele- tristice, 2/73, 74. IMPROPRIETATE, z^ a semantică a cuvin- telor în stilul publicistic (limba anunțurilor și a firmelor), 5/22, 23 ; semantică, 5/54 ; /^stilistică, 5/54. INDO-EUROPEANĂ, cercetări de ~ în R.P.R., 4/13. INFINITIV, ~ul în romînă, 3/37, 39, 103; ~ul lung înlocuit de cel scurt, 5/38 ; ~ul scurt în romînă, 3/103; ~ul înlocuit de conjunctiv, 5/36 — 39. INFLUENȚĂ, /^a elementului autohton asu- pra limbilor romanice, 6/73; ~a bulgară asupra graiului muntenesc : consoanele dure, 2/107 ; ~a engleză în stilul sportiv al limbii romîne, 2/82 ; ~a franceză în sintaxa limbii romîne, 5/42; ~a limbii grecești asupra romînei, 3/90 — 96, 6/29 — 36; ~a maghiară asupra romînei, 1/12; 2/38, 106; 6/6; <-^a rusă asupra lexicului limbii romîne, 4/54, 55 ; /—/a rusă asupra terminologiei sportive din romînă, 2/85 ; ^a sîrbo-croată asupra ro- mînei, 1/14; 2/107; /—a slavă asupra ro- mînei, 1/12 ; 2/38, 106 ; 4/11, 52 ; ^a slavă asupra conjugării romînești în -i, 5/60; <^a slavă asupra toponimiei romînești, 4/11 ; 104 INDICE DE MATERII —a slovenă asupra istroromînei, 1/14; turcă asupra sinonimelor romînești, 2/38 : —a ucraineană asupra trecerii lui f, v la s, z din graiul marainureșan, 2/107; ~a versifi- cației populare asupra poeziei lui I. Budai- Deleanu, 5/96-101. INOVAȚIE ~iile în limbă, 2/76; 4/18, 19; 5/13, 53. INSTRUMENTAL, complementul circumstan- țial ~ în romînă, 2/4, 6; 5/42. INTERJECȚIE, ~a bă, 1/54 ; ~a fă, 1/54, 56 ; —a mă, măi, 1/52 — 60. INTONAȚIE, ~a în graiul scheian, 5/83 ; <^a în graiul din Țara Bîrsei, 5/80, 83. INTRANZITIV, verbe ~e, 2/56. IRONIE, 2/102. ISTROROMÎNĂ, 1/8, 9, 11, 13, 44; 3/103, 104 ; ~a limbă mixtă, 1/14 ; separarea ~ei de dacoromînă, 1/13; asemănări fonetice între ~ și romînă, 1/12; influența sîrbo- croată și slovenă asupra ~ei, 1/14. ITALIANA, 1/12 ; asemănări între romînă și dialectele ~ești, 1/10.' ITERATIV, verbe --e în rusă, 2/112. i ÎMPRUMUT, —ul lingvistic, 1/98-101; cri- terii pentru stabilirea originii —ului, 1/99; necesar și — de lux, 1/100 ; —uri fonetice, 1/99, 101 ; ~uri gramaticale (morfologice și sintactice), 1/99, 101 ; —uri lexicale, 4/54, 55; —uri semantice, 1/99; sursele —ului lingvistic : adstratul, substratul și super- stratul, 1/99; rolul analogiei în adaptarea —urilor, 1/101 ; rolul etimologiei populare în adaptarea —urilor, 1/101 ; adaptarea fonolo- gică și morfologică a —urilor, 1/99 — 101 ; —uri din greacă (greaca veche, [greaca bi- zantină si neo-greacă) în romînă, 6/29—35. .1 JARGON. 1/101; 2/102; sinonimele în—, 2/42. L -r i 4- vocală, l -! i final > în albaneză și în romînă, 3/18 ; palatalizarea lui l în. romînă, 2/106, 107 ; l > r în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. LABIALIZARE, —a lui a, 2/109. LATINĂ, ~a vulgară, 1/13; ~a orientală. 1/13, 15 ; ^a balcanică, 1/13, 15 ; limba din inscripțiile din Balcani, 4/13; ~a în regiunea Dunării, 1/13 ; —a în Galia, 1/13; tipuri de derivare în—, 2/113 — 115; deri- varea de la tema supinului în—, 1/113 — 115; suiixul -esc în —, 3/104; ablativul în —2/9 ; pronumele personal aton în dativ în —, 2/19 ; pronumele compuse, 2/25 ; parti- cipiul latin (-tor, -tio, -ut, -tura, -torus, -uo, -vo), 2/114. LEGE fonetică, 3/4. LEXEM, 3/77. LEXIC, structura —ului limbii romîne, 4/53.. 54 ; clișeul în —ul limbii romîne, 3/55 — 58 ; elementul arhaic în —ul limbii romîne, 1/47 ; 3/48, 48; neologismele în —ul romînesc. 2/38, 39; elementul grecesc în —ul romî- nesc, 6/29—36 ; influența slavă asupra —ului limbii romîne, 4/52; elementul trac în —ul romînesc, 1/10; 5/122, 123; terminologia meseriilor în —ul romînesc, 1/66. LEXICAL, fond principal 3/101 ; fondul principal al limbii franceze, 4/52 ; fondul principal —al francezei elementare, 3/101 : asemănări —le între romînă și albaneză : elementul trac, 5/122, 123; asemănări —le între graiul din Țara Bîrsei și alte graiuri» 5/80, 81, 82; atestări —le în Psaltirea Scheiană, 2/47 ; dublete —le sinonime, 2/38 ; întrepătrunderi —le în graiul din Țara Bîrsei, 5/81; fondul principal —al limbi romîne, 4/8, 51—54; elementul latin în fondul principal —al al limbii romîne, 4/8- LEXICOGRAFIE, —a romînească, 4/4—6; istoria — i romînești, 6/3 — 19; — a romî nească în secolul al XVI-lea, 6/4 ; —a romî- nească în secolul al XVII-lea, 6/4; —a romînească în secolul al XVIII-lea, 6/5,6, 7 ; —a romînească în secolul al XlX-lea, 6/12. 13 — 19; —a romînească după 23 August INDICE DE MATERII 105 1944, 4/46 — 57; influența maghiară asupra —i romînești, 6/6 ; primul glosar de neolo- gisme în —a romînească, 6/7, 8; primul dicționar cu definiții explicative în —a ro- mînească, 6/8; primul dicționar care indică etimologia în —a romînească, 6/8; dicțio- narele bilingve în —a romînească, 6/4 — 7, 14, 15 ; dicționarele trilingve în —a romî- nească, 6/10, 11 ; dicționarele polilingve în —a romînească, 6/6 ; omonimele în —a romî- nească, 5/67, 68 ; sinonimele în —a romî- nească, 6/34 — 43; omonimele în —a rusă- sovietică, 5/66. LEXICOLOGIE, —a romînească după 23 August 1944, 4/46-57. LIMBAJ, —ul familiar în stilul sportiv, 2/96 ; —ul indirect, 1/31. LIMBĂ, originea —ii, 2/111; teoria emo- țională despre originea —ii, 2/111; teoria onomatopeică despre originea —ii, 2/111; funcția de comunicare a —ii, 1/11; 2/73, 110, 109; funcția de exprimare a ideilor pe care o are —a, 2/110; —a ca mijloc de expresie artistică, 4/18; —ă și gîn- dire, 4/17, 18; 5/62; nou și vechi în 2/76; caracterul popular al —ii, 5/8; structura generală a —ii, 1/13; struc- tura gramaticală a —ii, 1/12; sistemul fonologie al —ii, 6/72, 73; sistemul lexical al —ii, 3/59; fondul principal lexical al —ii, 3/101; vocabularul de bază al —ii, 3/101; vocabularul disponibil al —ii, 3/101 ; vocabularul frecvent al —ii, 3/101 ; arhaisme lexicale și morfologice în —, 2/102; barbarismele în —, 2/102; abaterea în —, 5/3 ; inovațiile în —, 2/76, 5/13, 54 ; împrumutul lingvistic în —, 3/98 — 101 ; —a comuna, 1/70 ; 2/106 ; sistemul fonetic al —ii comune, 2/105 ; —a comună și dialectele, 2/105 ; —a primitivă, 1/11 ; — și dialect, 1/7, 8,12 ; 3/103 ; criteriile de delimitare a —ii de dialect: criteriul dependenței, 1/10, criteriul înrudirii, 1/11, criteriul înțelegerii, 1/10, 11; raportul dintre —a unică și graiuri, 1/47; graiul și dialectul în —, 1/45 ; idiomul în —, 1/12 ; — mixtă, 1/14,101; — națională, 4/21 : —i internaționale, 1/101; — satem, 2/21; — scrisă, 1/69, 70; stilurile —ii, 2/111; — transplantată, 1/12; clasificarea —ilor, 2/111; —ile lumii, 1/7; înrudirea —ilor, 2/11 ; metoda logică și metoda statistică în învățarea —ilor străine, 3/97; —a literară, 4/17, 18 ; stilurile —ii literare, 1/69, 70; 2/80 ; —a romînă literară : origine, 4/21, 22, unificare, 4/22 ; păreri din secolul al XlX-lea despre —a romînă literară, 1/102 ; expre- siile, locuțiunile și proverbele în —a romînă literară, 4/91 ; stilurile —ii romîne literare : stilul administrativ, 2/14; 4/18, stilul ju- ridic, 2/14 ; 4/18, stilul literaturii beletristice, 1/76; 2/70, 71, 73, 74; 4/18, stilul publi- cistic, 5/11, 12, 13, 25 ; stilul sportiv, 2/85 — 91, stilul științific, 2/10 ; 4/18 ; studierea —ii scriitorului, 4/8, 9,20,21 ; limba lui I. Budai- Deleanu : versificația 2/59 — 67 ; 5/96 — 103 ; —a lui Coșbuc : termeni din domeniul artei. 3/31 ; —a lui Creangă : adjectivul, 3/60, substantivul, 3/59—62, verbul, 3/60, locu- țiunile verbale, 3/61, valoarea conjuncției că, 1/97, 98, comparația, 3/61; —a lui Emi- nescu ; rima 3/38, aliterațiile, 3/42, termeni din domeniile: arhitectură, artă, natură, muzică, teorie literară, 3/31, 32, regiona- lismele, 6/60, 62, 63 ; —a textelor romînești vechi, 1/19 ; —a traducerilor din franceză în trecut și astăzi, 5/27—35; —a primelor pe- riodice romînești, 1/73. LINGVISTICĂ, literatura și —a, 1/19 ; 2/69 ; școala — marxistă, 1/11; școala — sociolo- gică, 1/11; —a matematică, 3/75 ; algoritmii mașinii de tradus în —a matematică, 3/76, 77,78 ; calculul probabilităților în —a mate- matică, 3/77 ; cuvinte atematice și tematice în —a matematică, 3/99; disponibilitatea cuvintelor în —a matematică, 3/100; dic- ționar de frecvență în —a matematică, 3/77 ; echivalente absolute, condiționale și proba- bile în —a matematică, 3/77; —a romî- nească, 1/18; 4/9; —a romînească după 23 August 1944, 4/13; —a structurală, 3/79. LOC, complement circumstanțial de — cu va- loare de complement circumstanțial de agent, 2/7. LOCUȚIUNE, —ile prepoziționale din cauza, 2/6, cu scopul, 5/48 și în vederea, 5/48 ; —ile 106 INDICE DE MATERII în graiul din Țara Bîrsei, 5/88, 89; —ile la Creangă, 3/61. LOGICĂ, —a matematică, 3/75. M M + i > mii sau ii în graiul din Țara Bîrsei, 5/84; m + p, b > n, 1/83. MASCULIN, rimă —ă 2/62; 3/38, 40, 41; 5/96, 100. MEGLENOROMÎNĂ, 1/8, 11 ; 3/103. METAFORĂ, —a în stilul sportiv, 2/94 ; —a în stilul publicistic, 2/100 ; —a în stilul bele- tristic, 2/100; caracterul —ic al cuvintelor, 5/53. METODĂ, —a analizei structurale în semasio- logie, 3/79; —a dialectică în lingvistică, 1/17 ; —a dialectică în gramatică, 4/29 ; —a descriptivă, 2/104 ; —a comparativ-istorică, 1/12 ; 2/104 ; 3/4 ; —a logică de determinare a cuvintelor, 3/97; —a matematică în stu- dierea limbii, 3/25, 76, 78, 79 ; —a statistică în studiul vocabularului, 3/25, 30, 97 ; —a statistică în învățarea limbilor străine, 3/97. METONIMIE, 2/102; —a în stilul sportiv, 2/94, 95. METRU, —ul „Țiganiadei” lui I. Budai-De- leanu, 2/59-67. MIJLOC, —e gramaticale de exprimare a ra- porturilor dintre cuvinte, 2/111. MOMENTAN, aspectul — în limba romînă, 2/5,58 ; aspectul — al verbelor din limba rusă, 2/112. MORFOLOGIC, adaptarea —ă a împrumutu- rilor, 1/100 ; asemănări între albaneză .și romînă : pronumele personal aton în dativ, 2/20. A N > r în albaneză și în romînă, 3/18; n -p i > ii în graiul din Țara Bîrsei, 5/84 ; n1 > ii în graiul bănățean, 2/107, 108 ; trecerea lat. nd la n în catalană, 6/53. NATURALISM lingvistic, 2/73, 74 ; 5/6. NEAOȘISM, —e în limba romînă, 5/7. NEOGRAMATICII, 3/3; 4/16, 17. NEOLOGISM, 2/110; adaptarea etimologică și fonetică a —elor, 2/89; —ele în romînă, ( 2/38, 39; —ele în primele lucrări lexicogra- fice romînești, 6/7 ; —ele în stilul beletristic, 2/70 ; —ele în limba traducerilor din trecut, 5/29 ; ortografierea —elor în stilul publicistic (limba afișelor și a anunțurilor), 5/25—26. NOȚIUNE, cuvînt și 2/102, 110; 5/62, 65, 66 ; raporturile dintre cuvînt și — (de încru- cișare, interferență, ordonare), 5/66 ; —a și reprezentarea, 2/102. NUMERAL, —ul cardinal în graiul din Țara Bîrsei, 5/85. O O accentuat -|- grup de consoane > u în alba- neză și în romînă, 3/18; o > e în graiul din Țara Bîrsei, 5/84; o > a în tracă, 5/122 ; aglutinarea lui o în romînă, 1/91; degluti- narea lui o în romînă, 1/91. OMITERE, —a prepozițiilor: de, 5/49, 50, în, la, pe, 5/50 în romînă. OMOFORM, cuvinte —e, 5/69. OMONIM, —e, 5/62 ; mijloace de diferențiere lexicală a —elor, 5/69 ; —ele și practica lexi- cografică, 5/60 ; —ele în romînă, 3/50 ; 6/78 ; —ele în lexicografia romînească, 5/67, 68 ; —ele în „Dicționarul general al limbii ro- mîne'’, 5/69, 70 ; —ele în lexicografia rusă și sovietică, 5/66. OMONIMIE, 2/37, 110, 5/61-71; —etimolo- gică, 5/65 ; — gramaticală, 5/65 ; — seman- tică, 5/65 ; — parțială, 5/66 ; — totală, 5/66 ; criteriul etimologic în definirea —i, 5/66,67 ; criteriul gramatical în definirea —i, 5/66 ; criteriul semantic în definirea —i, 5/68 ; — și polisemie, 2/37; 5/62, 64; criterii de delimi- tare a —i de polisemie, 5/60, 64, 65 ; delimi- tarea —i în dicționarele ruse, 5/67; —a abstractului verbal în limbile romînă și rusă, 5/70. OPOZIȚIE, —a fonemelor, 2/105. ORTOEPIC, dicționarul — al limbii romîne, 4/6. ORTOGRAFIC, dicționarul — al limbii ro- mîne, 4/6, 35 ; respectarea normelor — c, 1/81. ORTOGRAFIE, — fonetică în romînă, 1/82; 6/79; principiile —i limbii romîne : morfo- INDICE DE MATERII 107 logic, 1/84, 85, simbolic, 1/89, sintactic, 1/87, tradițional-istoric, 1/88; ~ a neolo- gismelor în romînă, 1/83 ; —a neologismelor în stilul publicistic (limba firmelor și a anun- țurilor), 5/20, 21, 25, 26 ; —a etimologică a neologismelor în stilul sportiv, 2/89; —a numelor proprii străine în romînă, 1/92 ; —a numelor rusești în romînă, 1/92 ; —a cuvin- telor compuse în romînă, 1/86, 5/13 ; —a lui s + b, d, g, l, m, n, r, v (> z) în romînă, 1/82; —a consoanelor duble (ss, nn) în romînă, 1/82 ; —a termenilor tehnici 1/36, 37. P P + i > (p) k' în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. PALATALIZARE, —a dentalelor în graiurile crișean și maramureșean, 2/106, 107; in- fluența sîrbească asupra —ii dentalelor în romînă, 2/107; —a labialelor în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. PARONIM, —e devenite sinonime, 5/54. PARTICIPIU, —1 latin în -tor, -tio, -ut, -tura, -torus, -uo, -vo, 2/114 ; —1 trecut în romînă, 1/76; 2/56. PERFECT, —ul compus în romînă, 1/75, 76 ; —ul simplu înlocuit cu —ul compus în graiul din Țara Bîrsei, 2/85 ; —ul simplu în romînă, 1/78 ; 2/58 ; forme vechi de — simplu în ro- mînă, 1/45 ; mai mult ca —ul în romînă, 1/76. PERFECTIV, trecutul — în rusă, 1/75, 76. PERSONAL, genul—în romînă, 5/8; creații —e ale scriitorilor în stilul literaturii bele- tristice, 2/42 ; pronumele — aton în dativ în albaneză și în romînă, 2/20; pronumele în dativ în romînă, 2/18,20, 5/89 ; pronumele — aton în dativ în latină, 2/19 ; pronumele — în limbile romanice, 3/104. PLEONASM, —ul în stilul publicistic (limba firmelor și a anunțurilor) 5/21, 22. PLETORĂ, —a semantică, 2/93. PLURAL, schimbarea —ului substantivelor (i > e) în graiul din Țara Bîrsei., 5/85; forme nerecomandabile de — ale termenilor tehnici, 5/13; substantive —ia tantum în romînă, 2/112. POLISEMANTIC, cuvinte —e, 1/37, 40; destrămarea —ă în limba rusă actuală, 5/70. POLISEMIE, 2/35, 110; 5/62, 63 ; — și omo- nimie, 2/37, 5/62, 64; criterii de delimitare a —ei de omonimie, 5/60, 64, 65 ; — si sino- nimie, 2/110. POLONĂ, rima paroxitonă în —, 2/62. POPORANISM, —e în romînă, 5/7. POSESIV, articolul — a în romînă, 2/27; dativul — în romînă, 2/22. POZITIVISM, —ul în lingvistică, 4/16, 17. PREFIX, —e superlative în romînă, 6/61 ; — ul arhi, 6/91, co-, 3/88, con-, 2/40 ; 3/88, des-, 1/82, 83, 88, 89, 3/89, dez-, 1/82, in-, 2/40; 3/86, în-, 1/82 ; 3/86, ne-, 2/40 ; 3/89 ; 4/42 ; 6/41, pre-, 6/91, răs-, 2/40; 6/91, re-, 2/40, supra-, ultra-, 6/91 în romînă. PREPOZIȚIE, sensul lexical al —i, 5/40; funcția de relație a —i, 5/40 ; —iile comple- mentului circumstanțial de agent în ro- mînă, 2/3 — 11; —a a 2/8; 3/85, asupra, 5/40, 41, 46, cătră, 2/21, către, 5/41, cu, 2/21, 29, 30, 5/41, 42, 47; 6/22, de, 2^, 10, 12, 13, 14, 21 ; 5/15, 16, 37, 41 - 47, de către, 2/3, 4, 11-14; 5/42,44 de la, 2/7, 8, 27; 5/45, 49, 50, de pe, 5/45, despre, 2/7, 8; 5/43-46, din, 2/7, 8; 5/42, 43, 46, 47; 6/22, dintre, 5/48, 49, după, 5/42, 43, fără, 6/22, în, 5/16, 43, 47-50; 6/22, între, 5/48, 49, întru, 2/78; 5/48, la, 5/40, 41, 46, 47, 49, 50, pe, 2/30, 32, 33; 3/103; 5/8,45, 48, 50, pentru, 2/27; 5/15, 16, 41, 48, pînă, 3/103, prin, 2/6, 8 ; 5/43, 46, în romînă. PREZENT, —ul istoric în romînă, 1/75, 76 ; 2/58 ; derivarea de la tema —ului în romînă, 2/113 ; —ul cu valoare de viitor în graiul din Țara Bîrsei, 5/85. PROCEDEU stilistic, 2/100, 102; —e stilis- tice : ironia, 2/102, hiperbola, 2/100, 102, metafora, 2/102, metonimia, 2/102. PROFESIONALISM, —ele în limbă, 2/102. PRONUME, —le personal aton în dativ în albaneză, 2/20; —le relative compuse în greacă, 2/25; —ele personal aton în dativ în latină, 2/19 ; —ele compuse în latină, 2/25; —ele personal în limbile romanice, 3/104 ; —ele de reverență în limbile roma- nice, 3/104 ; —ele demonstrativ în romînă, 108 INDICE DE MATERII 2/23; —ele demonstrativ acel, 1/85, acesta, 5/48, celălalt, 2/24 în romînă ; repetarea —lui personal în romînă, 3/104, 5/98; —le per- sonal aton în dativ în romînă, 2/18, 20 ; —le de întărire însul în romînă, 5/48 ; —le relativ care în romînă, 2/23,, 25, 26, 29 ; 3/31 — 33 ; —le relative compuse în romînă cel ce, cel care, 2/23, 24 ; —le cine, 5/28, 31 ; —le cineș, 2/32. PRONUNȚARE, —a dentalelor în romînă, 1/12. PROPOZIȚIE, —ii reversibile în romînă, 2/4 ; specii noi de —ii, 4/32, 33. PROPRIETATE, —a termenilor, 2/72, 77, 78, 79 ; 3/52, 53 ; 5/52, 55-57 ; — semantică a termenilor, 5/54 ; — stilistică a termenilor, 5/54 ; termenilor în stilul publicistic, 2/52. PROVENSALĂ, 1/7, 12. PROVERB, — ul în limba romînă literară, 4/19. PSEUDOPREFIXUL baș-, 1/27. PUNCTUAȚIE, îndreptar de —, 4/36 ; folo- sirea apostrofului în —, 1/91 ; folosirea cra- timei în —, 1/86 ; 5/26. K R, palatalizarea lui r în romînă, 2/106, 107 ; muierea lui r final, 1/45. RANG, —ul în franceza elementară, 3/98. REDUNDANȚĂ, —a sufixelor limbii franceze, 3/104 ; —a sufixelor limbii romîne, 3/104 : —a limbii ruse, 3/78. REFLEXIV, diateza —ă în romînă, 2/5,56. REGIONALISM, —ele în limbă, 2/102 ; —ele în stilul beletristic, 2/70, 72; —ele la Emi- nescu, 6/60; —ele în limba traducerilor, 5/29. REPETIȚIE, —a pronumelui personal în romînă, 3/104; —a pronumelui personal în dativ la I. Budai-Deleanu, 5/98. RETOROMANĂ, 1/9. RIMĂ, — a feminină în romînă, 2/62; 3/40, —a feminină la I. Budai-Deleanu, 5/96 — 99 ; —a feminină la Eminescu, 3/40 ; —a împe- recheată la Eminescu, 3/38 ; —a masculină la I. Budai-Deleanu, 5/96, 99, 100; —a masculină la Eminescu, 3/38, 40, 41. ROMANIC, nașterea limbilor —e, 1/13 ; grupul oriental al limbilor —e, 1/13 ; limbi —e occi- dentale, 1/13 ; derivarea de la tema prezen- tului în limbile —e, 2/113; pronumele de reverență în limbile —e, 3/104; pronumele personal în limbile —e, 3/104; cazurile în limbile —e. 3/105. ROMÎNĂ, originea limbii —e, 3/9; apariția —ei în sudul Dunării, 1/9; —a comună., 4/8, 13 ; unitatea etnică a —ei, 1 /9; dialec- tele limbii —e, 1/3,6, 8,11 ; formarea dialec- telor limbii —e, 3/12 — 15; graiurile limbii —e, 1/46; 2/105, 107, 108; 3/13; 4/12, 48; 5/79—89; dialectele sudice ale —ei, 1/8; repartiția graiurilor limbii —e, 1/46 ; arhiva fonogramică a limbii —e, 4/10; simbolism fonetic în —, 3/102; sistemul fonologie al —ei, 3/102; asemănarea —ei cu albaneza. 3/16, cu istroromîna, 1 /12, cu dialectele ita- liene, 1/10, cu spaniola, 3/104; deosebiri între — și albaneză, 3/19 ; schimbări fonetice în —, vezi FONETIC ; accentul în —, 2/107 ; 4/43 ; 5/63 ; fondul principal lexical al —ei, 4/8; elementul dac în —, 3/18, elementul autohton în—, 3/17 — 23; influența greacă asupra lexicului limbii —e, 3/90—96 ; 6/29 — 36; elementul latin în fondul principal lexical al —ei, 4/8; influența maghiară asupra —ei, 1/12 ; influența slavă asupra —ei, 1/12; 4/11 ; elementul trac în lexicul limbii —e, 5/122, 123; antroponimicele în —, 4/10 ; arhaismele în —, 1/47 ; 2/41, 43 . 44; 3/48, 49; derivarea regresivă în —, 3/83 — 91 ; neologismele în —, 2/38, 39 ; sino- nimele în —, 2/37—44 ; 3/87 ; aspectul ver- bului în —, 2/5, 58 ; perfectul simplu în —, 2/58 ; cultivarea limbii —e, 1/81 — 93 ; 2/69 — 79; 3/48—54; 5/3 — 57; originea limbii — e literare, 4/21, 22 ; unificarea limbii —e lite- rare, 4/22 ; stilistica limbii —e, 4/10 ; limba — în traduceri, 1/102; 2/40; 5/27 — 35. ROTACISM, —ul în romînă, 3/18; —ul în albaneză, 3/18. INDICE DE MATERII 109 RUSĂ, entropia limbii —e, 3/78; redondanța limbii —e, 3/78; abstractul verbal în omo- nimie în limba — contemporană, 5/70 ; des- trămarea polisemantică în limba — actuală, 5/70; trecutul imperfectiv în—,1/75, 76; aspectul momentan al verbelor din limba 2/112 ; limba — literară din secolul al XlX-lea, 1/71 ; stilurile limbii —e literare, 1/71. S S, asimilarea consonantică în contact a lui s, 1/83; sonorizarea lui s urmat de labiale so- nore, 1/82 ; palatalizarea lui s, 2/106, 107. SCHIMBARE, —a categoriei gramaticale (adj. > adv.), 2/78 ; —i de declinare (I, II > III) în graiul din Țara Bîrsei, 5/85; ^i de gen în graiul din Țara Bîrsei (feminin > masculin), 5/84 ; —i de plural (i > e) în graiul din Țara Bîrsei, 5/85. SCOP, complementul circumstanțial de — în romînă, 5/41. SCRIERE, adaptarea neologismelor la —a fo- netică și etimologică, 2/89; —a cu litere latine în romînă, 1/8. SEMANTIC, analogie —ă, 3/37; omonimie —ă, 5/65; criteriul ~ în definirea omoni- miei, 5/68 ; structura —ă a cuvintelor, 2/102 ; —a logică, 3/78; înrudire —ă, 5/42, 44. SEMASIOLOGIE, metoda analizei structurale în —, 3/79; —a limbii romîne. SEMĂNĂTORISM, 6/83, — în limbă, 5/7. SEMIOTICĂ, 3/78. SENS, —ul cuvîntului, 2/110 ; —ul cuvîntului și sistemul limbii, 6/75; —ul cuvîntului și noțiunea, 5/66, 68 ; rolul accentuării în dife- rențierea —ului cuvîntului, 4/55, 56; —ul abstract, 2/10, —ul circumstanțial al sub- stantivelor abstracte, 6/25; —ul comun al cuvîntului, 1/37 ; — ul concret, 2/110; 5/53 ; —ul contextual, 2/100, 102 ; —ul denomi- nativ, 2/102 ; —ul dependent, 2/102; —ul derivat, 2/102 ; —ul emoțional, 2/102 ; —ul figurat, 2/72, 110 ; 5/53 ; 6/26 ; —ul grama- tical, 2/110; —ul lexical, 2/102, 110; —ul liber, 2/102, —ul logic-material, 2/100, 102 ; —ul principal, 2/102, —ul propriu, 2/58, 72, 110; —ul științific, 1/37; —ul tehnic, 1/37. SIMBOL, —ul matematic în stilul sportiv, 2/91, 92. SIMBOLISM, —ul fonetic în germană, 5/113 ; —ul fonetic în romînă, 3/102. SINCOPxAREA, —a lui i în graiul din Țara Bîrsei, 5/84 ; —a lui r în graiul din Țara Bîrsei, 5/84 ; —a silabelor în graiul din Țara Bîrsei, 5/80. SINONIM, 2/110, 5/62.; definiția —ului, 2/35 ; studierea sincronică și diacronică a —elor, 2/46; criterii de clasificare a —elor, 2/35 ; —ele în romînă, 2/34 — 47; 3/87; definiția —clor în dicționarul general al limbii ro- mîne, 2/42; familia lexicală a —elor, 2/89; arii lexicale ale —elor, 1/46; concurența —elor în romînă, 2/39; —e arhaice în ro- mînă, 2/41,43,44 ; —ele regionale în romînă, 2/43, 44, 45; 3/68 — 72; —e semantice-sin- tactice, 6/22, 23; —e stilistice, 2/110; —e aproximative, 2/36 ; — e perfecte, 1/38 ; 2/28, 30, 34, 36, 39, 45; —e figurate în romînă, 2/42; —e creații personale, 2/42; —e gre- cești și turcești în romînă, 2/38; —ele în graiul moldovean, 1/48; —ele din jargon, 2/42; —ele în stilul sportiv, 2/95 ; —e teh- nice, 1/38 ; 2/43 ; —ele cuvîntului ceată, 2/44. SINONIMIE și polisemie, 2/110; — grama- ticală, 2/4. SINTAGMĂ —a în stilul sportiv, 2/90, 91, 95, 96. SISTEM, —ul fonetic al limbii comune, 1/13 ; — fonetic dialectal, 2/104, 105 ; —ul fono- logie al limbii romîne, 1/3 ; 2/73,106 ; 3/102 : 6/72. SPANIOLĂ, 1/12 ; asemănări fonetice între romînă și —, 3/104. SLAV, venirea —ilor pe teritoriul Peninsulei Balcanice, 1/15 ; influența —ă asupra limbii romîne, 1/12; 2/38, 106; 4/11, 52; 5/60. STANDARDIZARE, —a vocabularului, 3/77. STATISTICĂ, —a lingvistică, 1/11 ; tendința dispersării și tendința concentrării anali- zată cu ajutorul —ii, 3/27; —a lexicală, 3/25, 99 —a părților de cuvînt, 3/28, 29; —a substantivului la Creangă, 3/59, 60 : —a numelor proprii la Creangă, 3/62 ; —a adjectivului și a verbului la Creangă, 3/60. 110 INDICE DE MATERII STIL, șurile limbii, 2/101, 111; definiția râului, 2/100, 101 ; criterii de clasificare a ^urilor, 2/101; metaforizarea ^urilor, 2/100; —ul academic, 2/101 ; ^ul admi- nistrativ, 2/69, 100, 101; 4/18 ; ~ul comu- nicării oficiale, 2/101; ~ul exprimării scrise, 2/111 ; ~ul exprimării vorbite, 2/111; ~ul individual, 2/69; ~ul literaturii beletris- tice, 2/69, 100, 101, 102, 111; 4/17, 18; 5/4; z^ul oficial-administrativ, 2/101 ; ^ul publicistic-gazetăresc, 2/69, 101, 102; —ui radiodifuziunii, 2/101; ~ul scriitorului, 1/69, 70; 2/101; 3/26, 30; 4/19-21; —ul știin- țific, 2/69, 101, 103, 111 ; —ul telegrafic, 2/101; ~ul vorbirii, 2/100, 101; șurile limbii engleze : ~ul documentelor oficiale, 1/71, —ul gazetăresc, 1/71; 2/103, ~ul lite- raturii beletristice, 1/71; 2/103; ~ul ope- relor în versuri, 2/103, ~ul operelor în proză, 2/103, ~ul operelor dramatice, 2/103, ~ul oficial-administrativ, 2/103, ~ul ora- toric, 1/71, —ul prozei științifice, 1/71, ~ul publicațiilor, 1/71; zgurile limbii romîne : ^ul administrativ, 2/14, ~ul familiar, 3/87, ~ul juridic, 2/14; 4/18, ~ul litera- turii beletristice, 1/70, 76, arhaismele în r^ul beletristic, 2/70,73, elementul familiar în^ul beletristic, 2/70, regionalismele în ~ul beletristic, 2/70, elementul popular în —ul beletristic, 2/70, neologismele în —ul bele- tristic, 2/70, imprecațiile în ~ul beletristic 2/73, 74, ~ul publicistic, 3/57, formarea cuvintelor prin compunerea inițialelor, a silabelor sau a abrevierilor în ~ul publi- cistic 5/19, expresii concentrate și lărgite în ^ul publicistic 5/14, calcuri din italiană în ^ul publicistic 5/21, termeni improprii în /^ul publicistic 5/22, 23, clișeul lingvistic în z^ul publicistic 5/20, pleonasmul în ~ul publicistic, 5/21, 22, termenii științifici și tehnici în ~ul publicistic, 5/11, 12, 13, 21, elipsa în ~ul publicistic, 5/15 — 18, 23, 24, lipsa acordului în ~ul publicistic, 5/24, contaminarea sintactică în ^ul publicistic, 5/24, hiperurbanism sintactic în ~ul publi- cistic, 5/24, ortografia neologismelor în ^ul publicistic, 5/20, 21, 25, 26, greșeli de punctuație în ^ul publicistic, 5/26, topica adjectivului în ~ul publicistic, 5/19, 24, 25, topica complementului în ^ul publicistic, 5/25, ^ul sportiv, 2/80—98,3/57, legă- tura ~ului sportiv cu alte ^uri, 2/93, 94, 97, 98, abrevierile în z^ul sportiv, 2/91, 92, simbolul matematic în ~ul sportiv, 2/91, 92, calcul în ~ul sportiv, 2/87, 88, clișeul în ~ul sportiv, 2/97, 98, sintagma în ~ul sportiv, 2/90, 91,95, 96, neologismele în —ul sportiv, 2/88, sinonimele în z^ul sportiv, 2/88, 95, terminologia militară în ~ul sportiv, 2/93, terminologia tehnică în ^ul sportiv, 2/94, elipsa în ~ul sportiv, 2/96, 97, limbajul familiar în z-^ul sportiv, 2/96, 97, figurile de^în ^ul sportiv, 2/91, 92, 93, 94, 95, 97, pletora semantică în ~ul sportiv, 2/93, —ul științific, 3/57; 5/4, calcurile în ^ul științific, 2/87, procedee caracteristice de compunere a cuvintelor în ^ul tehnic, 6/92; șurile limbii ruse literare, 1/71. STILISTIC, funcția ^ă a categoriei grama- ticale în romînă, 1/76; mijloace ~e în engleză, 2/99; definiția procedeului ~, 2/102 ; ^a și literatura, 2/100 ; 4/20 ; expresii frazeologice în ~ă, 2/100; ^a vorbirii artistice, 1/71 ; cercetări de z-^ă în R.P.R. după 23 August 1944. STRUCTURĂ, ^a generală a limbii, 1/13; z-^a gramaticală a limbii, 1/12; ~a cuvin- telor, 2/110, 111; ^a morfologică a cuvin- telor, 5/31, 32; semantică a cuvintelor, 2/102 ; ^a lexicului limbii romîne, 4/53, 54. STRUCTURAL, metoda analizei în semasiologie, 3/79. SUBIECT, logic, 2/3. SUBSTANTIV, colective, 2/9 ; pluralia tantum, 2/112; cu funcție de atribut, 6/21,22 ; schimbarea pluralului ~elor (i>e) în graiul din Țara Bîrsei, 5/85 ; schimbarea dezinenței de genitiv-dativ (ei > ii) a ~elor în graiul din Țara Bîrsei 5/85; ~ul la Creangă, 3/59, 60, 61 abstracte cu funcție de complemente circumstanțiale de mod, 6/22, 23; sensul circumstanțial al ~elor abstracte, 6/25; funcția de circum- stanțiale de mod a ~elor concrete, 6/23, 24, 27, 28; cazul dativ locativ al ~elor, INDICE DE MATERII 111 3/103; eliziunea ~ului în stilul publicistic, 5/16, 17, în stilul sportiv, 2/97. SUBSTITUIRE, ~a de sunete cu ajutorul peliculei, 2/115; ~a dativului prin con- strucțiile de, de la + substantiv, 5/44, 45 ; <^a genitivului prin construcțiile de, după 4- substantiv, 5/44, 45; prepoziției cu prin de, 5/42, pentru prin către, 6/89; ~a perfectului simplu prin perfectul compus în graiul din Țara Bîrsei, 5/85. SUBSTRAT, 6/74 ; ^ul ca sursă a împrumu- tului lingvistic, 1/99. SUFIX, ~ele diminutivale -s și -z în albaneză, 3/21; redondanța ~elor limbii franceze, 3/104; ~ul -ard, 1/28, -ier, 1/28, -ir, 5/60, 5/60, -issable 5/60 în franceză; ^ul bilis, 5/59, esc, 3/104, ticius, 2/115, -tio, 2/114, tor, 2/1U, 115, -toria, 2/115, -toriu(s), 2/114, 115, -tura, 2/114, -uo, 2/114, uf,2/114, -uto, 2/114, -utio, 2/114, -vo, 2/114 în latină; redondanța ~elor în romînă, 3/104; ~e specifice graiurilor, 1/48 ;~ele limbii romîne : ~ul verbal -a, 6/93, -abil, 5/59, 60, -aj, 6/91, -ame, 6/92, -ar, 1/28, 50; 2/85; 6/25, 92, -are, 3/103, -arie, 6/25, ^ul diminu- tival -aș, 1/50; 2/85; 6/25, 92, -at, 3/89, -ație. 3/84, -ărie, 6/31, -ărit, 6/43, -ă(tate), 6/22, 92, -ător,.!^, -bil, 2/40; 6/91, -eală, 1/86 ; 3/87 ; 6/92, -ean, 1/32, 86 ; 6/25, -easă, 6/92, -ează, 1/84, -enie, 6/22, 92, -er, 6/25, -et, 3/90, 91, -ețe, 6/22, -ez, 6/25 -i, 6/93, -ibil , S/oS, 60, -ic, 6/42, -icesc, 6/92, -ie, 6/22, 23, 92, -ier, 6/25, 91, -ime, 6/92, -ism, 2/40; 6/91, -ist, 1/31 ; 2/85 ; 6/25, 91, -itate, 2/40; 6/40 43, -iță, 6/91, -iune, 4/55, -iza, 5/60, -niță, 1/27, -oaică, -oi, 1/50, -om, 6/91, -or, 3/88, -os, 1/50, -oză, 6/91, -for, 2/85, 6/25, -tor ie, 6/25, -tura, 2/115, -ură, 2/40, -uț, 1/48 ; ~ele -amb, -emb, -umb, -Hymb, -oeamb, -bieamb, -m în rusă, 2/112. SUPERSTRAT, 6/74. SUPIN, derivarea de la ~ în latină, 2/113-115. SUPRASTRAT, ~ul ca sursă a împrumutului lingvistic, 1/99. ș ȘCOALA ardeleană, 1/10; 5/116-119. T T> c în graiul bănățean, 2/107,108 ; t-\-1, n >r în graiul din Țara Bîrsei, 5/84; trecerea lui th din albaneză la s, ț în romînă, 3/22. TĂTARĂ, limba ~ , 4/12, 13. TERMINOLOGIE, ^a administrativă în romînă, 1/47; artistică la Coșbuc, 3/31 și la Eminescu, 3/31, 32; ^a medicală în dicționarul lui Molnar, 6/16; ~a mește- șugărească, 1/34, 66; ^a militară în stilul sportiv, 2/93 ; ~a poetică la Eminescu, 3/31, 32; ~a sportivă în limba literară, 2/84, 85, 86; ~a sportivă în Dicționarul limbii romîne moderne, 5/114 — 116; ^a științifică, 2/102 ; științifică în romînă, 4/18; ~a științifică în „Dicționarul general al limbii romîne”, 1/33; compusele în ~a științifică, 6/92; științifică în stilul literaturii beletristice, 2/102; ~a științifică în stilul publicistic, 5/21; ~a științifică în dicționarul lui Șincai, 6/13, 14 și în dicționarul lui C. Cantacuzino, 6/6; ~a tehnică în limba romînă, 1/47; ~a tehnică în „Dicționarul general al limbii romîne’ , 1/33, 34; sinonimele în ~a tehnică, 1/38; 2/43; omonimele în ~a tehnică, 1/36, 37; ~a tehnică în stilul sportiv, 2/94; ~a tehnică în stilul publicistic, 5/11. TEXT, —ul de bază în edițiile romînești, 5/106. TEXTOLOGIE, grafii duble și triple în —a romînească, 5/109; TOPICA, —a adjectivului în stilul publicistic, 5/19, 24, 25; —a complementului în stilul publicistic, 5/25; ~a în graiul din Țara Bîrsei, 5/85. TOPONIMIE, —a în romînă, 4/9 — 11 ; elemen- tul slav în —a romînă, 4/11 ; ^a în limba tracă, 5/121. TRACĂ, limba — , 3/17-23; 5/119-123; schimbări fonetice în — : o > u, z > s, 5/122 ; lexicul limbii —e, 5/120, 121 ; ele- mentul indo-european în lexicul limbii ^e, 112 INDICE DE MATERII 5/121 ; antroponimicele și toponimicele în —, 5/121. TRADUCERE, ~a în lingvistică matematică, 3/76, 77 ; limba —ilor din secolul al XlX-lea, 1/102 ; limba ~ilor din franceză în trecut și astăzi, 2/40; 5/27 — 35. TRANSCRIERE, ~a consoanelor muiate, 1/50; ~a textelor cu caractere latine din secolul al XlX-lea, 1/21 : ~a textelor vechi romînești, 5/108, ~a literelor chirilice /ft, 5/109, k, 5/109; ~a numelor proprii rusești, 1/92. ! TRANZITIV, verbe ~e în romînă, 2/4, 5, 56. j j l U, trecerea lui u latin Ia ii în domeniul» galo- roman, 6/73; căderea lui u neaccentuat în albaneză și în romînă, 3/18; u scurt final în graiul făgărășean, 5/86; u o în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. UNIPERSONAL, verbe ~e în romînă, 2/56, 57. i v V, căderea lui v intervocalic în albaneză și în romînă, 3/18; v -j- i > y, v + n > m; v intervocalic zero în graiul din Țara Bîrsei, 5/84. VARIANTĂ, ~ele cuvîntului titlu, 1/37; lexicale ortografice în stilul publicistic, 5/25; ^a lexico-frazeologică a cuvîntului, 5/63. VERB, aspectul ^ului, 1/74; participiul ~ului în latină, 2/114 ; ~e defective din cauza sensului în romînă, 2/56 — 58 ; ^e dura- tive în romînă, 1/75; 2/5, 58; ~e momen- tane, 2/5, 58; influența slavă asupra ~elor romînești, 5/60; diateza activă a ~ului romînesc, 2/3, 4, 5, 11; diateza pasivă a ~ului romînesc, 2/3 — 6, 9, 11 ; diateza reflexivă a ~ului romînesc, 2/3—6; timp narativ și timp descriptiv la ~, 1/75; ~e defective de participiu în romînă, 2/56; ~e intranzitive, 2/56; tranzitive, 2/4 5, 56 ; ^e impersonale, 2/56 ; ~e uniper- sonale, 2/56, 57; cu autor multiplu, 2/57; care se construiesc cu două com- plemente (direct și indirect), 5/49 ; modurile și timpurile ^elor în romînă : infinitiv, 3/39, 37, infinitivul scurt, 3/103, infinitiv scurt în locul celui lung 5/38, folosirea infinitivului în locul conjunctivului, 5/36 — 39, folosirea conjunctivului în locul infini tivului, 5/39, participiul trecut, 1/76, pre- zentul etern, 3/47, prezentul istoric, 1/75, 76 : 2/58, perfectul compus, 1/75, 76, perfectul simplu, 1/78; 2/58, mai mult ca perfectul. 1/76, imperfectul, 1/75, 76 ; eliziunea ~ului în stilul sportiv, 2/97 și în stilul publicistic. 5/18; frecvența ^ului în stilul sportiv. 2/98; ~ul la Creangă, 3/60: ~ul în rusă. 2/112. VERS, realizarea uniformă și multiformă a ^ului, 2/67; /^ul decasilab în italiană, 2/64; rima oxitonă în ~ul german, 2/62: ^ul Țiganiadei: cezura mediană, 2/61, rima masculină, 5/96, 99, 100, rima feminină. 5/96 —99, trimetrul trohaic catalectic popular 5/97, — ul decasilab, 2/60, 62 ; 5/96, 98, ~u] endecasilab, 2/60, 61 ; ul Ia Eminescu : aliterațiile, 3/42, clauzula iambică, 2/40, emistih catalectic și acatalectic, 3/39, sex- tina, 3/36 — 38, 40, rima feminină, 3/40, rima masculină, 3/38, 40, 41, rima împere- cheată, 3/38. VIRGULĂ, /^a în stilul publicistic, 5/26. VOCABULAR —mobil, 1/34; barbarismele în 2/102 ; neologismele în ~2/102 ; profe- sionalismele în ^2/102 ; statistica în studiul /^ului, 3/35, 99 ; ~uldc bază al limbii, 3/101 : ~ul disponibil al limbii, 3/101 ; ^ul frecvent al limbii, 3/101; standardizarea ~ului, 3/77; calcul lingvistic în 1/98, 99; metoda statistică de studiere a ~ului. 3/97; elementul autohton în ^ul limbii romîne, 3/17, 18 ; elementul trac în ~ul limbii romîne, 5/122, 123; elementul latin in ~ul limbii romîne, 4/8; cuvinte care pier din ~ul limbii romîne, 5/6 ; clișeele în ~ul limbii romîne, 3/55, 56, 57, 58 ; arhais- INDICE I7L AUTORI 113 inele în ~ul limbii romîne, 3/48, 49 ; neolo- gismele în ~ul limbii romîne, 2/38, 39; regionalismele în ^ul limbii romîne, 2/102 ; ^ul limbii trace, 5/120, 121. VORBIRE artistică, 1/71 ; ~ curentă, 2/101 ; ~ directă, 2/111 ; ~ indirectă, 2/111. Z, palatalizarca lui z, 2/106, 107 ; r : limba tracă, 5/122. ZICĂTORT din graiul din Țara Bîrsei, 89. > s în 5/88, INDICE DE AUTORI A Aarmi Petri! Pa vel, 6/9 Abaev V. L, 5/63 — 67, 7i Adamescu Gh., vezi Gandrea L A. Aebor Mihai M., 4/68 Agraev V. .A., 3/76 Ahmanova O. S., 2/34 ; 5/62. 63, 65 Ailzetmuller IL, 2/112 Albin Jana, 4/102 ; 6/91 Alecsandri V., 3/50 Alexandreseu Gr., 3/37 Alexandreseu P., 4/30, 37. 76, 78 Alvar Manuel, 6/71, 75 Andrianov B. A., 1/51 Andrieseu Al., 4/71, 76, 78, 79. 82, 88, 93 A niței Dumit ru, 4/71 Appollinaire G., 3/27, 28 Apostol Ion, 2/74 Apresian I. D., 2/35, 36, 37 Ardeleanu Gh., 4/73 Arhip Iulian D., 4/69 Aristia C., 1/104 Armeanca E., 6/18 Arvinte V., 4/9, 53, 71, 79. 88, 93, 102 Asan F., 1/21; 2/19; 4/32, 72, 74. 79, 83. 88. 93, 102 ; 5/36, 65, 66 ; 6/93 Asgar Hansen Rosensland, 4/38 Aurel V., 4/73 Avanesov R. I., 6/21 Avram Andrei, 4/71, 79, 83, 88, 93, 94; 6/73 Avram Mioara, 1/84, 2/10, 23, 24, 25, 27, 30 ; 4/25, 30, 32, 33, 35. 43, 55; 76, 83, 88, 94 ; 5/65. 69. 71 ; 6/75 B Bagrinovskaia G. P.. 3/76 Bahner Werner, 4/83 Bailly A., 1/37 Bajenov N. M., 4/29 Bălăci AL, 5/35 Bally Ch., 1/72; 2/34, 42 ; 5/53. 71 Balogh Edmund, 4/94 Baiu Ion, 4/71, 73 Balzac H. de, 3/28 Barac L, 2/59 Barbu Eugen, 2/73, 74 Barbu N. I., 4/66, 67, 68, 71. 83, 88 Bariț G., 2/105 Baronzi G., 1/32 Baudelaire Ch., 3/27, 28 Băbeanu Aurel Șt., 4/71 Bălan Ion, 4/68 Bălă^escu N., 6/13 Bălcescu X., 4/16 Băheanii B., 5/103 Bănățeanu V., 4/67 i Bănulescu Ștefan, 4/68 i Bărbuleseu Simion, 4/79 i Beaulieux Leon, 2/18 Decker llenrik, 5/111, 112 $ Beldescu G., 4/31, 32, 33. 79, 88. 94 Benes Lazăr. 4/68 Beneș P., 4/79 Benkb Jozsef, 6/9, 13. 14 Bercea Gh., 4/71,73 Berceanu B. B., 4/88 Berinda Pamvo, 6/5,8 Berkov B. P., 3/76 c. 4708. 114 INDICE D’E AUTORI Bernstcin S. B., 1/46, 6/31 Bianu I., 2/20, 47; 4/23 ; 6/9 Bielfeldt II. TI., 2/111 Bîrleanu N., 6/53 Blagoi D. D., 5/105, 106 Blumauer, 2/61 Bobb loan, 6/16, 18, 19 Bociort Ignat, 4/88 Bodor Gh., 4/71 Bogdan Damian P., 4/94 Bogdan-Duieă Gh., 2/61 Bogdan I., 6/34 Bogrea V., 1/23 ; 2/35 ; 3/95 ; 6/31, 33, 34 Boiagi Mihail C., 1/10 Bojinca Damaschin, 5/117 Boldan Emil, 4/79 ; 5/116, 117 Bolliac C., 3/37 Bolocan Gh., 1/74; 2/103, 112; 3/80; 4/79, 94, 103 Bologa V., 6/16 Bonfinius, 3/9 Borodin V. V., 3/76 Borșci A. T., 4/51 Borza Al., 6/14 Botez C., 5/92, 93 ; 6/59, 60, 61, 62, 64, 65, 67 Botez Demostene, 4/79 Brateș Emil, 4/69, 71 Bratu Florea Gh., 4/71 Brăeseu Ion, 3/105 ; 4/94 ; 5/27 Breban Vasile, 4/74, 88 Brîneuș Gr., 4/24, 32, 68, 69, 73, 79, 83, 88, 94 ; 6/15 Brodeală L., 5/75 Brunot F., 3/84 Bucă M., 2/35 Budagov R. A., 2/34, 37, 109, 110, 111 ; 4/38, 52 ; 5/71; 6/75 Budai-Deleanu I., 2/59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67; ț/96, 97, 98, 99, 100, 101, 117; 6/14, 15, 18 Buhoiu Aristide, 4/94 Bujor I. I., 4/32, 79 Bulahovskii L. A., 1/71; 3/61; 5/70 Bulgăr Gh., 1/21, 73; 2/34, 72 ; 4/18, 21, 24, 29, 71, 74, 76, 79, 83, 88, 89, 94, 102, 103 ; 5/53, 119; 6/37, 91 Biirger G. A., 3/38 Byck J., 1/17, 88 ; 2/20 ; 3/83, 87, 88, 102, 103 ; 4/26, 30, 33, 36, 37, 54, 66, 69, 71, 83, 89, 94, 103; 5/9; 6/96 Bykowski Ignacy, 2/65 C Camariano Nestor, 3/96 ; 4/103 Canarache Ana, 1/36 ; 2/56 ; 4/79, 103 ; 6/91 Candrea I. A., 1/28, 31, 32, 49, 52, 54, 67, 96 ; 2/20, 31, 40, 41, 47, 48, 49, 50,58,107,108 ; 3/50, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90,91; 4/4, 46, 47; 5/68; 6/31, 32, 33, 34, 35, 79 Cantacuzino Constantin, 6/5, 9, 10, 15 Cantemir D., 3/9; 6/7, 8, 14 Capesius B., 4/64, 89 Capidan Th., 1/8, 9,10,11,12,14 ; 3/14 ; 6/31, 35 Carabulea Elena, 4/37, 89, 94, 103 ; 6/92 Caragiale I. L., 1/54, 59 Caragiu-Marioțeanu Matilda, 4/32, 89, 94, 97 Casti J. B., 2/61 Cavallioti Theodor Anastas, 1/8 Cazacu B., 1/53, 70 ; 3/74, 75, 103 ; 4/9, 21, 24, 27, 36, 55, 62, 63, 66, 67, 68, 69, 71, 74, 76, 79, 83, 89, 90, 103 Cazacu Marin Gh., 4/69, 71 ; 6/55 Căbulea Vasile, 4/73 Călincscu G., 1/97; 3/34, 36, 37, 42, 44; 4/68, 69, 79 ; 5/7, 94 ; 6/59 Căpleseu C., 1/21, 66 ; 4/54, 94, 102, 103 Căplescu Dina, vezi mai sus Chamisso A., 3/41 Cheresteșiu V., 4/74 Chidun Dr. A., 4/79 Chiosa Clara Georgeta, 4/89, 94 Chirițescu Florin, 4/71 Chiru-Nanov Otilia F., 4/69 Chițimia Ion Const, 4/94 Ciaușanu G. F., 1/30 Cihac A. de, 3/5 ; 4/47; 6/29, 30, 32, 35 Ciobanu Elena, 2/55; 3/68; 4/37, 103; 5/77; 6/92 Ciobanu Fulvia, 3/102, 103 ; 4/36, 37, 38, 69, 95, 103 ; 6/92 Ciocan Rodica, 4/95 Cioeulescu Șerban, 4/83, 89, 95, 103 ; 5/5, 6, 10 Ciompcc Georgeta, 4/103 ; 6/91 Ciorănic Ion, 4/74 | Cipariu T., 1/21 ; 3/6; 6/4 INDICE DE AUTORI 115 Chică Ana, 4/71 Cimpeanu E., 4/8$) Claudel P., 3/27, 28 Clemens Andreas, 6/15 Cluget Leon, 3/95 Cocea Dina, 2/74 Cocoș S teii an N., 4/69 Cohen M., 1/7 Coloși Vasile, 6/13, 17, 18 Comaniciu Traian, 4/68, 69 Condeeseu N. N., 3/105 ; 4/89, 95 Constantinescu Daniel, 4/71 Constantinescu N. A., 4/18 Constantinescu-Iași P., 5/103 Copăceanu Gheorghe, 4/71 Corbea D., 3/48 Corbea Teodor, 6/6, 7 Corlăteanu N. G., 1/96, 97 ; 3/59 ; 4/51, 95, 103 Corneilie P., 3/27, 28 Corneli loan, 6/17 Cosma Viorel, 4/79 Costa Traian 4/36, 68 Costache Veniamin, 1/102, 103 Costăehel Valeria, 4/95 Costinescu I., 2/39 ; 6/42 Coșbue G., 3/31, 50 Coteanu I., 1/7, 14, 18, 69, 101 ; 2/35, 37, 76, 109 ; 3/48,57, 85, 90,103 ; 4/21,24,32 46, 53, 63, 67, 68, 69, 73, 79, 83, 89, 95, 103, 104; 5/62; 6/3, 10, 14 Coteanu Ștefan, 4/71 Covaci Șt., 4/74 Crăciun Al. Gh., 4/68 Creangă I., 1/58 ; 3/60, 61, 62, 63 Creția P., 4/30, 36, 76, 83 Crețu Gr., 6/3, 4, 5, 7, 8 Crețu I., 5/91 ; 6/57 Crețu Teodor, 4/71 Cristea Dorina, 4/89 Crișan Al., 4/71 Crișan Ștefan, 6/13, 14, 16 Crohmălniceanu Ov. S., 5/6, 7 Croi torn M., 4/69 Cruceanu Ion, 4/73 Cruceru C., 4/69 Cueiureanu Șt., 4/79, 83, 95 Cur tins E. R., 4/23 D Daissa Emil, 4/69 Dame Frederic, 1/34, 42, 67 Dante A., 2/65 Darmestcter A., 2/77; 3/84 Dauzat A., 1/7 Daveluy A., 3/86 David N., 5/116 Dănăilă I., 5/52 Dănescu S., 4/74 Dănilă Leonida, 4/71 Dănilă N., 3/84, 103 ; 4/38, 74, 84, 95, 104 Deanovici Mirko, 6/71, 72 Deboveanu-Mălăescu Elena, 6/52 Decev, 5/59, 120, 122 Deme Lăszlo, 2/104, 105 Demetrieseu Anghel, 6/62 Demetrios, 5/52 Demoerit, 2/111 Densusianu Ar., 6/18, 30 Densusianu O., 1/10, 13, 14, 18, 52, 58, 59; 2/19, 31 ; 3/5, 9, 14, 22, 88 ; 4/7, 10, 15, 16 46; 5/119; 6/9, 30, 31, 32, 33, 34 Deny J., 1/31 Deroy Louis, 1/98, 99, 100, 101 Diaconescu Paula, 2/3 ; 4/24, 33, 89, 90, 104 ; 5/71 Diaeonovieh C., 6/11 Diaconoviei-Loga, 5/117 Diaconu Ion Gh., 2/23 ; 4/95, 104 Diculescu C., 6/30, 31 Diez F., 3/84 ; 6/19 Dima AL, 3/83; 4/79, 84, 95, 104; 6/82 Dimitrescu Floriea, 3/102, 103 ; 4/24, 31, 32, 33, 38 56, 68, 76, 79, 84, 90, 94, 104 Dimitriu-Păușești Al., 4/90 Dinu Ion V., 4/68, 69 Dobrușin R. L., 3/76 Dolgopolski A. B., 2/113, 114 ; 3/76 Dolotova L. M., 5/107 Donescul C., 1/105 Donici Andronache, 6/15 Dragomirescu Gh. N., 4/96 Drașoveanu D. D., 4/76, 84 Drăganu N., 2/21 ; 4/26, 27, 66 ; 6/6, 7,13,16, 32 Dridifeanu F., 4/51 116 INDICI- DE AUTORI Drimba VL, 1/25, 26, 48; 4/13, 67, 69, 74, 90, 95, 104; 6/37 Dukelski N. I., 2/115 Dumbravă Lucian, 4/81 Dumitrascu N. 4/71 Dumitrașcu Pompiliu, 4/76, 79, 84, 95 Dumitrescu Gh. N., 4/71, 101 Dumitreseu Vasiie, 5/103 Dumitrescu-Bușulenga Zoo, 4/24, 95 Dumitriu Petre, 2/73 Duployen loan, 2/74 E Ehert \\ ., 5/111 Etimov A. I., 1/71; 2/100 : 5/8 Efremenko E. L., 5/107 Egger E., 3/83 Ejov I. S., 5/108 Elian M. de la Gruea, 2/81 Emilian M., 4/90 Eminescu M., 2/40, 71, 72; 3/29 — 45, 50, 62; 6/57-69 Enescu Radu, 4/90, 95 Engeî J. C., 3/9 Engels F., 3/59 Eustatievici Dimitric 4/26 F Fațon N., 3/105 ; 4/95. 104 Feru Nieulae, 4/73 Finkel A. M., 4/29 Fisefaer I., 3/101 ; 4/30, 37, 53. 67, 69. 75.76, 84, 90, 95, 96, 104 Fiamini Fr., 2/60 Flora Radu, 4/96 Florea-Rariște D., 4/69, 81 Plorian I., 4/96, 104 Flueras V., 2/73 Foeșeneanu Eleodor, 4/69 ! Fourquet Jcan, 2/105, 106 ' Frenkian A., 4/67 Frings Theodor, 2/105 Frumkina R M., 3/76 Fugarii F., 2/59, 60, 61 j G Gabrea Maria, 4/90, 96 Gaîițanu D., 3/3 ; 4/80, 84, 90, 104 Găldi L.. 2/59, 64, 67; 3/34, 39, 45 ; 4/96, 104 ; 6/4, 10, 12, 17, 34, 35 Gălffy Mozcs, 2/104, 105, 106 ; 4/65, 96 Galkina-Fedoruk E. M., 4/34 ; 5/71 Galperin I. R., 1/71 ; 2/99, 100, 101, 103 Gane lorgu, 4/69 Gane Irina, 4/68 Ganșina K. A., 5/63 Ganșina M., 4/34 Gartner Th., 3/8 Gaster M., 1/18 ; 3/18 Geagea Cr., 6/31 Gelliauu G., vezi Demetriescu Angliei și Pruncii X. Genilie I., 1/105 Georgescu Alexandru, 4/32, 84. 90, 96 Georgescu Gogii, 4/80 Georgescu Paul, 5/6 Gerard Albert, 3/42 Gerota Gabriela, 4/96 Gheorghiev VI., 5/120 Gheorghiu Gh., 2/44 Ghergariu Leontin, 4/90, 96 GheJ;ie L, 2/96 ; 4/90, 96 ; 6/15, 38 Ghica Alexandru Dimitric, 1, 101 Gillieron J., 5/71 Ghițu Galina, 4/96 Giese Wilhehn, 4/96 Giosu Șt. 4/72 Giuglea Gh., 4/67, 104; 6/31 Gobl L., vezi Găldi 1,. Gocthe J. W., 3/39 Goga N-, 4/90 Gombocz Z., 1/28 Gbrner II., 5/111 Gougenlicim G., 3/96 Gradeinvitz Otto, 2/112 Graur AI., 1/3, 8, 11, 13, 31, 38, 47, 52, 75, 96; 2/15, 23, 24, 25, 34, 35, 38, 44, 69, 70, 72, 96; 3/18, 86, 87, 88, 101, 102; 4/8, 12, 13, 18. 19, 22, 26, 27, 30, 31, 32, 35, 36, 37, 43, 51. 52, 53, 54, 61, 66, 67, 70, 72, 75, 76, 80, 84. 90, 96, 104 ; 5/4, 59, 62, 71 ; 6/31, 32, 35, 91, 92 INDICE I7E AUTORI Greci N., 5/70 Grecu Alexandru, 4/70 Grigorescu M., vezi Avram Mioara Grigorescu P., 4/72 Grigorie, 1/103 Grigoriev P. V., 5/71 Grosu Mitu, 4/80, 90 Grott I. K., 5/67 Gsell Rene, 6/72, 74 Guiraud P., 3/25, 26, 27, 28, 29, 30 Gurov N. V., 3/76 Guțu Valeria, 1/70 ; 2/47 ; 3/81, 104 ; 1/21, 32, 33, 80, 84, 90, 96, 104 Guțu-Romalo Valeria, vezi mai sus Gvozdev A. N., 1/71, 76 Gyergyai Albert, 2/64, 66 H Halici Mihail, 6/7 Halitzki, 6/12 Haneș P., 4/7 Harlioiu Emilia. 4/80 Hasdeu B. P., 1/27, 52; 3/5, 8, 17, 18: 4/16: 5/108, 109; 6/3, 7, 8, 10 Hașeganu I., 4/84 flatzîeld II., 2/77 Haygood J. B., 3/98, 99 Heliade Răduleseu I., 1/9, 11, 23, 30, 32, 10 l. 105; 2/39; 3/37; 5/119; 6/39, 40. 41 Helmuth, 6/14 Henmon E., 3/97 Herder J. G., 3/38, 41 Herodot, 1/99 Herlcl H., 5/111 Hodoș Nerva, 4/23 Hollingher Rudoh', 4/96 Homer, 3/25 Ilofejl Viadimir, 4/38 Hristea Th., 3/91 : 4/54. 96. 101 Hristea V., 1/81 ; 4/104 Hugo V., 3/28, 42 I lacob Lizeta, 4/90, 96 laeob Șt., 4/36, 73, 80, 84, 90, 97 ; 5/79 laglom I. M., 3/76 lancovici Bruno, 4/78 Janeu Ț.. 4/70 lanovici N., 6/19 larovici Edith, 4/90 Ibrăileanu G., 3/8, 62 ; 4/7, 15, 16 ; 6/58, 59, 60 Iliescu Maria, 2/23, 24 ; 3/103 ; 4/76. 80, 84, 97, 104; 5/59; 6/43, 91 loanid G., 6/30 loanițescu Eug., 4/84 lonașcu Al., 4/31, 32, 75, 80; 90, 97 lonașcu Ecaterina, 4/104 ; 6/92 loncseu Florica, 4/97 lonescu Gulian G., 5/103 lonescu-Nișcov Tr., 4/97 loneseu-Siseijli G., 4/75 Iordan lorgu, 1/3, 25, 53, 54, 56, 58, 76, 84? 99 ; 2/5, 15, 18, 23, 26, 28, 34, 69, 80, 81, 82, 91, 93, 94 ; 3/11, 56, 73, 85, 87, 88, 103 ; 4/3, 9, 10, 16, 17, 21, 22, 24, 26, 30, 36, 49, 54, 55, 56, 58, 66, 67, 68, 70, 72, 73, 76, 80, 84, 90, 97, 104. 105 ; 5/18, 19, 36, 39, 42, 59, 71, 101, 103, 104; 6/3, 4, 21,. 22, 39 lorga N., 1/18; 3/5, 9, 92: 5/82. 109, 119; 6/3, 10, 19 lorgovici Paul, 5/119; 6/11 Istrate G., 1/47, 48, 70; 3/62: 4/24, 61, 68, 69, 72, 76, 80, 84, 90, 97, 105 Ivașeu George, 4/80 Ivanov V. V., 3/76, 77 Ivăneseu G., 1/70; 3/104, .105: 4/24, 55, 67. 80, 84, 85, 90, 91, 97, 104, 105 ; 6/72 .1 Jaberg K., 1/56 Jaequier H., 4/27, 66, 85, 91, 97 : 5/31 Jakobson Roman, 6/75 Jirecek Const., 3/10 Jirmunski W. M., 2/67 Joja Athanase, 5/103 Josselson Harry, 3/98 Jozelini A., 2/73 Juga-Vîrlureanu Gli.. 4/73 Jung W., 5/111 K Kăding, 3/97 Kalujnin L. A., 3/76, 77 Kallin H., 2/5, 9 118 INDICE DE AUTORI Kaluzniacki E., 6/4 Kammradt Fr., 5/111 Karakulakov VI., 4/91 Karfievskij S., 2/35 Keats J., 3/42 Kelemen Bela, 4/65, 76 Kneazkova E. N., 3/62 Kochanowski J., 2/65 Kodăly Zoltan, 2/66 Koelwel Eduard, 5/110,111, 112, 113 Kogălniceanu C. și Ilie, 6/11 Kogălniceanu M., 2/49 ; 3/6 ; 4/1.6 Kolosi V., vezi Coloși Vasile Komisarev V. N., 5/65 Kopitar B., 3/16, 17; 6/19 Koroși Ștefan, vezi Crișan Ștefan Kostcr Rudolf, 5/110 Kott Jan, 2/61, 65 Krasicki Ignacy, 2/61, 62. 65 Krasilnikov V. A., 1/75 Krautner S., 6/10 Kremnitz Mite, 3/35, 36 Kriucikov S. I., 4/29 Kulaghina O. S., 3/76 Kurylowicz J., 2/35, 37 ; 3/62 L Lacea C., 5/80 Lamartine A., 3/37 Lambertz Max, 2/20 Lambrior Alexandru, 3/3, 6 Lanson G., 1/72 Lascu Nicolae, 4/67 Lațcu loan, 4/70 Laurențiu Tudor, 4/72 Laurian Aug. Treb. 3/6 ; 4/16 ; 6/16 Lazarev A., 2/38 Lăndoiu Elvira, 4/68 Lăzăreanu B., 4/75 ; 5/28 Leibniz, 2/111 Leibovici Finuța, vezi Asan Finuța Lckomțev I. K., 3/76 Lemnarii Osear, 5/4 Lene G., 3/83 Leonte I., 4/55 Leonte Liviu, 4/85 Leppa Ion, 4/73 Lessing G. E., 3/38 Lcsviodacs Azanoglu, 1/103 Levi Attilio, 2/65 Levițehi Em., 4/85 ; Levițehi Leon I)., 4/97 j Liapunov A. A., 3/7(5 | Limper Bond, 3/98 | Limper Louis, 3/98 ■ Lisițki V., 2/113 i Lisițki V. A., 4/38 Littre E., 3/9 ; 5/53 Lloraeh Emilio Alarcos. 6/72 Loicq Jean, 1/101 Lombard Alî, 2/39 ; 4/38 Lbfstedt E., 2/19 Lupaș L, 5/119 M Macarevici C., 4/78, 79, 80 Macarie, 6/8 Macedonski A., 3/42 Maeovescu G., 4/80, 82 Macrea D., 1/8,10, 11 ; 3/73, 83 ; 4/34, 48, 50, 52, 61, 75, 76, 77, 80, 85, 91, 97; 5/116 Maior Grigore, 6/9 Maior Petru, 1/8, 9, 11; 3/9; 5/117, 119; 6/17, 18 Maiorescu L, 6/59, 60 Maiorescu T., 3/6 Makarov V. V., 4/97 Mallarme St., 3/27, 28 Malmberg Bortii, 6/73, 74, 75 ; Maneea C., 1/33, 36; 4/54, 79, 85, 90, 97, 105 ; i 5/11; 6/91, 92 Maniu Montan Nicolaus, 6/15 Manoilescu M,. 4/33, 91 Manoliu M., 3/102, 103 ; 4/105 Mareea Pompiliu, 4/97. Marcovici S., 1/105 Mardarie Cozianul, 2/49 ; 6/3, 5, 8 Margella Ștefan, 6/10 Marian S. FI., 1/31 Marin Georgeta, 4/105; 6/51,93 Marin I. Z., 4/72, 73 Marinescu-Himu Maria, 4/70 i Marinoviei Rita, 4/85 ' Marmeliue D., 6/29 INDICE DE AUTORI 119 Marsigli Luigi Fernando, 6/5, 6, 7 Martine A., 2/106 Mărtn Gyula, 4/65, 80. 97 Mărton I., 6/16 Marton luliu, vezi Mâr ton Gyula Massiin I. C., 1/22 Matei Gh., 5/103 Mavrodi Mihail, 1/103 Mayer G., 3/18, 21, 22 Mărăeinaru I., 4/70 Mărginean u M., 4/91 Mărufă T. B., 4/68, 72, 80 Meier Horst, 5/111 Meillet A., 1/7, 11, 101 ; 3/39, 42 Meleiuk I. A., 3/76 Mclich J., 1/28 Melnikov G. P., 3/76, 78 Meyer-Lubke W., 3/5, 8, 19; 6/31 Michaelsson K., 3/62 Michea Rene, 3/96, 99 Michelet J., 3/28 Miclău P., 3/101, 102 ; 4/52, 97 Micii Klein Samuel, 5/117, 118; 6/11, 12, 13, 17, 18, 19 Mihalachc C. N., 4/77 Mihalci B. E., 4/51 Mihăescu H., 3/104, 105 ; 4/13, 98, 105 Mihăilă G., 3/84, 86; 4/54, 77, 91, 98, 105 Mihuț loan, 4/70, 73 Milctineanu I., 4/77 Milicescu Em. St., 4/80 Miklosieh Fr., 1/9; 3/9, 16, 17 ,18; 4/11 Minor J., 2/62 Minotto Franeantino, 6/6, 9 Mioșan Livius, 4/70 Mirska Halina, 4/38; 6/91, 92 Misail, 6/8 Mitran Mircea, 1/108 ; 2/113 ; 4/36, 91, 98 MohI G. F., 3/105 Moise I., 2/55 ; 3/68 ; 4/75, 77, 91, 105 ; 5/76 ; 6/10 Moise Nieolae, 4/72 Moisii Gr. C., 4/73 Molin V., 1/67 Moller Georg, 5/111 Molnâr Albert, 6/6, 7, 16 Molnar loan, 6/15, 16 Molnar-Piuaru Ion, 5/117 Moloșnaia T. N., 3/76 Mosora Camelia, 2/74 Miiller M., 1/101 Munteanu Ion, 4/73 Munteanu Romul, 4/85 Munteanu Șt., 4/80, 91 Muratori L. A., 3/105 Murărașu D., 6/62 Murnu G., 6/32, 33, 34 Mușateseu Eliza, 4/70 N Naghiu I. E., 4/70 Nagy Jeno, 4/98 , Nanov Liuben, 2/35 Naum Teodor, 4/91 Năsturel P. S., 4/98 Neagu Gh. I., 4/68, 70, 72 Neceaeva V. S., 5/106 Nedioglu G., 4/33, 73, 80, 84 Negruzzi Costache, 1/105 Negruzzi laeob, 6/57 Negulici I. B., 6/41 Nciescu Petre, 4/72, 85, 99 Netea V., 4/91 Nicolau Edmond, 4/98, 105 Nicolau S. Șt., 5/5 Nicolcioiu Emil, 4/70 Nicolescu Aurel, 3/103 ; 4/98, 105 Nicolescu Oetav, 4/73 Nicolescu Tatiana, 4/98 Niculescu Al., 1/56; 3/103, 104; 4/42, 80, 85, 86, 91, 98, 99, 105 Nijloveanu Ion, 6/55 Nistea Victor, 4/72 Niță Silvia, 4/33, 99 Nîțulcscu J., 4/75 Norberg Bag, 2/19 Novicov L. A., 5/70 Nyrop Kr.; 3/83 O Bana Ion, 2/59, 61; 5/116 Ochcșeanu Rodica, 4/32, 38, 77, 86,91,99,105 ; 6/91 Odohescu Al., 3/44 120 INDICE D'E AUTORI Ogden, 3/97 Oița I., 4/77 Ojegov S. I., 2/112 ; 5/67 Olteana Pândele, 4/99 Onatskyj E., 1/28 Onciul D., 3/5, 9 Onu L., 3/103 ; 4/32, 77, 80, 86. 99, 105 Oprisan Alireea, 5/103 Opulskaia L. I)., 5/107 Orâșanu N, T., 1/32 Otobîcu C., 1/45; 3/102; 4/37. 91. 99, 105 Oțetea Andrei, 5/103 P Padueeva E. V., 3/76 Pamfile T., 1/30 Panaiteseu P. I*., 4/99; 6/31 Panaiteseu-Perpessieiuș I)., 3/33, 34, 36, 37. 38: 4/99; 6/60-69 Panii A., 1/54, 56, 60: 2/26 Panoianu Dauiihi AL, 4/23 Pan tea Gh., 4/72 Pantu Za eh. C., 1/34 Papadima Ovidiu, 4/91 Papadopoi ÎL, 4/86 Papahagi Perlele, 2/20 Pâpai Păriz Fr., 6/16 Papazoghi lanaehe, 1/106 Papiu-Ilarian Ai., 1/32 : 3/6 Paris Gaston, 3/5, 84 Pasca G., 4/36 ; 6/90, 91 Pastramă-FIopas Călin, 4/70 Pasca Ștefan, 4/75, 86; 6/9 Pani Hermanu, 1 101 ; 3/4, 7, 8 Pavlov L P., 2/111 Patraț I., 1/12; 2/104, 106, 107, 108,109; 1/31, 32, 62, 67, 68, 75, 77, 89. 81, 86, 91, 92, 99 Pedersen II., 3/22 Peneea G. C., 4/70 Pentes Ion, 4/73 Petrescu Ana, 4/77 Petroviei Cezar, 4/73 Petroviei Emil, 1/3, 45, 46, 52; 2/106, 108; 3/13, 102 ; 4/6, 8, 9, 11, 24, 35, 51, 60, 68, 70, 72, 73. 74. 75. 77. 81, 86, 92, 99. 105 : 6/71. 72 Petrus V. P., 4,74 Pelzold II., 5/111 Philippide AL, 1/10, 11, 13,14 ; 2/107 ; 3/3 ....93 . 6/30, 31 ” ” ■“ ? Philippide Al., 1/79, 80; 4/77, 81, 99 Piatkowski A., 4/67, 68 Pintilie Ilie, 2/73 Piolrovskii IL G., 2/104 ; 3/104 ; 3 7(j Pisani V., 1-99 Pîciișanu Z., 6,9, 12, 17 Pleșoianu Grigore, 1/103 Piei tea Dein. AL, 4/70, 72 Poaielungi Gh., 4/86, 92, 99 Poghire C., 4/75 Pogor Vasiie, 1/104 Pokorny J., 5/121 Poucha P., 2/112 Poni P., 1/43 Pop E., 6/10 Pop Lucia, 4/81, 86 Popa N. I., 4/92 Popa V., 4/81 Popescu Emil, 4/70 Popescu Ion, 4/70, 99 Popeseu Ion Apostol, 4/99 Popescu Magdalcna, 4/37, 99, 100: 6/93 Popescu Rado, 5/7 Popescu Stelian, 4/72 Popeseu-Optași X., 6/55 Popoviei 1)., 3/37 ; 5/119 Praedes Aurelius Antoninus. 6/11 Praporgescu Dimitric, 4/81 Preda Marin, 3/73 Preda Oprică, 4/72 Preditici Aurelius Antoninus, vezi Praedes Aurelius Antoninus Procopoviei Alexie, 2/18, 31 ; 1/67 Prodan D., 4/70 Profiri N., 4/75 Prohorov E. I., 5/107 Prorokova V. AL, 5/70 Pruncu N., 6/62 Pușcăria S., 1/10, 14, 38, 52, 54 ; 2/18, 31, 34. 40, 93, 94; 3/5, 11, 14 ; 3/85, 87; 4/26, 36, 46 ; 6/31, 32 Pnșkin A. S., 3/59 iNDICE DE Al TORI 121 | Rusu Gr., 4/87 Rusu Liviu, 4/100 Rusu Valeriu, 1/52; 4/106 S Sadnik L., 2/112 Sadoveanu M., 1/54, 58, 97 ; 2/73 ; 3/44 ; 4/69, 72, 81 Sala C. 4/105 Sala M., 3/105; 4/24, 72, 74, 77, 81. 87, 92, 100, 106 Sala Vasile, 1/29 Salvini A. M., 3/105 Sandfeld Kr., 3/18; 6/31, 32 Sarafidi II., 6/19, 35 Sauvageol A., 3/96, 98 Sa va AL, 4/70 Sădeanu Florența, 3/103; 4/100, 106 Sănduleseu AL, 4/69, 75 Schleieher A., 1/101 Sehelley J. P., 3/42 Sehiller F., 3/37 Sehlyter B., 3/98 Schmalz II., 2/19 Sehuehardt H., 3/15, 17. 18 Schulze W., 3/62 Scor pan Gr., 4/70 Scriban August, 1/26, 27, 28 ; 2/47 : 3/84. 85, 86, 87, 88, 89 ; 4/47 Scriban Filaret, 1/102 Scridon Gavril, 3783 ; 4/87, 92, 106 Scurtu I., 6/57 Seche I ., 4/24, 54, 75, 77, 78, 87, 100, 101 ; 5/14 Seche Mireea, 1/97, 106; 2/80; 3/83; 4/24, 54, 75, 77, 78, 87, 98, 101, 106; 6/3 Seidel Eugen, 4/11, 66, 81, 101 Sendels E. I., 4/34 Sevastos Mihail, 4/87 Severin C. 1. V.. 2/44 Sievers Eduard, 3/3 Sfirlea Lidia, 4/101 Sigerus P.. 6/10, 13 Serafim da Silva Neto 6/73, 75 Silvestru Amelio, 6/6, 9 Simian Eugen, 2/69, 71. 72, 73: 4/101 Simonescu D., 6/18 Simonescu Ban, 4/78, 87 Q Quicherat L., 3/9. 86 R Raeine J., 3/28 Radnev M., 4/74 Radu V., 4/81 Ralea Mihail, 5/103 Raceanu G. M., 4/74 Rădăceanu Lotar, 4/86 Răduleseu Maria, 4/33, 92, 100 Radulei R., 1/36, 37, 43 ; 4/75, 81 Răgălie A., 4/70 Rățoiu Constantin I., 4/72 Reichenkron G., 2/107 Retezeanu Elena Ana, 4/68, 69, 70, 72 Reviga G. 1 4/74 Riesel Elise, 1/71 ; 5/111, 112 Rimbaud A., 3/27, 28 Rivene P.. 3/96 Rizeseu L, 1/101; 2/18, 40; 4/33, 37, 77, 86, j 100, 105 ; 5/110 ; 6/96 ! Itihalka V., 4/38 ; 6/21 I Robea Mihail M., 4/70, 74 ; 5/77 j Robert Paul, 2/35; 5/57, 114, 115, 116 i Roceric AL, 1/56; 4/91, 99, 105 I Roesler R., 3/9 I RohRs lierhardt, 6/73, 74, 75 Roja Gh. Constantin, 1/8, 9, 10 Ronsard P., 1/101 Rosențveig V. L, 3/76 Rosetti AL, 1/3, 8, 10, 13, 14, 70; 2/15, 16; 3/40, 41, 43, 46, 73, 88, 104; 4/6, 8, 9, 10 11, 24, 32, 59, 62, 66, 67, 68, 69, 70, 77,79, 81, 86, 92, 100, 105, 106: 5/52, 109: 6/31, 32, 72, 73, 74 Rotariu Ion, 4/100 Rothe Richard, 5/111 Rousseau J. J., 2/111 Rudeanu V., 2/111, 115 ; 5/61 Russev E. M., 4/51 Russo Alecu, 5/119 Russo I)., 3/95, 96; 6/19, 35 Russu L I., 3/16, 22 ; 4/3, 68, 92, 106 : 5/119 - i 123; 6/30 । 122 INDICE DE AUTORI Siruni 11. Dj., 1/28 Sîrbu Ionel, 4/70, 74 Skorodumova N. N., 2/83 Slama-Cazacu Tatiana, 4/8, 55, 76, 83, 92, 101. Slave Elena, 4/32, 92 Slavici I., 2/40 ; 3/41 Smirnițki A I., 2/36, 110; 5/62, 71 Solomon V., 4/101 ; 5/110 Solo vio v V., 2/39, 113 Sorbală V., 2/113 Spitzer L., 4/67 Stalin I. V., 4/12 Stamati Th., 2/39 Stan Aurelia, 4/92, 101 Stan Elena, 4/87 Stan Ionel, 4/71, 81, 88, 106 Stanciu Ilie, 4/81 Stâncii Marin, 5/103 Stati Sorin, 3/102, 103 ; 4/32, 33, 36, 43, 75, 77, 81, 87, 92, 101, 106; 5/65, 123 Stăneseu Petre, 5/74 Stephan Joliannes, 5/111 Stoca Laura, vezi Vasiliu Laura Stoica Adam M., 4/71, 72 Stolz Fr., 2/19 Străuț Irimie, 4/74 Strencoveanu Marin, 4/70 Strilbițki Mihail, 6/110 Suchianu I. D., 5/4 Suchier Hermann, 3/3, 8 Suchier W., 3/38 Suciu C., 6/16 Sulzer, 3/9 Surjicov V. S., 4/81 Svetlaev M. V., 4/29 Svoboda Frantișek, 4/72 Szabo Atilla, 4/65, 71, 72 Șahmatov A. A., 5/66 Șamorikov I. B., 5/107 Șapiro A. B., 5/108 Șaraga, 6/58, 59 Șaroni I., 4/81 Șăineanu L., 1/27; 2/44 ; 3/84, 86, 87, 88, 89 96; 4/4, 47; 5/114; 6/3, 14, 16, 79 Șerban Elena, 1/73; 4/18, 101 Serbau V., 4/73 Șerdeanu L., 3/62 ; 4/87 Șiadbei I., 4/55, «87, 92, 93, 101; 6/3, 16, 18 Șincai Gh., 1/28 ; 4/22 ; 5/117, 118, 119 ; 6/9, 13, 14 Șinculescu N. C., 4/71 Șipoteanu D., 4/75 Șișniarev V. F., 3/10 Șoleriu I., 4/74, 101 Ștefan N., 4/32, 81 Ștefan Puiu, 4/78 Ștefănescu Gh. N., 4/73 Ștefănescu-Goangă Zizi, 4/106 ; 6/91 Ștokmar M. P., 5/108 Șuteu Flora, 3/55; 4/32, 86, 93, 106; 5/114 Șuteu V., 3/43; 4/76, 81, 101 Șvedova N. I., 5/71 T Tagliavini C., 6/4, 5, 19 Tamăs Lajos, 4/87, 101 ; 6/75 Tassoni A., 2/60 Tămășoiu Virgil, 4/68, 71 Tănasc Adrian, 4/71 Teaha Teofil, 3/72 ; 4/73, 101, 106 ; 6/50 Teclu lacob, 5/103 Tcmpca R., 5/117 Templer, 6/7 Teodorescu Ecaterina, 4/82, 93 Teodorescu Gh. Dem., 3/88 Teodorescu N., 4/82 Teodorescu Vasile, 5/116 Teodori Alexandru, 6/18 Teodorovici loan, 6/18 Tharp J. B., 3/98 Thorndike, 3/97 Thunmann J., 1/8 ; 3/16 Tiktin H., 1/23, 28, 32, 54; 2/22, 28, 29, 40, 41, 47, 48, 49, 50; 3/5, 9, 48, 49, 83, 84, 85, 86, 90 ; 4/4, 26 ; 6/31, 32, 33, 34, 35 INDICE DE AUTORI 123 Timofeev L. I., 2/67 ; 3/40 Tîmpeanu S.» 1/105 Tocileseu Gr. Gr., 5/118 Todoran R., 1/8, 46 ; 4/62, 63, 68, 73, 87, 93 Tohăneanu G. I., 4/74, 87, 93. 101, 106 Tomescu M., 4/69 Tomoioagă M., 4/73 Tompa Jozsef, 5/111 Topliceanu Tr., 6/11 Toporov V. N., 3/76, 77 Torouțiu I. E., 3/34, 35 Totir Haralambie D., 4/73 Trandafir Gh., 1/65; 6/90 Treimer Karl, 3/21, 22 Trubetzkoy N. S., 2/105 Tudose-Dochia Anatol, 4/73 ; 6/51 Ț Țeitin G. S., 3/76 Țopan Grigore, 4/69. 71. 73 U Udler R., 2/104, 106, 113 Ullman S., 2/34, 37; 5/71 Ungureanu-KIaster Grete, 4/93 Ursii Despina, 4/82 Ursu Neculai, 4/73 Ursii N. A., 4/8, 54, 71, 73, 74, 87, 101 Ușakov N. D., 2/12; 5/67 V Valery Paul, 3/27, 28, 29 Vander Beke G. E., 3/26, 27; 3/97, 98, 99 Vanț Felicia, 4/87 Vasccnco Victor, 4/102 ; 6/10 Vasilevskaia N., 4/34 Vasiliu Al., 1/31, 32 Vasiliu Em., 3/104 ; 4/29, 30. 38, 74, 75, 78 82, 87, 90, 102, 106 ; 6/73 Vasiliu Ion C., 4/73 Vasiliu Laura, 2/31 ; 3/103 ; 4/32, 37, 38 74, 78, 83, 87, 93, 102, 106 ; 5/36 ; 6/92, 93 Văcar eseu lenăchiță, 6/19 Vega I., 4/102 Velea Alex. A., 4/71 Velichi C., 4/82, 102 Vcndryes J., 1/101 Veress Andrei, 6/15 Veseu V., 4/102 Veszelski Antal, 6/1.0 Vianu T., 1/72; 2/16, 98; 3/25, 47, 60; 4/7, 15, 24, 59, 67, 71, 75, 78, 82, 87, 93, 102, 106 ; 5/53 Vinogradov V. V., 1/97 ; 5/7.1 ; 6/21 Viorel Remus, 4/73 Virăg Bencdek, 6/12 Vîrtej Const., 4/68 Vossler K., 3/11 Vraciu Anton, 4/78, 82 Vulpescu Romulus, 2/72, 73 W Wagner M. L., 1/32 ; 4/61 Wald Lucia, 4/12, 69, 74, 78, 87,. 102 Walde-Pokom^ A., 5/121 Wartburg W. v., 1/72 Webster, 5/65 Weigand Gustav, 1/46; 2/20, 107; 3/8, 13 Weinreich U., 2/104 Weiskopî F. C., 5/110 West M., 3/97 Whitncy W. D., 1/101 Williams E., 5/71 Wittoch Zdenek, 4/87, 102 Wordsworth W., 3/42 Wundt W., 1/54 X Xenopol A. ])., 3/5, 9 ; 6/30 Zacordoneț A., 4/87 Zaharia Gheorghe, 5/103 Zdrenghea M., 4/31, 32, 68, 73, 78, 82, 87 93, 102 Zehan Ecaterina, 4/73 Zemski A. M., 4/29 Zveghințev V. A., 5/65 124 INDICE DE CUVINTE INDICE DE CUVINTE ALBANEZĂ bardhe, 3/21 brenz, 3/21 bres, 3/21 frike, 6/32 g'emp, 3/22 glemp, 3/22 mire, 3/18 modhulle, 3/21 peliare, 6/31 inedhulle, 3/21 ALSACIANĂ surkruf, 1/100. AROMÎNĂ el, 2/20 elu, 2/20 elu, 2/20 il', 2/20 ll', 2/20 Ui, 2/20 sinirsesc, 6/35 bulgară sauța, 2/18 kolșda, 3/88 magemica, 6/35 mu, 2/18 MO^mu, 2/18 elelikam, 1/27 paraliia, 6/31 raskol, 3/86 mosiM, 2/18 manKama, 2/18 hoplijă. 6/35 CATALANĂ peu(de porc), 1/32 tengut, 2/114 CEHĂ mesto, 1/99 DACĂ dierna, 3/18 kadmiliku, 3/18 miliku, 3/18 romphaia, 3/18 tierna, 3/18 DANEZĂ slad, 1/99 ENGLEZĂ baskelball, 2/85 budget, 1/99 centre-half, 2/82 chic, 1/100 garage, 1/100 goal average, 2/82 goalgetter, 2/82 goalkeeper, 2/82 haenep, 1/99 liockei, 2/85 man, 5/55 off-side, 2/83 record, 5/55 scorer, 2/82 soccer-football, 2/82 stopper, 2/82 volley, 2/85 FRANCEZĂ abandonner, 3/101 abri, 3/101 adorable, 3/26 ainsi, 3/28 ajouter, 3/101 alors, 3/28, 101 alpaga, 5/68 unge, 3/27 antropomorphe, 5/68 apostasie, 3/92 archeologie, 3/91 arriere, 2/82 art, 3/100 artiste, 3/100 assiette, 3/101 atterrir, 5/60 avoir, 3/98 bagage, 1/28 basketteur, 2/85 bateau, 5/13 becasse, 3/94 beurre, 3/101 ble, 3/101 blessure, 3/100 blousard, 1/28 bl o ușier, 1/28 boeuf, 3/101 boivent, 3/29 bonheur, 3/101 bouche, 3/101 bougette, 1/99 buteur, 2/82 cacher, 3/101 cangrene, 6/35 caravane, 3/29 categorie, 3/94 ce, 2/24 celle, 2/24 celui, 2/24 cercle, 3/101 ceux, 2/24 chaise, 3/101 chandelle, 2/88 chant, 3/87 Chevrolet, 1/101 choucroute, 1/100 ci terne, 3/29 comme, 3/28 conseil, 3/101 contemporain, 5/81 cout, 3/84 de/aut, 3/101 de/endre, 3/101 definir, 5/60 INDICE DE CUVINTE 125 definissable, 5/60 degre, 3/101 demi-centre, 2/82 dent, 3/101 deșirer, 3/101 divorce, 5/57 eczema, 1/90 emplacement, 2/77 ; 3/90 emplacer, 2/77 : 3/90 enonce, 3/88 enoncer, 3/88 envoyer (au peautre), 3/1.05 envoyer paitre, 3/105 essayiste, 1/82 etre, 3/98 etre en greve, 5/63 faire greve, 5/63 fievre, 3/100 fongible, 2/70 football, 2/82 fournir, 3/90 fournisseur, 3/90 fugară, 2/88 gang rene, 6/35 garage, 3/90 gardien du but, 2/82 garer, 3/90 gendarme, 2/82 gloire, 3/27 gouvernement, 3/84 greve, 5/63 honneur, 3/27 hopital, 3/100 hors-jeu, 2/82 impracticablc, 1/83 imprimerie, 3/95 infirmier, 3/100 intuition, 3/90 joueur de hockei sur glace, 2/85 joueur de volley-ba.ll, 2/85 jusiice, 3/100 liberte, 3/100 maladie, 3/100 marrons glaces, 5/21 marqueur du but, 2/82 masse, 1/40 medicament, 3/100 mSlee, 2/88, 94 mettre en greve, 5/63 mouche, 2/88 mur, 2/88 neurologiste, 3/90 neurologue, 3/90 operation, 3/100 paix, 3/100 pansement, 3/100 panier, 2/88 paleontologiste, 3/90 paleontologue, 3/90 parfum, 3/27 partent, 3/29 passager, 5/13 per du, 2/114 perennite, 1/82 perir, 5/60 perissable, 5/60 pied de biche, 1/32 pied de cochon, 1/31 planete, 6/35 plonger, 5/55 plume, 2/88 que, 3/24, 28 qui, 3/24 rapport, 3/88 rapporteur, 3/88 recordman, 5/55 regir, 3/90 regisseur, 3/90 renard, 1/32 renardise, 1/32 resplendir, 3/26 rime, 2/60 risme, 2/60 roi, 3/99 sage, 3/29 saisir, 5/60 saisissable, 5/60 saladier, 3/92 sanscritiste, 3/90 score, 2/82 sculpteur, 3/100 sculptare, 3/100 si, 3/28 sois, 3/29 sorcrote, 1/100 stomatologie, 3/90 stomatologiste, 3/90 sur, 5/41 tableau, 3/100 tenu, 2/114 terrassement. 1/48 tiens-toi, 3/29 tranquille, 3/29 tutoyer, 1/52 typographie, 3/92 typographique, 3/95 typhus, 3/94 un-deux, 2/88 vapeur, 3/95 walksivagen, 1/101 zouave, 3/26 GERMANĂ Alpaka, 5/68 Bagage, 1/28 Bockbier, 5/69 buck, 5/113 bii'cke, 5/113 Burde, 6/35 Cousine, 1/100 eung, 3/37 hanaf, 1/99 (șvab) Fruchl, 1/49 Gift, 6/32 Kolback, 1/29 Kosten, 3/84 Krantz, 5/21 Lowenthaler, 5/69 Mama, 1/100 Mandel, 1/31 Manier, 1/100 Onkel, 1/100 Papa, 1/100 Passagierschiff, 5/13 pflog, 5/113 (săs) undăr Rock, 5/81 Sauerkraut, 1/100 Sammt, 6/42 Spezialarzt, 6/43 Stadt, 1/99 126 INDICE DE CUVINTE Tante, 1/100 Wand, 1/101 Wachs, 1/90 Wagen, 1/101 Wiische, 5/113 GREACĂ agonisa, 3/93, 94 aycovtCoptat, 3/93 agonistika, 3/94 a^ouptat, 5/121 avayxv], 3/63 avacpcpt, 3/27 âyxtvapa, 3/93 a7voaTaaia, 3/92 apapwv, 6/34 âppapcov, 6/34 apxacoXoyia, 3/91 arheologhia, 3/91 arhieria, 3/93 arho, 3/95 ap/ovTapeiov, 3/93 ap/co, 5/122 axTt, 3/95 Sa^opt, 3/95 6epyeTTa, 3/95 6Xe7tco, 5/121 5/121 Sepptovt, 3/94 dikeos, 3/94 Stxtoț, 3/94 Speptovt, 3/94 SpujXGVt, 3/94 dromoni, 3/94 8p6pto<;, 6/32 Sponixai;, 3/94 E/îvoț, 5/121 eXeuOep'a, 3/93 sptTtspSEipa, 6/35 spLTTepSeuw, 6/35 emphyteosa, 3/95 £(j.upcoaa, 6/33 E^xoDoaToț, 6/34 ETraiSe^a, 6/34 episkopos, 3/93 EKtTpax^Xtov, 3/39 eleria, 3/95 etiria, 3/95 suyoXuytov, 3/93 Eupvjxa, 3/93 sup^xa, 3/93 euTuxta, 3/93 efhologhion, 3/93 -^XT], 6/30 O^Ppoc;, 6/31 igonistiu, 3/94 idropikas, 3/94 xaXavDat, 3/88 xaXXtypacpta, 3/91 xapupopa, 3/94 xavaptț, 1/99 xavSxXĂ, 3/94 kanjora, 3/94 xaKvoPaTac, 5/121 kestana, 3/94 xaaTavta, 3/34 xaoTavov, 3/94 kategoria, 3/94 katigorisa, 3/94 xaTvjyopco, 3/94 xaT^xtoi?, 3/93 xeroxa», 3/93 keramida, 3/94 xîpapuSi, 3/94 xlvtl, 3/94 krismos, 3/94 xouxou6ayta, 3/93 xoupoap7)<;, 6/34 xuTrapiaaoc;, 3/93 xupio<;, 3/93 Xaxep&x, 3/96 mavro/or, 3/96 mavroforos, 3/96 'j,apTu<;, 6/30 jiaTpaxouxa, 3/95 pttSaț, 1/91 jzovTpa, 3/94 [xouTpo, 3/94 [XTTExaTa, 3/94 ptKXaoTpt, 3/93 ptupcva), 6/33 vauXcvco, 3/94 navlosa, 3/94 navlu, 3/94 vaxT^ 3/94 vEpdvT^t, 3/94 vspavT^ta, 3/94 nerantzun, 3/94 zalizo, 3/95 zalisa, 3/95 zahariazo, 3/93 zahariosa, 3/95 zaharono, 3/95 zaharoso, 3/95 zizania 3/95 zizanion, 3/95 olThjjza, 6/32 oî8(xa, 6/32 oXtyaxi, 1/91 2/25 o^Tivoț, 2/25 ' 7cai8£ua>, 6/34 7raXa(2iSa, 3,96 TrapatTECo, 6/34 TvapaxxX/ac, 3/94 paraklision, 3/94 7rapsaco, 6/34 Trap^yopTjoa, 3/94 pareiasa, 6/34 TrapExxXTjtnov, 3/94 parigoro, 3/94 7raplopii, 6/34 patrahili, 3/93 patriarhia, 3/93 TTEpr.cpavoc;, 6/35 7T£pc(pav7;ț, 6/35 TtEptGcq, 6/33 TtSTpaxtXi, 3/93 KoXusXaioț, 3/93 TrOXuXoyta, 3/93 ttoXiteloptat, 3/43 Tvoptpupouț, 3/94 -pcacpaToc;, 6/33 pro/iros, 3/94 oaXaTa, 3/92 caXaTtepa, 3/92 sastisa, 3/94 sastizo9 3/94 sigkellos, 3/93 sistino, 3/94 sistio, 3/94 sistisa, 3/94 INDICE DE CUVINTE stenahoria, 3/94 stenahoria, 3/94 stolos, 6/32 sinoreatid, 6/35 sinorizo 6/35 auvopi^o[J.ai, 6/35 synorizome, 6/35 ToupxouepLTT]^, 3/93,96 trantafillon, 3/93 tratarisa, 3/95 trataro, 3/95 irianțafilo, 3/93 TU-rcapt, 3/94 tipar ion, 3/94 tipografion, 3195 TUTCoypaqHa, 3/92,95 tipograf os, 3/92, 93 TUTCOț, 3/04 typhe, 6/30 Tvcpoț, 3/93,94 (paXapa, 6/31 cpaĂaptov, 6/31 fantazone, 3/93 birnă, 2/84, 86, 94 bocălă, 3/70 borăc, 1/61 Bîrsii, 5/85 bocet, 3/91 borcut, 1/28 birlicii, 6/55 bocsali, 3/70 bordei, 5/122 birzăune, 5/85 bodăc, 3/70 bor han, 6/55 bișcă, 6/55 bod'ilârăș, 3/70, 72 bornoi, 3/71 ; 6/47 bilă, 5/89 bodrigăriu, 3/70 borod’ele, 3/71 biticel, 2/41 bodrigăros, 3/70 boroghină, 5/75 bitoăcă, 3/70 bodringăî, 5/74 borsocâie, 3/71 bitos, 3/70 bodrinjl, 6/53 borș, 3/71 bitulă, 2/41 bodroăje, 3/70 bor șeii, 3/71 bițichiât, 5/74 bodrogos, 3/70 bortă, 3/71 biză, 1/61 boer, 1/22 boscar, 5/83 (a) blagoslovi, 2/38 bogdgie, 1/28 boschete, 5/13 blăznlt, 6/53 bogăt, 2/38 ; 3/70 boscheți 5/13 bleasc, 5/74 bogăție, 3/51 boscirță, 5/86 bleăscă, 2/51 boghî, 5/74 bdscor, 5/83 bleau, 5/74 boglă, 3/70 (a) boscorodi, 3/71, 72; bleh, 3/64 bogoi, 3/70 6/48 blescui, 2/51 boia, 3/87 borsoroâdă, 6/55 blescuit, 2/5.1 boiele, 3/87 bostan, 5/80 blestem, 3/87 boier, 1/22 boș, 3/70,71 ; 6/50 (a) blestema, 3/87 bojbicăi, 5/74 boșcă, 6/55 bleui, 2/51 bolceăguri, 3/70 boșneag, 5/76 blindețe, 6/22 bold, 3/86 boștenos, 5/76 (a) bloca, 2/94 ; 3/90 boldăn, 6/55 bot, 3/71 blocaj, 2/94 ; 3/90 boldoâșă, 6/55 bot*eu, 3/71 blociori, 3/70 boltncă, 5/76 bot'iori, 3/71 blocirltă, 3/70 bolind, 1/46 botorniță, 3/64 134 INDICE DE CUVINTE (a) bototori, 3/71 broscuță, 3/72 bujnigâi, 5/75 bototorit, 3/71 broșură, 6/39 bulbori, 5/86 boturele, 3/71 broză, 5/72 bulercât, 6/55 boți, 3/71,72 brozbă, 5/73 buligâi, 6/55 boți, 3/69 bruscheța, 5/29 buluc, 6/24, 28 boțogăș, 6/55 brusture, 5/122 bulumac, 2/43 boțogăni, 5/86 bruș, 3/71; 5/80 bulunghenă, 1/48 bor, 2/84 ; 3/71 bruș'l, 3/72 bumb, 3/72 boxer, 2/84, 95 brușnl, 5/75 bumbeni, 2/51 bozgâriu, 3/71 brușos, 3/72 bumbi, 6/45, 57 bozgoiu, 3/71 brușulî, 3/72 bumblț, 3/72 bozun, 5/86 brutărie, 5/17 bun, 2/45 bracul, 2/73 bubureză, 3/71, 72 bună oară, 1/86 brad, 5/122 bucătăreasă, 1/48 bună stare, 1/86 braniște, 6/53 bucătărie, 6/48 bunătate, 6/22, 24 brâoăn, 6/51 bucături, 6/55 bunget, 3/18, 20 F bras, 2/84, 89 buchian, 5/86 bunghilâu, 1/61 brasist, 2/84 buchisi, 2/73 buntuzit, 3/72 brasse, 2/89 buciumaș, 1/47 bur, 3/64 ♦ brazi, 3/31 bucșă, 3/70, 72 (a) burculi, 3/71, 72 ; 6/48 brazișle, 3/71 buctă, 3/72 burcut, 1/28 brăcinar, 1/35 bucur, 3/20 burdugău, 3/72 brăilean, 1/89 (a se) bucura, 5/122 burdugolâ, 3/72 brățare, 3/103 bucure^tean, 6/25 burduși, 6/55 breaslă, 2/47 budăc, 3/72 ; 5/72 burdușică, 3/64 bredel, 5/86, 89 budhismul, 1/84 burete, 6/30 brehet'î, 3/71 ; 6/46 budism, 6/24 bureți, 3/72 bretele, 5/89 budugâu, 3/70, 72 burghezie, 6/84 brestegăll, 6/55 (a) buduli, 3/71, 72 burgundie, 3/72 bri-bri, 6/55 (a) budulu'i, 6/48 burlan, 5/122 brichisi, 5/75 budureț, 2/41 barnafete, 5/75 bricșă, 3/72 buduroi, 2/41 ; 3/72 : 6/48 bursier, 6/25 brigadfâ, 6/55 budză, 1/45 burtă, 1/46; 5/122 brișt'i, 5/75 buf'iu, 3/72 burtugâie, 3/72 brilă, 5/75 bugene, 6/51 bustăngeălă, 5/75 brincăciu, 3/71 buget, 3/20 bustăngl, 5/75 brincâș, 3/71 bugilăr, 5/72 bus, 5/86 brîncă, 1/43, 46 buglă, 5/82 bușă, 2/51 brîncăr'i, 3/71 buhâz, 6/55 buși, 5/79 brînci, 1/45; 3/71 buhoăndă, 3/72 bușnigăi, 6/55 brîncui, 5/76 buhăit, 3/72 bușnigărăie, 6/55 brîndușă, 5/122 buî, 3/71 bușii, 5/75 * brinză, 3/18; 5/122 buiestru, 5/122 bușulit, 3/72 bria, 3/20, 21 buit, 3/72 (a se) bușulul, 5/86 broască, 5/66, 70 ; 6/31 buităr, 5/75 bușuluit, 5/86, 89 broc, 5/86 buitor, 3/72 bușumi, 5/75 broda, 6/55 bujdulă, 3/72; 5/75 but, 2/86 broscoi, 3/72 bujl, 3/72 butantau. 3/72 but'e, 3/72 ; 6/30 butea, 1/35 butoicș, 3/70 ■butuc, 1/35 ; 3/69, 72 : $/t22 butucăie, 3/72 butucă, 3/72 butucuță, 3/72 buturăr, 3/72 butură, 5/122 buză, 3/72 buzâriu, 3/72 buzarnă, 2/51 buzat, 3/50 buză, 3/20, 62, 72 buzălat, 3/72 buzărneâ, 6/55 buzdârâic, 3/72 buzdugănî, 2/51 C ca, 5/39 ; 6/80 cabestan, 1/95 cacali, 6/44, 45 caciort, 1/62 cacofonie, 3/91 ; 6/77 cadastrare, 1/96 cadet, 2/39 cadî’n, 1/62 cadorisî, 3/64 cadru, 2/76' caet, 1/83 căfiș, 6/44 ca fiu, 6/44 cafteală, 1/62 cahlă, 1/96 caiac. 2/84, 86, 94 caiacist, 2/84, 85 caic, 1/62 •caier, 5/122 caiera, 6/44 caimacam, 2/43 cais, 3/94 caisă, 6/44 caisin, 6/44 caisină, 6/44 cajlîp, 1/62 cal, 2/86 INDICE DE CUVINTE 135 / cal (putere), 1/95 cap, 2/36, 37 ; 3/64 ; 6/78 cala, 1/95 capac, 2/46 calce, 1/96 capatatoâre, 6/44 călcări, 6/44 capațină, 6/44 calcedonie, 1/96 căpăt, 2/36, 37; 6/44, 45 calcifiat, 1/96 capitalism, 6/28 calcinație, 1/96 capițâr, 6/44 caiduri vechi, 5/21 câpoș, 6/44 câte, 2/51 caprareăță, 6/44 calea valea, 1/96 capră, 5/69 caleașca, 5/31 caproi, 6/44, 49 calendar, 1/96 captati, 6/44 califica, 2/83 căptă, 6/44 caligrafie, 3/91 capăt, 6/44 calitâ, 6/40 car, 1/42 ; 6/58, 59 calitate, 1/22; 6/40 caracașicuri, 2/51 călite, 6/40 caracatiță, 1/96 calmanatoâre, 6/44 caracter, 1/22; 6/85 calmanuș, 6/44 caracal, 6/89 calomniere, 1/96 carapancă, 3/64 calonfiră, 1/65 carăt, 6/53 calorifer, 1/95 cară, 6/59 calpac, 1/29 cardaboș, 3/70 caltavetă, 1/96 cardată, 5/12 calvinesc, 1/96 care, 1/72; 2/23, 25, 26, 29 camătă, 2/36 30; 31, 32, 33; 6/69 camfor, 3/94 care, 6/58, 59 câmiș, 6/44 cărei, 2/32 (a) campa, 2/57 careleș, 2/32 campion, 2/83 caretă, 5/31 campionat, 2/83, 89 cari, 6/59, 69 campuț, 5/86 (a se) caria, 2/56 camuc, 6/44 carii, 2/31, 32 canadiene, 5/25 carîmb, 5/122 canal, 2/86 carne, 5/17 candelă, 3/94 cartie, 5/84 candosi, 5/96 cartof, 1/48 cangrenă, 6/35 cartofiu, 6/38 canoe, 2/84, 86, 94 carujâuă, 6/44 canoist, 2/84 casă, 1/50, 82 ; 2/18, 19, 20, canon, 2/44 ; 3/95 21 ; 5/69 canonarh, 3/95 cascari, 6/44 canotagiu, 2/81 casii, 1/23 ; 5/85 canotaj, 2/84 casl, 1/50 canotor, 2/84, 85 casta, 3/94 cantarig, 6/44 castel, 3/31 canter, 2/86 casutie, 6/47 cantitate, 1/22 catadixi, 6/35 136 INDICE DE CUVINTE catahrisuri, 2/88 catarg, 5/12 catch as catch can, 2/84, 89 categoric, 2/97 categorie, 3/94 categorisi, 3/94 catifea, 6/42 catifelat, 3/50 catihis, 3/93 catihisi, 3/93 catul, 2/115 cat, 5/86 cată, 5/122 ; 6/30 cauc, 6/30 caz, 5/69 că, 1/97 căbuș'i, 6/45 căci, 1/97 căciorâ, 6/45 căciorăt, 6/45 căciulă, 3/20; 5/122 (a) cădea, 5/69 cădere, 2/37 călăreț, 2/84 călărie, 2/84 călător, 6/25 călbează, 3/20 călca, 6/45 călcat, 6/45 călcătura, 6/51 călcin, 1/45, 50, 52 căldare, 3/103 căldări, 1/62 căldăroi, 1/50 căldură, 3/96 călibănos, 1/62 călie, 5/75 cămăși, 6/68 cămășoi, 5/75 cămeși, 6/68 cămin, 3/64 când, 1/22 (a) căpăstrâ, 6/53 (a) căpăta, 6/86 (a se) căpătui, 2/58 căpetenie, 2/46 căpețea, 1/42 căpicioâră, 6/45 căpitan, 2/83, 93 cecheneu, 6/45 căpiță, 3/70 (a) ceda (la puncte), 2/91 căpos, 1/50 ceea, 2/23, 27 căpșună, 5/85 ceea ce, 2/23, 24, 26, 27, căptuf, 2/51 28, 30 căptușeală, 3/69 cefăi, 2/51 (a) căptuși, 8/69 ceferiadă, 2/92 căpușă, 3/20 ceferist, 6/25 căpătă, 3/20 ceilalți, 2/24 cărămidă, 3/94 cel, 2/23, 24, 26, 28, 29, 30 cărășel, 2/51 cel ce, 2/23, 24, 26, 28, 29, cărător, 6/45 30 cărăuș, 3/69 cela, 2/23, 30 cărăușire, 6/45 cela ce, 2/23 cărîmboi, 2/51 celâică, 6/51 cărini, 6/51 celalalt, 2/24 căroăie, 5/96 celălalt, 2/24 cărora, 2/25 celău, 6/51 cărturari, 1/45 cele ce, 2/28 căruia, 2/24 (a) celebra, 6/86 căruțabil, 5/60 celebru, 2/39 căsca, 6/30 celeilalte, 2/24 cășcăvălă, 3/64 celet, 5/86 cătâre, 3/64 celorlalte, 2/24 cătămui, 5/75 celui, 2/24, 25 cătărtgă, 5/86, 6/45 celuilalt, 2/24 cătră, 2/21 ; 5/98 ; 6/67 centerhalf, 2/80 cătrănită, 2/41 ; 5/79, 86 centra, 2/94 către, 5/41 ; 6/57, 89 centrare, 2/94 cătun, 3/20 Centrocoop, 5/15, 19 cățăoână, 5/75 Centrofarm, 5/19 cățărător, 2/84 centru, 2/38, 90 cățel, 5/86 centru-half, 2/82 cățuie, 6/30 centură, 2/86 căuaci, 1/48 cenușiu, 6/38 ce, 2/23, 27, 28, 29, 30; ceon, 6/45 4/23 ; 5/85 cepăș, 6/45 ceacadăie, 6/45 ceplău, 6/45 ceafă, 3/20 cer, 3/30; 5/69 cealaltă, 2/24 cerașe, 5/85 ceamplău, 6/45 cerb, 3/31 ceaplău, 6/44, 45 cerbice, 3/72 ; 6/45, 47 ceată, 2/44 cerbîte, 6/45 cecădă, 6/45 cerc, 2/44 ; 6/45 cecalilor, 6/45 cerdăcel, 5/76 cecârdă, 6/45 ceriuri, 6/66 cecălau, 6/45 ceruri, 6/66 cecăil, 6/45 cerșetor, 1/96 INDICE DE CUVINTE 137 cerșetorie, 1/96 chinzâi, 1/29; 6/45 cioăcă, 2/51 ; 5/75 cerșitor, 1/96 (a) chinzui, 1/28 cioăncă, 6/46 cerșitorie, 1/96 chinzuit, 6/45 cioântă, 2/51 cerului, 3/64 chiomp, 1/62 cioară, 3/26 ceternă, 6/45 chirbaltăc, 5/76 cioărlă, 6/55 cetine, 5/101 chiorc, 6/45, 46 cioâtă, 6/46 championat, 2/89 chiorcoș, 6/45 ciobîrcâie, 6/46 character, 1/22 chioroș, 6/45, 46 ciobircău, 6/46 cheaj, 3/96 chiparos, 3/93 cioc, 5/75 ; 6/46 cheamă, 1/84 chir, 3/93 ciocalau, 6/46 chechell, 6/45 chir ană, 5/75 (a) ciocali, 6/46 che/e, 1/46 chirie, 5/89 ; 6/22 ciocan, 2/84, 94 ; 3/20, 71 chețeli, 6/45 chiteală, 5/69 ciocarăle, 5/75 chehe, 6/45 chiti, 1/62 (a) ciocăni, 5/84 chehiș, 6/45 chitru, 3/94 cioceăn, 6/46 cheiiereș, 6/45 chizeș, 5/72 ciociu, 6/46 chelhăni, 3/64 chor, 1/22 ciocîrteu, 6/46 chem, 1/84 Christos, 1/22 cioclej, 6/46 chemabil, 5/59 chronomelror, 2/89 ciot ic, 1/62 chemăm, 1/84 ci, 4/23 ciogoli, 6/46 chemător, 3/72 ci-că, 1/86 ciohoti, 6/46 chendelă, 5/86 cicară, 3/85 ciolan, 1/46 (a se) chendeli, 5/86 (a se) cicatriza, 2/56 ciolfăni, 2/52 chepeneăg, 5/86 cicăli, 3/85 ciondromăneolă, 6/46 cherestul, 5/72 clei, 6/54 ciongallt, 6/46 chiag, 1/84 ciclocros, 2/84 ciongalitură, 6/46 chiamă, 1/84 cicloturism, 2/84 ciongari, 6/46 chiatră, 5/84 cicloturist, 2/84 ciongălî, 6/46 chibric, 3/64 cicoare, 3/85 ciongări, 1/62 chibrică, 3/65 cicort, 6/45, 46 ciont, 1/46 chibrit, 2/41 ; 5/79 cicortâș, 6/46 ciontos, 6/46 chică, 3/69; 6/48 cihotcă, 1/29 cioplău, 6/46 chichineață, 5/86 ciledeș, 6/46 ciopot, 6/46 chiciuros, 5/73 cilediu, 6/46 ciorap, 5/79 chil, 3/65 cilindru, 5/68 ciorbă, 1/62 chilă, 5/68, 69 cimbru, 6/30, 31 ciorav, 6/45, 46 chilin, 6/45 cimitir, 1/46 ciorf, 6/46 chilipir, 2/38 cinăvi, 6/51 ciorfăr, 6/46 chilom, 1/62 cinci zeci, 1/86 ciorfă, 6/46 chilos, 6/45 cincitură, 6/46, 48 ciorobor, 6/46 chiloți, 3/70 cine, 2/28, 29, 30 cioroboti, 6/46 chilumb, 2/51 cineș, 2/32 ciorofleâc, 5/73 chimnită, 3/65 ; 5/84 cineva, 5/85 ciorosclăn, 6/46, 47 chimval, 2/48 cinevaș, 5/85 cioroveață, 6/50 chinăi, 6/45 cinism, 6/65 (a se) ciorsăi, 5/81 chindercă, 2/41 cinisme, 6/65, 66 ciosvirte, 1/83 chindie, 3/94 cinismu, 6/65 ciot, 6/46, 47 chinez, 6/25 cinste, 2/37 ; 6/22 ciozmol'l, 6/46 138 INDICE DE CUVINTE cîpcir, 6/46 (a) ciurpetici, 5/76 clasament, 2/83 (a) cipcirâ, 6/46 ciuruitoăre, 6/47 (a) clasifica, 2/83 (a) cipciri, 6/47 ciurusclăn, 6/46, 47 clăuz, 6/47 cireașă, 5/85 ciuștâc, 6/53 clătit, 6/47 cirică, 5/73 ciut, 3/20 cleanc, 2/52 ciripă, 6/46 ciutuc, 6/47 (a) clefăi, 2/57 (a) cișcăvi, 6/46 ciuvlăiță, 6/47 clefeti, 2/52 cișttneu, 6/50 civilizație, 6/89 de fie, 6/47 ciștîneui, 6/50 ciuiloi, 5/32 clenci, 5/86 citernă, 6/45, 46 (a) cîcăi, 6/44 clepeni, 6/47 citov, 5/81 cii, 1/62 clericalism, 6/24 ciubonc, 6/46 cilți, 3/71 cleșcadî, 6/47 ciubuc, 5/69 cimpașel, 6/47 deșniță, 2/52 ciuciuc, 6/55 cîmpie, 3/31 elevă, 2/52 ciucuti, 6/46 cînapâr, 6/47 clin, 3/68 ciuder, 6/46 cind, 1/22 clipă, 3/87 ciudesă,. 2/36, 38 cine, 5/84 (a) clipi, 3/87; 6/47 ciufălă, 6/46 cint, 3/31, 34, 87, 88 (a) cliponi, 6/47 ciufulitură, 6/46 (a) cînta, 1/48; 3/31, 71, (a) dipoli, 6/47 ciâjcă, 6/53 72, 87, 88, 103; 6/47 (a) clișa, 3/50 ciulmoâre, 6/46 cîntam, 3/103 clișat, 3/50 ciumă, 6/46 dntară, 3/103 (a) diva, 2/58 (a) cimelcl, 6/47 cîntare, 3/31, 103 divează, 2/58 ciumerlechin, 1/29 cintec, 3/31, 34, 87 cloceâlă, 6/47 ciump, 6/47, 49 circei, 6/45 clociumb, 6/47 ciumpește, 6/49 circii, 2/52 (a) clojni, 6/47 ci umpli, 6/47, 49 cirdaș, 5/31 clojnit, 6/47 *ciumur, 6/32 cirii, 3/72 clomburos, 6/47 (a se) ciumurli, 1/46 cirlan, 5/122 doncănesc, 2/57 ciumurlui, 1/29; 6/32 cirlenciu, 6/45 (a) cloncăni, 1/62; 2/57 ciup, 6/47 cirlig, 5/122 dotăn, 6/47 ciupăgă, 6/50 cirmă, 1/62 club, 2/83 ciupă, 5/57 cîrn, 3/71 clujan, 1/85 ciupără, 5/75 cirpenciu, 6/47 clujean, 1/85 (a) ciupi, 1/46 cîștig, 2/38 cneâghină, 1/29 ciur, 2/52; 6/47 cîte-odată, 1/86 cnocaut, 2/86 ciurcă, 6/47 cite o dată, 1/86 (a) cnocauta, 2/86, 89 ciurcel, 3/72 ; 6/47 citingan, 1/47 coacăză, 3/20 ciurcei, 6/45 cită, 5/73 coadă, 5/76 ciurciuli, 6/47 (a) claca, 5/115 (a) coafa, 3/90 ciurdâs, 6/47 claca], 5/115 coafor, 3/9’0; 5/22 ciurdă, 5/83 clacaniță, 6/47 coăjbă, 6/48 ciurlică, 6/47 clacă, 2/40 coămă, 3/69 ; 6/48 ciupăi, 6/47 dadovcă, 1/29 coănce, 6/45, 46 ciupi, 6/54 dane, 1/45 coâptă, 3/64 ciuroi, 6/47 clanet, 6/47 coardă, 2/47 ; 3/65 ; 6/48 ciurpetec, 2/52 clarificare, 2/36 coarde, 3/31 ciurpetic, 2/52 (a) clasa, 2/83 coăstăn, 5/86 INDICE DE CUVINTE 139 coășcă, 6/48 coautor, 3/88 cobii ă, 6/45 cobileț, 3/72 ; 6/48 cobiltoc, 6/48 (a) cobîrcalî, 3/71, 72 ; 6/48 cobîrleț, 6/48 coboară, 1/85 coboare, 1/85 (a) coborî, 1/85 cocăie, 6/51 cocătură, 6/48 cocidane, 6/45, 48 coc'iș, 3/69 cocîrță, 2/52 cocleanță, 6/51 (a) cocli, 2/56 cocoloș, 3/65 cocor, 2/115; 5/76 cocorete, 5/73 cocoș, 5/115; 6/48 cocurele, 6/48 codaș, 6/25 codăuș, 6/48 (a) codcorezâ, 6/48 (a) codini, 1/62 codism, 6/77 codîrgeâ, 2/52 codobatură, 6/48 ★codocument, 3/88 codru, 3/20 coexistență, 6/85 cohe, 6/48 coherență, 1/48 (a) coifâ, 6/48 coifât, 6/48 coifătură, 6/48 coincide, 2/57 (a) cijbăli, 6/48 cojbină, 6/48 cojleâță, 6/48 cojleu, 6/48 cojliăță, 6/46 colbac, 1 /29 (a se) coldui, 5/86 colduș, 5/86 colectiv, 2/83 ; 5/18 colegiu, 6/89 colind, 3/87, 88 colindă, 3/87, 88 coloare, 6/89 colocatar, 3/88 colomoz, 5/83 colonade, 3/31 colonii, 2/38 color, 2/38 colos, 3/31 colțuni, 5/79 Comaliment, 5/14, 19 comandament, 6/89 comăli, 6/48 comanac, 5/75 combativ, 2/97 combinație, 2/83 Comec, 5/19 comediant, 3/31 (a) comite, 2/58 companie, 2/39 comparație, 6/82 (a) compărea, 2/58 competență, 1/96; 2/38 competință, 1/96 competitor, 2/83 competiție, 2/83 complex, 2/83; 6/85 component, 2/83 comun, 1/105 (a) concerta, 2/58 concetă, 6/48 (a) concura, 2/84 concurs, 2/84 ; 5/66 condei, 6/33 ' condeier, 2/73 condottier, 1/82 (a) conduce, 2/84 confecții, 5/25 confecțiuni, 5/25 (a) conferenția, 2/58 confluență, 6/86 (a) confunda, 2/41 congelăm, 2/56 conspect, 1 /27 constitue, î/83 consuma, conștiință, 6/88 conștiinciozitate, 5/20 contemporan, 6/38 (a) conteni, 2/73 contoar, 5/29 contra reformă, 1/86 contraatac, 2/93 (a se) contrage, 2/57 contrariu, 1/89 contre, 3/65 contribuire, 6/38 contribuție, 6/38 (a) controla, 3/90 controlor, 3/90 conviețui, 3/88 convremelnic, 6/37 coordonare, 6/80 coordonator, 6/86 copac, 3/20; 5/122 copăit, 6/5 copchil, 5/84 copeneață, 5/86 copenecie, 5/84, 86 copia, 2/38 copil, 1/46; 5/122 copilaș, 1/50 (a) copilări, 2/58 copila, 1/89 copită, 6/48 copitoăncă, 6/48 copos, 3/71 ; 6/44, 48 copoșet, 6/48 cor, 1/22 ; 3/32 corabie, 3/31 ; 6/18 corăje, 5/84, 85 coraport, 3/88 coraportor, 3/88 (a) corbi, 6/48 corcăi, 2/52 cor cer iță, 1/48 corecenzent, 3/89 corecenzie, 3/89 corect, 6/38 (a) corecta, 2/91 ; 6/38 corectitudine, 6/38 corector, 6/38 corecție, 6/38 coreferat, 3/88 corege, 6/38 140 INDICE DE CUVINTE coregia, 6/38 coțoveichi, 5/86 croșeu, 2/86, 89 corfă, 6/48 covali, 1/48 cruce, 1/30; 3/61, 65; 6/46, coricov, 5/73 cozondraci, 5/82 48 corige, 6/38 (a) corija, 3/90 corijentă, 3/90 crac, 6/44, 45 cracalet, 6/49 cracaleț, 6/44 craidon, 5/31 (a) cruța, 3/20 cruziciune, 3/65 cu, 2/21, 29, 30; 5/16, 23, corintei, 6/48 eram, 1/30 41, 42, 47 corlea, 5/84 craul, 2/84, 89 cuaternar, 1/35 corlon, 2/52 ; 5/81. 84 craiul, 2/89 cucă, 5/49 corn, 3/31 (a) crea, 1/85 (a) cuceri, 2/84 corner, 2/86 creanga, 3/32 cuciuli, 6/49 corobeâță, 6/48 credere, 6/49 cucuuaie, 3/93 coroi, 6/48 credințare, 6/49 cucuruz, 6/46 cortel, 5/118 credință, 6/49 cucuruzor, 6/50 cortilă, 6/48 cree, 1/85 cuget, 2/38 ; 3/87, 91 cosălă, 6/48 creea, 1/85 (a) cugeta, 3/87, 91 cosalău, 6/48 creeat, 1/85 (a se) cuhăi, 5/86 cosătoăre, 6/48, 49 creează, 1/85 cuhăit, 5/85 coscăi, 3/65 creem, 1/85 cui (pr.) 2/32 cosmodrom, 5/5, 6 creer, 1/83 cui, 1/35, 67 cosmopolitism, 5/11 creia, 1/85 cuiciumișu, 5/73 cosmotoc, 6/49 creiat, 1/85 cujbi, 3/65, 73 cosoăie, 1/62 creier, 6/88 cujniță, 1/67 cost, 3/84 creind, 1/85 culant, 5/85 (a) costa, 2/57; 3/84 creion, 5/79 culbec, 3/18 (a) costori, 3/65 creițuit, 5/12 culcătoare, 3/71 ; 6/49 costds, 6/49 (a) cremeni, 6/49 culducău, 6/49 coș, 2/41, 87, 94 (a) crepeți, 6/49 (a) culduși, 6/49 coșciog, 6/49 crestul, 5/72 culegător, 1/86; 3/65 coșciug, 2/44 creț, 5/122 culeșă, 1/48 coșer, 6/49 crețăvă, 6/49 culișări, 1/48 coșerăr, 6/49 crez, 5/75 cult, 5/88 coșniog, 6/48 crihoi, 2/52 cum, 6/80 cotă, 5/66 Cristos, 1/22 cumpănă, 5/101 (a se) cotă, 6/49 criză, 6/86 cumulard, 1/28 cotătoare, 1/46 crtng, 3/31 (a) cunoaște, 2/37 (a) cotcodăci, 2/57 crochet, 2/89 cunosc, 6/30 coticor, 6/49 croitor, 2/45 ; 6/75 cupă, 2/85 ; 6/49 (a) cotili, 3/71, 72 ; 6/48 (a) croma, 2/58 căpe, 3/69 cotită, 6/49 croncăni, 6/48 cuplaj, 2/94 (o) cotingi, 2/52 cronice, 3/31 euprinzătură, 6/49 cotoâră, 6/49 cronometror, 2/89 cuptori, 1/22 cotoloi, 5/75 cronometru, 2/85 cuptoriște, 6/48 cotrog, 6/49 croos-country, 2/89 curajos, 6/49 cotul, 2/115 cros, 2/84, 89 curatelă, 6/77 cotumpleț, 2/52 crosă, 2/86 curătură, 6/48 cotușcă, 6/53 cross-country, 2/89 curățări, 6/51 colo peni, 2/52 crosului, 5/116 curățălă, 6/49 INDICE DE CUVINTE 141 curățătorie, 6/25 dă, 5/84 (a) cure, 6/49 dăbălat, 6/47 cureăstă, 6/49 dădăuș, 3/65 curechi, 2/36 dădeam, 5/85 curge, 2/52, 57 dăhămă, 2/52 curios, 6/23 dăhupi, 2/52 curiozitate, 6/22, 23, 24 dăinăiuș, 1/62 curma, 3/20 ; 5/122 dăinuș, 6/50 curpăn, 3/20 dăosăbire, 5/84 cursă, 2/88, 90 ; 3/20 dăparte, 5/84 cursură, 6/49 dărîma, 3/20 curtezană, 6/69 (a) dăscăli, 2/52 curtizană, 6/69 (a) dăscheulă, 3/65 (a) curul, 6/49 dăstoinicu, 4/23 curuitoâre, 6/48, 49 dăzblenlt, 2/52 curuitoreasă, 6/48 de 2/3, 4, 9, 10, 12, 13, 14, curuș, 8/41, 48, 49 21, 27, 29; 3/39, 41 -50 ; cusămălă, 6/49 5/15, 23, 37, 38 (a) cusămi, 6/49 de-a lungul, 1/87 cusămit, 6/50 de-asupra, 1/86 (a) custa, 1/45 de mult, 1/87 cușari, 2/43 de o parte, 1/88 cușteriță, 6/50 de obicei, 3/54 (a) cuștull 1/47; 6/50 de-ocamdată, 1/86 cutcușe, 3/70, 71 ; 6/50 de pe, 4/45 cutreere, 1/83 de plin, 1/86 cutuliță, 6/50 de sigur, 1/86 cuviințimea, 2/38 deal ung ul, 1/87 (a) cuvînta, 2/37 debil, 2/36 cuantită, 6/39 decatlon, 2/84 evit, 3/96 decatlonist, 2/84, 85 (a) deceda, 2/50 D decepționism, 6/88 decît, 8/80 (a) da, 2/91 ; 5/85 declamație, 8/7' daca, 1/22 (a) declara, 2/37 dacian, 1/35 declasează, 2/57 dajâlbă, 2/52 deconspira, 6/85 dalbe, 5/^3 defecțiune, 6/77 daltă, 3/32 defensivă, 2/93 dam, 5/85 (a) deferi, 2/56 damă, 2/86 degenerează, 2/57 (a) damblagi, 2/57 dehălăt, 1/62 damf, 5/81 deîndată, 1/86 (a) darari, 5/122 dejun, 3/88 darăb, 3/71 (a) dejuna, 3/88 dareavere, 1/30 dela, 2/39 daș, 3/20 (a) delăsa, 1/56 delfin, 2/84, 94 delfinist, 2/84 (a) delibera, 2/57 deliesc, 5/76 (a) demara, 2/94 demițond, 2/90 demifondist, 2/84, 90 demiurgic, 6/85 demîncat, 5/31 demult, 1/87 Dentara, 5/14, 17 denucleariza, 6/85 denunț, 3/88 (a) denunța, 3/88; 6/86 deobicei, 1/86 deoparte, 1/88 depart, 2/88 (a) depopula, 2/57 deranj, 3/84 (a) deranja, 3/84 derbi, 2/84, 89 ; 5/114 derby, 2/89 derivat, 6/38, 39 deridere, 2/38 desarmonie, 1/82 desarlicula, 1/82 desbătute, 1/82 desbinare, 1/82 desbrăca, 1/23 desbrăcați 1/82 (a) descalifica, 2/84 (a) descăpățina, 2/58 (a) deschide, 2/86 descoperă, 1/85 descopere, 1/85 (a) descoperi, 1/85 descriere, 6/89 dese ori, 1/86 deseatină, 2/44 desemnează, 6/89 desfălăurăt, 1/62 desfășurat, 3/52 (a) desfide, 2/56; 6/88 desgust, 1/82 desiluzie, 1/82 desinență, 6/79 desinteresat, 2/82 deslănțuirea, 1/82 142 INDICE DE CUVINTE deslegare, 1/82 deslușire, 2/36 desnodămint, 1/82 desnădejde, 1/82 despre, 2/7, 8 ; 4/42 ; 5/43 — 46 desrădăcinarea, 1/82 (a) destemporaliza, 5/7 destrăbălează, 2/57 desumanizat, 1/82 desvăluirea, 1/82 desvelite, 1/82 desvoltare, 1/82 deșert, 3/31 detente, 5/115 (a se) detraca, 2/56 deținător, 2/84 developare, 2/86 devia, 3/65 (a) devora, 2/56 devotament, 6/22 (a se) dezagrega, 2/56 dezangaja, 6/85 dezangajare, 6/85 dezbăra, 5/122 dezbrăca, 1/23 dezgheț, 2/85 dezgheța, 3/86 dezghețați, 3/86 dezinență, 6/79 dezinforma, 6/85 dezinformare, 6/85 dezlănțuiri, 1/82 dezmăța, 3/89 dezmățat, 3/89 (a) dezmembra, 2/58 dezvăț, 3/85 dezvăța, 3/85 dezvoltării, 1/82 diademă, 3/54 dialectică, 6/89 diavol, 3/61 diateză, 6/80 dichiu, 3/94 (a) diferi, 2/57 dihanie, 2/45 ; 5/64 dilemă, 6/84, 89 diligent, 2/42 (a) dobîndi, 3/87 diligență, 2/43 doboare, 1/85 (a se) dimica, 5/118 docladisire, 2/39 dimon, 3/61 doctoriță, 5/83 din, 1/97; 2/6, 7, 8, 22; dodiță, 5/72 5/20, 40 46, 47, 64 dog, 3/65 dinamită, 5/56 doi, 5/84 dinisbog, 1/35 doice, 5/85 dinitroortocresol, 1/35 doină, 3/18; 6/82 dinfe, 1/50 (a) doini, 3/31, 32 dintre, 5/48, 49 doisprece, 5/85 directă, 2/86 doisprezece, 5/84 direcție, 1/37, 39 doo, 2/109 diri, 6/50 dom, 3/31 disc, 2/84, 86, 94 domăni, 2/52 (a) discerne, 2/56 (a) domina, 2/84 disciplină, 2/36 don-juan, 1/86 discobol, 2/84, 85 donț, 5/82 discreție, 6/22 dopros, 2/39 discurs, 2/42 dota, 2/84 disertație, 6/79 două, 1/22; 2/109 dispreț, 6/22 doue, 1/22 disputa, 2/84 doum, 2/87 dispută, 2/84 ; 5/116 doxologie, 3/96 distrugere, 2/37 drac, 3/6 diversită, 6/39 drag, 3/51 diverseălă, 3/65 dragoste, 6/22, 24 diverși, 3/65 drama, 1/106 divorț, 5/57 (a) Mrapa, 6/78 dizertație, 6/79 drastă, 3/20 dindui-se, 1/91 drâtălcin, 5/87 dîrg, 5/75, 87 dreâvăn, 6/51 dtrgoli, 3/72 drept, 5/85 ; 6/88 dirfoălă, 5/76 dresaj, 2/84, 90 dirlătări, 3/71 dribbling, 2/89 dirmon, 3/94 (a) dribla, 2/86 dirz, 6/30 dribling, 2/89 dirzăr, 6/51 dripi, 6/44 dirză, 6/51 drive, 2/87 dirzenie, 6/22 (a) drîmbui, 2/52 dirzină, 1/62 droaie, 5/122, 123 ; 6/30 doa, 2/109 drogherie, 5/25 doamne-ăpără, 6/50 droguerie, 5/25 doao, 2/109 drojdii, 6/18 doauă, 2/109 dropică, 3/94 doă, 1/22 droșcă, 1/28 dobân, 5/86 druete, 3/20 ; 5/122 dobindă, 3/87 drugân, 1/62 INDICE DE CUVINTE 143 drugănă, 1/62 egala, 2/84 estract, 1/23 druje, 3/71 ei\, 5/87 eși, 1/22 drum, 6/30, 32 eia, 5/85 eștia, 5/85 drungâriu, 3/70 elea, 5/85 (a) eșua, 2/58 drgbolanops, 1/35 Electrica, 5/17 etapă, 2/84 (a) dudui, 5/81 Electrice manuale, 5/18 (a) etatiza, 2/57 duel, 2/93 (a) electrocuta, 2/58 Elerie, 3/95 duflă, 3/69 Electrotehnica, 5/17 european, 6/25 (a) duflăli, 3/69 eleganță, 6/22 europenelor, 2/96 dug, 2/52 elegie, 6/77 (a) evacua, 2/77 dugos, 2/52 elenism, 3/95 evanghelie, 6/90 duh, 5/64 elenistic, 3/95 evaporăm, 2/56 (a) duhni, 2/57 (a) elida, 2/56; 6/80 eventiv, 6/81 duios, 6/23 eliminatoriile, 2/96 evhologhion, 3/93 duioșie, 6/22, 23 eliziune, 6/80 evolua, 2/84 du j duc, 1/62 eloxare, 5/21 evoluează, 1/85 dulce, 3/43, 44 embatic, 3/95 evoluiază, 1/84, dulceață, 6/24 emberdepsi, 6/35 evoluție, 2/84 dulmâ, 6/54 (a) emigra, 2/44 evrica, 3/93 duminică, 6/73 endemi, 6/84 evul {de mijloc), 2/7X dumnezeire, 6/41 Endymion, 3/32 exactitudine, 6/25 dunga, 3/89 engles, 1/23 excela, 3/90 dungat, 3/50, 89 englez, 1/23 excelență, 3/90 dungă, 3/89 enigmă, 3/31 excursionism, 2/84 după, 5/42, 43 entuziasm, 6/22, 24 excursionist, 2/84 durată, 6/88 enunț, 3/88 exhumînd, 5/53 dură, 5/75 (a) enunța, 3/88 exista, 3/49 durdul, 5/87 enunțat, 3/88 existență, 2/38 durere, 6/22, 24 enunțiativă, 6/88 existențialism, 6/77 durnia, 5/84 epidermă, 5/^0 (a) expropria, 2/57 durut, 6/51 episcop, 3/93 (a) expurga, 5/7 Duse-Elemente, 5/21 epitet, 6/82 (a) extermina, 2/58 dușmănie, 6/22, 23, 24 epizootie, 6/84 extraordinar, 2/40, 97 dziș, 1/45 eponj, 6/89 extremă, 2/84,85,88 epopee, 3/31 ; 6/82 E epuizat, 6/86 epure, 1/22 F earbă, 1/22 erai, 3/96 eată, 1/22 eri, 1/83 fabulă, 6/82 echingiu, 6/78 erou, 6/85 (a) face, 1/50; 3/52 echipă, 2/84, 89, 95 errata, 1/83 (a-și) face parte, 2/22: echipaj, 2/86 erupe, 2/56 (a) face tușa, 2/96 echipier, 2/84 escaladare, 2/86 factor, 5/68 eczemă, 1/90 esemplu, 1/23 facultate, 1/10; 6/39 ediție, 2/84 esențial, 6/89 factologic, 6/85 educare, 5/48 espunere, 1/23 factologic, 6/85 educație, 5/48 esseist, 1/82 fagure, 3/31 efectuiază, 1/84 estea, 5/85 faimă, 6/64, 65 (44 INDICE DE CUVINTE faimos, 2/39 figură, 2/86 fluture, 2/84 fain, 2/45 fii, 1/90 fluturele, 2/94 fală, 2/42 ființă, 2/38 foăche, 2/52 familial, 5/54 filadă, 6/39 foae, 1/83 familiar, 5/54 filatură, 5/12 foaie, 1/46; 5/84 fdncă, 6/48 filimică, 6/90 foarfecă, 2/94 fantazie, 3/31 filologiă, 1/22 foarfece, 5/85 fantaxi, 3/93 filologie, 1/22 foburg, 5/29 fapt, 1/50 filosofice, 1/84 foc, 1/62; 5/76; 6/24, 26 farbă, 2/42 filozof, 3/91 focu, 5/85 far/ară, 2/44 ; 5/76 filozofie, 3/91 focălină, 2/41 farfiiză, 1/65; 2/52; 5/73 fin, 5/94; 6/57 focăriță, 2/41 fasoli, 3/65 finală, 2/84 fochi, 2/52 ; 3/64 fată, 6/88 finalist, 2/84 fodorî, 6/51 fatia, 1/23 finish, 2/89 (a) foi, 2/87 fața, 1/23; 2/38 finiș, 2/89 folos, 6/33 fă, 1/54, 56, 58 finijîe, 6/50 fondist, 2/84 făi, 1/56 fir, 1/86, 3/93 fonem, 6/81 făr, 5/98 firar, 1/91 (a) fonfăi, 2j^ fără, 5/98 fire, 2/30 foot-baal, 2/89 fărîm, 3/20 firizui, 5/72 foot-ball, 2/89 (a) fărîmița plutonul, 2/96 fișcâl, 6/51 football, 2/89 fătoi, 1/50 fișcăll, 6/51 forehand, 2/89, 90 feder, 1/36 fitecine, 6/50 forhand, 2/87, 89 federație, 2/84 fizău, 6/45 forfă, 1/67 fedeu, 6/50 ficill, 2/52 formalită, 6/39, 40 feding, 1/35 (a) fîrnîi, 2/57 formalitate, 6/40 feneănt, 6/39 fîrșeală, 5/84 forma li te, 6/40 feneantism, 6/39 firtar, 5/85, 89 formație, 2/84, 95 fer, 1/22 fîscîî, 2/52 formă, 2/84 ferdelă, 5/80 fiznă, 1/62 forță, 1/36; 6/89 ferdrum, 6/43 flămînzenie, 5/87 fostînă, 5/87 fereâng, 6/51 flecău, 1/22 foșnet, 3/91 fermitate, 6/22 flenderiță, 3/65 fotbal, 2/84, 89 ; 6/89 feștilă 2/41 flentecăni, 5/87 fotbalist, 2/84, 85 (a) feti, 2/58 flentic, 3/65 foto, 5/14, 19 fete, 5/24 flintă, 5/31 fotoghin, 5/72 feudalism, 6/24 flisc, 6/53 foule, 2/89 (a) fi, 2/7, 8, 10 ; 3/103 ; fliscoi, 5/72 fragedă, 5/101 6/51 fliscui, 6/53 frances, 1/23 fiară, 5/78 flisv, 1/30 francez, 1/23; 6/25 ficat, 1/48 flișc, 1/62 fratiubire, 6/43 flcea, 7/72 floăște, 5/79 frază, 3/31 ficior, 5/84 floretă, 2/84, 86, 94 frățelnică, 2/52 fie ce, 1/86 floretist, 2/84 frecuș, 3/65 fierar, 1/28; 6/25 flori, 3/31 frecventa, 6/86 fierărie, 6/25 flos, 5/87 frecventare, 6/86 (a) figura, 6/82 fluier, 3/31 frică, 6/22, 32 INDICE DE CUVINTE 145 fricos, 5/64 frige, 2/52 frtșcă, 6/54 frizer, 5/22; 6/25 frîu, 3/21 frînă, 5/87 frumos, 2/78 ; 3/31 frumusețe, 2/42 frunte, 2/37 frundză, 1/45 frunză, 3/31 frunziș, 3/32 frunzișoâră, 5/73 frupt, 1/49 ftizie, 6/24 fug, 5/67 fuga, 2/88 fugar, 2/88 fugă, 6/22 (a) fugi, 3/65 fugi(i)am, 3/103 fugiră, 3/103 fu leu, 2/89 fumar, 2/41 fumărit, 2/44 ; 6/43 funciar, 6/86 funcție, 6/79 funcțiune, 6/79 fundament, 3/71 fundaș, 2/88 fundei, 3/65 fundonie, 5/75 funduț, 3/72 fungibil, 2/79 fur, 2/44 (a) fura, 5/49 furcuță, 3/65 furniza, 3/90 furnizor, 3/90 furtună, 3/31 fuscă, 3/65 fuscălăie, 3/65 fuse, 5/75 fuș, 1/45 fușeri, 5/87 futurism, 6/24 G gadină, 2/45 galbăn-ruginit, 3/65 galben, 6/61 galerie, 6/81 galimatias, 6/1$ galimatie, 6/79 galiscă, 6/44 gamă, 3/32 (a) gara, 3/90 garaj, 3/90 gară, 2/115 gard, 3/20 gardă, 2/87, 93 gardină, 3/20 garduri, 2/84, 94 garnitură, 2/94 gărtină, 6/48 găștină, 6/52 gata, 3/20 gâvăț, 5/73 gazdă, 2/84 gazetă, 6/39 gazetărime, 6/92 gănănâș, 6/50 găinăriță, 6/48 (a) gălămosi, 5/83 gălămoz, 5/83 găoăce, 6/48 găsesc, 3/20 găsibil, 5/59 găurice, 5/85 găvan, 5/75 geală, 6/51 gelos, 6/87 gemet, 1/22 general, 2/39 generozitate, 2/43 geniu, 3/31 genune, 3/18 ; 5/122 geometrie, 6/24 ger, 3/62 Getax, 5/19 gheară, 5/122 gheață, 1/84 ghem, 2/87 ghenăr, 2/52 gheneralitâ, 6/39 ghenunchi, 5/84 ghete, 1/84 ghețăuuș, 3/65 ghiață, 1/84 ghicitori, 3/31 (a)ghiciului, 5/81 ghiftui, 6/32 (a) ghilotina, 2/58 ghimp, 3/22 ghimpe, 3/20, 22 ghinărie, 6/48 ghine, 5/84 ghinușe, 3/70, 71 ; 6/50 ghioc, 5/75 ghioagă, 2/115 ; 3/20 ghiold, 5/84 ghionoaie, 3/20 ghiorsi, 1/63 ghiufă, 2/41 ghiușag, 5/87 ghivent, 1/36 ghivol, 5/84 gig, 2/86 gimnast, 2/84 gimnastică, 2/81, 84 ginecolog, 3/90 ginecologie, 3/90 gingaș, 2/47 gingășie, 2/47 gioârlă, 1/63 ; 2/52 ; 6/55 gioârsă, 2/52 giormăni, 1/63 , (a) giorsăi, 5/81 gios, 5/118 giuhat, 3/65 giurelnic, 1/65 gîlgoâză, 5/83 gîlmă, 1/63 gînd, 2/38 gîndirism, 6/85 gindirist, 6/85 gîngăvi, 6/46 gîniete, 5/73 gin jos, 3/65 gîrcui, 2/52 gtrgoi, 3/72 10 - c. 4703. 146 INDICE DE CUVINTE gtrlă, 6/52 griu, 3/21 hăndără, 1/63 glaciar, 1/35 groampă, 6/50 handbal, 2/84 glajă, 1/48 groapă, 3/20 ; 6/22 handbalist, 2/84 (a) glăsui, 2/37 groază, 5/122 hapcă, 1/97 glojăean, 1/63; 5/81 grâhăi, 2/57 Haplea, 6/35 (a) glojdoni, 1/63 (a) grohăt, 2/57 haplologie, 1/97 glonț, 3/65; 6/24 gros, 2/41 harabagilîc, 3/96 glosă, 6/82 groșt'ior, 3/71 harabagiu, 1/28 glotime, 6/92 grui, 5/122 hardauâș, 3/70 glumă, 6/22 grumaz, 3/20 hardău, 3/70 glupav, 2/42 grumurel, 5/87 harfă, 3/31 goalaveraj, 2/82 grunz, 3/20 harhalău, 3/72 goalkeeper, 2/82, 88 grunzâș, 5/76 harnic, 2/42 ; 5/101 : 6/2 goană, 3/85 grup, 6/24 hașurate, 3/53 gobelinuri, 1/83 gudura, 5/122 hățo, 5/87 gog hi, 2/52 guguman, 3/65 haznă, 3/65 golaș, 6/48 (a) guița, 2/57 hă, 1/97 golf, 2/84 guiță, 2/57 hăbăăca, 6/53 golgeter, 2/82 gală, 1/63 hăhăoâie, 6/53 gongoriță, 5/73 gură, 3/65 (a) hălpăni, 3/65 goni, 3/85 gust, 3/87; 6/30 (a) hămăi, 2/57 gonitor, 3/65 gușă, 3/20 hămăie, 2/57 gdfun, 5/122 gușmăn, 5/76 hămăiește, 2/57 Gostat, 5/19 gușter, 3/65 (a) hămesi, 2/58 gostie, 5/72 gușterel, 3/65 (a) hămui, 2/52 goșman, 5/87 gut, 5/73 (a) hănțăî, 1/63 goștină, 2/44 guturăr, 3/72 ; 6/45 hărămig, 1/65 goz, 1/46; 5/84 guvern, 8/84 hărănătic, 2/52 gozăc, 5/72 (a) guverna, 3/84 (a) hărăni, 5/84 grabă, 6/22 guzăc, 5/72 (a) hărăzi, 2/78 graf di, 1/22 hărnicie, 6/23 graf du, 1/89 H hărpăți, 5/73 gramatică, 6/81 hăț, 3/66 grapă, 3/20; 5/122 ha, 1/30, 31, 97 (a) heiniza, 3/31 (a) gravita, 6/78 habaciu, 1/97 helci, 2/52 grădină, 6/75 hăbote, 6/52 helenă, 1/84 grădinei, 1/23 habatic, 6/53 herbelâ, 3/66 grădini, 3/30 hăcîrlă, 5/87 Hercul, 3/32 grămadă, 2/87, 88, 94 hagiâc, 6/53 hereghie, 5/72 gresie, 3/20 hahău, 6/53 hiclean, 1/32 greșală, 1/85 haiduci, 6/18 hidro-avionul, 1/96 greș ale, 5/85 haihui, 1/97 hidro-minerale, 5/13 greșeală, 1/85 haitic, 2/42 hie, 5/84 greutate, 2/84, 94 halcă, 2/44 higienică, 5/18 grijă, 6/22 half, 2/84 hipism, 2/84 griji, 5/85 haltâm, 6/53 hipostaze, 1/84 grijuliu, 2/73 haltere, 2/84, 94 hireăn, 5/84 gris, 5/84 halterofil, 2/84 hirotonisi, 2/88 INDICE DE CUVINTE 147 hitlerist, 6/85 hurlubui, 3/66 inch, 1/37 hîd, 1/48 hurlubutt, 3/66 incognito, 2/40 (a) hiltîcăni, 2/52 huzmet, 2/38 incomensurabil, 2/40 himb, 2/52 incomparabil, 2/46 htnsar, 6/34 £ (a) inculpa, 2/58 hîrav, 2/52 incursiune, 2/93 hiră, 2/52 i-ar, 1/91 indiferență, 6/24 (a) hîrîi, 2/52 ia, 3/66 ; 5/75 indigna, 2/41 hirtie, 2/94 ; 3/102 iacălă, 5/101 indolog, 3/90 hirțoagă, 2/73 ; 3/102 iagă, 1/47 lndrâuă, 3/69 (a se) hlizi, 2/57 iahting, 2/84 ineficace, 2/84 hoălbăl, 5/87 iapă, 2/115 inel, 2/44, 94, 86 hoâlbăr, 5/87 iară, 6/67 inepuizabilul, 2/97 hoără, 5/72 iarăși, 4/23 ineredebil, 5/7 hoărcă, 1/63 iarbă, 1/22 infanterist, 1/31 hochei, 2/84 iarnă, 2/76 infinit, 2/40 hocheist, 2/84 iată, 1/22 influență, 2/40 ; 6/84 hod, 6/35 i btncl, 2/53 ingenios, 2/38 hodrimbos, 6/53 ic, 1/46 inginerime, 6/92 hogeac, 2/41 icoană, 3/31 impracticabil, 1/83 hogeag, 1/48 iconiță, 3/61 insinuează, 1/85 holtoăn, 5/72 icram, 1/30 insinuiează, 1/85 hol (ț) șurub, 1/67 idee, 1/83 (a) inspira, 3/31 holumb, 3/70 ideie, 1/83 (a) insufla, 5/41 homnă, 6/52 idiliza, 6/85 inter, 2/84, 85 ; 5/115 homosexualitate, 6/88 idol, 2/49 intercluburi, 2/84 (a) hori, 2/53 (să) iee, 1/83 interechipe, 2/84 horitură, 2/53 iepure, 1/22; 6/84 (a) interfera, 6/87 horn, 1/48; 2/41 ieri, 3/30 interferență, 5/87 hoșniog, 6/49 ieșan, 1/85 internaționalele, 2/96 hotărîre, 2/39 (a) ieși, 1/22; 2/96; 6/28 intervîeiv, 1/83 hotnog, 1/47 ie^u viții, 5/118 (a) intra, 2/96 hoțos, 3/66 ileu, 3/72 întreg, 1/22 hozăndrodgene, 5/82, 89 ilustru, 2/39 intrig, 2/57 hozondroage, 5/82 imagine, 3/31 (a) intriga, 2/57 hram, 1/30 imagini, 3/34 intrigă, 6/82 hrană, 5/64 imăciune, 2/42 intrighez, 2/57 hrean, 5/80 îmbăia, 1/22 intiuvabil, 5/7 hrismos, 3/94 imbold, 3/86 (a) intui, 3/90 hristoitie, 3/95 îmbrăca, 1/22 intuiție, 3/90 (a) hubului, 5/87 imens, 2/40 invalid, 1/31 hudbă, 6/52 imparabil, 2/84 invidie, 6/22 hudră, 3/71 hule, 2/37 impediment, 1/83 imposibil, 2/36 iobagiul, 5/92, 93 iobagul, 5/92, 93 iolă, 2/84, 90, 94 iorgan, 1/46 iosag, 2/41 humor ist, 1/84 impracticabil, 1/83 humorului, 1/84 impuls, 3/86 hurduU, 2/35 (a) impulsiona, 6/85 iotă, 5/31 hurduzau, 5/75 inapoi, 1/22 ipocrizie, 6/24 148 INDICE DE CUVINTE irat, 2/44 (a) împăndărâ, 2/53 înebunite, 1/82 ireal, 2/42 împătimit, 5/31 înegrite, 1/82 (a) iriga, 2/57 împlînd, 6/62 (a se) înfrăți, 2/57 fa) irupe, 2/58 implu, 6/67 (a se) înfrica, 2/58 isbucniri, 1/83 (a) împoma, 3/66 înfricoșător, 1/85 iscălitură, 2/49 împomat, 3/66 înfricoșetoare, 1/85 iscusat, 6/33, 34 tmponorit, 6/52 tnfrîngere, 2/84 ispravă, 6/52 (a) împrăștia, 2/36 înfrunzesc, 2/57 isteț, 2/38 ; 6/30 (a) împresura, 5/101 (a) înfrunzi, 2/57 istov, 2/44 tmprinde, 2/58 îngăuril, 5/73 isvor, 1/23. 83 (a) împuia, 2/58 îngeraș, 1/50 ișlic, 1/30 (a) împungheli, 1/6 înghesorî, 6/52 ițe, 6/17 în, 4/42; 5/8, 16, 43, 47, înghesue, 1/83 iubire, 3/29 48, 49, 50 îngheț, 3/85 iuncăr, 2/39 în modul, 3/55, 56; 5/8 (a) îngheța, 3/86 iute, 6/27 înaintaș, 2/48 înghina, 5/122 iuțeală, 2/43; 622 înapoi, 1/22 (a) înghioldi, 5/84 iutei, 5/73 înălțător, 4/78, 88 îngîmfare, 2/42 ioalid, 1/30 înălțime, 2/84 (a) îngîna, 6/28 îvalid, 1/31 înăscute, 1/82 (a) îngriji, 5/84 i val ist, 1/31 încaier, 3/84 îngrijire, 6/22, 23 (a se) ivi, 2/37 (a se) încăiera, 3/84 (a) îngropa, 2/41 ixpre, 3/66 încălțăminte, 5/17 (a) îngurzi, 5/122 izidă, 5/87 (a) încărunți, 6/81 (a) înhuma, 2/41 izidi, 5/87 (a) încerca, 5/37 (a) înierba, 2/53 izlăn9 2/53 încheiere, 2/39 înmănunchează, 1/84 iznoăvă, 2/53 (a) inciocăla, 5/81 înmănunchiază, 1/84 izolează, 1/84 închisoare, 2/4 0, 41 (a) înmormînta, 2/41 izvor, 1/23; 3/31 (a) incîrcomâ, 3/66 (se) înneacă, 1/82 izvoare, 3/32 încîrligătură, 3/66 (a) înnoda, 1/82; 2/53 (a) încîrni, 5/87 (a se) înnora, 2/56 î (a) înconjura, 5/42 înnotînd, 1/8'2 (a) încoteți, 1/63 (se) înoadă, 1/82 tmbărburâ, 3/66 încremenire, 6/22 înotilat, 1/82 îmbăta, 1/22 încrosniăt, 3/66 înoit, 1/82 îmbățoșâ, 2/53 (a) încrusta, 3/54 înoral, 1/82 imberdosi, 6/35 (a) încruzi, 3/66 înotător, 2/84 (a se) îmbiba, 5/56 (a) încurca, 5/122 înrîurire, 2/40 imbîrcă, 5/87 îndatorit, 6/40 însă, 6/67 (a) îmblăti, 6/45, 50 îndatoritor, 6/40 (a) înscrie, 2/95 (a) îmboboci, 2/57 îndărătnicie, 6/22 (a) inseila, 5/122 imbold, 3/86 îndemn, 3/86 (a se) însera, 2/56, 57 (a) îmboldi, 3*/86 (a) îndemnă, 3/66, 86 însolza, 3/50 imboțit, 3/71 (a) îndrăgi, 3/49, 50, 51 însolzat, 3/50 (a) îmbredi, 5/86 îndrăgit, 3/50, 51 (a) înspica, 2/57 (a se) îmbulzi, 6/28 îndrăgosti, 3/50 înspică, 2/57 (a se) împăca, 1/22 îndrevenU, 1/63 înspre, 4/42 (a) împăna, 1/63 înduioșabil, 5/5$ însuflețire, 6/23 INDICE DE CUVINTE 149 însul, 5/48 jecmân, 5/76 kovaâcs, 6/6 înștiințai, 5/118 jele, 1/22 krantz, 5/21 (a) înșela, 2/41 jepi, 2/53 kratntz, 5/21 întâi, 1/22 jeratic, 1/22 intăliăt, 3/66 (a) jercui, 2/58 T (a se) întărită, 2/41 jertfă, 2/46 intemeere, 1/22 jgheab, 1/48 la, 2/27, 3/55, 56; 5/8: întemeiere, 1/22 jigodia 3/66 41, 46, 47, 49, 50 întignit, 3/66 jilav, 5/84 (a) la, 2/56 întindere, 1/37 jilău, 6/50 laboare, 2/42 întîlnire, 2/84 jintui, 2/53 lacău, 5/75 (a se) întîmpla, 2/57 jip, 5/73, 83 lacherdă, 3/96 intîmpleri, 1/22 jireădă, 3/70 lacom, 2/42 (a se) întoârce, 3/66 jitie, 2/53 Lactate, 5/117 întort, 2/44 jiț, 5/87 lactobil, 5/6 înlradevăr, 1/86 jiu-jitsu, 2/84 laibăr, 3/64 între, 5/48, 49 jîmu'i, 6/52 (a) laiciza, 2/57 (a) întrece, 2/91 jîmuit, 6/52 lailă, 5/84 întrecere, 2/84 jneâpăn, 3/66 laminor, 6/90 întreg, 1/22 joăpă, 6/53 lancasterian, 3/96 (a) întrema, 5/122 joc, 2/84; 3/31, 87 lambă, 1/35 (a se) întrepătrunde, 2/57 jocheu, 2/84 lance, 2/47 întrerupere, 6/23 joncțiune, 2/84 lanterna roșie, 2/96 întru, 2/7, 8: 5/48 jongleur, 1/83 lateți, 2/43 întrun, 1/86 juca, 2/84 lanț, 6/28 întrutotul, 1/86 judecată, 2/38 lapsus, 6/88 ințăglat, 5/81 județ, 2/43 lapte, 5/17 (a) înțelege, 2/37 (a) jugul, 2/53 larjălă, 3/68 înțelegere, 6/22, 23 julercâu, 2/53 (a) latiniza, 2/57 înțelepciune, 4/55" jumară, 6/88, 90 latinism, 6/90 înțelept, 5/64 jumătăți, 6/50 lăți, 2/43 (a) înțepa, 6/17 junchîță, 6/52 lavabil, 5/5$ (a) înțesa, 2/56 lăcașuri, 2/73 învăț, 3/85 junior, 2/84 lăcomie, 6/22 (a) înveșle, 2/56 jup, 6/53 (a) lămuri, 5/46 (a) învîrcăli, 3/66 justițiar, 6/85 lămîiu, 6/38 îs, 5/7 juvaer, 3/31 lănțete, 5/73 juxtapunere, 6/81, 83 lăptuci, 5/76 J lături, 3/71 j. o., 2/92 K leacă, 1/48, 91 jăcă, 2/53 k. o., 2/92 leagăn, 5/122 jale, 6/22, 25 kaliu, 1/37; 2/43 leage, 5/118 jalepchi, 5/87 kanadiene, 5/25 leațuri, 2/43 (a) jalona, 6/87 karnacz, 6/6 lebădă, 3/31 jambilboc, 5/75 kinestezic, 6/86 lecție, 2/38 jâpă, 2/53 knock ou ta, 2/89 legendă, 6/82 jărăghitos, 6/54 knockouta, 2/89 legisla, 3/84 150 INDICE DE CUVINTE legislație, 3/84 legitate, 6/40, 43 (a se) lehămeti, 2/58 (a) lei, 2/72 leit, 2/72 lele, 1/27 lemnari, 1/45 lemnar, 1/50 lemnărie, 6/25 lemnuș, 2/41 lene, 3/85 leneși, 6/57 lengerie, 5/25 lenjerie, 5/25 (a) leorbăi, 2/57 lepăda, 5/122 lepedeu, 5/83 (a se) lerui, 1/53 lespede, 5/122 (a) leșina, 5/122 leșinat, 6/52 letopiseț, 6/68 îelopiseți, 6/68 lețuri, 2/43 leu, 5/69 lexicografic, 6/40 lexicologie, 6/24 libăr, 6/52 libere, 2/96 libertate, 6/89 lider, 2/84 lift, 2/43 ligă, 2/84 lighioăie, 6/30 l’lhotă, 3/66 lihotit, 3/66 limbă, 2/43 ;5/64 limbei, 5/8 limbii, 5/8 limbut, 5/64 lin, 3/85 ; 5/94, 95 ; 6/57, 56 (a) linge, 1/50 lingerie, 5/25 lingurile, 8^', 6/48 lins, 5/94, 95 ; 6/57, 58 liotă, 5/31 lip, 2/42 lipchit, 5/84 lipitură, 6/86 lipovan, 1/85 Liqueuri, 5/20 liră, 3/31, 32 litruțe, 5/83 liurci, 5/79 lob, 2/87 loba, 2/87 lăbeniță, 5/80, 81, 84 loc, 6/58 locomotivă, 2/43 locotenent, 2/39 locuibil, 5/59 Iod, 5/87 logofăt, 2/43 logornic, 5/84 logos, 5/31 lolăndros, 5/87 londonian, 1/35 lopățelile, 3/69 lor, 6/58 lot, 2/84 lotru, 1/48 (a) lovi, 3/66 Iovilor, 6/40 lovitură, 2/91 lu, 5/84 (a) lua, 2/36, 91 luare aminte, 2/38 lubeniță, 6/54 lubrifiant, 6/90 lucedă, 5/101 (a) lucra, 5/40, 85 lucrează, 1/84 lucru, 2/40 ; 5/85 luminare, 2/88, 94 luna, 3/29, 31, 32 lunce, 6/60 lunci, 6/60 lung, 6/60 lunge, 6/60 lungime, 2/84 luptă, 2/93 luptător, 2/84 M m. g., 2/92 mac, 2/115 macera, 2/72 mâchea, 6/54 macrobuz, 5/5 maculă, 6/85 maeștri, 1/83 magdalenian, 1/35 magere, 3/96 maghernița, 6/35 magie, 6/88 mai, 1/48 mâică, 6/54 maieștri, 1/83 maire, 3/102 majoritate, 2/39 Maksim, 1/93 mal, 3/18, 20 maladău, 3/71 malcavete, 2/53 maluri, 3/31 mandulă, 1/31 manegiul, 2/81 (a) mania, 2/58 manichiure, 5/25 manicure, 5/25 manjabil, 5/59 manșa, 2/88, 94 mantracucă, 2/53 măor, 6/52 maraton, 2/84 maratonist, 2/84 (a) marca, 2/95 marcă, 5/22 mare, 3/20, 31, 102 mariță, 1/63; 5/76 marmorată, 5/21 marmură, 3/31, 32 marochinărie, 5/25 marons glase, 5/21 marș, 2/81, 84 marți, 1/90 masă, 1/39, 40, 41, 82; 5/62, 69 mascor, 5/84 INDICE DE CUVINTE 151 massă, 1/82 mătasă, 6/66 mijloc, 2/38 mastic, 3/91 mătase, 6/66 mijlocaș, 2/84, 88 mașină, 1/39, 40 măiăsi, 3/66 mijlocie, 5/115 martus, 6/30 mătorel, 3/66 milă, 6/22, 24 (a) mașina, 6/45 mătură, 3/20 mimnica, 5/72 mașini, 1/47 măturoi, 1/50 miner, 6/25 (a) materializa, 2/58 mătușe, 1/22 mineral, 6/85 malimă, 2/38 mățăgâie, 3/66 4 miniștri, 1/23 (a) matisa, 2/58 măzăriche, 5/85 minoritate, 2/39 matracucă, 3/95 mea, 2/18 mintenâș, 5/84 maț, 3/89 meci, 2/84 minunat, 2/40 mausoleu, 3/31, 32 medalie, 2/85 minune, 2/36, 38 mazăre, 3/20 meduțină, 6/52 mire, 3/18; 5/122 (a) mazili, 2/58 melc, 3/18 ; 5/122 miros, 6/85 mă, 1/52, 53, 54, 56, 58, melesteu, 1/46 (a) mirosi, 5/85; 6/33 59, 60 mencie, 5/84 mistreț, 5/122 măcelărie, 5/112 menu, 1/83 mistue, 1/83 măcina, 2/72 mercenar, 2/44 mișca, 5/122, 123 măgăr, 5/76 (a) merceriza, 2/58 mișcoti, 3/66 măgură, 3/18, 20 merși, 1/83 mișel, 2/43; 5/64 măhălit, 3/96 merceolog, 6/86 mișomor, 5/73 (a) măi, 1/52 merezătoâre, 6/49 (a) mișuna, 2/75 măi, 1/52, 53, 54, 56, 58, merge, 5/118 mit, 3/31 59, 60 (ei) merge, 5/85 mită, 6/88 măiestrit, 3/31 mesaj, 6/87 mitemps, 2/89 măiete, 6/50 mesadă, 1/67 mitrofor, 3/96 măiim, 1/52, 54 meserie, 1/66 mîie, 3/66 mămăligă, 1/48 mestecâr, 3/66 mîhnire, 2/40 mămăligari, 1/48 mestelnic, 6/52 mină, 6/60 mămulăr, 2/53 Metalica, 5/17 mine, 5/85 mănăstiriei, 5/109 (a) metaliza, 2/58 (a) minca, 1/48 ; 5/85 ; 6/75 mănăstirii, 5/109 Metalo-chimice, 5/18 mincare, 6/24 mărat, 3/20 meteor, 6/88 mtncabil, 5/59 mărcat, 5/122 metodă, 6/88 mindrie, 6/22, 24 măre, 1/31 metonimie, 6/83 mîndru, 5/64 măreleț, 1/31 metru, 2/44 mine, 3/30; 5/84, 93; 6/60 mărginar, 2/88 met, 6/52 (a) minea, 2/56 mărginaș, 2/88 mi, 2/18 minecăr, 2/53 (a) mări scorul, 2/95 miaună, 2/57 mtnie, 6/22 mărime, 1/39 miază-zi, 1 /86 mînz, 3/18, 20 mărnicos, 2/53 mic, 2/37 minzat, 3/20 măros, 6/55 microbuz, 5/5 mînzâtă, 2/53 (a) mărșălui, 1/93 miere, 5/24 mtrșav, 2/44 mărșăluitor, 2/84 ; 5/115 mieru, 5/122 mîrtocl 6/50 măsăi, 6/52 (a) mieuna, 2/57 mlrțoagă, 3/102 măstăcănit, 5/73 migală, 3/85 mîț, 5/84 măsură, 2/44 migăli, 3/85 mleat, 6/52 mășăl'ie, 2/53 mijloâcă, 5/1^7 mocerli, 5/87 152 INDICE DE CUVINTE mocori, 6/52 muiere, 5/109 navale, 5/21 mod, 3/55 ; 56 ; 6/7, 90 mujeâlă, 6/46 navă, 5/13 model, 2/44 mult, 6/40 navlosi, 3/94 modern, 2/38 mulțimea, 2/38 năboi, 2/53 modestie, 6/22 mulțumi, 3/89 năcaz, 2/40 (a) modifica, 2/95 mumgerie, 3/96 năcăflu, 3/66 moi, 3/69 muncă, 2/40 nădejde, 6/22 moimă, 1/47 (a) munci, 2/22 nădragi, 3/61 ; 5/79 molceâg, 3/66 (ei) muncește, 5/85 nădușală, 6/47 moldovean, 6/25 muncitor, 6/25 năfăcăi, 3/66 moli, 5/72 munte, 3/31 ; 5/64 năfăcîi, 3/66 monah, 2/115 munună, 5/123 năiem, 5/87, 89 monarhism, 6/24 murdărie, 2/46 nălucă, 6/88 mondialele, 2/97 murea, 2/46 (a) năluci, 2/57 morali, 2/43 murele, 5/101 năpastă, 5/31 morari, 1/45 mureșean, A/8f> năpîrcă, 3/20 morărit, 2/44 murg, 3/20 nărunzăt, 1/63 morcove, 5/85 muscă, 2/88, 94 năsăudan, 1/85 morișcă, 2/94 ; 3/96 ; 6/44 muscărit, 6/49 năslruță, 2/53 morman, 5/123 muscoi, 3/71 năvăsă^ 5/87 morminți, 1/46 muscurie, 2/53 (a se) năzări, 2/57 mormînt, 3/32 musteăță, 3/69; 6/48 ne, 1/86 morosliv, 6/52 ’ mustra, 5/64 nea, 1/46 mort, 3/102 mușat, 5/123 neam, 2/53 (a) morteza, 2/58 mușcoi, 3/20 neasemănat, 2/40 moș, 1/53 ; 2/53; 3/20 mușiță, 5/83 ★neastîmpăra, 3/89’ mosinci, 2/53 mutualului, 2/97 neastîmpărat, 3/89 moșiie, 6/52 muzguros, 2/53 ★neaștepta, 3/89 moșnean, 2/47 muzică, 3/31 neașteptat, 3/89 moșule, 1/83 neatins, 3/89 mot, 5/14, 19 "N neavere, 6/41 motociclism, 2/84 nebiruit, 3/89 motociclist, 2/84 nădă, 2/53 nebun, 3/66; 6/52 motocros, 2/84 naht, 3/94 nechez, 2/57 motonautică, 2/84 năiba, 2/53 (a) necheza, 2/57 moțișcă, 3/66 nailon, 5/26 nechljor, 2/54 muc, 6/44 nap, 1/48 necinsti, 6/41 muchi, 2/53 naramză, 3/94 necioplit, 3/89 muchie, 2/53 nari, 1/46 neclintit, 3/89 mucoâre, 3/66 nas, 6/18, 24 necredința, 6/41 muere, 5/109 (a se) naște, 2/37 necugetat, 3/89 muget, 3/91 natație, 2/54 necunoaște, 6/41 mugîrneci, 5/87 naturalism, 6/24 necunoaștere, 6/41 mugur, 3/20, 70 natură, 3/29 necunoscut, 6/41 mugure, 3/18 naționala, 2/97 necunoștință, 6/41 muhajiz, 6/78 națională, 2/84 nedumeri, 3/89 muhăi, 3/66 naufragia, 6/78 nedumerire, 6/22 muierdr, 2/53 naufragiat, 5/78 nedumerit, 3/89 INDICE DE CUVINTE nedumnezeire, 6/41 numurui, 5/84 obiectivism, 6/77 neferici, 6/41 ăiorcan, 5/87 obinzică, 2/54 nefiresc, 2/42 nirosă, 5/85 obscuritate, 6/90 neglija, 3/90 nisip, 3/31 (a) obseda, 2/57 neglijență, 3/90 nițel, 5/123 (a) obține, 2/36 negrăit, 2/73 noa, 2/109 ocări, 2/37 negreșit, 2/44 noâje, 6/46 ocazie, 6/40 negurară, 1/82 noao, 2/109 ocazion, 6/40 nehotărit, 3/89 noapte, 3/30 ocazione, 6/40 neîndoios, 2/44- noauă, 2/109 ochi, 3/62 neînfricat, 3/89 noblețe, 2/43 „ochiade, 1/84 neînfrînt, 3/89 nocturnă, 2/84 ocol, 6/49 neînsemnat, 2/37 nod, 1/82; 6/47 Octombrie, 1/90 nejudecat, 3/66 noembrie, 1/83 no ian, 5/123 odată, 1/87 nelimitat, 2/40 odă, 3/31 ; 6/88 neluare-aminte, 6/89 nojiță, 6/44, 45 ofensivă, 2/93 nemărginit, 2/40 noo, 2/109 ofițer, 2/38, 39 nemăsurat, 2/40 Nordul, 1/90 ofsaid, 2/82 . nemulțumi, 3/89 normă, 2/44 ogașe, 5/85 nemulțumire, 2/40 nemulțumit, 3/89 norocos, 1/50 norod, 2/38 oghiol, 1/46 o gir nit, 2/54 neo-greacă, 1/86 noroi, 2/42 (cu) ogodu, 5/81 nepotism, 6/88 nou, 2/38 ogrinji, 2/54 neprieten, 6/41 nouă, 1/22; 2/109 ohm, 1/37 nepriință, 2/36 noue, 1/22 oichi, 5/84 neputință, 2/36; 6/22 nour, 3/31 oierit, 6/43 nesfirșit, 2/40 nesocoti, 3/89 novitâ, 6/39 nu mai, 1/88 oină, 2/84 oiște, 1/48 nesocotit, 3/89 numa, 5/84 Okeanos, 3/32 Nessus, 3/32 numai, 1/88 olandezul zburător, 2/96 nestătornic, 6/52 nume, 3/85 oleacă, 1/91 ; 2/73 netereâză, 3/66 nurlii, 5/31 nul, 1/36 (a se) olecăi, 1/27 netez, 3/84 olecuțică, 1/91 (a) netezi, 3/84 (se-) nvesmintează, 1/84 oleo, 1/27 nett-balluri, 2/90 (se-) nveșmîntează, 1/84 (a se) olicăi, 1/27 nețărmurit, 2/40 nyilon, 5/21, 26 oloi, 2/48 neuircă, 3/66 nylon, 5/26 omidă, 1/91 nevoiaș, 2/44 omet, 1/22 nevoie, 3/85 omnibăs, 6/41 newton, 1/37 0 omogeneitate, 1/96 ni, 5/73 (a) omogeneiza, 1/96 nici o dală, 1/86 o dală, 1/87 omogenitate, 1/96 nici un, 1/87 o leacă, 1/91 (a) omogeniza, 1/96 niciun, 1/87 o lecuță, 1/91 omu, 5/83 nimănui, 5/84 obadă, 1/35 onoare, 2/37 n'im’ic, 5/84 obădăt, 3/66 op, 2/73 nimini, 5/87 obghială, 5/84 (a) opri, 5/64 n’imn’icos, 5/87 obidă, 6/22 or, 3/103 154 INDICE DE CUVINTE orangeadă, 5/26 pană, 2/88, 94 ; 3/31 ; 5/11 urangutan, 6/79 pune, 1/65 oranjadă, 5/26 pancovă, 6/48 oranjată, 5/26 pandieră, 3/96 orar, 2/77 (a) panifica, 2/58 oraș, 2/49 pantalonar, 1/67 orator, 6/7 pantaloni, 5/79 orațiia, 6/7 paparudă, 6/89 orășean, 2/49 ; 6/25 pâpiște, 2/54 orbenecie, 5/87 papură, 6/30 organ, 2/48 paraclis, 3/94 ori cine, 1/86 paradăisă, 5/73 oridecîteori, 1/86 paradă, 2/93 orientativ, 6/86 paralele, 2/81, 84, 86 original, 5/54 paralelipiped, 3/53 originar, 5/54 paralelipipedic, 3/53 orizontul, 6/67 paralizie, 6/24 orizonul, 6/67 paraleu, 6/50 ortoman, 3/18 parașutism, 2/84 ortopetici, 6/54 parașulist, 2/84 os, 1/46 paravan, 6/78 osâr, 3/71 paraxenie, 6/78 osindă, 3/86 parcurs, 3/57, 58 (a) osîndi, 3/86 paretesis, 2/38 ; 3/96 ospătărie, 5/31 parfait, 5/21 osiște, 2/54 parigorisi, 3/94 otăjnică, 5/73 pamlu, 1/63 otătăî, 2/54 purtăm, 6/53 otnoșenie, 2/39 portant, 2/89 (a se) oțărî, 2/41, 73 participant, 2/84, 89 oțîră, 1/91 partitiv, 6/90 (a) oua, 2/57 pasager, 5/13 ozdrob, 1/63 pasă, 2/88 pasere, 1/22 P pasionant, 2/97 pasiune, 2/42, 44 pacal, 1/22 (a) pasteuriza, 2/58 pace, 6/50 (se) pasteurizează, 2/58 (a) pacifica, 2/58 pașă, 1/101 pactizează, 2/57 pași, 5/115 pahar, 2/48 patâșcă 3/70 palat, 3/31 patimă, 2/38, 44 palavragiu, 2/44 patinai, 2/84 pală, 1/47 patinator, 2/84 paleolitic, 1/35 patinagiul, 2/81 palmares, 2/84 patrafir, 3/93 palpitant, 2/97 patriarh, 2/93 paltin, 6/30 patriarhie, 3/93 patriă, 1/22 patrie, 1/22 ; 3/29 ; 6/7 patriotard, 1/28 pațicămnică, 5/87 pazia, 2/48 pă, 5/84 păcat, 3/61, 66 păcicăr, 6/52 păc'ică, 6/52 pădure, 5/64 păhar, 2/48 pălămidă, 3/96 pălărie, 6/31 pălimăr, 5/73 pălmaș, 3/71 pămînti, 3/66 pâmîntiu, 6/39 pămîntu, 1/89 până, 1/22 ; 5/98 pănușă, 6/79 părtașele, 6/79 pănuși, 6/79 păr, 3/69; 5/65 ; 6/31, 48 (a se) părăgini, 2/75 ★părărie, 6/31 (a) părăsi, 6/34 părăsiște, 2/54 pârău, 3/20 părăzol, 5/72 părea, 6/51 părîndui-se, 1/91 (a) păsa, 2/56 păsat, 6/51 păsărică, 5/13 păstaie, 3/20 (a) păstra, 5/123 p&stravi, 3/72 (a) păstrămi, 3/66 pătăchie, 2/54 pătlăginiu, 6/38 pe, 2/30, 32, 33 ; 3/57, 58, 103 ; 4/42 ; 5/45, 48, 50, 109 peană, 5/84 peară, 5/84 pecelnic, 5/118 pecetnic, 5/118 p^cie, 5/87 INDICE DE CUVINTE 155 pedepsi, 6/34 peisaj, 6/87 pejorative, 1/84 (a) pemni, 6/52 (a) penaliza, 2/84 penitenciar, 2/41 pentatlon, 2/84 pentatlonist, 2/84 pentru, 1/9'7 ; 2/27 ; 5/15, 38, 41, 84 ; 6/89 pept, 1/22 perennitate, 1/82 (a) perfecta, 2/84 (a) perfora, 2/94 performanță, 2/84 peri, 1/22 perifan, 6/35 perimetru, 6/88 perină, 5/84 (a se) perinda, 2/57 perinoc, 1/35 peripîscă, 2/39 permă, 3/91 (a se) perpetua, 2/57 (se) perpetuiază, 1/84 persăchi, 6/52 personal, 1/81 perturb, 2/58 (a) perturba, 2/58 perturbez, 2/58 pesac, 5/72 pesce, 1/23 pescuit, 5/21 pește, 1/23 ; 5/17 petiță, 6/46, 48 (a se) petrifica, 2/57 (al) Petrii, 5/85 petro-chimic, 5/13 Petru, 2/115 Phoenix, 3/32 pic, 1/48 piăună, 6/46 picioică, 5/84 picior, 1/31 ; 6/46, 48 piei 5/69 piele, 5/69 pierdut, 2/114 (a) pieri, 5/69 piesă, 3/32 piglăis, 5/72 ; 6/52 piglui, 6/52 pilangiu, 1/80 pilduri, 2/54 pin, 5/72 pinără, 5/101 pinere, 5/101 ping-pong, 2/84, 90 ping-pongist, 2/90 pinlre, 5/93 pionier, 6/25 piramide, 3/31 pirpillg, 6/47 pirușcă, 2/41 pisător, 3/69 pisic, 5/84 pisică, 2/84 ; 5/84 pistard, 2/85 pistoci, 1/63 pistol, 2/84, 94 pistolar, 2/85 (a) pistona, 2/94 (a) pișcă, 1/46 pișcătură, 2/54 (a) pișcura, 1/46 pișcurăt, 3/66 piștere, 6/45, 48 pitea, 2/55 pitic, 2/94 pitoăncă, 6/48 pită, 5/76 (a) pițiga, 1/44 pițur, 1/65 piuie, 6/46 piuiesc, 6/46 piulesc, 6/46 (a) piuni, 3/66 pivot, 2/94, 95 ; 5/115, 116 (a) piuota, 5/116 pline, 5/17 pînă, 3/103 pînără, 5/100 pîncete, 1/46 pîndă, 3/85, 87 (a) ptndi, 3/85 pine, 5/84 pîntru, 5/84 pînză, 3/31 ; 5/123 pînzătură, 5/87 pîrcălab, 2/43 pîrșe, 5/87 Ptrvului, 5/85 pîș, 5/83 (a) placa, 2/87 placă, 6/60 place, 6/60 plachie, 3/61 plaivăs, 5/79 planetă, 8/85 planorism, 2/84 planorist, 2/85 plapumă, 1/46 ; 5/84 (a) plasa, 2/77 ; 3/90 plasament, 2/77 ; 3/90 plasă, 2/43 plasture, 3/43 plat, 6/86 plată, 2/49 plâtură, 5/76 plaz, 1/35 (a) plăti, 2/36 plătibil, 5/59 plean, 6/15 pleășcă, 2/54 pleăznă, 1/63 plecare, 2/88; 6/24 pleonasm, 6/83 plesnet, 3/91 pleș, 6/48 plexi, 5/19 plictis, 3/83 plictisi, 3/83 pl'imbură, 6/51 plinba, 1/83 (a) plinge, 1/48 ; 6/88 ploae, 1/83 ploaie, 3/31 Ploești, 1/83 (a) plonja, 5/55 plonjon, 2/86 ploo, 2/109 plotogăr, 6/47 (a) plotogi, 2/54 (a) ploua, 2/56 156 INDICE DE CUVINTE plug, 1/42 politefsit, 3/93 prag, 2/86 plugar, 6/25 polivalent, 6/87 praporcic, 2/39 plural, 5/56, 57 polo, 2/84, 88 prașchie, 6/52 pluralitate, 5/56 (a) polomoti, 1/63 prau, 6/52 pluștă, 2/54 polovăr, 5/76 prav, 5/93 (a) pluști, 2/54 poloveăc, 1/63 prăbușire, 2/37 pluștitură, 2/54 pomărit, 2/40 prăjină, 2/84, 86, 94 plută, 5/81 pomi, 3/31 prăjinei, 5/116 pluton, 2/13 pomologie, 2/40 prăvălie, 2/45 pneumonie, 6/24 pomosl, 3/67*^;— pre, 5/109 poarca, 2/81 pontian, 1/35 pre socialiste, 1/86 poartă, 3/32 popicar, 2/85 preaten, 5/118 pocie, 2/54 popice, 2/84 preceda, 1/85 (a) pocii, 2/54 poplon, 1/46, 47 precedă, 1/85 pocnet, 3/91 popor, 2/36, 43 ; 5/64 precede, 1/85 podețe, 5/76 populație, 2/38 precestă, 6/15 podeu, 6/44 porcos, 1/50 predicativ, 6/81 podici, 5/88 port, 3/83 pradlojenie, 2/38 (a) podidi, 2/57 porta, 5/118 predoslovie, 2/43 poem, 6/82 portaluri, 3/32 (a) preexista, 1/63 poesie, 1/23 portar, 2/85, 88 preget, 3/91 poet, 3/31 portofel, 3/70, 72 (a) pregeta, 2/73 ; 3/91 poezie, 1/23 ; 3/31 porție, 5/83 prejudecată, 6/78, 85 poftă, 3/84 porumbar, 1/50 preliminariilor, 2/97 (a) pofti, 3/84 poruncă, 2/38 prelucă, 6/47 poftim, 5/85 pospăeală, 6/30 (a) prelucra, 6/88 pogăcc, 6/48 post, 5/67; 6/78, 88 (a) premerqe, 2/57 pohtă, 3/84 post-față, 1/86 premieră, 2/87 pohonț, 3/60 post-scriptum, 1/86 premisă, 6/79 pohui, 6/52 postăvă, 5/76 premiză, 6/79 poiănă, 5/77 postscriptum, 1/86 preseâcă, 2/54 pojită, 3/67 poșlina, 3/96 presnel, 5/84 polătă, 6/54 potasiu, 2/43 (a) presta, 2/84 polc, 2/39 potâșcă, 3/72 prestigiu, 2/46 polcovnic, 2/39 potcovar, 1 /48 pretene, 5/101 polei, 6/89 pote, 1/50 (a) prevedea, 5/38 (a) polei, 2/72 poteraș, 5/31 (a) pricepe, 2/37 poleit, 2/72 poting, 6/53 pricur'H, 1/63 polemizare, 5/46 poursuite, 2/88 prietenie, 6/22, 23, 24 (a) polfăi, 2/54 poveste, 3/31 ; 6/88 prietenșug, 5/109 poliatlon, 2/84 povesti, 1/23 prieteșug, 5/109 policandru, 5/77 (a se) povesti, 2/10 prigă, 5/73 policromă, 5/7 povești, 3/32 prigoană, 3/85 polieleu, 3/93 poviieli, 3/67 (a) prigoni, 3/85 poligon, 2/86 povîrni, 5/77 priimi, 1/22 poliloghie, 3/93 (a) practica, 2/84 primăvară 3/30 polimă, 5/81 practică, 2/39 primez, 2/57 polist, 2/85 pradă, 2/43 primi, 2/57 INDICE DE CUVINTE 157 prin, 2/16, 8; 5/43, 46 prunc, 1/46; 5/123 Radului, 5/85 prinde-ți, 1/91 psalmodie, 3/91 rai, 3/61 prindere, 6/53 public, 6/42 răină, 5/73 prindeți, 1/91 (a) publica, 6/42 raliță, 1/35 prinsoare, 2/40,41 ; 5/64 puc, 2/86 raniță, 3/60 prinsură, 6/49 pucăr, 2/54 rănță, 5/76 printre, 5/93 ; 6/61 pucioasă, 2/43 rapiditate, 6/22 pripă, 6/22 pugilism, 2/84 raport, 3/88 prisacă, 1/48 pugilist, 2/85, 95 raportor, 3/88 prisăcărit, 2/44 puhoi, 3/71 rarefiem, 2/56 prison, 2/40 pui, 3/72 rasă, 1/82 prisos, 6/33 puncher, 2/84 răslă, 2/54 (a) pritoci, 6/90 punci, 2/87 rastel, 2/38 privilegiu, 6/87 punct, 2/84 razim, 3/20 proaspăt, 6/33 pune, 3/67 razna, 3/85 probabililor, 2/97 pungă, 3/70, 72 răbda, 5/123 probă, 2/84 pungult, 5/73 răci, 6/45, 48 procedeu, 2/36 pup, 3/70 ; 6/47, 49, 51 răcituri, 6/45, 48 proces, 2/39 pupăză, 3/20 răcnet, 3/90, 91 procitire, 2/38 purcel, 5/81 țăcni, 3/90 Prodexport, 5/19 purecei, 2/54 răipleț, 2/41 (a) profera, 1/85 puricei, 2/54 rămas, 1/78 proferau, 1/85 purligăr, 5/84 rămăsese, 1/78 pro fereau, 1/85 purtare}, 6/45 (a) rămn'i, 5/84 profesor, 1/79 purtătorul, 2/96 (a) rănțui, 2/54 (a) profila, 6/89 pururea, 3/20 rănțuit, 2/54 profilare, 2/77 pururi, 2/73 răotate, 5/109 profir, 3/94 pustie, 3/31 răpciune, 3/67 profum, 3/42 pușcă, 3/60 (a) răposa, 2/57 progesteronă, 1/95 pușcărie, 1/32; 2/41 răposez, 2/57 proiect, 2/43 putere, 1/36; 6/24 răsare, 1/21 Pronoexpres, 5/19 putinei, 6/85 răscăbăiă, 3/67 Pronosport, 5/19 putință, 1/36 răscoală, 3/86 pronostic, 2/84 puțin, 2/37 (a) răscucăi, 6/53 propoziție, 6/41 răscula, 3/85 propriu zis, 1/86 (a) răsflocl, 3/67 (a) proroga, 6/78 V răsflocît, 3/67 prosopopee, 6/83 răsfrînt, 5/88 prost, 6/18 qualitate, 1/84 răsucitoăre, 2/54 proșcăi, 3/67 quantitate, 1/22 (a) răsufla, 3/90 protază, 6/78 quare, 1/22 răsuflet, 3/90 protest, 3/87 qvazidemență, 1/84 (a) răsuna, 2/56 (a) protesta, 3/87 răsunet, 3/90 proverbe, 3/31 R răsundi, 2/54 proxim, 515'5 rătez, 6/53 prozei, 6/69 rachetă, 2/85, 94 ; 6/85 rău, 1/22 ; 2/78 prozii, 6/69 radical, 6/87 răull, 1/63 prunăr, 3/71 radio, 2/43 răutate, 5/109; 6/22 158 INDICE DE CUVINTE (a) răvăși, 2/54 răvășit, 2/54 (a) răzbate, 3/67 (a) răzbi, 1/22 război, 6/86 (a) remarca, 2/36 reminiscență, 6/88 remiză, 2/87 remorcher, 6/42 renaștere, 1/90 rinced, 3/67 (a) rtncezi, 2/56 rînd, 2/88 rîndaș, 6/25 (de-a) rîndu, 1/85 (a) reafla, 2/40 Renașterea, 1/89 rtnduială, 2/36 reazem, 5/123 reparații, 5/25 rînză, 3/20 (a) rebegi, 2/58 reparațiuni, 5/25 rtvnă, 2/42 ; 6/22 (a) recăpăta, 2/40 repară, 5/22 roa, 2/109 rece, 6/75, 86 (a se) repercuta, 2/56 roâce, 2/54 receptoare, 5/13 repetuire, 2/38 roao, 2/109 receptori, 5/13 repeziciune, 6/22 roată, 2/39 reci, 1/21 reprezentativele, 2/97 robotă, 2/40 (a) recîștiga, 2/40 (a) reprimi, 2/40 (a) rodi, 2/57 (a) reclădi, 2/40 repriză, 2/89 rof, 5/80 recomandație, 6/40 (a) reprofila, 6/86 (a) roi, 2/57 recomandațione, 6/40 (a) repurta, 2/56, 58, 91 roichie, 5/84 reconstituante, 5/21 resare, 1/21 rolă, 5/72 (a) reconstitui, 2/40 resort, 2/43 române, 6/54 (a) reconstrui, 2/40 respir, 3/84 romantic, 8/8\ recordman, 5/55 (a) respira, 4/84; 6/88 Romarta, 5/19 recto, 6/90 respundu, 1/21 rondel, 6/83 recuzită, 6/87 reșițan, 1/85 rdntgen, 1/37 (a) redobândi, 2/40 (a) retracta, 2/58 roșă, 1/23 (a) reduce, 2/91, 95 redus, 2/37 reese, 1/83 (a) reface, 2/40 reflexiv, 6/90 regată, 2/84 reu, 1/21, 22 reumatism, 6/24 revedea, 2/40 (a) rezbi, 1/21 rezerv ist, 1/31 (a) rosti, 2/37 roșu, 6/82 roză, 1/23 rroa, 2/109 rubiniu, 6/38 regăsi, 2/40 (a) rezida, 2/56 rud, 5/84 rege, 2/86 (a) rezidi, 2/40 rudă, 1/48 regiment, 2/39 (a) rezista, 3/90 rudele, 6/45 regină, 2/86 rezistență, 3/90 rudiță, 6/45 regisor, 1/84 (a) rezulta, 2/57 ruga, 6/75 regiza, 3/90 (a) ridica, 5/123 rugăciune, 4/55 regizorul, 1/84 ; 3/90 rigle, 2/43 rugbi, 2/84 regretabil, 5/60 (a) rima, 6/78 rugbist, 2/85 regulă, 2/44 ; 6/7 rimig, 1/65 ruget, 3/90, 91 regularitate, 6/22 rischită, 3/67 (a) rugini, 2/56 reieși, 2/57 risipă, 2/37 ruinare, 2/37 reinoire, 1/82 (a) risipi, 2/36 rulit, 5/5,6 reinoit, 1/82 ritmă, 2/60 rundă, 2/87 reintilnit, 2/40 riie, 3/67 rupturi, 3/69 rejansă, 6/86 (a) rima, 2/57 rustic, 3/53 remaiajul, 5/22 rimf, 3/18 rușine, 5/84 remaiat, 5/22 rtncaci, 5/88 rutier, 2/85 INDICE DE CUVINTE 159 S sabăș, 1/63 sabie, 2/84, 86, 94 ; 3/60 sabrer, 2/85 sac, 2/88 sacoviște, 6/78 sacou iță, 6/78 sacrosancte, 1/86 sâdie, 3/67 saț eu, 5/13 salariza, 2/58 salată, 3/92 salatieră, 3/92 sălcie, 6/54 * salt, 3/87 saltea, 2/86 samavolnic, 6/88 samă, 5/84 sămet, 6/42 sanie, 1/42 sanscrit, 3/90 sanscritolog, 3/90 santinelă, 6/79 sarab, 3/18 sară, 5/84 sarbăd, 3/20 sasi, 5/84 sastisi, 3/94 satară, 2/84 satelit, 6/79 satiră, 6/79 satiră, 6/79 savant, 8/78 să( = se), 5/84 săcăluș, 1/47 săcăreț, 6/45 sălaș, 3/69 sălbateci, 6/67 sălbatici, 6/67 sălic, 6/52 sălta, 3/87 sămar, 6/30 sămăcișă, 5/83 săn, 5/98 săpoi, 3/72 ; 6/19 sărac, 5/64 sărciner, 6/52 săritor, 2/85 săritori, 5/116 săritură, 2/84 sărman, 3/43, 44 ; 5/64 sărut, 3/87 (a) săruta, 3/87 său, 1/22 sbate, 1/83 sbăcăniță, 1/65 sborul, 1/83 sbucium, 1/83 sburd, 1/83 scald, 3/31 scaloi, 2/54 scand, 6/44, 49 scâon, 5/84 CKdWHb, 5/109 scapăr, 3/20 scapătă, 5/101 CK48H, 5/109 scazi, 3/30 scăciui, 6/52 scăpat, 6/78, 79 (a) scăpăra, 5/123 scări, 3/22 scăuneci, 5/88 scenă, 2/76 ; 5/89 scheaun, 2/57 schelă, 2/38 schepsis, 2/38 (a) scheuna, 2/57 schi, 2/84, 94 schif, 2/84, 86, 94 schifist, 2/85 schinduf, 6/90 schior, 2/85 schiptru, 2/49 schirlopăn, 2/54 schizofrenie, 6/88 sciu, 1/23 scincet, 3/90, 91 (a) seinei, 3/90 scinteie, 1/89 scîrțe, 1/64 scîrlete, 1/64 scîrnav, 5/31 scirtâș, 1/64 sclavie, 6/41 (a se) scleroza, 2/56 sclip, 2/42 (a) sclipui, 2/54 scliviseală, 8/78, 79 scoaârță, 6/48 scoate, 2/54 xXx scobăci, 3/67 scoc, 1/48 scofleăje, 2/54 scoibă, 6/48 sconăt, 2/54 scopit, 1/47 scor, 2/96 scorbăci, 5/72 scorer, 2/82 z scornici, 1/65 scorțăli, 6/48 scrimă, 2/84 scrimer, 2/85 scripet, 8/42 scripture, 3/31 ; 5/93 scrum, 3/20 scuchița, 8/52 seul, 5/83 scula, 3/40 scurmă, 2/57, scurmă, 5/123 scursu, 5/77 scutece, 5/53 sdravăn, 6/86 seamă, 5/84 sectenvre, 3/67 sectorist, 8/88 securist, 8/88 seif, 5/13 seleam-ceauș, 6/78 selecționa, 2/84 selecționabilii, 2/97 selecționata, 2/97 selecționer, 2/84 selfactor, 5/12 (a) semăna, 2/57 semi-consoane, 1/86 semi-grea, 5/115 semi-mijlocie, 5/115 semi-ușoară, 5/115 semi-uocale, 1/86 semiconductoare, 5/13 160 INDICE DE CUVINTE semiconductori, 5/13 semifinală, 2/84 seini final ist, 2/84, 85 semifond, 2/90 semifondist, 2/90 semigreu, 2/86 semimijlocii, 2/86 semlnță, 5/76 semisumă, 6/78, 79 semiușor, 2/86 semna, 2/40 simplu, 2/54 senior, 2/84 sens, 1/37; 6/89 sensuală, 1/84 sentență, 2/39^, sentinelă, 6/79 serată, 6/78 șerb, 2/108 serie, 2/84 sersea, 5/76 serviciul, 2/86 sesiza, 5/60 sesiune, 6/88 sete, 6/24 seu, 1/22 severitate, 6/22 sezisa, 5/60 sezonul, 2/76, 84 sfadă, 6/30 sfărmați, 6/61 sfătuiea, 1/22 sfecliu, 6/38 sfert, 6/89 sfinx, 3/31 ; 6/78 sfint, 3/45 sftrșeală, 1/35 sfîrșit, 2/44 (a se) sfinți, 2/57 sforișoară, 6/78, 79 sgură, 1/83 sgomotos, 1/83 shoutt, 2/89 sighinâș, 5/76, 81 sighincă, 6/54 siguranță, 6/22 silă, 6/22, 24 silitor, 2/42 (a) silnici, 2/58 siloxicon, 5/5 simbol, 3/31 simbrie, 2/49 simfonie, 3/31 simpatie, 6/22 simplist, 6/85 simplitate, 6/22, 23 simplu, 6/23^' simțire, 2/39 simțiciune, 2/39 simțiment, 2/39 simțitate, 2/39 simțul, 2/39 sin, 1/22 sincrofazotron, 6/86 sinecdocă; 6/83 sinereză, 6/81 singhel, 3/93 sinonimic, 6/84 sinorisi, 6/35 sint, 1/88 sinteți, 1/88, 89 sinucidere, 6/88 sistem, 2/36 sistisi, 3/94 siteav, 6/78 situiază,' 1/84 sîmbure, 3/18, 20 sin, 1/22 sîneață, 1/47 singură, 5/100 sint, 1/22, 84, 88; 5/7 sintă, 5/93 sintem, 1/88, 89 sirducă, 6/52 slab, 2/36, 55 ;• 5/88 slalom, 2/8'4 slavă, 6/65' (a) slăbi, 2/91 ; 6/18 slăbiciune, 4/55 slănine, 6/90 slănini, 6/90 slăvi, 6/18 slobozâlă, 6/51 slovă, 6/18 slujitor, 6/18 smeci, 2/87 smotoci, 2/54 snamenie, 6/78 snițăle, 5/88 snop, 3/31 soare, 2/115 ; 6/75 soarte, 5/93 socăciță, 1/4.8 soccer, 2/82, 89 socoti, 3/89 sofra, 6/78 solipsism, 6/88^____ solutrean, 1/35 someșanul, 1/8$ somn, 6/83 sonet, 6/83, sori, 3/31 soroc, 3/61 sotnie, 1/47 spadă, 2/84, 86, 94 spaimă, 6/64^ 65 sparge, 3/52 spală, 5/72 spate, 2/84 spatist, 2/85 spațiu, 1/37; 6/86 spălabil, 5/59 spălătorie, 6/25 spăsi, 6/15 spăsijoriu, 6/15 special, 6/42 specmă, 6/53 speria, 5/123 spinuță, 6/90 spital, 6/88 spiț, 3/68 spiță, 2/49 spildârii, 2/54 spînz, 3/20 spinzurătoare, 6/89 spleen, 1/83 splint, 1/35 spor, 6/22 sport, 2/84, 95, 96 sportiv, 2/84 spravcă, 2/39 spre, 5/98 INDICE DE CUVINTE 161 sprincenele, 6/68 stilpușor, 6/78 sturpuz, 6/55 sprincenele, 6/68 sttnă, 3/20 sub-sol, 1/86 sprinter, 2/85 stîncă, 3/31 sub-carpatică, 1/86 spuldării, 2/54 stîngăcie, 6/22 subiect, 6/81, 82 spumeg, 3/84 sttnjenar, 1/50 subincringătură, 6/78 (a) spumega, 3/84 stol, 1/47; 6/24, 32 sublingual, 6/78 (a) spune, 2/37 stolnică, 1/48 (a) sublinia, 5/41 spurc, 3/86 stomatolog, 3/90 sublocotenent, 2/39 (a) spurcă, 3/56; 5/74 stomatologie, 3/90 subordonat, 6/82 squar, 1/83 (a) sta, 5/85 stabile, 5/21 stop, 5/116 stoper, 2/82 straie, 3/61 strajă, 3/61 subordonator, 6/86 subscrie, 2/40 substrat, 6/89 subșop, 5/88 (a) stabili, 2/91 strașnic, 5/64; 6/23 subțire, 6/82 stadion, 2/85 străduință, 6/24 suburban, 6/88 (a) stagna, 2/5^ 5^^ străgăni, 2/55 succes, 6/22 stălniță, 5/8'8 străghiată, 5/123 sucit, 2/49 stăm, 5/85 strămutări, 2/38 sudalmă, 2/4.^ star, 2/84 străpungere, 2/93 sudație, 6/88 j suferă, 1/85 stare, 2/41 strășnicie, 6/22, 23 stareț, 6/78 * streche, 6/49 sufere, 1/85 stareță, 6/78 stredel'it, 6/40, 44 sufereau, 1/85 starnut, 5/123 »trelice^l 122 ; 5/84 (a) suferi, 1/85 statuie, 3/31 streiice, 6/88 suferință, 2/38, 44 statut, 6/89 strepede, 3/20; 5/23 suflet, 5/64 stănoși, 1/64 strijăc, 5/82 sugător, 1/50 stăpin, 3/20 strict, 6/23 sugestie, 6/8*9 stătea, 5/85 strictețe, 6/23 (a) sugruma, 5/123 stăteam, 5/85 stric, 5/84 sugur^l, 2/55 stătuse, 1/78 (a) striga, 6/44 sugușa, 5/123 stăulnă, 2/54 strtmtoare, 2/58 sulă, 3/67 stea, 3/30; 6/75 strugure, 5/123 ; 6/30 sulf, 2/43 steag, 2/49; 6/30 strujac, 5/82 sulițaș, 2/85 stenahorie, 3/94 strujt, 5/83 suliță, 2/84, 86, 91 stenograf, 6/78, 79, 86 strumelbu, 5/88 sunătoare, 6/90 stepenă, 6/78 strună, 2/48 sunătoriu, 6/66 steregie, 5/123; 6/79 strung, 1/42 sunet, 3/31, 32, 91 steregiu, 3/67 strungar, 6/47 sunețeaște, 6/7 sterp, 5/123 strungă, 3/20, .71 sunt, 1/22, 88, 89 (a) sterpezi, 5/84 strungăreață, 1/35 suntem, 1/88, 89 stic, 6/78 strup, 6/78 sunteți, 1/88, 89 sticlă, 1/48 studențime, 6/92 supăr, 2/40 stih, 2/60 studio, 1/99 supărare, 2/40 stihuri, 3/31 studiosul, 1/99 supărat, 5/89 stil, 2/84; 6/86 studiouri, 1/99 supără, 5/101 stilar, 6/42 stupar, 1/50 superficial, 6/89 stipendiat, 6/78 stupinaș, 6/78 suporter, 2/84 sttlp, 1/41, 42 stupină, 1/48 suprataxă, 6/90 11 - C. 4708 162 INDICE DE CUVINTE supraveghia, 1/84 (a se) supune, 2/10,' 56 supușime, 6/78 surchidealâ, 6/78 surduț, 6/78 sur filare, 6/78 surpitură, 2/55 surprinde, 2/4 surtuc, 6/90 surugiu, 5/31 sus-menționat, 6/78 suspin, 6/45 (a) suspina, 6/87 suștăr, 6/47 sutien, 6/90 sveltă, 1/8.3 sving, 2/87 svtntate, 1/83 svtrie, 1/83 svonul, 1/83 Sybile, 3/32 sympozioane., 1/84 szluga, 6/6 șipc, 2/55 șipci, 2/43 șireazlă, 5/83 șirof, 5/83, 88 șlaier, 6/51 șlăitaf, 6/52 șleahtă, 2/49 șlic, 1/30 șmac, 5/81 șmag, 5/81 șmec, 1/64 șoaptă, 3/87; 6/22 șoatăr, 6/52 șogor, 1/47; 6/78 șohan, 6/78 șontrop, 3/67 șop, 5/80 șoptrcă, 5/72 șopîrlă, 3/20 șoptrtlc, 6/53 șoprareâță, 6/44 șopru, 1/89 (a) șopti, 3/87 șorchlng, 6/52 ștonț, 6/47 ștormină, 1/64 ștrăfuri, 5/88 ștricut, 5/72 ștrimpchi, 5/79 ștrincănî, 5/88 ștroplandă, 5/72 ștropoll, 5/72 ștulghlc, 5/88 șuerat, 1/83 șuerănci, 2/55 șuiată, 5/76 șumigai, 1/65 șurlă, 5/88 (a) șurlui, 5/88 șurub, 1/67 șut, 2/86 șut (= ciut), 3/20 șvebel, 2/41 T tabacioc, 3/61 s șoric, 5/123 tabăr, 2/48 T șoricei, 6/45 tabără, 2/48 șabâc, 1/64 șpagă, 3/60 tablou, 3/31 ; 6/89 șablon, 6/24, 89 șperlit, 6/51 tact, 3/31 șah, 2/84 șplint, 5/72 taire, 3/102 șahist, 2/85 spoădăl, 5/88 talan, 2/55; 6/54 șaiv, 6/52 șporăi, 5/72 talangă, 3/32; 6/89 șampionat, 2/89 șporoli, 6/51 taler, 2/84, 86, 94 șarampoi, 2/43 ștabul, 2/39 talerist, 2/85 șarjă, 2/93 ștachetă, 2/86 (a) talona, 2/87 șatră, 3/67 șUcăl, 5/88 tanaboănță, 2/55 șărăngliță, 5/72 (a) șterge, 6/89 tamfă, 6/78 șchiop, 2/55 ; 6/30 (a) ști, 2/37 ; 5/37 tandur, 6/53 ședință, 6/89 știoarfă, 5/84 taor, 5/84 șeitău, 6/47 știr că, 1/65 tapălcă, 1/64 șelătă, 5/84 știu, 1/23 tarahulă, 6/53 șepcărie, 5/21 știuc, 5/88 taraplășniță, 2/55 șepte, 1/22 știulbică, 6/47 tare, 3/102 ; 5/121, 123 șerigă, 5/83 știulete, 5/88 targă, 6/89 șetruță, 3/67 știuleu, 5/88 tartar, 2/50 șezum, 1/45 știut, 2/115 tatar, 1/22 și, 5/84 știutor, 2/115 tată, 2/115 șinic, 1/64 ștoalfă, 3/67 tautologie, 6/83 șindilă, 5/84 ștolf, 1/64 taxidit, 5/77 INDICE DE CUVINTE 163 tăciune, 5/82; 6/46 teren, 2/85 tirnăcop, 3/72 (a) tăia, 5/80 terfeloage, 2/73 tirnosl, 6/52 tăieței, 6/79 terminarisește, 2/39 ttmosliv, 5/74 tăiței, 6/79 terminologie, 6/89 tîrși, 1/65 tăjilcă, 6/78 (a) iertefui, 3/72 ttrșiță, 3/72 tâlăpăni, 2/55 tertip, 1/100; 2/43 toacă, 3/20 (a) tămădui, 2/38 lesă, 1/23 toamnă, 3/32 (a) tăndăli, 2/^ testament, 2/83 ; 6/90 toate, 2/26 tănidr, 6/52 teșcoâvă, 3/67 tobișcă, 3/^7 tănoâsă, 6/53 (a) teși, 3/72 toca, 2/55 târâș, 1/64 teză, 1/23 tocană, 1/48 tărăbășcă, 1/64 ticarâu, 5/72 tocălie, 2/55 tărășnău, 2/55 ticăzi, 6/51 toconiță, 5/72 tărbacă, 2/55 ticlăzău, 6/51 tocormăn, 3/70 tărbuzăn, 5/76 ticluit, 3/67 tolbă, 2/44 tărie, 6/22 tier, 6/51 tolteuâr, 6/49 tărtțâr, tifos, 3/93, 94 tomna, 5/84 tătărtt, 5/81 tigoare, 5/83 topaz, 2/48 tăurenci, 5/80 timbru, 5/22 topazia, 2/48 teacă, 6/24, 30 timburit, 3/67 topazion, 2/48 team, 2/89 timp, 6/89 topică, 6/89 teamă, 3/84, 87 tină, 2/42 toroi, 2/55 teanc, 6/24 tinăr, 6/52 tort, 3/61 teasc, 2/43 tinără, 5/101 ; 6/52 tot una, 1/88 teatru, 3/32 linei, 5/84 totodată, 1/86 tebleț, 3/67 tindă, 6/43 tottrlă, 5/74 tecâr, 1/64 tinere, 5/101 totul, 2/115 Tehnico-medicale, 5/18 tineret, 5/55 totuna, 1/88 ; 6/89 Tehnometal, 5/19 tiomp, 6/53 (a) trage, 2/55; 6/89 Lehnoredactor, 6/86 tipar, 2/43 ; 3/94 tragedie, 3/31 teiul, 3/32 tipograf, 3/92, 93 tragic, 3/31 teleagă, 2/48 tipografic, 3/91 trai, 3/49 telefon, 2/43 tipografie, 3/91, 92, 95 trainică, 5/101 (a se) teme, tiptil, 2/38 trămă, 3/71 temeteu, 1/46, 47 tir, 2/84 trambâc, 1/64 temniță, 2/40, 41 ; 5/64 tirifoi, 5/81 trambulină, 2/84, 94 temple, 3/31 titea și pitea, 2/55 trandafir, 3/93 temut, 5/64 titlu, 2/84 transiberiană, 1/82 tencher, 2/55 (a) tivi, 2/48 ; 3/69 transla, 3/84 tenis, 2/84, 90 tivit, 2/48 translație, 3/84 tenisman, 2/85, 90 tiză, 1/64 transsiberian, 1/82 terapeutică, 6/89 (a se) tîgort, 5/83 tranșee, 1/83 terasementului, 1/84 ttlhocî, 3/67 tranșeie, 1/83 teraristice, 5/21 tîmpină, 5/101 trap, 2/84 terbuzân, 5/76 tirbăn, 6/52 (a) trata, 3/95 tercăzău, 2/55 tîrboseâlă, 5/74 tratarisi, 3/95 tercăzi, 2/55 tîrcoavă, 3/67 trăesc, 1/83 terei, 5/118 ttrlui, 2/55 trăgător, 2/85, 86 164 INDICE DE CUVINTE (a) trăi, 2/43; 3/48, 49 turbobure, 5/5, 6 țipet, 1/22 trăiesc, 3/49 turcomerit, 3/93, 96 țin, 5/84 trăire, 3/49 turism, 2/84 ținglău, 2/55 trăncănău, 3/67 turist, 2/85 (a) țipa, 2/45 trebue, 1/83 turmă, 3/71 țir, 1/64 trebuea, 1/22 turn, 2/48 țiră, 1/48 trebuia, 1/22 (a) turna, 6/79 țtvnă, 1/64 trebuie, 2/85 turnant, 6/90 țoloăbă, 3/67 trece, 6/28 turnător, 6/79 țop, 1/64; 5/81 tremură, 5/101 turneu, 2/84 țovâr, 3/72 tren, 5/89 turpuz, 6/55 fudulă, 5/82, 89 trenă, 2/96 tuse, 2/55 țuflnă, 6/52 (a) treveli, 6/44 tuslos, 3/67 țuțăr, 6/51 triatlon, 2/84 tuslăc, 3/67 tribună, 2/85 tută, 2/55 tributar, 6/87 (a) tutui, 1/52 U trihtăr, 5/80, 88 tutunăr, 3/67 udmă, 6/32 trilemă, 6/78, 89 ududoi, 1/64 trin, 5/84, 89 T uimă, 6/32 triplu, 2/84, 97 țaglă, 5/84 uita, 5/123 trist, 2/78 țap, 3/20 ; 5/69 (a) umbla, 2/55: 5/31 triumf, 1/106 țapap, 6/79 umilință, 6/22 triunghiularul, 2/97 țapăn, 5/84 umor, 1/84 trimbiță, 3/31 țârap, 6/79 umplind, 6/62 trinși, 3/67 țară, 2/36 umplu, 6/67 trintă, 2/84 ; 3/87 țarc, 3/20; 5/123 un-doi, 2/87, 88 (a) trinti, 8/87 țarină, 5/123 un-doiuri, 2/87 trofeu, 2/85 țăcăliș, 1/64 unce, 5/85 tron, 6/54 țăcăneală, 1/64 unde, 3/31 troleibus, 1/96 fa se) țăcăni, 6/79 unge, 2/38 troleibuz, 1/96 țăcănit, 6/79 ungheț, 3/72: 6/18 homnă, 3/72 țădulă, 5/82 ungureasca, 3/61 trop, 6/82 țăndăros, 6/79 ungurica, 3/64 trudă, 3/67, 86 țăran, 5/39 unic, 2/40 trudi, 3/86 țarină, 3/31 unilateral, 5/56 trumbuluc, 8j55 țărmuri, 3/31 unire, 3/20 trunchi, 3/31 țăruș, f/123 Unire, 1/89, 90 trușîe, 1/64 țepelegl, 1/64 universitate, 6/13 trubuie, 5/84 țcuier, 3/67 univoc, 5/56 tu, 1/52, 53, 54, 56, 58 țigan, 1/48 unsprece, 5/85 tufăr, 3/68 liganolog, 3/90 untdelemniu, 6/38 tufă, 6/30 țiganologie, 3/90 unterojițer, 2/39 tăia, 6/54 țimbal, 2/48 unzar, 6/33, 34 tulburare, 6/89 ține, 5/44 upercut, 2/87 (uleu, 5/88 țintă, 6/24 (a) upercuta, 2/87 tulipăn, 6/51 țintirim, 1/46 urangutan, 6/79 tun, 5/76 ținut, 2/114 ură, 6/22 (a) tuna, 2/56 țipău, 5/118 urcior, 6/90 INDICE DE CUVINTE 165 urdă, 3/18 vărgat, 3/50, 89 vii, 1/23 uretră, 6/79 vărzărit, 6/43 viii, 1/23 uretru, 6/79 vătămat, 6/45 vijelie, 3/31 urgie, 6/22 vătămare, 2/36 vilaiet, 6/78 urind, 1/22 vătui, 3/20 vinărit, 2/44 ; 6/43 urii, 1/22 văzduh, 1/38 vindeca, 2/38 urind, 1/22 văzind, 1/22 yine, 5/84 urii, 1/22, 48 veache, 5/118 vi fie, 1/45 urlat, 2/55 veastit, 5/118 vine el tata, 3/104 urloi, 6/54 vede, 1/50 vinilin, 5/5, 6 urmărire, 2/87, 88 (a) vedea, 2/36 vinitură, 6/51 următorul, 5/56 vedere, 6/24 (a) vint, 5/84 urodonal, 5/6 vediendu, 1/21 violenfă, 6/22 urolizină, 5/6 veghe, 3/83 yiptăr, 5/88 usc, 5/85 (a) veghea, 3/83 vir, 5/74 (a) usca, 5/85 vehsel, 2/39 (a) vira, 6/78 uscăturile, 2/55 veichi, 5/84 vis-ă-vis, 1/83 ușe, 1/22; 5/85 velist, 2/85 vit'âs, 2/108 ușurare, 6/22, 23 Veneră, 3/31 ★vit'âz, 2/108 ușurință, 6/22, 23 venire, 6/24 vităzi, 2/108 uvertură, 6/43 venit, 2/38 vitejie, 6/22, 23, 24 uzmi, 5/74 verigă, 3/95 viteză, 2/43 verighetă, 3/95 vitezist, 2/85 V vermouth, 5/20 vital, 3/69 versuri, 3/32 viți-viți, 5/74 vacs, 1/90 vadză, 1/15 vescă, 5/76 viu, 6/53 uagonabil, 5/60 vesel, 2/78 vizibil, 6/78 vai, 1/29 vesele, 5/101 vinătoarea, 2/81, 84 val, 3/31 ; 5/72 ; 6,49,53 vestmint, 1/84 vinălor, 6/89 valâr, 6/53 veșmint, 1/84 vini, 1/89; 3/31, 32 naltul, 6/46 veveriță, 5/83 vin zoi, 6/49 nalăuâr, 3/72 vezănd, 1/22 virfuri, 3/32 valență, 6/87 viață, 3/48, 49 vîrstă, 1/45 val iu, 6/78 vice-amiralului, 1/86 virtute, 1/45 văngăr, \j§4 viclenie, 6/22, 24 vislaș, 2/85 vapor, 3/95 victorie, 2/84 voa, 2/109 vargă, 3/89 vi iaz, 1/108 voao, 2/109 varză, 2/36 videre, 5/72 *voapsă, 3/87 varză-știuci, 5/79 vigilență, 6/24 vodevil, 6/90 vas ii isc, 2/49 vie, 3/48, 49 (a) voi, 2/56 vatră, 3/18, 20, 67, 71 vierș, 2/60 voi, 1/58 văcălie, 2/55 viispe, 3/71 voiăgă, 6/52 văcălui, "6/52 viețui, 3/48, 49 voie, 6/24 văcărit, 2/44 viețuiesc, 3/49 (a) vojol, 3/71 ; 6/47 vălâg, 1/64 viețuire, 3/49 volei, 2/84 văpsea, 3/87 viezure, 3/18, 20, 21 voleibalist, 2/85 văpseală, 3/87 vifăl, 3/72 volnicie, 2/50 varga, 3/89 viforniță, 1/27 volum, 8/8$ 166 INDICE DE CUVINTE (a) voma, 3/84 zădamice, 5/100 ztmă, 3/18 vomă, 3/84 zăloaga, 2/73 zîzanie, 3/95, 96 (a) vomi, 6/53 zălud, 2/49 (a) zlei, 3/68 ★vopsă, 3/87 zăpadă, 1/96 zmeur, 3/94 vopseală, 3/87 zăpușală, 1/85 zminchișe, 5/83, 88 (a) vopsi, 3/87 zătărî, 1/64 zmoace, 2/55 (a) vorbi, 2/37 zăvor, 2/49 zo te custe, 1/45 vorghesc, 5/84 zbilț, 6/89 zoaie, 5/80 vouă, 2/109 (a) zbirii, 6/79 (a) zoii, 6/44 vra, 5/93, 94 zbor, 3/83, 84 ; 6/22 (a) zongoi, 3/71 ; 6/47 vrădnic, 4/23 (a) zbura, 3/84 zor, 6/22, 30 vrăjmășie, 6/23, 24 (a) zburli, 6/79 zub&r, 6/53 vre-un 1/86 zdîrnăiuș, 1/65 (a) zugrăvi, 3/31 (a) vrea, 2/56; 5/93, 94 zdrenci, 1/64 (a) zumut, 3/71 vulgata, 6/90 (a se) zdrigoU, 6/46 (a) zunăi, 3/71 ; 6/4 7 vulpe, 1/32; 3/31 zdrob, 3/71 zurgălău, 6/89 vulpean, 1/32 zdroburi, 3/71, 72 zvon, 3/85 vulpenie, 1/32 zdroțun, 5/76 zvonar, 6/86 miel, 1/83 (a) zdrumica, 2/50 zvoni, 3/85 zeamă, 5/76 zvon ist, 5/85 $ W zece, 6/30 zeflemea, 2/38 w, 2/92 zeiche, 5/84 RUSĂ iv. m., 2/92 zemirdită, 5/83 waterpolo, 2/88 zeonifer, 6/89 AjieKcaH^p, 1/93 watt, 1/37 zestre, 6/78 aKa^eMnK, 1/26 zgardă, 3/20 apa6, 2/112 Y (a) zgămiiă, 2/55 6a6a, 2/112 (a) zgtmși, 1/64 bascheibolist, 2/85 y. g., 2/92 zgircioauă, 2/55 6oa6a6, 2/112 vard, 1/37 zgîrfaci, 5/78 6paK, 5/65 (a) zgtria, 5/123 voleibalist, 2/85 Z (a) zgurma, 5/123 BOjiKOjțaB, 2/112 zgură, 5/78 ras, 2/112 za, 2/44 zic, 2/37 doklad, 2/39 zaâr, 1/64 zid, 2/88 HîaOa, 2/112 zabăn, 5/88 zidiri, 3/31 zakonomernosV, 6/40 zăcăr, 1/64 zimbet, 1/22 KJiaAOBKa, 1/29 zaharisi, 3/95 ziuă, 1/22 KJiior, 5/65 zalisi, 3/95 zincalău, 5/72 KHHmHa, 1/29 zangloăvă, 3/68 zioă, 1/22 KoniKOZțaB, 2/112 zapiscă, 2/89 ziuă, 1/22 ; 3/30 JiaOa, 2/112 zară, 6/85 zic, 5/84 JiyK, 5/65 zăbavă, 5/31 zid, 3/71 MaKCHM, 1/93 zăblău, 5/83 zîmbât, 5/77 Macca, 1/40 zăbloăică, 5/83 zimbet, 1/22 postu, 5/67 zăborină, 3/68 zină, 1/22 pa6, 2/112 zăcămînt, 6/85 (a) zirîl, 3/71 ; 6/47 raskol, 3/86 INDICE DE CUVINTE 167 pw$Ma, 1/78 svonă, 3/85 Cersobleptes, 5/121 cH^en, 1/78 trudă, 3/86 Decebal, 5/122 sovremennik, 6/31 cemeru, 6/32 dio-, 5/121 y/țaB, 2/112 hasaru. 6/34 Edoni, 5/122 hokkeist, 2/85 ezis, 5/121 qaxoTKa, 1/29 niBafî, 2/112 SPANIOLĂ frenu-, 3/21 geana-, 3/21 perdudo, 2/114 modzula, 3/21 SÎRBĂ pi£ de cabra, 1/32 tenudo, 2/114 mâzula, 3/21 Teres, 5/121 lelekati, 1/27 l'riballi, 5/122 raskol, 3/86 TRACĂ vetespios, 5/121 cakalfati, 3/85 Zimarcus, 5/122 Acmonia, 5/121, 122 SLAVĂ Aide, 5/121 Aidezyres, 5 [VIA TURCĂ aspida, 6/32 Aizis, 5/121 amina, 1/31 az, 6/91 aniarsexe, 5/122 baș boyar, 1/28 chodă, 6/35 Aptasa, 5/121 boya, 3/87 drama, 6/32 azen, 5/121 boyar, 1/28 kanădilo, 3/94 ★barzo-, 3/21 ha, 1/31 KMCJIb, 6/9 Berecyntai, 5/121 ikindi, 3/94 kolenda, 3/87 ★berzo-, 3/21 Ikram, 1/30 legeână, 6/30 bherdz-, 3/21 nakd, 3/94 mirosati, 6/33 bherz, 3/21 nakt, 3/94 postă, 5/67 *branu, 3/21 pohotl, 3/84 imejiKa, 6/9 *bren-, 3/21 ★brenu-, 3/21 UCRAINEANĂ raskola, 3/86 brilo, 5/121 Gn^a, 1/28 somn, 5/^7 bryton, 5/121 OuayTii 1/29 P V5R1FIOAT 1987