LIMBĂ SI LITERATURĂ XIII SOCIETATEA DE ȘTIINȚE ISTORICE ȘI FILOLOGICE DIN REPUBLICA'SOCIALISTĂ ROMÂNIA LIMBĂ ȘI LITERATURĂ XIII BUCUREȘTI — 1967 ----------------- COMITETUL DE REDACȚIE ---------------------- Acad. Al. Graur, Acad. D. Panaitescu-Perpessicius (redactori responsabili) Emil Boldan (redactor responsabil adjunct) Ion Coteanu, membru coresp. al Acad. Republicii Socia- liste România, Gh. Ivănescu, membru coresp. al Acad. Republicii Socialiste România, Mioara Avram, M. Băr- bătescu, Alex. Bistrițianu, Alex. Bojin, Gh. Bulgăr, Const. Ciopraga, Ion Dumitrescu, Pompiliu Mareea, Emilia Șt. Milicescu, G. C. Nicolescu, losif Pervain, Mihai Pop, Dan Simonescu, Alecsandrina Tutoveanu (membri) Mircea Anghelescu G. Beldescu (secretari de redacție) SUMAR Acad. lorgu Iordan Tradiții și succese ale științelor Filologice 7 Savin Braț a TEORIE, CRITICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ Locul Țiganiadei în istoria ideologiei noastre literare 35 M, Gheorghievici Vuk Stefanovic Karadzic și românii 55 loan Micu Motive horațiene și ovidiene în .dramaturgia lui Alecsandri 63 Drăghici Margineanu „Aurora Română" precursoare a „Familiei" 77 Mariana Nuși Vintilă Camil Petrescu : eroii 'dramelor și sensul evoluției lor 85 Gr. Brâncuș LIMBĂ ȘI STIL O concordanță gramaticală româno-albaneză : modul supin 99 Mir cea Radu Observații în legătură cu sinonimia, sistemul vocabularului și raportul limbii cu gîndirca 107 G. F. Ț epelea Problema unității limbii 'literare în discuția periodicelor tran- silvane din tpreajma Unirii 129 M, Robea FOLCLOR Culegerea și valorificarea folclorului literar în presa comu- nistă (1921 — 1944) 145 Gh. Popovici Ecoul activității folcloristice a lui V. Alecsandri în Tran- silvania 163 METODICĂ Alexandrina Darie Folosirea 'mijloacelor tehnice audio-vizuale în predarea lite- raturii 173 TEXTE ȘI DOCUMENTE V. Popeangă Fragmente din corespondența lui Slavici 187 TRADIȚII ȘI SUCCESE ALE ȘTIINȚELOR FILOLOGICE * Acad. IORGU IORDAN Filologia, în sensul larg al cuvîntului, acela de studiu al limbii în general, ca imijloc de comunicare între oameni, și al limbii ca expresie a unui conținut cu caracter individual, precum și de studiu al textelor literare privite sub toate aspectele lor, are la noi o vechime cu mult mai mare decît aceea a Acade- miei al cărei prim centenar îl sărbătorim în momentul de față. Datorită unor împrejurări speciale, produs al condițiilor istorice de dezvoltare social-pdlitică, conștiința națională, în accepția modernă a termenului, a apărut mai devreme la românii de peste Carpați. Cauzele fenomenului siînt unele interne, altele externe. Legăturile mai strînse cu Apusul și orînduirea feudală de tip occiden- tal, caracteristice pentru Ungaria, combinate cu situația grea de ordin național a românilor trăitori acolo, au făcut ca în rîndurile acestora să apară, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un număr de intelectuali formați sub influența ideilor iluministe ale vremii. La aceasta a contribuit, în mare măsură, situația generală din Ungaria, unde, în aceeași epocă, se iviseră deja premisele, bineînțeles modeste, ale capitalismului, reprezentat prin clasa, în curs de formație, a burgheziei- Condițiile interne, favorabile pentru dezvoltarea conștiinței naționale a românilor transilvăneni, au fost ajutate puternic de un factor oarecum extern, în orice caz accidental. Este vorba de așa-zisa unire a unei părți din populația românească de peste munți cu biserica de la Roma, fapt care, din punct de vedere cultural, s-a soldat cu posibilitatea lor de a cunoaște (limba latină, limba serviciului religios al catolicilor. La fel cu croni- carii moldoveni și munteni din secolul al XVII-lea, care, ca Grigore Ureche, Miron Costin și stolnicul Cantacuzino, făcînd studii în școli poloneze (primii doi) și italienești (ultimul), cu 'latina drept limbă de predare, au descoperit cu multă ușurință că româna este o continuatoare a limbii vorbite de romani, tinerii învățăcei transilvăneni, inițiați în cunoașterea și studiul latinei, au făcut aceeași descoperire. Numai că de astă dată împrejurările erau mult mai prielnice în sensul dezvoltării și adîncirii acestei descoperiri. Mai întîi, unii dintre ei — este vorba de Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior — au putut studia ani de-a rîndul în însăși patria limbii latine, Roma, grație faptului, deja amin- tit, că aparțineau grupului de români uniți. Astfel au avut ei prilejul nu numai să-și însușească în așa măsură latina, încît s-o poată folosi mai tîrziu în opere * Lucrare întocmită cu prilejul centenarului Academiei Republicii Socialiste România (sept., 1966) și prezentată, la una dintre ședințele consacrate acestui important eveniment cultural și științific, într-o formă abreviată, care va apărea în „’Analcle" Academiei. 8 ACAD. IORGU IORDAN 2 de tot felul, ci totodată să cerceteze în bibliotecile și arhivele cetății eterne numeroase documente în care se vorbea despre cucerirea Daciei de către romani și despre consecința logică a acestei acțiuni : romanizarea populației cucerite, deci nașterea, cu timpul, a poporului român și a limbii lui. Față de prede- cesorii lor moldoveni și munteni, ardelenii amintiți mai sus aveau dezavantajul, dovedit ulterior a fi, sub aspectul științific al activității lor, un mare avantaj, de a trăi sub o stăpînire străină, care nu voia să recunoască nici măcar formal existența, alături de unguri, sași și secui, a unei a patra „națiuni", cea româ- nească, deși aceasta era cea mai numeroasă. Așa se explică, pe scurt, apariția în istoria culturii și științei noastre naționale a așa-zisei Școli ardelene, avînd drept conducători, întrucît ei i-au pus bazele, pe cei trei învățați pomeniți mai înainte, ale căror idei, numeroși alții, mai tineri, veniți după, iar parte chiar în aceeași vreme cu dînșii, le-au continuat și dezvoltat nu numai în Transilvania și Banat, ci și dincoace de munți, în cele -două principate, formal libere, unde, înccpînd cu primele decenii ale secolului al XlX-lea, își făceau apariția stări de lucruri de ordin socia'l- politic și, deci, necesități spirituale asemănătoare cu cele de pe la sfîrșitul seco- lului precedent ale românilor de peste Carpați. Școala ardeleană a cultivat, dintre disciplinele care interesează expunerea de față, numai lingvistica. Filologia, adică studiul textelor vechi și publicarea celor rămase în manuscris, avea să apară ceva mai tîrziu, la continuatorii acestei școli, cunoscuți, în general, ca grup, sub titulatura „curentul latinist", în frunte cu Timotei Cipariu, care, bineînțeles, a publicat și lucrări strict lingvistice, la fel, de altminteri, cu numeroși alți reprezentanți ai acestui curent. Pentru a ușura înțelegerea concepției care le-a servit drept călăuză, ca și pentru a aprecia just roadele muncii lor, trebuie arătat că operele importante ale celor trei ardeleni, care au început să apară la 1780 (și anume Elementa linguae Daco-romanae sive Valachicae, cu o ediție nouă în 1805, Tratatul despre orto- grafie 1 al 'lui Petru Maior și Lexiconul de la Buda), 'datează din vremea cînd studiul științific al limbilor, întemeiat pe metoda comparativă și pe cea isto- rică, nu luase încă ființă. (Prima lucrare care folosește metoda comparativă — nu și pe cea istorică, aceasta a fost aplicată ceva mai tîrziu — a văzut lumina tiparului în 1816 : Ober das Conjugationssystem der Sanskritsprache in Ver- gleichung mit jenem der griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprachen de Franz Bopp.) Aceasta însemnează că lucrările lingvistice ale școlii ardelene n-au putut beneficia de achizițiile metodologice, care sînt totodată și de concepție științifică în sens strict, ale specialiștilor străini, apăruți ca atare zeci, de ani mai tîrziu. La aceasta trebuie adăugat faptul, foarte important din punct de vedere istoric, care ne interesează aici, că nici cercetările privitoare la alte limbi romanice nu s-au putut bucura de avantajul teoretic (metodă și con- cepție) amintit chiar acum, și pentru același motiv. Lucrările francezului Fran$ois Raynouard, consacrate limbii provensale sau oocitane (el îi spunea, greșit, „limbă romanică primitivă"), și limbilor romanice în ansamblul lor (apărute una în 1816, cealaltă în 1821), suferă și ele, într-o măsură destul de însemnată, de această lipsă, cu toate că, din punct de vedere cronologic, cel puțin pentru a doua dintre 1 E vorba de scrierea limbii noastre -cu alfabetul latinesc, care trebuia să înlocuiască pe cel chirilic. 3 TRADIȚII ȘI SUCCESE ALE ȘTIINȚELOR FILOLOGICE 9 lucrările menționate, nu este valabilă scuza invocată în cazul învățaților noștri ardeleni. Activitatea acestora a avut, ca să zic așa, de luptat și cu alte obstacole. Unul este consecința directă a faptului că lingvistica științifică, bazată, înainte de toate, pe istorie, adică pe dezvoltarea firească a limbajului uman de-a lungul secolelor, nu fusese încă creată. Concepția despre limbă era cea iraționalistă, a secolului al XVIII-lea, care considera acest mijloc de comunicare între oameni ca un produs al rațiunii, adică al voinței lor, și, prin .urmare, apt de a fi modi- ficat, tot printr-un act de voință, cel puțin al celor care îl studiază, dacă nu al întregii colectivități lingvistice. Al doilea, în ce privește rezultatul practic, identic cu primul, a fost de natură politică. Descoperind, cum am spus, origi- nea latină, deci „nobilă", a limbii române, îmbinată cu originea la fel de „nobilă" a poporului român, reprezentanții școlii ardelene și-au pus știința lingvistică (și istorică) în slujba năzuințelor, îndreptățite, spre libertate și inde- pendență a neamului lor, care era scos în afara legii, în sensul că nu i se recunoștea existența nici juridică, nici politică în cadrul celorlalte popoare din Transilvania. De aici a rezultat atitudinea lor puristă în materie de limbă : fiind urmașa directă a latinei, româna trebuie să se elibereze de elementele nelatinești care au pătruns cu timpul. în alcătuirea ei, pentru a redeveni ceea ce a fost ea din capul locului, o limbă latină pură. Acest punct de vedere, relativ moderat la reprezentanții Școlii ardelene, s-a impus, pînă la ultimele lui limite, în lucrările de mai tîrziu, realizate de reprezentanții curentului latinist : pe măsură ce trecea timpul, clasa burgheză, naționalistă prin definiție, își sporea forțele, și diversele mișcări social-politice din prima jumătate a secolului al XlX-lea, care au culminat cu revoluția din 1848, atît dincoace, cît și dincolo de Carpați, vorbesc clar în acest sens. Pentru epoca în care au apărut, Gramatica lui Micu-Șincai și Lexico- nul de la Buda (dicționar al limbii noastre cu traducerea în latină, maghiară și germană a cuvintelor studiate și cu etimologia lor), operă colectivă și de lungă durată, trebuie considerate ca adevărate evenimente în viața științifică, a poporului nostru. Ele sînt primele lucrări lingvistice efectuate de oameni nu numai buni cunoscători ai materialului de fapte .prelucrat, ci și pregătiți, potri- vit cu starea generală a științei limbii din vremea lor, să abordeze și să rezolve problemele gramaticii și ale lexicului românesc, așa cum se puneau și cum puteau fi ele studiate atunci. Serviciul adus de autorii lor poporului nostru a fost, pentru motivele deja arătate, în mai mică măsură de natură strict științi- fică și în mult mai mare măsură de ordin cultural și politic. Cele două opere în discuție — mă refer mereu numai la ele, pentru motivul că sînt mai impor- tante și au determinat apariția a numeroase altele, mai ales gramaticale — au trezit interesul pentru limba maternă al unui public din ce în ce mai larg și, prin aceasta, au contribuit la întărirea conștiinței naționale, dat fiind că una dintre formele concrete, cea mai obișnuită și cea mai la îndemîna oricui de exprimare a acestei conștiințe, este tocmai limba. Valoarea lor științifică, modestă, dacă o judecăm abstract și teoretic, a fost totuși mare din punct de vedere practic dincolo de granițele teritoriului locuit de români. Fiind scrise latinește (e vorba, bineînțeles, de explicațiile date faptelor de limbă supuse discuției), lucrările amintite au putut fi folosite de lingviștii 10 ACAD. IORGU IORDAN 4 străini în gramaticile și în dicționarele etimologice ale idiomelor romanice. Deja Raynouard, în Grammaire comparee des langues de ?Europe latine (1821), consacră un capitol special limbii române, iar 15 ani mai tîrziu, cînd apare primul volum din Grammatik der romanischen Sprachen a lui Friedrich Diez, creatorul! lingvisticii romanice ca disciplină cu adevărat științifică, româna este tratată pe picior de egalitate cu celelalte continuatoare afle latinei, fiind socotită drept limbă propriu-zisă, căci îndeplinea ambele condiții stabilite de Diez : folosirea ei atît ca limbă oficială a unui stat constituit, cum erau atunci Moldova și Muntenia, cît și în texte de tot felul, și pusă, alături de italiană, în grupul oriental al limbilor romanice. Același loc de cinste i-1 acordă Diez în Etymologisches Worterbuch der romanischen Sprachen (ediția I, 1854). în felul acesta munca reprezentanților Școlii ardelene a ajutat la progresul lingvisticii romanice pe plan european : valoarea celor două opere fundamentale ale lui Diez ar fi fost, evident, știrbită, dacă ar fi lipsit din ele problemele speciale ale limbii noastre. Merită, în sfîrșit, să fie menționată, tot în cadrul aprecierilor de ordin general, ideea lui Petru Maior că româna și, implicit, celelalte idiome romanice, continuă nu latina clasică, păstrată în opere literare, istorice, filozofice etc., cum își închipuiau, cred, mai toți specialiștii de atunci, ci din latina populară, aspectul vorbit HJio;ior», (Belgrad), XVIII, 1949—1950, fasc. 1—4, p. 218. 2 Ljubomir Stojanovic, 2Kubot u pad BuKa Crecp. Kapayuha, Belgrad, 1924, p. 234. 3 A. Belic, Bopda oko natues KkbuoiceBHOB jesuKa u npaeonuca, Belgrad, 1935, p. 23. 4 «Jy>KHOc.iOBeHCKH 4)hjiojiot», XVIII, 1949—1950, fasc. 1—4, p. 219. 3 VUK STEFANOVIC KARADZIC ȘI ROMÂNII 57 i pravopis (1847), în care demonstrează -sistematic, multilateral, științific, valoa- rea obiectivă a vederilor lui Vuk, reprezintă contribuția hotărîtoare la victoria definitivă a principiilor lui Karadzic. Branko Radicevic (1824—1853), care „deschide în literatura sîrbă epoca romantică, efervescentă, bogată în talente literare și opere poetice" \ a fost un partizan înflăcărat a lui Vuk, iar -poeziile sale scrise în limba „porcarilor și vă- carilor" — cum se vorbea în protipendada vremii — au contribuit în mare măsură la victoria principiilor lui Vuk Karadzic. Nu este lipsit de interes să arătăm că Radicevic scrie prima sa poezie Devojka na studencu — Fata la izvor la Timișoara, în anul 1843, în timpul cînd era acolo elev. Pe lingă Danicic, Radicevic, mai putem cita încă mulți sîrbi din Voivo- dina care au fost în relații de -strînsă prietenie cu Vuk Karadzic, cu toate că nu întotdeauna au fost adepți consecvenți ai lui Vuk în lupta sa : Luka (Lukijan) Musicki (1777—1837) cel mai de seamă reprezentant al clasicismului sîrb — Dimitrije Tirol (1793—1857), literat .și fondator, în 1828 la Timișoara, al unei asociații literare, denumită Sodruzestvo Ijubitelja knjizevstva srbskog (în care — după proiectul statutului — „nu vor comanda filistini, ci oameni învățați și de caracter" 2) ; Dimitrije Tirol traduce în limba germană gramatica lui Vuk, îi adună cuvinte pentru Dicționar, cîntece populare și abonamente pentru cărți, între cei doi există și relații particulare foarte apropiate, căci familia lui Vuk petrece luni de zile în casa lui Tirol la Timișoara 3. Și, în fine, Vuk întreține relații de colaborare și cu Jovan Sterija Popovic (1806—1856), părintele dramei sîrbe. De remarcat că Vuk era cel care -sugerase în 1845 lui Sterija Popovic să adune cuvintele slave din limba română4. Și, într-adevăr, Sterija citește la 4. XII. 1846 în ședința Druztva srbske slovesnosti (actualmente Academia de Științe) lucrarea sa «Pt^m cpâcKocjioBencKe y bjiouikom esyKy noanare», pe care o publica în 1847 și unde enumeră 820 de cuvinte5, prima lucrare de acest gen în lingvistica sîrbă. Sugestia dată lui Sterija Popovic nu reprezintă un fapt în- tîmplător, ci o acțiune conștientă în scopul strîngerii relațiilor de prietenie între două popoare vecine. Cu ocazia călătoriilor sale, Vuk a fost în mai multe rînduri, și pe timp mai îndelungat, și pe teritoriul țării noastre. El cunoștea limba română și era în relații de prietenie cu mai mulți români, unii dintre ei figuri de seamă în viața culturală și literară românească de atunci. Primul contact mai strîns cu românii îl stabilește Vuk, probabil, încă în vara anului 1809, cînd a pornit în căutarea leacului împotriva bolii de pe urma căreia a rămas șchiop. „La băile sulfuroase din Mehadia, sub povara zăpușelii și a prafului (...) felcerii vorbesc nemțește, așa că îi pricepe cu greu ; ceilalți, românește, abia cîte unul sîrbește (...). îl ung cu felurite alifii și îi fricționează pielea pînă se înroșește- Așa se simte mai ușor (...). Reumatismul i l-au mai îmblînzit alifiile felcerilor și apele 1 Jovan S k e r 1 i c, HcTopuja Hoee cpnc&e KHjUOtceeHOCTU, Belgrad, 1953, p. 266. 2 Ibidem, p. 120. 3 ttyKOBa npenucKa, Belgrad, 1907, I, p. 500 ; IV, ;pp. 564—567, 576- 4 Vuk Stef. Karadzic. nucMa o cpncKOMe npaBonticy [...] u je3UKy, Viena, 1845, și puritate.) ★ Contactul ou materialismul dialectic este momentul în care o nouă con- cepție de lume și viață solicită forța creatoare a scriitorului a. cărui inteligență se poate ridica „deasupra materialului, dar nu se poate lipsi de el" 3. Adevă- ratul tip de revoluționar, erou îndrăgostit de lumea ielelor, va fi salvat de suprema ;sa dăruire. Dacă Ruscanu, Pietraru și Gralla cad în fața neîmplinirii aspirației către aboslut într-o lume care trăia criza declinului, mobilul acțiu- nilor lor fiind impulsurile conștiinței pure, Bălcescu, identificîndu-și pornirile 1 Camil Petrescu, Jocul ielelor, E.S.P.L.A., 1957, p. 273. 2 „Teatru", nr. 8, 1960. 3 C a m i 1 Petrescu, Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile, ediția Cetatea literară, 1932, p. 27. 11 CAMIL PETRESCU : EROII DRAMELOR 95 cu cdle ale marelui colectiv, părăsește viața cu conștiința înaintării către ori- zontul care avea să împlinească dorința 'de veacuri a -românilor. Centrîndu-și atenția în jurul faptelor celor mai fidele realității prezen- tate, Camil Petrescu execută o autentică ireconstituire a momentului ide la 1848. Autenticitatea istorică și ceea ce este ficțiune în tipul creat va fi relevat în urma comparației efectuate între textul autorului, documentai patruzecișoptist și înseși opiniile lui Bălcescu, utilizind textul operelor sale. Revoluționarul român mu are nimic din demonismul martirului romantic al viziunilor trecute. Autorul vede în eroul predestinat nu amplificarea unor virtuți nativ excep- ționale, ci o sumă a calităților poporului care pentru el coincide -cu însuși sensul vieții. Pregătind parcă prespectiva -densă și furtunoasă a puiului de om cu „ochi negri concentrați", Camil Petrescu îi anunță ușor liric personalitatea. „Nimeni n-ar fi putut bănui... că însuși băiețașul acela negricios... cu ochi gîn- ditori... peste douăzeci și .șapte ide ani... va duce mai departe... tocmai revoluția lui Tudor Vladimirescu, ide care ei fug acum cu toții înspăimântați." 1 Surprin- derea faptului este suficientă pentru ca Bălcescu să (devină atît de ounoiscut lectorului, înicît faptele următoare ale adolescentului să lase impresia unei teh- nici de retrospecție, cititorul uitînd că autorul se află abia la începutul biogra- fiei eroului. Sub pretextul prezentării unui început ide viață la Bălcescu, e creionat de fapt intransigentul revoluționar. Cucerind cea mai mare taină a vieții sale „istoria nu este o știință moartă", Bălcescu trece cu succes prologul credințelor sale. Este >de remarcat similitudinea cu tezele -semnate de Bălcescu : „Omenirea nu e staționară... Dez- voltarea ei urmează regulat după legile fizice ale progresului" 2. în deplină respectare a detaliului de interior, scriitorul își creionează eroul cu timiditatea conștiinței cu care va răspunde -realității trecute și cerințelor viitoare. Vizita surorii sale Tița la Gorgani îl surprinde pe deținut în alternativa om-cetățean, care se rezolvă în sensul «renunțării la intimitate cu zdrobitorul argument : „nici un despot nu mă va avea în genunchi la picioarele lui. Nu pot părăfci singur temnița" 3. Atitudinea și introspecția la Bălcescu nu dezmint paternitatea scriitoru- lui. Ca și Ruscanu altădată, Bălcescu este conștient :de efectele distructive pe care le provoacă : „înnegresc viața celor ce mă iubesc" 4, constatare făcută nu cu resemnarea damnatului (Gelu), ci cu conștiința utilității jertfei lui : „Mi-au lăsat numai un ciot de viață. Aș vrea să mai trăiesc numai alți zece ani și voi răsturna putregaiul lor" 5. O interesantă suprapunere de concluzii face o sin- teză între ceea ce crede scriitorul, eroul său și însăși ființa pe care acesta o întrupează peste un veac. „Nu se poate ca fericirea popoarelor să depindă de un singur om", îl reeditează pe Bălcescu : „tiranii pot îndoi cruzimile... pentru a opri progresul. Nu vor izbuti niciodată" 6. Ca sacrificat conștient, „eu tre- 1 C am i'l P e t res c u, Un om între oameni, Editura pentru literatură 1962, voi. I, p. 8. 2 Nicolae Bălcescu, Trecutul și prezentul, în Opere, Fundația pentru literatură și artă, 1940, tom. I, p. 121 *(Ed. G. Zâne). 3 Camil Petrescu, Bălcescu, E.S.P.L.A., 1957, p. 29. 4 I d e m, p. 32. 5 I d e m, p. 34. 6 Nicolae Bălcescu, Trecutul și prezentul, în Opere, ed. cit., tom. I (II), p. 121. 96 MARIANA NUȘI VINTILĂ 12 buie să trăiesc în zece ani -cît alții în -cincizeci". Bălcescu nu este Pietraru, nici Gralla îndrăgostit de o imagine intangibilă. Eroul /soluționează și .nu -caută idei. S-a discutat nu totdeauna cu argumentarea nimerită abstinenței lui Băl- cescu, 'care ca realitate axiomatică poate contrazice refuzul de a nu-1 vedea ascet. Personal intuiesc în creația scriitorului n-u o ostentație cerebrală a struc- turii etice, ci o confirmare a unui mare renunț pe care însuși Bălcescu îl atestă în conștiința că numai acesta îi asigură consecvența mobilului revoluționar. Socotește că nu ,are dreptul să iubească și să .fie iubit și că singur și-a ales această soartă. „Ideile se luptă cu interesele noastre și adesea le biruie. Ele (...) ne povățuiesc jertfa acolo unde instinctul ne-ar povățui egoismul" x. Cu acest precedent, (teoretizarea ideii de dragoste făcută de autor este în perfectă concordanță cu convingerile eroului : „neobișnuita putere de a iubi... se altoia pe făptura poporului -român, căruia el vrea să .se -dăruiască în- tr-un chip atît de absolut, cum s-ar fi dăruit unei femei -unice în viața lui" 2. Noua concepție desipre istorie a scriitorului nu-1 duce la forțarea de fraze pe care să i le atribuie lui Bălcescu. într-o frecventă raportare pe care o urmăresc la textul istoricului .afirmația că o revoluție nu se importă, ci izbucnește cînd procesul pregătitor este încheiat, e completată de -istoricul care susține : „revo- luția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor" 3. Bălcescu își pune suprema năzuință în popor. „Revoluția nu mai e azi un pericol." 4 Poporul îi va elibera. Este replică dată lui Danton care socotea că Franța nu e poporul „de azi al Parisului și pentru că ea trebuie să fie cineva... sîntem noi" 5. Om al concretului, Danton este o sinteză de vir- tuți și vicii, abil, înțelegător, spontan, lucid, om de acțiune dar și un îndrăgos- tit de viață. Variante ale aceleiași esențe revoluționare, Danton și Bălcescu mai cu seamă sînt un progres față de căutările anterioare. Danton ca și ceilalți eroi cunoaște aceeași frenezie în luptă, însă nu rămiîne insensibil la ceea ce viața îi oferă. Pe linia evoluției dramei de idei, Danton este și riposta negativă a lui Ruscanu, conturată în permanenta polemică pe care .eroul o poartă cu acel sumbru și pătimaș cerebral care îl încarnează pe Robespierre. Danton și Robes- pierre sînt viața și ideea față-n față, se prăbușesc venind în conflict. Aici este răsturnată controversa Ruscanu-Praida. în dialogul Danton- Robespierre, punctul de plecare este ideea opunerii față de revoluția sîngeroasă. Scrisă în perioada în care Marea Revoluție din Octombrie învinsese, -piesa atestă căutările intelectualului. E de prisos de amintit că în piesa ca motiv și manieră precede pe Bălcescu intenția polemică a scriitorului, în dorința de a se autosupune unui examen critic, întoncînd argumente împotriva celui în care altădată își făcuse un idol, -deformează realitatea sub -raportul autenticității istorice și a caracterelor a căror evoluție este isupusă în sensul unor intervenții necesare scriitorului. Prezentarea eroului este incertă, pentru că este fructul unei fascinații cerebrale. Scriitorul hiperbolizează personalitatea pînă la pane- giric. Danton este anarhic și prea mare, prea orbit d-e permanenta reușită ca să 1 Ni colae B ălces cu, Filozofie soțială, idem, p. 203. 2 CamilPetrescu, Un om între oameni, voi. II, p. 345. 3 Nic ol ae Bă-lcesc-u, Mersul revoluției în istoria românilor, ed. cit., tom. I(II), p. 99. 4 CamilPetrescu, Bălcescu, E.S.P.L.A., 1957, p. 48. 5 Camil Petrescu, Danton, E.S.P.L.A., 1957, p. 256. 18 CAMIL PETRESCU : EROII DRAMELOR 97 vadă în popor forța generatoare și n-o vedea pentru că necrezînd în ea n-o descoperă. Mînuiește cu artă ide jongler replici care desființează protestul mari- lor anonimi. Oaspe drag ;al tabacilor, Bălicesicu, în afinitatea pe care o are cu poporul, evidențiază o reacție inversă celei lui Danton. își primește admiratorii cu de- cența unei fraze care îndepărtează orice merit personal : ,„Noi în loc să lu- crăm... ne odihnim de prea multă fericire politică" h „Revoluția este în mers, pornită de la începutul istoriei românești" 2. Ideea este regăsită : „cauza revo- luției se pierde în zilele veacurilor" 3. însuși punctul al 13-lea al Proclamației care intră în posesia scriitorului este expresia unui .întreg studiu : „orice măsură soțială ca să fie adevărat bună, cată să satisfacă din trei puncturi de vedere diferite... să fie națională... morală și dreaptă și în sfîrșit... folositoare tutu- lor" 4. Bălcescu nu e un fanatic, dar e supus îndoielilor. „Dacă două sute de ani de lîncezeală națională vor fi închircit cumva în el (popor) acele mădulare care fac ca un popor să fie popor ? De ce oare s-a prăbușit -și încercarea lui Vladimirescu ?" 5 Este monologul care îl reeditează pe Bălcescu din Trecutul și prezentul. „Pierzînd suvenirea faptelor mari, sentimentul misiunii, românul și-a pierdut credința." Spre deosebire de Danton, care, deși nu-și teme sacri- ficiul pentru Franța, ,se simte în divergență cu poporul care răspunde tole- ranței cu ofensivă : „Mi-e silă... de poporul ăsta... făcut din proști, din lacomi, din răi" 6, Bălcescu își consumă energia și viața nu în conștiința înșelatului prăbușit, ci a îngemănării sale de idei cu un geniu căruia îi e străină neșansa : „Frate tabacule, ai murit, dăruindu-te tot. Mai mult decît dumneata n-a dat nimeni pînă acum în toată istoria. Popor român, nu greșește cine crede în tine" 7. Autorul remarcase că de cînd acel act barbar legase pe țăran de moșie, interesul, sila și nevoia conlucrînd la pierderea independenței, „de atunci popo- rul se făcu nesimțitor la glasul domnului... nu mai vru a se jertfi pentru o patrie unde nu i s-a lăsat drepturi" 8. S-a afirmat că „semnificația actualității unei personalități istorice nu trebuie căutată în ideile, raționamentele sau sofismele prin care ea însăși își justifică aceste acțiuni în conștiința ei subiectivă, ci în efectele obiective, în cazul luptei între clasele sociale" 9. Nu reproduc opinia decît aderînd în mică măsură pentru că în ipoteza în care unui Camil Petrescu i-ar fi fost indife- rente opiniile eroului pe care îl reîntrupează drama n-ar fi existat atîta fideli- tate între muză și actul creator. Pe de ialtă parte, însă, este evident faptul că centrul de greutate va cădea -asupra consecințelor obiective, singurele care 1 Camil Petrescu, Bălcescu, E.S.P.L.A., 1957, p. 57. 2 Idem, p. 48. 3 Ni colae Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, ed. cit., p. 99. 4 Nicolae Bălcescu, Despre împroprietărirea țăranilor, ed. cit., tom. I (I), p. 271. 5 Cam i 1 Petrescu, Un om între oameni, voi. II, p. 29. 6 Camil Petrescu, Danton, E.S.P.L.A., 1957, p. 378. 7 Camil Petrescu, Bălcescu, E.S.P.L.A., 1957, pp. 66, 86. 8 Nicolae Bălcescu, Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, ed. cit., tom. I (I), p. 193. 9N. Tertulian, Transformarea concepției asupra istoriei în opera lui C. Petrescu de la Danton la Bălcescu, Un om între oameni, p. 71. 7—144 98 MARIANA NUȘI VINTILĂ 14 atestă în istoria unui popor o personalitate sau alta. Primordiale în raport cu credințele .subiective ale eroului în viață ele nu se exclud totuși. Ignorînd consecințele grave ale unui conflict iou puterea otomană, eroul găsește replică în numele revoluției : „Trebuie să >se găsească un om al revolu- ției care să vorbească turcilor așa cum merită" \ face trimiterea la Drepturile românilor către Înalta Poarta, Erou de idei, Bălcescu discută cu obiectivitatea avocatului detașat afectiv de cel care așteaptă sentința : „N-am avut oamenii mei, dar aș fi fericit să fiu eu omul lor" 2. Către sfîrșitul vieții, eroul care respiră cu convingerea „că va veni o vreme cînd aceste două popoare (român și ungur) nu vor putea pricepe cum de nu au fost totdeauna împreună" 3, rezistă lui Avram lancu ponderînd riposta consecinței cu calmul omului care constată neputința înțelegerii : „Frate lancule... vei plînge cu plînsul codrilor... nenorocul neamului românesc" 1 Această adresare literaturizează formulări pe care Bălcescu le avusese : „Nă- dejdea civilizației popoarelor este în comunicația ideilor, care va veni din comunicația națiilor" 5. Permanent conștient în acțiunile sale, Bălcescu, bun analist, grefează pe forța pasiunii cerebralul, nu se încurcă în teoretizări și în transplantarea lor practică. Pe linLa introspecției mersese pînă la extrem și Danton. Aici trec sub observație întorsătura pe care o suferă sub raport istoric conflictul Danton-Robespierre, care de fapt nu este o mască și exponentul democrat al revoluției, dar care este prezentat slujitor al Patului lui Procust, tocmai ca argumentele să pledeze în favoarea acdlui Danton, de care în fond nu-1 distanțau cauze psihologice și social-istorice. Noul tip de erou (Bălcescu) nu cunoaște veleitatea neantului, numele său pulsînd în Pantheonul viu al isto- riei. Danton se desparte de viață cu conștiința că .eternitatea îl va păstra : „Lo- cuința mea va fi în neant, numele în Pantheonul istoriei" 6. Bălcescu, cu dure- rea despărțirii de oameni : „Aș merge pe jos pînă la București ca să simt pă- mîntul sub tălpi" 7. Ediția din 1949 nu cunoaște isfrrșitul sobru al lui Bălcescu care în textul din 1952 se desparte de patrie cu durerea acceptării inevitabilului. Revenirile din 1952—1957 evită în final ușoara melodramă ia dialogului Bălcescu —preot la Palermo, cînd eroul, recitind romantic din Cîntarea României (ed. 1949), prezenta un adaus dispensabil. Amănuntul, spunea Bălcescu eroul, este la baza cunoașterii. Afirmația este punct de plecare a lui Camil Petrescu în realizarea pretențioasă a unei excepționale figuri care renaște însăși personalitatea istorică. Printr-o modalitate artistică și filozofică inedită autorului, Bălcescu în- cheagă convingător un crepuscul de dramă intelectuală, frămîntarea etică și cerebrală a eroilor anterior elibărării, consumîndu-se de data aceasta în puterea deplinei cuceriri a idealului în viitor. 1 Camil Petrescu, Bălcescu, E.S.P.L.A., 1957, p. 72. 2 Camil Petrescu, Un om între oameni, voi. III. 3 Camil Petrescu, Bălcescu, E.S.P.L.A., 1957, p. 92. 4 I d e m, p. 94. 5Nicolae Bălcescu, Filozofia soțială, în ed. cit., tom. I, partea I, p. 206. 6 Camil Petrescu, Danton, E.S.P.L.A., 1957, p. 409. 7 Camil Petrescu, Bălcescu, E.S.P.L.A., 1957, p. 107. LIMBĂ ȘI STIL O CONCORDANȚĂ GRAMATICALĂ ROMÂNO-ALBANEZĂ: MODUL SUPIN GRIGORE BRÂNCUȘ Se știe că dintre toate limbile .romanice numai româna posedă un mod nepersonal denumit supin. Valorile acestui mod sînt cumulate în România oc- cidentală de către infinitiv. Faptul că supinul există numai în dacoromână (nu și în dialectele românești din isudul Dunării) a dus la idei diferite în ce pri- vește originea lui. Astfel, unii învălțați consideră că s-ar fi păstrat din latină 1 cu valoare de substantiv verbal 2, adică pasibil de determinări proprii sub- stantivului și de determinări proprii verbului. Ideea că româna ar continua supinul latinesc se susține greu. în latina clasică supinul era folosit rar, iar în latina tîrzie populară e înlocuit cu infinitivul. 3 Cercetările privitoare la la- tina orientală nu îl semnalează. Pe de altă parte, valorile supinului romanesc nu coincid decît parțial cu ale supinului latinesc. Mod cu flexiune nominală, deci .substantiv verbal, .supinul nu avea Forme decît pentru acuzativ, dativ și ablativ și se folosea pe lîngă verbele de mișcare arătînd scopul acțiunii (Eo venatum — „merg la vînat“) sau pe lîngă diverse adjective (ex. facilis dictu — „ușor de zis“). în română* supinul, ca verb, e însoțit de o prepoziție (de, la, pentru), are mai multe valori și apare și în situații necunoscute în latină. în sfîrșit, în dialectele românești sud-dunărene, un mod supin propriu-zis nu există. Toate acestea ne îndreptățesc să considerăm că supinul din română nu conti- nuă pe cel latinesc și că, foarte probabil, a apărut tîrziu pe teren românesc, ca o consecință a tendinței de dispariție a infinitivului. Mulți cercetători afirmă că supinul românesc este, la origine, un participiu substantivat. Matilda Caragiu-Marioțeanu, care a publicat o lucrare4 consa- crată special acestei probleme, consideră că procesul substantivării parti-cipiilor pornește de la verbele intranzitive. „Odată creată în limbă posibilitatea de a se forma substantive abstracte verbale, din participiile foarte numeroase (75%) ale verbelor intranzitive (de ex. mers, rîs, pășit, răspuns etc. nu sînt folosite și ca adjective, n.n.}, extinderea procedeului și la celelalte categorii de participii nu mai necesită o explicație" (/. c., 36). Concluzia autoarei este că „supin nu există în limba română. Așa-zisul supin este un substantiv verbal, de 1 Cf. C. H. Grand.gent, Introduzione allo studio del latino volgare, Milano, 1914, p. 65 ; W. D. E l c o c k, The Romances languages, London, 1960, p. 110. 2 Cf. E d. Bour ci ez, Elements de linguistique romane, Paris, 1946, p. 271. 3 Cf. C. H. Grandgent, op. cit., p. 65 ; O. R i e m a n n, Syntaxe latine, Paris, 1935, p. 518. 4 Moduri nepersonale, în „Studii și cercetări lingvistice", XIII (1962), 1, p. 29 și urm. 100 GRIGORE BRÂNCUȘ 2 origine participială, care denumește acțiunea ca un infinitiv lung sau ca alte substantive verbale (postverbale sau derivate cu sufixe de la alte teme verbale)" (1. c., 37) h După părerea noastră se pot distinge trei valori ale supinului din limba română : 1. valoarea de substantiv propriu-zis denominativ al acțiunii verbale : (la, pentru, de) culesul porumbului. Substantivul poate fi articulat, iar ca deter- minări nu poate primi decît un atribut. El este echivalent ca sens cu infinitivul substantivat (culegerea porumbului) ; 2. valoarea de substantiv-verb : cal d e f u r a t, ne poftiră la scăldat, era 1 a s p ă 1 a t, d e o m o r î t, nu l-a omorît jupînul, îl chemase pentru scuturat2. în aceste exemple, supinul este comutabil cu o construcție verbală personală : cal care este furat, ne poftiră să ne scăldăm, era ca să spele, ca să-l omoare, nu l-a omorît jupînul, îl chemase să scuture. Dar pe lingă valoarea de verb, supinul posedă, în astfel de exemple, și pe aceea de substantiv, căci denumește acțiunea. Prin comutare, eventualele determinări ale supinului rămîn neschimbate, de ex. : pentru spălat rufe, ca să spele rufe. Această dublă valoare este cunoscută și la infinitivele substantivate (de ex. ne cheamă la scăldare) ; 3. Valoarea de verb : nici de păscut gîște nu ești bun, merge la secerat grîul, e greu de s p u s lui Ion, este de făcut, avem de vorbit. Cu această valoare supinul poate primi un complement di- rect (și indirect) sau poate fi determinat de un adverb ; se construiește și cu verbe care arată necesitatea și posibilitatea (a fi, a avea) sau cu construcții ver- bale impersonale (e ușor, e greu). Cu funcțiune de verb propriu-zis, infinitivul lung nu mai este folosit astăzi. Prin urmare, din acest punct de vedere nu se mai poate vorbi de o echivalență între participiul substantivat și infinitivul lung. Părerile noastre în legătură cu valorile supinului românesc nu diferă, în esență, de cele expuse în Gramtica limbii române, I, ed. a H-a, 1963, Editura Academiei R.P.R., pp. 233—234. Pață de aceasta, noi recunoaștem la supin, ca de altfel și la infinitivul lung substantivat, și o valoare de substantiv-verb, inter- mediară între cea de substantiv și cea de verb. Deci, funcțiunea de verb a supinului din română nu poate fi contestată. Este adevărat că, la origine, supinul este un participiu substantivat. Dar sub- stantivarea participiului, fie direot, fie prin intermediul adjectivului, nu este o caracteristică a limbii române, pentru că procedeul ca atare poate fi întîlnit în diverse limbi. Problema care se pune în mod particular pentru română și, după cum vom vedea, și pentru albaneză, este de ce acest substantiv de origine par- ticipială a ajuns să capete funcțiune verbală, primind compliniri proprii verbului. Kr. Sandfeld 3 și Al. Philippide 4 au remarcat analogia cu albaneza în ceea ce privește unele forme și funcțiuni ale supinului românesc. în ce măsură se poate vorbi de existența unei concordanțe româno-albaneze din acest punct de vedere ne străduim să arătăm în cele ce urmează. 1 Vezi obiecțiile lui M. G a b i n s c h i, Referitor la supin în cadrul modurilor neper- sonale, în „Limba și literatura moldovenească", an. VII, 1964, 1, p. 46 și urm. 2 Exemplele în Gramatica limbii române, I2, Editura Academiei R.P.R., 1963, p. 232. 3 K r. Sandfeld, Rumaenske studier, I, Copenhaga, 1900, p. 63 și urm. ; Idem, Linguistique balcanique, Paris, 1930, p. 131. 4 Al. Philippide, Originea românilor, II, Iași, 1927, p. 610 și urm. 3 MODUL SUPIN, O CONCORDANȚĂ GRAMATICALĂ 101 în nici o gramatică albaneză nu se vorbește de un mod supin, ci numai de infinitiv. Acesta este alcătuit, după cum vom vedea, întocmai ca supinul românesc, cu care concordă și ca funcțiune. Două simt formele principale de in- finitiv albanez, alcătuite pe baza participiului : 1. tipul me punue —„a munci", cunoscut numai în dialectul gheg și 2. tipul per te punuar — „de muncit caracteristic toscăi (gheg per te punue este creat, probabil, prin analogie cu tipul tosc). Mai există două feluri de infinitiv formate tot din participiu, dar prece- dat de o prepoziție (?) pa sau me : 1. pa punuar, pa punue — „fără a munci" (ex. iku pa lajmeruar — plecă fără a anunța", lit. „plecă fără anunțat") 1 ; 2. me te punuar (de obicei în propoziții temporale în raport de anterioritate, de ex. me te hyre, foli“ „sowie er eintrat, sprach er“) 2 Formele de infinitiv me punue și pa punuar (pa punue) sînt foarte greu de explicat. Al. Xhuvani, autor al celui mai recent studiu 3 asupra infinitivului albanez, consideră că această limbă a avut cîndva un infinitiv sintetic exprimat printr-o formă de participiu, pe care însă l-a înlocuit cu vremea prințr-un infi- nitiv „perifrastic" (me + participiul). O urmă a acestui infinitv străvechi s-ar putea vedea în construcție cu verbul impersonal duhet — „trebuie" 4 : duhet ba (tosc : duhet bere) — „trebuie făcut". Explicația propusă nu ține seama însă de deosebirea mare de sens dintre cele două moduri : participiul (punuar, punue) are, de regulă, înțeles pasiv, iar infinitivul (me punue, pa punuar sau pa punue), înțeles activ. Este interesant de remarcat însă ideea că infinitivul perifrastic me punue, caracteristic astăzi dialectului gheg, a fost ge- neral în albaneza comună. în sprijinul acestei păreri, emise înainte doar ca o ipoteză, Al. Xhuvani5 citează numeroase exemple de infinitiv format din parti- cipiu precedat de me din tosca secolului al XlX-lea. De aici se trage concluzia că procedeul exprimării infinitivului printr-o construcție participială cu prepo- ziție a fost general în albaneza comună. Infinitivul alcătuit de me + participiul (me punue — „a munci"), folosit cu valorile infinitivului din limbile romanice, germanice etc., a fost comparat de Sandfeld 6 cu infinitivul românesc, care, ca și cel albanez, este însoțit de o prepoziție (comp. rom. a mînca cu fr. manger). De observat însă că în albaneză prepoziția apare întotdeauna în componența infinitivului (cu excepția construc- ției de tipul duhet bere, do bere — „trebuie făcut", dacă în aceasta trebuie văzut într-adevăr un infinitiv propriu-zis), pe cînd în română există unele situații, totuși rare, cînd infinitivul nu este însoțit de prepoziție (de ex. știu cînta, pot cînta). Tipul de infinitiv per te punuar este însă cel care ne interesează în mod deosebit în comparația cu supinul românesc. Acest tip de infinitiv, format din substantivul participial de genul neutru, în cazul acuzativ (te punuar) și prece- 1 într-o cercetare viitoare ne propunem să urmărim legătura probabilă cu formațiile negative paralele din română de felul : neanunțat, necules etc. 2 D r. P e k m e z i, Grammatik der albanesischen Sprache, Wicn, 1908, p. 195. 3 L’infinitif en albanais, „Lingua Posnaniensis“, VIII, Poznan, 1960, p. 66 și urm. 4 Cf. N. J o k 1, „Litteris", IV, 207. 5 Op. cit., p. 68. 6 Linguistique balkanique, Paris, 1930, p. 131. 102 GRIGORE BRÂNCUȘ 4 dat de prepoziția per — „de, pentru", este caracteristic toscăi1, deci dialectului care a pierdut infinitivul propriu-zis (de tipul me punue, cunoscut în ghegă). Morfologic și sintactic, acest infinitiv albanez coincide întru totul cu supinul românesc. Cele trei valori (substantiv, substantiv-verb, verb) pe care le-am dis- tins la supinwl românesc se regăsesc aidoma la infinitivul albanez de tipul per te punuar — „de muncit". Folosit fără prepoziție, el este substantiv propriu-zis, denumind o acțiune : te punuarit — „lucratul" te ngrenet — „mîncaitul", te dalet — „ieșitul" etc., avînd însă, în toscă, regimul verbelor (sînt determinate de un compl. direct : te goditurit mur — „lovitul peretelui", cu subst. mur în cazul acuz. ob. direct), iar în ghegă regimul substantivelor (sînt determinate de atribute : te goditurit e murit — „lovitul peretelui", cu e murit în icazud genitiv. Se observă că cu această valoare apare, ca și în română, cu formă articulată. Și în albanistică s-au susținut părerile diferite că .acest substantiv s-ar fi creat fie direct din participiu, fie din .adjectiv de natură participială. Noi credem în valabilitatea celei de a doua ipoteze, pentru că numai astfel se poate explica articolul! proclitic : te menduarit — „gînditul" (Se știe că adjectivele albaneze comportă de regulă un articol proclitic : i mire — „bun"). Tot la genul neutru, deci cu .articolul proclitic te, iau intrat și adjectivele califi- cative substantivate, de tipul te naltet — „înaltul (cerului)", te gjatet, — „lungul" (drumului), te gjeret, te gjânet — „largul" (mării) etc. Oprindu-ne încă la valoarea substantivală a formelor de origine participială de tipul te punuarit — (rom. muncitul), putem observa că paralela cu româna se extinde și asupra substantivelor feminine de proveniență participială. în albaneză, sub- stantivele de origine participială s-au încadrat fie la neutru, fie la feminin, fie la ambele genuri, cu sau fără deosebire de înțeles : e dalmeja — „ieșita" și te dale-t — „ieșitul", e folme-ja — „grăita" și te fole-t sau te folur-it — „grăitul", e ngrene-a — „mîncatul" etc. 2 în română, participiul s-a substantivat în același mod. în textele vechi românești, există exemple numeroase de substantive femi- nine de felul : agonisita, ieșita, grăita, ascunsa, porîncita, născuta, sfătuita, arsa, adusa etc.3 Ținînd seama de conținutul abstract al acestor substantive, integrarea lor la ambele genuri (rom. ieșitul, n., ieșita f., alb e dalmija f. te dalet n.) este pe deplin justificată, pentru că în ambele limbi $i neutrul și femininul conțin și substantive abstracte, pe lîngă alte categorii de substantive. Din punct de vedere formal însă, explicațiile pot diferi de la o limbă la alta. Pentru albaneză, ches- tiunea e mai simplă, pentru că participiul se caracteriza, la o epocă mai veche (și azi parțial), printr-un e la finală, ceea ce a favorizat încadrarea lui ca subs- tantiv și la genul feminin, marcat de regulă printr-un e. (part, ngrene, subst. feminin e ngrene-a). în română însă, tipul de substantiv feminin grăita se poate explica pe două căi și anume fie direct din participiul m-ă (cf. dr. reg. am grăită, arom. mutrită), fie refăcut după pluralul neutrului, dat fiind că marca 1 Construcția nu este străină nici dialectului din Albania de mijlo-c (Elbasan). Cf. Al. X h u v a n i, Studime gjuhesore, Tirane, 1956, p. 211. 2 Al. Xhuvani, op. cit., p. 208. 3 I. A. C a n d r e a, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII, traduse din slavonește, voi. I. Introducere, București, 1916, p. CXCVII și voi. II (Glo- sarul, passim) ; Tetraevanghelul lui Corcsi, ed. Florica Dimitrescu (Indicele, passim). 5 MODUL SUP1N, O CONCORDANȚĂ GRAMATICALĂ 103 neutrului la plural se identifică cu a femininului (sg. n. grăitul, pl. grăitele, după care un nou sg. grăita.) în albaneza contemporană, substantivele abstracte verbale de genul neutru, de origine participială (te tbenet — „spusul") sînt foarte rare față de limba textelor vechi, în care frecvența lor este neobișnuit de mare. Ele au fost înlocuite treptat cu derivate cu sufixe ca -im, -je etc. : kujtim ( = te kuj- tuaret) — „amintire", thenje ( = te thenet) — „spunere" etc. Cînd apar deo- sebiri de înțeles, formele vechi coexistă cu cele noi : te menduarit — „gîndi- tul" (ca .proces psihic), alături de mendim — „gîndire" etc. Și în româna actuală numărul neutrelor de origine participială este mai mic 1 decît în limba veche, din cauza apariției unei noi categorii de abstracte verbale create din infinitivul propriu-zis (cîntare, chemare, dormire etc.) sau, ca și în albaneză, prin deri- vare cu diverse sufixe. Celelalte valori concordante cu dle supinului românesc, de substantiv- verb și de verb propriu-zis, 'valori ale construcției de tipul per te punuar, pot fi dovedite prin folosirea acestei construcții în exact aceleași situații sintactice ca supinul românesc. Exemple : sende per te shitur — „obiecte de vândut" ; i jap per te ngrene — „îi dau de mînoat" ; per te punuar, punoj — „de mun- cit, muncesc" ; na kane thirrur per te punuar aren — „ne-au chemat pentru (la) muncit ogorul" ; shkoj ne pazar per te blere digka — „merg în tîrg pen- tru cumpărat ceva" ; i mire per te martuar — „bun de însurat". întocmai ca în română se folosește în anumite situații specifice, cu verbele me qene — „a fi" șiwe pase — „a avea". Iată exemple în care me qene este întrebuințat impersonal : eshte per fu guditur — „este de mirat" ; asht per fu vu re 2 — „este de observat" ; ate s’eshte per ta thirrur ne dasem — „el nu este de chemat la nuntă" ; atij s" eshte per fi besuar 3 — „el nu este de crezut" (lit. „lui nu îi este de crezut"). De remarcat că, în asemenea construcții, verbul impersonal alb. eshte, rom. este, poate fi înlocuit cu alb. duhet, lipset, rom. trebuie: ate s"eshte per ta thirrur \ne dasem = ai s’duhet thirrur ne dasem; rom. el nu este chemat la nuntă. Modificările sintactice sînt de asemenea identice în ambele limbi : în primul caz, pronumele (alb. ate, rom. el) este compl. direct, iar infinitivul (alb. per te thirrur, rom. de chemat) este subiect ; în al doilea caz, pronumele a luat forma nominativului, devenind subiect, iar infinitivul! (respectiv supi- nul) a căpătat forma și funcțiunea participiului propriu-zis. Infinitivul acesta (alb. per te thirrur, rom. de chemat) poate fi cerut și de formele personale ale verbului me qene — „a fi" : alb. ti je per te vrare, rom. tu ești de omorît; alb. kjo are s*eshte per te mbjelle, rom. acest ogor nu este de cultivat. Și în cazul acesta substituirea ou duhet — „trebuie", dar cu forme personale, este posi- bilă : alb. ti duhesh vrare, rom. tu trebuiești omorît. Trebuie relevată și construcția paralelă în cele două limbi, cu me pase (rom. a avea) ca auxiliar de modalitate expnimînd necesitatea : kam per te shkruar, (gheg : kam me shkrue — „am a scrie"), rom. am de scris. 1 Faptul acesta se poate constata ușor că așa-zisul supin românesc este alcătuit ca și infinitivul albanez tosc de tipul per te punuar, dintr-un substantiv de pro- veniență verbală. Dat fiind faptul că în româna din secolul al XVI-lea, în care infinitivul cu valoare verbală propriu-zisă este larg folosit, supinul ca verb, adică urmat de un complement direct, nu există, e foarte probabil ca apariția valorii verbale a supinului să fie o consecință a procesului de dispariție a infi- nitivului (prin substantivate sau înlocuirea lui cu subjonctivul) 2. în aromână, infinitivul cu valoare verbală apare mai rar ca în dacoro- mână. Unele construcții cu infinitivul sau cu participiul, notate de Capidan (Dial. arom., 548 și urm.) sînt însă extrem de interesante pentru problema noastră. Astfel, după verbele va ( = vrea) și lipsește (din gr. ekenpa Aefnco* comp, și alb. lipset — „trebuie"), ambele impersonale cu sensul „trebuie", poate apărea infinitivul, construcția fiind echivalentă cu dacorom. trebuie + parti- cipiul și cu alb. duhet sau do, lipset + participiul. Exemple : va scriare una carte — „trebuie scris o scrisoare", lipseaște zburîre cu un mastur — „trebuie vorbit cu un meșter", lipseaște ntribare disi easte acasă — „trebuie întrebat dacă este acasă". S-ar putea ca ambele construcții aromânești, cu va și lipseaște, să fie copiate după cele albaneze corespunzătoare : alb. do bere — „trebuie fă- cut" (do = pers, a Hl-a sg. a verb, dua — „vreau", folosită impersonal), lipset bere — „trebuie făcut". în aromână infinitivul poate apărea și precedat de adv. una cu sens tem- poral : una căderea ș-frlnse \nărle — „îndată ce a căzut și-a rupt nasul", (comp- și dacorom. „o dată ajuns acasă s-a pus ploaia"). în locul infinitivului din această construcție, se poate întrebuința și participiul, sensul temporal ră- mînînd neschimbat : ună agiumtă aoațe și intră tu pîne-l* — „îndată ce-a ajuns aci a și intrat în slujba lui" (exmplele la Capidan, o.c., 549, 552). Se observă și aici paralele albaneze perfecte : \nje te kenduar tlegramin u ngrit doli — „îndată ce a citit telegrama, s-a ridicat și a ieșit" (exemplul la Al. Xhuvani, Studime gfuheșore, 210). Alb nje — „un, una", are, în această construcție, același sens cu arom. ună, ceea ce dovedește că în aromână avem de-a face cu un calc după albaneză. Am arătat mai sus că în albaneză există și un tip de infinitiv format din participiu precedat de prepoziția pa — „fără", infinitiv folosit în propoziții „care exprimă o acțiune anterioară față de cea exprimată prin propoziția pre- cedentă" (Xhuvani, o.c., 210), de ex. : vate ne pune pa marre veglat — „mer- seși la muncă fără să fi luat (înainte să fi luat, neluînd) uneltele", vojti ne shkolle pa i bame găti mesimet — „merse la școală fără să fi terminat (înainte să fi terminat, neterminînd) lecțiile" (ibid.). în aromână există o construcție asemănătoare : „participiul trecut poate fi unit cu negațiunea ne (ni) și în cazul acesta, spre deosebire de dialectul dacoromân, acest participiu ține locul unei 1 Cf. S h a b a n D e mi r a j, op. cit., p. 239. 2 Pentru repartiția geografică a întrebuințării infinitivului în dacoromâna actuală, vezi M a g d a 1 en a Vulpe, Repartiția geografică a construcțiilor cu infinitivul și conjunctivul în limba română, în „Fonetică și dialectologie", V., București, 1963, p. 123 și urm. 7 MODUL SUPIN, O CONCORDANȚĂ GRAMATICALĂ 105, propozițiuni temporale : noaptea si scula, nidatâ soarili și lucra — „noaptea, se scula, înainte -de a .răsări soarele și lucra“ (Capidan, o.c., 553). Credem că și această construcție infinitivală aromânească reprezintă o traducere a celei alba- neze corespunzătoare. în isfîrșit, mai este de lluat în seamă infinitivul verbal aromân introdus prin prepoz. tră, ta, tru, tu etc. (tră avinari — „la vînat“ etc.) care corespunde, de fapt, supinului dacoromân și infinitivului cu prepoziție din albaneză. în concluzie, funcțiunile verbale ale supinului românesc aparțineau, la o* epocă veche, infinitivului. Nevoia de a se exprima acțiunea, independent de timp și de persoană, în felul infinitivului, a dus la crearea noului itip de „infi- nitiv“, .supinul, dezvoltat dintr-un substantiv (de origine participială), întocmai, ca infinitivul latin, care, la origine, este o veche formă cazuală nominală. Albaneza și-a creat un tip similar de infinitiv. Substantivele neutre par- ticipiale de tipul te panuarit 'sînt cunoscute în ambele dialecte albaneze, dar nu- mai în toscă >au devenit infinitive, deci verbe, ceea ce dovedește că acest nou. infinitiv era necesar în dialectul care pierduse infinitivul propriu-zis. în aromână, valorile supinului din dacoromână le dețin infinitivul sau. construcțiile calchiate după albaneză. OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU SINONIMIA, SISTEMUL VOCABULARULUI ȘI RAPORTUL LIMBII CU GÎNDIREA MIRCEA RADU § 1. Caracterul! sistematic al lexicului continuă să rămînă 'deocamdată o ipoteză insuficient demonstrată. Unele dovezi s-au adunat, dar nu s-a realizat, pînă acum, o 'prezentare completă și pe deplin convingătoare a lexicului unei limbi ca sistem. Conceptul se utilizează într-un sens larg, de „tot" organizat și unitar, admițîndu-se înainte de «epuizarea argumentației inductive (pe baza de- ducției din legile generale ale lumii) că materialul lexical ai limbii nu e aruncat în neorînduială și multiplele legături ce se stabilesc în constituția lexicului nu pot fi haotice. Descoperirea sistemului în vocabular nu se identifică cu modelarea ma- tematică (formalizarea) lexicului (mai precis a semanticii), însă această din urmă operațiune o presupune pe cea dinții. O treaptă spre dezvăluirea sistemului lexi- cal o reprezintă studierea categoriilor lexicului, puse în corelație. Greutatea de căpetenie constă în a demonstra (și aceasta rămîne o sarcină a viitorului) cum totalitatea categoriilor formează, prin interacțiune, sistemul.1 In cele de mai jos, urmărim explicarea fenomenului sinonimiei, fără a pierde din vedere ideea sistemului lexical. Pornind de la premisa că sistemul (structura) unui obiect implică relații de interdependență în sî-nul acestuia și, ca atare, în sistemul lexical aflăm un aspect din dialectica obiectivă a limbii 2, lu- crarea de față privește sinonimia nu ca pe un fenomen izolat, ci își propune să stabilească o serie de corelații : sinonimie—polisemie, sinonimia și neologismele, sinonimia și lexicul fundamental ș.a. Prin aducerea în discuție a diverse fapte de limbă ce au raport cu sinonimia, ies la iveală implicațiile largi ale fenomenului studiat, caracterul necesar al sinonimiei, locul ei în sistemul limbii. De asemenea, explicarea sinonimiei duce și la abordarea unor aspecte din problema teoretică vastă a legăturii limbii cu gîndirea. § 2. Ne întrebăm care este justificarea sinonimiei. De ce avem la dispo- ziție, în limbă, .adeseori mai multe cuvinte pentru aceeași noțiune ? Un prim răspuns îl dă analiza funcțiilor limbii. Funcția de comunicare cere un nume pentru un obiect, ca atare nu gene- rează cu necesitate sinonimia. Referindu-se la cerințele obiective ale comunicării, 1 Cf. R. A. B u d a g o v, CpaBHHTejibHO ceMacHOJionmecKHe HCCJieAOBaHHH. (PoMancKHe fi3biKH), Moscova, 1963, pp. 8—9. (Mai departe, se prescurtează C.C.H. Cartea lui Budagov, analizînd „categorii semasiologice în plan comparativ", dovedește, printre altoie, că utilizarea metodei istorice-comparative în cercetările de semasiologie ajută la evidențierea specificității sistemelor lexicale studiate. ~ Cf. Al. Graur, Studii de lingvistică generală, Buc., 1960, p. 18 și urm. 108 MIRCEA RADU 2 acad. lorgu Iordan spune că „limba, prin .subiectele ei vorbitoare, «simte» inuti- litatea a două .sau mai multe -numiri pentru același lucru și de aceea elimină pe cea de prisos, păstrînd uina singură" 1. Dar, alături de comunicarea obiectivă (și subordonîndu-i-se), distingem în limbă funcția expresivității ; aceasta implică posibilitatea alegerii între forme echivalente, ceea ce (postulează .sinonimia 2. Cuvîntul reg. cimotie pare ia nu fi necesar limbii întregului popor, de vreme ce are ca echivalent, în fondul general lexical, pe rudă ; ar >urma deci să nu-'l mai întrebuințăm. Dar rudă este, în general, neutru din punct de vedere stilistic, pe cînd cimotie apare ca batjocoritor în gura lui Richard din piesa Ucenicul diavolului de B. Shaw (trad. de P. Comarnescu) : „Mă mîndresc cu unchiul meu și ou toate cimotiile"... 3 Verbului neologism abhoră (fr. abhorrer) îi corespunde în fondul vechi lexical a. urî. Iată însă un fragment (dintr-un pamflet scris de Geo Bogza 4), în care lui abhoră nu i se poate substitui urăște, detestă sau disprețuiește, fără a se atenua efectul emoțional-artistic : „...De douăzeci și șapte de ani... această brută cazonă (Franco) ... își bate joc de conștiința omenirii, care tot ide atîția ani îl abhoră" (>s.n.). Alături de cuvintele noi, indispensabile comunicării, aduse în limbă de progresul cunoștințelor ori de alți factori extralingvistici, se ivesc mereu alte mijloace de redare a afectivității și de variere stilistică a exprimării. Funcția comunicării impune însă (Statornicirea tiparelor vorbirii. în procesul de comu- nicare, prin reproducere continuă, se precizează și se stabilizează modelele vala- bile de limbă ; nevoia de înțelegere cere forme unice, clare, corespondență rigu- roasă între noțiune și cuvînt, eliminarea din limbă a tor ce nu este strict nece- sar. în schimb, expresivitatea, incompatibilă cu fixarea, tinde să spargă tiparele ; ea dezvoltă lipsa de rigurozitate și chiar imprecizia (nedeterminarea) 5, dînd cuvintelor putere de evocare, capacitate de sugestie. întrebuințarea generală și 1 lorgu Iordan, Limba română contemporană, Buc., 1956, p. 43. ~ „Pluralitatea mijloacelor expresive... este baza rațională a sinonimiei" (C h. Bally, Trăite de stylistique franțaise, ed. a IlI-a, voi. I, Paris, 1951, pp. 95, 104. Se poate spune că existența mai multor posibilități de redare a aceleiași noțiuni reprezintă o condiție sine qua non a expresivității (a „stilului"). T. Vianu arată în Probleme de stil și artă lite- rară, Buc., 1955, că în timp ce faptele de comunicare „>tind spre unicitate, adică spre forma corectă unică a întrebuințării cuvintelor, a accentuării, intonației, flexiunilor și construcțiilor, faptele de stil .tind tocmai către varierea tuturor acestora..." (p. 209). „Teoretic vorbind, putem spune «că pentru fiecare fa,pt de comunicare există un număr indefinit de fapte expresive, de fapte de stil" (p. 209). Sinonime sînt .cuvintele care „posedînd același nucleu al comunicării, au note stilistice însoțitoare deosebite" (p. 214). Notăm însă că, pe lîngă sinonimele stilistice, ce se deosebesc prin nuanță afectivă, elocvență, relief etc., mai sînt sinonime ideografice (noționale), la care diferențierea intră pregnant pe terenul semanticii. 3 B. Shaw, Teatru, Buc., 1956, p. 166. 4 „Contemporanul", 26 aprilie 1963. 5 Dăm exemple pentru ceea ce înțelegem, aici, prin imprecizie : în terminologia militară, distincția între proiectil, ghiulea, obuz este bine marcată. în stilul poetic, ca și în vorbirea obișnuită, ele pot deveni sinonime. Un militar nu va denumi gloanțele plumbi, dar poetul zice : Tu rîzi, căci plumbii moi / S-au dus în piept de-a dreptul / Spurcatului ciocoi" (G. C o ș b u c, Doina). Pentru a-i desemna pe exploatați, scriitorii au găsit o mulțime de sinonime, expresive, dar mai puțin precise : dezmoșteniții vieții, sclavii vieții, obijduiții, necăjiții, umiliții, nedrep- tățiții, împilații, asupriții, oprimații, urgisiții etc. în loc de orînduire socială, se spune uneori întocmire... alcătuire... etc. 3 OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU SINONIMIA 109 prea frecventă a acelorași construcții ide limbă tocește valoarea expresivă a cuvîntului Astfel, funcțiile limbii apar ca două laturi ale unei contradicții dialectice : prima determinînd fixarea, precizarea și organizarea .limbii într-un sistem de norme unitar, cealaltă -tinzînd spre mobilitate și multiplicare de forme expresive. Dacă sinonimia .propriu-zisă ține în special de „expresivitate", însemnînd mai multe cuvinte pentru o noțiune și implioînd concurența formelor echiva- lente, oare nu întreține ea fluctuația vocabularului, defavorizîndu-i organizarea, împiedicînd înrădăcinarea în nucleul lui stabil a cuvintelor de bază ale limbii ? 2 Trebuie spus că despărțirea „comunicării“ de „expresivitate" se face în vederea explicării tendințelor ce lucrează contradictoriu în limbă. în realitate, cele două funcții ale limbii sînt interdependente și, uneori, unite într-o fuziune totală. Presupunerea că sinonimia s-ar opune, în principiu, fixării cuvintelor în vocabular nu se verifică totdeauna, căci atracția sinonimelor (și, deci, gruparea lor laolaltă) joacă adesea un rol cel puțin egal în importanță cu concurența dintre ele. în loc ca organizarea vocabularului să găsească o piedică în sinonimie, întîmpinăm tocmai aici o latură a sistemului limbii. Sinonimia se dezvoltă în interacțiune cu polisemia, mai ales sub impulsul nevoii de expresivitate. Dar, totodată, ele constituie (cum se va vedea) apanajul comunicării, în general. îm- binarea lor nu periclitează (oi întărește) caracterul sistematic al limbii. § 3. în virtutea legăturii indisolubile dintre gîndire și limbă noțiunea și cuvîntul sînt uneori concepute ca două fețe ale unei medalii unice. Cum de există .atunci sinonimie și polisemantism ? După acad. lorgu Iordan, adevărul e că „nu există [decît accidental] sinonime propriu-zise, adică mai multe cuvinte pentru aceeași noțiune". {Limba română contemporană, Buc., 1956, p. 43). „Sinonimele (adică ceea ce numim astfel)" se diferențiază totdeauna semantic, fiecare reprezentînd o altă noțiune, ori, măcar, „o realitate concretă diferită, corespunzătoare aceleiași noțiuni". în caz contrar, ar fi infirmată unitatea limbii și gîndirii (ibidem, pp. 45, 46). 1 Vendryes, raportîndu-se la noțiunile pentru care s-au creat în limbă mai multe denumiri, afirmă că această „varietate" „se explică prin uzura semantică ce obligă la prime- nire" (Le langage, Paris, 1921, p. 255). Mai ales „puterea expresivă" este atinsă de uzare și slăbește cu repeziciune, datorită întrebuințării 'frecvente a cuvîntului, ceea ce antrenează îm- prospătarea expresivității prin alte cuvinte. Este citată seria : ennuyant, embetant, fatigant, crispant, esquintant, ereintant, assommant, tuant, rasant, barbant, canulant etc. (pp. 252, 253). Vezi și lorgu Iordan, Stilistica limbii române. Buc., 1944, p. 13. 2 Problema a fost pusă de acad. Al. Graur, care a arătat că un cuvînt, pentru a se consolida în limbă, trebuie să învingă sinonimele ce-1 concurează sau să-și diferențieze înțelesul de al lor (vezi încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Buc, 1954, pp. 123, 126) Mai mulți termeni pentru aceeași noțiune „se contrazic și se slăbesc reciproc" (p. 129). Astfel, folosirea cuvintelor învechite : dare, dajdie, bir, tribut sau numai simpla lor „prezență, pe planul al doilea ăl minții 'noastre", întîrzie consolidarea în fondul lexical principal a terme- nului de circulație actuală impozit (p. 111). Sinonimelor li se recunoaște calitatea de a face posibilă exprimarea unor „nuanțe foarte fine", dar autorul adaugă că fluctuația sinonimică poate veni în detrimentul cuvintelor de bază ale limbii (p. 126). Recomandînd scriitorilor să utilizeze cu precădere nu termeni rari, ci cuvintele de circulație generală, d-sa pledează, de fapt, pentru stabilitatea și organizarea lexicului, împotriva fluctuației, penru un scris simplu, pe înțelesul tuturor (Studii de lingvistica generala, 1960, p. 334). După acad. Al. Graur, „rapor- turile dintre sinonime sînt în primul rînd de concurență pentru a acapara forma comună" ; în •subsidiar, se constată și „elemente de atracție între ele" (ibidem, p. 25). 110 MIRCEA RADU 4 Incontestabil, sinonimele nu coincid în totalitatea conținutului lor ; cu toate acestea, ne întîmpină Ia tot pasul cuvinte a căror substituire în context nu aduce schimbări semantice. Astfel, este indiferent dacă /spunem : „în bătălia de la Vaslui, turcii au fost înfrînți" sau „în lupta de la Vaslui, turcii au fost bătuți (învinși, biruiți)". Deosebirile dintre bătălie și luptă, pe de o parte, și a bate, a învinge, a înjrînge, a birui pe de altă parte, ies la iveală în alte con- texte. înțelesurile llor nu se acoperă total, însă în propoziția citată ele redau exact aceeași noțiune, cu deosebiri semantice imperceptibile. (Cele patru verbe subliniază în mod diferit ideea, provocînd fiecare un alt răsunet interior. La fel, substantivele bătălie și luptă se diferențiază prin puterea de evocare.) Să fie oare vreo deosebire de înțeles între „a răsturna dominația (stăpîni- rea) otomană" și „a scutura (doborî) jugul (asuprirea) turcesc" ? Polisemia complică și ea .raportul noțiune—cuvînt, fiindcă nu totdeauna sensurile unui cuvînt pot fi socotite componente sau note ale unei noțiuni unice. De exemplu, fr. glace însemnează : gheață, geam (de vitrină), oglindă, înghețată, indiferență etc. Dacă toate accepțiunile (întreg conținutul semantic al) acestui cuvînt ar intra în componența unei noțiuni, ar urma — ceea ce este evident greșit — că fiecare popor construiește alte noțiuni, cu sfere și cu note proprii, pentru că în nici o altă limbă nu vom mai găsi reunite, într-un singur termen, sensurile amintite. La întrebarea dacă unui cuvînt polisemantic îi corespunde, în planul logic, o singură noțiune sau mai multe, trebuie răspuns prin recunoașterea ambelor posibilități L Constatarea că, de multe ori, noțiunea nu este sinteza sensurilor cuvîntului (în diverse contexte același cuvînt putînd reda alte noțiuni) probează însă nu nepotrivirea limbii cu gîndirea, ci concordanța dintre ele : gîndirea des- coperă legături și asemănări între obiectele sau fenomenele lumii materiale și ideale, iar limba înregistrează unele din aceste legături, păstrîndu-le în polise- mantism. Sînt și factori interni, pur lingvistici, ce determină polisemantismul, dar esențialul în polisemie este reflectarea unor interdependențe obiective ; de aceea stîrnesc nedumerire lingviștii oare caută în gruparea sensurilor un sistem lingvistic închis și care vor să explice mișcarea semantică prin impulsuri pornind din interiorul limbii, ca (și cum limba ar fi propriul ei autor. Polisemantismul, înțeles ca expresie lingvistică a unor relații între noțiuni (sau aspecte noționale) are caracter de necesitate, prin aceea mai ales, că fără 1 Un plus de înțelegere (nuanțată) aduc 'considerațiile lui R. A. Bu'dagov (op. cit.) privind gradația trecerii de la monosemie la polisemie și natura 'complexă a acesteia din urmă. Autorul acreditează ideea comparării limbilor înrudite sub aspectul corelației „monosemie — polisemie", căci — tarată dînsul — există felurite polisemii : „în unele limbi, icuvîntul poate să aibă o polisemie restrînsă, iar fiecare din sensurile lui să fie apropiat de cel fundamental (cuvîntul, în întregul său, înclinînd spre monosemie), în alte limbi, dimpotrivă, polisemia este mai dezvoltată și unele sensuri sînt depărtate de cel fundamental (cuvîntul, în general, încli- nînd spre polisemia propriu-zisă). în asemenea cazuri, problema corelației între monosemie și polisemie apare.... ca o problemă a corelației între două feluri de polisemii — «restrînsă» și «largă»" (C.C.H., p 186). Iată, de exemplu, polisemia mai largă sau mai restrînsă a cuvîn- tului fortuna, în diferite limbi romanice : în latină, fortuna își dispune înțelesurile la doi poli- semantici : „fericire (noroc)" și „nefericire". în italiană și spaniolă, acest cuvînt este larg poli- semantic, fără ca sensurile lui să se aișeze deslușit în opoziție polară. Fr. fortune are o polisemie bogată, dar omogenă, care se grupează în jurul unui sens central, acela de „noroc". Cuvîntul rom. furtuna „manifestă tendința spre monosemie", avînd totuși întrebuințări figurate (ibidem^ pp. 187—189). 5 OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURA CU SINONIMIA 1H el, ar fi cu neputință! să se fixeze, în chiar structura (lexicală a limbii, felurite asociații stabilite de gîndire între lucruri. § 4. Sinonimia decurge din polisemantism, fiind reversul firesc și necesar al acestuia. Este evident că un cuvînt care redă mai multe noțiuni nu epuizează conținutul fiecăreia dintre ele, luată (în iparte. E necesar să existe <în limbă, cel puțin pentru unele accepțiuni ale cuvîntului, și alți termeni, icu aproximativ același înțeles, dar care să aducă în plus precizări și nuanțe .'semantice ori, măcar,, o putere particulară de expresie. Un exemplu : Substantivul fire are două sensuri importante, cărora ‘.le corespund două noțiuni. Deoarece un singur termen nu poate evidenția toate notele ce alcătuiesc conținutul acestor noțiuni, el este com- pletat de sinonime. Pentru prima accepțiune avem sinonimele : natura, făptură („Firea toată părea cuprinsă ide o solemnă încremenire" — Hogaș 1). Al doilea sens are ca echivalente cuvintele : caracter, temperament (fire nervoasă). Sinonimia .se justifică, în isistemul limbii, prin existența polisemantismului. Dacă acesta din urmă ar fi lipsit de corolarul lui (sinonimia), ar duce la sărăcie în limbă. Un alt exemplu, revelator pentru corelația „polisemie—sinonimie" și pen- tru natura sistemului lexical : sinonimele praf și pulbere, 'aproape identice ca sens, coexistă de multă vreme în limba română, fără a se diferenția semantic. Faptul pare curios, căci în realitatea materială pe care o desemnează aceste cu- vinte, înregistrăm aspecte (sau chiar noțiuni) diferite. (Praf și pulbere însem- nează deopotrivă atît „nbiJib“, cît și „nopox“ atît „poussiere", cît și „poudre ă canon"). Era de așteptat ca cei doi termeni să se specializeze în redarea cîte unei noțiuni, slăbindu-li-se astfel legătura sinonimică. Dar româna „preferă", aici, să mențină sinonimia, dînd totodată cuvintelor valori polisemantice. Dife- rențele noționale rănim în cadrul polisemiei, analoge la ambele cuvinte (mar- carea lor făcîndu-se și prin determinative) 2. Este semnificativă constatarea că. polisemia și sinonimia sînt împreună prezente sau ar fi lipsit amîndouă. De obicei, un cuvînt are, pentru fiecare accepțiune ,alte sinonime. Acestea se leagă, prin celelalte sensuri ale lor, de alte cuvinte, la care găsim noi legături sinonimice ; și tot așa, llanțul sinonimiei continuă, teoretic vorbind, la nesfîrșit. Polisemia și sinonimia cuprind ca lîntr-o rețea cuvintele limbii. Iată un exemplu, redat prin schemă, arătînd legarea cuvintelor, prin sensuri sinonimice : (figura de la p. 113). Din tablou reiese că sinonimica (=sistemul de sinonime al) limbii nu poate fi concepută în afara fuziunii poliseminei și sinonimiei. 3 Cuvintele își „trimit" 1 Vezi Dicționarul limbii române literare contemporane (D.L.R.L.C.). 2 Cf. R. A. Budagov, C.C.PL, p. 126. 3 îmbinarea polisemiei cu sinonimia a mai fost remarcată. Cităm astfel pe I. C o t e a n u, care, dînd ca exemplu seria sinonimică : bate, lovi, izbi, ciocăni, face observația că „în raport cu sensurile din conținutul semantic al fiecărui membru din serie, sinonimia nu este decît un lanț de sensuri identice. Ea nu este un lanț de conținuturi identice", (vezi Contribuții la o sema- siologie sistematică, în „Probleme de lingvistică generală", voi. I, 1959, p. 27). Lingvistul polon J. K u r y 1 o w i c z vorbește despre „legătura internă care există între polisemantismul cuvîn- tului și sinonimele lui", conchizînd se grupează derivatele de la cuvintele din fondul principal, apoi toate celelalte cuvinte, care iau adesea model de flexiune și de formare a cuvin- telor de la cuvintele din fondul principal" 1 (s.n.). Progresul în vocabular (și în general în limbă) înseamnă, printre altele, sistematizare, iar sistematizarea lexi- cului se realizează iprin întărirea fondului principal ( = familii de cuvinte puter- nice, legături în sînul vocabularului prin forma internă a cuvintelor). 2 Preocu- pat de dezvoltarea caracterului sistematic al dimbii, acad. AL Graur recomandă, ca izvor de îmbogățire .a vocabularului, cu deosebire, rădăcinile lexicale vechi ; împrumuturile din izvoare străine trebuie făcute cu grija de a nu se slăbi fami- liile lexicale existente, ceea ce ar influența defavorabil asupra organizării voca- bularului si stabilității limbii. Dacă o oarte din neologismele împrumutate — observă autorul — nu introduc în limbă rădăcini lexicale cu totul noi (căci,, fiind romanice, găsesc de multe ori un suport în vechiul fond lexical latinesc) 3, sînt și altele ce rămîn despărțite de familiile lexicale autohtone : nelegîndu-se, etimologic și fonetic, cu termen:i exrtemk acestea nu pot dobîndi un loc în voca- bularul esențial (mai ales în îiwremra^ea cînd li se o nun cuvinte echivalente) decît prin concurență, al cărei rezultat poate fi perturbarea sistemului lexical. 4 Vederile acad. AL Graur ne oferă o interesantă bază de discuție. Dacă preluăm de la Saussure diviziunea : limbi de tip gramatical (în care? au precădere cuvintele motivate) și de tip lexical (în care precumpănesc cuvin- tele neanalizabile, derivarea și compunerea fiind aici mai puțin productive) 5, urmează să dăm românei un loc intermediar. Desigur, clasificarea este relativă și granițele între categorii labile. însă judecînd prin comparație, putem spune că în română familiile de cuvinte sînt mai puțin cuprinzătoare decît, de pildă, în rusă, ca urmare a modului cum lucrează mecanismul derivării și al compunerii în cele două limbi. Capacitatea productivă a cuvintelor românești („fertilitatea" lor) fiind mai redusă decît a celor rusești, elementul neologistic (împrumutat) este la noi mai mare, și, implicit, rădăcinile lexicale sînt mai numeroase. (Sub- stantivul perete, de ex., neavînd un derivat adjectival, a fost nevoie de împru- mutarea din franceză a adjectivului mural. în rusă, în loc de două rădăcini, aflăm una singură : cmena-cmeHHou-cmeuHan TKHBonncb = pictură murală). 1 A >1. Graur, Studii de lingvistică generală, 1960, p. 23. 2 Ibidem, pp. 169—170, 182, 439, 447 etc. 3 Vezi teza „întăririi cuvintelor indigene prin neologisme" în încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, pp. 111 —118. 4 „Dacă zicem orășean, acest cuvînt este bine încetățenit în limbă datorită legăturii lui cu oraș și cu sufixul -ean, pe .care le ajută, la rîndul său, să-și întărească poziția în limbă. Dacă însă, așa cum fac unii fără motive serioase, zicem în loc de orășean citadin, acest din urmă cuvînt rămîne răzleț în limbă, nu este ajutat, dar .nu ajută nici el vreun alt cuvînt și constituie' un balast pentru memorie" (vezi Prefața la Dicționarul de neologisme, Buc., 1961, p. 6). 5 F. de Saussure, Cours de linguistique generale, ed. a V-a, Paris, 1960, p. 183. St. Ullmann ilustrează această clasificație dicotomică printr-o comparație între germană și franceză (vezi Descriptive semantics and linguistic typology, lucrare inserată în culegerea alcă- tuită de V. A. Z v e g h i n ț e v, Honoe b JimirBHCTHKC, voi. II, Moscova, 1962, p. 24) completînd paralela întreprinsă de Charles Bally (în Linguistique generale et linguistique- francaise, ed. a IlI-a, Berna, 1950). 39 OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURA CU SINONIMIA 125 Sub aspectul etimologic, vocabularul românesc este mai eterogen decît cel rusesc, însă eterogenitatea etimologică, privitor la care se poate ivi temerea că dăunează stabilității limbii, reprezintă un cîștig pentru posibilitățile expresive ale limbii române. Sextil Pușcariu (op. cit., p. 365) crede că tocmai datorită aspectului, în oarecare măsură „pestriț" (după expresia lui), pe care l-a căpătat lexicul nostru în urma contactului cu popoarele vecine, avem „putința, neegalată de nici o altă limbă romanică, ide a putea alege între diferite construcții... și între cuvinte cu sens asemănător, pe cele mai potrivite spre a exprima cele mai variate nuanțe de gîndire" (această posibilitate s-a mărit prin neologisme). Numeroase mărturii evidențiază valoarea expresivă a sinonimelor ce pro- vin din rădăcini diverse. V. Eftimiu spune că limba română e un admirabil instrument, avînd un „vocabular multiplu, cu echivalente latine și slave ale aceleiași noțiuni, ou expre- sia grecească și turcească încetățenite, localizate, într-un sunet autohton și pito- resc... “ etc. 1 Cu un lexic de origine balcanică, Caragiale a obținut efecte artistice în povestirile Kir-Ianulea, Abu-Hasan și Pastrama trufanda (G. Călinescu, Istoria literaturii române..., 1941, p. 443). D. Caracostea (op. cit., p. 348) notează că „poeți ca Blaga, valorifică într-o largă măsură fondul străvechi expresiv al elementelor slave, nu în sens arhaizant, dar străbătîndu-1 adesea metaforic de viziune modernă". Oare în limbile de „tip lexical", cu multe cuvinte neanalizabile, vocabu- larul nu constituie un întreg închegat printr-o necesitate internă ? Răspunsul este afirmativ cînd definim sistemul prin corelațiile dintre categoriile limbii, cercetînd raportul complex dintre procesele de formare a cuvintelor și procesele semantice 2 etc. Cuvintele nu rămîn izolate, chiar cînd gruparea pe familii nu le cuprinde pe toate, și îndreptăm din nou atenția asupra legăturilor create prin polisemie și sinonimie, categorii în fuziunea cărora se poate recunoaște o latură impor- tantă a sistemului lexical. Fiindcă pe Maiorescu il-am citat negativ pentru arti- colul despre neologisme, ar fi nedrept să nu relevăm adevărul ce se cuprinde într-un pasaj din aceeași lucrare : „Cuvîntul este un complex de înțelesuri și de simțiri, care nu există nicio- dată singuratice, ci sînt totdeauna legate cu înțelesurile și simțirile din alte cu- vinte și alcătuiesc astfel între ele țesătura cea trainică a personalității unui individ ca și a unui popor." 3 „Țesătura" dintre cuvinte se realizează prin polisemie și sinonimie (și, evident, și prin derivare și compunere). Termenii împrumutați se înlănțuie trep- 1 Vezi art. Arta lui Eminescu, în „Gazeta literară" din 13 mai 1954. 2 în legătură cu această problemă, găsim o observație interesantă la St. Ullmann (op. cit., p. 32). Autorul explică de ce polisemia cunoaște o extindere mai mare în franceză decît în genmană : un prim imotiv îl constituie faptul că franceza recurge pe scară mai restrînsă la derivare și compunere de cuvinte, și atunci, prin compensație, crește în amploare polisemia 3 T. Maiorescu, Critice, voi. II, Buc., 1892, p. 288. 126 MIRCEA RADU 20 tat cu cuvintele vechi și o Lucrare ce ar fi consacrată polisemiei neologismelor ar putea arăta pe larg cum intră acestea în rețeaua semantică a limbii. Gradul de coeziune internă a .unui sistem lexical e în funcție de legăturile genetice și semantice dintre cuvinte. între gruparea pe familii și cea sinonimică (implicînd și polisemia) nu-i antinomie. Ce e drept, lanțurile de sinonime sînt istoricește mobile (limba păstrînd însă mereu posibilitatea exprimării în vorbe diferite a unui mare număr de noțiuni), în timp ce familiile de cuvinte re- prezintă în mai mare măsură un factor de stabilitate, nu singurul și nu pretu- tindeni la fel de important. Căci, o rădăcină ce rămîne închisă într-un singur cuvînt n-are existența periclitată, cuvîntul dăinuind multă vreme, cînd îl susțin factori sociali. Chibrit (de orig. turcă) și umbrelă (împrumutat din fran- ceză) nu s-au născut din rădăcinile vechi ale limbii și n-au, la rîndul lor, de- rivate demne de luat în considerare. Cu toate acestea, nu se poate spune că poziția lor în limbă este șubredă și că sinonimele lor regionale, aprinjoară și ploier, sînt viabile, deși acestea din urmă sînt derivate ale unor cuvinte din vocabularul de bază (aprinde și ploaie), aparțin deci unor familii și au caracter motivat.1 După cum formele morfologice neregulate rezistă, prin frecvența întrebuințării, la acțiunea unificatoare a analogiei 2, tot așa cuvîntul neîncadrat într-o familie poate vădi o mare stabilitate, și aceasta se explică ușor cînd nu scăpăm din vedere legătura cu caracter social între noțiune și semnalul ei sonor. 3 Neîndoielnic, cuvintele .nu stau toate pe același plan, n-au o egală impor- tanță și (așa cum a arătat acad. Al. Graur), fără conceptul de fond principal lexical (lexic fundamentali sau vocabular de bază) nu se poate înțelege organi- zarea lexicului. Este legitimă investigarea acestei categorii 'din unghiuri de vedere diferite. 4 Acad. Al. Graur ne-a dat o primă imagine aproximativă a fondului principal lexical românesc, stabilindu-i componența mai ales după criteriul legă- turilor genetice între cuvinte. Dintr-o altă perspectivă, vom obține o imagine întrucîtva diferită a lui, bunăoară dacă un dicționar de sinonime va stabili cuvinte-titlu pentru grupurile sinonimice. 5 § 11. în legătură cu viitorul dicționar de sinonime românești, supunem examinării lexicologilor două chestiuni : 1. Preconizarea unui dicționar, în care polisemia și sinonimia să alcătu- iască un întreg (cum spune Kurylowicz). Aria sinonimiei se mărește considerabil prin cuprinderea în cadrul ei a sensurilor metaforice. Este oare îngăduit aceasta ? Credem că o delimitare tranșantă a sinonimelor „poetice* de sinonimele „obiș- 1 E drept că umbrelă (provenit din fr. ombrelle) se înrudește cu umbră, prin etimon. Dar între ploaie și ploier legătura e mai strînsă, datorită derivării. 2 V e n d r y e s, op. cit., p. 189. 3 Reținem afirmația lui F. de Saussure : „L'arbitraire du signe nous fait mieux com- prendre pourquoi le fait social peut seul creer un systeme linguistique (s.n.). La collectivite est neccssaire pour etablir des valeurs dont l'unique raison d’etre est dans l’usage ct le consen- temen-t general ; l'individu ă lui seul est incapable d’en fixer aucune" {op. cit., p. 157). 4 Amintim indicațiile lui Lenin cu privire la iconcepte : ele trebuie să fie „elastice, mobile, relative..." (etc.) pentru a putea reflecta complexitatea lumii obiective {op. cit., p. 116). 5 Budagov (C.C.H., p. 192—193) adoptă criteriile indicate de Bally pentru deter- minarea cuvîntului de bază în șirul sinonimic : cuvîntul cu întrebuințarea mai largă și cu sensul mai general ; cuvîmtul mai puțin colorat stilistic ; în consecință, cuvîntul care reprezintă mai direct decît toate echivalentul logic al noțiunii -respective, care „cimentează" șirul sinonimic. 21 OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURA CU SINONIMIA 127' nuite“ este puțin întemeiată, pentru că, în realitate, între -stiluri nu sînt ziduri despărțitoare. (Stilul științific nu se poate lipsi nici el de sensurile figurate ale lexicului, deși recursul la ele este, aici, evident, limita/t.) Trebuie precizat că, fără să existe o opoziție radicală între sensul curent și sensul metaforic, nu se poate totuși cere dicționarului de sinonime să înregis- treze toate accepțiunile metaforice, ci numai pe acelea statornicite în limbă .sau care se arată sortite să depășească stilul individual, îmbogățind limba poporului. De la caz la caz, lexicograful va trebui să aprecieze.1 2. Cele mai mari dificultăți pe care le ridică descrierea sinonimelor provin din sarcina (delicată de a -determina, în cadrul „cuibului“ sinonimic, valoarea proprie a fiecărui cuvînt. Lafaye (op. cit., p. XI) observă că dicționarele de sinonime ar .trebui să fie numite, dintr-un punct de vedere, „antisinonimice", căci sînt „destinate să risipească aparenta sinonimie", distingînd nuanțele și valorile cuvintelor. Ba chiar, sînt unele lucrări, preocupate exclusiv să marcheze diferențe nete între sinonime. Astfel M. Guizot 2 tratează sinonimele, în bună parte, ca .ne antonime. Iată cum exagerează el opoziția între irritable si iras- cible : „L’homme irritable est d’une sensibilite extreme ; il souffre, il est ă plaindre ; l’homme irascible s’emporte sans motif, et, sa col ere une fo.is dechaî- nee, il est ă craindre. 11 faut menager Thomme irritable, par compassion ; et l’homme irascible, par prudence..." (op. cit., p. 415). Or, nu trebuie uitat elementul comun care grupează laolaltă sinonimele, posibilitatea înlocuirii lor, în împrejurări anumite, în virtutea concordanței de sens. Distincțiile să nu devină hotare între cuvinte. Țimnd seama de stadiul actual de evoluție a limbii noastre, accentul, în dicționar, să fie pus pe asemă- nări, adică pe relevarea sinonimiei, Iar nu pe căutarea unor delimitări rigide. Ar fi o greșeală să se stabilească, arbitrar și dogmatic, diferențe specifice între sinonime, mai înainte ca ele să se fi cristalizat de la sine. 4 Am vrea ca dicțio- narul de sinonime să nu fie normativ, ci să oglindească bogăția limbii. 1 Vezi cum rezolvă V. N. Kliueva -problema sinonimiei metaforice în dicționarul citat, p. 4, 5. Are dreptate deolarînd că „trebuie să ne bazăm pe 'caracterul logic al cuvîntului", dar admite >cu prea mari rezerve .sensurile figurate în „cuiburile" sinonimice. Nici poziția lui R. A. B u d a g o v ^Introducere..., p. 44) nu ni se pare destul de elastică: „Trebuie... făcută o deosebire categorică — apune d-sa — între sensurile figurate ale cuvintelor în limba comună și întrebuințările figurate care iau naștere în limba literaturii artistice" (subl. autorului). Negre- șit, este o deosebire, dar nu atît de adîncă. Figurația stilistică a unui scriitor nu poate fi privită, de lingviști ca un -caz special. Sensul metaforic al .cuvîntului sete ( = dorință, poftă, dor), acum generalizat în limbă, a apărut într-o întrebuințare poetică individuală. 2 Dictionnaire universel des synonymes de la langue frangaise, ed. IX, Paris, 1885.. 4 Nu se poate minimaliza importanța funcției de diferențiere pe care o au sinonimele. Dar „tendința ide diferențiere între sinonime .trebuie înțeleasă larg. O mai mare sau mai mică întrebuințare a unuia sau altuia dintre sinonime este deja un semn diferențial particular" (R. A. B u d a g o v, C.C.U., p. 200). Cităm de asemenea cîteva observații judicioase ale lui Ch. Bally, Trăite de stylistique franțaise, ed. a IlI-a, voi. I, Paris, 1951 : „Il n’est... pas rationnel de -chercher iles differences entre Ies synonymes avant d'etudier leurs ressemblances et leurs caracteres communes“ (pp. 96, 99). „Un examen premature et trop subtil des distinctions synonymiques est prejudiciable meme dans l’ețude de l'idiome maternei" (p. 99). „Toujours au debut, il est preferable d’insister sur la possibilite de substitution beaucoup plus que sur Ies- differences entre Ies mots compares" (p. 149). (28 MIRCEA RADU 2'2 Amintim cuvintele lui Sadoveanu {Evocări, p. 38) : „Nu-i timpul să legiferăm și să încătușăm o limbă care apare încă rufoasă și e într-o prefacere așa de bogată. Din variațiile de forme se va culege cu vre- mea definitivul ; din bogăția de sinonime se vor diferenția nuanțele ; din năvala de neologisme se vor ciurui cele necesare exprimării precise și peste cincizeci de ani vom mai fi străbătut o etapă, după care, din fericire, nu va fi încă timpul să ne oprim și să codificăm/4 PROBLEMA UNITĂȚII LIMBII LITERARE ÎN DISCUȚIA PERIODICELOR TRANSILVANE DIN PREAJMA UNIRII (1855) G. F. ȚEPELEA Una din problemele cele mai importante ce așteptau o rezolvare în preajma Unirii era problema unității limbii literare. Eliade proclamase încă de la începu- tul activității sale că limba literară trebuie să fie una și aceeași la toți învățații unei națiuni. Dar căile de realizare a unității limbii nu puteau reuni — cum era și firesc — toate părerile. în linii mari, discuțiile erau polarizate înspre două direcții : prima, de directivare a limbii de către „gramatici", de către învațați — consecință a con- cepției raționaliste despre limbă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea — și a doua, de făurire a limbii literare pe baza producțiilor populare și a literaturii vechi. întîia concepție era îmbrăți- șată în primul rînd de ardeleni — dar nu exclusiv de către ei — iar a doua a fost susținută cu hotărîre mai ales de către scriitorii grupați in jurul „Daciei literare", „Propășirii" și „României literare". Amîndouă direcțiile vizau unitatea limbii, dar pe căi diferite. Cailea sa- vantă ducea la etimologism și presupunea în primul rînd o instrucție deosebită, pe care poporul român iobăgit de veacuri n-o avea și nici n-o putea dobîndi curînd, cea a tradiției populare nu cerea decît efortul de a cunoaște limba poporului, de a o „culege" — cum spunea Russo — și de a o valorifica din punct de vedere artistic, îmbogățind-o cu noțiunile legate de progresul econo- mic, politic etc. Pe măsură ce momentul Unirii se apropia, discuțiile despre limbă au de- venit tot mai pasionante, căci un stat național român presupunea o limbă lite- rară unitară. Momentul culminant al acestor discuții este momentul apariției „României literare" (1855). în această revistă, Russo își publică Cugetările sale, care sintetizează concepția despre limbă a tuturor strădaniilor unioniste și accentuează prin aceasta „războiul limbilor". Principala țintă a atacurilor lui Russo o constituiau pedanții — în spe- cial cei din Ardeal. O cercetare mai amănunțită ne va arăta că publiciștii cu poziții de răspundere din Transilvania, departe de a apăra pedantismul, cum se crede în mod curent, pregătesc sau îmbrățișează calea spre apropierea limbii de popor. Atitudinea lor nu diferă prea mult de aceea a scriitorilor moldoveni sau munteni. Prezentarea discuțiilor despre limba literară din 1855 va ilustra cele afirmate și va demonstra strădania comună de a găsi o soluție care să ducă atît la unificarea normelor limbii literare, cît și la unificarea politică. ★ 9—144 130 G. F. ȚEPELEA 2 în 1855 Alecu Russo împărțea pe ardeleni în două nații : „una latinească, a doua românească* h Scriitorul moldovean făcea, desigur, această .clasificare pe baza atitudinii ardelenilor în materie de limbă : nația latinească era constituită din autorii de sisteme gramaticale, iar cea românească din oamenii din popor și publiciștii care scriau într-o limbă „obștească*. Că Russo a înțeles să adauge la oamenii din popor și pe unii publiciști, o dovedește următoarea precizare : „Deși sistemele radicale au luat naștere în Ardeal, totuși are și Ardealul feciori zdraveni, care-și pot da mina cu noi împotriva pedantismului 2, Reiese de aici o constatare importantă (care, din păcate, nu s-a bucurat de aceeași răspîndire ca aceea a exagerărilor pedantești) : că a existat și în Ardeal o atitudine de rezervă și chiar de luptă fățișă împotriva pendantismului. Această atitudine se reflectă în diversele articole despre limbă, cultură și artă, în schimburile de scrisori cu personalități culturale din Principate, în reproducerea Cugetărilor lui Russo, și chiar a unor note cu caracter polemic despre dune și u etc., apărute în «România literară*. Poziția lui G. Barițiu și a „Foii pentru minte...* Unul dintre „feciorii zdraveni* la care se referă Russo este Uițirab (Ba- rițiu, n.n^) al cărui articol „Puține aieptări (îndrumări, pregătiri, n.n^) pentru latinirea limbei noastre* 3 este reprodus ca un model de orientare lingvistică, sănătoasă în Ardeal. Barițiu, „Vulturul ardelenesc*, cum îl numește Russo, n-a fost un filolog, dar prin însuși faptul că s-a găsit 12 .ani în fruntea foilor din Brașov, trebuia să-și pună în mod stringent problema contactului cu cititorii, deci problema limbii ca instrument practic de comunicare. Concepția de bază a activității sale este inspirată din Quintilian, din cunoașterea disputelor despre limbă din perioada latinei clasice și din observarea dezbaterilor despre limbă din sînul marilor culturi europene. Ori — observă' Barițiu — în perioada de aur a latinei clasice, disputele au durat „sute de ani.* „Atunci pentru ce să fim noi în lucruri mai mărunte mai pedanți decît latinii.* 4 Ortografia nu este altceva decît o convenție, iar perfecționarea ei, o chestiune de timp. Deci concluzia lui Barițiu este aceeași în 1855, ca și la începuturile activității sale ziaristice (1838), cînd se adresa astfel celor nerăbdători să ajungă la /formularea unor reguli sta- tornice în materie de limbă : „Domnilor, încă fiți buni, mai așteptați de la timp. Pînă atunci mai mîngîiați-vă cu pildele altor națiuni*. Dar Barițiu nu considera „timpul* un aliat în sensul oriental al cuvîntu- lui, de așteptare pasivă a unei soluții, ci un factor necesar pentru evoluție și selecție. Pentru a grăbi acest proces, un rol important îl aveau, în concepția sa, discuțiile. El are în acest sens meritul de a fi împământeni t în Transilvania discuțiile publice despre limbă, după modelul Eliade-Negruzzi din 1836. Astfel între 1 Alecu Russo, Cugetări și amintiri, ed. P. V. Haneș, București, Alcalay, p. 1. (fără an). 2 Ibidem, p. 41. 3 „Foaie pentru minte, inimă și literatură", 1854, nr. 44. 4 Ibidem, 1855, nr. 5. 3 PROBLEMA UNITĂȚII LIMBII LITERARE 131 1838—1845 1 el publică în „Foaie pentru minte", în afara Corespondenței între doi români, adică corespondența dintre Eliade-Negruzzi, discuția sa cu Cipariu (Corespondenții între doi ardeleni, 1838, nr. 6—8) și dă ospitalitate discuțiilor despre limbă purtate de I. M. (1838, nr. 14—15), Vasile Pop (1838, nr. 18, 20, 21), Timotei Cipariu (1838, nr. 2—4), I. Rusu (1838, nr. 10), Ion Maiorescu (1838, nr. 23—25), Meletie Dreghici (1839, nr. 5), Paul Vasioi (1839), nr. 9—11), A. Treboniu Laurian (1839, nr. 40), N. Tincu Velia (1844, nr. 27), Aron Pumnul (1845, nr. 42—48). Pe lîngă deplina libertate pe care o acorda colaboratorilor de diverse opinii, Barițiu, ca redactor, nu intervenea pentru a aduce la numitor comun limba sau ortografia colaboratorilor. în 1855 la cîțiva ani după plecarea de la conducerea foilor, el concretiza astfel atitudinea sa : „...Am lăsat să scrie fiecare cum l-a făcut mama lui pe pămînt, unii românească ungurită, alții nem- țită, mai mulți ilatinită, unii grecită, alții turcită, mulți iruisită și mai mulți fran- țuzită" 2. în acest fel credea redactorul brașovean că se va face nu numai o vehiculare a ideilor, o osmoză a limbii, ci și o selecție. O soluție nu putea veni, după Barițiu, de la un singur om, un singur sistem, ci de la o dezbatere gene- rală. Deci, ceea ce caracterizează atitudinea lui Barițiu ca redactor nu este fana- tismul lingvistic specific pedanților, ci căutarea unei soluții acceptate de toți sau de cei mai mulți, într-o problemă atît de importantă, care interesa întreaga națiune. Dar pînă la găsirea unei soluții unanim acceptate, Barițiu optează pentru o limbă accesibilă, de un latinism moderat, acordă prioritate direcției de unificare a limbii, față de orice considerente .regionale. Atacul său împotriva latinizării fără noimă, care periclita unitatea limbii, precedă cu un an atacurile lui Russo din „România literară". El scria în 1854 : „Aceștia (latiniștii, n.n.) în loc de a-și pune cea mai mică osteneală ca să-și învețe dînșii deplina limbă națională, pentru ca apoi să împrumute de la antica latină numai atîtea cuvinte cît ne sînt de neapărată trebuință, întocmai ca și celelalte limbi romanice, de- preadă (prădează, n.n.) și despoaie dicționarul latin cu atîta lăcomie ca și cum s-ar terne că va veni un tiran oarecare și va decreta dintr-o dată totala stîrpire a limbei latine, cu toți clasicii și neclasicii ei. Atîta nu e destul și d-lor mi-ți introduc miile de latinisme îmbrăcate, încălțate, tocmai așa precum fuseseră aceleași îmbrăcate pe timpurile cele din urmă ale republicii și sub primii CesarL De aici rezultă apoi o limbă aristocratică atît de comică, încît e peste putință să nu o asemeni cu Bădăranul boierit al lui Moliere. 3 Deci limba literară se însușește prin eforturi, se învață. Ea nu se rezumă la limba regiunii de baștină, ci trebuie să cuprindă elemente selecționate din toate provinciile, căci numai astfel ea va fi „deplina limbă națională". Concep- ția eliadistă e vizibilă în acest pasaj. împrumuturile exagerate din limba latină, care nu țin seama de factorul istoric și de spiritul limbii, sînt ridiculizate de Barițiu în același spirit în care va proceda și A. Russo, peste un an, cînd va arăta că latiniștii confundă două 1 Vezi Vas iile Net ea, Ideile despre limbă ale lui G. Barițiu pînă la 1848, „Limba romană", VI, 1957, nr. 5. 2 „Foaie pentru minte...", 1855, nr. 9—10. 3 „Foaie pentru minte...", 1854, nr. 44 și reprodus de Russo în Cugetări și amintiri, ed. Haneș, , zicala românului. însă principiul ardelenilor „a latiniza cînd nu este altă pu- tință, fu recunoscut pînă mai ieri, alaltăieri și în Principate*. Ultimele precizări ale autorului dovedesc utilitatea discuțiilor despre limbă, căci o serie din cei ce latinizau „pînă la îngrețioșiare* au ajuns la o „sănătoasă îndereptare*, datorită discuțiilor publice. Ca un rezultat al moderației în urma criticii, Russo amintește pe G. C. 1 Acesta deși ironizează Baladele lui Alecsandri, ca nefiind „clasice*, deși pre- conizează curățirea „gunoaielor* din limbă etc. se ridică totuși împotriva lati- nizării fără cale : „...Sunt carii latinizează2 cu cale și fără cale în lipsă ori fără de lipsă și cu astă lucrare compromit și cel mai adevărat principiu, ca în orice alt obiect. Ci pre acești neastîmpărați nu-i voi apăra". Nota aceasta este simptomatică : chiar și latiniștii încep să simtă că abu- zul de latinizare le surpă sistemul. Soluția latinizării „cu cale* ducea însă la luptă în însuși interiorul curentului 'latinist, căci cine putea să facă o demarca- ție netă între ceea ce era latinizarea cu cale ori fără cale ? Acesta credem că este pasajul la care s-a referit Russo, vorbind de „moderația* în urma criticii. E curios că Russo nu menționează din articolul citat tocmai elogiul limbii vorbite din Muntenia. „Noi, ardelenii, scrie G. C., pre lîngă românii din Va- lahia mai că nu știm românește.* Observația se referă însă exclusiv la limba vorbită, căci autorul ține să precizeze îndată : „...Că asta se zice și se poate zice numai de limba vorbită și nu și de cea scrisă, ferească D-zeu ! pentru limba ce o vorbește poporul din acea țeară, ori încotro vei să umbli aș trimite, cînd mi-ar fi în putere, să o învețe și apoi lăsînd afară ce e de lăsat să o scrie. Iar de vei lua în mî-nă gazetele lor, poeziile și cărțile boierașilor ce au învățat >a paria la Paris sau aiurea, poți să juri că nu le înțelege nici un suflet de român decît poate vreun francez*. Autorul ardelean exprimase de fapt aceeași idee de a culege limba ca și Russo 3, dar el circumscria modelul de limbă la o singură provincie, și poate, de aici, rezerva lui Russo. A situa limba vorbită din Muntenia la baza limbii literare însemna totuși un pas sigur înainte spre unificarea limbii literare. 1 Cugetări și amintiri, cd. cit., p. 66. 2 „Foaie pentru minte...", 1855, nr. 21, 22. Compendiu de gramatica limbei române, de T. C. BJasiu, 1855. 3 Cugetări și amintiri, ed. cit., p. 9. 138 G. F. ȚEPELEA 10 „Telegraful român* (Sibiu) A doua foaie românească din Transilvania care a (participat la desbaterea problemelor de limbă este oficiosul Mitropoliei ortodoxe „Telegraful român* apărut în 1853. Poziția acestui ziar este orientată categoric, de la început, spre ■o limbă unitară, expresivă, eliberată de povara construcțiilor străine. Redactorul primelor 9 numere este Aaron Florian, fost profesor la Sf. Sava, autor de manuale publicate la București și colaborator la Dicționarul francez român. Aaron Florian reîntors acasă după ce condusese cotidianul „Ro- mânia*, 1838, la București, nu înțelegea să facă concesii nici uneia din (direcțiile greșite pe care le observase atît în Transilvania, cît și în Principate. Ca arde- lean, el dă o explicație social-istorică, similară cu aceea a lui Barițiu, construc- țiilor străine din limba scrierilor din Ardeal : „Nimica nu e mai ușor decît ca scriitorii aceia care n-au studiat limba română să fie atrași de exemplul limbi- lor pe care le-au învățat, și cînd scriu românește să întrebuințeze stilul latin, german sau maghiar h Atitudinea sa este însă mult mai categorică ca a lui Barițiu, în ceea ce privește perpetuarea acestor construcții, anticipînd cu 15 ani articolul lui Titu Maiorescu despre Limba româna în jurnalele din Austria 1868. „Unii din scriitori — notează Aaron Florian 2 — au împins și împing astăzi pacostele aceste așa de departe încît cu cît întorc, sucesc și schimonosesc stilul românesc mai mult, cu atît li se pare că scriu mai bine românește. Dar nu e așa. Limba română n-are nici o afinitate cu limba germană și maghiară și acela care cînd scrie românește imitează stilul acelor limbi, strică limba românească.* Redactorul de la Sibiu se pronunță cu aceeași hotărîre împotriva cioplirii limbii, împotriva dezbrăcării ei de „propriile însușiri*, împotriva abuzului de neologisme. El depășește viziunea regională, combătînd cu egală vigoare atît abuzul de latinizare, cît și abuzul de francizare și italienizare, în acești termeni : „Năzuința3 de a vîrî biata limbă românească în veșmînt strein și o formă după caîlapoadele neologismului s-a făcut de un timp încoace atît de modernă că de va merge tot așa, în scurt timp vom veni acolo, încît să nu ne mai înțe- legem unul pe altul. Scriind acestea nu ne este intențiunea de a ne slobozi în natura limbei noastre și a face critică asupra materiilor scrise după neologism, ci scopul nostru este numai acela ca să chemăm .luarea-aminte a bărbaților noștri literați ca să bage de seamă oare cuvine-se să cioplească care cum ar vrea la biata limbă și să o desbrace de propriile ei însușiri, ca să o tragă acuși după un calapod, acum după un altul, însă nici unul potrivit firei ei. Limba noastră, ca limbă, trebuie să rămînă în ființa ei, adecă are să fie românească în firea și îmbrăcămintea ei, iar nu acuși latineasca, acuși franțuzeasca, italieneasca și cite altele". Atitudinea aceasta nu caracterizează „Telegraful român* numai în scurta perioadă a conducerii sale de către Aaron Florian. într-un articol nesemnat in- titulat Românul și poezia lui4, apărut după preluarea sarcinilor redacționale de către P. Vasici, sînt analizate în mod realist cauzele pentru care ardelenii 1 Cf. D. St. P e t r u ț i u, Aaron Florian și orientarea literară a „Telegrafului român*, in „Gînd românesc", 1933, nr. 1, ip. 20. 2 Ibidem, pp. 20—21. 3 „Telegraful român", 1853, nr. 12. Cf. „Gînd românesc", nr. 1, 1933, p. 21. 4 „Telegraful român", 1853, nr. 41, 42, 43. 11 PROBLEMA UNITĂȚII LIMBII LITERARE 139 au rămas „sub semnul cel de ghiață din termometru" în ceea ce privește poezia. Una din cauzele esențiale este atribuită direcției literare greșite spre care e îndrumată poezia, „căci limba noastră nu e limbă greacă, nici latină... ca să o poți strivi ou ezametrii, pentametrii, ode safice ș.a. Limba noastră este limba cădinței (cadenței \n.\n.) sau a rimei, cînd este vorba de poezie". Concluzia articolului este îndumarea poeziei spre modelul popular caracterizat prin ritm și rimă, făurite conform geniului limbii. O precizare oficială a poziției gazetei de la Sibiu, în materie de limbă, o găsim în primele numere ale anului 1855 1. La isfîrșitul articolului se arată : „Cele scrise vor servi de îndreptar în limba și ortografia acestei foi". Principa- lele puncte de vedere sînt : 1) „Limba nu este o proprietate privată a unuia sau altuia individ, ci *ste un bun al poporului român întreg. Formele limbei sînt așa de strîns legate de dînsa, încît ele fac esența ei. Cine ar cuteza a face schimbări în ele, n-ar vătăma numai limba, care e cea mai sfîntă proprietate a poporului, ci ar peri- cula (periclita, n.n.) chiar existența poporului." 2 2) „Limba nu se desvoltă, nici se formează prin salturi, ci gradat, după cum înaintează poporul în arte și științe, în industrie și comerciu, și în celelalte 'Ocupațiuni ale vieții omenești. Precum nu se poate hotărî mai dinainte gradul cultural la care poate să ajungă poporul, asemene nu se poate cunoaște mai înainte nici gradul de desvoltare și de formare la care poate veni limba cu timpul. Cînd ajunge limba unui popor la un oarecare grad de formațiune, se face lexionul sau dicționarul, care e magazinul limbei, se face gramatica, care păstrează formele limbei, pe care le-a fabricat poporul cu mai mult înainte. Atît lexiconul cît și gramatica nu rămîn ipe cum s-au făcut întîi, ci se desăvîr- șesc precum se perfecționează limba prin ostenelile scriitorilor și ale autorilor :și prin creațiunile geniurilor care fac epoce în limbă. Dar oricît se vor sili lite- rații mai tîrziu ca să aducă limba întreagă la niște regule nestrămutate, ca niște principie neschimbate, cu un cuvînt, ca să o facă logică, aceasta nu se va putea nici o dată. Poporul și-a format limba cu mult mai înainte de a avea grama- tica și lexicon și fiindcă într-aoeasta el a proces sub deosebite influințe cari au lucrat asupra lui, iar nu totdeauna după logică, se înțelege că limba lui nu poate fi strîns logică, pentru că omul nu e totdeauna logic în cugetările și lucrurile sale." 3 3) „Noi nu sîntem puriști 4 ca să scoatem din limbă toate zicerile (cu- vintele, n.n.) care se par străine și să îndesăm în locul lor ziceri romane cu furca spre a ne face mai romani decît sîntem. Cătățimea (cîtimea, cantita- 1 „Telegraful român", 1855, or. 11, 13, 14, Monarhia austriacă, Transilvania, Sibiu. în studiul postum intitulat Pavel Vasici și problemele limbii, apărut in Cercetări lingvistice", Oluj, an. X, nr. 1, 1965, p. 54 și urm. Ion Breazu a comentat acest articol pe care-1 atribuia lui P. Vasici : „începind cu numărul 9 din 1853 — scria I. Breazu — redac- ția trece în sarcina lui Vasici. Iată de (1933), nr. 22, p. 5. G Foaie verde de mohoară, ibidem, nr. 17, p. 2; D. Someș an, Cîntec de suferință, in „Poporul, III (1937), nr. 8, p. 5. 15 FOLCLORUL LITERAR ÎN PRESA COMUNISTĂ 159 științei lor artistice : „Frunză verde de goron, / Compusă de Popa loan / Frunză verde de duhan, / Din Șoimușul Murășan" (Cumperi scump, vinzi pe ni- mic), Textul acesta alcătuiește propriu-zis o formulă finală împrumutată vizibil din răvașele folclorice și din unele cîntece bătrînești. La alinierea ideilor în pla- nul compozițional se apelează deseori la formula tradițională din poezia popu- lară : „Frunză verde de săcară“ (Doina țărănească), Frunză verde de bujor (Doina haiducească). Uneori se împrumută din poetica populară chiar versuri expresive. în cîteva contexte se simte și o ușoară infiltrare coșbuciană. Prin excelență, versificația poeziilor din „Horia" și „Poporul" e tot de factură populară (măsura 5—6 silabe, ritm trohaic, monorimă). Arta folclorică este utilizată de poeții plugari, ei înșiși crescuți în medii folclorice, în mod creator. Componentele artei imprimă versurilor lor o at- mosferă pur folclorică. Prin tematica bogată, prin avîntul revoluționar și prin expresia literară adecvată, creațiile literare apărute la „Horia" și „Poporul" obțin literalmente, în pofida unor limite ideologice, notorietatea unei mișcări literare populare, unică în felul ei. La publicistica în proză, procedeele de artă populară apar în articole, pamflete, foiletoane, reportaje. Se împrumută îndeosebi formule artistice din basm, poveste și snoavă. Bunăoară, pamfletul Basmul cu leul ardelean 1, îndreptat împotriva unui politician burghez, notoriu, preia de la basm denumirea speciei în titlu și apoi formula inițială în context. Comună publicisticii rimate și în proză era utilizarea termenilor folclorici, în diverse ipostaze ale contextului, cu două funcții : 1) stabilirea unui raport de similitudine dintre o specie publicistică și una folclorică, ca în cazul poeziilor din „Horia" și „Poporul" ; 2) cifrarea unor acțiuni conspirative, bunăoară la acțiunea de evadare a conducerii partidului din lagărul de la Tg. Jiu, în august 1944 (operațiunea evadării — nuntă ; comuniștii — nuntași ; activul de partid din lagăr — zestre 2 ș.a.). Prin valorificarea judicioasă a atîtor elemente tematice și artistice din literatura folclorică, presa comunistă reușea să-și transmită ideile prin scrieri accesibile și mobilizatoare. 4. Valorificarea cultural-artistică Teatrul popular tradițional era dublat, încă din ultima jumătate a seco- lului trecut, de teatrul pouplar modern. în perioada interbelică, partidul, prin organizațiile sale proprii și de masă, în mare parte, l-a reorganizat și i-a dat un nou conținut politic pentru formarea conștiinței de clasă a muncitorimii. La atingerea acestor obiective, presa comunistă, legată indisolubil de mișcarea cul- tural-artistică, a adus — prin articole și dări ide seamă — o contribuție catego- 1 luliu L a z ă r, Basmul cu leul ardelean, în „Dacia nouă), 1 (1937), nr. 1, p. 3. 2 23 August 1944. Culegere de articole, pp. 57—58. 160 MIHAIL ROBTA 16 rică. 1 în repertoriul manifestărilor cultural-artistice, erau incluse creații de ori- gine folclorică. 2 Folclorul literar a fost valorificat scenic în cadrul a trei mani- festări cultural-artistice. a) Șezătorile culturale. Șezătorile („seratele culturale") aveau loc în ori- care zi programată din săptămînă, de obicei seara, în săli, rar în aer liber. în general, cuprindeau două părți : conferințe și program artistic. La programul artistic, se declamau poezii, se narau povești și snoave, se spuneau ghicitori și proverbe. 3 Frecvente erau, de asemenea, seratele culturale în închisori și lagăre, pregă- tite temeinic și cu gust de comuniști. 4 Cu ajutorul unor astfel de „seri culturale" a putut conducerea partidului, în august 1944, la lagărul de la Tg. Jiu, înaintea evadării, să liniștească și să înșele vigilența pazei. 5 în schimb, comuniștii și anti- fasciștii din închisori refuzau cu fermitate participarea Impusă de autorități la desfășurarea anumitor tradiții mistice de sărbătorile de iarnă și la „manifestările culturale" oficiale. 6 b) Serbările. Se desfășurau fie singure, fie urmate de bal. Distingem, după perioada desfășurării, două tipuri de serbări : 1. Serbări săptămînale și 2. serbări anuale. 7 în mod deosebit impresionau — prin pregătire și amploare — serbările 1 Teatrul proletar, în „Cultura proletară", I (1926), nr. 1, p. 43 ; Felhivâs (înștiințare), în „Boripari munkâs", III (1922), nr. 16, p 4 ; Proletar szinhâz Koloszvâron (Teatrul proletar din Cluj), în „A jovo tărsadalma", 1930, nr. 2, pp. 33—35 ; Cost in Negul esc p, Munca și voie bună, în „Fapta", II (1930), nr. 11, p. 2. 2 S. N o e 1, Cercul artistic-literar, în „Puterea sindicală", 1 (1922), nr. 13, p. 1 ; Tea- trul proletar, în „Cultura proletară", 11 (1927), nr. 23, p. 136 ; G. Marinescu, Activitatea cercului cultural „Tineretului C.F.R“ (Galați), în „Tinerimea muncitoare C.F.R.", I (1932), nr. 1, pp. 4—5. 3 Informații și dări de seamă despre șezători în : „Lupta socialistă" (Ploești), I (1919), nr. 40, pp. 2—4 ; II (1920), nr. 7, p. 3 ; IV (1922), nr. 78, p. 4. „Socialismul", XVIII <1923), nr. 99, p. 4 ; XIX (1924), nr. 2, p. 2. „Grafica gălățeană" (Galați), I (1927), nr. 1, pp. 1, 3, România muncitoare" (Paris), III (1927), nr. 5, p. 2 ; nr. 48, p. 2. „Munca zilnică" (Buc.), 1929, nr. 8, p. 3. „Cuvîntul școalei" (Craiova), I (1932), nr. 4, p. 1. 4 B. D., Fragmente din închisoare, în „Puterea sindicală”, I (1923), nr. 12, p. 2 ; M. G h. Bujor, Jilava, în „Amnistia", 1(1927), nr. 1, p. 2 ; I. Babici, Pagini glorioase din istoria presei noastre, în „Presa noastră", X (1965), nr. 2—3, pp. 80—81. 5 23 August 1944. Culegere de articole, p. 60. 6 Crăciunul în închisoare, în „Puterea sindicală", I (1923), nr. 12, p. 1 ; Viața în închi- soarea Tîrgșor, jud. Prahova, în „Amnistia", I (1927), nr. 1, p. 1. 7 Informații și dări de seamă despre serbări în : „lașul socialist", I (1919), nr. 7, p. 2 ; V (1922), nr. 1, p. 4. „Lupta socialistă", 1(1919), nr. 31, p. 2; nr. 38, pp. 1—2 ; 1 (1920), nr. 25, p. 4 ; nr. 29, p. 4 ; nr. 35, p. 3 ; 111(1921), nr. 42, p. 1. „Munca grafică", (Buc.), I (1919), nr. 9, p. 2 ; IV (1922), nr. 5, p. 2 ; VI (1924), nr. 4, p. 4 ; V (1924), nr. 6—7, p. 4. „Socialismul", XVIII 1923), nr. 4, p. 2 ; XIX (1924), nr. 2, p. 2. „Fierul roșu" (Buc.), I (1923), nr. unic. „Luptătorul" (Piatra Neamț), I (1925), nr. 1, p. 2 ; nr. 3, p. 2 ; nr. 4, p. 2. „Viața muncitoare" (Buc.), III (1926), nr. 24, p. 2. „Tinerimea muncitoare CFR" (Galați), I (1932), nr. 3, p. 7. „Reporter", II (1934), nr. 27, p. 3. „Drum", I (1935), nr. 9, p. 2 ; I (1936), nr. 15—16, p. 8 (foto). 8 Informații și -dări de seamă despre serbările cîmpenești de 1 Mai în : „Lupta socia- listă", I (1919), nr. 10, p. 2 ; nr. 11, pp. 1—2 ; „lașul socialist", I (1920), nr. 24, p. 3 ; III (1922), nr. 146, p. 2. „Dreptatea" (Brașov), I (1921), nr. 2, p. 2 ; nr. 3, p. 2. „Socialismul", XVI (1922), nr. 146, p. 1, 4 ; nr. 147, p. 2 ; XVIII (1923), nr. 38, p. 2. „Muncitorul în alimentație" (Buc.), XIV (1924), nr. 7—8, p. 2. „România muncitoare" (Paris), III (1926), nr. 31, p. 2 ; nr. 32, p. 3 ; V (1928), nr. 17, p. 2. „Viața muncitoare", III (1926), nr. 31, p.2 ; nr. 33, p. 2 ; V (1928), nr. 18, p. 2 ; „Deșteptarea" (Buc.), III (1931), nr. 13, p. 2. j7 FOLCLORUL LITERAR ÎN PRESA COMUNISTA 161 anuale cîmpenești de 1 Mai. 8 Programul lor, așteptat cu viu interes, era pregătit minuțios dinainte de organizațiile de partid și de masă \ susținut cu talent de artiștii amatori — după demonstrație — pe scene improvizate în fața unui public entuziasmat, chiar cînd autoritățile burgheze interziceau sărbătorirea lui 1 Mai.2 Serbări, dedicate aceleiași zile, le țineau, de asemenea, comuniștii în închisori, în condițiile negrei ilegalități. La serbări, valorificarea scenică a fol- clorului literar, despre care ni s-au păstrat puține informații, cuprindea : versuri lirice și epice, povești și snoave, basme dramatizate și piese de teatru inspirate. 3 c) Revehoanele muncitorești. Tot în scopuri educative erau organizate în noaptea Anului nou revelioanele, uneori în familie, alteori în săli publice. 4 Pro- gramul artistic, cu revelionul în sală, era alcătuit din obiceiuri tradiționale (plugușorul, capra ș.a.), care dominau, și teatrul poular modern. în majoritatea cazurilor, toate manifestările cultural-artistice se organizau judicios și cu fantezie.5 Deficiențele apărute în desfășurarea lor erau analizate cu atenție și criticate aspru. 6 Relevate cu sinceritate, ele puteau fi ușor înlăturate la primele spectacole. 5. Valorificarea în artele plastice Valorificarea folclorului literar în artele plastice consta în transpunerea imaginilor literare, prin procedee specifice, în imagini plastice. Presa comunistă, datorită condițiilor politice vitrige, a înregistrat numai o imagine parțială, dar concludentă, a valorificărilor respective. Valorificarea s-a produs în următoa- rele domenii ale artei plastice : a) grafica, b) pictură și c) sculptură. a) Grafica. în cadrul artei grafice s-au creat lucrări variate inspirate din domenii folclorice diverse — din obiceiuri și port : Horă în Cerneți la 1834 7, Cioban cîntînd din fluier8, D. Ion Petrovici... își întocmește o nouă formație 1 Vezi „Lupta socialistă", I (1919), nr. 10, p. 2 ; „lașul socialist", 1(1920), nr. 22, ip. 3 ; „Dreptatea", I (1921), nr. 1, p. 1. „Munca grafică", VII (1925), nr. 3, pp. 1—2 ; „Facla", VII (1925), nr. 8, p. 2. 2 După sărbătoare, în „Lemnarul", III (1924), nr. 5, p. 5 ; Sărbătorirea lui l-iu Mai 1925, în „Munca grafică", VII (1925), nr. 3, p. 2. 3 H. Segaiovici, lucr. cit. ; C. C o m a n, Nunta țărănească... cu cîntec sau învîrteli estivale, în „Reporter", 11 (1934), nr. 33, p. 5; Hipokrites, Teatrul național: Avram lancu ...de Lucian Blaga, ibidem, 111 (1935), mir. 78, p. 5. Victor, Artiști, elevi din piesa- basm Ileana Cosînzeana, în „Drum", I (1936), nr. 15—16, p. 8 (foto). 4 Informații și dări de seamă despre revelion în : „Socialismul", XVII (1923), nr. 4, p. 3 ; XIX (1924), nr. 1, p. 4. „România muncitoare", III (1926), nr. 14, p. 4. „Caradașca" (Lași), III ( 1936), nr. 55, p. 4. 5 F. F 1 o r i a n, O manifestare, în „Luptătorul", I (1925), nr. 1, p. 2. 6 Activitatea culturală, în „Lupta socialistă", I (1919), nr. 40, p. 2 ; Serbare în folosul studenților creștini, în „Luptătorul", I (1925), nr. 4, p. 2 ; Comunicările sindicatului nostru, în „Constructorul", I (1934), nr. 3, p. 4. 7 Horă în Cerneți la 1834, în „Școala Mehedințului", IV (1933), nr. 2, p. 10. 8 [Cioban cîntînd din fluier], în „Fapta", II (1937), nr. 1, p. 2. ? 1—144 162 MIHAIL ROBEA 18 politică 13 Domnul G. Lătărescu in turneu... 2 (ultimele două : caricaturi poli- tice virulente) ; din basme : Lupta cu balaurul3, Dăruitoarea în visuri 4. b) Pictura și c) Sculptura. în aceste două domenii, presa ne transmite îndeosebi creațiile lui Constantin Vasilescu, țăran „sculptor și pictor inspi- rate din activitatea interpreților : Cobzarul; din obiceiuri : Botezul unui copil, O nuntă ; din snoave : întîlnirea dintre Păcală și Pîndală 5 ș.a. Imprimarea imaginilor plastice de către presa comunistă concretizează eforturile ei pentru crearea unei arte naționale viabile, simbioză a năzuințelor poporului și a culturii lui spirituale. ★ în frămîntata perioadă dintre cele două războaie mondiale, partidul și-a afirmat — clar și consecvent — concepția științifică despre folclor. Consecvent acestei concepții, a acordat o importanță deosebită culegerii intense și valori- ficării multilaterale a folclorului. în domeniul culegerii literaturii populare, a recomandat o metodă științifică adecvată și a tipărit numeroase texte folclo- rice. Creația folclorică a socotit-o parte integrantă în opera de educare patrio- tică a oamenilor și de creare a unei culturi naționale și progresiste. Căile ei de valorificare au fost, prin multitudinea și prin diversitatea lor, eficiente și surprinzătoare. Culegerea și valorificarea folclorului în presa .comunistă reprezintă tra- diții valoroase, luminoase, ale folcloristicii noastre. Prezența lor istorică, cu profilul încă nealterat de timp, facilitează sensibil dezvoltarea impetuoasă — în anii regimului democrat-popular — a folcloristicii noi, socialiste. 1 D. Ion Petrovici ... își întocmește o nouă formație politică, în „Reporter", II (1934), nr. 16, p 1. 2 Domnul G. Tătărescu în turneu, ibidem, nr. 22, p. 1. 3 Lupta cu balaurul, ibidem, nr. 19, p. 6. 4 Dăruitoarea de visuri, ibidem, I (1933), nr. 3, p. 10. 5 D. Stămesc-u-Deteste, Săteanul sculptor și pictor C. Vasilescu, în „Drum", III (1937), nr. 4—6, p. 8. ECOUL ACTIVITĂȚII FOLCLORISTICE A LUI V. ALECSANDRI ÎN TRANSILVANIA GH. POPOVICI Vasile Alecsandri descoperise în poezia populară bogate aspecte ale luptei de clasă, pe care le-a folosit în opera sa, pentru a arăta și prin acest argument literar justețea cauzei pentru care lupta. Numai limba, imaginile și celelalte mijloace de creație literară nu erau îndestulătoare pentru a demonstra comunitatea de sentimente cu poporul. Prețuirea folclorului nostru nu putea face, în cele două Principate Ro- mâne, plăcere burgheziei cosmopolite și cu atît mai puțin boierimii în agonie, căci vedeau din partea poetului acceptarea unor vremuri noi. Aceștia s-au gră- bit s-o numească „poezia ide colibă" și isă-i reproșeze „că voiește «să Introducă colibă în palat".1 în Transilvania, unde nu era de presupus ca poezia „de colibă" s-aștepte asentimentul ca să intre în palat, căci acolo se vorbeau alte limbi, a fost accep- tată de mica burghezie tocmai pentru caracterul ei social și național. Prin aceste două aspecte, ea avea să corespundă întocmai dezideratelor formulate de ardeleni. G. Barițiu, deși adept moderat al latinismului, curent care neglija creațiile orale pentru limba lor încărcată cu tot felul de cuvinte străine, impresionat de articolul „Poezia populară a românilor", publicat de V. Alecsandri în ziarul „Bucovina" 2 făcea în „Foaia" sa următoarele aprecieri : „Sora noastră «Bucovina»", în nr. 36 (de fapt în nr. 32) publică o diser- tăciune .atît de Frumoasă asupra poeziilor populare românești, ieșită din condeiul amicului A.(lecsandri), încît mulți care pînă acum credeau că delicatele urechi s-ar profana dacă ar asculta vreun cîntec poporal citind-o se mai îmblînziră, adică cam pe cît se spune, dacă va fi adevărat, că s-au domesticit fiarele la ascultarea muzicii lui Orfeu." 3 în continuare, se gîndește la o colecție de poezii populare „cum .s-au făcut acelea la mai multe națiuni", în care poeziile trebuie alese „cu mult tact". Directorul „Foii pentru minte, inimă și literatură" rămîne atît de încîntat de frumusețea creațiilor orale, încît începe să le reproducă după publicațiile din Moldova, iar cînd apar primele colecții de poezii populare, publicate de V. Alecsandri în anii 1852—1853, G. Barițiu, nu numai că continuă să le re- 1 Cf. M. St re j an, V. Alecsandri, în rev. „Transilvania", XXIII, Sibiu, 1887, p. 12. 2 „Bucovina", I, 32, Cernăuți, 30/IX—12/X, 1849, pp. 175—180. 3 Cîntece populare românești, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură",' XII, 11, Brașov, 12/XII, 1849, p. 87. 164 GH. POPOVICI 2 producă în „Foaia" sa sau în calendarele pe care le edita, ci „.trimite cele două broșuri în dar la mai mulți prieteni". 1 Etimologist §i latinizant imoderat, G. Barițiu, cu toată prețuirea pe :care o arată creațiilor orale, nu putea vedea încă în ele însănătoșirea literaturii noastre și de aceea se limitează să le aprecieze prin prizma istoricului sau a valorii lor artistice. Pentru istoricul G. Barițiu ca și pentru A. Russo2 și V. Alecsandri poezia populară constituia cel mai temeinic argument în sprijinul afirmării individualității naționale a poporului român din Transilvania. Mai tîrziu, într-un articol în care prezenta însemnătatea traducerii în limba ger- mană 3 a colecției de poezii populare a lui V. Alecsandri, G. Barițiu, împrumu- tînd argumentele acestuia, scria că „nimene nu ne cunoaște mai bine după cali- tățile și caracteristicile cele mai excelente care le posedă românul în adîncul inimii sale, decît numai acela care ne studiază poezia noastră". 4 Autorul arti- colului mai constată că în timpul din urmă, nu numai „popoarele romanității din Apus... ci chiar și germanii au început să se ocupe mai de-aproape cu stu- dierea caracterului poporului român, care pînă acuma din penele unor răută- cioși îl cunoșteau numai de nomad și de un popor varvar, hoțos și sălbatec, de viță dacică, gotică, slovenă și cîte toate, numai roman nu, precum e el în esența sa" 5. Mai puțin inspirat în aprecierea valorii colecției lui V. Alecsandri a fost Timotei Cipariu, care, terorizat de teama cuvintelor străine, disprețuia toate creațiile populare. îndărătnicul latinizant primea colecția lui Alecsandri cu următoarele nesocotite cuvinte ...„au de nu, vrei să te mulțumești cu baladele lui V. Alecsandri, de care și la noi în Ardeal cîntă orbii pre la toate podurile și tîrgurile și în Țara Românească lăutarii țigani. Ce clasici ! Paguba numai că i-au întrecut Sîrbii cu Urasiu și Marcu Craleviciu care cu epopeele române seamănă ca ou cu ou" 6. în Transilvania însă, un curent de valorificare a folclorului, așa cum îl prezentau moldovenii, cu greu își putea Face loc, tocmai din cauza latiniștilor care evitau folclorul sub raportul limbii încărcată de cuvinte nelatine, iar cînd aceștia au început să-l cultive, au făcut-o ca să găsească în folclor zeitățile străbunilor romani. 7 Pînă lla 1848 ,mai precis pînă lla Răsunetul lui Andrei Mureșanu, poezia noastră din această provincie se află încă în faza de început. V. Aron („Leonat și Dorofata" — 1815 — contra beției ; „Anul mănos", 1820) și I. Barac („Arghir și Elena", 1805 ; „Risipirea Ierusalimului", 1821 ; „Halima") încheie primul sfert al secolului al XlX-lea cu o poezie didactică sub influența raționalismului și iluminismului din secolul precedent. 1 loanBreazu, Folclorul Revistelor Familia și Șezătoarea, Sibiu, 1945, pp. VIII și IX. 2 Cugetările acestuia au fost publicate, în parte, V cap. în „Foaie../', Brașov, 30/IV, 1865, p. 82. 3 Romănische Volkspoezie, gesammelt und geordnet von V. Alecsandri. Deutsch von W. Kotzebue, Berlin, 1857. Verlag, der Kdnigsgeheimen Ober Hochbuchdruckerei (R. Decker). 4 Poezii române traduse în limba germană de B. de Kotzebue, în „Foaie pentru minte, inimă și literatura", XXI, 5 și 6, Brașov, 1858, p. 22 și urm. 5 Ibidem, ip. 22. 6 T. Cipariu, Compendiu de gramatica limbii romane, Blasiu, 1855, apud A. Russo, Scrieri, publicate de P. Haneș, Buc., 1908, p. 347. 7 Vezi I. Breazu, Introducere la op. cit. ECOUL ACTIVITĂȚII FOLCLORISTICE A LUI V. ALECSANDRI 165 Alecsandri, prin colecțiile sale, și mai ales prin volumul Doine, aducea o poezie nouă prin chemarea la luptă de pe pozițiile poporului : La neferi să-închidem calea, Să dam groază prin ciocoi. Mai precis, cel mai competent cunoscător al operei bardului de la Mircești, G. C. Nicdlescu sintetizează în următoarele TÎnduri contribuția pe care V. Alec- sandri a adus-o, prin valorificarea folclorului, la crearea unei literaturi națio- nale : „înfățișînd aspecte din ce era mai autentic în viață, gîndirea, simțirea, imaginația, experiența artistică și limba poporului, descoperind bogăția multi- laterală a folclorului ca izvor literar, subliniind în mod deosebit semnificația națională și socială a filoanelor lui, Alecsandri îndrepta cu adevărat și în mod conștient literatura românească pe făgașul național și popular/4 1 Caracterul social și național al poeziei lui Alecsandri, care revoluționa acuma literatura scrisă, prin o nouă orientare ce pleca de la creațiile orale, s-a impus deopotrivă atît prin limbă și noutatea imaginilor artistice, cît și prin îndemnul la luptă pentru îndepărtarea tiraniei feudale. Forța acestei poezii, care întrunea năzuințele întregului popor asuprit, indiferent cine îi erau asu- pritorii, nu mai putea fi încetinită din evoluția ei de falsele teorii ale latinizanților. Pentru Alecsandri, care-și conturase deocamdată imaginea unei „Dacii literare44, fără latiniști, era de un rar interes să cunoască și poezia populară a românilor ardeleni și de aceea chiar în zbuciumul zilelor pe care le trăise în Transilvania și-a făcut timp să culeagă poezii populare sau să le solicite de la alți culegători. în „Supliment la România literară44, nr. 1, Iași, 1855, pp. I—XVI, pu- blică sub titlul de Cîntece populare ale românilor din Transilvania și Banat un total de 69 poezii cu următoarea notă explicativă : „Unele din aceste cîn- tece le-am cules de la frații noștri de peste Carpați în vremea pribegiei mele în Ardeal, la 1848, însă cea mai mare parte din ele ne-au fost comunicate de dl. loan Popescu, alumn al Gimnaziului din Transilvania. Tot sub 'influența noii orientări date literaturii noastre, Aaron Elorian, care participase la revoluția din Țara Românească, unde cunoscuse părerile lui N. Bălcescu asupra importanței poeziei populare și citise, fără îndoială — In- troducția de la „Dacia literară44 .și colecția de balade a lui V. Alecsandri, apărută în 1852, venit la Sibiu ca redactor „răspunzătoriu44 al „Telegrafului român44, făcea propuneri similare în ziarul pe care-1 conducea. Ca și confrații lui moldoveni, el afirma că numai „acel scriitor va scrie bine românește al cărui stil va fi mai neted, mai oblu, mai natural, al cărui stil va fi precum vorbește românul44. 2 El constată că în Transilvania scriitorii caută să imite stilul limbii germane sau maghiare, cu care limba română n-are nici-o afinitate. Nici chiar „stilul limbii latine nu se mai potrivește pentru limba română.44 3 1 G. C. Nic ol es cu, Studiu introductiv la Vasile Alecsandri, Opere I, Poezii, Edi- tura Academiei R. S. România, Buc, 1965, p. 9. 2 Ce s-a scris și s-a tipărit pînă acum pentru poporul român ? Și cum s-a scris și s-a tipărit, în „Telegraful român", I, nr. 8, Sibiu, 1853, pp. 28—29. 3 „Telegraful român", I, nr. 8, Sibiu, 1853, p. 29. 166 GH. POPOVICI 4 Acel care avea să arate în ce constă forța înnoitoare a poeziei populare a fost însă losif Vulcan în articolul Vasile Alecsandri, însoțit de fotografia poetu- lui, pe care l-a publicat chiar în primele luni de la apariția „Familiei". 1 Pentru I. Vulcan, „poezia populară e acel izvor ce e menit să nutrească literatura națională“ și constată că „pînă ce poezia noastră poporală n-a fost ridicată la locul său ce trebuie să ocupe în literatura națională, literații noștri rătăceau prin labirintul literaturilor străine". 2 Pentru ca literatura națională să aibă viață trainică, armonie generală, trebuie să fie „acomodată tonului fundamental care nu poate fi altul decît tezaurul ei cel mai prețios — poezia poporală" 3. Consecvent acestor (păreri, losif Vulcan în conferința Cîntecele haiducești, ținută la adunarea generală a „Astrei" la Năsăud 4, reluă problema importanței poeziei noastre populare cu aceleași argumente pe care le folosise V. Alecsandri și amicul său Alecu Russo. „Poezia populară, spunea losif Vulcan la Năsăud, este oglinda sentimen- telor unui popor", în care se reflectă „cu o fidelitate admirabilă toate nuanțele trăsăturilor sale caracteristice. Istoricul, cînd scrie istoria unei națiuni, are să consulte și poezia ei populară. Ignorînd el aceasta, opera sa ar rămîne defec- tuoasă, enigmatică și neînțeleasă". Toate citatele, exceptînd unul, după cum afirmă însuși conferențiarul, sînt luate din „colecțiunea d-lui Alecsandri". Și Grigore Silași, profesor la catedra de limbă română de la Universita- tea din Cluj, după ce citise colecțiile de poezii populare ale lui V. Alecsandri, se convinsese că „ele sînt depozitarul unor idei înalte" și a unor „simțiri fragede și duioase". 5 Pentru ca acest „depozit" să nu se piardă, el îndeamnă pe cei binevoitori să le adune, apel pe care-1 repetă și într-un studiu publicat în anul următor. 6 Simpatia ardelenilor față de V. Alecsandri a crescut și în urma elogioasei prezentări, în ședința Academiei Române, a colecției de poezii populare orîn- duite de I. Urban Jarnik și Andrei Bîrseanu pe care o propune să fie tipărită într-o ediție populară, economică, pentru a se răspîndi cartea cu ușurință" 7. în această prezentare, V. Alecsandri găsea asemănări între folclorul din Moldova și cel ardelean. Ideea unității poporului, argumentată istoricește, își găsea în felul acesta și o confirmare de ordin literar. Așa cum observă Paul Cornea, „Alecsandri n-a scos la iveală un simplu tezaur ascuns : el a recuperat o tradiție și un univers moral, care au legitimat pretențiile națiunii la un loc de frunte în familia culturală a Europei și au 1 V. Alecsandri, în „Familia", I, nr. 9, Pesta, 25/VIII, 6/IX 1855, pp. 105—106. Articol nesemnat, dar desigur că aparținea directorului revistei, I. Vulcan. După exemplul „Familiei" și „Tribuna" îi consacră primul ei foileton. I. B r e a z u, Literatura Tribunei, în „Dacoromania", VIII, 1934—1935, Cluj, 1936, p. 49. 2 Ibidem, p. 105. 3 Ibidem, p. 106. 4 losif Vulcan, Cîntecele haiducești (iciitiită de autor în adunarea de la Năsăud, tn 8 august 1870), în „Familia", VI, 33, Pesta, 1870, p. 385. 5 G r. S i >1 a ș i, Însemnătatea literaturii române tradiționale, în rev. „Transilvania", VIII, 5, Brașov, l/III, 1875, p. 51. 8 G r. Silași, Românul în poezia sa poporală, în rev. „Transilvania", IX, 18, Brașov, 1878, pp. 206—208 și urm. 7 Sesiunea Academiei Române, în „Familia", XIX, 13, Oradea Mare, 1855, p. 154. 5 ECOUL ACTIVITĂȚII FOLCLORISTICE A LUI V. ALECSANDRI 167 alcătuit un ferment neclintit de propulsie și ricoșeu pentru întregul lirism de mai tîrziu" h Colecția lui V. Alecsandri deschidea calea spre adevărata poezie orală ce trebuia privită ca o oglindire a realităților sociale și sub raportul marilor posibilități artistice ale poporului nostru. Ea va contribui masiv la înlăturarea falselor teorii lingvistice, care, într-o formă sau alta, derivau din teoriile Școalei ardelene. M. Străjan, după ce mărturisea că simte „o reînnoire morală“ citind o poezie populară culeasă de V. Alecsandri 2, conchidea cu altă ocazie că „lite- ratura poporană, necunoscută sau disprețuită pînă atunci (...) a devenit pentru Alecsandri factorul cel mai însemnat al educațiunii sale literare și prin el, prin educațiunea dată de dînsul, ea ajunge a fi astăzi ceea ce trebuia să fie de la început, temelia literaturii noastre naționale" 3. Curentul de prețuire al folclorului în Transilvania, alimentat mai tîrziu și de .sașii întorși de la studii din Germania, unde vestiții folcloriști Herder, Grimm etc. publicaseră colecții și studii, n-a fost numai orientat de V. Alec- sandri, ci și întreținut de acesta prin publicarea în „Familia" și a altor poezii (12 piese) culese din munții Moldovei, convins fiind că „toate aceste publicări vor avea importanța lor ia timp, căci vor servi a completa isigiliul original care distinge neamul românesc" 4. Abundența folclorului în publicațiile din Transilvania ajunsese atît de promițătoare, încît Petre Mureșianu Șireganul constată cu multă satisfacție „că se și arată astăzi în această ramură un frumos avînt prin publicarea în «Gazeta Transilvaniei», «Familia» și ja altor foi, a mai multor poezii populare de va- loare literară" 5, iar I. A. Lăpedat, directorul revistei „Albina Carpaților", de- finea contribuția lui V. Alecsandri la „naționalizarea" literaturii noastre scrise prin următoarele cuvinte : „Nici unul din poeții noștri, afară de d-1. V. Alec- sandri n-a știut unde începe calea către Parnasul românesc. D-sa singur a găsit începutul acelei căi și anume l-a găsit în productele poetice ale poporului 6. în Transilvania, în faza de ascuțire a contradicțiilor între burghezia noastră și cea maghiară — în special, limba și literatura română erau consi- derate un fel de cenușărese. losif Vulcan, cu ocazia primirii ca membru al societății beletristice maghiare, Kisfialudy din Budapesta, convins de importanța și frumusețea creațiilor noastre orale, și-a ținut discursul de recepție cu Poezia poporală românească, cu care ocazie a și tradus în limba maghiară mai multe poezii, printre care și „Miorița", „Iorgovan și șarpele", „Cucul și turturica", „Soarele și luna" etc. după colecția lui V. Alecsandri, pe care le-a prezentat membrilor societății. Cu această ocazie, „Familia" reproduce măgulitoarele apre- 1 P a u 1 Cornea, însemnări despre poezia lui V. Alecsandri, „Viața românească", XVIII, nr. 9, Buc., p. 63. 2 M. Străjan, Cosmopolitismul și naționalismul in literatură, în rev. „Familia", VI, 45, 1870, p. 529. 3 M. S t r ă j a n, V. Alecsandri, în rev. „Transilvania", XXVIII, 1, Sibiu, 1897, p. 12. 4 Cîntece poporane, precedate de scrisoarea lui V. Alecsandri către losif Vulcan, în „Familia", XVII, 20, Oradea Mare, 1881, pp. 117—130, 165. 5 Dizertațiunea despre poezia poporală, în rev. „Transilvania", XIX, 23—24, Sibiu, 1— 5/XII 1888, p. 193. 6 Vasile Alecsandri, în rev. „Albina Carpaților", II, 24, Sibiu, 1878, p. 278. Articol nesemnat, dar desigur că aparține directorului. 168 GH. POPOVICI 6 cieri pe care publicațiile vremii le-au făcut asupra însemnătății disertației lui losif Vulcan. „Federațiunea", de exemplu, se bucura că I. Vulcan a făcut „să cadă ceața de pe ochii acelora care disprețuiesc tot ce e românesc și în poporul român nu văd altceva decît o masă ignorantă" 1. Autorul anonim al articolului re- marcă cu 'satisfacție că adunarea a fost prezidată de D. Greguss, profesor universitar, care, „atît în viața sa privată" și „de catedră, în modul cel mai insultător s-a exprimat de mai multe ori despre români, despre literatura lor și care acum, captivat și încîntat prin avuțiile, frumusețile și eleganța poeziei populare române, desfășurată prin domnul dizertante, a trebuit să-și facă în interiorul isău celle mai aspre mustrări pentru injuriile făcute poporului român ou atîta neprecugetare" 2. O apărare mai magistrală decît aceea pe care și de data aceasta și-o fălcea poporul prin comorile sale literare nu este cu putință. Cu toate că V. Alecsandri a deschis calea către izvorul pururea înnoitor al limbii populare și către creațiile lui artistice pe care le prezenta cu justificată mîndrie și străinilor, prin traducerea colecției sale în limba franceză, și cu toată faima de care se bucura .și în Transilvania, .totuși adepții curentului latinist^ chiar și cei mai moderați ca G. Barițiu, nu i-au putut ierta ironia cu care V. Alecsandri le-a persiflat la Dicționarul grotesc 3 încercarea de latinizare a. limbii noastre. De fapt răfuiala cu moldovenii în această privință este mult mai veche. în foaia pe care o redacta la Brașov, G. Barițiu, după ce reproduce pri- mele cinci capitole din Cugetările lui A. Russo, în nr. 14 (6/1V 1955, 15/15/1V, 16 (20/1V), în care acesta — cum se cunoaște — condamnă limba latinizantă a celor ce-au vorbit poporului pe Cîmpia Libertății din Blaj, după un lung comentariu ironic împotriva „prorocilor de la Iași" care strigă : „Noi nu sîntem râmleni și Râmulu (Roma) nu a fost țara strămoșilor noștri, ci la Volga este patria noastră...", termină cu următoarea replică mustrătoare : „Eră apoi acum după veacuri v-ați ales tocmai voi, care ne mustrați că la anul ’48 nu am vorbit și nu aim scris românește curat sau românește cum vreți voi, în loc să vă bucu- rați că nu am uitat toate sunetele limbii cu litere ou slove cu tot ; iară să nu ne amenințați cu războiul limbilor voastre agere" 4. 1 Poezia poporală română în ziarele din Pesta, în „Familia", VII, 22, Pesta, 30/V,. 11/VII, 1871, p. 262. Articol nesemnat. 2 Ibidem. 3 V. Alecsandri, Dicționare grotescu, în „Convorbiri literare", III, 11, Iași, 1/VIIL, 1869, pp. 173 și urm., nr. 18, 15/XI, 1869, pp. 305 și urm. * Șirul acestei îndelungate critici a fost deschis de către Mihail Kogălniceanu în art. Jurnalismul românesc, publicat în „România literară", nr. 4, 5 și 6, Iași 1855, p. 77, în care? referindu-se și la „Gazeta Transilvan iei" îi reproșează directoiruliui că se mărginește în est tacturi din „Gazeta" de la Iași și din „Vestitorul" din București. La .replica tăioasă a lui lacob Mure- șanu, directorul „Gazetei", M. Kogălniceanu îi răspunde că „constatările au fost obiective" și referindu-se la poezia „Odă seculare" a acestuia, scrisă într-o limbă latinizată, adaugă : „Pe legea mea, curioși sînt frații noștri, românii iști buni din Ardeal, de pildă, unul din d-lor naște cîte o idee, cîte o sistemă de limbă. Logica se cam luptă cu idea : forma odată trasă a. limbii, armonia care nu este de disprețuit, simțul ibun se împotrivesc sistemei". („România lite- rară", nr 15, Iași, 1855, p. 187.) 4 G. Barițiu, „Foaie pentru minte, inimă și literatură", 16, Brașov, 20/IV, 1855, p. 86- 7 ECOUL ACTIVITĂȚII FOLCLORISTICE A LUI V. ALECSANDRI 169 Lui Alecsandri nu i-a răspuns imediat ; a așteptat să vadă cît timp va dura satira acestuia la adresa latinizanților și cîmd s-a convins că poetul moldo- vean, admiratorul llimbii vorbite ’de popor nu încetează cu ironiile lui, ba încă le extinde și în domeniul teatrului, prin vodevilul Rusaliile, în conferința Despre dicționariulw academica alu limbei române 1, în care prezintă elogios dicționarul lui T. Laurian și al lui I. C. Massim, terminat de publicat în 1877, după ce-i amintește toate atacurile lui Alecsandri, ca să vadă că nu i le-a uitat, îi repro- șează că și „cei de la Iași, în frunte cu Alecsandri, își culeg cuvintele din băltoacele suburbiilor și vorbesc limba de pe timpul fanarioților" 2. Așa, de exemplu, V. Alecsandri folosește în comedia sa Boieri și ciocoi cuvinte străine ca : „să cumpere otcupul ocnelor", „hazna", „sevas", „categorisesc", „parapon", pe care nimeni nu le mai înțelege astăzi. Ba pe urmă, Barițiu, îi mai face și următoarea teorie : „Dacă însă îmi propun să scriu pentru un popor între de multe milioane, atunci numii este permis ia recurge la expresiuni mu numai locale, dar și barbare, sălbatice, vîrîte în limbă ca de contrabandă, totodată ieșite din uz, așa încît abia le mai pricep cîțiva bătrîni care-și trăieseră zile albe cu ele" 3. „Foișoara telegrafului", organ al românilor ortodocși, potrivnici nu nu- mai latinizării, ci și uniților de la Blaj 4, după ce ironizează „descoperirea cu totul nouă a dlui Barițiu" că ar exista patru școli lingvistice, pe cînd în reali- tate nu sînt decît două : „una care vorbește o limbă adevărat românească, precum aflăm din scrierile lui Alecsandri, Bălcescu, Odobescu, Negruzzi, Hajdeu etc." și „a doua școală cea cu limba păsărească a lui Laurian, Massim etc. de dincolo și a Ciparienilor de dincoace de Carpați" 5 explică publicului că Alecsandri „întrebuințează limbajul de pe atunci", fiindcă voiește a ne da în Boieri și ciocoi un tablou istoric cît mai viu al vieții sociale, politice... din România de pe la 1840. 6 „Ca dovadă, toate cuvintele străine sînt transcrise, spre deosebire con- stiencioasă, cu litere cursive, în edițiunea operelor complete ale lui V. Alec- sandri ; ba acesta n-a uitat de a adauga la scrierile sale și un vocabular de cuvinte străine." 7 Numai la o jumătate de an de la conferința cu pricina a lui G. Barițiu, ținută în dec. 1877, pe cînd publicul transilvănean urmărea cu interes polemica celor două publicații, sosesc telegramele care anunță strălucitul succes al lui V. Alecsandri de la Montpellier. Gh. B;arițiu tocmai prezida adunarea generală a Asociațiunii la Șimleul Silvaniei, în lipsa președintelui T. Cipariu și a vice- președintelui I. Bologa. în această calitate și ca secretar al Asociațiunii tran- silvane, entuziasmat de succesul bardului de la Mircești, îi trimite următoarea telegramă de felicitare : „Asociațiunea transilvană întrunită în adunarea sa 1 „Observatoriulu", I, 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 8, Sibiu, 1878. 2 Notițe. O conferință a d-lui G. Barițiu, în „Foișoara Telegrafului român II, 26, Sibu, 1877, pp. 207—208. 3 „Observatoriulu" ,nr. 6, 1878, f. p. 4 G. Barițiu era unit. 2 Notițe. O conferință a d-lui G. Barițiu, în „Foișoara Telegrafului român", II, 26, Sibiu 1877, pp. 207—208. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 170 GH. POPOVICI 8 anuală, în orașul Șimleu al Silvaniei, vă aduce omagiile sale pentru marele triumf de la Mcntpellier prin care ați decorat cu cununa nemuririi fruntea națiunii române".1 întors la Sibiu, în același ziar în care-și publicase conferința plină de atacuri la adresa lui V. Alecsandri, scrie acum următoarele .rînduri : „Una dfn cele mai frumoase victorii din cîte cîștigă spiritul omenesc este cîștigată azi de națiunea românească prin ilustrul său poet d-nul V. Alecsandri. Bucuria înso- țită de legitima fală națională este generală în toată România" 2. Și pentru ca retractarea celor afirmate anterior cu privire la limba co- mediilor lui V. Alecsandri să fie deplină, G. Barițiu pune pe N. Petra Petrescu să scrie un articol conciliant. Acesta se arată încîntat de „triumful limbii române" 3 și e de părere „că rău înțeleg unii din discipolii d-lui Alecsandri, care luînd drept model de limbă unele piese de ale d-sale, pe care a fost nece- sitat a le scrie în jargoanele și provincialismii respectivi, năzuiesc a introduce în limba noastră niște arhaismi vechi din evul mediu" 4. Discipolul lui Barițiu reperă cu destulă neîndemînare greșeala pe care o făcuse maestrul său în. neinspirata conferință de la Sibiu și „Telegraful", care înțelesese ce l-a determinat pe G. Barițiu să bată în retragere, îl întreabă mustră- tor cum își închipuie el că o singură poezie a putut vesti „mărirea lui Alec- sandri". „Au doară Alecsandri nu este el marele și adevărat românescul poet al nostru pentru Doinele și Lăcrămioarele, Mărgăritărelele, Pastelurile și Legen- dele sale ?" 5 Cît privește limba, „Alecsandri nu se ferește de barbarisme". Dimpotrivă el se ferește cît se poate de neologisme. într-o sută de cazuri, Alecsandri zice de nouăzeci de ori „grozav", în loc de „teribil", „glas" în loc de „voce", „taină" în loc de „secret" etc. 6 Barițiu a tăcut. Și-a dat seama că V. Alecsandri e prea iubit în Transil- vania ca să continue polemica privitor la latinizarea limbii sortită eșecului. Alecsandri ne făcuse cunoscut în întreaga Europă printr-o poezie scrisă într-o limbă din care nu eliminase 'cuvintele străine, așa cum doreau latinizatorii. Alecsandri n-a răspuns lui G. Barițiu, totuși s-a văzut obligat să-și ex- plice, în mod indirect, poziția sa împotriva latinizării limbii. Un răspuns la adresa latinizatorilor îl cuprinde și scrisoarea răspuns, din 24/VII 1877, adresată lui I. A. Lepădat, oare-i cerea colaborarea la revista „Albina Garpaților". Fidel ideilor cuprinse în Cugetări și în Introducția de la „Dacia literară, pe care desigur că o discutase și cu Alecu Russo 7, Alecsandri îi scrie directorului de la „Albina Carpaților" următoarele : „Demn de toată laulda și [de încurajare este scopul d-istră de a deprinde publicul român din Austro-Ungaria cu ortografia și cu graiul din România. Unificarea limbii va deveni o și mai strînsă legătură de înrudire între frații de ambele poale ale 1 „Familia*, XIV, 5—7, Budapesta, 3/15/VIH, 1878, p. 377. 2 „Observatoriulu“, 42 din 24/25/VI, 1878. 3 Petra Petrescu, Cîntecul gintei latine, în „Foișoara Observatoriului“, I, 49, '.Sibiu, 1878, f. p. 4 Ibidem. 5 „Telegraful român*, XXVI, 72, Sibiu, 1878, p. 288. 6 Ibidem. 7 V. A. U r e c h i a, Cum am cunoscut pe Alecsandri, Buc., 1884, p. 6. 9 ECOUL ACTIVITĂȚII FOLCLORISTICE A LUI V. ALECSANDRI 171 Carpaților" 1 ; și în continuare îi promite că va colabora la „Albina Daciei", așa cum o numește Alecsandri, în aceeași scrisoare. Lui losif Vulcan care-i trimisese piesa A doua moarte cu rugămintea ca să-i facă observațiile ce le va crede, Alecsandri, după ce-i face cîteva propuneri, îi scrie foarte circumspect că „acum, pentru a termina, vă îndemn a nu crede că românii ide dincoace -de Carpați -disprețuiesc lucrările literare ale fraților de dincolo. Această idee greșită trebuie să dispară, căci e de natură a aduce o fatală învrăjbire în familia romană" 2. Polemica s-a 'Stins icu victoria lui V. Alecsandri, fiindcă poetul moldovean pleda cauza întregului popor, nu a unor teorii ce s-au dovedit false și fiindcă și el, ca și Kogălniceanu, vedea în unitatea limbii și a literaturii nu numai progresul culturii noastre pe căile ei firești, ci și preludiul unității noastre naționale. Teama bardului de la Mircești era, după cum îi mărturisea în 1869 prie- tenului său lacob Negruzzi, că atunci „cînd locuitorii de peste Carpați vor învăța a grăi ca Cipariu, Laurian, Massim etc. tuttiquanti, ei nu se vor mai înțelege cu românii din Principate. 3 Numai Aron Densușianu, autorul Negriadei, mereu pornit pe ceartă chiar cu ceilalți latiniști, ca Atanasie Marienescu, ajuns profesor la Universitatea din Iași, nu l-a putut ierta pe Alecsandri pînă la moarte. în tot ce a scris despre Alecsandri, și a scris destul de mult, nu i-a găsit nici un merit. Așa de exemplu, subiectul poemului Dumbrava Roșie era mai nimerit pentru o baladă. 4 Nu-i place „Balcanull își Carpatul", fiindcă dialogul .sforăitor ce-)I ține între sine ne face să vedem doi cocoși. 5 „Lirica lui Alecsandri este moale, blîndă, fără adîn- cime în cugetare și fără energie în expresie6, iar subiectul dramei Fîntîna Blanduziei este o alegere cu totul nefericită." 7 Cît privește limba, și-a împestri- țat-o și deformat-o cu o sumă de cuvinte dintre care unele nepoetice, ba încă îi mai găsește și „greșeli de gramatică și tehnică" 8. Și ca să-1 învețe cum trebuie să scrie, îi dă ca exemplu pe D. Bolintineanu „cel mai genial dintre poeții noștri" 9. Toate aceste critici pătimașe n-au putut diminua cu nimic prestigiul de care se bucura V. Alecsandri în Transilvania. Dimpotrivă, justețea părerilor sale în ceea ce privește pericolul latinizării limbii, precum și noua orientare pe care o dădea literaturii, împreună cu A. Russo, M. Kogălniceanu etc. au deter- minat pe mulți dintre modeștii mînuitori ai condeiului din Ardeal să-i ceară și părerea lui. 1 M a r t a A n i n e a n u, Documente literare, V. Alecsandri, Corespondența, E.S.P.L.A., Buc., 1960, p. 243. Scrisoatrea i-ui V. Alecsandri este datată 24 VII. 1877. 2 Scrisorile lui Alecsandri către losif Vulcan, „Familia", XXVI, 34, Oradea Mare, 1900, p. 400. Scrisoarea poartă data de 6 febr. 1885. 3 V. Alecsandri, Scrisori, puiblicate de I. Carcalechi și 11. Chendi, Buc., 1904, p. 50. 4 A. Densușianu, Dumbrava Roșie, poemă istorică de V. Alecsandri, în „Familia", VIII, n-r. 30, Pesta, 1872, p. 347. 5 Epistole literare (a 4-a epistolă), în „Familia", XII, Budapesta, 1877, p. 494. 6 Ibidem, Istoria limbii și literaturii române, Iași, 1885, p. 242. 7 Ibidem, p. 223. 8 Ibidem, p. 244. 9 Ibidem, p. 245. 172 GH. POPOVICI 10 Lui I. Vulcan, care îi trimisese volumul de poezii, îi răspunde că i-a procurat o mare plăcere, fiindcă „ele sînt inspirate din geniul poeziei populare și a sfintei iubiri de patrie" L Dar nu numai cu I. Vulcan era în corespondență, ci și cu ajlți scriitori „secundari", cum îi numește Ibrăiileanu, care așteptau ide la el un cuvînt de încurajare, cum a fost V. Ranta Buticescu, ale cărui poezii le apreciază, fiindcă „s-a scăldat în undele poeziei populare" 2, iar pe I. Pop-Re- teganul, de la care primise Poveștile ardelenești, îl îndeamnă să urmeze cu. „prețioasa culegere și publicare (...) menită a ocupa un loc însemnat în tezaurul literaturii populare" 3. Toate aceste îndrumări și aprecieri venite din partea celui mai -iubit poet constituiau pentru scriitorii ardeleni o adevărată favoare și un îndemn în munca lor. I. Pop Reteganul rămăsese atît de încîntat, încît îi scria lui G. Sion : „Dacă doresc ceva, este ca să pot deveni în plăcuta poziție de a cunoaște în persoană și de a vorbi, și numai cîteva vorbe, cu unii dintre acești mari bărbați ai noștri și care pe zi ce merge se tot răresc. între aceștia, cu deosebire cu doi inși m-aș ține fericit să pot conveni și adică cu iluștrii bărbați Sion și Alecsandri" L A trage acum noi concluziile ce se desprind din argumentele „ardele- nești" ni se pare o intervenție tardivă, căci și acestea au fost formulate, iar noi le redăm aidoma pentru a evita parafraza. Zaharia Boiu, căre-i copiase poeziile încă din anii școlarității la Sibiu, îi imitase poezia patriotică 5, și-i admirase „farmecul poeziei" creată „în spiritul poeziei populare, în care nimeni înaintea lui n-a pătruns-o așa de adînc" 6y scria următoarele : „Nimeni n-a cunoscut firea poporului român așa de aproape ca dînsul ; nimeni ca dînsul n-a simțit atît de mult bucuriile și durerile lui ; nimeni ca dînsul n-a pătruns atît de adînc în secretele cele mai intime ale inimii lui. Ceea ce poporul i-a dat lui din comoara nesecată a simțămintelor sale, poetul îi redă înmulțit, înfrumusețat, așezat în ordine, pus pe vasele de argint și de aur ale divinei poezii, și poporul uimit recunoaște în limba lui Alecsandri limba sa, în simțămintele lui, simțămintele sale, în chipul lui, chipul său. Cu bucurie el regăsește iîn legendele lui Alecsandri străvechile sale datini, ziceri, credințe, de la intrarea în viață a omului pînă la moarte 3 (...). Astăzi după ce adevărurile literare și lingvistice susținute de V. Alec- sandri au trecut peste patimile polemicilor și peste erorile latinizanților, putem aprecia cu toată justețea importanta contribuție pe care bardul de la Mircesti a adus-o la unitatea culturală a poporului român. 1 A zecea aniversare a morții lui V. Alecsandri, în „Familia", XXXVI, 34, Oradea Mare, 1900, p. 399. 2 Scrisoarea lui V. Alecsandri a fost publicată de I. Oarcășu, în „Steaua", VI, I, Cluj, 1955, p. 117. 3 G h. Popovici, Din corespondența primită de I. Pop Reteganul, în „Limbă și literatură", IV, Buc., 1960, p. 317. 4 Ștefan Meteș, Din relațiile și corespondența poetului G. Sion cu contemporanii săi, Cluj, 1939, p. 201. 5 Frunze de laur, Poezii eroice, publicate de loan Baptist Boiu, Sibiu, 1904. 6 Z a h a r i a Boiu, Prefață la Povești din popor, -adunate de loan Pop Reteganul, Sibiu, 1895, p. 3. 7 Zaharia Boiu, Semințe... tom. III, Sibiu, 1899, p. 59. ------------- METODICĂ ------- PROBLEME ALE FOLOSIRII MIJLOACELOR TEHNICE AUDIO-VIZUALE IN PREDAREA LITERATURII ALEXANDRINA DARIE în cele ce urmează ne propunem să luăm în discuție unele aspecte legate de adaptarea mijloacelor tehnice moderne în predarea literaturii, în funcție de specificul acestui obiect de studiu și de caracteristicile diferitelor tipuri de auxi- liare tehnice audio-vizuale. Un prim argument pentru adaptarea unor mijloace tehnice audio-vizuale în procesul studiului literaturii artistice ar fi solicitarea nemijlocită, cu ajutorul lor, a principalelor simțuri — văzul și auzul. în receptarea imaginilor vizuale și auditive, aceste simțuri hotărăsc, în majoritatea cazurilor, intuiția în general și, implicit, intuiția estetică : „Receptarea estetică — susține M. Breazu — începe prin analizatorii senzoriali ai văzului, fără de care intuiția estetică nu este posibilă^ 1. Procesul de înțelegere a multiplelor semnificații pe care le poartă imagi- nea literar-artistică, realizată cu ajutorul cuvîntului, nu este ușor și presupune din partea adultului, și cu atît mai mult din partea copilului și a adolescentului, o bogată experiență de viață intelectuală și afectivă. „Cu fiecare cititor — afirma Vianu — imaginea aceasta se va putea schimba ; după natura și bogăția expe- rienței sensibile pe care fiecare dintre aceștia o .aduc sau după gradul predispo- ziției lor optice sau acustice, imaginea va fi cînd mai lămurită și cînd mai confuză, cînd mai strălucitoare și cînd mai stinsă...“ 2. Așadar, intuiția, percep- ția senzorială, joacă un rol important în înțelegerea operei de artă și cele mai multe dintre dificultățile întâmpinate de elevi, în 'această privință, sînt provo- cate, în primul rînd, de necunoașterea multor aspecte și situații reale ale vieții sociale, de necunoașterea tipurilor și a raporturilor umane. în procesul recep- tării unei opere de artă, fiecare elev va vedea și va auzi, va percepe deci, pe măsura experienței sale mai bogate sau mai sărace. Literaturii artistice — ca artă a cuvîntului — îi lipsește posibilitatea figurativă nemijlocită, simțurile fiind solicitate indirect, ceea ce nu se întîmplă în cazul picturii, sculpturii, muzicii etc. în schimb, folosind cuvîntul ca mijloc de oglindire a realității obiective, literatura artistică are avantajul de a putea 1 M. Breazu, Cunoașterea artistică, Editura Academiei R.P.R., București, 1960, (p. 44. 2 T. Vianu, Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 139. 174 ALEXANDRINA DARIE 2 reflecta tot ce este accesibil gîndirii și simțirii umane, fapt care-i conferă, de altfel, și marea putere de influență educativă. în înțelegerea operei literare, dificultățile sînt provocate și -de realizarea cu mijloace abstracte (cuvinte) a imaginii artistice concret-senzoriale. Deci, măsura în care dezvoltarea psihică, intelectuală și afectivă a elevilor va deter- mina ieșirea cuvintelor din lumea abstractului și aducerea în conștiința lor a unor imagini concret-senzoriale, făcîndu-i să vadă și să audă ceea ce le-a fost sugerat, imaginea artistică va fi receptată în toată semnificația ei și va căpăta forță emoțională, capabilă să influențeze la rîndul ei natura umană a fiecărui elev în parte. Profesorul de literatură avizat, cunoscînd această dificultate, vine în întîmpinarea ei folosind, pentru lărgirea bazei receptiv-senzo,riale a imaginii artistice, un bogat material intuitiv. Ilustrațiile, desenele, reproducerile de artă etc. constituie, de multă vreme, materialul didactic intuitiv folosit la lecțiile de literatură. Dificultățile ar putea fi înlăturate, cu mai mult succes însă, prin inter- mediul mijloacelor tehnice moderne, al căror limbaj caracteristic se adresează în primul rînd văzului și auzului, ca principale simțuri care hotărăsc lărgirea experienței de viață a elevilor și le dă posibilitatea ide a .ajunge la o mai bogată intuiție estetică. Există și alte argumente care ar putea pleda pentru folosirea mijloacelor moderne audio-vizuale în predarea literaturii. Deși, în prezent, vorbind despre literatura artistică ne referim mai întîi la arta icuvîntului scris, nu ignorăm literatura populară orală, din care prima a iluat naștere și ale cărei începuturi cunosc forme de împletire a expresiei poetice cu melodia (cîntecul, balada), armonia sonoră a celor două elemente mărind forța de expresie și, prin ea, emoția estetică. Treptat, în îndelungatul proces al evoluției social-istorice, s-a ajuns la literatura scrisă, dar valoarea estetică a cuvîntului rostit nu s-a pierdut. De aceea, mijloacele tehnice, mai ales cele auditive, pot fi un auxiliar prețios pentru profesorul de literatură în sublinierea armoniilor sonore, în aprecierea originalității unor creații literare. în lucrarea sa Laboratoire de langues et correction phonetique, P. R. Leon sublinia : „A ceux qui crieront au scandale, il faut rappeler d’abord Ies origines orales de notre litterature, Ies poemes faits pour etre chantes avant d’etre dits. 11 faut repeter qu’une langue se parlle avant de s’ecrire. Nos plus grands stylistes, Ies Pascal, Bossuet, Rousseau, Chateau- briand, Baudelaire, Renan, Flaubert, Barres, Valery, Claudel, Malraux et tant d’autres, sont des «musiciens» de la langue avant d’en etre des «ecrivains». Comment Ies apprecier, comment apprecier notre theâtre aussi, si l’on veut ignorer le style parle“ h Mențiunea făcută de autorul eseului metodologic citat se poate raporta și la literatura noastră, de pildă, la marii artiști ai cuvîntului, cum au fost un Eminescu, un Sadoveanu. Mijloacele tehnice auditive ar con- tribui în cea mai mare măsură la relevarea muzicalității și armoniei creației literare, realizate cu diferite mijloace : cele prozodice (ritm, rimă, rimă inte- rioară etc.), dar nu mai puțin s-ar sublinia efectele limbii vorbite din paginile literaturii epice sau chiar ale celei dramatice (I. L. Caragiale, Z. Stancu). 1 P. R. Leon, Laboratoire de langues et correction phonetique, Ed. Didier, Paris, 1962, p. 231. 3 folosirea mijloacelor tehnice audio-vizuale în predarea literaturii în legătură cu problema discutată mai sus, trebuie să mai luăm în consi- derație și un alt fapt, cel al întrepătrunderii diferitelor domenii ale antelor, față de ,care literatura a păstrat adesea întîietate. Evoluția paralel concomitentă a diferitelor arte a dat naștere, deseori, la sinteze artistice. Dintre acestea cea mai interesantă a fost teatrul, în care s-au împletit arta literară, arta plastică și arta muzicală, ultima reducîndu-se treptat numai la un rol ajutător. Liedul (sinteză între arta literară, poetică și arta muzicală), opera și baletul (împletire (între icuvînt, melodie și dans), ora- toriul, muzica programatică sînt producții mai tîrzii de sinteză între diferite arte. Dintre toate, profesorii de literatură au folosit întotdeauna spectacolul de teatru, ca sinteză artistică, în studierea unor opere dramatice, conștienți de forța emoțională a ansamblului de mijloace folosite de teatru. în mod justificat, se consideră că, prin transpunerea pe scenă, imaginea literar-artistică din opera dramatică își poate dezvălui întregul potențial estetic, fapt pentru care vizio- narea de către elevi a unor spectacole de teatru înaintea sau după studierea operelor dramatice respective este un procedeu intrat de mult în practica „tra- dițională44 a studiului literaturii în liceu. De aceea, credem că s-ar putea încerca extinderea mijloacelor tehnice moderne la studiul literaturii, acolo unde acestea ar folosi la punerea în valoare a semnificațiilor complexe ale textului literar, de vreme ce în film se realizează sinteze de artă prin împletirea imaginii în mișcare cu sunetul și cuvîntul. Nu este lipsit de semnificație să amintim că multe personalități de seamă ale vieții noastre oultural-artistice, 'scriitori ca Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Căli- nescu, T. Vianu, au fost interesați de arta cinematografică care lua naștere și se dezvolta sub ochii lor și i-au subliniat potențele estetice. încă în 1932, George Călinescu afirma că emoția cinematografică este de natură poetică și apropia arta filmului de mijloacele de expresie ale poemului : „Filmul înrîurește ase- meni poemului, printr-un ritm lent, prin asocierea de imagini disparate într-o succesiune de stări emotive, adică prin sugestie. Valurile unei mări izbite zgo- motos în dig după o scenă de zbucium nocturn, nori acoperind riguroși luna, în preajma unei tragedii, copaci goi, austeri succedînd scenelor de deznădejde sterilă, fără soluție, iată de pildă comentarii și mijloace de expresie ale stărilor de cinematograf. Persoanele exprimă și ele stări, adică contemplații și nu con- flicte dramatice cum cred unii... Emoția cinematografică este așadar în funcție de idiosincrasie și este de natură poetică../4 L Important este să se ia în considerație și un alt aspect al perceperii ima- ginii artistice menționat mai sus numai în treacăt, și anume cel privitor la dublul caracter al materialului prin care se realizează imaginea artistică în opera literară. „Materialul artei literare este făcut din cuvintele, locuțiunile, expresiile, proverbele, din sistemul fonetic, din Formele și construcțiile limbii/4 2 în arta literară însă, cuvîntul nu este folosit numai pentru funcția sa denomi- nativă, de desemnare a unui obiect, a unui proces. Artistului nu-i este indiferent cuvîntul și nu-1 poate folosi oricînd. El ar putea, în principiu, să folosească toate cuvintele ; în realitate, însă — potrivit ou natura sa poetică și în funcție 1 G. Călinescu, Poezie și cinematograf, „România literară", nr. 7, 1932. 2 T. Vianu, Bogăție și transparență, în : Probleme de stil și artă literară, E.S.P.L.A., Buc., 1955, p. 175. 176 ALEXANDRINA DARIE 4 de .conținutul de idei, de sentimente și de emoții pe care le transmite — el selectează cuvintele din întregul material al limbii, îmbogățindu-le cu noi va- lori și noi semnificații pline de forță emoțională. Păstrîndu-i pe de o parte „toate sistemele de legături proprii lui, începînd cu icele mai elementare, intui- tive și terminînd cu cele mai complexe și abstracte* \ iar pe de altă parte, imbogățindu-1 cu înțelesuri noi, reflectînd notații subiective ale unei individua- lități artistice, cuvîntul în literatură este atît obiect al lingvisticii, cît și al esteticii literare. T. Vianu în lucrarea Despre stil și artă literară începe discuția despre stil cu un capitol intitulat „Dubla intenție a limbajului și problema stilului* afirmînd că : „Cine vorbește «comunică» și «se comunică». O face pentru alții și o face pentru el. în limbaj se eliberează o stare sufletească indi- viduală și se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenție, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeași vreme «reflexiv» și «tranzi- tiv» 2... și mai departe se arată că „opera literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice reflexive prinse în pastă și purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii* 3. Așadar, perceperea „dublei intenții* a cuvîntului în realizarea frumu- seții artistice presupune din partea cititorului operei literare pe de o parte în- țelegerea semnificației proprii a cuvîntului, iar, pe de altă parte, pătrunderea semnificației lui figurative. Dacă pentru adult acest proces pare mai ușor, pen- tru elevul — copil și adolescent — la care puterea de sesizare a abstractului și obișnuința de a face apel la reprezentări este în funcție directă cu nivelul dez- voltării lui psihice și intelectuale, problema este muilt mai grea. Așa se explică de ce în aprecierea valorii estetice a operei literare în școala generală, dar și în liceu, unii profesori de literatură, rupînd conținutul imaginii artistice de forma ei (nu întotdeauna din motive didactice), trec ușor peste aprecierea, de exemplu, a stilului operei literare respective, în care se ma- nifestă adesea, în cea mai mare măsură, măiestria și originalitatea artistului. Găsirea celor mai bune căi și a celor mai potrivite mijloace de a explica și a face înțeleasă măiestria artistică în „latura ei formală* a fost și este una din preocupările cadrelor noastre de specialitate. în ce măsură mijloacele audio- vizuale ar putea fi folosite în rezolvarea dificultăților de a înțelege mai bine fenomenul literar și sub aspectul amintit ? Și în cazul de față ele pot aduce plusuri în experiența de viață și în dezvoltarea psihică a elevilor, ceea ce i-ar ajuta să înțeleagă cuvîntul în primul rînd ca obiect al esteticii literare. H, Dieu- zeide sugera — în Les techniques audio-visuelles et la classe de frangais — pentru explicarea unor procedee stilistice și de compoziție literară, apropierea lor de tehnica montajului : „Les procedes de style peuvent etre explicnes au cours des rapprochement avec les techniques de montage cinematogranhiques : antitheses, parallelismes, asyndetes n’apparaissent plus alors comme des cate- gories inventees de toutes pieces par des grammairiens mais comme des ~echer- ches communes ă tous les systemes d’expression* 4. 1 Psihologia în URSS, Editura Științifică, Buc., 1963, p. 335. 2 T. Vianu, Dubla intenție a limbajului și problema stilului, în Probleme de stil și ^artă literară, Editura Tineretului, 1965, p. 21. 3 Ibidem, p. 24. 4 H. Dieuzeide, Les techniques audio-visuelles et la classe de frangais, 1963, p. 174. FOLOSIREA MIJLOACELOR TEHNICE AUDIO-VIZUALE ÎN PREDAREA LITERATURII 177 Argumentele aduse mai sus în favoarea folosirii mijloacelor audio-vizuale nu ne împiedică însă să cercetăm și reversul problemei. Există inconveniente provocate de faptul că imaginea televizată sau filmată, rămînînd pe prim plan, nu mobilizează activ toate facultățile intelectuale și afective ale elevilor noștri ; imaginea aceasta operează la nivelul senzațiilor și uneori numai aci. „A vedea“ în imagini mai mult sau mai puțin fidele ceea ce a realizat prin intermediul expresiei poetice scriitorul nu înseamnă că elevul a și înțeles întreaga complexi- tate a semnificațiilor imaginii. Așadar, pe de o parte există riscul sărăcirii acestei imagini create de arta literară, pe de altă parte, în succesiunea neîntre- ruptă a imaginilor, elevii nu au timp să deosebească realul de figurativ, nu au timp să selecționeze, să rețină ce este esențial pentru imaginea literară, se lasă dominați de imaginea vizuală, întrucît ei înșiși sînt mai sensibili la calea văzu- lui. Atitudinea elevului care citește cu interes opera literară, care ascultă atent comentariul profesorului pe marginea aceluiași text literar se aseamănă numai aparent cu aceea a elevului atent la imaginea filmată. în primul caz, el își mobilizează toate posibilitățile intelectuale spre a înțelege cele citite, spre a reține spusele profesorului, în al doilea caz imobilitatea sa poate fi expresia pasivității totale. Constatarea este menționată de o serie de cercetători, dar practica didactică ne spune că pasivitatea poate fi întîlnită și în primul caz. Deci ea nu este un motiv care să determine eliminarea mijloacelor tehnice mo- derne din predarea literaturii, dacă se acceptă ideea că ele posedă o mare putere de atracție, datorită limbajului lor specific. Așa cum profesorul reușește să cîștige atenția clasei pentru lectura operei sau pentru explicațiile sale, tot așa va proceda pentru a se interpune, între realitate și imaginea vizuală, între elev și multitudinea de senzații vizuale, lumina înțelegerii. Elevul trebuie condus să perceapă imaginea filmată în mod avizat, pentru ca în contact cu ea puterea sa de pătrundere a faptelor concrete să depășească stadiul senzațiilor. Dacă aceste mijloace tehnice moderne vor permite ca în clasă să se pună cît mai multe întrebări și să se formuleze cît mai interesante răspunsuri, vom feri pe elevii noștri de pericolul acceptării unor soluții facile, a inerției și a saturării în contact cu imaginile filmate sau televizate. în fine „noul“ pe care îl solicită învățămiîntu'l modern poate fi adus de mijloacele tehnice audio-vizuale și în sensul de ia rupe cu rutina de veacuri și de a introduce o variație capabilă să stîrnească și să captiveze interesul elevilor pentru studiu. Indiferent de reținerea cu care ar fi privite, aceste mijloace teh- nice audio-vizuale există și elevii noștri sînt din ce în ce mai atrași către ele, poate tocmai pentru limbajul lor specific care aduce pe prim plan imagi- nea concretă. fr Mijloacele tehnice moderne capabile să sprijine studiul literaturii, în funcție de natura disciplinei și de particularitățile psihologice ale elevilor pot fi clasificate (după măsura în care solicită cele două principale simțuri) în mijloace tehnice auditive (discull, magnetofonul, radioul), mijloace tehnice vi- zuale (diapozitivul, diafilmul) și mijloace tehnice audio-vizuale (cinematogra- ful, televiziunea). 12—144 178 ALEXANDRINA DARIE 6 Mijloacele tehnice auditive (discul, magnetofonul, radioul) sînt — în linii generale — cele mai indicate adaptării lor la lecțiile de literatură. Orice în- registrare pe disc sau pe bandă de magnetofon, ca și orice audiție radiofonică, avînd la bază opera literară, înseamnă în primul rînd o valorificare a potențe- lor cuvînitului, a fațetei celei mai aproape de realitatea obiectivă a textului literar respectiv. In cazul acestor audiții, cuvîntul ca material de expresie a imaginii literar-artistice rămîne pe prim plan, valoarea audiției constînd dintr-o mai mare solicitare .a auzului în receptarea operei literare și din surpriza noutății. Prin specificul lor, documentele sonore (discuri și înregistrări după ele sau audiții radiofonice) au avantajul, față de mijloacele tehnice vizuale de pildă, de a da frîu liber imaginației elevilor, fapt care interesează în cel mai înalt grad pe profesorul de literatură, ce le poate folosi deci în etapa de cu- noaștere directă a textului literar, în cadrul lecturii expresive integrale sau fragmentare. Folosirea unor imagini fixe, la predarea literaturii, nu constituie o nou- tate. Studiul istoriei literare, în special, a profitat întotdeauna de utilizarea unui asemenea material didactic, mai ales cînd era vorba de caracterizarea unei epoci, sau de ilustrarea vieții scriitorilor. Tehnica modernă, însă, contribuie nu numai la îmbogățirea materialelor, dar și lla mărirea forței lor de sugestie. Mijloacele tehnice vizuale, diapozitivul și diafilmul, permit proiectarea unor documente autentice : facsimile, pagini de manuscrise, fotografii sau desene ce ilustrează textul literar (undle create chiar de artistul respectiv). Profesorul de literatură poate astfel, în funcție de conținutul lecției și de par- ticularitățile de vîrstă ale elevilor săi, să-și însoțească explicația cu numeroase documente concrete, sau poate să și-o conceapă pe baza acestora. Diapozitivul și diafilmul au avantajul că dau posibilitatea tuturor elevi- lor unei clase să urmărească imaginea fixă proiectată la dimensiunile care permit observarea atît a ansamblului, cît și a amănuntelor, înlesnindu-le în felul acesta perceperea și analiza. Faptul este semnalat și de Henri Canac în Les instruments d’une pedagogie moderne : le document, 1'image, l’audio-visuel h Vorbind despre folosirea imaginii vizuale fixe, el apreciază tocmai posibilitatea acesteia de a fi privită și cercetată în liniște și cu toată atenția de către fiecare elev în parte și de toți în același timp. Fiind fixă, afirmă Henri Canac, mult mai stabilă decît obiectul real, care e mai mult sau mai puțin ischimbător și prezentîndu-1 sub diversele sale aspecte, imaginea .suscită o atenție activă față de impresiile transmise. Acum pot fi dezvoltate precizia în analiză, ordonarea atentă a ideilor, judecata personală și spiritul critic al elevilor. Evident că explicația profesorului de literatură, valorificînd întreaga semnificație a documentului respectiv, poate determina un interes sporit din partea elevilor pentru imaginea vizuală fixă. Aceste mijloace tehnice vizuale sînt preferate de către profesorii de lite- ratură atît din cauza caracterului lor didactic, care permite integrarea perfectă a acestora în activitatea din clasă, la lecțiile de literatură, atît ca durată, cît 1 H. Canac, Les instruments d'une pedagogie moderne : le document, Limage, l'audio- visuel, în Les techniques audio-visuels au service de l'enseignement, Coli. Bourrelieir, Paris, 1963, p. 12. 7 FOLOSIREA MIJLOACELOR TEHNICE AUDIO-VIZUALE ÎN PREDAREA LITERATURII 179 și pentru posibilitatea ce li se oferă de a sdlecta imaginile vizuale în funcție de programa clasei și de necesitățile lecției. Nu putem trece cu vederea nici faptul că, față de toate mijloacele tehr nice moderne audio-vizuale, materialele pentru proiecții fixe sau diafilmelle nu sînt costisitoare, sînt ușor de transportat și se pot utiliza chiar și în lipsa cu-; rentului electric de la rețea, în minim de spațiu. Ar fi, deocamdată, un motiv pentru menținerea și îmbogățirea lor. Mijloacele tehnice audio-vizuale : filmul sonor (documentar, film specr tacol, sau film cu scenariu realizat după opere literare) și televiziunea (lecție de literatură televizată, document sau montaj 'literar itdlevizat, spectacol tele-î vizat) se deosebesc față de mijloacele auditive sau de cele vizuale amintite anterior. „Cinematografia combină plastica în mișcare, sunetul și cuvîntul. Sin? teza ei e cea mai bogată din cîte a încercat pînă acum /istoria artei", remarcă S. losifescu h Remarca se poate extinde și la televiziune. Imaginile televizate au forță, poezie și suplețe în expresie, putînd isă impresioneze și să determine pe elevi să gîndească, să reflecteze în contact ou complexitatea impresiilor pri-r mite. Prin imaginile filmate sau televizate, cinematograful și televiziunea pot oferi cel mai bogat material, în primul rînd pentru studiul istoriei literare, fie sub raportul varietății, fie sub c-eil al rarității. Pe lîngă aceasta, mijloacele au-; dio-vizuale -au caracteristici care răspund particularităților psihologice ale ele- vilor : setei lor de a cunoaște și de a participa cît mai direct la faptele și în- tîmplărite narate, -sau necesității lor de a vedea, nu numai ou „ochii" imagina; ției, persoane și obiecte, locuri și peisaje. Cinematografia și într-o mai mică măsură televiziunea, depășind îngrădirile impuse iscenei de teatru, dar folosind în parte tehnica acestuia, reușesc să realizeze, prin limbajul lor specific, o uni- tate a senzațiilor optice și acustice, asociație sinestezică, caracteristică deosebit de importantă dacă o raportăm la imaginea literar-artistică, care și ea folo- sește, cu alte mijloace, tehnica isinesteziilor. Este, deci, deosebit de important faptul că atît cinematograful, cît și televiziunea aduc pe „prim plan" imaginea omului cu viața, cu 'Sentimentele și emoțiile sale, hotărînd prin aceasta putere^ lor de atracție, făcîndu-1 pe spectator părtaș direct lla întâmplările și stăriU sufletești care se perindă prin fața lui. , Din cele arătate, reies avantajele folosirii mijloacelor audio-vizuale în predarea literaturii. Ele sprijină lărgirea experienței de viață a elevilor, atît de necesară receptării multilaterale a operei de airtă. Ele favorizează -contactul elevului cu imaginea literar-artistică, în întregul ei, datorită faptului că unei® filme sau emisiuni televizate -operează la nivelul percepției (filmul-spectaooil și spectacolul! televizat), în timp ce lectura singură face apel numai la repret zentări. Impresiile isenzoriale sînt mai puternice, 'datorită prezenței fizice și a jocului actorilor, datorită prim planurilor, variației de perspectivă, montajur ' lui etc. Impresiile acestea sînt favorizate și ide alți factori. în cazul cinemator ' grafului, întunericul din sală care desparte ecranul de restul sălii, iar în cazuj’ televiziunii, luminozitatea ecranului creează un cadru deosebit și necesar, mă^ rind solicitarea directă a analizatorilor vizuali și auditivi,-, prin concentrare^ 1 S. losi.fes-cu, Pe marginea istoriei cinematografului în Artă și arte, E.L., Bucu- rești, 1965, p. 351. 180 ALEXANDRINA DARIE <8 atenției numai spre ecran. în acest cadru, nici un alt stimul incidental nu dis- trage atenția, iar figurile și sunetul, aducînd în iplanul concretului imaginea sugerată de creator prin cuvinte, ea se imprimă în cele mai bune condiții în memorie. Se reține în primul rînd imaginea omului, a gesturilor și a compor- tamentului său, deoarece ea ieste mai captivantă, și se ireține, -în al doilea rînd, imaginea locurilor, a peisajelor de natură, sau imaginea unor documente rare. Robert Lefranc, vorbind despre mijloacele audio-vizuale în învățămînt, adaugă că una dintre caracteristicile lor cele mai importante ar fi faptul că timpul și spațiul se supun necesităților explicației : „Peu de limitation dans le temps ; s’il est necessaire, le temps physique est modifie, remanie ; on an- ticipe, on retourne en arriere ; on accelere, on ralentit ; on arrete le temps s’il le faut. Le monde est domestique ; ii devient une proie facile, offerte ă i’appetit de connaissance des eleves. La vie sous ses formes multiples penetre dans la classert L Ceea ce în opera literară se exprimă prin cuvinte într-o succesiune im- pusă de specificul artei respective, în film este ilustrat printr-o imagine ; o descriere de cîteva pagini a cadrului acțiunii (interioare, costume, peisaje), în film, poate apare deodată, la prima imagine. Mai mult, gîndurile personajelor, vorbirea lor interioară se concretizează în imagini, proiectate concomitent cu mimica actorului luat în prim plan. Dacă sîntem de acord să acceptăm ideea că profesorul de literatură poate să folosească .aceste mijloace imoderne în predare, trebuie să adăugăm însă co- rectivul ca utilizarea să se facă în așa fel încît „nou?4 să îmbogățească, prin caracteristicile menționate, studiul illiteraturii ca artă a cuvîntului și nu să-i anuleze specificul. ★ în procesul predării, mijloacele moderne audio-vizuale pot fi folosite în funcție de momentele desfășurării studiului literaturii, de tipul de lecție sau în funcție de momentele desfășurării studiului operei unui scriitor. Astfel, ele pot fi aduse în clasă la lecțiile de teorie sau istorie literară, da lecțiile introduc- tive (la prezentarea unei perioade literare, sau la studiul monografic al unui scriitor), la lecțiile de analiză literară, la lecțiile de repetare a materiei. Cu mult succes pot fi folosite mijloacele tehnice audio-vizuale în cadrul lecțiilor introductive privind o perioadă literară sau viața unui scriitor studiat monografic. Prezentarea unor diafilme sau a unor filme documentare (didac- tice), care să favorizeze cunoașterea de către elevi a unor documente rare de istorie literară (imposibil altfel de procurat), a unor ediții princeps ale scriito- rilor, ale criticilor literari, sau ale unor oameni de cultură etc., toate ar repre- zenta un material didactic vizual de mare importanță. Mai interesantă ar fi însă utilizarea, la lecțiile de istorie literară, a unor scurte filme sonore (tot documentare) în care imaginile să nu fie niște simple copii neînsuflețite. Un film didactic cuprinzînd momente Importante din viața și activitatea lui M. Sa- 1 Robert Lefranc, Les techniques audio-visuelles d’enseignement, în: Les techni- ques audio-visuelles au service de l'enseignement, Coli. Bounrelier, Paris, 1963, p. 22. 9 FOLOSIREA MIJLOACELOR TEHNICE AUDIO-VIZUALE ÎN PREDAREA LITERATURII 181 doveanu ar impresiona în oell mai înalt grad pe elevii noștri. Asemenea 'filme sonore documentare ar putea aduce în clasă imaginea vie, trăsăturile și ges- turile multor scriitori contemporani. O lecție (televizată ‘de prezentare a epocii contemporane (eventual o dis- cuție la masa irotundă) 'susținută de un istoric literar (un critic literar sau un scriitor) ar fi și utilă și interesantă. Asemenea emisiuni și filme sonore docu- mentare, mai mult decît -simpla expunere orală a profesorului, fac 'din fiecare elev martorul direct al unor evenimente literare sau al unor fapte de viață ale scriitorilor, depărtate «sau recente, lărgindu-i posibilitățile lui de cunoaș- tere. Profesorul de literatură va trebui însă să-și pregătească, în asemenea ca- zuri, cu toată răspunderea explicația sa în funcție de nivelul colectivului de elevi căruia i 'se adresează. El nu va trebui să repete ceea ce is-a spus în co- mentariul -documentarului, ci va (trebui să sublinieze cu toată rigurozitatea esențialului (față de multitudinea impresiilor audio-vizuale), va trebui să facă din expunerea sa și din conversația cu elevii baza lecției. Atît filmul docu- mentar, cît și anumite transmisii televizate, folosite în cadrul lecțiilor intro- ductive de istorie literară, au pe lîngă menirea de a furniza documente inacce- sibile tuturor școlilor (stampe, obiecte de muzeu etc.), și pe aceea de a ușura profesorului efortul de evocare a „atmosferei" literare (lupta de idei, curente literare etc.), a unui moment din istoria dezvoltării societății noastre. în sfîr- șit profesorul — pirin intermediul acestor auxiliare — va putea să aibă la în- demînă imaginea vie a celor mai recente, a celor mai actuale documente lite- rare, care dă elevilor sen/timentul apartenenței lor la contemporaneitate. Afirmam la început că mijloacele tehnice moderne pot fi (folosite și în analiza operei literare. Aici se manifestă rezervdle cele mai mari ale profe- sorului de literatură, și, în cea mai mare măsură, dle sînt justificate. înțelegerea imaginii artistice, creată cu mijloacele specifice literaturii, cere din partea devilor noștri o cunoaștere a acestor mijloace și, implicit, o sen- sibilizare a antenelor lor intelectuale și afective în direcția receptării tuturor semnalelor transmise de arta icuvîntului. Scopul lecțiilor de analiză literară este multiplu. Analiza urmărește „să facă cunoscută opera literară într-o mai mare măsură decît cea rezultată dintr-o simplă (lectură ; iar în al doilea rînd, să pună în lumină concepția, ideile și sentimentele scriitorului, precum și fe- lul personal în care acesta îmbracă în formă poetică conținutul de idei, de sentimente etc." 1 se arată în Probleme metodice ale predării literaturii. Struc- tura și modalitățile artistice de realizare a qperei literare impun și moduri diferite de cercetare. în analiza (literară ia unor opere epice, dramatice sau ’irice, folosirea mijloacelor tehnice audio-vizuale este discutabilă, cu atît mai mult cu cît lipsește o experiență mai bogată care să confirme sau să infirme unele sugestii. Totuși, pentru unele etape ale analizei (literare, în funcție de natura ope- rei, se pot discuta nu numai unele sugestii, ci și unele realizări, așa cum prac- tica școlii de pînă acum ne-o dovedește. O primă etapă a analizei -textului literar, la clasele IX-XII, unde mij- loacele tehnice audio-vizuale își pot găsi utilizarea, este cea premergătoare 1 C. G. Chiosa, Studiul operei literare, în Probleme metodice ale predării literaturii. Editura -de Stat Didactică și Pedagogică, 1962, ip. 292. *182 ALEXANDRINA DARIE 10 analizei propriu-zise; care informează pe .ellevi asupra genezei operei literare, ăsupra motivelor abordării unei anumite tematici, sau asupra „atmosferei" epocii în care a fost creată opera respectivă. Prin specificul ei, această etapă premergătoare analizei literare propriu-zise se apropie de lecția introductivă, în cazul unor opere literare a căror acțiune este plasată în locuri necunoscute elevilor sau într-o epocă istorică mai mult sau mai puțin depărtată, comen- tariul premergător analizei trebuie să cuprindă și unele evocări, care ar putea ‘fi sprijinite de imaginile, mai ales vizuale, oferite de aceste mijloace tehnice. Trecînd la analiza propriu-zisă a textului literar, posibilitățile de folo- șire a mijloacelor tehnice audio-vizuale se reduc, avînd în vedere că baza acestor lecții trebuie să rămână 'textul literar. în cercetarea, însă, a subiectului operei literare, în analiza personajelor operei literare, și mai rar în analiza măiestriei artistice a unor scriitori, mijloacele auditive sau audio-vizuale pot fi uneori de folos. în analiza subiectului operei literare, mi se pare important să relevăm un singur aspect legat de aportul acestor mijloace moderne. în cazul unor opere de mare amploare, există o anume experiență a folosirii lor. De pildă, H. R. Cassirer în lucrarea sa La television et P enseignement“ 1 arată că în Ștatele Unite, unii profesori de literatură au experimentat cu succes vizio- narea spectacolelor televizate pentru realizarea înțelegerii teatrului lui Shakes- peare, care se caracterizează prin multitudinea conflictelor, a caracterelor, prin complexitatea ideilor. - Desigur că. penlțru operele dramatice, vizionarea unui film spectacol bine realizat, a unui spectacol televizat sau a unui spectacol radiofonic, lucrurile ni se par mai simple, întrucît în toate aceste cazuri textul literar nu suferă modificări, ci, dimpotrivă, prin personalitatea artistică a regizorilor, a acto- jilor și a tuturor factorilor care contribuie la realizarea unor asemenea spec- .tacole, el poate fi valorificat la maximum la fel ca și în teatru. Tot așa se pune problema, în cazul folosirii mijloacelor tehnice auditive, pentru realiza- •rea în clasă a lecturii model (integrale sau pe fragmente a textului literar. Lec- tura epresivă realizată cu ajutorul discului sau a magnetofonului are un prim avantaj că poate capta în mai mare măsură interesul și atenția elevilor, obiș- .nuiți a vedea își a auzi mereu numai pe profesor, iar, în al doilea rînd, e de preferat în cazul fragmentelor din operele dramatice. Să nu pierdem din vedere .că transpunerea pentru profesor este adeseori dificilă, chiar dacă ar avea ta- lentul necesar .unei .interpretări artistice. Profesorul poate să interpreteze cu .ironie și sarcasm pagini din Pamfletele lui T. Arghezi, sau va găsi, fără în- doială, tonul potrivit pentru lectura unor pasteluri de V. Alecsandri, G. Coș- buc etc., dar îi va fi greu să interpreteze, fără să provoace zîmbete în clasă, roluri ca cele ale lui Cațavencu, al Zoei, al Coanei Chirița, sau alte roluri din .teatrul clasic și contemporan. Vocea profesorului are meritele sale, după cum o bună înregistrare le are pe ale ei. Ar fi zadarnic să cerem uneia ceea ce ne poate oferi cealaltă și invers. 1 H. R. Cassirer, La television et l’enseignement, U.N.E.S.C.O., Paris, 1961, p. 125. 31 FOLOSIREA MIJLOACELOR TEHNICE AUDIO-VIZUALE ÎN PREDAREA LITERATURII 183 în afară de aceasta, profesorii singuri își pot face ușor unele înregistrări pe bandă cu ilustrări care să țină seama de programă, suplinind unele lipsuri didactice ale actualelor emisiuni de radio sau de televiziune. Aceste înregistrări vor aduce în clasă vocea unor mari actori, a s-criitonillor înșiși ; spre exemplu s-ar putea folosi discuri sau benzi de magnetofon din piesa Bălcescu în inter- pretarea lui Mihai Popescu, din Ovidiu, din Fîntîna Blanduziei de V. Alec- sandri, din Vlaicu-V odă de Al. Davila, în interpretarea lui George Vraca ; sau fragmente din spectacolele Răzvan și Vidra, în sfîrșit rolul lui Ștefan cel Mare din Apus de soare de B. Șt. Delavrancea în interpretarea actorului G. Calbo- reanu, fără să uităm piesele lui I. L. Caragiale în interpretarea colectivului Teatrului Național din București. Fiecare școală ar trebui să posede cîteva din aceste înregistrări pe discuri sau pe bandă de magnetofon. Procedeul mai are avantajul de a stimula spiritul creator al elevilor, în sensul realizării și de către ei a unor interpretări frumoase 'după modelele audiate. Analiza literară va putea pune apoi în lumină mai pregnant mesajul operei literare și mijloacele de realizare a imaginii artistice. Singura obiecție mai importantă în cazurile ară- tate mai sus ar fi aceea că — în lipsa nadioteleviziunii școlare — deocamdată acestea nu pot fi incluse decît de la caz la caz în activitatea din clasă. Reco- mandarea ca aceste piese să fie în prealabil vizionate sau audiate este utilă, deoarece nu este o noutate faptul că profesorul trece mult mai ușor la analiza unor opere literare de mare întindere, cînd elevii săi au citit în întregime aceste lucrări, cînd cunosc acțiunea, au lămurită perspectiva locului și a momentului istoric în care este plasată această acțiune și cînd nu mai confundă între ele personajele. Dar analiza literară abia acum începe. Mult mai greu este de realizat cu aceleași mijloace „lectura integrală" a unei opere epice. Filmele artistice realizate după o operă literară epică sînt deosebite de o înregistrare pe disc sau bandă, ele au suferit intervenția altor individualități artistice, a scenaristului, a regizorului. Nu se poate obține cu- noașterea unei opere de artă prin altă operă de artă. în cazul ecranizării unor opere epice nu se pierde numai specificul artei literare, ci autorul însuși — scriito- rul ca atare — trece cu totul în umbră. Prezența caldă, vie, copleșitoare prin înțelepciune și forță sufletească a (lui M. Sadoveanu, de pildă, nu se mai simte deloc într-un film ca „Neamul Șoimăreștilor" și ni se pare că aceasta e cea mai mare pierdere, față de celelalte pe care le suferă o operă literară cînd devine scenariu cinematografic. Este și mai greu de conceput studiul unei opere lirice cu ajutorul imaginilor audio-vizuale. Limbajul poeziei lirice refuză transpunerea în imagini concret-senzoriale, de tipul filmului. încercarea ar putea fi oarecum asemuită cu aceea de a traduce cuvînt cu cuvînt, într-o altă limbă, o poezie lirică. Numai mijloacele tehnice auditive pot veni, în acest caz, în sprijinul profesorului, punîndu-i la îndemînă o lectură de mare calitate artistică. Analiza literară propriu-zisă a operelor epice și dramatice are în școală o latură dominantă, analiza personajului literar. în această etapă a analizei ar putea fi de folos aportul mijloacelor tehnice moderne. Importanța studierii personajului literar este cunoscută, ea îi dă posibilitatea profesorului să atingă principalele scopuri instruotiv-educative ale predării literaturii. Limbajul spe- cific cinematografului, televiziunii, ca și ,aâ teatrului se caracterizează, așa cum aminteam la început, prin aceea că, prin prezența vie a actorului, aduce în 184 ALEXANDRINA DARIE 12 prim plan imaginea omului .ou acțiunile și ou sentimentele sale, pune în evi- dență caracterele umane. Secvențele de film sînt revelatoare pentru stările sufletești ale eroilor, pentru gesturile cele mai mici, pentru întregul lor comportament. Pentru profesorii de literatură este important faptul că personajul literar întrupat pe scenă, în film, în cadrul unei emisiuni de radio sau televiziune se dezvăluie elevilor în toată complexitatea lui, nu numai prin urmărirea jocului actorilor, ci și prin „participarea“ la acțiune, pe cane spectacolul o facilitează. Stările sufletești ale personajelor, frământările lor, emoțiile sînt trăite, prin intermediul imaginii concret-senzoriale, cu cea mai mare intensitate. Personajul literar devine psihologic și artistic mult mai accesibil, pentru că are viață, el se mișcă, acționează, suferă și se bucură, cunoaște '.eșecuri și victorii. Filmul, însă, servește și aici doar ca un puternic reflector, care luminează calea ana- lizei, a înțelegerii mijloacelor specifice artei literare, folosite de scriitor în realizarea personajului. Este clar, așadar, că mijloacele tehnice moderne nu pot înlocui analiza literară realizată de elevi sub conducerea profesorului de lite- ratură, ci pot numai s-o sprijine în anumite momente ale ei, aducînd un plus în explicație, în înțelegerea faptelor și a caracterelor umane. Aportul lor ni se pare totuși important mai ales pentru anumite creații literare cum ar fi cele antice sau străine, care înfățișează aspecte de viață, moravuri etc. mult prea îndepărtate sau cu totul necunoscute elevilor. La predarea noțiunilor de teorie literară, de pildă, lecția despre tragedia antică ar putea începe cu vizionarea filmului „Electra“. Elevii vor urmări, la sugestiile sumare ale profesorului, peisajul, chipurile umane, firea lor, obiceiu- rile etc. Vizionarea acestui film ile va trezi interesul pentru analiza literară care urmează să se desfășoare în dasă, fădîndu-i să-și apropie sensurile adînci ale tragediei antice, care adesea le apar nemotivate 'suficient psihologic, vor descifra unele caracteristici ale speciei, oum ar fi rolul corului, prin suspenda- rea — în prim planuri — a chipurilor omenești încremenite în expresii de groază, spaimă, milă și durere sau fiorul tragic care străbate tragedia, sugerat chiar de la primele secvențe prin jocuri de umbre și lumini. La lecțiile de concluzii sau la lecțiile de recapitulare finală, de asemenea, se pot utiliza unele mijloace tehnice moderne. La repetarea materiei de istorie a literaturii române are o importanță deosebită ca elevii să revadă și să discute materia dintr-un punct de vedere nou. în Probleme metodice ale predării literaturii se subliniază cu grijă : „Relua- rea sistematică și organizată a cunoștințelor mai vechi sau mai noi determină la elevi o atitudine mai atentă, și ide aci o mai profundă înțelegere chiar în momentele repetării cunoștințelor ; ile impune o serioasă muncă independentă, dîndu-le posibilitatea nu numai să-și mențină cunoștințele, dar să le și consoli- deze, în legături noi, în asocieri cu alte cunoștințe dobîndite“ L O lecție de recapitulare finală la studiul vieții și operei lui I. L. Cara- giale ar putea utiliza filmul „Momente 1900“, pentru a stabili caracterul tipic al personajelor întîlnite nu numai în Momente și schițe, ci în cea mai mare parte a creației lui I. L. Caragiale. Elevii, vizionînd filmul, vor urmări — în 1 C. G. C h i o s a, Repetarea materiei la istoria literaturii romane, în Probleme meto- dice ale predării literaturii. București, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1962, p. 376. FOLOSIREA MIJLOACELOR TEHNICE AUDIO-VIZUALE ÎN PREDAREA LITERATURII 185, împletirea imaginilor create cu ajutorul limbajului specific cinematografului — tipurile umane cunoscute din creația marelui dramaturg. Vizionarea filmului și repetarea materiei, urmate de întocmirea planului de idei al unei lucrări recapitulative cu tema „Personaje tipice în schițele și comediile lui I. L. Cara- giale“ ar avea avantajul unei confruntări a cunoștințelor elevilor (prin -recu- noașterea personajelor și a situațiilor din film), idar și a unei reluări, într-o formă nouă, a acestor cunoștințe. Acest fapt le-ar solicita interesul și le-ar da posibilitatea stabilirii unor noi asociații de idei și comparații, ceea ce ar în- semna nu numai o fixare mai temeinică a cunoștințelor însușite anterior, dar și o lărgire a acestui cerc de cunoștințe. în plus, o asemenea lecție ar prilejui și aducerea în discuție a unor noțiuni de teorie literară (schiță — ca specie lite- rară, personaj tipic etc.), însușite în clasa a IX-a. înregistrările realizate pe benzi de magnetofon și cuprinzînd mai multe opere literare de mică întindere sau numai unele fragmente, ar putea fi folosite în realizarea fie a unor lecții de concluzii, după studierea liricii populare de pildă, fie a unor llecții de repetare finală a folclorului. în cazul acesta, elevii ar fi puși să recunoască caracteristicile creațiilor literare cuprinse în audiție, pe care să le integreze apoi într-o specie sau alta din cele studiate. Experiența profesorilor de literatură din țara noastră și din alte țări arată că mai există și alte posibilități de folosire a mijloacelor tehnice audio-vi- zuale în studiul literaturii, fie în cadrul diverselor activități din clasă, fie din afara clasei — la verificarea cunoștințelor, la exercițiile de dezvoltare a expri- mării orale sau la cercetările literare. ★ în cele expuse mai sus nu ne-am propus să dăm soluții pentru diversele probleme pe care le ridică utilizarea mijloacelor tehnice audio-vizuale în stu- diul literaturii, ci am încercat doar să stabilim care sînt principalele aspecte care trebuie luate în considerație, și să schițăm unele sugestii, bazîndu-ne pe literatura de specialitate recent apărută. într-o chestiune atît de delicată cum este contribuția auxiliarelor tehnice audio-vizuale la studiul operei literare și la îmbogățirea analizei literare, ni se pare că sîntem abia la începutul unui drum lung și spinos, pentru străbaterea căruia cercetarea științifică și practica școlară trebuie să-și dea mîna. TEXTE Șl DOCUMENTE FRAGMENTE DIN CORESPONDENȚA LUI L SLAVICI VASILE POPEANGĂ Scrisorile pe care le dăm publicității — fragmente din corespondența bo- gată a lui I. Slavici — permit cititorului și istoricului literar (să contureze mai clar personalitatea scriitorului, prin datele documentare pe care le conțin. Pe lîngă unele amănunte biografice, ele oglindesc preocupările sale de organizare a Institutului Otteteleșeanu, relațiile cu unii dintre contemporanii săi, angajați ca și Slavici în lupta pentru realizarea unității noastre naționale, și atestă con- secvența manifestată de scriitor în activitatea sa. Aceste scrisori sînt o mărtu- rie a schimbului de opinii pe care Slavici l-a avut ou prietenii săi arădeni : R. Ciorogariu1 și V. Mangra.2 între 5—9 august 1907, I. Slavici, R. Cioro- gariu și V. Mangra au făcut o vizită lui E. Brote la Găiceana și au dezbătut problema privind acțiunile lor viitoare. Concluziile la care au ajuns după schimbul lor de opinii au fost consemnate într-un document cu caracter de program, cunoscut sub denumirea pe care i-a dat-o R. Ciorogariu, de „Pactul încheiat la Găiceana, unde era E. Brote .administratorul moșiei, și l-am vizitat noi : Mangra, Slavici, eu" 3. Corespondența pe care o publicăm e prezentată în ordine cronologică. Scrisorile au fost trimise de Slavici prietenilor săi în cursul anilor petrecuți la Sibiu, cînd s-a îngrijit de apariția „Tribunei", și de la Măgurele. Pentru va- loarea lor documentară, .alăturăm acestor scrisori și fragmente din convorbirile purtate de G. T. Kirileanu cu I. Slavici și dintr-o scrisoare a Eleonorei Tănă- sescu, în care ea relevă cîteva din trăsăturile personalității lui Slavici. în note s-au dat unele date biografice despre persoanele amintite în scrisori. La 17 martie 1884, „Timpul", la care Slavici colaborase alături de ma- rele său prieten, M. Eminescu, și-a încetat apariția. Slavici își va continua activitatea publicistică la Sibiu, unde, în 14 aprilie 1884, a apărut „Tribuna". La Sibiu, el participă, în 1886, la organizarea unei serbări în cadrul căreia urma să fie sărbătorit George Bariț. Din comitetul de organizare, alături de 1 Corespondența lui Slavici cu Ciorogariu se află în arhiva particulară dr. Nerva Iercan. Acest fond arhivistic cuprinde documente rămase de la R. Ciorogariu. Printre documentele ce interesează istoria noastră literară semnalăm o bogată colecție de scrisori adresate lui R. Cio- rogariu de I. Slavici, O. Goga, I. Chendi, V. Mangra. 2 Scrisorile adresate lui V. Mangra fac parte din fondul arhivistic al bibliotecii Insti- tutului teologic Sibiu. 3 Cf. Miron Constantinescu, Un document inconnu (5—9 aout 1907) concer- nant la lutte naționale de liberation des Roumains de Transylvanie, în „Revue Roumaine d'Histoire", IV, 3, 1965, p. 571. 188 VASILE POPEANGĂ 2 Slavici, tfăceau parte I. Măcelariu1 și I. Hannia2. Membrii comitetului au difuzat în rîndurile românilor transilvăneni invitații de participare la această manifestare. Redăm cuprinsul uneia : Stimate domnule» Reamintindu-vă adresele noastre de pînă acum, Vă facem cunoscut că pentru serbarea proiectată an onoarea publicistului nostru G. Bariț s-a adunat suma de .aproape două mii florini. Nici în ceea ce privește întrebuințarea acestei sume, nici pentru termenul .serbării nu s-a putut însă lua pînă acum o hotărîre definitivă, ci s-a hotărît ca aceasta să se ieie în întrunirea ce se va ține marți >13/25 mai (a«c. aici la Sibiu. Vă rugăm dar ca pînă atunci să binevoiți a ne trimite sumele ce se vor mai fi încasat. Ar fi de asemenea 'de dorit ca românii din diferitele părți să trimită cîte un delegat la acea întrunire, iar dacă aceasta nu se poate, Vă rugăm să binevoiți a ne arăta pînă .atunci în scris părerile d-voastră în ceea ce privește termenul serbării și întrebuințarea sumelor încasate. Primiți expresiu-nea deosebitei noastre stime. Sibiu 11/23 april 1886 E. Măcelariu, I. Hannia, I. Slavici Activitatea culturală desfășurată de Slavici la „ Tribuna “ a determinat pe unii din prietenii săi >să se gîndească la candidatura lui pentru un ioc de deputat, într-un cerc electoral din părțile Aradului. Ideea este exprimată de V. Mangra într-o scrisoare adresată lui Mihai Velici :1 Arad, 10 iunie s.n. 1887 Amice Mihai, în „Tribuna" de azi citesc convocarea alegătorilor din cercul Chișineului4, făcută de Taica Ilie, ca să vă înțelegeți în privința candidatului național... Mangra arată că șirienii s-au gîndit la candidatura lui Stănescu 5, dar el a refuzat. Tre- buie candidat un om cu greutate în viața noastră politică. Și Mangra adaugă : Slavici. Slavici, dacă l-am putea (trimite în dieta ungurească, ar suplini zece deputați ; și cum s-ar mai «necăji Tisza !" Al tău amic, V. Mangra 1 Ilie Măcelariu (1822—1891). A studiat la Sibiu și Cluj. A participat la revo- luția din 1848. în 1862 a fost numit jude regesc în Miercurea. A condus conferința de la Mier- curea, ținută în zilele de 7—8 martie 1869, pentru constituirea Partidului Național Român. 2 Ion Hannia (1818—1897) s-a născut în comuna Sadu (Sibiu.) A studiat la Sibiu, Cluj și Viena. în 1848 a fost numit profesor la Institutul teologic Sibiu, pe care l-a condus în cali- tate de director între 1865—1895. 3 M. Velici (1846—1921) s-a născut în comuna Sepreuș (Bihor). Avocat în Chișineu-Criș. A fost condamnat în procesul „Memorandului". 4 „Tribuna", nr. 119, an IV, 1887. Chemarea la adunarea era semnată de Ilie Bozgan. 5 Mircea V. Stănescu (1841—1888) a studiat la Arad, Viena și Budapesta. După termi- narea studiilor juridice a practicat .avocatura în Arad. în «cancelaria sa a făcut practică, între august 1872—februarie L873, Ion Slavici. M. V. Stănescu a editat „Gura satului", la care a colaborat Slavici. 3 CORESPONDENȚA LUI I. SLAVICI 189 De la Sibiu, Slavici ,a adresat unei (doamne din Arad o scrisoare, prin care-i mulțumește pentru vinul trimis. Stimabila mea doamnă 1J Buna-cuviință cere să Vă mulțumesc pentru butoiașul de vin excelent încă atunci cînd am primit butoiașul, ori, cel ipuțin, în ziua cînd am spart butoiul ca să gust vinul. Sînt însă considerațiuni care trebuie să fie puse mai presus de buna-cuviință ; una din considerațiuni 'de felul acesta m-a făcut să mă grăbesc cu exprimarea mulțumirilor noastre, în prima linie ale nevestei mele, care e cea mai zeloasă consumatoare a -vinului, apoi ale mdle, ca cel mai moderat în materie de băuturi. Mi s-a făcut de sărbători o surprindere cu -dîteva exemplare dintr-o prețioasă ; publicație asupra Curții de Argeș, o -carte care nu se află, pe -cît știu eu, în vînzare. Lada cu cărțile mi se anunțase încă înainte de sărbători, abia însă zilele acestea a sosit, iar nevastă-mea ținea isă Vă rog a primi din partea noastră drept semn de ăducere-aminte un exemplar. O și fac aceasta acum. Cînd voiam însă -să expediez cartea, am aflat că expe- darea pentru exemplarele singuratice e foarte anevoioasă, deoarece formatul e mare. Am expediat-o deci împreună cu alte lucruri, într-o ladă, la Siria, unde va trebui să se afle acum, la nepoata mea, pe care am însărcinat-o să vi-o tri- mită prin cineva. Vă rog deci ,să binevoiți a o primi ori a însărcina, cînd se prezintă vreo ocaziune, pe cineva să o ieie de la casa fie-iertaților mei părinți. Vă cer iertare pentru acest înconjur de expedițiune, dar -așa era mai bună și mai sigură expedițiunea. Iar dît pentru lauda vinului, a fost o adevărată operă de caritate că ni-ați învrednicit și pe noi să gustăm nițel din vinurile de la noi, căci cele din Ardeal nu le putem bea, atîtea sînt de „vîrtoase", cum se zice în România. Dați-mi voie să Vă comunic cele mai afectuoase salutări și complimente din partea nevestei mele, dimpreună cu sărutările mele de mînă. Al d-voastră devotat -servitor, loan Slavici Sibiu, 20 ianuarie v. 1888 In 1888, Slavici e condamnat la un an închisoare într-un proces de presă, în închisoarea de la Vaț se mai aflau învățătorul Ștefan Albu 2 și profesorul Ștefan Bobancu, unul din colaboratorii „Gazetei Transilvaniei" 3. Din închi- soare, Slavici îi scrie lui V. Mangra o scrisoare, prin careul roagă să-i trimită vin lui Ștefan Albu. 1 Scrisoare aflată în fondul Mangra al Bibliotecii Institutului teologic Sibiu. Nu se cu- noaște destinatarul. Adresa s-a pierdut. 2 Fusese condamnat de Curtea de jurați din Budapesta pentru articolul Zur Lage der Romănen in Ungarn, publicat în „Romănische Revue". 3 Ștefan Bobancu (1861—1940) s-a născut la Brașov. Studiile universitare le-a făcut la București. După terminarea studiilor a funcționat >ca profesor la Ploiești și Brașov. A cola- borat la „Gazeta Transilvaniei". A fost condamnat ia ișase luni închisoare într-un proces de presa. în 1890 a trecut Carpații, fiind numit director al gimnaziului „Tudor Vladimirescu" din Tg. Jiu. 190 VASILE POPEANGA 4 Vaț, 4 februarie n. 1889 Iubite amice. Mă iartă că-ți răspund numai acum și acum .numai în cîteva cuvinte. Vinul, pe care mi l-ai trimis, e unul din cele mai bune și m-am bucurat de el cu atît mai vîrtos, cu cît nevestei mele i-a plăcut mai mult ca celelalte, tot vinuri excelente, dar prea tari pentru dînsa. Mă veți îndatora deci prea mult, dacă peste cîteva săptămâni îmi veți mai trimite 15—20 litri din același vin, în genere vin vechiu și blînd, cum se cuvine unei femei care lăptează. Dar aceasta, numai dacă se poate fără de opintire. Vă rog însă cu tot dina- dinsul .să-i 'trimiteți lui Albu un vin de băut, căci aici apa e proastă, iar vinul e scump și falsificat. Eu mi-am procurat vin prin învățătorul Stefu x. E foarte bun, dar prea scump și prea tare, un vin pentru oameni ca mine, care nu beau mai mult ca un pahar la prînz »și numai irare ori cîte unul la cină. îi dau din vinul acesta și lui, care bea mai bucuros 2—3 pahare dintr-un vin tot curat, dar mai domol, cum sînt cele de ila Siria și Covăsînț. Ați face o treabă bună, dacă i-ați trimite 30—40 litri, ce nu cosită mult. Aceasta însă cît mai curînd. Vorba între noi rămîne. Slavici în -anii cît a funcționat ca profesor la insti/tutull Otteteleșeanu, Slavici a întreținut o strînsă corespondență cu prietenii săi din Transilvania. Una din preocupările oglindite în următoarele două scrisori ale sale a fost și de a în- lesni primirea 'în Institut a unor absolvente ale școlilor populare de peste Carpați. Măgurele, 3/15 mai 1898 Iubite amice, 2 încă de mult mi-a scris nepotul meu Rusu 3, că ai o nepoată pe care ai dori s-o internezi la Măgurele. M-aș bucura dacă aș avea-o aici și cred că și pentru ea ar fi bine. Nu ți-am scris însă fiindcă nu știam nici eu ce să-ți spun. La examenele de primire de pînă acum, ne-am încredințat că fetele de peste Carpați nu pot să ție concurență cu cele de aici. Chinuite peste măsura firească cu o limbă străină de firea dor, ele nu numai că nu pot «să învețe ceea ce învață cele de aici, dar se și itîmpesc. De aceea, încă acum 2 ani am făcut propunerea. 1 Nicolae Stefu (Nicu Stejăr) — 1855—1914), a funcționat ca învățător la Siria (1876—1883), Cuvin (1883—1890) și în Airad după 1890. A colaborat la „Tribuna poporului'* și a fost prim-redactor al foii umoristice „Cucu**, apărută în 1905. 2 Scrisoare adresată lui R. Ciorogariu. 3 Ion Rusu-Șirianu (1864—1909), nepot al lui Slavici. în 1884 a trecut Carpații, stabi- lindu-se la București. în 1891, colaborează la „Tribuna**, în 1893 a editat „Foaia poporului* (Sibiu), iar în 1898 îl găsim redactor la „Tribuna poporului** (Arad). 5 CORESPONDENȚA LUI I. SLAVICI 19F ca fetele care nu sunt din România, să nu mai fie supuse la examenul de pri- mire, ci să se aleagă în virtutea atestatelor școlare primite în țara lor. Abia alaltăieri s-a luat o hotărîre în acest sens.1 Te rog deci ca să trimiți la Academia Română cererea însoțită de carte de botez, atestat școlar, act de paupertate, adeverință de vaccină și dovadă dată, de un medic român că fata e sănătoasă. Termenul prezentării e pînă la 1 august a.c., iar fata se va prezenta aici numai după ce a fost admisă de Majestatea-Sa Regele. Eu îmi voi da silința ca să obțin admiterea ei și sper că voi reuși, fiindcă din Ungaria nu mai avem fete. Este învederat că sigur nu. pot să fiu, cînd sînt la mijloc oameni ca d-1. D. Siturdza, d-1. Kalinderu și regele Carol. Salutări afectuoase,, loan Slavici Tot în acest sens, în 2 septembrie 1900, Slavici îi scrie lui V. Mangra : Iubite amice. Răspunde, te rog, telegrafic, pe cine ai recomandat d-lui. I. Kalinderu spre a= fi primită în Institut ? E ori nu Evuțianu ? Slavici Preocupările lui Slavici de construire a unei case ila Bușteni fac obiectul: a două scrisori adresate la Arad lui R. Ciorogariu în septembrie și octom- brie 1902. 2 Măgurele, 16 septembrie v. 1902: Iubite amice, Profitînd de bunăvoința D-voastră, m-am pus în înțelegere cu doamna Cesianu și m-am învoit să cumpăr cele două locuri, pe care mi le dă acum cu o scădere- de 33%, dacă voi plăti acum 2.000 lei, iar restul cînd se va face transcrierea. Ți-am trimis dar polița subscrisă de noi, ca să-mi scădeți din cele 6000 lei ceea, ce e de scăzut, iar restull să mid trimiteți la Academia Română. Se vede însă, că s-a ivit vreo greutate, căci eu nu am pnimit pînă acum nimic. Te rog deci să. mă vestești cum stau lucrurile, ca să mă pot orienta. 1 în Institutul Otteteleșeanu, întemeiat în 1893, se primeau și absolvente ale școlilor populare din Transilvania și Banat. Candidatele din aceste provincii se înscriau fără a depune examen de admitere. I. Slavici a îndeplinit funcția de director al Institutului Otteteleșeanu între anii 1894—1908. Activitatea gospodărească desfășurată de I. Slavici la Măgurele s-a izbit de adversitatea lui D. A. Siturdza, care a luptat pentru a irestrînge sfera activității lui. Slavici numai la problemele de învățămînt. La sfîrșitul anului școlar 1907—1908, Slavici a» fost înlăturat de la conducerea Instituitului Otteteleșeanu. 2 Ambele, în colecția Nerva Iercan. VASILE POPEANGA 6 192 Apa de Bușteni .se vinde la București destul de bine. E însă frig și astfel sezonul nu e potrivit ; va trebui să așteptăm primăvara. Aștept veste bună de la Budapesta. Să-i spui lui Stefu că are șanse. Salutări prietenești, Slavici Măgurele, 22 octombrie v. 1902 Iubite amice. Am primit încă de mult banii și i-am și cheltuit, nu ți-am scris însă, fiindcă nu știu nici acum nimic hotărît în 'ceea și 140 iei pentru poliță. Dacă e prea puțin, mai ia. de la d-1. Stefu. De la Titu am primit azi știri bune. Mulțumită bunelor reicomandațiuni primite de la Kremsmunster și întervenirii monseniorului Jaquet, 'fostul episcop de la. Iași, pe care nu-1 cunosc personal, a ifost primit în conviețui cordalienilor din Friburg, cu taxa de 600 1. pe an, și aranjat în clasa V-a a colegiului St. MicheL îți va părea, poate, curios, că băiatul meu a ajuns pe mina călugărilor catolici. Nu te mira de lucrul acesta : dac-aș putea, m-aș duce și eu cel puțin pe un timp oarecare unde nu stau între frații mei români creștini drept-icredinoioși. Am primit și răspunsul lui Miilek și edițiunea germană-maghiară a „Tribunei .poporuiui". Ideea a fost bună. Mi-a trimis Rusu și corespondența din „Pești Naplo". Răspunsul îl vom da însă numai după ce veți fi dorind d-voastră. Un bun răspuns ar fi și reproducerea articolului publicat în „Convorbiri" asupra serbării de la Putna. Cu amicii mei de la Academie se continuă lupta. încep însă a rîde de ea, deși mă costă ambițiunea vreo 1500 lei, pe care i-am dat pentru nevoile Institutului, și nu pot să-i iau fără ca să mă umilesc. Te miri apoi dacă ilumea crede că sunt bogat ? Criza din Ungaria s-a rezolvat, după părerea mea, destul de bine. Nu-mi fac, ce-i drept, iluziunea că Tisza Pista va putea să facă chiar și numai legea euro- penească, dar lucrurile merg înainte și dacă s-ar face în curînd vreo vacanță, ați avea șanse mai bune decît în trecut, ceea ce e bine. Zilele aceste am primit 198 VASILE POPEANGĂ 12 de la Brote 1 știrea că nu mai e urmărit și poate să se întoarcă acasă. Simță- mîntul meu e că bine ar face dacă s-ar întoarce. Multe salutări prietenești, loan Slavici Măgurele, 8 octombrie 1904 Iubite amice, Să nu-i deie, zice românul, Dumnezeu omului cît poate să rabde, și puțini vor fi rostit adevărul acesta cu atîta convingere ca mine. în mijlocul nevoilor nor- male, cu care mă lupt, mi s-a îmbolnăvit, precum vei fi aflat de la d-1. Stefu, cea mai mică dintre fete de angină difterică. Inoculată cu ser, ea a scăpat, ce-i drept, dar multe nopți neliniștite am petrecut la căpătîiul ei, mari griji am avut și mult a trebuit să cheltuim cu dînsa. Oîiteva zile după întoarcerea noastră de la București ne-a căzut apoi o altă năpastă pe cap. Făceam pregătirile să-l •trimitem pe Titu în Elveția și să-1 ducem pe Marcel la Bucureștii, unde dădeam lecțiuni pentru el. Fără de veste însă lucrurile au luat o întorsătură, că nu mai puteam să-1 țin pe băiat la București, ci am fost nevoit să-1 trimit la Iași, unde nu mai pot să dau le c țiu ni pentru el și mă costă peste o mie de lei pe an. Au plecat dar băieții amîndoi, Marcel cu cumnata mea, iar Titu singur. Tot singur făcuse călătoria de la Kremsmunster la Friburg și de la Friburg înapoi. Nu aveam dar nici un cuvînt de a fi îngrijați. Băiatul e, după ale mele vederi, uimitor de chibzuit pentru vîrsta lui. îndeosebi în călătoria de la Friburg în țară s-a oprit la Constanța, Viena, la Budapesta și la Arad și tot mi-a adus din 260 lei 136 înapoi, căci fiind singur a călătorit în clasa a IlI-a și și-a strîns punga în toate privințele. Părintele este însă părinte și mai ales mumă-sa a stăruit să ne scrie îndată ce va fi sosit la Viena, pînă unde îi dădusem un bilet de clasa a Il-a. El a plecat însă joi și a trecut și joia viitoare fără ca să ne fi venit vreo știre de la el. N-ai nevoie să fii părinte ca să-ți poți închipui starea sufletească a mumei, care timp atît de îndelungat nu primește nici o veste de la copilul ei dus în lume. A trecut însă și a doua săptămînă fără ca să ne fi venit știre de la el. Văzînd cum nevasta-mea se zbate, îmi venea să plec pe urma lui, dar nu puteam să-mi dau seamă unde să-1 caut. Era învederat că i s-a întîmplat vreo nenorocire și ne era peste putință să-i alergăm într-ajutor. Așa și era, și băiatul ne scrisese, dar noi abia după 18 zile i-am primit scrisoarea. La Viena s-a dus la Burg în timpul „Wachtparadei" și un pungaș i-a furat portmoneul din buzunar. Aceasta a fost sîmbătă. El a alergat .pe la poliție în zadar. Știind în ce stare sufletească ne-a lăsat, n-a voit să ne scrie. Iar la vreunul dintre românii din Viena s-a sfiit să se adreseze, căci, mi-e rușine să ți-o spun, după toate cele cîte le-am pățit între frații noștri și cîte le-a pățit el îndeosebi, avea simțământul că va fi luat el drept un pungaș nemernic, care a cheltuit banii și acum umblă să cerșească. Sîmbătă seara i-a scris dar prefectu- lui său la Friburg. Abia miercuri, după ce a stat trei zile nemîncat, mi-a scris 1 Eugen Brote (1850—1912), născut în Rășinari. A studiat științele agricole la Alten- burg. A colaborai la „Tribuna". După 1894, a fost urmărit în procesul „Memorandului". CORESPONDENȚA LUI I. SLAVICI 199 a 3 mie. Știind că nouă ne vine poșta numai de trei ori pe săptămână și voind să nu întristeze și pe mama lui, el mi-a adresat scrisoarea la Academia Română, iar pe dosul plicului a scris : „Urgent. Rog chemați pe d-1. Slavici la Academie ca să ia scrisoarea". Nu s-a găsit însă la Academia Română nimeni ca să primească scrisoarea ori să mă cheme la telefon s-o iau, deși eu în fiecare zi întrebam dacă nu cumva la depeșele date de mine n-a sosit vreun răspuns, fie scrisoare, fie depeșă. Nici atît «n-a fost însă destul : scrisoarea a fost trimisă de 1a București la Jilava ; unde a stat ea, cine a oprit-o ? Aceasta e lumea în care îmi petrec viața. Dacă acel străin, prefectul, nu ar fi grăbit să-i trimită băietului ajutor, ca să-și poată urma drumul, noi stăm aici și el aștepta acolo ca în pustiul Saharei. Sosit cu ajutorul lui Dumnezeu la Friburg, ni-a trimis a doua scrisoare de acolo și am ajuns în cele din urmă să ne liniștim. întîrzierea poliței a fost dar pentru mine o mare binefacere. Nu știu ce aș fi făcut, dacă în mijlocul altor zbuciumări ar mai fi venit și asta pe capul meu. Mi-e greu din caile afară că m-am încurcat atît de rău cu Buștenii, și nevasta-mea îmi face multe mustrări pentru aceasta. Nu are însă dreptate, căci lucrurile ar fi ieșit bine, dacă n-ar fi dat criza peste noi. Acum nu ne rămîne decît să vindem cum vom putea, ca să scăpăm. Vă rog să mă iertați și de astă dată dacă vă trimit numai procentele. Mare bine mi-ați făcut și-mi voi da silința să nu vă căiți. Nu o dată am pus la o parte cele 600 de coroane, ca să încep a scădea din capital ; precum vezi însă au căzut pe capul meu năpăști, care m-au silit să-i cheltuiesc. După toate prevederile omenești, la proximul termen ce-oi putea, chiar și dacă nu găsim cumpărător, să începem scăderea. Pentru „Tribuna" nu vi-am scris de atîta timp fiindcă am pierdut, în izolarea în care mă aflu, simțământul situațiunei și mă tem că voi zice lucruri care nu se potrivesc cu vederile d-voastră. Vă voi scrie însă zilele aceste și veți face în cele scrise de mine modificările ce veți fi crezînd de cuviință. Deocamdată primește încă o dată mulțumirile mele. Toate cele bune, loan Slavici în 1894, Slavici se stabilește la Măgurele, unde va rămîne pînă în 1908. Scriitorul a considerat Institutul Otteteleșeanu ca un loc de -refugiu. în închi- sorile mele mărturisește .că la București era cuprins „de simțămîntul că nu era pentru mine loc în mijlocul clasei -culte române" *. Dintr-o scrisoare .adresată de Slavici, în 1904, prietenului său V. Mangra, se desprind sentimentele pe care le trăia scriitorul, retras și izolat la Măgurele. Măgurele, 10 ianuarie, st. v. 1904 Iubite amice. Surghiunit aici, am ajuns încetul cu încetul să mă mărginesc a-mi căuta mulțu- mirile vieții în 'cercul restrîns al activității mele și să mă socotesc ca ieșit din lumea cea mare, de la care atît de multe supărări am avut și am și cu care nu închisorile mele, „Viața românească", p. 18. 200 VASILE TOPEANGĂ 14 mai pot să întrețin relațiuni. Mă simt dar viu atins cînd văd că tot mai e între vechii și bunii mei prieteni cîte unul care-^și mai aduce aminte de mine și mă mîhnește gînduil că nu-mi este cu putință să mai petrec împreună cu dînsul. Acesta e simțământul care m-a cuprins cînid am primit urările ce mi-ai trimis de sfintele sărbători. Mie parcă mi-a venit o veste din o lume care pentru mine a fost, dar nu mai este și nici nu mai poate fi. îți mulțumesc și-ți urez și eu din toată inima să ai de aici înainte viața plină de fapte pentru care te socotesc menit. Al d-tale devotat amic, loan Slavici Informaition d’Orient Bucarest Bul. Elisabeta 12 Budapest Kossu'th Lajos uca 8 Budapesta, 1910 14 mai1 Iubite amice % A făcut foarte rău cine a publicat notița din „Tribuna" 3, căci eu nu sînt nici cetățean al regatului ungar, nici călugăr, ci părinte a 6 copii, care a venit pentru ca să facă un lucru bun din punct de vedere românesc și să-și agonisească prin muncă cinstită pîinea de toate zilele.4 Printr-o singură trăsătură de condei au fost zădărnicite ostenelile puse de noi în timp de cîteva luni, cheltuind peste 6000 lei, care nu erau ai noștri. Dar s-a făcut și asta, și eu nu-ți scriu ca să mă plîng, ci ca să te rog să iei dispozițiuni să mi se dea răspuns dacă vă mai țineți ori nu de învoiala pe care am luat-o în ceea ce privește schimbul de știri. 1 Slavici a sosit în ziua de 21 aprilie 1910 la Budapesta, unde studenții români l-au primit călduros. La serbarea dată lîn onoarea lui Slavici, au vorbit Lucian Bdlcaș și Gh. Alexici. Sla- vici a răspuns, arătînd că „Tribuna" a urmărit iun scop cultural, nu unul politic. Cultura e considerată de Slavici ca un factor de unitate națională. Cf. „Tribuna", an. XIV (1910), nr. 77 și 80. 2 R. Ciorogariu. 3 Se referă la nota informativă „Mangra și d. Slavici", apărută în „Tribuna", an. XIV, nr. 93. Autorul notei îi cerea lui Slavici să-și precizeze poziția față de candidatura lui Mangra, în 1910, să răspundă dacă aprobă atitudinea lui Mangra de a edita un organ de presă, al cărui redactor urma să fie autorul „Marei". în 22 decembrie 1911, V. Mangra, E. Brote și A. Vlaicu semnau un „act de învoială" pentru editarea periodicului „Deșteptarea". „Actul de învoială" se află în Fondul Mangra, din biblioteca Institutului teologic Sibiu. 4 în 1893, Slavici a editat cotidianul „Corespondența română", cu „gîndul de a da lămuriri conștiincioase și informații exacte asupra celor ce se petrec la românii din regatul ungar. Nu am putut însă să ne susținem în lupta cu ziarele „mari" de atunci, căci vînzătorii „Corespondenței" mîncau trînteală, și după vreun an de zile am curmat lucrarea, cu pierderi însemnate" (Slavici : „Sbuciumări politice la românii din Ungaria", Minerva, București, 1911, p. 69). în toamna anului 1909, Slavici și E. Brote au înființat agenția de presă „Corespon- dența .română". Pentru organizarea agenției, Slavici .a mers în primăvara anului 1910 la Budapesta. 15 CORESPONDENȚA LUI I. SLAVICI 201 Sunt semne că vi-e greu să aveți legături cu oameni ca mine. Eu vă sfătuiesc să nu faceți politică și unde este vorba de negustorie. E în interes general ca publicul să fie exact și conștiincios informat despre cele ce se petrec și eu vă fac 'un serviciu nu numai cînd vă dau, ci și cînd primesc știri, ca să le dau ziarelor de aici, ori să le trimit fie la București, fie la Viena. în tot cazul, vă rog să-mi răspundeți ca să știu ce am să fac. Salutări prietenești.. loan Slavici București, 15 iulie v. 1910 Iubite amice Sînt acum vreo 10 zile, am trimis la adresa .redacțiunci „Tribunei" răspunsul 2 pe .care, ca om cuminte, nu puteam să-1 dau nici din Budapesta, nici în jurul alegerilor. Deoarece acela care pune întrebări vrea să aibe răspuns, nu mi-a trecut prin minte gîndul că n-are să fie publicat răspunsul meu în coloanele „Tribunei", în care mi s-au pus întrebările.8 Chiar și dacă n-aș avea dreptul de a mă socoti între întemeietorii atît morali, cît și materiali ai „Tribunei", mă socotesc între prietenii celor ce dispun de ea azi și cred că e o chestiune nu numai de bună-credință, ci și de /bun-simț, să mi se publice scrisa în coloa- nele ei. Primesc, .cu toate aceste, azi o scrisoare, în care mi se face împărtășirea că s-a luat dispozițiunea ca să nu fie publicat răspunsul meu, dar aceasta fără ca să mi se arate și cuvintele pe care se întemeiază această dispozițiune. Te rog fii încredințat că nu mă simt cîtuși de puțin jignit de această purtare a amicilor imei din Arad, lla care țin și azi tot atît de mult ca mai înainte. Mă simt însă dator a-mi da silința să vă fac să înțelegeți că e foarte greșită calea pe care ați pornit. Primind conducerea unor oameni ca Teodor Mihali, Gh. Pop și dr. V. Lucaciu, care nu sînt în stare să stăpînească pe oameni ce facem. .Să căutăm nu ceea ce ne desparte, ci ceea ce ne apropie, căci numai smintiții vorbesc de solidaritate, deciarînd de trădător pe cei ce nu simt de părerea lor. Atîta judecată, atîta experiență, atîta pricepere și atîta drept de-a ne pronunța în chestiunile naționale vom fi avînd și noi, ca să nu primim cu ochii închiși ceea ce ne comandă niște oameni pripiți, care fac sport pe spinarea poporu- lui românesc. Salutări prietenești, loan Slavici Răspunsul trimis ide Slavici ziarului „Tribuna", pentru a fi publicat în coloanele ei, era intitulat : „Părintele Mangra și noi". în acest răspuns, Slavici răspundea 'întrebărilor ce i se puseseră în numărul 93 al „Tribunei". Aceste precizări, revelatoare pentru caracterul și fermitatea iconvingerilor lui Slavici, om consecvent în atitudini, n-au fost publicate de „Tribuna". Răspunsul lui Slavici a fost publicat de „Telegraful român" 1 sub titlul : „Părintele Mangra și vechii «tribuniști»". 1 An. LXVIII (1910), nr. 73. 17 CORESPONDENȚA LUI I. SLAVICI 203 București, 30 iunie v. 1911 Iubite amice îți mulțumesc că mi-ai trimis articolul din „Telegraful român".2 Sunt în poli- tica răposatului A. Mocsonyi3 nuanțe, pe care nu le-am admis niciodată și pe care nu le admit nici acum. îmi pare bine că nu le-ai admis nici d-ta in arti- colul care, în întregimea lui, mi-a produs o foarte bună impresiune. Sunt două lucruri pe care le-am combătut totdeauna ca 'fiind lipsite de rațiune, cît și nepotrivite cu simțământul comun al poporului român : tendința spre indepen- dența Ungariei și așa-numitul iredentism. Țin să se știe că le combat și acum, spre sfîrșitul vieții mele. Am luat dispozițiuni să ți se trimită exemplarele ce se mai aflau la tipografie. Mi s-a spus că expedierea s-a făcut și anume la Oradea-Mare. M-aș bucura dacă am putea să ne-ntîlnim cînd vii la Sibiu, ca să mai stăm de vorbă. Nu cred însă că-mi va fi cu putință. Timp aș avea, ce-i drept, destul, căci n-am nici o treabă : nu mă iartă însă împrejurările să fac asemenea plimbări plăcute în vreme ce familia mea se coace lîn căldurile de la București. Chiar și cei 20 1 pentru pașaport i-aș da numai făcîndu-mi mustrări. D-ta ai avut de altminteri ocasiunea de a te încredința că amicul nostru Brote și eu sîntem cam de aceeași părere în toate. „Atacurile nesăbuite" nu mă „alterează" nici pe mine, dar în lumea aceasta viață și moarte și la vîrsta mea e firească dorința omului de a mai face tot ceea ce e cu putință pentru luminarea celor amăgiți. Salutări prietenești, loan Slavici în ultimii ani .ai vieții sale, Slavici e preocupat să-și scrie amintirile. în anul 1924 apare, în editura Cultura națională, Amintiri, în care Slavici evocă momente trăite alături de marii săi prieteni : Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu. în perioada lîin care redacta Lumea prin care am trecut și Amintiri, Slavici își deapănă aducerille-aminite în convorbirile avute cu G. T. Ki- rileanu, căruia îi împărtășește opiniile sale despre Eminescu. G. T. Kirileanu notează în însemnările sale 4 că duminecă 30 decembrie 1923 a dus lui Slavici colecția ziarului „Timpul* din anii în oare a colaborat și Eminescu. „Foarte vioi — remarcă G. T. Kirileanu — bătrînul îmi povestește despre Eminescu și zice că boierii de la «Timpul» îl aveau în cea mai mare considerație.* 5 „Cu 1 Scrisoarea a fost trimisă lui V. Mangra, la Oradea-Mare. 2 Se referă la articolul „Lămuriri", pe care Mangra l-a publicat în „Telegraful român", an. LIX (1911), nr. 64, iunie. în aceste precizări, Mangra răspunde unor articole cu caracter polemic, remarcînd politica moderată pe care a dus-o Alexandru Mocionyi. 3 Alexandru Mocionyi (1841—1849) a studiat la Budapesta și Graz. A publicat arti- cole politice în „Albina" și studiile „Conștiința națională" (1888), „Problema vieții" (1911) și „Religie și știința" (1905). 4 Convorbiri cu I. Slavici despre Eminescu, Biblioteca Academiei R. S. România, msse, fondul G. T. Kirileanu, VII, varia II. 5 Vezi în Amintiri capitolul „Eminescu și conservatorii". 204 VASILE POPEANGA 18 deosebire Lascăr Catargiu îl prețuia mult, și cînd liberalii au hotărî t să închidă procesul împotriva miniștrilor conservatori, Lascăr Catargiu s-a dus la Vodă, spunîndu-i că nu primește iertarea liberalilor, cerîind că trebuie să fie judecați de autoritatea îndreptățită. Și memoriul făcut atunci a fost redactat de Emi- nescu și citit în comitet. Cînd a scris Eminescu articolul patriotic despre tre- cerea Dunării, Al. Lahovary i-a făcut observații că de ce ,a publicat asemenea articol favorabil guvernului. Eminescu i-a răspuns că este vorba de o chestie națională mai presus de partide și Lahovary răspunzîndu-i cu aroganță, Emi- nescu l-a trimis de unde ia ieșit grec puturos. Chestia a venit înaintea comitetu- lui și Lascăr Catargiu a zis : «Admitem că Eminescu n-are dreptate, dar atunci publică tu, Alexandre, un articol mai bun». Eminescu a fost chemat de Maiorescu să locuiască la el. Dar unde a fost chip să steie. Nu putea suferi isă se vadă trăind pe socoteala altora. Ș-atunci m-am înțeles cu Maiorescu să-l iau la mine cu chirie. Și nu se poate închipui un chiriaș mai cumsecade. Plătea regulat, nu făcea zgomot, atîta că uneori mă ținea de vorbă pînă se făcea ziua albă. Nu bea vin decît atunci cînd îl îndem- nau alții ca să-d facă mai strălucitor la conversație. Bea multă cafea. Scria mai ușor decît Caragiale (care își copia mereu articolele, schimbîndu-le), dar nu publica pînă ce nu citea și altora“. G. T. Kirileanu a .continuat să-1 viziteze pe Slavici și la începutul anu- lui 1924, ducîndud colecția ziarului „Timpul" pe anul 1878. Convorbirea avută cu Slavici în ziua de duminecă 17 februarie 1924 a fost axată pe probleme de limbă. Slavici povestea că a fost însărcinat de Maiorescu să predea limba română la un liceu din București. „I-am zis însă lui Maiorescu — își reamintea Slavici — eu n-am învățat gramatică și cum o să-mi iau o asemenea sarcină ? — Fă d-ta o gramatică, îmi răspunde. Și ide atunci m-am apucat de strîns material ani și ani. Mă înțelesesem, cu Eminescu să facă etimologia, Caragiale sintaxa, iar eu rînduirea cuvintelor, lucru care nu se 'făcuse pînă atunci. Aveam gata în manuscris (peste 400 de pagini) și mi-a luat-o poliția cînd m-au arestat în 1916. Cînd m-a chemat Romulus Voinesicu isă imă cerceteze și să mă puie în libertate, am văzut pe masa lui toate manuscrisele mole (sintaxa, un roman, Musculița, un studiu filozofic), le-am cerut. A zis că ie ține la dispoziția mea, dar după îndeplinirea formali- tăților. M-am dus de mai multe ori după aceea, dar în zadar. Apoi, fiindcă lumea mă insulta pe stradă, am trimis pe fiica-