LIMBĂ
ȘI LITERATURĂ

SOCIETATEA DE ȘTIINȚE ISTORICE ȘI FILOLOGICE DIN R.P.R.
LIMBĂ
ȘI LITERATURĂ
v

PREFAȚA
Volumul V al publicației noastre „Limbă și literatură" cuprinde 25
de studii și articole, dintre care 13 sînt ale unor profesori din învățămîntul
de cultură generală, 7 ale unor cadre didactice universitare, iar 5 ale
unor colaboratori care lucrează în institute de cercetări din București și
din restul țării.
Făcînd o comparație, din acest punct de vedere, cu volumele anterioare,
se poate constata că volumul 1 (1955) aducea colaborarea doar a 3
profesori din învățămîntul de cultură generală, volumele al II-lea (1956)
și al llldea (1957) cuprindeau fiecare numai cîte 4 asemenea colaborări,
iar „Limbă și literatură" IV (1960) ridica la 9 numărul colaboratorilor
din învățămîntul elementar și mediu. Socotim, de asemenea, un succes
cuprinderea în acest volum a articolelor unor tineri profesori care predau
la sate. Această evoluție arată că „Limbă și literatură" a devenit expresia
activității științifice îndeosebi a profesorilor din învățămîntul de cultură
generală care activează în cadrul Societății de științe istorice și filologice,
unde lucrările, o dată elaborate sînt prezentate în fața unui auditoriu
alcătuit în majoritatea lui de cadre didactice, care contribuie, prin discuțiile
purtate în ședințele de comunicări, la îmbunătățirea acestora.
în acest sens, redacția s-a străduit să cuprindă în volumul de față,
pe cît e cu putință, materiale care să poată veni efectiv în sprijinul
cadrelor noastre didactice din învățămîntul de cultură generală și din
învățămîntul superior, contribuind la îmbogățirea lecțiilor lor, prin datele
noi aduse de autori în aceste cercetări.
De asemenea, apreciind ca juste observațiile făcute cu prilejul apariției
volumului anterior, considerăm ca utilă cuprinderea în volumul de față
a unor „studii de sinteză, unele cercetări privind diferite momente și
perioade din istoria literaturii, diferite curente literare, diverse reviste
importante" ca: „Etape din dezvoltarea artistică a limbii romîne" de
acad. Tudor Vianu, „Prezentare succintă a istoriei literaturii romîne" de
conf. univ. Emil Boldan, „Curentul literar patruzeciopist" de conf. univ.
G. C. Nicolescu, „Literatura romînă în perioada feudală" de lector
univ. Al. Piru etc.
Așteptăm de la profesorii din întreaga țară cît mai multe colaborări,
de un înalt nivel științific și cît mai folositoare muncii noastre didactice.
Conștienți de faptul că „Limbă și literatură" V nu oferă încă suficiente
materiale privind limba și literatura noastră contemporană, invităm pe
colaboratorii noștri, pe membrii filialelor Societății de științe istorice și
filologice să-și îndrepte cercetările mai ales în această direcție, ca numărul
următor al publicației noastre să poată fi și mai mult axat pe problemele
actualității.
Consiliul de conducere al
Societății de științe istorice și filologice
din P. P. P.
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICĂ A LIMBII ROMÎNE
de Acad. TUDOR VIANU
într-o cercetare publicată cu cîțiva ani în urmă, am încercat să arătăm
că, în jurul anului 1840, limba literară romînă ajunge la formele ei durabile,
adică la acelea folosite de toți scriitorii epocii următoare și la acelea care
continuă să fie întrebuințate de scriitorii și oamenii culți de astăzi. Am arătat
astfel cum, pornind de la limba romînă a secolului al XVIII-lea, scriitorii
primei jumătăți a veacului următor au eliminat treptat turcismele și grecis-
mele, ca expresie a feudalismului înaintaș, au introdus neologismele, mai ales
romanice, corespunzătoare noilor noțiuni ale unei culturi superioare, au fixat
formele, adică au asigurat nivelul corectitudinii în vorbire, au apropiat limba
literară de limba poporului, dînd astfel satisfacție aspirației către forme
naționale de viață. Grupînd exemple din jurul anului 1840, împrumutate din
operele unor scriitori ca C. Negruzzi, I. Heliade-Rădulescu, Grigore Alexan-
drescu, V. Alecsandri, doveditoare deopotrivă a nivelului atins prin lucrarea
de purificare, fixare, îmbogățire și înălțare a limbii, credeam să putem ajunge
la următoarea concluzie: „Din momentul în care s-a fixat, și bunele exemple
ale scriitorilor din jurul anului 1840 s-au impus peste rătăcirile arătate, limba
noastră literară a intrat în faza unei evoluții precumpănitor estetice1' L
Această concluzie voia să sugereze ideea că, pentru fazele mai noi ale
evoluției noastre lingvistice, problemele cele mai importante ale cercetării
nu sînt acelea ale dezvoltării limbii literare, ci acelea ale stilului scriitorilor
și al școlilor literare. Deși limba literară romînă n-a rămas nemișcată în
răstimpul unui secol și mai bine de cînd a dobîndit trăsăturile ei moderne,
ba chiar în ultimul deceniu și jumătate de cînd țara noastră a intrat într-o
nouă orîhduire socială, transformările limbii literare, mai ales întrucît pri-
vește vocabularul, sînt destul de notabile și merită să fie studiate cu toată
atenția, se poate spune totuși că temelia lingvistică a exprimării culte în
romînește a rămas astfel precum a fixat-o secolul al XlX-lea. Dar faptul că
scriitorii au putut dispune la un moment dat de un instrument lingvistic
ferm, suplu și bogat, le-a îngăduit acestor scriitori să se consacre expresiei
originale a tendințelor sociale reprezentate de ei, ca și sentimentului și fan-
teziei lor individuale. Este interesant, în această privință, a compara între
ele două texte provenite din reflecția scriitorilor asupra artei lor. Unul este al
1 Din problemele limbii literare romîne a secolului al XlXdea, în voi. Probleme de stil
și artă literară, 1955, p .197.
8
ACAD. TUDOR VIANU
2
pașoptistului A. Russo, care scrie în ale sale Cugetări’. „Dacă este ca. neamul
romîn să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedan-
ților și se va îndrepta la isvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pămîntuluL
unde stau ascunse încă și formele și stilul’, și de aș fi poet, aș culege mitologia
romînă... de aș fi istoric, aș strebate prin toate bordeele să descopăr o amintire'
sau o rugină de armă’, de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile romînești
și aș culege limba". După o jumătate de secol, Tudor Arghezi, pe-atunci la
începuturile lui, scrie în articolul programatic din revista „Linia dreaptă":
„Lumea întreagă simte și gîndește, dar nu fiecare om poate formula gîndirea și'
simțirea. Acțiunea artistului și fredonarea unei doine improvizate, printre lacrimi,,
la gura căminului, au un acelaș principiu, numai că poetul formulează în linii
exacte. Dar trecînd peste durerile și bucuriile tale nu gîndești și pe ale — mat
ales durerile — vecinului? Să admitem că poetul nu avu atîtea dureri cîte ni
le spune! Le-am avut noi și le găsim perfect chintesențiate în limba matematică
a versului" L Problema expresiei se pune ambilor scriitori; dar unul îi vede
soluția în fixarea unei limbi literare prin alimentarea ei din izvorul popular,
în timp ce celălalt preconizează soluția estetică, prin găsirea formulării exacte
pentru durerile și bucuriile tuturor. Comparația celor două texte arată schim-
barea produsă în preocupările scriitorilor romîni în jumătatea de secol și mai
bine care îl desparte pe Russo de Arghezi. în momentul literar al apariției
acestuia din urmă nu se mai punea nici problema formelor și a vocabularului,,
nici aceea a combaterii purismului romanic, nici a găsirii mijloacelor pentru
asigurarea gîndirii celei mai înalte. Toate aceste probleme își dobîndiseră
de mult soluția; scriitorii se aflau acum în situația de a reflecta numai la posi-
bilitățile lor artistice. Aceeași va rămîne situația și de aci înainte. în paginile
care urmează ne propunem deci să înfățișăm singurele probleme artistice ale
limbii, în epoca următoare stabilirii formelor ei literare.
în acest scop vom alătura texte provenind din momente deosebite ale
timpului, dar alese din cadrul acelorași forme literare. Vom încerca a arăta
astfel uneori progresul, alteori numai deosebirile care s-au introdus în expresia
marilor scriitori. Formele literare alese vor fi: 1. dialogul, 2. descrierea
mediului natural, 3. descrierea mediului domestic, 4. portretul, 5. analiza
psihologică, 6. analiza stărilor de societate.
DIALOGUL
Dialogul introdus în narațiune este un procedeu literar folosit de timpuriu
de către scriitorii romîni ai secolului al XlX-lea. Progresele dialogului, adică
ale transcrierii limbii vorbite, ar putea fi dovedite cu mai multă evidență,
dacă le-am urmări în literatura dramatică. în acest domeniu, lipsa unui teatru
național pînă la jumătatea secolului trecut a frînat creația; dar aceasta aluat
o dezvoltare rapidă, cu mari rezultate, o dată cu apariția unei scene națio-
nale. Pentru a nu ne face deci sarcina prea ușoară, spicuind exemple dintr-un
domeniu în care progresele dialogului sînt prea evidente, vom cita mai întîi
un pasaj dialogat din nuvela lui C. Negruzzi, Zoe (1829), apoi tot dintr-o-
povestire, publicată după peste șase decenii.
1 „Linia dreaptă" I, nr. 3, 1904, p. 42—43.
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMÎNE
9
•O
In narațiunea lui Negruzzi, zbe pătrunde în camera lui lancu și descarcă
asupra acestuia un foc de revolver, fără a-1 atinge. Intre cele doua personaje
se produce atunci un dialog, din care reproduc numai două replice: — „Doamne
sfinte, strigă tînărul cunoscînd-o, tu ești Zoe, cine ar fi putut crede! Tu ești
care vrei să mă omori! Aceasta e răsplata dragostei mele? Vrei să mă omori!
Și pentru ce? — Pentrucă ești un nelegiuit, strigă fata cu un glas precurmat de
suspinuri, pentrucă mă vinzi, pentrucă desprețuești amorul meu, și pentrucă
ai gîndit că vei putea, după ce m-ai învățat dragostea, după ce mi-ai arătat dul-
ceața vieții, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ți place! nesocotitule! pesemne
că nu știi că pe noi femeile dacă un paing ne sparte, moartea nici cum nu ne
îngrozește? Eată dovada vînzării tale, și îi întinse un bilet scris pe o hîrtie roză.
Cetește, ticălosule! sau mai bine las1 să ți-l cetesc eu. Ascultă".
Examinarea acestui text arată că autorul ei nu este încă stăpîn pe mij-
loacele stilului oral. Deși textul cuprinde, în prima replică, fraze exclama-
tive, cum pot apărea în limba vorbită și în focul dialogului, firescul acestor
fraze este alterat prin calculi francezi, de pildă tu ești care vrei să mă omori,
unde întrebuințarea pronumelui relativ fără antecedent (care în loc de aceea
care) reproduce o construcție franceză; de asemenea, conjuncția și, folosită
nu pentru a exprima un raport de coordonare, ci cu valoare de adverb și pentru a
exprima indignarea, este o construcție franceză. în această din urmă privință
Gramatica Larousse (1936, p. 393) citează o frază din Racine: Et vous pronon-
cieriez un arret si cruel? Dar afară de aceste infiltrații sintactice străine, textul
lui Negruzzi dă impresia nefirescului și prin faptul că are un caracter retoric,
dar nu oral. Retorismul acestui text, influențat de procedeele narative roman-
tice și chiar ale realismului la începuturile lui, de pildă ale lui Balzac, pe
care eroinele lui Negruzzi, ca și acesta însuși, îl citesc, rezultă din mai multe
caracteristice. Remarc, mai întîi, repetarea anaforică a aceluiași cuvînt pentru
introducerea unor propoziții succesive: pentrucă ești un nelegiuit... pentrucă
desprețuești amorul meu... pentrucă ai gîndit că vei putea etc. Stilul oral între-
buințează parataxa; eroii lui Negruzzi întrebuințează însă hipotaxa, ca în
următorul pasaj, unde fraza este întreruptă pentru a intercala în ea un cuplu
de propoziții determinative, introduse prin după ce\ ai gîndit că vei putea,
după ce m-ai învățat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceața vieții, să mă lepezi ca
pe o jucărie etc. Prezența acestor procedee arată că Negruzzi, la începuturile lui,
nu era încă stăpîn pe mijloacele stilului oral și că dialogul lui este nefiresc. Ne-
gruzzi a depășit, în scrieri ulterioare, dialogul retoric și convențional al înce-
puturilor sale. Progresul acesta devine mai vizibil la scriitorii care i-au urmat.
Aleg, pentru a sublinia contrastul cu fragmentul spicuit din C. Negruzzi,
un text de I. L. Caragiale. Nu-1 aleg însă din schițele alcătuite aproape în
întregime din dialog, cum procedează acest autor atît de des și cu un succes
care a permis prelucrarea lor pentru scenă. Culeg textul din nuvela Păcat
(1892), acela în care primarul Cuțitei povestește preotului Niță idila dintre
tinerii Mitu și Ileana, o idilă menită să producă alarma cea mai teribilă în
sufletul preotului: „Eu știam dela1nceput că o să fie'ncurcătură, zise Cuțitei
cu zîmbetul lui obișnuit... Nici că se putea altfel... întîi numai bănuiam —
acu mi-aș pune capul... Stăi să vezi... Duminecă vreo două săptămîni, nu știu
ce roboteam pîn grădină... Numai ce să-i vezi veneau amîndoi dinspre gîrlă,
trecea pe Ungă gard încet și vorbea șoptit... N-am putut auzi mai nimic... Atîta
10
ACAD. TUDOR VIANU
4
doară mi s-a părut că zicea ea: „Nu te crez!' da el zice: „O să vezi!“ Am sărit
repede din grădină și pînă s-ajungă ei pe linie, cum umblau domol și se tot
opreau pe loc, le-am ieșit înainte la poartă... Se legăna alături, par"că mergea
pe o apă... Era să treacă pe lîngă mine făr’ să mă vază. „Bună dimineața, fină“
zic-, zice: „Sărut mina nașule. —Dincotro? — Mergeam și noi la biserică...
Ne-am întîlnit mai colea cu neică Mitu..." — l-am tras cu ochiul, și zic: „Cale
bună, fină". — El a trecut și s-a făcut roșu ca ardeiul; da ea, diavoloaica, a'nceput
să rîză; zice: „Sărut mina, nășicule!" și-a plecat amîndoi înainte." Avem deci
de-a face cu o povestire prin reproducerea unui dialog. Procedeul este el însuși
oral, deoarece mulți povestitori, dinafară de sfera literară, obișnuiesc sa
nareze evenimentele prin reproducerea limbajului dintre personajele care
propulsează evenimentele. Povestitorul apare cu rolul de a comenta eveni-
mentele sau cu acela de a lua el însuși parte la acele evenimente, introducînd
propria lui replică sau pe aceea a unui personaj al povestirii, așa cum se obiș-
nuiește în astfel de împrejurări, prin verbele zic, zice. Orale mai sînt, în pasajul
citat, variante regionale ca pîn (pentru prin), unele eliziuni ca da (pentru
dar), da'ncotro, far"să mă vază; forme iotacizate ale verbului, caracteristice
graiului muntenesc, ca crez, rîză; lipsa acordului pentru verbele la imperfect
sau perfectul compus pers, a III-a plural, de asemenea proprii graiului din
Muntenia: (ei) trecea, (ei) vorbea, (ei) se legăna, și-a plecat amîndoi; locuțiuni,
ca aceea cu rol introductiv: stăi să vezi; expresii ca: par"că mergea pe o apă;
fraze eliptice, precum: așa mîndri! Contextul este construit prin simplă juxta-
punere, fără indicarea raportului dintre fraze. întreaga manifestare verbală
a personajului lui Caragiale se caracterizează prin felul ei absolut firesc,
rareori atins de povestitorii ceva mai vechi. în timp ceCaragiale ajungea să
noteze cu atîta fidelitate oralitatea, mai ales a orășenilor, Creangă obținea
același rezultat în transcrierea vorbirii țăranilor moldoveni. Exemplul lor a
stabilit procedee, adeseori reluate de naratorii ulteriori, astfel încît firescul în
redarea limbii vorbite este una dintre particularitățile cele mai remarcabile ale
artei prozatorilor romîni la sfîrșitul secolului al XlX-lea și în secolul al XX-lea.
DESCRIEREA NATURII
Pentru a urmări dezvoltarea artei peisajului în literatura romînă, citez
mai întîi un pasaj din Călătoria în Africa (1855) de V. Alecsandri. Mai înainte
de a atinge teritoriul Spaniei, pentru a trece apoi în Africa, Alecsandri călă-
torește cu diligența în sudul Franței, unde notează următoarea impresie de na-
tură : „Acum umbrele nopții acoperiseră pămîntul, și copacii se zăriau ca fantasme
din altă lume ce se alungau pe cîmpii, până ce se perdeau în întunericul depărtărei.
Mii de stele străluciau pe bolta cerească; unele cădeau dealungul ceriului, lăsînd o
urmă argintie după dînsele; altele se oglindeau în apa Adurului; altele păreau că
alunecă ca niște mari brilianturi pe omătul din vîrful Pireneilor. — Tot era în lume
tainic și adînc-pătrunzător; iar în tăcerea cumplită a naturii, în nemișcarea
obștească ce ne încongiura, răpegiunea malpostei sămăna îndoită, tropotul cailor
și sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic. Fanarele trăsurei aruncau înaintea
lor, pe șosea, o pată lungă de lumină, în care caii se zăriau călcînd în picioare
umbrele lor ce se încolăciau sub dînșii ca niște balauri negri. — îmi închipuiam
că mă aflam în împărăția fantasmelor, răpit de carul unui geniu de noapte și ur-
5
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMÎNE
11
mărit de hîrîitul grozav a unor balauri nevăzuți. Insă luna se ridică încet pe
marginea orizontului, și, la gingașa sa lumină, fantasmagoria peri într-o clipă".
Textul acesta aparține unei epoci în care scriitorii moldoveni foloseau
încă variante regionale, ca până, a încongiura, răpegiunea, a rîdica, sau neolo-
gisme care nu s-au impus, ca malposta (după fr. malle-poste). Peisajul descris
de Alecsandri n-are, în narațiunea lui, decît un rol de cadru; este un decor
care nu participă în nici un fel la întîmplările povestite de scriitor. Acest
decor este stilizat fantastic, ceea ce aduce cuvintele din aceeași familie; fan-
tastic, fantasme, fantasmagorie, o serie urmată de cuvinte dintr-un sector lexical
înrudit, aduse de comparațiile scriitorului, ca geniu de noapte, balauri (de
două ori). Retorismul, pe care l-am văzut apărînd în dialogul folosit de scriitorii
aceleiași epoce, se introduce și în descrierea naturii, ca de pildă în construcția
enumerativă: mii de stele străluceau... unele cădeau... altele se oglindeau...
altele păreau că lunecă. Caracteristic pentru arta descriptivă a lui Alecsandri
este și felul în care se succed, într-o alternanță aproape regulată, frazele obiec-
tive și cele subiective, adică acelea în care verbul predicativ exprimă cînd un
proces exterior, cînd un mod al simțirii sau al reprezentării povestitorului.
Astfel, umbrele acoperiseră pămîntul, dar copacii se zăriau\ stelele străluciau,
cădeau, se oglindeau, dar unele păreau că lunecă', răpegiunea malpostei semăna
îndoită (adică părea îndoit de mare); fanarele trăsurei aruncau lumină, dar
caii se zăriau cum calcă în picioare umbrele lor; în fine, în timp ce scriitorul
își închipuia că se află în împărăția fantasmelor, luna se rîdică încet. Acest
amestec al constatării obiective cu notarea impresiei subiective este un pro-
cedeu general în arta descriptivă a romanticilor. Subiectivitatea impresiei se
introduce, de altfel, în descripție și prin epitet, care, adaptîndu-se la carac-
terul fantastic al întregii descrieri, este ales clin sectorul terifiant, fioros.
Scriitorul respectă însă legea contrastelor reparatoare și, astfel, dacă tăcerea
este cumplită, sunetul zurgălăilor fantastic, hîrîitul grozav, lumina lunii este
gingașă. Trebuie să adăugăm că stilizarea fantastică și unele comparații și
epitete sînt, pentru Alecsandri, mijloace generale de descriere, apărute scriito-
rului și în alte împrejurări. Astfel, cînd în timpul aceleiași călătorii, pără-
sește Franța și se îndreaptă cu vaporul către țărmurile Africii, stelele i se arată,
din nou, ca o ninsoare de diamanturi, razele soarelui la apus i se par ca niște
lungi șerpi de aur, marea este îngrozitoare și întreaga natură se acopere cu o
haină fantastică. Folosirea acelorași mijloace în zugrăvirea unor peisaje atît
de deosebite pune în lumină, nu numai relativa sărăcie a artei descriptive
a lui Alecsandri, dar și caracterul ei convențional. înapoindu-ne la prima
descriere citată vom adăuga, în fine, că sentimentul care o susține este mai
mult o atitudine jucată. Scriitorul ne-a vrăjit un aspect fantastic al naturii,
pe care îl denunță îndată ca o simplă iluzie, atunci cînd notează: „Umbrele
fioroase se făcură nevăzute, balaurii intrară în pămînt, și cruntul lor hîrîit se
prefăcu în nevinovatul horăit al englezului ce dormea cît șepte la spatele meu".
Procedeul degradării sublimului terifiant în comic, după formula antică
parturiunt montes nascitur ridiculus mus, este folosit de Alecsandri de mai
multe ori și pune în lumină o anumită atitudine ironică, proprie în mod mai
general artei literare a lui Alecsandri.
Ne găsim în fața unei arte peisagistice cu totul deosebite atunci cînd,
înaintînd în timp cu o jumătate de secol, reținem în Crîșma lui Moș Precu
12
ACAD. TUDOR VIANU
6
(1904) a lui Mihail Sadoveanu, următoarea descriere de natură, în care o
inundație la începutul primăverii este evocată prin mijloace cu totul deosebite
de acele ale înaintașului V. Alecsandri: „Zilele cu soare fierbinte veniră dinir'o-
dată. Zăpada se muie ca ceara, scăzu și dădu drumul izvoarelor de apă. — Pămînt
bătînd în verde prinse a se arăta ici-colo, pe costișe. Apoi prin hârtoape se năpustiră
șuvoaiele săltînd ca pe niște trepte, frămlntîndu-se și spumegînd. Iazul se umflă
și ieși din matcă. Bătrînul și Zaharia ridicară toate stavilele de la opust. Valuri
tulburi creșteau amestecate cu pale de fîn, cu strujeni și cu găteje. Se roteau
fierbînd la gura larg deschisă, apoi odată se cufundau sunînd într-o cădere uriașă,
într-un freamăt asurzitor, în nenumărate raze scînteietoare, într-o volbură de
spumă. — în ziua întâia, spre sară, apele suindu-se pînă la o palmă de drum,
moșneagul începu a se îngrija. Noaptea, tatăl și feciorul nu putură să închidă
ochii. Umblau ca niște umbre, cu fînarele, vărsînd dungi mari de sînge pe valurile
negre. — Dimineața, nu mai era chip. Zaharia încălecă și intră în Broșteni ca
să caute oameni de ajutor, apoi, printre sătenii grămădiți în toate părțile și deș-
teptați de zvonul primejdiei, își rupse cale pînă la casa Anicăi. Intr-un tîrziu,.
cînd coborî cu oamenii la zăgazuri, găsi pe bătrîn scoțîndu-și baba din moară.
Pe ici, pe colo, pînza de apă se înălțase în șosea și se strecura în șerpi, furișîndu-se,
spre clinul de dincolo. — Și deodată crăpă o parte din iezătura de lîngă opust.
Apa clipoti într-un talaz mare, urni îngrămădirea de pămînt, sălciile se clătinară»
se lăsară într-o parte, se cufundară încet, iar undele, sfredelindu-se în surpături,
horcăind în goluri, se adunară ca pentru o luptă, se înălțară într-o izbire ca un
grumaz încordat, —și, scurt, malul și opustul se prăbușiră. Apele răzbiră în
urmă într-un șuier de furtună, și duseră la vale grinzi și scînduri, și sălcii învă-
luite care se zbăteau în viitori cu rădăcinele în sus ca niște capete îngrozite cu
pletele vîlvoU.
Cititorul care parcurge această pagină de la începuturile lui Mihail Sado-
veanu nu poate să nu remarce adevărul și exactitatea notațiilor ei. Este o
pagină de maestru. Nici o urmă de convenție literară, de rețetă experimentată
înainte și moștenită dintr-o fază anterioară a creației. Retorismul în descripție
a dispărut. Scriitorul se exprimă totuși prin largi construcții, îmbogățite
prin grupuri de predicate: zăpada se muie, scăzu, dădu drumul izvoarelor',
(valurile) se roteau, se cufundau, apa clipoti, urni îngrămădirea de pămînt,
sălciile se clătinară, se lăsară într-o parte, se cufundară, undele se adunară, se
înălțară sau prin grupuri de complemente: șuvoaiele se năpustiră săltînd,
frămîntîndu-se, spumegînd', valurile creșteau amestecate cu pale de fîn, cu
strujeni, cu găteje', valurile se cufundau sunînd într-o cădere uriașă, într-un
freamăt asurzitor, în nenumărate raze scînteietoare, într-o volbură de spumă etc.
Grupurile relativ egale de predicate sau de determinări introduc număr și
cadență în construcție; totuși simțim lămurit că acest fel al construcției mare
un simplu rol ornamental, ci este provocat de nevoia scriitorului de a intro-
duce precizie în descrierea sa. Nu mai simțim succesiunea propozițiilor sau
a elementelor lor determinative ca pe o enumerare retorică, ci ca pe aspectele
sau fazele unui proces, evocat cu cea mai mare exactitate. Scriitorul observă
cu toate simțurile, vede, aude, își reprezintă mișcarea. Vede razele scînteie-
toare ale valurilor, le aude freamătul, șuierul de furtună și își reprezintă lupta»
prăbușirea, izbirea, pentru care găsește o comparație în intuiția corporală a
grumazului încordat. Nu cred că vreun alt scriitor, înaintea lui Sadoveanu,,
7
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMÎNE
13
să fi primit de la natură un număr tot atît de mare de impresii, exprimate cu
același adevăr. Scriitorul renunță la procedeul tradițional al alternării frazelor
obiective și subiective, dar introduce totuși omul în peisaj, pentru a învia
descripția naturii prin răsfrîngerea acesteia într-o sensibilitate omenească.
Fantasticul aparenței deține un rol și în această pagină descriptivă, dar ea
nu mai este simțită acum ca produsul unei atitudini jucate, ci ca o viziune
de al cărei adevăr subiectiv nu ne îndoim, atunci cînd scriitorul vede rădăcinile
smulse de șuvoi ca niște capete îngrozite cu pletele vîlvoi. Comparată cu faza
atinsă de Alecsandri, descrierea naturii la Sadoveanu reprezintă un mare
progres în utilizarea limbii noastre ca instrument al evocării poetice.
După marile succese ale artei peisagistice a lui Sadoveanu, descrierea
naturii devine o categorie literară deseori cultivată de scriitorii romîni. Atin-
gem însă o nouă fază a procedeelor de artă în această direcție, o dată cu Geo
Bogza în cărți ca Țări de piatră, de foc și de pămînt (1939), Cartea Oltului
(1945) sau Meridiane sovietice (1953). Ceea ce aduce nou Geo Bogza în arta pei-
sajului literar este expresia percepției științifice a realității, apoi a aspectelor
ei legate de civilizația modernă și de viața celor mai largi colectivități
omenești. Geo Bogza este un artist socialist și, ca atare, modul propriu al
concepției sale despre lume se vestește pretutindeni, la orice pagină am des-
chide vreuna din cărțile sale, prin variatele mijloace ale vocabularului și
ale imaginilor lui. In Cartea Oltului, unde scriitorul urmărește acest rîu de
la obîrșii pînă la vărsarea lui în Dunăre, împreună cu peisajele pe care le
străbate și cu înfățișările vieții sociale ale oamenilor din acele locuri, Bogza
și-a împărțit cartea în mai multe capitole mari, pe care le numește „trepte“:
treapta minerală, vegetală, biologică, spirituală, a istoriei, a reîntoarcerii în
cosmos. A pus deci la baza evocărilor sale o adevărată ontologie științifică,
o concepție relativă la dezvoltarea materiei în lume. Paginile de față sînt
consacrate însă caracterizării procedeelor de artă ale scriitorilor, așa cum
ele se arată în exemple limitate. Astfel de exemple sînt ușor de extras din
orice punct al cărților lui Bogza. Iată, de pildă, întreaga atitudine și unele
din procedeele cele mai caracteristice ale scriitorului, ivindu-se încă din prima
pagină a Cărții Oltului. Este vorba de descrierea panoramică a unui peisaj
tipic din Ardeal: „Presărat cu cetăți vechi, în ruină, și cu turle de biserici, ascu-
țite, Ardealul își desfășoară peisajele pînă la mari depărtări, sub semnul acestor
străvechi și elocvente construcții. Durabile rezultate de piatră ale unor îndelungi
eforturi unanime', totdeauna deasupra a tot ce le este în jur, din orice parte a
pămîntului văzute, ziua ele îl domină, iar noaptea îl împînzesc de mistere și
îi dau un sens. Sunt seri în care turlele ascuțite ale bisericilor par vechi și primare
antene, cu care oamenii acestor locuri au încercat, tot timpul veacurilor trecute,
să prinză în auz ecoul adevărat al Universului, secreta și via lui rezonanță".
Ceea ce izbește mai întîi, parcurgînd această scurtă pagină descriptivă,
este faptul că scriitorul nu pornește de la o singură impresie, de la un act
unic al observației, ci de la mai multe impresii, pe care le leagă între ele,
pentru a obține nu numai descrierea unui peisaj, dar și reflecția asupra lui.
Scriitorul vede peisajul lui ziua, noaptea și seara. Actele particulare ale fie-
cărei contemplații au rămas în urmă, și scriitorul le însumează acum pentru
a extrage sensul general desprins din cele văzute. Atitudinea spectaculară
întregită prin acea reflexivă este caracteristică pentru toată arta descriptivă
14
ACAD. TUDOR VIANU
8
a lui Geo Bogza. Scriitorul care are, în atîtea împrejurări, un puternic simț
al forțelor elementare, evocate cu prilejul fiecăreia din descrierile lui, zugră-
vește de data aceasta un peisaj construit, cu cetăți vechi, cu turle de biserici',
termenul construcții le subsumează pe toate și pe acest termen îl asociază cu
un epitet neobișnuit, vorbind despre elocvente construcții. Prezența construc-
ției în peisaj îi îngăduie să-și reprezinte munca umană colectivă, eforturile
unanime cărora li se datoresc cetățile și turlele. Peisajul nu este de altfel
văzut numai în singura clipă a observării lui, ci este reprezentat construindu-se
în tot timpul veacurilor trecute', este perceput deci printr-o categorie istorică,
adică drept un lucru care s-a format treptat și a jucat un rol permanent vreme
de multe secole. în legătură cu rolul jucat în trecut de turlele bisericilor în
viața colectivităților umane, altă expresie care se va ivi numaidecît, apare
și o imagine împrumutată din tehnica modernă: turlele ascuțite îi apar ca
niște antene radiofonice, prin care închinătorii timpurilor vechi prind, ca
la un post de radiorecepție, ecoul adevărat al Universului, secreta și via lui
rezonanță. Secreta rezonanță, ca și elocvente construcții, sînt asocieri destul de
neobișnuite de cuvinte, în care epitetul surprinde nu numai prin raritatea lui,
dar și prin faptul că este luat într-un sens nou, metaforic, impus poate de modele
franceze. Influența franceză se arată, de altfel, nu numai în această folosire
oarecum neașteptată dată unor cuvinte destul de răspîndite, dar și în unele
forme ale construcției, ca de pildă în construcția partitivă noaptea îl împîn-
zesc de mistere sau în sunt seri (adică există unele seri). Abateri sintactice carac-
teristice, decurgînd de data aceasta dintr-un izvor intern, din proza lui T. Ar-
ghezi, remarcăm și în separarea atributului de substantivul lui, ca în turle
de biserici, ascuțite, un procedeu de dislocare sintactică prin care expresia
dobîndește mai mult relief. Prozator modern, cu atitudini reflexive, lucrînd
cu categorii istorice și filozofice {universul), mișcîndu-se în lumea de repre-
zentări a civilizației, a muncii, a tehnicii moderne, prin care sînt anexate
artei literare sectoare noi ale vocabularului și o imagistică inedită, Geo
Bogza a creat o etapă nouă a descrierii literare.
MEDIUL DOMESTIC
Pictura interioarelor, a lucrurilor grupate de oameni în jurul lor și care
îi determină și îi exprimă, adică ceea ce obișnuit se numește o „natură moartă“,
este o categorie literară apărută relativ tîrziu la scriitorii romîni. Cu tot marele
rol pe care evocarea mediului domestic îl deține în realism, începînd cu
Balzac, scriitorii noștri s-au oprit, abia în faze mai noi, în fața acestei teme.
Al. Macedonski este unul dintre cei dintîi care au cultivat-o, de pildă în
Casa cu No. IO,1 descrierea unei case care, indicată numai prin această
simplă și incompletă determinare, sugerează cititorului că este vorba de o
casă oarecare, cum vor îi fost desigur nenumărate în epoca scriitorului, deci
o casă a cărei specială expresivitate provine tocmai din faptul că n-are nimic
deosebit în alcătuirea ei externă și internă. Macedonski va evoca deci poezia
aspectelor umile, cotidiane și banale, cum scriitorii realiști făceau de cîteva
decenii. După ce ni se descrie înfățișarea exterioară a Casei cu No. 10, de pe
* „Literatorul", 5, 1883.
9
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMÎNE
15
o stradă oarecare, aparținînd unor locatari rămași necunoscuți, ni se înfățișează
și una din camerele ei: „Peșchire, frumos lucrate cu borangic și cu flori de mătase
în față, atîrnate în piroane, dau ocol odăilor, perdelele de la fiece fereastră sînt
de tibet cu o parte albastră și cu alta conabie sau roșie, marea modă de pe la
1816 pînă la 1830. Iar pe măscioara lucrată în sidefuri, alături cu Vestitorul
Țerei romînesci, se mai află pe o tăviță verde, înfățișînd în poleieli și în fețe, du-
cerea la geamie a Sultanului Mahmud, o mică ceașcă într-un zarf de argint din
care iese aromaticul abur al unei cafele pe care rar o mai putem bea astăzi“.
Avem deci de-a face cu descrierea unui interior, așa cum l-a format influ-
ența turcă în epoca feudalității noastre, evidentă prin atîtea detalii ale deco-
rului, dar și prin moravurile oamenilor care locuiesc în cadrul lui, mărtu-
risite prin prezența ceștii de cafea, a ciubucului amintit în continuarea pasa-
jului. Scriitorul susține sugestia mediului domestic oriental, prin cuvintele
de origine turcească grupate de el, dintre care numai borangic s-a menținut
în limbă, în timp ce peșchir, zarf, conabiu deveniseră învechite chiar în epoca
lui; cuvinte cărora li se alătură însă și unele cu vechi accepții, menite să
sprijine arhaismul impresiei, ca față, fețe, probabil în înțelesul de culoare.
Este evidentă prezența omului în acest mediu domestic, a liniștei patriar-
hale de care se bucura, a unora din deprinderile lui, a regimului’ politic din
care descindeau înaintașii lui, oameni trăind în cadrul împărăției lui Mah-
mud, dar și a timpurilor noi de deșteptare națională, despre care vorbește
foaia „Vestitorul Țerei romînesci", lăsată din mînă de cititorul care a ieșit
tocmai pe ușă. Această prezență nevăzută a proprietarului Casei cu No. 10
alcătuiește adevăratul interes al pasajului, compus în restul lui cu o preo-
cupare mai mult istorică sau etnografică, prin descrierea exactă a obiectelor,
ca într-un catalog de muzeu, sau prin considerația generalizatoare: marea
modă de pe la 1816 pînă la 1830, prin care scriitorul iese de fapt din cîmpul
evocării literare propriu-zise și pătrunde într-un domeniu al științei. La fel
notația aromaticul abur al unei cafele pe care rar o mai putem bea astăzi sparge
cadrul impresiei momentane, singura care ar fi trebuit reținută, și intro-
duce o referință la împrejurări trecute, deci o atitudine propriu-zis istorică,
însoțită de scriitor prin expresia, de altfel discretă, a preferinței acordată de
el trecutului. Cu toată alunecarea spre decorația muzeală și etnografică și
spre istorism, scurta descripție a lui Macedonski este o pagină de maestru
prin interesul ei lexical, prin alegerea și alăturarea imaginilor, dar mai ales
prin expresia prezenței umane, cu toate implicațiile ei sociale, prin care mediul
domestic descris dobîndește suflet și viață.
Macedonski a dat de mai multe ori evocări de naturi moarte, „nuvele
fără oameni*1, cum le numește într-un rînd. Stabilind modelul, determină o
serie întreagă de pictori literari ai naturilor moarte, printre care amintesc
pe I. A. Bassarabescu. în Cît ține liturghia (din Nuvele, 1903), cucoana care
a plecat să asculte slujba la biserică și-a lăsat pustiu interiorul, unde lucru-
rile continuă să vorbească despre deprinderile ei. Este indicată mai întîi
atmosfera generală, cu o sensibilitate ascuțită care percepe temperatura,
starea atmosferică, tăcerea, lucrurile eterogene cărora li se atribuie, prin
personificare, simțiri umane: „Răcoare ca într-o chilie', și nici o muscă, abia
una mai înegrește într-un punct olanul văruit al sobei-, toate în casă tac de frica
furtunii". Pasajul începe prin fraze nominale: răcoare ca într-o chilie; și nici
16
ACAD. TUDOR VIANU
10
o muscă, apoi o retușare care aduce un verb, fiindcă de data aceasta e vorba
de a nota o mișcare, a muștei care înegrește olanul sobei, creînd un contrast
indicat prin relevarea olanului văruit al sobei. Se adaugă notațiile atmosferice,
după care urmează un șir lung de fraze nominale, unde eliminarea verbului
trebuie să susție impresia de imobilitate a unei vechi existențe, fără eveni-
mente, supraviețuind cu umilitate neantului ei. „Ce de lucruri pe scrin! Un
nesseser cu oglinda spartă} par"că l-a furat somnul lingă pernița cu nisip ce-i
stă de straje, albăstrue, ieșită la soare, cu mătasea destrămată, plină de ace,
gata să muște. La rînd, un fier de frizat, un pieptene mare de os îngălbenit}
Ungă el, un mototol de păr castaniu, strîns, înodat} apoi un borcan cu alifie
vînătă, pe jumătate plin, păstrează pe buze urme de degete" etc. Toate aceste
obiecte sînt indicate fără expresia vreunei relații dintre ele, fără verbe și
fără compliniri, pînă la ultima frază care, prin singurul ei verb (păstrează!),
aduce mărturia îndeletnicirii atît de vane a cochetei bătrîne care-și îngrijește
tenul, în lumea ei de nimicuri, unde ostilitatea generală a vieții, așa cum
o poate simți o ființă eșuată, este figurată simbolic prin pernița de ace,
gata să muște. Mulțimea și concentrarea notațiilor, puterea lor sugestivă,
felul atît de meșteșugit ales al construcțiilor mărturisesc despre progresele
obținute douăzeci de ani după Macedonski, în direcția evocărilor de interior.
Tudor Arghezi le va cultiva și el în epoca următoare, și este interesant
a spicui, din paginile lui în proză, una din aceste evocări, pentru a constata
ce s-a putut adăuga, ca sensibilitate și forme de expresie, peste ce obținuseră
scriitorii anteriori. Alegem o pagină dintr-una din bucățile adunate în volu-
mul Ce-ai cu mine, vîntule? (1937): „In odăi, pulberea electrică a singurătății
se urzește punct cu punct cu praful umbrei, cernut prin lumină, și țărîna timpului,
dulce la gust și nesimțită la pipăit, le tîrăște neturburat în neant. Grinzile de
stejar, zidurile de piatră, covoarele, jilțurile și cărțile ard fără văpaie și cu scru-
muri mobile, în focul rece al topirii de sine. De toate ușile coridorului s-a prins
un sol al tăcerii, cu degetul pe buze, desinat cu cărbune, și prin geamurile lor,
în odăi, se zărește mișcîndu-se vălul moale al uitării". Macedonski dăduse,
împreună cu zugrăvirea unui interior, în acompaniamentul ei asociativ, ceva
ca o viziune a dezvoltării țării în secolul trecut. I. A. Bassarabescu restrînge
perspectiva evocării sale, făcînd ca lucrurile să vorbească despre o existență
particulară, față de care socialul apare totuși ca ostilitate declarată existen-
țelor care nu știu să se lupte, dar mai ales ca indiferență a mediului unde
lucrurile se adună fără noimă și oamenii îmbătrînesc. Perspectiva se deschide
foarte larg în descrierea lui Arghezi, unde răsună ceva ca sentimentul foarte
generalizat al neantului universal și invincibil, fiindcă atinge materialele
cele mai tari, stejarul și piatra. Pentru a vrăji procesul aneantizării unui
interior închis, izolat de viață, scriitorul folosește epitete contradictorii cu
numele pe care le determină, ca focul rece sau arderea fără văpaie, apoi o
bogată sinonimie: praf, țărînă, scrumuri, topire de sine, cărbune, asociate cu
nume pe care nimeni nu le mai legase cu ele, în metafore inedite, ca praful
umbrei, țărîna timpului, scrumuri mobile (ale combustiei lucrurilor îmbă-
trînite). Dezvoltarea metaforică și, am spune, excesul acestei dezvoltări
sînt o caracteristică prin care Arghezi se diferențiază atît de izbitor de scrii-
torii premergători. De asemenea, acuitatea lui senzorială, la fel de neobișnuită
dacă o comparăm cu tot ce s-a produs mai înainte, leagă abstractul cu con-
J J	ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMÎNE	J Ț
crețul, ca atunci cînd ni se vorbește de țărîna timpului, dulce ta gust și nesim-
țită la pipăit, obținînd nu numai imagini greu de reprezentat, dar și abstru-
zitate în construcție, mai ales în prima frază unde predicatul le tîrăște nu apare
destul de limpede la cine se referă. Artist modern, hipersensibil, el cere
limbii să exprime mai mult decît putuse da înainte, o disociază de graiul
vorbit și obține un stil scriptic, cu mijloace rafinate ale evocării, dar pîndit
de primejdia artificiului și obscurității.
PORTRETUL
Portretul literar este cultivat încă de primii scriitori ai secolului al XIX-
lea. Costache Negruzzi dă în Fiziologia provințialului (1840) un portret gene-
ralizator, în felul Caracterelor lui La Bruyere. Scriitorul zugrăvește o cate-
gorie socială generală, prin trăsături văzute, prin care învie deopotrivă figura
ca și moravurile modelului său: „Provințialul îmblă încotoșmănat într-o gro-
zavă șubă de urs; poartă arnăut în coada droșcii înarmat cu un ciubuc încă-
lăfat și lulea ferecată cu argint; șuba de urs, arnăutul și ciubucul sînt cele
trei neapărate elemente a boierului ținutaș; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura
lui e lesne de cunoscut; cete mai adese este gros și gras, are fața înflorită, favo-
riți tufoși și musteți răsucite, dar pre lîngă aceste firești podoabe, natura, ca
o miloasă mumă, a răspîndit asupră-i și un nu știu ce care vorbește mai tare
ochilor ispitiți decît orice altă; un nu știu ce care face a fi destul să-l vezi ca
să-l cunoști și să gîcești din ce ținut sosește, sau din ce bortă iese; un nu știu
ce, în sfîrșit, care te face să rîzi cum îl zărești". Negruzzi folosește deci asociații
tipizate de cuvinte ca față înflorită, musteți răsucite, miloasă mumă, cuplul
de adjective-adverbe gros și gras, foarte răspîndit în limba franceză, de
unde împrumută și locuțiunea substantivată un nu știu ce (un je ne sais quoi),
prin care P. Bouhours, în secolul al XVII-lea, denumea, împotriva raționa-
lismului clasic al lui Boileau, impresia greu de definit a frumuseții. Negruzzi
cere deci mijloacele sale limbii vorbite și expunerea sa, în Fiziologia provin-
țialului ca și în Un poet necunoscut (1838), unde portretul individual al lui
Daniel Scavinschi este topit în narațiunea despre viața și moartea acestuia,
se desfășoară în stilul unei pălăvrăgeli amabile, în care figurează deopotrivă
ironia, calamburul, digresiunea.
Pe la 1880, Ion Ghica răspîndește, în Corespondența sa cu V. Alecsandri,
sumedenie de portrete, mai ales ale unor originali ai vremurilor mai vechi,
despre care povestește. Poate fi extrasă din Corespondența lui Ion Ghica o
galerie întreagă de caricaturi, desenate în maniera lui Daumier, prin felul
în care evocarea figurilor, reduse la puține trăsături, se asociază cu aceea a
pitorescului vestimentar, pentru care găsește termenii potriviți în termino-
logia merceologică a începutului de veac. Iată, în acest sens, portretul așa-
zisului Prințipul Zamfir, maniac aciuiat pe lîngă boierimea bucureșteană:
„Era un om între două vîrste, mai mult bătrîn decît tînăr; gros la burtă, alb și
rumen la față și cu mustățile rase; purta pantaloni de nanchin galben cu capac,
băgați în cizme ungurești cu pinteni, jiletcă vărgată, frac cafeniu cu bumbi de
metal cu pajură împărătească, cravată roșie de pambriu, în care îi intra bărbia
cu totul, pînă la gură, lăsînd să iasă de-o palmă două colțuri ascuțite de guler
scrobit. Din buzunarele jiletcei atîrna de o parte și de alta, zornăind, două lan-
2 - C. 3230
18
ACAD. TUDOR VIANU
12
țuri groase cu chei și peceti mulțime. Era «prințipul Zamfir», amicul intim și
nedeslipit al banului Pană Filipescu“. Descrierea procedează deci prin acumu-
lare enumerativă de trăsături în construcții juxtapuse, completînd în mod
succesiv portretul, căruia scriitorul îi dă în cele din urmă un nume, dezle-
gînd astfel enigma ciudatei arătări evocate mai înainte.
Pentru a depăși simplul pitoresc și portretul obținut prin însumarea
treptată a trăsăturilor, înlocuite mai tîrziu prin formula caracterizatoare
sintetică și o viziune a omului moral, trebuie să ajungem, după 1900, la por-
tretele lui N. lorga, întrunite în seria volumelor Oameni cari au fost. Ale-
gem, din nenumăratele care ar putea fi citate, pe acel al lui Ovid Densusianu,
scris la moartea acestuia, în 1938. Scriitorul pornește de la ceea ce îi pare
a fi trăsătura esențială a modelului său, ceva deopotrivă cu ceea ce H. Taine
numea „la faculte maîtresse“. Această trăsătură ar fi fost, la Densusianu,
neadaptabilitatea lui. lorga o explică prin date ereditare, introducînd în
portret caracterizarea succintă a înaintașilor lui Ovid, erudiții Aron și Nico-
lae Densusianu. Definește apoi firea neadaptabilă a modelului și termină
printr-o frază nominală, prin care ni se deschide o perspectivă asupra tre-
cutului neguros, greu parcă de determinismul unui neam întreg. Este o pagină
de artă, vrednică a fi studiată în toate amănuntele ei: „Ovid Densusianu,
care a plecat ca pe furiș din viața pe care n-a vrut s-o primească așa cum era șt
n-a putut s-o domine așa cum el ar fi vrut, a fost, în societatea romînească preo-
cupată de atîtea probleme și frămîntată de atîtea patimi, un neadaptabil. —
Aducea aplecarea către aceasta de la părinții săi înșii, oameni de mare discreție,
plini de inteligență și chiar de talent, dar înainte de toate, feriți de lume. Ce
splendid exemplar de romanitate ardeleană, și în corp, în figură, era tatăl său,
dacul cu părul și barba colilie, care a fost neînduplecatul și cu toată lumea
îndușmănitul, nu din ură, ci dintr-o necesitate sufletească specială, Aron Den-
susianu! Ce călăreț singuratec, îmbătat de vîntul culmilor propriei închipuiri,
i-a fost unchiul, Nicolae Densusianu, care găsise în Bucegi leagănul zeilor de-
niei! — De o precocitate extraordinară, erudit înainte de douăzeci de ani, de
o stăruință fără păreche la lucrul metodic, fiind nepotul acelora, păstra aierul
de familie. O mare voință de a se afirma, de a crea și a schimba, fără nimic din
mijloacele, pe lîngă inteligența pe care o avea din bielșug, necesare pentru a se
atinge scopul. Menirea acestui nobil și tenace ambițios a fost să fie necontenit
învins, și pentru aceasta i-a ținut necaz vieții, îndepărtîndu-se de dînsa, ca și
cum subt niciun raport n-ar fi fost vrednică de el. — Filolog, s-a vrut poet',
om de cabinet, a visat de un amestec în viața politică', și, necontenit, cu pică-
tura de sînge a înfrîngerii, se întorcea la el însuși. — O operă senină lîngă un
om torturat prin sentințe mai vechi decît însăși ființa sa“.
Ceea ce îl interesează deci pe N. lorga în portretul contemporanului
său O. Densusianu este firea adîncă, realitatea morală a acestuia. In acest
scop, portretistul întrebuințează termeni denumind însușiri sufletești, observate
în modelul său sau în înaintașii din care proveneau felurile de a fi ale acestuia.
Terminologia psihologică și morală era cu totul absentă în portretele anterioare,
acelea zugrăvite de C. Negruzzi și Ion Ghica. Această terminologie este însă
larg folosită de lorga, prin substantive ca discreție, inteligență, talent, închi-
puire, precocitate, stăruință, voință de a se afirma, sau prin adjective ca ambițios,
învins (în sens moral) etc. Pentru a exprima asemănarea dintre model și prede-
J 3	ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMlNE	j 9
cesorii lui, scriitorul folosește expresia aier de familie, folosită în genere pentru a
denumi identitatea trăsăturilor fizice ale membrilor aceleiași familii, dar care este
luată aci în sensul moral, mai rar întîlnit. Expresia realității morale a omului
adînc folosește uneori metafora cu mari rezonanțe poetice, ca aceea aplicată lui
Nicolae Densusianu: Călăreț singuratec, îmbătat de vîntul culmilor propriei închi-
puiri sau ca picătura desînge a înfrîngerii. lorga dorește să ne înfățișeze portretul
unui neadaptabil, după cum ne-o spune el însuși în primul paragraf al portretu-
lui, în acela în care stabilește tema compunerii lui. Relevînd în firea modelului
o trăsătură negativă, refuzul de a accepta viața așa cum i se înfățișa, neadapta-
bilitatea lui, scriitorul construiește portretul prin numeroase forme ale negației,
ca verbul predicativ negativ: n-a vrut, n-a putut, n-a fost vrednică sau ca determi-
nări adjectivale sau adverbiale negative, precum neadaptabil, neînduplecat, ni-
mic,. sub nici un raport. Cînd n-avem de-a face cu expresiile directe ale negației
întîmpinăm cel puțin pe acelea ale opoziției, ale absenței sau ale diminuției,
precum îndușmănit, pe furiș, învins. Omogeneitatea sferei verbale a scriitorului
este deci remarcabilă; ea reprezintă o mare îndemînare în concentrarea și conver-
gența mijloacelor de vocabular folosite de scriitor. Nu mai puțin vrednice
a fi subliniate sînt construcțiile utilizate. Fiind vorba de a pune în picioare
portretul unui orn neadaptabil, în opoziție cu mediul său, scriitorul întrebuin-
țează construcții adversative sau concesive, precum: „oameni... plini de inteli-
gență și chiar de talent, dar... feriți de lume’, dacul... cu toată lumea îndușmă-
nitul, nu din ură, ci dintr-o necesitate sufletească...; voință de a se afirma... fără
nimic din mijloacele... necesare’, (deși) filolog, s-a vrut poet’, (deși) om de cabinet,
a visat de un amestec în viața politică". întreg portretul este susținut de reacția
emotivă a pictorului lui, vizibilă în frazele exclamative: „Ce splendid exem-
plar...! Ce călăreț singuratec...! pînă la fraza nominală și exclamativă finală: 0
operă senină lîngă un om torturat prin sentințe mai vechi decît însăși ființa sa“.
Opera lîngă om, deci alături de el, fără legături organice cu acesta, disociată
de firea autorului și oarecum inexplicabilă prin această fire: simpla prepoziție
lîngă sugerează ceea ce, în viziunea portretistului, alcătuiește paradoxul exis-
tenței lui Ovid Densusianu. Scriitorul nu exprimă în întregime conținuturile
Iui mentale; pe unele dintre ele se mulțumește să le sugereze, declanșînd în
cititorul lui bogate asociații printr-o însemnare parcimonioasă, ca simpla
expresie a unei relații în textul citat: modernitatea procedeului nu poate
scăpa nimănui. Comparată cu portretele zugrăvite de scriitorii mai vechi,
trebuie să remarcăm, în arta portretistică a lui N. lorga, cucerirea propriu-
zisă a domeniului intern, adîncimea morală a descripției, susținută de o
emoție gravă și înaltă, arta atît de rafinată prin complexitatea proce-
deelor, așa de bine dominată prin introducerea mai multor factori de uni-
ficare, pe alocuri caracterul atît de modern al mijloacelor. Vechile portrete
erau numai pitorești. Pătrunderea spre uman este caracteristica cea mai de
seamă a artei portretistice a lui N. lorga.
ANALIZA PROCESULUI PSIHOLOGIC
Descrierea stărilor interne în narațiune apare o dată cu primii romancieri
ai secolului al XlX-lea. Bolintineanu în Elena (1862) introduce astfel de de-
scrieri, precedîndu-le de semnul dialogului, reproducînd adică vorbirea înte-
20
ACAD. TUDOR VIANU
14
rioară a personajului: — „Doamne, zise el (Alexandru). Ce este această femeie?
Nu sunt un copil ce intră în lume pentru prima oară... Azi am voit să plec*, și
cînd eram să pornesc, puterile mi-au lipsit... Nu este un simțimînt trecător ce
se stinge îndată ce încetăm a vedea obiectul iubit... Eu sufer... este o patimă puter-
nică... Am trăit... am fost în relații cu tot felul de femei frumoase, spirituale...
niciodată nu am simțit atîta; ceea ce simt acum este un lucru straniu!..." Autorul
reproduce deci gîndurile intime ale lui Alexandru, îndrăgostit de Elena,
monologul lui interior, și o face imitînd desfășurarea vorbirii interne, prin
fraze juxtapuse separate prin puncte de suspensie, care trebuie să înlocuiască
expresia raporturilor logice și gramaticale. !n realitate, monologul interior
al lui Alexandru are o structură logică, fiindcă exprimă pe rînd motivele
care-1 fac pe erou să conchidă că simțimîntul său e un lucru straniu. Ultima
frază a textului citat este o concluzie și vădește, prin prezența ei, caracterul
logic al întregului. Printre argumentele înșirate de personaj, pentru a ajunge
la încheierea sa, există și unul care are un caracter generalizator și se apropie
de tipul maximelor: (un simțimînt) se stinge îndată ce încetăm a vedea obiectul
iubit. Personajul reflectează deci ca un filozof, ca un moralist, și expresia
obiectul iubit, pentru femeia îndrăgită de el, o expresie destul de nefirească
în monologul interior al unui amant, pune în lumină propria tendință a auto-
rului către reflexia generalizatoare morală, ca de pildă în pasajul: „Rezerva,
ce natura le-a dat (femeilor) mai mult decît bărbaților, și pe care o practică prin
instinct, le-a dovedit că niciodată un amor nu devine mai pasionat decît atunci
cînd află stavile. Omul, ursit să dorească neîncetat, facultate necesară existenței
sale fizice și intelectuale, se înțelege că îndată ce vede că i se realizează o dorință,
trebuie să se înturne către alta, și prin aceasta chiar să nu mai ție la cele realizate'".
Raționamentul psihologic generalizator se realizează prin fraze care prin verbul
predicativ la timpul perfect par a rezuma un șir de observații particulare
anterioare, apoi prin construcții sintactice întinse care folosesc determinări
apoziționale succesive: „omul, ursit să dorească neîncetat, facultate necesară
existenței sale fizice și intelectuale" sau prin alt șir de determinări ca în restul
frazei finale citate. în lanțul termenilor filozofici sau psihologici utilizați
de Bolintineanu (rezervă, instinct, pasionat, existență fizică și intelectuală, dorință)
notăm și cuvîntul facultate, mult întrebuințat de psihologia timpului. Uneori
analizele psihologice ale lui Bolintineanu sînt obținute prin însumarea expre-
siei unor însușiri generale, adevărate facultăți ale vieții morale, ca în pasajul:
„Elena, grație spiritului său natural de femeie, grație educației sale, grație încă
curățeniei și inocenței sufletului său, printr-o rezervă demnă ce inspira stima și
respectul, nu avea să se teamă a fi învinsă cu atîta înlesnire." Psihologia Elenei
se întregește deci din însușiri generale: spirit de femeie, curățenie, inocență,
rezervă și reprezintă, ca atare, o structură statică, din care derivă atitudinile
ei particulare: o împrejurare care se vădește prin construcțiile cauzale intro-
duse anaforic prin prepoziția grație (= din cauză), un neologism de origine
franceză, introdus atunci de curînd în limbă.
Este interesant de observat că procedeele lui Bolintineanu rămîn multă
vreme acelea ale descrierii procesului psihologic în operele romancierilor și
nuveliștilor romîni. Către sfîrșitul veacului, B. Delavrancea utilizează la rîn-
du-i monologul interior al personajelor, dar cu o abilitate care lasă în urmă
modelul stabilit de Bolintineanu. Iată, de pildă în Paraziții (1893), mono-
15
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROM1NE
21
logul interior al lui lorgu Cosmin, boem bucureștean, căzut în abjecție și
mizerie: „Ce curios l-au privit doi domni! Desigur e descompus. Nu s-a uitat
în oglindă. E și ridicul. Mai bine rămînea la Candian. Dacă s-ar întoarce?...
Iar acolo? Să-i spuie că n-a mîncat, că n-are unde dormi, că nu se mai poate
duce la... Imposibil... Nici o mînă curată care să-l susție, nici un cuvînt amical.
Să scrie lui tat-său. Se caută prin buzunare. Nimic. Parcă i-a dat un rest de la
birt? Unde l-a pus. După o noapte ca aceea, cum să-și mai aducă aminte? Se
uită la ceasornic. Unu. Ceasornicul i l-a dat tat-său. Cît o fi scris bătrînul grăfier
pentru acel ceasornic! Să-l amaneteze" etc. Deosebirea dintre felul în care
Bolintineanu și Delavrancea transcriu monologul interior este evidentă. Bolin-
tineanu menține însemnările lui la persoana I, acestea reproduc deci întocmai
vorbirea personajului, pecînd Delavrancea pune relatarea sa la persoana a III-a
și adoptă, de fapt, stilul indirect liber, mult folosit de scriitorii naturaliști
ai epocii. însemnarea lui Delavrancea nu are apoi structura logică remarcată
în pasajul citat din înaintașul lui; scriitorul mai nou imită deci mai bine felul
descusut, neorganizat, al vorbirii interioare; totuși raporturile logice sînt uneori
presupuse, dar nu sînt exprimate decît prin gruparea frazelor în context. Astfel,
după fraza: nici o mînă curată care să-l susție, nici un cuvînt amical, fraza ur-
mătoare: să scrie lui tat-său este o concluzie, dar raportul concluziv nu este
în nici un fel indicat. Interesant este la Delavrancea și felul în care amestecă
reflecțiile personajului cu notația gesturilor acestuia (Se uită la ceasornic).
Din alternarea reflecției cu gesticulația, menținută apoi în tot pasajul, întregul
dobîndește un adevăr, pe care trebuie să-l înregistrăm ca pe unul din progresele
realismului în literatura epocii.
Delavrancea a perfecționat, dar n-a inovat. Pentru a găsi inovații propriu-
zise în analiza procesului psihologic, trebuie să ajungem la scriitorii dintre
cele două războaie. Iată-1 pe Camil Petrescuîn Ultima noapte de dragoste,
prima noapte de război (1930) descriind cum sublocotenentul Gheorghidiu,
gelos pe tînăra lui soție, cere un concediu pe care un superior i-1 refuză cu
brutalitate. Gheorghidiu simte o revulsie afectivă, expusă la persoana I:
„Am devenit livid și am surîs ca un cîine lovit, cerînd parcă scuze că înghit puneri
la punct atît de grave. Dar peste cîteva clipe m-a cuprins o ură amară și seacă
împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit,
ca o încălzire și o iritație a pielii pe tot corpul. Nu așteptam decît să isbucnesc
...Pîndeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncă-
tură de granată. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie
interminabilă de greșeli, ca un jucător la ruletă, care, încercînd să se refacă,
mizează mereu în contratimp', de două-trei ori pe rînd roșu, și trece apoi pe negru,
tocmai cînd acesta nu mai iese, revine, și așa la nesfîrșit, cu îndîrjire. Sînt în
stare să fac față, cu un sînge rece neobicinuit, chiar întâmplărilor extraordinare,
pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui
singur moment contradictoriu. Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama
că sînt aproape în pragul unei nenorociri... mă simțeam evadat din mine însumi,
căzut ca pe un povîrniș prăpăstios".
Citind această remarcabilă pagină de analiză, observăm că scriitorul
nu mai descrie sentimente și facultăți generale, ci emoții, adică stări afective
puternice și scurte, însoțite de modificări organice. Prin evocarea stărilor
eruptive ale emotivității, pagina citată dobîndește mișcare și dramatism.
22
ACAD. TUDOR VTANU
16
o mare putere și influență asupra cititorului care își reprezintă stările descrise.
Deși narațiunea se referă la împrejurări trecute, întrebuințarea consecventă
a imperfectului (vedeam, pîndeam, așteptam, eram, mă simțeam) evocă stările
în desfășurarea lor și face, ca atare, pe povestitor și pe cititorul lui să și le
reprezinte mai viu. însemnarea emoției se însoțește de aceea a modificării
organice respective, al cărei răsunet în conștiință este, după o cunoscută teorie
psihologică, emoția însăși. Astfel, revolta care îl cuprinde pe Gheorghidiu
îl face livid, apoi el simte o încălzire și o iritație a pielii pe tot corpul. Epitete
rare vin să se asocieze cu expresia emoției, și aceste epitete sînt culese tot
din sectorul expresiv al sensoriului organic; astfel, ura este amară și seacă.
Ceea ce este caracteristic apoi este starea de dedublare a povestitorului-erou.
Acesta trăiește emoțiile lui și, în același timp, le observă. Scriitorul este deci,
cum spune el însuși, un lucid: cuvînt care apare aici, ca și în alte multe locuri,
ale operelor lui Camil Petrescu, și alcătuiește, de fapt, unul din cuv^ntele-cheie
ale acestui scriitor. Tendința de a se înțelege pe sine îl face să pună în legătură
reacțiile lui momentane cu feluri mai generale de a fi ale alcătuirii lui psiholo-
gice și morale; dar pentru a le exprima pe acestea el nu recurge, cum făceau
înaintașii lui, la expresia unor facultăți, la terminologia abstractă a eticii
și psihologiei, ci la imagini, la metafore și comparații, prin care stilul lut
analitic dobîndește un caracter concret și sensibil, care constituie marca cea
mai izbitoare a felului său de a scrie. Astfel, în momentul de erupție a mîniei
lui, el se compară cu cineva care este gata să intervină cu o aruncătură de grei-
nată; el dobîndește atunci impresia unui jucător la ruletă care mizează în con-
tratimp și, pentru a exprima faptul că reacțiile lui scapă atunci de sub controlul
rațiunii, scriitorul notează că se simțea evadat din mine însumi (evadat adică eli-
berat într-un mod oarecare ilegitim și primejdios), căzut ca pe un povîrniș pră-
păstios. Imagismul în serviciul analizei psihologice este contribuția stilistică cea
mai de seamă a lui Camil Petrescu în domeniul descrierii procesului intern.
DESCRIEREA STĂRILOR DE SOCIETATE
încă de la începuturile romanului romînesc descrierea societății apare
ca o parte însemnată a povestirii. Ciocoii vechi și noi (1863) de N. Filimon este
un roman istoric, fiindcă se referă la împrejurări de la începutul secolului,
din vremea domniei lui Caragea, dar pătrunzătorul scriitor izbutește să depă-
șească simplul pitoresc istoric și să se orienteze către înțelegerea societății
descrise de el. Iată un text în care ni se narează procedeele de exploatare ale
arivistului Dinu Păturică, devenit omul de încredere al unui notabil al zilei,
postelnicul Andronache, cu care împreună jefuia pe postulanții la funcțiuni
publice, punînd temeliile puterii și prosperității unei noi categorii sociale,
politicienii cu atîta influență în tot timpul orînduirii burgheze care începea
atunci: „Vestea despre influența ce din zi în zi dobîndea postelnicul Andronache
la curtea lui Caragea se răspîndise atît de mult, îneît mai toți cei ce voiau să dobîn-
dească vreo funcțiune publică nemeritată sau vreun alt favor dela domnie se îndrep-
tau către casa atotputintelui fanariot și prin dare de bani își împlineau dorința.
Cătă să spunem că în timpii aceia, ca în toți timpii, jafurile și mîncătoriile nu
se făceau așa d-a dreptul. Dela domn pînă la zapciu, toți pe atunci furau cu
mijloace delicate și cu o iscusință atît de mare, îneît hoțul își asigura inviolabili-
17
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMÎNE
23
tatea și nu se expunea la umilire. Ca să ajungă aici, toii slujbașii mari și mici
își aveau prepelicarii lor, cari căutau vînatul și-l aduceau înaintea vînătorului
ca să-l jumulească. Postelnicul Andronache care făcea totul pentru interes nu
crezu de cuviință a lăsa o asemenea frumoasă ocaziune fără a se folosi de dînsa;
el, dar, iniție pe Păturică în acest nou fel de hoție și, din acea zi, nimeni nu mai
dobîndi favorite curții decît prin mijlocirea postelnicului său, mai bine, printr-a
lui Păturică, care le cîștiga dela fiecare treabă împlinită de două ori mai mult
decît stăpînu-său“.
După aceste considerații generale asupra unuia din aspectele societății
din epoca evocată de el, urmează povestirea unei scene menite să ilustreze
considerațiile precedente: Un postulant se prezintă la Dinu Păturică și, după
ce amintește nenorocirile lui, solicită ajutorul care devine obiectul unei tran-
zacții fără nici o rușine. Scriitorul, care se slujește de narațiune și de dialog,
se substituie astfel istoricului și gînditorului social întîmpinat în pasajul
citat. Restrîngînd analiza numai la acest text, întîmpinăm, mai întîi, un
interesant document de limbă, prin cuvinte ale epocii (domn, zapciu), prin
forme ale neologismelor care nu s-au menținut (influință singular favor
plural favori pentru favoare, favoruri, acceptate mai tîrziu), compuneri și
derivații părăsite azi (atotputinteluî), apoi alte neologisme și expresii, ajunse
încă de atunci la forma lor durabilă, aparținînd terminologiei morale și juridice
(funcțiuni publice, mijloace delicate, inviolabilitate), verbul a iniția (pentru
;,a introduce pe cineva într-o știință sau a-1 înzestra cu deprinderile unei arte
sau ale unui meșteșug"). Privită în general, limba lui N. Filimon ni se pare
deci destul de sigură, ajunsă aproape de toate formele ei moderne, cum este
a tuturor bunilor scriitori ai epocii. Considerat în concepția pe care o mărtu-
risește și în mijloacele lui de stil, textul citat vădește în autorul ei înțelegerea
stării de societate evocate prin categorii morale. Filimon descrie procesul de
formare a unei burghezii funcționărești mai înalte în vremea fanarioților, ca
pe rezultatul unor vicii, al unor însușiri sau al unor practice reprobabile din
punct de vedere etic. Noii notabili erau niște hoți, puși pe jafuri și mîncătorii,
însuflețiți numai de interes, nu lipsiți totuși de însușiri de inteligență și finețe:
mijloace delicate și iscusință mare.
Progresele realismului critic vor aduce la noii scriitori o altă concepție
și alte mijloace. L. Rebreanu în Ion (1920) prezintă, ca pe unul din firele
principale ale povestirii sale, aspirația către stăpînirea pămîntului a țărănimii
sărace, deposedate prin practicile variate ale exploatării ei. Astfel, Ion, fiul
Glanetașului, care a pierdut pe rînd părți din moșioara lui, simte chemarea
pămîntului într-un elan al cărui substrat economic nu este contestabil: „Sub
sărutarea zorilor tot pămîntul, crestat în mii de țrînturi, după toanele atîtor
suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștile, holdele de grîu
și de ovăz, cînepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zutnzeau, șușoteau, fîșîiau,
vorbind un grai aspru, înțelegîndu-se între ele și bucurîndu-se de lumina ce se
aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pămîntului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab,
cît un vierme pe care-l calci sub picioare, sau ca pe o frunză pe care vîntul o vîl-
torește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului;
— Cît pămînt, Doamne!... Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea
de rău că din atîta hotar el nu stăpînește decît două-trei crîmpeie, pe cînd toată
24
ACAD. TUDOR VIANU
18
ființa lui arde de dorul de a avea pămînt mult, cît mai mult... Iubirea pămîntului
l-a stăpînit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat
într-o hotărîre pătimașă', trebuie să aibă pămînt mult, trebuie!".
Rebreanu renunță deci la considerațiile generale de felul acelora pe care
ni le-a scos în față pasajul din Filimon. Povestirea nu mai este pentru Rebreanu
ilustrarea unor considerații generale anterioare. Concepția sa socială se încor-
porează în povestirea însăși, încît nu-1 mai întîmpinăm pe scriitor în dubla
ipostază de istoric și gînditor pe de o parte, de narator pe de alta. Ficțiunea
literară a absorbit la el, în întregime, înțelegerea societății. Această înțelegere
este călăuzită de categorii economice, atunci cînd înfățișează peisajul în care
se va desfășura drama lui Ion: crestat în mii de frînturi, după toanele și nevoile
atîtor suflete moarte și vii, adică împărțit în loturi mici în regimul micii pro-
prietăți țărănești. Intr-un astfel de regim, există posibilitatea creșterii dorinței
aprige de proprietate. Contradicțiile sociale, conflictele de clasă sînt cunoscute
eroului care veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărîre
pătimașă', trebuie să aibă mult pămînt, trebuie! Scriitorul înfățișează relația
lui cu pămîntul rîvnit ca pe o relație mitică: pămîntul este pentru el un uriaș,
în fața căruia se simte umilit și înfricoșat. Această ființă uriașă trăiește, holdele
lui zumzeau, șușoteau, fîșîiau, vorbea un grai aspru, înțelegîndu-se între ele
și bucurîndu-se. Personificarea este mijlocul stilistic prin care scriitorul arată
ce anume este pămîntul, zeul, pentru eroul lui. Rebreanu vrea să învie deci
realitatea ca imagine. El nu se mai mulțumește cu considerații generale asupra
societății și nici cu montarea unei scene ilustrative a unei anumite concepții
sociale, ca Filimon. El dorește să învie realitatea, cadrul social al destinului
lui Ion, ca imagine. Imaginația în serviciul înțelegerii societății îl apropie
pe Rebreanu de Camil Petrescu, ca pe reprezentanții aceleiași epoci literare.
Remarcabil, ca mijloc de stil, este repetarea cuvîntului pămînt aproape în
fiecare din sintagmele textului analizat (pămîntul... părea că respiră', glasul
pămîntului pătrundea în sufletul flăcăului*, Cît pămînt, Doamne!', ființa lui
ardea de dorul de a avea pămînt*, trebuie să aibă pămînt). Revenirea insistentă
a aceluiași cuvînt, a cuvîntului-temă al întregului roman, introducerea
lui în sintagme succesive, pe care le leagă între ele, creează un efect muzical'
și este, în același timp, expresia obsesiei sub care trăiește eroul. Descrierea
stărilor obsesive, a stărilor de subconștient, este o trăsătură mai generală
a artei scriitoricești a lui Rebreanu. în serviciul acestei tematici, scriitorul
înmlădiază instrumentul lui stilistic, prin reluarea în refren a cuvîntului-
temă. Mijloace de stil, cum n-am mai întîmpinat în textele anterioare, apar
astfel, indicînd o modernizare a procedeelor de artă.
Este necesar, pentru a stabili o nouă etapă, să comparăm cu arta scriito-
ricească a lui Rebreanu pe aceea a unui scriitor din generația mai nouă, pe a
lui Marin Preda în Desfășurarea1. Reproducem, în acest scop, pasajul în care
țăranul Ilie Barbu, hotărît să intre într-o gospodărie colectivă, prilejuiește
autorului această pagină de analiză: „Ilie Barbu nu știa mai mult decît alții,
ba chiar îi scăpau unele lucruri, cum era, de pildă, alegerea președintelui gospo-
dăriei. Pentru el, principalul era că aveau să înceapă o viață cum nu mai fusese
vreodată: să are, să semene și să culeagă bucatele la un loc, apoi să le împartă
1 Marin Preda, Desfășurarea, ed. a IlI-a, E.S.P.L.A., București, 1958.
19
ETAPE DIN DEZVOLTAREA ARTISTICA A LIMBII ROMÎNE
25
după munca fiecăruia. Dar cum se vor petrece toate acestea, cine să aibă grijă
ca lucrurile să iasă bine, cine să fie tras la răspundere dacă ceva are să iasă prost,
toate acestea nu i se păreau lui Ilie niște lucruri la care să se gîndeasă în /nod
deosebit. Principalul era că viața cea veche era lovită acum chiar în temelia ei.
De-aci înainte oamenii se vor băga în seamă și se vor împrieteni nu după cîte
pogoane are fiecare, după cîti cai, boi sau porci are fiecare, ci după cum au să
muncească și să se poarte în viața cea nouă care începea11. Ilie Barbu, țăran sărac,
nu mai este stăpînit deci de nevoia posesiunii individuale a pămîntului, de
exaltarea acestei nevoi, prin care pămîntul devine pentru el un zeu, un uriaș,
cu o viață proprie, imensă. Realitatea economică nu mai este pentru el o relație
mitică, ci una pur socială, umană. Această relație produce forme de organizație
și activități corespunzătoare, prin care limba scriitorului se îmbogățește cu
termeni noi {președintele gospodăriei, apoi în continuarea pasajului: colectiv,
gospodărie colectivă etc.), sau cu expresii caracteristice, surprinse în graiul
zilelor noastre (a începe o viață [nouă], a avea grijă ca lucrurile să iasă bine, a
fi tras la răspundere, oamenii se vor împrieteni după cum au să muncească).
Noua orînduire apare, cu formele ei constitutive, chiar numai din examinarea
limbii pasajului citat, redat în stil indirect liber, după cum o arată, printre
altele, folosința, atît de generalizată astăzi, a adjectivului substantivizat
principalul, pentru „lucrul principal", adică „faptul care atîrnă mai greu într-o
anumită împrejurare". Scriitorul evocă deci noua situație socială a țării,
reproducînd gîndurile eroului său, pe alocuri chiar în formele zicerii acestuia,
și înfățișînd, prin toate amănuntele descrierii sale, un om care trăiește într-o
realitate socială și gîndește prin categoriile și cu expresiile rezultate din for-
mele de organizare ale noii orînduiri. Textul spicuit din narațiunea lui Marin
Preda este deci caracteristic pentru noua așezare socialistă a țării.
★
* *
Alăturînd texte din epoci deosebite, alese începînd din momentul în care
limba literară romînă a ajuns la formele ei moderne, și grupîndu-le după afi-
nitatea lor tematică, astfel îneît comparația să devină posibilă, am putut
înfățișa nu numai cum ele oglindesc, prin particularitățile limbii, împreju-
rări sociale diferite și concepțiile legate de ele, dar și transformarea și, în
genere, perfecționarea procedeelor de artă. In faza evoluției ei estetice, limba
romînă a devenit un instrument din ce în ce mai perfect al reproducerii graiului
viu în dialog, al descrierii naturii și interiorului domestic, al zugrăvirii omului
moral, al analizei psihologice și al înțelegerii societății, adică un instrument
suplu și ingenios al exprimării realității. Comparat cu puterea de expresie
a scriitorilor romîni cu un secol și jumătate sau două secole mai înainte, nu
este posibil să nu constați creșterea extraordinară a posibilităților graiului
nostru de a povesti, de a evoca, de a analiza. Aceste mari progrese le datorăm
scriitorilor, și trebuie adăugat că ceea ce aceștia au cîștigat pentru arta lor a
trecut și în deprinderile lingvistice ale tuturor romînilor culți, înzestrînd
limba lor cu precizie și mlădiere în exprimare. Astăzi, cînd răspîndirea forme-
lor literare ale limbii face mari progrese, ca o consecință a revoluției culturale,
cercetarea contribuției scriitorilor în dezvoltarea limbii literare, mai cu seamă
în faza evoluției ei propriu-zis artistice, alcătuiește una dintre temele cele
mai însemnate ale științei noastre lingvistice și literare.

ANALIZA GRAMATICALĂ ȘI CONTEXTUL
de GH. BULGĂR
In numeroase texte propuse pentru analiză gramaticală, propoziția sau
fraza se prezintă numai aparent independente; în textele literare, majoritatea
acestor unități sintactice sînt articulații ale unui complex de construcții de
care limba se folosește pentru a formula idei și sentimente. înlănțuirea logică
a judecăților impune continuitatea textului lingvistic. Obținem astfel con-
texte de diferite dimensiuni: unele redau într-o frază o idee de sine stătă-
toare, fără a fi nevoie s-o raportăm la cuvintele sau construcțiile vecine:
A fost o zi îngrozitor de fierbinte. CARAGIALE
„Pentru ca toți copiii să poată frecventa regulat cursurile, organele locale
de partid și de stat se îngrijesc de înființarea a noi internate, de buna lor apro-
vizionare"1.
Altele, în număr considerabil, au nevoie de raportări la amănunte expri-
mate în propozițiile precedente, ca în fraza care continuă textul citat mai
sus din Caragiale:
„Tocmai pe la unu după miezul nopții, parcă s-a mai potolit puțin cuptorul,
parcă începe să mai poată respira omul".
Aici cuptorul are un sens figurat (arșița de vară), ușor de înțeles după
lectura textului anterior. Tot așa, la M. Sadoveanu:
„Obicei să vorbesc despre mine n-ain avut. Nu din lipsă de vanitate, ci
din conștiință". {Mărturisiri, 1960, p. 5).
Ultima propoziție, construită într-o formă aparte, eliptică, se sprijină
pe de-a-ntregul pe precedenta, fără de care nici fondul, nici forma ei nu pot
fi înțelese.
Despre importanța contextului s-a vorbit sporadic și puțin în studiile
de lingvistică generală și în tratatele de gramatică, în legătură cu înțelegerea
exactă a cuvintelor și a sensurilor unei propoziții. Este evident pentru oricine
că cele mai multe părți de vorbire și cele mai multe cuvinte, privite din punct
de vedere strict lexical, exprimă relații în frază și sensul lor se lămurește în
^context2. în aceste pagini ne ocupăm însă de contextul privit din unghiul de
vedere al analizei gramaticale. înțelegem prin context comunicarea, de oarecare
amploare, necesară pentru a înțelege sensul lexical și gramatical al unităților
* „Scînteia“, 1961, nr. 5276, p. 1.
2 Mai pe larg și cu precizări teoretice și critice a scris despre context T a t i a n a
■Slama-Cazacu, Limbaj și context, Editura Științifică, București, 1959, p. 286 și
■urm.; AL Graur, Studii de lingvistică generală, 1960, p. 62.
28	GH. BULGAR	2
sintactice din cadrul unei propoziții sau al unei fraze, care se sprijină
pe textul înconjurător. Este vorba deci de context în sensul exprimării
lanțului de idei1, a șirului de propoziții și de fraze2 formînd un tot, nu de
textul restrîns al unei sintagme sau propoziții. Ne interesează aici în ce măsură
analiza gramaticală e obligată să treacă dincolo de limitele unei fraze pentru
a explica valorile morfologice sau sintactice ale cuvintelor și ale unor construc-
ții. în acest sens, s-a vorbit foarte puțin despre context în gramaticile noastre
și în studiile recente de specialitate; la context totuși se referă incidental
unele cercetări gramaticale3. Cum însă conținutul și forma nu pot fi separate,
iar partea și întregul formează o unitate logică, de conținut, analiza multor
propoziții, a părților lor, nu se poate dispensa de vecinătățile care condițio-
nează înțelesul și forma gramaticală a unor construcții lingvistice.
Există multe lucrări fundamentale, noi, pentru studiul limbii și al
gramaticii, în care se vorbește despre context, în sensul pe care-1 folosim în
acest articol. în limba rusă literară contemporană de A. M. Finkel și N. M. Ba-
jenov, capitolul final se ocupă de „sintaxa textului legat", adică de contextul
mai larg decît o frază, de necesitatea lui pentru lămurirea unor probleme de
gramatică și de stil. „Caracterul finit al propoziției — atît din punct de vedere
semantic cît și din punct de vedere formal — este relativ"4, spun autorii; se
dau și exemple concludente.
R. A. Budagov în recenta sa Introducere în știința limbii numește con-
text „restrîns", acela care ne ajută să precizăm sensul unui cuvînt („cartea
e pe masă“, față de: „el a luat masa“), și context „larg“, acela prin care se
poate obține deplina lămurire a construcțiilor sintactice mai ample, a propo-
zițiilor și a părților lor5. W. Wartburg și P. Zumthor în Precis de syntaxe
du francais contemporain6 au citat numeroase cazuri de construcții moderne,
ample sau fragmentate intenționat, pe care analiza gramaticală e nevoită să le
raporteze Ia context (fraza nominală „articulată la verbele contextului", p. 7;
izolarea subordonatelor de regenta lor, p. 74—75, 340 etc.). Pentru italiană7,
spaniolă8 și alte limbi9 există lucrări de analiză amplă, în care s-a pus și
această problemă, în lumina legăturilor variate existente între logică și gra-
matică10. Formele atît de elastice ale sintaxei frazei moderne se sprijină, mai
mult ca în trecut, pe un context larg11.
1 L i t t r e, Dict. de la langue frâng ai se, voi. II, 1960, p. 756.
2 Cf. Gramatica limbii romîne, Editura Academiei R.P.R., voi. II, sintaxa, București,
1954, p. 68 („context în care subiectul e cunoscut de interlocutor sau de cititor").
3 Cf. Studii de gramatică, I, p. 121 („complex de propoziții"); 168, 187, 191 etc.
4 A. M. Finkel si N. M. B a j e n o v, în limba rusă literară contemporană*
Kiev, 1954, p. 451—452.
5 R. A. Budagov, Introducere în știința limbii, Traducere, note și completări biblio-
grafice de G. Mihăilă, Editura științifică, București, 1961, p. 22—25.
6 Berne, 1947; cf. și K r. ’ S a n d f e 1 d, Syntaxe du francais contemporain, voi. II,
Les propositions subordonnees, Paris, 1936, p. 331.
7 G. R o h 1 f s, Hist. Gram, der ital. Sprache, I, 1949 și urm.
8 Martin A1 o n s o, Ciencia del lenguage y arte del ostilo, Madrid, 1955, p. 127.
9 N. Drăganu, Istoria sintaxei, 1945, p. 130, 172 etc.
10 Introducere în lingvistică, sub redacția acad. Al. Graur, 1958, p. 162.
11 G. H e r z e g, Stile nominale ’nella prosa italiana contemporanea, în „Acta
inguistica", Budapest, 1954, nr. 1—2, p. 171 și urm.
3
ANALIZA GRAMATICALA ȘI CONTEXTUL
29
Aspectele dependenței unor elemente gramaticale de contextul larg sînt
numeroase și complexe. Urmează să ilustrăm prin material lingvistic, extras
din diferite texte, legătura dintre analiza unor propoziții, fraze, părți de pro-
poziții sau chiar părți de vorbire și context, pentru a sublinia și în acest chip
conexiunea gîndire-limbă, conținut-expresie.
Printre categoriile morfologice care exprimă un raport de dependență,
pronumele ocupă primul loc.
„Liniște și melancolică pace era în adîncimea lor". EMINESCU, Proza
lit.1, p. 122 (a ochilor).
„Cunoaștem și noi întâmplarea. Din ea nu reieșea tristețea lui Caragiale,
ci puternica, zdrobitoarea lui personalitate". TOPIRCEANU. O. II 294.
„Trebuie să dăruim adevăratului bun gust o arie cît mai largă de desfășurare...
Să-l cultivăm cu orice preț, eliminînd în același timp surogatele cu false pretenții
de frumos. Căci estetica a devenit astăzi o părticică integrantă, absolut necesară,
din viața noastră cotidiană. Și ea obligă mereu la mai mult"2.
în primul citat, lor e de neînțeles fără pasajul anterior în care era vorba
de ochi. în al doilea și în al treilea, a trebuit să reproducem un text mai mare
decît o propoziție ca să ne dăm seama că pronumele eu, el se referă la ființe
sau la lucruri. Nu vorbim numai de înțelesul logic al unităților gramaticale;
chiar genul gramatical nu poate fi precizat, în multe cazuri, fără contextul
larg. Ultimul citat, din presă, pare mai convingător încă în privința depen-
denței în serie a propozițiilor și a unor părți ale lor de textul anterior. La
intervale mici apar două pronume personale care exprimă o relație cu înțelesul
noțiunii precizat mai sus. Dar și alte pronume se sprijină adesea pe context:
„Mărirea-i e legată în taină de acești". {împărat și proletar); versul subliniat
chiar de Eminescu e o concluzie a celor spuse în strofa încheiată prin citatul dat
caree independent doar ca formă; pronumele el (lui,-i) stă în opoziție cu acești
care rezumă de fapt cele spuse în versul precedent: Cea grupă zdrențuită, adică
proletarii. în alte împrejurări, dumneavoastră poate fi un singular sau un plural;
numai contextul poate preciza exact înțelesul lui, ca și al pronumelui personal
la plural, întrebuințat cu intenția de a se exprima politicos: noi, ne, voi, vă:
„Vă invit să facem o șezătoare de taină"...3—în fraza precedentă se vorbea
de un public, însă în altă situație, putem avea un singular:
„V-am spus dumneavoastră cum a fost întâmplarea"^... —în care moș Filea
vorbește cu scriitorul.
Pronumele și adjectivele posesive au cîteodată sensuri limitate; al meu
însemnează și „bărbatul meu“, în citatul:
„Mie mi-a spus al meu că... nu l-a mai văzut". DELAVRANCEA...5 —
numai contextul poate preciza înțelesul restrîns al lui „al meu“.
Pentru problema care interesează aici e important de reținut faptul că
„pronumele se bazează pe un context larg, nu numai în sistemul gramatical,
ci și în sistemul stilistic al limbii"6.
1 Ediția I. Scurtu, 1908, folosită ca text de bază la redactarea Dicționarului limbii
poetice a lui Eminescu (DE).
2 „Romînia liberă“, 1961, nr. 5209, p. 3.
3 Sadoveanu, op. cit., p. 513.
4 Ibidem, pp. 112—113.
6 Gramatica limbii romîne, Editura Academiei R.P.R., voi. I, București, p. 215.
6 R. A. B u d a g o v, Introducere în știința limbii, p. 328.
30
GH. BULGAR
4
Cînd ne referim la verb întîlnim de asemenea numeroase propoziții și
fraze neclare, dacă nu ne referim la un context mai larg; în ceea ce privește
înțelesul și forma predicatului următor, enunțul poate fi interpretat diferit:
„Judecă bine problema".
Verbul judecă poate fi un indicativ prezent, persoana a 11l-a singular sau
plural, sau un imperativ; depinde de context. Unele timpuri și moduri au
valori multiple. Un prezent poate exprima ideea de viitor:
„Vin deseară la tine. Discutăm și problema aceea". In a doua propoziție,,
verbul exprimă viitorul numai în raport cu prima; altfel vom înțelege că e
vorba de un prezent. De asemenea o formă de plural poate avea un sens de
singular, în formele de politețe:
„Ați dovedit că înțelegeți bine situația. De aceea v-am luat ca arbitru.
Dar, presupun, ați întîlnit și aici lucruri interesante". (dintr-o convorbire
cu un poet) k
Adeseori deci indicativul, conjunctivul, optativul pot avea diverse valori mo-
dale în context; unele timpuri pot exprima alte raporturi temporale decît cele
fundamentale2. în toate cazurile date, referirea la context este absolut necesară.
Dintre modurile nepersonale, gerunziul joacă un rol deosebit azi în
propoziții, putînd avea valori sintactice multiple, frecvența lui, mai ales în
stilul publicistic, fiind considerabilă 3. Fiindcă el „exprimă acțiunea în desfă-
șurare, fără referire la persoană sau la moment “4, pot exista propoziții în care
prezența gerunziului produce neclaritate, dacă nu cunoaștem contextul:
„Făcînd un congres de băieți... o idee satanică veni unuia în minte".
NEGRUZZI, S. I 12.
„Parcurgînd buletinele lunare... am avut sentimentul că..."5
„Avînd asigurată materia primă pentru îndeplinirea planului, asta nu
înseamnă că ea se găsește în cantități nelimitată, că nu trebuie să fie cît mai bine
folosită."6
Referirea la persoană sau la momentul acțiunii apare totuși de multe ori
exprimată chiar de un gerunziu („și voind să-1 convingă, el i-a adus alte argu-
mente"), cu toate că esența lui exprimă atît un mod7 cît și o circumstanță
(de timp, de mod, de cauză). în citatele de mai sus, confuzia vine din relativa
independență a gerunziului; contextul o suprimă însă și exprimarea cîștigă
în claritate prin restabilirea, dincolo de frază, a legăturilor logice dintre-
construcțiile sintactice.
Numeralul întrebuințat singur într-o propoziție poate produce nedumeriri;,
ce anume exprimă el putem vedea uneori numai din context, în construcții ca:
Sosesc în București cu 144.
Face 80 pe oră.
Am să-ți dau una.
1 „Tribuna", nr. 34, 1961, p. 9.
2 Cf. I. Iordan, Stilistica limbii romîne, 1944, p. 160 și urm., și Gramatica limbii
romîne, voi. I, p. 303 și urm.
3 Cf. M a t i 1 d a Caragiu, Sintaxa gerunziului romînesc, în „Studii de gramatică"..
II, 1957, p. 61 și urm.
4 Gramatica limbii romîne, voi. I, pp. 320 — 322.
6 „Gazeta literară", nr. 36, 1961, p. 3.
6 „Scînteia", nr. 5270, 1961, p. 1.
7 Acad. I. Iordan, Limba română contemporană, 1956, p. 422.
5
ANALIZA GRAMATICALĂ ȘI CONTEXTUL
31
în primul exemplu e vorba de un tren, în al doilea de kilometri, în al
treilea de o palmă. Pentru a explica înțelesul propozițiilor, Gramatica, voi. I,
p. 228, a indicat, în paranteze, precizarea necesară, luată din context.
în ceea ce privește adverbul și interjecțiile, polisemantismul joacă un rol
important, mai ales în sfera celor din urmă. Unele adverbe pot avea două ^u
trei sensuri: de loc, de timp, de mod (de ex.: aici, înainte, abia, aproape^).
în propozițiile: „Sînt aproape de oraș; te chem aproape de 1 Mai; cînd.
aproape să-l ajungă, mașina se defecta', sînt trei sensuri ale lui aproape; ne vom
referi la context ca să aflăm valoarea lui. La fel, aici și acolo (încolo) pot
exprima ideea de loc sau pe cea de timp:
„Aici se opri să mai răsufle“.
„Poate mai încolo să ai nevoie de mine“. (Creangă).
Interjecțiile nu trăiesc decît în context. Ele anunță sau pot încheia o frază,
însă în toate cazurile nu le înțelegem rostul decît citind un fragment mai în-
tins. Dicționarul limbii literare în patru volume (DL) ne spune că ah\ în citatul:
„Ah! muiere cu suflet de bărbat,zise balaurul" (Delavrancea), exprimă ad-
mirație și trebuie să credem că este așa, deși ah\ ar putea, tot așa de bine, să
exprime: teamă, ciudă, revoltă. Redactorul însă, ca în nenumărate alte cazuri^
a trebuit să meargă la contextul larg pentru a clasifica citatul la acest sens
al lui ah.
Iată deci cîteva aspecte ale rolului pe care-1 joacă contextul în analiza
morfologică. Importanța lui o înțeleg mai ales autorii de dicționare, de gramatici
și aceia care se ocupă de analiza unui text. Multe propoziții și fraze prezintă
un conținut atît de difuz, încît caracterul de relație al unei bune părți din
elementele lor ne izbește numaidecît; adesea trebuie să vedem amănuntele
situate dincolo de limitele acelor unități sintactice ca să explicăm valoarea
acestor relații. Sînt deci destulecazuri cînd citatele din dicționare nu puteau
fi reduse la o singură propoziție. Citatul din Sadoveanu de la atirna cuprinde
referiri la un context mai larg decît două propoziții scurte; fără acesta textul
rămînea neclar:
(„Hainele)... M-ar interesa întrucîtva. Atîrnă și de preț". în Gramatica
limbii romîne, voi. II, p. 69 citim:
„Pentru detalii se va adresa domnului colonel-ajutor" (Brăescu).
Precizarea făcută acolo că verbul reflexiv exprimă un subiect nedeter-
minat (= a se adresa) se sprijină pe context. Altfel, în fragment se putea vorbi
și despre o anumită persoană (el se va adresa...)
Morfologia este studiul formelor gramaticale; valoarea acestora nu
se realizează decît în procesul comunicării, în unități logice, de conținut, în
judecăți care depășesc adesea limitele propoziției. Dacă „pentru grama-
tică este importantă nu numai categoria sensu-
1 u i“ ci și ceea ce se află „dincolo de relațiile gramaticale, ceea ce se exprimă
cu aceste relații"2, atunci studiul contextului se impune în analiza acelor
propoziții și fraze care nu sînt independente în vorbire.
1 Gramatica limbii romîne, voi. I, p. 334.
2 R. A. B udago v, op. cit., p. 252 (sublinierea autorului). Cf. și A 1 f Lombar
Les constructions nominales dans le franțais moderne, 1930, p. 60 și urm.
32
GH. BULGAR
6
în sintaxă, problema relațiilor dintre cuvinte și dintre propoziții stă pe
primul plan. Organizarea acestor relații imprimă un specific anumit limbii
și stilului individual. Aceeași idee poate fi exprimată într-un fel sau în altul
în continuitatea comunicării care poate pune în lumină, în mod variat și
original, gradul de dependență al frazei de context. Dacă în domeniul propo-
zițiilor enunțiative putem extrage din context mai des exemple, pentru a le
analiza morfologic și sintactic, cînd e vorba de propozițiile purtătoare ale
unui conținut afectiv pregnant (optative, exclamative, imperative, intero-
gative, subitative), dependența de context e foarte strînsă. Aceste propoziții
țin de obicei de o unitate logică mai amplă, fiind părți ale unui raționament
dezvoltat într-o succesiune de propoziții. Iată un exemplu:
„Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rîde și
oftează. E deștept și visează. Ce vis! De nu s-ar sfîrși! Dacă, aci, în zăduf și
întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o revărsare de apă, de la
tălpi în sus pînă peste creștetul capului... Oh! ce fericit ar fi Hagiul... Moartea
să aibă coasă de aur, el si-ar înfige amîndouă minele în tăișul ei!". DELA-
VRANCEA.
Care e motivul fericirii? alineatul precedent ne lămurește: „Bine c-a ră-
mas singur stăpîn pe prăvălie!". Ceea ce urmează e o prezentare dinamică a
sentimentelor personajului, în fraze scurte, în aprecieri și descripții pline de
pitoresc lingvistic, care, deși par fragmentate prin punct, reprezintă o înlăn-
țuire de amănunte subordonate nucleului logic, anunțat la începutul alinea-
tului. Natura celor mai multe propoziții de acest fel poate fi explicată numai
în context. Căci, la fel, ce exprimă: Dar somnul lor! din Sărmanul Dionis
al lui Eminescu! sau: Cine-ar fi văzut-o astfel! pe aceeași pagină {Proza lit.,
p. 67)? Trebuie citit pasajul întreg pentru a înțelege sensul acestor exclamații;
construcțiile libere sînt frecvente în literatură, iar sintaxa lor reclamă con-
tinuu contextul.
Stilul artistic modern recurge adesea la fragmentări neașteptate, divizînd
fraza cu înțeles complet în unități mici, reduse chiar la un singur cuvînt,
pentru a scoate în evidență fiecare unitate în ansamblul exprimării. S-a ajuns
astfel la ceea ce unele studii și gramatici numesc propoziții monomembre1,
înțelegînd prin aceasta, de obicei, exprimarea „printr-un singur membru:
predicatul gramatical4*2. Adesea apare însă numele ca propoziție:
„N-aude nimeni, nu răspunde nimeni. Nici țipenie de om. Parc-am fi undeva
la capătul pămîntului. Naufragiați. Pierduți". SEBASTIAN, T., 16. „Aceea-i
casă? Ești de rîsul lumii cu așa casă. Boștină. Bate vîntul și ploaia. Nu-i o
laiță, nu-i o petică într-însa, nimic. Mai rău decît într-o colibă de haidău...44
SADOVEANU, O. V, 30. „Vedeți, lamele cuțitelor se făceau cîndva din
oțel carbon. Atunci primeam reclamații. Acum însă... Oțelul este inoxidabil.
Păcat că n-ați cunoscut sistemul vechi. Ca la început, de. Cine se gîndea
atunci că rectificarea o vom face pe mașini cu masă magnetică ? Creștem.
Creștem în fiecare zi..."3.
1 Acad. I. I or d an, op. cit., pp. 33, 528; cf. și S o r i n S t a t i, Dependența
semantică a propozițiilor și rolul lor sintactic în „Studii de’gramatică", II, 141.
2 Gramatica limbii roniine, voi. II, p. 63.
3 „Informația Bucureștiului“, nr. 2420, 1961, p. 1.
7	ANALIZA GRAMATICALA ȘI CONTEXTUL	33
în asemenea situații e necesară lectura pasajului întreg, pentru că luînd
doar cîte o parte (care poate fi nu numai predicat, ci și subiect, complement
sau chiar atribut), dăm de un fragment al unei unități’ logice oglindită prin
context. Iată diferite părți de propoziții izolate:
încă o dezamăgire ? Se poate. Eu însă voi crede pînă la sfîrșit că dreptățile
trebuie săi se împlinească. SADOVEANU, Mărt. 310.Rabelais scrie o operă fără
analogie în întreaga istorie a literaturii. Un roman. O satiră. 0 epopee comică.
O enciclopedie bufonă. VIANU, Prob. stil. 135. Mustea se uită împrejur.
Nimeni. Tăcere. întuneric. BENIUC, Pe muche de cuțit, 438. Ieri pe Lip-
scani. Animație deosebită1.
Cercetările mai noi în legătură cu fraza nominală au analizat exprimarea
artistică discontinuă, izolările variate ale elementelor dependente de nucleul
principal al comunicării2; în ele s-au citat pasaje mai întinse pentru a ex-
plica mecanismul brahilogiei, procedeele relatării dramatice și funcția contex-
tului în aceste enunțări discontinue. Conținutul de idei poate deci îmbrăca
cele mai diverse forme sintactice, dar conexiunile logice nu se pierd; ele deși
nu se văd, se subînțeleg; alteori sînt enunțate lapidar, prin alăturarea elemen-
telor esențiale, suprimîndu-se semnele gramaticale ale relațiilor.
Se pot întîlni în cursul analizei și situații diferite. Propoziții în fond
de sine stătătoare3, principale, din categoria coordonării, sînt introduse prin
elemente de legătură (conjuncții, adverbe), menite să sublinieze caracterul
continuativ al comunicării. Și în acest caz contextul larg e necesar pentru a
înțelege conținutul și forma propoziției:
Pe mine, scriitor, nu mă interesează atît muzica. Mă interesează poezia. O
caut și o găsesc cu prisosință. Deci este. SADOVEANU, op. cit., 197. Știa să deo-
sebească buchile. Dar era incapabil să descifreze o scrisoare. COCEA, în Gramatica
limbii romîne, voi. II, 161; alte exemple la p. 168 (propoziții conclusive).
Coordonatele, mai ales propozițiile adversative și conclusive, au și ele
— cînd încep cu o conjuncție (și, dar, deci) — un caracter dependent de context;
înțelesul lor se leagă de idei enunțate în alte propoziții. Trebuie cunoscută
vecinătatea pentru a explica fondul și forma multor coordonate. Dacă citim
în îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, 1960, p. 102: „Sau că strada
aceea nu mai este, sau că amintirea mea a strămutat-o într-o lume ireală". GALAC-
TION..., simțim că lipsește ceva, pentru că accentuarea conjuncției disjunctive
naște un raport de relație cu cele spuse anterior; fragmentul ține de un nucleu
logic comunicat mai sus. Izolate, nu putem înțelege cele două propoziții. De-
pendența de context reiese la fel în acest exemplu: „Fiecare rol pe care îl joc
are pentru mine aceeași importanță. Fie că e principal sau nu. Doresc să-mi
conving publicul, să-l fac să creadă în eroii pe care-i întruchipez"*.
Fraza modernă prezintă inovații și mai mari. Chiar subordonatele pot
apărea izolate de regenta lor, fiind considerate de autori — mai ales de serii-
1 „Scînteia", nr. 5243, 1961, p. 1.
2 A 1 f Lombard, op. cit., p. 41 și urm. și War t burg-Z u ni t h or, op. cit.
p. 128—29, 195 și urm.
3 Acad. Al. Graur, Pentru o sintaxă a propozițiilor principale, în „Studii de
gramatică", I, p. 121 și urm. și Sorin Stati, Contribuții la studiul și clasificarea propo-
zițiilor în SCL, 1955, nr. 3, p. 300.
4 „Contemporanul", nr. 18, 1961, p. 4.
3 - C. 3230
34
GH. BULGAR
8
tori și publiciști — unități sintactice cu o relativă independență. Am insistat
altădată asupra acestui aspect1 și nu e cazul să reiau problema, decît pentru a
preciza că analiza gramaticală va fi obligată și în aceste cazuri să refacă uni-
tatea logică a contextului pentru a da o bună interpretare sensului și formei
unor construcții gramaticale ca acestea:
Uniți-vă pentru înfrățire și pace. Ca să aibă în sfîrșit răgaz neamurile
să-și aducă fiecare tributul de bine la progresul umanității. SADOVEANU,
Evocări, p. 32. Se tipăresc multe și frumoase „vederi de la mare\ Să tot alegi!
Dar realitatea e mereu cu o zi înaintea lor... Fiindcă, de cîțiva ani încoace, lito-
ralul e un tărîm al surprizelor continue2.
„Trebuie să-i lași (inimii) libertatea’, să plîngă cînd vrea. Să materializeze
și să idealizeze după plac. MACEDONSCHI, Opere, IV, 53. Mi nu-mi trebuie
zestre. Că eu sînt om cu stare. VLAHUȚĂ, Opere, I, 500.
în asemenea cazuri ne dăm numaidecît seama cît de convenționale sînt
semnele de punctuație și cît de arbitrară e aplicarea lor. O intenție stilistică
există în toate aceste construcții. Cu cît ele se îndepărtează mai mult de orga-
nizarea logică, obișnuită, a exprimării, departe de tiparul tradițional care
cere indicarea clară a formelor de subordonare față de elementul principal,
cu atît discontinuitatea emai evidentă. Cercetarea contextului, pentru deplina
lămurire a sensului și a formei gramaticale, se impune cu necesitate.
*
★ *
Cercetarea sumară a raportului dintre context și analiza gramaticală
poate părea superfluă dacă ne gîndim că dependența de context e adesea evi-
dentă din punct de vedere logic; relațiile gramaticale și cele de conținut pot
avea extindere diversă. Precizarea limitelor contextului implică o oarecare
doză de subiectivism. Discuția însă a urmărit să contureze complexitatea
raporturilor gramaticale, în funcție de bogăția și cursivitatea gîndirii, să
stabilească relativitatea independenței propozițiilor, a frazelor, să alăture
capitolelor despre „elipsă", „repetiție" și „construcții incidente" un capitol
nou în viitorul tratat de gramatică, justificat prin natura corelației strînse
dintre gîndire și limbă, dintre conținut și expresie. Studierea contextului e
cerută de numeroase cazuri de analiză gramaticală; ea poate sublinia, la tot
pasul, rolul și varietatea relațiilor în procesul comunicării. Prezentul articol
și-a propus o aproximativă sistematizare a aspectelor problemei; de context
se leagă importante consecințe din punct de vedere logic și gramatical. „Pro-
blema gradului în care o formă gramaticală sau alta este liberă sau nu este
foarte importantă pentru înțelegerea faptului a ceea ce exprimă această formă
și cum exprimă"3. Contextul aduce totdeauna lumină în analiza gramaticală
a textului. De aceea, în paginile de față i-am acordat atenția pe care o merită,
atît din punct de vedere teoretic4 cît și, practic vorbind, din punct de vedere
strict gramatical, fiind un cadru al relațiilor dintre cuvinte, forme morfologice
și construcții sintactice.
1 G h. Bulgăr, Izolarea subordonatelor în proza artistică contemporană în
„Studii de gramatică", voi. I, p. 165 și urm.
2 „Scînteia", nr. 5231, 1961, p. 1.
3 R. A. Budagov, op. cit., p. 252.
4 T. S1 a m a - C a z a c u, op. cit., p. 300 și urm.
CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI
LUI T. ARGHEZI
de CONST. CRIȘAN
S-a impus tot mai mult în ultimul timp afirmația, plină de adevăr, că
un scriitor mare contribuie la dezvoltarea limbii și chiar la sporirea presti-
giului ei printre celelalte idiomuri ale lumii. Contribuția unora este atît de
însemnată încît, fără existența acesteia, s-ar putea pune la îndoială prezența
unor elemente sau stiluri noi în limba artistică. Privit din acest punct de
vedere, monumentul artistic arghezian prezintă pentru literatura romînă o
multiplă însemnătate. Dacă marii clasici au dovedit artisticește că limba
romînă este în stare să exprime cele mai variate game de idei și sentimente,
Tudor Arghezi a descoperit cu îndrăzneală izvoare nebănuite de frumusețe,
utilizînd zăcăminte populare sau vechi, turnate în forme noi, capabile să
exprime mesajul bogat și valoros al operei sale. într-un cuvînt, ca orice mare
artist, a tratat limba literară cu o libertate adesea surprinzătoare, izvorîtă din
cunoașterea desăvîrșită a limbii naționale. Chiar de la primele manifestări ale
poetului pe arena literară ne surprinde chiar prin titlu originalitatea expresiei,
puterea corosivă a verbului, inflexiunea interioară a adjectivului. Volumul
Cuvinte potrivite manifestă prin titlu chiar cultul poetului pentru cuvînt.
Volumul amintit este o primă sinteză, întrucît Arghezi, înainte de publicarea
primului volum, s-a făcut cunoscut ca autor de pamflete ascuțite la adresa
societății burgheze și profund originale din punct de vedere lexical și sin-
tactic. Cuvîntul obișnuit prindea sub pana lui accente puternice de satiră,
nuanțe rare de umor. De aceea, unii l-au calificat pe poet un pamfletar de
cuvinte, lăsînd lui lorga fotoliul „pamfletarului de idei“.
E. Lovinescu se simțea obligat să recunoască lui Arghezi „o acțiune
puternică asupra frazei și cuvîntului" și că „în unele privinți stilul a cîștigat
în plasticitate reală"1.
Primul volum de versuri, urmat de Flori de mucigai (1931), precum și
volumele de proză care apar între 1930 și 1940 suscită atenția publicului, și
critici competenți nu întîrzie să-și spună păreri obiective în pofida unor
atitudini net refractare.
Astfel, M. Ralea, comentînd judicios substanța poeziei argheziene, atrage
atenția asupra „epitete — (lor) viguroase (...) adînc caracteristice". Și în
• ‘Eugen Lovinescu, Critice, voi. VI, Editura „Ancora", București, 1921,
p. 121 și urm.
36
CONST. CRIȘAN
2
continuare, precizează ocaracteristică a versului arghezian: „Cînd i se întîmplă
cîte o dată să izbucnească întrece chiar efectul dorit. Expresia e grea de toată
apăsarea sufletului reținut atîta vreme. Atunci cuvintele poetului sînt neîn-
tîlnîte, formulele sale sînt excesive, epitetele sînt rare, pline de sensuri neîntre-
buințaie încă"1. (sub. noastră).
Elogios vorbește și Pompiliu Constantinescu, observînd că „în poezia
argheziană cuvîntul transpune senzații interioare, el evocă mirosul și ascute
auzul, mîngîie ochiul sau îl crispează, dă rotunjimi pipăitului...2
G. Călinescu, într-un studiu critic Tudor Arghezi (reprodus aproape în
întregime în Istoria literaturii romîne), face incursiuni mai amănuțite în poe-
zia și proza argheziană, oprindu-se puțin asupra limbii scriitorului: „Filo-
logicește, poetul se joacă cu o limbă imaginară, plăcută pentru totala ei inde-
pendență"3, urmată de cîteva citate din proză, concludente în acest sens.
O atenție specială asupra limbii argheziene, concretizată în analiza unor
elemente de morfologie și sintaxă, o dovedește Șerban Ciocuiescu într-un
studiu publicat mult mai tîrziu în preajma jubileului semicentenar de activi-
tate lirică a poetului. Este vorba de Introducere în poezia lui Tudor Arghezi,
la care ne vom referi uneori pe parcurs.
In ultimul timp, numărul cercetătorilor operei argheziene a crescut
simțitor. Atît în periodice cît și în volume aparte s-au enunțat păreri științi-
fice despre arta argheziană, a fost comentată originalitatea ei și uneori însuși
poetul a fost rugat să-și spună cuvîntul. Cu această ocazie T. Arghezi a făcut
mărturisiri importante, dintre care o parte au fost risipite prin jurnale
cu decenii în urmă sau fixate subtil în Tablete de cronicar. Este meritul
lui Gh. Bulgăr de a le fi adunat într-un interviu-sinteză publicat în „Lucea-
fărul“ din 1 decembrie 1958 și mai recent al lui Ov. S. Crohmălniceanu care,
în capitolul final al monografiei sale, a însemnat pe lîngă aceste confesiuni
o serie de fapte de limbă și stil comentate cu pasiune și competență. Consi-
derăm deci că un cercetător al expresiei argheziene trebuie să releve frămîn-
tarea poetului, dornic de materialitate și încrustări în căutarea cuvîntului:
„Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele"4 — spune poetul.
Ca toți marii artiști, Arghezi a cioplit în piatră, stăruind ca și în acest
meșteșug pentru „densitatea și exactitatea expresiei poetice"5. Pentru Ar-
ghezi fiecare cuvînt e un arsenal de nuanțe, de aceea declară sincer că de
multe ori el nu a făcut decît „să adauge nuanțe în cuprinsul cuvintelor vechi"
dar integrate în poezie. Cu alte cuvinte piatra nu prinde forme decît sub dalta
artistului sau cum ar spune Arghezi „miracolul cuvîntului se împlinește cu
miracolul înflăcărării lui"7. Orice cuvînt trebuie să aibă pondere artistică,
altfel prezența lui în poezie nu e motivată; de aici „stăruința pentru expresia
1 M. R alea, Scrieri din trecut în literatură, E.S.P.L.A., București, 1957, p. 19
și urm.
2 P. Constantinescu, Scrieri alese, E.S.P.L.A., București, 1957, p. 120
și urm.
3 G. Călinescu, Tudor Arghezi (studiu critic) „Jurnalul literar", Iași, p. 51
(fără an).
4 „Luceafărul" din 1 decembrie 1958.
5 Ibideni.
6 Ibideni.
7 „Lumea" nr. 8 din 1924, apud. Ov. S. Crohmălniceanu, p. 298.
3
CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI
concentrată"1. Un scriitor cu o îndelungată experiență creatoare, cum este
Arghezi, ajunge, desigur, să-și formeze păreri consistente în diverse domenii.
Acestea reprezintă, de fapt, principii estetice fără de care nu se poate porni
la o analiză științifică a operei lui.
Estetica argheziană este rezultatul investigațiilor profunde și minuți-
oase, pe care poetul, de la primele începuturi, le-a făcut în realitatea încon-
jurătoare, din care a selectat elementul concret, banalul aparent — apoetic
pentru mulți artiști — și l-a ridicat la rangul de poezie.
Temperament impetuos, faustic, poetul a coborît pe scara realității nu
cu lupa savantului hotărît să eticheteze și să clasifice, ci cu ochii mari, febrili,
ai sociologului preocupat de speța umană în diverse ipostaze. înzestrat cu o
receptivitate și imaginație puțin obișnuită, nu s-a ferit nici de zonele crude,
nici de aspectele înjosite ale realității. Alai mult, și-a făcut din aceasta un
crez estetic pe care în Testament și-l declară deschis: cei care s-au grăbit să-1
atîrne de cutare sau cutare curent modernist au eludat, desigur, confesiunea
lămuritoare pusă în fruntea primului volum :
„Făcui din zdrențe muguri și coroane.
Veninul strîns l-am preschimbat în miere.
Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi".
Din atitudinea aceasta față de realitate, materializată în opere de auten-
tică vibrație artistică, descinde limba bogată, plină de inedit și stilul arghe-
zian, unic prin rara sa diversitate. Iată de ce considerăm că un studiu despre
limba și stilul lui T. Arghezi ar înlesni discuțiile despre măiestria artistică
și despre felul în care aceasta servește conținutul operei literare.
FONETICA
însemnăm la acest capitol doar particularitățile care prezintă efecte
stilistice provenite dintr-un fapt pur fonetic, deoarece multe din faptele fone-
tice argheziene au înrudiri îndreptățite cu stilul sau vocabularul. Cum e și
normal silaba are durata obișnuită, dar se supune uneori necesității poetice,
lungindu-se sau scurtîndu-se ca în exemplul acesta:
„Rămasă de a pururi, de-atunci tncoa stăpînă
Pe negura înfrîntă în timpul biruit“ 2.
Alteori ea este abreviată în mod curios:
„Fznța mică de otravă
Mi-a făcut carnea bolnavă"8
{Dor dur).
1 „Lumea" nr. 8 din 1924, apud. Ov. S. Crohmălniceanu, p. 298.
2 T. A r g h e zi, Versuri, E.S.P.L.A., 1959, p. 168.
3 Ibidem, p. 57.
38
CONST. CRIȘAN
4
De natură populară sînt închiderea vocalelor și palatalizarea lor:
Nesimțitor la czasul jumătate
„Care bate după 8 mistere"1 (Poarta cernită)
sau „Cerc să-mi îngh/eț o boabă de mărgea"2 ( Psalm)
Diftongarea este construită regional; pluralul „streșini“ devine
șini“ (Inscripție pe o casă de țară):
„Privind în sus la păsările sfinte
Ce-n streașini cuib de-argilă și-au făcut" 3.
La fel (te) „clatini“ apare /te/ „cleatini";
„Și neîntrerupt te cleatini între ba da și nu“4;.
Substantivul „pană“ cîștigă în prima silabă un diftong dînd un farmec ușor
arhaic versurilor de mai jos:
„Că dacă mai este vie
Scrie peană\ Sînge scrie!
Cine știe!...
O citi și o să vie"5.
Fonetisme populare sînt și alternanțele vocalice de felul: tresar-trâsar,
perete-pnrete, precum și cele consonantice, ca: livezi — livede — motivate
de necesități eufonice:
„De vor fi sau nu precum
Ochiul de ciclop le vede
N-au conture nici parfum
Ramurile din livede"6.
Accentul de insistență sau afectiv cum îl numește acad. lorgu Iordan
(Stilistica limbii romîne) ne oferă la Arghezi surprize plăcute; cuvîntul accen-
tuat, grație unei topici originale, ne apare într-un relief mai puternic:
„Ne-ncinse țarina cu brîu
De rîuri și-i urzi, năframa
Jur împrejur, de gria"1
sau:	c . ..	.....	,
„Șoimii pustiei, însoțeau, de sus
Vînturile daruri i-au adus
Mugete, cîntece"8
Frecventa apocopelor în poezia de conținut și formă populară confirmă — pri-
vite din unghiul fonetic — oralitatea stilului arghezian:
„Și fără capi cu carte și făr-a fi-nvățați" •
sau	(Cauza cauzelor)
„Las-că știu eu, vru să spuie" 10
___________________ (Meiul)
1T. Arghezi, Cuvinte potrivite. Fund. Culturală, 1927, p. 54.
2 Ibidem, p. 104.
3 Idem, Versuri, 1959, p. 41.
4 Ibidem, p. 389.
5 Ibidem, p. 58.
3 Ibidem, p. 70.
7 Ibidem, p. 326.
8 Ibidem, p. 158.
9 Ibidem, op, cit., p. 481.
10 Ibidem, p. 684.
5 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBH ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI 39
O discuție susținută cu mai'multe ilustrări poate fi aceea asupra cuvintelor
expresive, cum numește Grammont („Trăite de phonetique^ vocabulele ce
desemnează un sunet, o mișcare sau o calitate materială. Cuvîntul „a clefăti“»
existent sub forme variate în graiurile regionale, denumește mișcarea itera-
tivă și zgomotoasă a ingurgitării. La Arghezi acest cuvînt apare sub aspectul
lui gorjan (v. Atlasul lingvistic) și sugerează plastic prînzul unui cimpanzeu
plictisit de același menu:
„Cimpanzeul tremura în paie *
Clăfătind o păstaie"1.
Așa cum observau Ov. S. Crohmălniceanu și alți exegeți arghezieni, cuvîntul
arghezian impresionează prin tendința continuă a materializării conținutului
exprimat.
De pildă, această strofă din Agate negre, în care constatăm redublarea
(redoublement — Grammont), este notabilă prin armonia imitativă a unui
vînt slab, prin materializarea lui — atît datorită fenomenului amintit, cît
și repetiției spirantei labio-dentale s:
„Cu susure de mătasă
Trece vîntul ca o plasă
Constelată cu mărgele“2.|
într-o oarecare măsură, faptul onomatopeic e subiectiv, dar nu poate fi
contestată valoarea lui stilistică în construcții fonetice a căror intenție e
vădită. Se știe că șuierătoarele sugerează o vorbire șoptită sau o acțiune
tăcută, surdă. Cuvintele care redau astfel de situații sînt prin natura lor imi-
tative; fr. chuchoter, germ, wehen, rom. a șopti etc.
Distihul pe care-1 reproducem invocă cititorului — mai mult — un gest
-articulatoriu adecvat:
Cei de față vorbeau pe dește
Cu el, și bisericește"
VOCABULARUL
Prima concluzie a oricărui cercetător al operei argheziene este aceea că
poetul și prozatorul au puteri discreționare asupra tuturor compartimentelor
limbii romîne și mai cu seamă asupra lexicului. înzestrat cu o cultură vastă
și multilaterală și cu o întinsă experiență de viață, Arghezi a abordat în opera
sa diverse procedee estetice și stilistice, ferindu-se de a-și „strînge limba în
coturni" — deși versurile de mai jos afirmă contrariul — chiar în perioada
tinereții:
„Alt’dată am grăit în stihuri încălțate
Croite măsurat și-mpodobite
Am ostenit să-mi fie strînsă limba în coturni
Și vreau s-o las să umble de-acum desculță*.
(subl. noastră)
__________________ {Iată, suf letale...).
1	T u d o r Arghezi, op. cit., p. 158.
2	Ibidem, p. 75.
8	Ibidem, p. 155.
4	Ibidem, p. 710.
40
CONST. CRIȘAN
6
în aceeași poezie găsim o mărturisire care explică oarecum arta cuvîn-
tului arghezian:
„Le-am rupt să curgă fără șir
Metanii deslînate
Horbote, petice, borangicuri, frunze L
în această afirmație metaforică, cercetătorul trebuie să vină cu disocierea
pe care Șerban Cioculescu o propune în următorul vers din Testament:
„Slova de foc și slova făurită (subl. noastră)
(împerechiate-n carte se mărită)
comentat astfel: „Slova de foc este cuvîntul spontan, fierbinte, de viață, expre-
sie directă a sensibilității; prin slova făurită cată să înțelegem expresia
elaborată, căutată, migălită"2.
Diferențierea lor, după același exeget, este riscantă, datorită coeziunii
dintre ele.
Dacă cineva ar căuta însă noutatea limbii lui Arghezi în creațiile lui
verbale nu ar ajunge la o concluzie științifică, întrucît ceea ce se impune în
opera lui Arghezi este o noutate sui generis. Poetul a trezit la viață cuvinte
vechi sau pe cale de amorțire chiar în graiul popular, a descoperit aroma
cuvintelor arhaice și ecleziastice ilustrînd magistral acea libertate lingvis-
tică cîștigată de la romantici încoace și numai cînd s-a dovedit necesar a
creat cu un bun simț rarissim cuvinte noi, dintre care unele — susținem afir-
mația— aspiră la împămîntenire. De altfel, poetul teoretizează ocazional
problema explicîndu-se, de fapt, pe el însuși într-un articol publicat în „Cuge-
tul romînesc" din 1922: „noutatea limbii nu are nou decît aspectul nou al
acelorași cuvinte, puse să comunice unele cu altele și să se împrumute între
ele(...) în această circulație a torentelor subterane ale limbii, prin sedimentele-
vechi ale vorbelor, este nevoie și de puțin meșteșug 3.
Motivarea prezenței unor compartimente lingvistice, puțin utilizate de
alți scriitori, nu trebuie căutată doar în ceea ce numește plastic poetul „mește-
șug", ci în primul rînd în diversitatea tematică a operei argheziene.
Arhaismele, deși nu abundă, atunci cînd apar au un rol bine precizat
în redarea culorii locale, a momentului istoric. Ele sînt prezente atît în poezie
cît și în proză. în proza satirică evidențiază gradul de ironie, sporind umorul
și comicul. Le notăm pe cele mai frecvente: gloabă, danie, moșneni, coconi,,
alăută (prezent și astăzi în graiurile regionale din sudul țării) otova, (idem)'
tipsii, birlic (arhaism de origine turcească), dosădit etc.
în Cîntare omului poetul, aruncîndu-și privirea în timpuri imemoriale,
surprinde evoluția umanității, ajunsă în etape succesive, la progresul timpu-
rilor moderne. Firește, folosirea unui limbaj arhaic care să lumineze evoluția
omului de la primitiv la modern se afirma ca o necesitate. Utilizînd un lexic-
variat, Arghezi a construit poeme viguroase, reușind să zugrăvească situația
1 Tudor Arghezi, op. cit., p. 710.
2S. Cioculescu, Introducere în poezia lui T. Arghezi, Editura Fundației, Bucu-
rești, 1946, p. 187.
8 Ibideni, p. 179.
7
CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI
41
omenirii primitive în stare de robie milenară — ilustrată ca în versurile
acestea:
„Profeții dintr-o carte, citiți, te-au lămurit?
Ingenunchiat pribeagul și dosădit în rugă
Se teme că e slobod și se dorește slugă?
Nu-i scris măcar stăpînul ales de voie bună
Și sluga prietenie să ție împreună" 1.
(Copil din flori).
Cuvîntul „gloabă“, care desemna în societatea feudală noțiunea de im-
pozit, amendă, este folosit în 1907 cu același sens, motivat de situația socială
a țărănimii noastre în preajma răscoalei și de caracterul cvasifeudal al pro-
ducției agricole. Cităm versul în care apare: „Pentru cîrlani și vite plătim
atîta gloabă" (Pe râzătoare). In aceeași poezie, termenul „moșneni" evocă o
situație veche a țăranului romîn, posesor al unei relative libertăți mereu
îngrădită de-a lungul secolelor și pierdută cu totul în societatea capitalistă:
„Moșneni, din vechi, pe țarini, pădure și imași
Ajunserăm și-n casa străbună chiriași" 2.
Termenul „danie" apare în poezia Danie din volumul Hore cu sensul lui
vechi de donație, dar folosirea lui în legătură cu „darurile" făcute de Dum-
nezeu poetului, conferă versurilor o nuanță de șăgălnicie, de umor:
„îmi trimite danie
Cîte o gînganie
Păenjeni pe sanie
Sau pe o metanie"3.
în grațioasa Biulbiul arhaismele împrumută versurilor o rezonanță stră-
veche, orientală, plină de gingășie:
„Printre prunii din amurg
Cîntă-n ritmuri de tipsii
Ghiersul moale, stihul turc
Și arab, de la geamii4
Adăugăm la sfîrșitul acestui paragraf termenii religioși, numeroși în scrie-
rile argheziene. Originea lor trebuie căutată într-un moment din biografia
poetului, ecleziast în tinerețe. Motivul apariției lor în scrierile argheziene
este satira ascuțită îndreptată împotriva cinului bisericesc, corupt, ipocrit
și versat în șicane josnice înregistrate cu fidelitate de memoria scriitorului
și imortalizate apoi în Bilete sau Icoane.
Termenii, existenți în psalmi, sînt preponderenți totuși în proza satirică
și mai cu seamă în Icoane de lemn.
Lista desigur nu este completă; stihare, profeți, metanie, primat, har,
moaște, parastasă (arhi) episcop, patriarh (ie), (arhi) diacon, mitropolit, arhiereu,
arhimandrit, canonarh, denie, vecernie, blagoslovește, binecuvîntare, doamne,
dumnezeu, chinovie, înger, tiară ș.a.
1 T. Arghezi, Versuri, p. 390.
2 Ibidem, p. 450.
3 Hore, Fundația pentru literatură și artă, București, 1939, p. 71.
4 Idem, Versuri, 1959, p. 70.
42
CONST. CRIȘAN
8
In pamfletul poetic (1907), termenul religios servește satira ^antiburgheză,
ca în exemplul de mai jos, unde vocabula ecleziastică, fixată într-o comparație
alături de un cuvînt de proveniență populară, pune în evidență meschinăria
ciocoilor, care se adresau vitelor în franțuzește și cu lornion la ochi:
„Ce-i cu maimuțele astea rase
Cu geam la ochi și cu nădragi pe dungă
înhăimărate ca la parastase
în straie negre și cu coadă lungă?"
(Un colț de țară).}
Firește, utilizarea unui număr așa de mare de termeni religioși i-a fost
impusă lui Arghezi de necesități artistice. Este incontestabil că poetul a
obținut prin intermediul lor efecte neașteptate. Rămase însă pentru totdeauna
în vocabularul pasiv al limbii, aceste cuvinte nu au șanse de existență, pentru
că uzitarea lor se pretează doar cadrului strîmt al unei situații anumite, spe-
cifice.
Cuvintele populare — fondul de aur al limbii romîne — constituie
o categorie lexicală predominantă în scrierile argheziene. Meșteșugar dibaci,
T. Arghezi le-a șlefuit dîndu-le strălucire și viață poetică îndelungată. „Sub
pana sa cuvîntul devine poezie“ — observa acad. M. Beniuc într-un articol
din „Gazeta literară141, în care discuta printre altele și contribuția scriitorului
la dezvoltarea limbii romîne. Le înregistrăm pe cele mai frecvente: gîlci,
cucuie, gînganie, alint, proptă, sui, ghers, potlog, pismă (tăreț), țambal, goangă,
vintre, vătrai, boaită, secătură, gloabă, beteagă, drumeag, (a) tămădui, (a) ațipi,
țîfnă, tiflă, bariș, bont, vrej, teasc, vreasc și multe altele. Multe din aceste
cuvinte capătă sensuri noi, viguroase.
Termenul popular nu apare numai în poezia de rezonanță folclorică
{Flori de mucigai), ci este prezent și în poezia „intelectuală44, însoțit de neolo-
gisme (de pildă) care se integrează perfect în armonia versurilor:
„în ulițele-nalte, e noapte ziua-întreagă
Și umbra suvenire din vremea-ncetei luni,
Se risipește parcă din carul cu cărbuni
Ce trece tras de-o gloabă normandă și beteagă*.
(Din nou).
Exemplele pot fi înmulțite cu ilustrări din pamfletele în proză {Bilete
sau Icoane), din nuvelele și romanele argheziene, în care vocabula populară
este solicitată să contureze și mai pregnant trăsăturile specifice ale unui per-
sonaj.
Tot aici amintim frecvența ridicată a expresiilor idiomatice populare
sau familiare; discuția lor este însă mai indicată la elementele stilului oral.
Așa cum a observat și acad. T. Vianu, T. Arghezi „selectează (...) cuvin-
tele drastice și dure, uneori forme regionale {subl. noastră), pe care nimeni nu
îndrăznise să’le introducă în poezie44 2.
1 Op, cit. nr. 81, 1959.
a „Tribuna", nr. 22, din 30 mai, 1959.
9
CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI
43
Cu privire la regionalisme este important însă să observăm că Arghezi
face uz de cele care au o arie mai largă de răspîndire și care au intrat în
sfera limbii populare. înregistrăm cîteva din ele: muiere, lehuză, șezut, cobi-
liță, buzat (frecvente pe toată aria sudică a țării), coptură, fătălău, (a) tîrnui,
(te) cleatini, bitong-i (ardelenism de origine maghiară), colcovan (moldove-
nism existent și în Oltenia), (a) clăfăti, smîngălească ș.a.
Majoritatea din ele, așa cum le atestă și Atlasul Lingvistic Romîn1, sînt
frecvente sub această formă în Oltenia. în Replica la răspuns {1907), regiona-
lismul „lehuză“ apare alături de termeni politico-administrativi, versurile
cîștigînd în forță satirică:
„Dați drumul iute și le cereți scuze
Două din doamnele miniștri sînt lehuze
Și-o prezidentă e gravidă*.
în aceeași arie de răspîndire intră și cuvintele „te cleatini1' și „fătălău“
(atestat în Oltenia „feteleu“2.
Rezumînd discuția asupra acestei categorii lexicale, subliniem că regio-
nalismele pătrunse în opera argheziană au devenit de largă circulație, încor-
porîndu-se limbii literaturii artistice.
Tudor Arghezi a folosit neologismul, asemenea lui Caragiale, în scopul
prezentării mai plastice a unei situații sau ca pe un element definitoriu în
limbajul unui personaj.
In proza satirică, neologismul stă alături de cuvîntul popular, arhaic
sau familiar, fără să distoneze. Mai mult, el contribuie la amplificarea comi-
cului^ satiric.
în poezie, neologismul servește în definirea momentului istoric, preci-
zează situația sau pune în evidență limba unei clase sociale ca în 1907. El
nu lipsește nici în proza de largă respirație (roman, nuvelă), cînd se dovedește
necesar la echilibrarea frazelor descriptive sau narative. Enumerăm o parte
dintre ele: profil, aristocratic, vulgar, plebeu, automobil, invențiune, (a) vexa,
rector, decan, halucinare, transă, infam (ant), revolver, contracte, ordin, concesii,
indispensabil, deghizați, agendă, sinistră, clorotic, evaziv, suplimentar, suspecții,
minuscul, inerte etc.
Ilustrăm în cîteva exemple concludente afirmațiile de mai sus:
„Mitropolitul Partenie al Moldovei este, în ciuda unui profil aristocratic
de țigan lăieț frumos, care înșală și facilitează presupunerile romantice, un
plebeu vulgar"*.
Asemenea portrete hilare sînt frecvente în proza satirică. Nu mai insistăm
asupra lor, rezumîndu-ne să cităm ca o concluzie constatările juste și generali-
zante ale lui Al. Andriescu: „Elementele cele mai variate concurează în vederea
acestui rezultat (critica societății burgheze— N.N.); cuvîntul popular, alături
de neologismul rar, termenul legat de activități domestice, alături de termenul
tehnic, de circulație restrînsă, cuvîntul savant alături de termenul mustos, argotic
termenul bisericesc, biblic, alături de cel legat de alcov etc.4 {subl. noastră).
1 A. L. R., voi. II, partea a Il-a, p. 19, hărțile 37—38.
2 A. L. R., voi. I, supliment, p. 9, harta 16.
3 T. Arghezi, Icoane de lemn, p. 117.
4 Specificul ariei argheziene în proza satirică, în „lașul literar", nr. 3, 1956, p. 84.
44
CONST. CRIȘAN
10
Aceste constatări pot fi extinse și la roman. Dăm un exemplu din roma-
nul Lina\ „Și în vremea asta de suprimare a voinței proprii și de transă morală
entuziastă, nici nu puțeau, mirosul lor fiind probabil convertit în amăgirile
psihologiei" 1.
în „1907", poetul, prin intermediul neologismelor, ne oferă relații despre
burghezia îmbuibată cu „concesii și contracte cu drept de monopol" (E advocat).
Cu aceeași vehemență este înfierată moșierirnea, împotriva căreia s-a de-
clanșat:
„Răzvrătire, haiducie,
Ură pe proprietar**.
(Doină pe noi).
în distihul de mai sus, neologismul contrastează cu două cuvinte popu-
lare de nuanță arhaică. Contrastul a fost în intenția poetului; el este profund
social.
Neologismele de proveniență politico-administrativă contribuie la zugră-
virea limbajului politicienilor burghezi de la cîrma țării:
„Unul, Coșbuc, a scris și-o poezie,
împrăștiată-n țară pe ascuns.
Luați peticele astea de hîrtie
Și constatați prin cine au pătruns
Aștept rapoarte, de urgență,
Că a-ncetat netrebnicia
Și scrieți-mi cu titlul Excelență.
Trăiască Regele și Dinastia!"
( T ele gr antă cifrată).
Cînd contextul o cere, Arghezi folosește cu dibăcie cuvîntul științific
sau1 tehnic mai rnult sau mai puțin savant. Ilustrativ în acest sens este capi-
tolul privitor la procesul de fabricație al zahărului (la Topliceni) din romanul
Lina,
Posesor al unei vaste culturi, T. Arghezi este familiarizat cu termenii
estetici din diverse arte, ceea ce face ca anumite pamflete din seria Biletelor
de papagal să creeze o atmosferă științifică, academică: „Stilul e omul însem-
nează pauperismul ideii inexpresive, care atîrnă de meșter nu de subiect"2.
In cunoscutul bilet Musca, termenul „estetică" prezintă o înfățișare comică
datorită așezării lui alături de expresii familiare, muștele „au o estetică și ele;,
dă-mi voie să scuip"3.
Barbarismele, foarte rare în opera argheziană, sînt solicitate în context,
contribuind ingenios la ridicularizarea unui personaj sau la sublinierea unei
situații excentrice.
Cităm un pasaj din biletul Lae Chiorul'. „Lae zice bonjor și mersim. La
Paris în vizită politică întreba ce mai faci cu cheschevu*. Grafierea fonetică
1 Op. cit., p. 280.
2T. Arghezi, Bilete de papagal, Casa scoalelor. I. Torouțiu, București, 1946,
p. 147.
3 Ibidem, p. 146.
* Vezi T. Arghezi, Bilete de papagal, Casa Școalelor, p. 183.
11
CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI
45
a expresiilor franțuzești sporește efectul satirei. Procedeul este întîlnit, ce-i
drept, mai rar și la Caragiale. (Telegrame).
Alterațiile lingvistice sînt extrem de rare; atunci cînd apar, ele sînt însă
justificate artistic. Scriitorul, fidel adevărului, se vede obligat să redea cu
exactitate limbajul unor personaje. Iată de pildă cum vorbește Carol I: „A!
ponsur! Aț fost la Cofora, la Cofora! A! la Cofora șcantal. A! prafo"1.
Dintre creațiile lexicale argheziene, în afară de cele cîteva citate de
Șerban Cioculescu 2, înregistrăm o serie, convinși că lista poate continua
la o cercetare specială: cădind (pentru cădelnițînd — Cîntec mut), arșițele
(arzătoarele — Dedicație), te nitnbă (verb de la nimb — Dedicație), medită
(meditează — Sintaxă ritmică) remușcă (ind. prezent de la a remușca —
Sintaxă ritmică), gloniotoace (ghemotoace — Galere) (i se) dărîngă (i se scoro-
jește, i se roade — Crucea veche), înhăimărat (după regionalismul înhăimurat —
Un colț de țară), bîzdîguri (plural original atestat la singular de dicționare
cu fricativa finală „o44 — Răzvrătitul), scăpău („sînge închegat“ (?) format prin
analogie cu bagău, de la popularul „a scopi“ (?), al cărui sens e modificat
total în creația argheziană — Strigoi pribeag), de-a bușea (derivație regresivă
din de-a bușilea — Trecînd ciocoiul).
După cum se poate vedea din enumerarea de mai sus, nu toate cuvintele
sînt creații integrale, ca să zicem așa. Față de „omenet“, „bumbet“ (de tobă),
„a reînvirgina“ ș.a., consemnate de Cioculescu a căror apartenență este neîn-
doios argheziană, cuvintele notate de noi relevă, totuși, contribuția evidentă
ascriitorului, ca în cazul adjectivului de proveniență substantivală „arșițatele“:
„Să verse vinul sideral
în arșițatcle caverne".
(Dedicație).
Stăpîn pe toate compartimentele limbii, poetul epuizează rezervele stilistice
ale unui cuvînt. Uneori modifică într-atît sensurile cuvintelor, încît ai impresia
unei „stîngăcii“ — după cum se exprimă acad. M. Ralea în studiul citat.
Afirmația ar părea riscantă dacă autorul n-ar adăuga imediat: Tudor
Arghezi „dă o accepție greșită unui cuvînt (...) totuși efectul final ne apare
puternic, în afară și pe de-asupra acestor stîngăcii și parcă tocmai din cauza lor“ 3.
Astăzi orice lector este convins că Arghezi este unul dintre marii maeștri
ai cuvîntului, dotat cu un excepțional simț lingvistic.
Așa cum am mai văzut, nu e vorba de o „accepție greșită (a) sensului
unui cuvînt“, ci de una inedită, originală, de o valoare incontestabilă. De
pildă, în catrenul de mai jos, dacă ai în vedere sensul de bază al cuvîntului
„ciufut-ă, trecut-ă, îmbătrînit-ă“, ai impresia unei erori. în realitate, poetul
dă termenului „ciufută14, accepția veche de „mahmură44, aproape ieșită din uz:
„E-o domnișoară-naltă, subțire și trecută.
Și nu e nici femeie de tot și nici bărbat.
Cu noaptea-n cap se duce la plug și semănat.
La seceră, la coasă, călare și ciufută".
(Duduia).
1T. Arghezi, Icoane de lemn, p. 188.
2 „Viața romînească", nr. 5, din mai 1960.
3 „Viața romînească", p. 19.
46
CONST. CRIȘAN
12
Exemplele pot continua cu ilustrări din Cuvinte potrivite (Eu am ivit
cuvinte potrivite!), Flori de mucigai, precum și din scrierile în proză. Cităm
un pasaj din romanul Lina, în care verbul „a trezi“ apare cu sensul de „a
deschide44 fără să dea impresia unei erori semantice. Mai mult, prin schim-
barea sensului, verbul capătă, luat în context, aspect metaforic: „Băiatul
mai mic reproducea coca lividă din care fusese frămîntat leșul puhav al părin-
ților, dar fata avea o carne de floare neagră și trezi ochi neînchipuit de albaștri“C
Aceeași discuție comportă și exemplul de mai jos din Bilete de papagal'.
„Ochii lui umblă descheiați', un nasture-i mai sus și-al doilea atîrnă“ 2.
Un dicționar arghezian (în genul celui eminescian în pregătire) ar pune în lu-
mină „geniul verbal“ al poetului, despre care s-a vorbit cu multe decenii în urmă.
Din domeniul morfologiei relevăm forme populare. De ex.:
substantivul „proptea14 apare la același număr „proptă“ („Și poate-avea nevoie
de-o proptă oareșcare").
Pluralul substantivului „nenufar44 face „nenuferi44 și nu „nenufari", cum
ar trebui, neologismul franțuzesc căpătînd astfel o formă perfect romînească.
Notăm și trecerea unui substantiv de la un gen la altul. „Călimară44 de
genul feminin îl găsim în poezia Incertitudine sub forma „călimărul44 devenit
masculin și articulat enclitic, ceea ce dă o notă plăcut arhaică [poeziei amintite:
„Genele lui Dumnezeu
Cad în călimărul meu“.
Uneori, substantivul își schimbă forma chiar în cadrul aceluiași număr, de
pildă pentru forma literară „primarul11, poetul folosește pe cea populară „pri-
marele“, așa cum apărea în vorbirea țăranilor: „Primarele, prefectul, crîș-
marul, arendașul1* (citat).
Un fapt observat deja (v. studiul lui Al. Andriescu) este și folosirea sub-
stantivelor la cazul vocativ, procedeu frecvent în proza satirică: „Picioarele
tale se scăldau în Olt și miroseau pînă la Calafat, nobilă spurcăciune" 3. Utili-
zarea vocativelor este des întîlnită și în scrierile închinate celor mici, cărora
poetul li se adresează direct, patern, stabilind astfel o legătură internă între
el și micii cititori (Cartea cu jucării, Cartea meă frumoasă).
în ceea ce privește adjectivul, constatăm și aici unele particulari-
tăți demne de menționat.
Pluralul feminin al adjectivului „scîlciate** apare sub forma „scîlcii** pe
care Cioculescu o consideră creație argheziană:
„Au rămas ca niște babe
Vinete, scîlcii și slabe.
(Da, e lung).
Pentru completarea sensurilor unui substantiv, poetul nostru folosește
dublete adjectivale cu accepții diferite care se complinesc reciproc: „în statul
brutal-civil totul răspunde44...4
1T. Arghezi, Lina, Editura „Cartea Romînească", ediția a Ii-a, București,
(fără an), p. 3.
a Ibidem, p. 184.
3 Pagini din trecut, E.S.P.L.A., București, 1955, p. 404.
4 Tablete din Țara de Kuty, Editura „Naționala" Ciornei, p. 139. (De aici încolo vom
nota acest volum cu inițiala T).
J3 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI 47
Uneori adjectivul este exprimat prin locuțiuni adjectivale, ca în exemplul:
„fete fără rasă și mătasă“ „fete sărace“ {Lina) sau „vocabule cu tocul înalt"
„vocabule pretențioase", mai plastice decît un simplu adjectiv:
„Puteam să zic «sînt însurat» dar nevoia de a utiliza dubleuri mai căutate
ale cuvintelor și vocabule cu tocul înalt, făcea parte din ținuta mea ocazională"1.
Tot ca un specific al artei argheziene înregistrăm și folosirea formelor
populare ale pronumelui nehotărît și demonstrativ.
Pentru „fiecare" întîlnim două forme deosebite „fiestecare" și „fieșcare";
pentru „fiecine" și „oarecare" găsim „fitecine" și „oarescare". Frecvente sînt și
variantele populare și familiare ale pronumelui demonstrativ: asta, ăsta,
ăștia, astea, ăia, ăla, alea etc. Dăm cîteva exemple:
„Sălciile se închină
Babe mici, din rădăcină
Și fiestecare trunchi
De răchită stă-n genunchi" 2.
(Iese vatra).
sau:	„Nu știu ce-mi vine:
Aș mînca din fitecine
Am un piron în țîță
Și-un vătrai în vintre mă ațîță“ 8.
(Streche).
Pronumele relativ „care" apare și sub forma lui literară, dar și sub cea
arhaică „carele" sau „cari" — aceasta din urmă chiar în cuprinsul aceluiași
vers :
„Cari mai străine, care mai sonore".
(Arheologie).
Cînd acțiunea se precipită și detaliile se succed cu vioiciune, verbul dis-
pare, subînțelegîndu-se. Procedeul a fost observat pentru proză satirică
(Al. Andriescu, studiul citat). Noi vom da un exemplu din romanul Cimitirul
Buna-Vestire, adăugînd că această observație poate fi extinsă și la roman,
„Expoziție, redingote, figuri compuse, amfiteatru, candidat și togă" 4.
Seria exemplelor se poate îmbogăți cu ilustrări din romanul Lina. Cităm
un pasaj în care verbul este suprimat, deși situația diferă: „Amănunt infamant:
individul avea în rostirea lui de țigan..."5.
Pe lîngă forme verbale inverse ca: „zicu-mi“, „deprinde-le-vei", „iscat-am“
etc. întîlnim și prescurtări verbale: (mă) prăbuș (pentru mă prăbușesc), lutnine
(pentru lumineze), tăgăduie (pentru tăgăduiește) ș.a., particularități prezente
si în lirica eminesciană.
De pildă: „Tot ceasul îmi aduce un dar și-o jertfă nouă,
De vreme ce lumina primește să-mi lumine“.
(Heruvic).
1T. Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire, p. 242.
2 Hore, versuri, p. 87, București.
3 Flori de mucigai, Editura „Cultura Națională", București, 1931, p. 23.
4 Op. cit., p. 14.
6 Ibidern, p. 210.
48
CONST. CRIȘAN
14
Ca și la Caragiale, folosirea imperativului se dovedește o reală necesitate
în scrierile satirice, nuanțînd vehemența stilului. Exemplele sînt foarte nume-
roase, de aceea nu mai considerăm necesară o retranscriere, lăsînd cititorului
să constate bogăția lor.
Din combinarea unor substantive sau a unor prepoziții, poetul obține
locuțiuni adverbiale originale. Fenomenul întîlnit în literatura populară impre-
sionează în scrierile culte prin prospețime și inedit. De pildă, substantivul
„zi“ plus adverbul „întîi“ a dat locuțiunea „zi-ntîi“ care se găsește în titlul
unei Icoane de lemn, Zintîi de an F Prin sudarea propoziției „din“ cu adverbul
„destul“ se obține „dindestul“ întîlnit în graiurile regionale:
„Și se bucura fudul
Că strînsese dindeslul“2.
(Biblioteca).
„Puțin cîte puțin“, sintagmă adverbială, este întîlnită la Arghezi sub
forma regională, mai expresivă decît cea obișnuită, „nițel cîte nițel“:(
„Și ura moștenită, nițel cile nițel,
Zbucnea în năvălire și măcel’13.
{Trufașul)
Adverbul „nițel“, diminutivizat, sporește umorul în poezia Horă de șoareci,
aducînd o nuanță de șăgălnicie:
„Dădea, cînd în cînd,
Nițeluș din coadă“ 4.
Din punct de vedere sintactic, opera argheziană prezintă aspecte
particulare demne de o analiză mai amănunțită. O parte dintre ele — frec-
vența ridicată a incidentelor, ruperea atributului de substantivul determinat
despărțiri- sintactice — au fost studiate de Ș. Cioculescu, de I. Coteanu 5 și
Ov. S. Crohmălniceanu. Incidentele, la care se adăugau automat ismele, apar
în proză, cu preponderență în cea satirică. Ele folosesc fie spre a ilustra vor-
birea unui personaj, fie pentru a preciza atitudinea scriitorului față de o anu-
mită situație. Nu e deloc curios să întîlnim automatisme caragialești, cuplate
de repetiții în vorbirea politicienilor burghezi. Iată în ce limbaj se adresează
Minist-rul Justiției, primului procuror — zugrăviți în romanul [Lina.
— „Poți dumneata, ca să zic așa, să mă împiedici să trăiesc cum îmi place
mie și-ți este permis să-mi dictezi D-ta mie, felul de viață pe care să-1 duc?“
Substantivul determinat este despărțit de atributul determinant, așa cum
a observat, pentru proză, Al. Andriescu și pentru poezie, I. Coteanu. Iar
Ov. S. Crohmălniceanu argumenta metaforic că în opera lui Arghezi „există
1 T. Arghezi, op. cil., p. 11.
2 Stihuri pestrițe, Editura Tineretului, București, 1957, p. 42.
3 Cintare omului, p. 46.
4 Hore, p. 147.
5 Dislocarea ca procedeu stilistic in poezia noastră, in Rev. Univ. „C. I. Parhon“, nr. 2—3,
1955, Secția Științe Sociale, p. 189—197.
6 Op. cit., p. 63.
J5 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI 49
adevărate socluri verbale, pe care poetul ridică atunci cînd are nevoie un
cuvînt, susținîndu-1 dintr-o parte și dintr-alta cu cîte o serie de epitete
dispuse ca niște contraforți“
Tot aici adăugăm și despărțirea subiectelor multiple de către verbe sau
alte părți de vorbire:
„Fizicul îl deservea cît și intelectul cu o figură între lăutar și cioclu“ 2.
Fraza argheziană este cînd scurtă și cadențată, cînd amplă și contorsio-
nată, formînd perioade armonioase, de un echilibru perfect. Compoziția ei
pune pregnanmen evidență virtuozitatea stilistică a scriitorului, preocupat să
surprindă elet întele fundamentale, dar și amănuntele semnificative.
în ea abundă propozițiile subordonate, specifice stilului intelectual:
„O cititoare îmi atrage pe bună dreptate atenția că o familie, care se des-
tramă atît de ușor, cum se constată din divorțurile prea numeroase, denunțate
de Coco și urmate de tragedia copiilor, împărțiți între dînșii și niște soți foarte
supuși, după ce s-au iubit să-și scoată ochii înaintea unui magistrat judecător,
se întemeiază gre u“. Notăm aici, ca o caracteristică a topicii afec-
tive, transferul propoziției regente în finalul frazei, impus de lămuriri supli-
mentare, menite s-o expliciteze pe deplin. Topica afectivă colorează limbajul
poetic, conferind versului valori mai mult sau mai puțin stenice. Gradul de
intensitate depinde de accentele de insistență ce cad peste cuvintele inter-
vertite. De ex.: „O a văzut din cer pre ea“ (Mîhniri)m care silaba postonică
din „a văzut-o“ devine silabă tonică, dublînd complementul direct.
Cu riscul de a știrbi frumusețea versurilor, notăm un distih concludent
pentru efectul topicii afective:
Topica afectivă	Topica obișnuită (gramaticală)
„Nădăjduind, călăul din temnițele mute	Nădăjduind, cumva, pe neștiute
Cumva, pe neștiute, ghicind să te ajute	Călăul din temnițele mute’
(Romanță)	. Ghicind să te ajute.
în satire, subordonatele fac loc coordonatelor scurte, lapidare, para-
tactica — caracteristice vorbirii populare și familiare fiind reclamate dese-
ori de seria invectivelor.
„Obrazul ți-a intrat în gură, gulerul ți-a căzut pe gît ca un cerc de putină
uscată" (Baroane) 3.
Elipsa și repetiția sînt de asemenea frecvente în proza argheziană. Acad.
T. Vianu dădea un exemplu edificator de anaforă în proză, observînd și pre-
zența unui anume retorism, motivat prin aceea că poetul a fost nevoit să
răspundă „prin repetiție, accentuare, la problemă"4.
Un aspect mai puțin cunoscut și în general evitat de stilistica literară este
acela al traducerilor făcute de un scriitor dintr-o limbă străină în limba maternă.
1	Op. cit., p. 301.
2T. Arghezi, Bilete de papagal, p. 135.
3	Pagini din trecut, p. 405.
4	Tudor Vianu, Contexte legate și nelegate din punct de vedere stilistic, în „Pro-
blemele metaforei și alte studii de stilistică", E.S.P.L.A., București, 1957, p. 153—154.
4 — C. 3230
50
CONST. CRIȘAN
16
Acad. T. Vianu a dat cîteva lămuriri prețioase în studiul său Ceva despre
arta traducerii (Literatura națională și literatura universală), în care amintește
de talentul de traducător al lui Arghezi, fără să insiste însă asupra artei acestuia.
Discutarea acestui aspect în prezentarea faptelor de limbă observate la
un scriitor este relevantă pentru metoda și procedeele pe care acesta le folo-
sește în traducerea unei opere străine L
Marii scriitori au fost totodată și excelenți traducători. Arghezi este unul
dintre aceștia. Mai mult, a tradus din diverse limbi scrieri în proză sau poe-
tice, metoda sa variind cu genul și specificul textelor traduse.
Dacă în cele prelucrate (Greierele și furnica), Arghezi ne apare creator
în toată puterea cuvîntului, menținîndu-se totuși în atmosfera fabulei lafon-
tainiene, în fabulele traduse dovedește calități artistice nu mai puțin remar-
cabile.
Dăm un exemplu din fabula, tradusă, Le Corbeau et le Renard:
„He! bonjour, Monsieur le Corbeau
Que vous etes joii! Que vous me semblez beau
Sans mentire, si votre ramage
Se rapporte a votre plumage
Vous etes le phenix des hotes de ces bois 2
Redăm mai jos traducerea:
„— Măria Ta, — îi zise —, să trăiești
Că tare mîndru și frumos mai ești
De-ai fi la ghiers cum te arăți la pene
E lămurit cu ochi și cu sprîncene
Nu vreau să mint, dar nici nu vreau să neg
Tu ești minunea codrului întreg" 3,
în care poetul folosește o limbă populară colorată și expresivă, înlocuind ar-
haismele franțuzești ramage, chant (cîntec) și phenix = roi des oiseaux (regele
păsărilor) prin termenii populari „ghiers“ și „minunea codrului întreg“.
Morala este tradusă de Arghezi în aceeași manieră; relevăm aici și folo-
sirea termenului regional (foarte rar întrebuințat) „colcovan“ (o bucată mare-
dintr-un material oarecare), care sporește parcă paguba corbului și potențează
morala:
„Lecția asta, văzuși, nu te-a costat
Decît un colcovan de caș furat “,
distih ce tălmăcește versul lafontainian:
„Cette le?on vaut bien un fromage, sans doute“.
Limba argheziană prezintă, la o cercetare minuțioasă, aspecte numeroase*
și variate, unele inedite. Consemnarea lor este deosebit de necesară în defi-
nirea stilului arghezian, spre care converg, de altfel, toate aceste aspecte,
în discuția noastră despre limba argheziană, am încercat să stabilim — acolo
unde am putut face astfel de precizări — ponderea stilistică a unor fapte
1 Arghezi traducător din „Viața romînească“, nr. 5/1960.
2 La Fontaine, Fables, Hachette, Paris, 1889, p. 48.
3 La Fontaine, Fabule, versiune romînească de T. Arghezi, ediția a V-a, Edit...
Tineretului, București, 1955, p. 27.
J7 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI
51
lingvistice. Fără a pune o barieră tranșantă între limbă și stil — așa ceva,
de fapt, e imposibil — în urma comentariului lingvistic se vădesc necesare
cîteva considerații de ordin artistic în care vom încerca să desprindem fațetele
componente ale artei argheziene și felul în care acestea caracterizează imagi-
nea integrală a stilului marelui scriitor.
★
★ ★
Creația poetică a lui Tudor Arghezi este o orchestră cuprinzătoare a idei-
lor care au frămîntat poezia filozofică de-a lungul' secolelor.
Poetul surprinde germinația universală, încercînd să-și explice originea
vieții și a omului pe pămînt. Cîntare omului este replica materialistă a poe-
tului la această problemă L El gravitează între existența și nonexistența
providenței, își pune întrebări chinuitoare asupra timpului pasager și a morții
implacabile.
Privită din acest unghi, poezia argheziană este clasică. Dar acest fond
tematic a prins în laborator înfățișări și forme noi, profund originale.
De aceea a și fost numit „clasic modern". Poezia sa, tocmai datorită
acestor aspecte, particulare, inedite, rămîne mereu proaspătă, deosebindu-se
total de cea a moderniștilor, risipiți în armonii „zadarnic de frumoase" — ca
să folosesc expresia poetului — excentrice ca formă și nude ca fond.
Cu un extraordinar simț artistic» T. Arghezi a modelat forma după con-
ținutul ideologic al poeziei sale. Efectul a fost uimitor mai ales datorită
inovației sale în formă, contestată de critica burgheză pe motiv că ar fi de
proveniență modernistă și nu originală.
De aceea mai toate istoriile literare din trecut l-au discutat pe marele
poet ca pe un reprezentant al modernismului, integrîndu-1 pe nedrept în acest
curent de abstracțiuni anarhice 2.
Exegeții obiectivi ai poeziei argheziene au subliniat cu justețe coordo-
natele și sensurile adînci ale acesteia, relevînd că la baza ei (a poeziei) stă
o concepție sănătoasă despre lume și viață, în care predomină investigarea
unor zone noi ale realității, un crez artistic, viguros și unitar.
Părerile lor sînt similare aceleia a lui T. Vianu, mai revelatoare pentru
discuția noastră: „Tot ce este aspru în poezia lui Arghezi, imaginile aparen-
țelor degradate și înjosite ale omului și așezările lui, cuvintele care le exprimă
pe acestea sînt proiectate dintr-un fond de revoltă și durere dincolo de care
se ridică năzuința poetului spre ce este curat, inocent și grațios" 3.
Lirica argheziană impresionează mai întîi prin acea suavitate și elegantă
simplicitate, nemaiîntîlnită la alți poeți, surprinde printr-o bogăție memo-
rabilă de tropi și figuri de stil viguroase și inedite.
Astfel trebuie interpretată afirmația acad. G. Călinescu relativ la meta-
fora argheziană: „T. Arghezi nu e propriu-zis un metaforist sau nu în sensul
comun" 4.
1 „Niciodată ca în Cîntare'omului — scria acad. T. Vianu în «Tribuna», tema prometeică,
a omului, făuritor al destinului său, de la Eschil și Goethe, Shelley și Hugo, nu a aflat o
dezvoltare mai bogată prin varietatea episoadelor și mai originală în expresie44.
2 Constantin Emilia n, Anarhismul poetic (Studiu critic), București, 1934.
3 „Tribuna44 nr. 22 din 30 mai 1959.
4 G. Călinescu, op. cit.^ p. 46.
52
CONST. CRIȘAN
18
Metafora argheziană uimește, în adevăr, prin structura ei, simplă la
prima privire, dar profundă și unică la o analiză minuțioasă.
De obicei, metafora cu funcție intensificatoare și sensibilizatoare este
prezentă în lirica peisagistă sau intimă, nelipsind nici în proză, așa cum a
constatat și acad. Tudor Vianu L Uneori ea apare destul de des și funcțiile
se interferează ca în exemplul de mai jos:
„Munte, cădelniți de izvoare.
Altar de șoimi, sălaș de sori“ a.
(M utilele măslinilor).
Metafora simbolică, frecventă în poezia filozofică, departe de a prezenta
obscuritatea ermetiștilor, pornește din concretul imediat, sensul ei filozofic
fiind explicat în context:
„Cenușa visărilor noastre
Se cerne grămezi peste noi,
Precum se coboară pe glastre,
Atinse, petalele-albastre,
De-o gîză căzută de sus, printre foi.
Se scutură vîntul și geme.
Pămîntul e una cu cerul,
Orașele-s bulgări și gheme,
Ghitare adinei de blesteme
Și aerul rece ca fierul"
(Cenușa visărilor)
Notăm o altă metaforă simbolică de o rară frumusețe și pentru faptul că
aduce un sens nou cuvîntului „lumină“ pe lîngă cele descoperite de Eminescu
și discutate de acad. T. Vianu într-un număr al „Gazetei literare" din 1959:
„Cristal rotund, pe umbre de velur,
Cu inima de-a pururea senină,
M-am născocit din ape de azur,
Am înghețat sub țurțuri de lumină".
(Inscripție pe un pahar).
Comparația argheziană este rară și sugestivă :
„Se-nchide înserarea ca o carie
Și sufletul în foi, ca o zăloagă“.
(Tîrziu de toamnă).
Ea apare în proză potențînd satira. Astfel, intendentul din Icoana cu
același nume este „bălan ca un vierme"3. Sau în Țara Kuty „toate au mers
perfect (...) și nevastă-mea care avea un decolteu de dop de șampanie"
La fel de rar, epitetul arghezian se descarcă asupra substantivului pe care
îl însoțește cu putere deosebită. Nu întotdeauna epitetul arghezian este din
punct de vedere morfologic un adjectiv, dar adjectivul este în genere, ca și
la Eminescu 5 epitet; „Grabinsky (...) zicîndu-le cu un glas milenar" 6.
1 Vezi Problemele metaforei și alte studii de stilistică, p. 77.
2T. Arghezi, Cuvinte potrivite, p. 30.
3 Op. cit., p. 17.
4 T, p. 235.
6 Vezi T. Vianu, Epitetul eminescian.
• Lina, p. 324.
jg CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI
53
Așa-numitele epitete frecvente, epuizate de poezia clasică, prezintă la
Arghezi aspecte deosebite:
„Pășunea mea tu să fii
Cu păpădii.
Eu să fiu boul tău alb și nevinovat
Care te-aș fi păscut și te-aș fi rumegat".
(Mirele).
In poezia Vino tot tu..., clișeul „durerea (mea) adîncă“ este salvat de o
metaforă stenică :
„Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă".
T. Arghezi valorifică și epitete de proveniență populară, obținînd prin
intermediul lor accente suave dar energice :
„Nu trebuie să moară
Nici una din comoară.
E zestrea ta de teafără fecioară".
(Păstrează),
Epitetul antitetic, uzitat în largă măsură și de Eminescu, nu lipsește
nici la Arghezi. Indiscutabil, el servește un scop: nuanțează determinatul:
„Și-i silit și lacul sur
Să-l îmbrace cu lumină
Și să lingă împrejur
Frumusețea lui meschină".
(Marina).
Pentru T. Arghezi nu există obiect care să nu poată fi personificat. Mai
mult, poetul personifică și elemente ale naturii, oferindu-le atribute umane:
„Vîntul strigă', nu-i răspunde
Și te cheamă', te ascunde"
(Pui de vînt).
Alteori personificarea este atît de* ingenios construită încît ți se pare o
posibilitate:
„Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai vi perii".
(Colind).
în proză, scriitorul, preocupat să contureze cît mai plastic toate obiec-
tele neînsuflețite, constitutive mediului unui personaj, alunecă abil de la
simpla personificare la comparații subtile, neașteptate. Efectul este puternic
și nu-i găsim o comparație mai bună decît în sentimentele pe care le-am încerca
în fața unei naturi moarte a unui excelent pictor, în care ni s-ar părea deodată
că totul se mișcă și trăiește o adevărată viață.
Astfel ne apare bătrîna locomotivă „Marița“ din romanul Lina'. „lat-o
desprinsă dintre depozitele și magaziile din fundul șantierelor și venind de-a
fuga cu o fantezie de șuiere și mișcări ca o cumătră în scurteică de la un botez...“
1 T. Arghezi, Lina, p. 125.
54
CONST. CRIȘAN
20
Stilul direct este dominant în proză, dar nn lipsește nici în poezia epică,
însoțit de intervenția subtilă a scriitorului:
— „Dă-te, boierule, — zic, —, jos,
Și nu țipa, ca-i de prisos.
Avem cu dumneata o socoteală
(Boierul mai sugea o portocală)“ x.
(O răzbunare).
Dialogul este mînuit de scriitor cu dibăcia; unui dramaturg, făcînd lec-
tura mai vioaie și mai antrenantă 2.
Dispersat în toate scrierile de substanță satirică, și chiar în pamfletele
poetice 3, umorul arghezian se remarcă prin diversitatea sa, calitate care îl
așază în rîndul marilor umoriști ai literaturii universale.
Umorul fantezist alternează cu cel sinistru.
Ilustrăm un pasaj de umor fantezist în care ne impresionează sponta-
neitatea comparației și procedeul atît de original de a părăsi un element în
favoarea altuia :
„Găina, spune vorba, cade cloșcă, apucată adică de o halucinare care pe
fecioara din Domremy a luat-o din turma de oi și a dus-o pînă la rug“ 4.
Nu mai cităm — amintim doar că Cimitirul Buna-Vestire abundă în scene
de asemenea umor.
In Icoane de lemn un preot bigot se urcă pe clopotniță de unde vrea să
se înalțe la cer. Bineînțeles, cade pe pămînt, sfărîmîndu-se. Văzîndu-1, che-
larul se bucură din motive... foarte serioase:
— „Bine că nu s-a înălțat. Că erau cheile de la cămară la el“ 5.
Ca și Creangă și Caragiale, T. Arghezi a realizat scene de mare autenti-
citate, reproducînd cuvinte și expresii întregi așa cum apar ele în vorbirea
familiară și populară, și bineînțeles, acestea sînt motivate artistic, întrucît
autorul le folosește numai atunci cînd ele se dovedesc necesare în redarea unor
situații sau a limbajului anumitor personaje. înregistrăm cîteva: „Mai tacă-ți
gura și uită-te-ncoa“ {Pui de găi...); „O fi fost mă-ta vioară“ {Fătălău); „Â
doua oară, nu-ș cum mă-sa a căzut“ {Sici-bei).
Ultimul vers este și mai concludent pentru afirmațiile de mai sus; poetul
s-a folosit de acest limbaj sincopat, familiar, fiindcă acesta este mai sugestiv,
mai potrivit pentru atmosfera unei încăierări bărbătești și a „ceasului înfri-
coșat“ care se apropia.
Grație acestor procedee versul arghezian devine oral și mnemonetic. Și
nu exagerăm dacă extindem observația și la proza satirică — unde fenome-
nul apare frecvent în reliefarea unui personaj — în care stilul oral este pre-
dominant, astfel că cititorul reține involuntar expresii, propoziții și chiar
fraze întregi.
în proză și mai ales în poezia didactică {Stihuri pestrițe), Arghezi face
uz de sentențe și proverbe de proveniență populară, ceea ce conferă versului
1 T. Arghezi, 1907, p. 97.
2 Vezi pentru aceasta și romanele lui T. Arghezi.
3 Vezi 1907, Peisaje.
4 Bilete de papagal, p. 16.
5 Icoane de lemn, p. 295.
21 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI
55
un pronunțat aspect gnomic. Specificăm însă că ele nu survin la întîmplare,
ci sînt solicitate să accentueze morala unei fabule:
„Și vorba săracului:
„Banu-i ochiul dracului"
Nu uitați niciodată în viață
Nodul să-l faceți la ață.
(Comoara).
Nu sînt uitate nici expresiile și zicalele populare care, alături de alte
elemente ale stilului oral, dau poeziei argheziene vivacitate și „acea comuni-
cativitate ce o înrudește cu cele mai bune realizări poetice populare" k
Consemnăm doar cîteva din multele valorificate de Arghezi: De-a bușea
(bușilea), (a) vorbi în dodii, (a) legăna în bîzdîguri (a-i sări (cuiva) bîzdîcul),
(a) se linge pe buze, cît ai clipi, tîrîș-grăpiș, de-a surda, (a) se umfla în pene,
(a) lua cu anasîna, (a)-șz căuta rostul etc...
Așa cum am mai văzut (la creațiile lexicale), unele expresii sînt modi-
ficate deseori, însă scriitorul nu operează numai o modificare grafică, ci chiar
una semantică, îmbogățind sintagma cu sensuri originale, inedite. Este cazul
ultimei expresii care apare în poezia Doliu, turnată într-o metaforă simbo-
lică de o rară plasticitate:
„Gîndirea mi se piercle-n fum,
Tot căutînd un vreasc de rost
Intr-aste drumuri fără drum,
în care toate doar au fost,^
Și nu mai sînt acum“.
Expresiile idiomatice nu lipsesc nici în poezia de conținut social, con-
tribuind vizibil la oralitatea versurilor:
„Cucoană mare, sărut mîna,
Te-au luat pe sus, cu anasîna,
Și te-au mutat bolnavă-ntr-un azil,
Blajină mamă-a scumpului copil“.
(Cucoana-mare) 2.
în narațiune și mai ales în descripție, scriitorul pune un accent deosebit
pe detaliul semnificativ, în aparență banal, dar la o analiză mai atentă, tot
așa de important în ansamblul faptelor prezentate :
„Primul procuror se uita evaziv la o muscă de pe urechea nesimțitoare a
Ministrului și care se plimba ca pe un cadavru"3.
Amănuntul — pentru care scriitorul dovedește un interes obiectiv — în-
vederează fapte importante, demne de reținut. Prezentînd imaginea unui
muncitor mort în ghearele unei mașini, prozatorul pune indirect în evidență
inumanitatea și cruzimea patronilor’neinteresați în protecția muncii: „Nimic
1 M. B e n i u c, Despre arta lui Tudor Arghezi, în „Gazeta literară* nr. 8, 1959 (repro-
dus ca prefață la Volumul de Versuri, Ediția bibliofilă).
2 T. Arghezi, 1907.
3 Lina, p. 63.
56
CONST. CRIȘAN
22
nu se mar ținea afară de bocanci de anatomia lucrătorului, jerpelită și oasele-ii
ieșeau la iveală peste tot. Un ochi îi era supt și pierdut ca un răsad smuls...“ x.
Pentru a ține contact cu cititorul, pentru a-lj familiariza cu cele expuse,
Arghezi folosește un procedeu original; apelează deseori la atitudinea citi-
torului, adresîndu-se acestuia la persoana a Il-a singular. Utilizat în oare-
care măsură de Creangă și Caragiale, procedeul surprinde prin folosirea lui
în poezie. Frecvent în literatura pentru copii (Cartea cu jucării, Cartea mea
frumoasă), el nu lipsește nici în poezia lirică și chiar în poemul epic de largă
respirație:
„Răscoala izbucnise de-o dată în Moldova
La Giurgiu, la Caracal și Craiova
Pornind din suferința celor smeriți și blînzi
Tu ține minte satul flămînd numit Flămînzi“.
Alteori apelul acesta încrustează ironia, satira:
„La Paris, în vizită politică, întreba ce mai faci cu cheschevu? Ți-am mai spus eu că
e un european".
Statuat de Rilke în poezia modernă și utilizat de mulți poeți de la el încoace,
așa-numitul enjambement este o sursă de inedit prozodic, [vizibil în versurile
acestea în care întîlnim rime neașteptate:
„Hîtrule, nu e nici un
Mijloc să te mai îmbun?“
(Horă de hîtru).
★
* *
în peisajul bogat al literaturii romîne, T. Arghezi se înscrie alături de
marii clasici care, prin opera lor, au contribuit la dezvoltarea limbii noastre
artistice. Artist în toate scrierile, publicistul Arghezi a introdus în ziaristică
adevărata artă, contribuind — așa cum observa M. Beniuc — la dezvoltarea
limbii publicistice și vorbite. Aportul cel mai mare al lui T. Arghezi este
însă în domeniul poeziei, în care a adus „cea mai adîncă reformă lingvistică
după Eminescu11 2, influențînd puternic contemporanii dintre cele două răz-
boaie mondiale.
Marele poet a descoperit în limba poporului nostru un tezaur nesecat de
frumuseți, întrucît a știut să găsească cuvintelor „niște articulații surprin-
zătoare“, curățate „în soluții care scot de sub cocleala vechimii, efigii și
tîlcuri nebănuite11 3.
Atitudinea sa față de limbă este aceea a marilor artiști; servindu-se de
ea, poetul a modelat-o mereu, pentru a „ivi prețuri noi, așa cum Michel-
angelo cu dalta în mînă migălea neobosit la frumusețea statuilor sale, convins
fiind, ca și poetul nostru, că adevărata menire a artistului „trebuie să fie
superlativul, nu odioasa facilitate114.
1 T. Arghezi, op. cit., p. 380.
2 T. V i a n u, op. cit.
* M. Beniuc, op. cit.
* Interviu cu T. Arghezi, în „Gazeta literară" nr. 12 din 19 martie, 1959.
23 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LIMBII ȘI STILULUI LUI T. ARGHEZI 57
Ca să înțelegem perfecțiunea monumentului poetic arghezian, trebuie
să ne introducem în atelierul intim al procesului său de creație, spre a sur-
prinde mijloacele de care s-a servit poetul, în construcția operei sale. Scrii-
torul însuși ne ajută în această investigație. Sînt cuvintele lui, acestea din
meditațiile lui Gulică: „Cuvîntul nu poate să nu fie adevărat la suprafață;
trebuie să-l dezvelește
în adevăr, Arghezi a descoperit de sub văluri puterile latente ale cuvin-
telor și le-a turnat în forme noi, pline de energie.
Poetul, care a durat construcții lingvistice nemaiîntîlnite, și-a format
un stil unic de o înaltă ținută estetică revelînd pentru] totdeauna adevărul
unei maxime goetheene: „Dar în fond nu există obiect real care să fie privat
de poezie“.
1 T. Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire, p. 242.

LOCUȚIUNILE ADVERBIALE *
de GH. N. DRAGOMIRESCU
I. DETERMINAREA2 LOCUȚIUNILOR ADVERBIALE
Problema locuțiunilor în limba romînă a început să fie dezbătută mono-
grafic la noi abia în ultimii ani, în articole și lucrări meritorii, ca: Locuțiu-
nile de Eugen loanițescu, în „Limba romînă", nr. 6/1956; Prepozițiile și locu-
țiunile prepoziționale de Fulvia Ciobanu, în Studii de gramatică, voi. II și
monografia Locuțiunile verbale în limba romînă de Florica Dimitrescu, Edi-
tura Academiei R.P.R., 1958. O lucrare dedicată locuțiunilor adverbiale
în limba romînă nu cunoaștem3.
Definiția curentă a locuțiunilor adverbiale — care fac și obiectul lexico-
logiei — ține, ca și definiția adverbului, de domeniul gramaticii generale
și, prin caracterul ei de enunț oarecum general, nu este greșită: o îmbinare
de cuvinte care au la un loc valoare de adverb. Trebuie să adăugăm însă că
îmbinarea de cuvinte este o construcție morfologică perifrastică cu caracter
pur idiomatic — adică locuțiunile adverbiale (ca toate locuțiunile), nepu-
tîndu-se decît rar traduce cuvînt cu cuvînt în altă limbă, trebuie să fie riguros
identificate pentru fiecare limbă în parte, căci în această privință gramatica
generală nu ne ajută decît foarte puțin. Gustav Weigand4 observă că locu-
țiunile romînești nu se pot traduce ca atare în limba germană (săracă, de
altfel, în locuțiuni); așa, de pildă, locuțiunea prepozițională romînească
„în ciuda“ — „în ciuda fetei “ ar trebui tradusă prin complementul prepozi-
țional zum Ărgcr (des Mădchens) — în care zum Arger, complement prepozi-
țional, înlocuiește locuțiunea prepozițională în ciuda\ dar construcția romî-
nească se poate reda și prin trotz dem Mădchen, în care locuțiunea prepozi-
țională în ciuda s-a tradus prin prepoziția trotz. Diferența idiomatică se ilus-
trează într-un chip și mai interesant în următoarea construcție. Este vorba de
complementul cauzal din pricina voastră, construit cu locuțiunea prepozi-
țională din pricina: această construcție sintactică se traduce în germană prin
locuțiunea adverbială um euretwillen, echivalent semantic al construcției
1 Comunicare ținută în cadrul celei de-a treia sesiuni științifice a Societății de științe
istorice și filologice din R.P.R. — din 6—7 mai 1960. (Text prescurtat).
3 Prin determinare înțelegem identificarea și verificarea acestor locuțiuni.
3 După ce studiul nostru a fost dat'spre publicare, Fulvia Ciobanu a mai publicat
în Studii de gramatică voi. III, „Unele aspecte ale corespondenței dintre elementele prepozi-
ționale și cele conjucționale cu referire specială la locuțiuni".
4 Vezi G. Weigand, Rumănische Grammatik, 2.Auflage, 1918, p. 179.
60
GH. N. DRAGOMIRESCU
2
sintactice și mai complexe aus eurer Ursache. După cum se vede, în um euret-
willen, complementul voastră, ca atare, din construcția romînească s-a pierdut,,
prin aglutinare, în sinteza lexico-morfologică a locuțiunii germane, sinteză gene-
rată de sensul adverbial exprimat, în timp ce în romînește el se exprimă, ana-
litic, prin elementul perifrastic al locuțiunii prepoziționale din pricina. Aceste
diferențe lexico-sintactice de la un adverb la o locuțiune adverbială (sau
expresie adverbială), de la un complement prepozițional la o locuțiune ad-
verbială, între două sau mai multe limbi, pot face obiectul unor frumoase
cercetări de sintaxă și stilistică istorică și comparată în domeniul lingvis-
ticii indo-europene. Din cele arătate, reținem însă întrebarea: cum vom iden-
tifica locuțiunile adverbiale, în general — în limba romînă, în special?
In cele ce urmează vom încerca să sugerăm cîteva criterii de verificare
a locuțiunilor adverbiale, după care vom insista în alt capitol asupra clasi-
ficării lor, pentru ca prin aceasta să le putem analiza mai cu siguranță. în
primul rînd vom aminti că orice locuțiune are caracterul unei „izolări“, în
sensul dat cuvîntului de Herman Paul, adică al unei îmbinări lexico-sintac-
tice care scapă regulilor curente ale gramaticii — locuțiunile sînt în genere
construcții „încremenite" într-un tipar sintactic sui-generis. în virtutea
acestei structuri, vom putea desprinde următoarele trei caracteristici lexîco-
morfologice ale locuțiunilor în general, ale celor adverbiale, prepoziționale
și conjuncționale, în special:
1.	în orice locuțiune, elementele lexicale componente nu se pot substitui,,
decît foarte rar, cu sinonime: a băga intrigi nu se poate înlocui cu a introduce
intrigi, sau de vreme, de vreme ce cu de timp, de timp ce. Este ceea ce vom
numi caracterul relativ1 al privațiunii sinonimice al locuțiunilor.
2.	în orice locuțiune, elementele lexicale capătă un înțeles impro-
priu: abstract sau figurat. Așa, de ex., în locuțiunea adverbială în față,
substantivul față — care nu se poate substitui cu un sinonim ca figură sau
obraz — exprimă sensul abstract de „înainte". Locuțiunea verbală a da bir
cu fugiții exprimă alegoric sensul de „a fugi".
3.	în locuțiunile adverbiale, prepoziționale și conjuncționale, elementul
lexical de bază este, ca unitate morfologică, împietrit din punct de vedere
gramatical: devine neflexibil și nedeterminabil — în interiorul locuțiunii.
Este ceea ce vom numi invariabilitatea gramaticală a
acestor locuțiuni. Astfel, în locuțiunea adverbială în față, substantivul față nu
se poate schimba nici în fețe, fețele și nici nu se poate determina cu un atribut
— fără a-1 disloca din locuțiune: în fața zîmbitoare2.
Cele trei caracteristici se verifică în orice locuțiune adverbială. Să luăm
următoarele exemple: de vreme, pe loc, din greu, în care vom avea de analizat
substantivele vreme, loc și adjectivul greu, întrebuințate absolut în aceeași
combinație lexicală (adică precedate de aceeași prepoziție), pe de o parte ca
părți de vorbire autonome cu rol de complement, iar pe de alta, ca elemente
1 Zicem „relativ" pentru că uneori, foarte rar, substituirea sinonimică este totuși posi-
bilă. Vezi și p. 68, notă.
2 Foarte rar, substantivul în locuțiunea adverbială poate apărea însoțit de un deter-
minant, dar și acesta este nesubstituibil cu alt determinant sinonimic: cu orice preț, fr. a tout
prix, cu nepusă masă. Incercînd să determinăm substantivul preț cu un atribut genitival::
cu prețul oricăror osteneli, am format locuțiunea prepozițională cu prețul fr. au prix de.
3
LOCUȚIUNILE ADVERBIALE
61
lexicale de bază în locuțiunea adverbială. Substantivele și adjectivul vor
-apărea deci cu sensul lor propriu în funcție de complement, și cu sens impro-
priu, absorbite în locuțiunile respective.
Substantivul vreme.
Să comparăm frazele:
Este vreme rea\ dar să nu mai vorbim de vreme, să vorbim de altceva, și
Să vorbim de vreme despre ce trebuie să facem. In prima frază, substantivul
vreme, avînd sensul curent de „situație atmosferică" (DLRM), poate fi substituit
cu sinonimul său timp: E timp urît, dar să nu mai vorbim de timp.„ și poate
fi variabil gramatical:... dar să nu mai vorbim de vremea rea... în a doua
frază — Să vorbim de vreme despre ce trebuie... — același substantiv vreme,
care nu mai are înțelesul propriu, exprimă, împreună cu prepoziția de, înțelesul
abstract și adverbial de „neîntîrziat" lat. mature, fr. de bonne heure, germ.
jruhzeitig', el nu poate fi substituit cu un sinonim și rămîne invariabil grama-
tical. (Ortografia curentă, contopind prepoziția cu substantivul: devreme,
trece locuțiunea în rîndul adverbului).
Substantivul loc.
Să comparăm propozițiile:
Plugarii au mîncat pe loc, n-au mai venit acasă, și Pe loc bătrînul Cîrjă...
De lingă Ștefan pleacă cu buni viteji de soi (Alecsandri). în prima propoziție —
Plugarii au mîncat pe loc... —substantivul toc are sens propriu și poate fi
substituit cu un sinonim ca lot sau ogor: Plugarii au mîncat pe lot sau ogor...
și poate fi variabil gramatical:... au mîncat pe locurile lor. în propoziția a
doua — Pe loc, bătrînul Cîrjă... De lîngă Ștefan pleacă... — același substantiv
loc exprimă, împreună cu prepoziția pe, sensul abstract, impropriu și adverbial
de „imediat" lat. statim, fr. sur le champ, germ, auf der Stelle. în locuțiune,
el nu poate fi substituit cu un sinonim al său și rămîne invariabil gramatical.
Adjectivul greu.
Să comparăm propozițiile:
Din greu, orice lucru devine ușor, dacă-l studiezi mai bine. Și Un drum
lung pe munte îl urci din greu, dacă n-ai antrenament. în prima propoziție —
Din greu, orice lucru devine ușor... — adjectivul greu se poate înlocui cu sino-
nimul dificil: Din dificil, orice lucru devine ușor.L. și poate fi variabil grama-
tical: Din grele, toate lucrurile devin ușoare... în propoziția a doua —Un
drum lung de munte îl urci din greu, dacă... — același adjectiv exprimă,
împreună cu propoziția din, sensul adverbial de dificillement, lat. aegre, germ,
muhsatn, fr. avec peine. El nu poate fi substituit cu un sinonim și nici varia
gramatical.
Analiza gramaticală trebuie să arate așadar că în exemple de propoziții
de felul celor de mai sus, în care, de ex., substantivul vreme apare precedat
de prepoziția de, aceasta trebuie considerată ca unealtă gramaticală a subordo-
nării complementului, ca în sintagma: (să nu mai vorbim) de vreme, și ca
element pur morfologic, ca în sintagma: (să vorbim) de vreme (despre...),
făcînd parte integrantă din expresia lexico-morfologică a complementului,
adică: verb + de + vreme, în primul caz, și: verb + devreme (locuțiune
adverbială), în al doilea caz.
Nu e lipsit de interes să precizăm că unele locuțiuni, formate din substan-
tive abstracte, se pot ușor confunda cu unele construcții sintactice prepozi-
62
GH. N. DRAGOMIRESCU
4
ționale, în care adică substantivul trebuie analizat ca atare, ca unitate mor-
fologică de sine stătătoare, nu ca element lexical de bază al unei locuțiuni,
în această privință, notăm că avem de-a face cu două categorii de locuțiuni
adverbiale care se pot analiza greșit:
1.	locuțiuni adverbiale care nu pot fi niciodată altceva decît locuțiuni»
ca: în ciudă, în silă, de ciudă, de silă etc. și
2.	locuțiuni adverbiale care, în alt context, pot fi construcții sintactice
prepoziționale, cum sînt: în necaz, din nefericire, din fericire, cu siguranță etc.
Construcțiile în ciudă, în silă, de ciudă, de silă sînt totdeauna locuțiuni
adverbiale, pentru că substantivele de bază nu suferă nici o variabilitate grama-
ticală, oricare ar fi contextul în care s-ar afla, și nici unealta gramaticală,,
prepoziția, nu poate avea niciodată funcția semantică proprie sintagmelor în
careea leagă un complement (atribut). Ea oglindește, de asemenea, în exemplele
respective, alături de substantiv, fenomenul golirii de sens, al abstractizării.
Așa de ex. în locuțiunea în ciudă sau în silă, prepoziția în nu mai exprimă
nici un raport semantico-sintactic evident, măcar ca în construcția în liniște^
în care același în poate raporta substantivul liniște la verbul regent exprimînd
ideea de spațiu moral sau chiar material al acțiunii verbale. De aceea în liniște-
nu este niciodată locuțiune adverbială. Dovada ne-o face faptul că substantivul
liniște poate fi determinat — adică, păstrîndu-și individualitatea morfo-
logică, are și rolul de complement: „în liniștea aceasta a satului", „în trista
liniște de toamnă" (Sadoveanu) etc. Tot complemente prepoziționale sînt și
în tăcere („într-o tăcere amenințătoare și grozavă"— Sadoveanu), în singură-
tate (Luna se ridica în singurătatea cerului — Sadoveanu), în fericire, în neno-
rocire etc.
Construcțiile în necaz, din fericire, din nefericire, cu siguranță etc. pot fi
sau nu locuțiuni; astfel:
Combinația în necaz:
Este locuțiune în: Mi-a vorbit în necaz.
Nu este locuțiune în: Toți asupriții au trăit în necaz și sărăcie.
Combinația din fericire:
Este locuțiune în: Din fericire... ministrul nu luase împotriva mea o>
măsură disciplinară gravă... (N. D. Cocea).
Nu este locuțiune în: A plecat din fericire și belșug, la mizerie și lipsă etc.
în exemplele în care aceeași combinație — același substantiv (abstract)
precedat de aceeași prepoziție — nu este o locuțiune, prepoziția, grație con-
textului, ajută substantivului abstract necaz, fericire, să exprime ideea de:
spațiu moral al acțiunii verbale.
II. FORMAREA LOCUȚIUNILOR ADVERBIALE
In compunerea unei locuțiuni adverbiale intră, ca element lexical de
bază — teoretic vorbind — orice parte de vorbire, dar, firește, numai acele'
unități lexicale a căror valoare semantică poate exprima, cu ajutorul prepo-
ziției (foarte rar al conjuncției), un sens adverbial. La aceasta contribuie
uneori, pe lîngă unealta neflexibilă, și aspectul morfologic al elementului
lexical nominal, deci chiar și articolul. Astfel, uneori, o locuțiune adver-
bială pare a avea o desinență a ei: pe negîndiie sau de-a bușilea., în care
5
LOCUȚIUNILE ADVERBIALE
63
numai terminația -te (sufixul participiului + desinența pluralului) și -lea
(articolul de plural le + articolul de singular a (?) — după analogia cu for-
mele de singular de-a surda, de-a baba oarba) le dau valoare adverbială.
Cum factorul semantic hotărîtor în locuțiune este elementul lexical plin,
se înțelege că anumite părți de vorbire vor fi mai apte decît altele să exprime
ideea adverbială, iar din acestea numai anumite cuvinte. Cea mai productivă
parte de vorbire este substantivul, în al doilea rînd participiile feminine,
la plural — ca un neutru adverbial — mai ales în formă negativă, și numai
apoi adjectivul, pronumele, numeralul etc.
Ceea ce determină valoarea adverbială a locuțiunii nu este însă numai
structura lexicală, ci și procedeul formării ei — procedeu care generează
caracterul de „izolare“ al construcției. Compunerea, ca mijloc de formare a
cuvintelor, este totdeauna un procedeu sintactic sui-generis, care, în loc să
învestească fiecare element lexical (plin), ca parte de vorbire, cu funcția de
semantemă și să genereze astfel o sintagmă, contopește elementele lexicale
componente într-o singură semantemă; din această compunere a luat naștere,
în practica limbii, o parte de vorbire perifrastică (în cazul locuțiunilor).
în ce privește locuțiunile adverbiale cele mai comune, acestea pot îi
clasificate după procedeul compunerii în următoarele categorii generale:
I.	Locuțiuni adverbiale formate prin compunerea simplă cu
1 — 3 prepoziții (în locul prepoziției poate fi o locuțiune prepozițională):
— în față, în adevăr, pe din față, în dos, pe din dos, afară din cale, înainte
de vreme, cu încetul, cu de-amănuntul etc.
— din greu, din nou, de asemenea, de-a dreptul, pe de-a-ntregul etc.
— de aceea, după aceea, intr-aceea, pînă una alta etc.
— într-una, în două etc.
— de altfel etc.
II.	Locuțiuni adverbiale în a căror alcătuire s-a aplicat compunerea
prin repetiție și anume:
1.	repetiția cuvîntului de bază legat prin prepoziție sau și:
Și ne leagă cot la cot, Și ne trece peste Olt. (Populare)/
An cu an împărăția tot mai largă se sporește (Eminescu).
— una peste alta, noi în de noi, ei în de ei etc.
— așa și așa, cînd și cînd etc.
2.	repetiția cuvîntului accesoriu (prepoziție sau conjuncție), pentru a
lega cuvinte identice ca parte de vorbire, dar deosebite ori chiar opuse ca
elemente lexicale și care exprimă:
a)	alternanța: ’
— de voie, de nevoie; de bine, de rău; de milă, de silă etc.
— din una, din alta etc.
— pe ici, pe colo
— nici mai mult, nici mai puțin
— nici una, nici două
b)	acumularea:
— cu una, cu două
— cu șosele, cu momele
— cu chiu, cu vai
— pe rudă, pe sămînță.
64
gh. n. dragomirescu
6
III.	Alte procedee. în această categorie introducem o serie de locuțiuni
adverbiale în a căror alcătuire, compunerea simplă (de la punctul I) este dublată
de Un procedeu lexico-morfologic și anume:
1.	elementul lexical de bază, compus cu prepoziția pe, este un participiu
feminin cu sens neutru și mai ales cu aspect negativ:
Numai iată că se trezește pe neașteptate cu Turbincă (Creangă).
Puteau jurații pe vrute sau nevrute să osîndească pentru un ins cîteva
sute? (Arghezi).
— pe alese, pe nevăzute, pe negîndite etc1.
2.	elementul de bază este un adverb sau locuțiune adverbială precedată de
adverbul relativ cînd sau cît:
— cînd colo, cît colo, cît pe-aci (— pe ce).
3-	elementul lexical de bază este un adverb sau un substantiv care se
combină cu un alt cuvînt de aceeași categorie morfologică, rimîndcu el:
— tirîș-grăpiș, calea-valea, harcea-parcea (tc. parca-parga „bucată cu bucată"
DLRM), nitam-nisam (bg. ni tam, nisam „nici ici, nici colo", nicăieri"DLRM) etc.
Observații. Exemplele date la categoria I nu ilustrează toate compunerea
simplă, adică: o parte de vorbire fără nici un aspect gramatical, precedată
de o prepoziție (ca în față, de vreme etc.), ci unele au o structură mai com-
plexă pe care trebuie s-o explicăm:
1.	locuțiunile adverbiale de tipul de-a dreptul prezintă un aspect flexionar
special: articularea enclitică a adjectivului, dar aceasta se explică prin aceea
că adjectivul precedat de o prepoziție nu este decît un adjectiv substantivat,
astfel îneît articularea enclitică nu face decît să accentueze acest fenomen.
Se pare că în secolul trecut locuțiunea se folosea și fără articol enclitic: Ei
merg de-a drept prin codri. (Alecsandri) Comp, de-a bușite — de-a bușilea,
de-a-ndăratele— de-a-ndăratelea etc. Vezi p. 62.
2.	în locuțiunea adverbială pînă una-alta, compunerea simplă cu prepo-
ziție este dublată de procedeul repetiției alternative, caracteristic categoriei
II, punctul 2a.
Tot repetiția alternativă se aplică și locuțiunii participiale pe vrute, pe
nevrute — ca în opera lui Arghezi 1907: pe vrute sau nevrut^, citat mai sus,
categ. III, punctul 1.
în exemplele împrumutate și localizate din turcă și bulgară: harcea-
parcea tc. parga-parga „bucată cu bucată", nitam-nisam bg. ni tam, ni sam ,
„nici ici, nici colo", structura adverbială se verifică tot prin repetiția lexi-,
cală, fie de tipul categ. II, punctul 1, oglindită în echivalentul romînesc, fie
de tipul categ. II, punctul 2, oglindită chiar în locuțiunea adverbială bulgară.
III.	CLASIFICAREA LOCUȚIUNILOR ADVERBIALE
Din cîte am văzut pînă aici, rezultă că locuțiunea adverbială este o con-
strucție morfologică, o formă perifrastică a unei părți de vorbire (a adverbu-
lui), cu caracter de „izolare", în care caracterul izolator îl oglindește, în primul
1 Cf. și Gh. Bulgăr, Despre locuțiunile rotnînești ele tipul pe alese, pe mi ne-
c ate, p en e v ă z ut e — în „Studii și cercetări lingvistice*, Omagiu lui Al. Graur, nr. 3,
anul XI, 1960.
7
LOCUȚIUNILE ADVERBIALE
65
rînd, invariabilitatea gramaticală și lexicală — fie că e vorba de o locuțiune
formată prin compunere simplă, dintr-un substantiv (adjectiv) precedat de
o prepoziție (devreme, din greu), fie că e vorba de o formă mai complicată,
ca an de an, cot la cot, cu substantivul repetat și legat prin prepoziție etc.
în acestea din urmă, repetiția însăși este, alături de invariabilitatea grama-
ticală, elementul izolator al locuțiunii. Repetiția are însă și o formă mai
complexă, în cuvintele rimate: calea-valea, tîrîș-grăpiș.
Tipurile de locuțiuni adverbiale de mai sus, de care ne-am ocupat la
capitolul Formarea locuțiunilor adverbiale, le vom numi locuțiuni adverbiale
propriu-zise. în afară de acestea însă, mai sînt o serie de locuțiuni adverbiale
care, cu o structură sintactică de tip comun, au — unele — caracter „aluziv",
amintind o zicală sau o expresie istorică — în care caz le vom numi locuțiuni
adverbiale proverbiale — în timp ce în alcătuirea altora întîlnim
construcții sintactice de ordinul propoziției sau frazei, golite de sens (ca propo-
ziții sau fraze), abstractizate prin tocirea sensului obișnuit, în urma desei
lor întrebuințări cu funcție circumstanțială — în care caz le vom numi locu-
țiuni adverbiale frazeologice.
Așadar, vom avea următoarele categorii de locuțiuni adverbiale:
1	. Locuțiuni adverbiale propriu-zise: la rînd, de-a rîndul, din
greu, din nou, pe de-a-ntregul\ an cu an, zi de zi, cînd și cînd, calea-valea etc.
2	./Locuțiunile adverbiale proverbiale1:
—	pe la Ana și Caiafa (de la Ana la Caiafa) „de colo colo" „dintr-un
loc într-altd“:
...atît îl purtaseră pe la Ana și Caiafa, încît se zăpăcise, bietul, cu desă-
vîrșire (Slavici).	• -
—	(ca) la botul calului „în trecere", „în mers":
...'în crîșmă, la cîte un pahar de vin, băut de-a-n picioarele, ca la botul
calului (N. D. Cocea) 2.
— din gardul Oancei (Răzoaiei) „de unde nu-i", „de nicăieri".
Din gardul Oancei* ți-a da-o împăratul (Creangă).
1 Dacă le numim proverbiale nu însemnează că ele trebuie să fie proverbe; ele nu sînt
nici zicale, ci au numai caracterul figurat al acestora: sînt expresii rupte dintr-un context
cu caracter istoric (ex. textul biblic) sau care amintesc o situație ori o întîmplare o dată
notorie, devenită apoi un „simbol" pentru toate situațiile analoge posibile. Ele au prin conți-
nutul lor caracterul de aluzie, ca figură de stil. (Aluzia — ca figură de stil — „se trage din
istorie, din fabulă, din obiceiuri și moravuri, dintr-o vorbă sau maximă celebră" — Larousse;
ea „încîntă spiritul deșteptîndo amintire alături de ideea exprimată”. — Geruzet.) Condiția
gramaticală ce trebuie s-o îndeplinească expresia — aluzie pentru ca să fie o locuțiune adver-
bială este ca ea să nu reprezinte în propoziție și frază o construcție sintactică, așa cum ar fi:
Ai nimerit-o ca Ieremia cu oiștea in gard, în care avem un circumstanțial de comparație și o
zicală pură, sau cum ar fi: L-a trimis ca de la Ana la Caiafa, în care avem același fenomen.
Ca locuțiune trebuie să sune: L-a trimis de la Ana la Caiafa „de colo colo".
2 In locuțiunea ca la botul calului, prepoziția ca nu are rolul de unealtă subordonatoare
a circumstanțialului la botul calului față de regentul verbal, întrucît la botul calului nu are
sens locativ, ci tot modal — deci ea se contopește în locuțiune, alături de la, ca un simplu
component al ei. De altfel, pentru a se evita impresia de zicală pură și a se folosi construcția
numai adverbial, se spune de obicei: a bea ceva la botul calului.
3 Cf. I. Creangă, Povești» Ediție adevărată de Giorge Pascu, București, 1939 —
Glosar, p. 199: „Aceste expresii s-ar putea explica așa: Au existat odată două persoane, Oancea
la Humulești și Răzoaia la Iași, care aveau case împrejmuite cu garduri de nuiele. Cu vremea,
personajele scăpătînd, gardurile au fost neglijate și lumea a început să tot rupă la nuiele din
5 - c. 3230
■ 66	gh. N- dragomirescu	g
Tot proverbiale trebuie considerate și locuțiuni ca (de) frunza frăsine-
lului, nici în ruptul capului, c-o falcă-n cer și cu una-n pămînt (luată din basme)
etc.
3. Locuțiuni adverbiale frazeologice2:
— trăind și nemurind*.
Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo! (Creangă).
— făcînd haz de necaz:
Dar făcînd haz de necaz, cum se spune, nu m-am lăsat doborît de o înfrîn-
gere... (N. D. Cocea).
— văzînd cu ochii:
...un cucui fenomen creștea văzînd cu ochii, ca în experiențele fachirilor
(Cezar Petrescu).
în locuțiunile adverbiale de mai sus, elementul izolator de ordin morfo-
logic îl constituie aspectul flexionar al verbelor — gerunziul, care știm că
a dat naștere și la adverbe (ex. curînd).
Urmează locuțiuni adverbiale care sînt din punct de vedere formal pro-
poziții întregi:
— după cît(e) văd:
...parcă nu te-aș fi crezut așa de slab de înger, dar după cît văd ești mai
fricos decît o femeie (Creangă).
— cine știe cînd:
...o mînă de copil scrisese cine știe cînd, stîngaci... o concluzie neașteptată. ..
(Cezar Petrescu).
— De asemenea: cine știe unde și cine știe cum, care, împreună cu cine
știe cînd, reprezintă construcții paralele cu locuțiunile pronominale nehotă-
rîte cine știe cine și cine știe ce.
— pentru te miri ce și mai nimica:
De altfel, conu Manole rîdea mereu, rîdea pentru te miri ce și mai nimica
(N. D. Cocea).
Tot locuțiuni adverbiale frazeologice mai sînt:
— pe zi ce trece „treptat"
— cît e ziulica de mare „toată ziua"
— cît lumea și pămîntul „niciodată"
— de cînd lumea „totdeauna"
— da de unde „nu"
— vezi-ți de treabă „nu"
‘— ba bine că nu, ba bine că chiar „desigur"
— vezi bine „sigur"
— vorbă să fie „mințind"
etc.
gardurile lor. Dar de la o vreme, nuielele s-au mîntuit, așa că lumea deprinsă să vie și să
ieie nuiele, nu mai avea ce lua. Din gardul Oancei și din gardul Răzoaiei au căpătat înțelesul
de „de acolo de unde nu mai este, de unde nu se mai poate".
1	Cf. și Al. P h i 1 i p p i d e, Gramatică elementară a limbii romîne, Iași, 1897,
p. 181 și 183.
2	Acestea sînt în genere propoziții care și-au pierdut, prin tocire, orice urmă de accent
predicativ, ajungînd să exprime numai o circumstanță „adverbială" a predicatului altei pro-
poziții.
9
LOCUȚIUNILE ADVERBIALE
67
IV. IMPORTANȚA LEXICALĂ A LOCUȚIUNILOR ADVERBIALE
Substratul adverbial al prepozițiilor și conjuncțiilor coordonatoare,
demonstrat de etimologia lor, se oglindește și în sistemul lexico-morfologic
al locuțiunilor prepoziționale și conjuncționale, generate tot de adverb și,
alături de el, chiar de unele locuțiuni (și expresii) adverbiale. în adevăr,
dacă adverbul simplu ori compus ajută la formarea celor mai obișnuite locu-
țiuni prepoziționale (înainte — înaintea, alături — alături de), iar adverbele-
regim numai, măcar, chiar și cele relative servesc la formarea celor mai frec-
vente locuțiuni conjuncționale (numai că (să), chiar dacă, de cum, de pe cînd
etc.), — tot așa și locuțiunile adverbiale servesc la formarea unor locuțiuni
prepoziționale și conjuncționale, după cum reiese din tabelul următor:
Locuțiunea adverbială de bază	Locuțiunea prepozițională	Locuțiunea conjuncțională
de ciudă	de ciuda	de ciudă că
de teamă	de teama	de teamă că
în loc	în locul	în loc să
cu toate acestea	cu tot, cu toată(e)	cu toate că
de vreme	—	de vreme ce
în timp	în timpul	în timp ce
în necaz	în necazul	—
Funcția lexicologică a locuțiunilor adverbiale este una din însușirile
lor esențiale prin a căror determinare verificăm încă o dată valoarea lor de
expresii perifrastice adverbiale.
CONCLUZII
Din cele arătate putem trage următoarele concluzii:
1.	Locuțiunile adverbiale — ca toate locuțiunile, de altfel — ca unități
lexico-semantice fac obiectul lexicologiei, dar ele reprezintă totodată un feno-
men de morfologie a limbii, atît prin categoria gramaticală căreia îi aparțin,
cît și prin aspectul flexionar al elementelor lexicale componente. Locuțiunile
adverbiale reprezintă, în genere, expresii perifrastice ale adverbului, adică
expresii analitice ale ideii adverbiale și ca atare o îmbinare de cuvinte care
poate fi obiectul analizei gramaticale.
2.	Locuțiunile adverbiale au următoarele caracteristici:
a)	pot fi alcătuite — teoretic — din orice parte de vorbire ca element
lexico-morfologic de bază, dar mai ales din substantive, participii și adjective;
iar lexical, din anumite substantive, verbe și adjective, mai precis din acelea
care, prin sensul lor, cu ajutorul prepoziției (care adverbializează), sînt apte
să exprime ideea adverbială;
b)	unificarea semantică a elementelor componente se datorește trans-
formării sensului propriu al elementului lexical de bază în unul impropriu,
prin abstractizare, adică prin golirea de sens; acest proces este accidental
în locuțiuni ca în față, din nou, sau definitiv în de geaba, de iznoavă^ fără
zăbavă. Fenomenul abstractizării elementului lexical de bază se răsfrînge
și asupra prepoziției care îl precede, căci aceasta încetează, în general, de
a mai fi o unealtă de subordonare în propoziție și devine o simplă particulă
componentă a locuțiunii;
68
GH. N. DRAGOMIRESCU
10
c)	locuțiunea adverbială are o componență lexicală unică și o structură
gramaticală împietrită, deci invariabilă — ca și adverbul — ceea ce însem-
nează că elementul lexical de bază nu se poate substitui printr-un sinonim,
nici nu se poate flexiona, și nici nu mai poate să fie urmat de un determi-
nant; ex. locuțiunea adverbială în timp, dintr-o sintagmă ca: acțiune limi-
tată în timp nu poate fi înlocuită cu în vreme, în timpuri sau în timpuri vechi.
Este ceea ce am numit privațiunea sinonimică și invariabilitatea gramati-
cală a componentelor locuțiunii adverbiale, două însușiri pe care le putem
avea în vedere cînd vrem să verificăm locuțiunea adverbială (ca și atunci,
de altfel, cînd vrem să verificăm pe cea prepozițională sau conjuncțională)
d)	un mijloc de verificare a unei locuțiuni adverbiale este și determi-
narea însușirii sale de a servi la formarea locuțiunilor prepoziționale și con-
juncționale.
Formarea celor mai obișnuite locuțiuni adverbiale
Procedeul lexico-sintactic		Exemple
I. Compunerea simplă cu 1—3 prepoziții:		— în față, în adevăr, de ciudă etc. — din greu, de asemenea etc. — de aceea, pînă una alta etc. — într-una, în două etc. —	de altfel etc. —	de-a latul, pe de-a-niregul etc.
II. Compunerea prin repetiția'.	cuvîntului de bază legat prin prepoziție sau și: cuvîntului accesoriu (prep, sau conj.) exprimînd:	— zi cu zi, an de an, cot la cot etc. rînd pe rînd etc. — așa și așa, cînd și cînd etc.
		a)	alternanța: — de voie, de nevoie — nici una, nici alta b)	acumularea: — cu șosele, cu montele — cu una, cu două
III. Alte procedee: *	1.	participii femi- nine compuse cu prepoziția: pe: 2.	adverb precedat de un adverb rela- tiv: 3.	unele cuvinte ri- mate:	— pe alese, pe negîndite etc.
		— cînd colo, cît colo, cît pe-aci
		— calea-valea, tîrîș-grăpiș etc.
Privațiunea sinonimică a locuțiunii, în privința elementului lexical de bază se noate
suspenda în anumite cazuri, cum se întîmplă cu locuțiunea conjuncțională în timp ce ~ în
vreme ce, deoarece aici prepoziția în poate exprima relația spațială în timp. F
U	LOCUȚIUNILE ADVERBIALE	gg
în limba romînă, unele locuțiuni sînt în curs de cristalizare, iar acest
fapt mărește greutățile ce le întîmpinăm la analiza lor. De aceea ele con-
stituie încă o problemă lingvistică a limbii noastre: în clipa cînd vom ajunge
să le determinăm cu criterii sigure, vom putea dispune de o listă completă
a lor și ele vor alcătui pentru vocabular o simplă problemă de compunere
lexicală, iar pentru gramatică, forme perifrastice ale unor părți de vorbire,
pe care le va studia ca fiind date, ținînd seama numai de categoria morfo-
logică din care fac parte. în stadiul actual al problemei, putem spune că
greșelile de analiză gramaticală care se fac în învățămîntul limbii romîne,
de la școala elementară pînă la facultate, se datoresc în bună măsură și necu-
noașterii locuțiunilor în general, a locuțiunilor părților de vorbire neflexibile
în special.

LINGVISTICA ȘI MATEMATICA
de DUMITRU MUSTER
A început să fie obișnuită alăturarea numelor celor două științe de care
va fi vorba în cele ce urmează. Numele „lingvistică" și „matematică" sînt
prezentate împreună, fie arătîndu-le egale (existînd între ele un raport copulativ
— ca să vorbim în termeni lingvistici: „lingvistică și matematică" sau „mate-
matică și lingvistică"), fie subordonînd pe una alteia (una fiind determinanta
celeilalte — în termeni lingvistici) și creînd, astfel, denumiri noi de științe
(„lingvistică matematică" sau „matematică lingvistică").
Prezentarea lor împreună, într-un fel sau altul, este întîlnită în lucrări
lingvistice, matematice sau filozofice, în reviste de lingvistică, de matematică
și de filozofie. Li se consacră ședințe de comunicări, ba chiar consfătuiri de
mare amploare (Prima conferință unională de lingvistică matematică, Lenin-
grad, aprilie, 1959).
Este cert, astfel, că lingvistica a intrat într-o zonă de influență prin care
trece orice știință și prin care unele au trecut chiar de mult. Matematica o
îmbie cu ajutorul ei; lingvistica (cel puțin prin unii dintre cercetătorii ei)
se oferă matematicii, spre a fi ridicată la alte trepte în evoluția ei; filozofia
(vezi colecția „Voprosî filosofii") se interesează de rezultatele apropierii din-
tre cele două științe.
Problema colaborării matematicii cu celelalte științe este veche și a
și fost lămurită. Tmi permit să apelez aici la concluziile cunoscutului mate-
matician romîn, G. Țițeica, prezentate în partea introductivă a discursului
său de recepție la Academia Romînă L
G. Țițeica arată că două sînt sprijinele pe care matematica le oferă știin-
țelor fenomenelor naturii.
Unul este că le pune la dispoziție exprimarea științifică cea mai perfectă,
aceea matematică. „Studiul științific al fenomenelor naturii caută să ia forma
matematică și acest studiu se socotește deplin cînd forma matematică a fost
găsită" 2. intr-adevăr, „noi cunoaștem lumea cu ajutorul simțurilor noastre...
vedem, auzim, pipăim, mirosim; astfel facem cunoștință cu tot ce se agită
1 Vezi G. Țițeica, Din. viața și activitatea lui Spiru Haret, Academia Romînă,
Discursuri de recepție, XLII, București, 1914.
2 Ibidem, p. 4.
72
DUMITRU MUSTER
2
împrejurul nostru. Știința are ca scop să descrie lumea independent de aceste
simțiri, ca o lume exterioară simțurilor noastre. Ea caută să descrie feno-
menele ca o legătură între lucrurile dinafară, nu în legătură cu noi“ L (Cu
vorbele lui Lenin, știința caută să descrie „...existența celor reflectate inde-
pendent de cei care le reflectă../) 2. ...„Purificîndu-se de tot ce e omenesc,,
știința devine abstractă și capătă același caracter ca și matematica. Dacă
se observă acum că legăturile dintre fenomene nu se pot exprima precis decît
cantitativ, adică prin relații numerice sau care pot deveni numerice cînd
vrem, se vede că știința caută să-și exprime legile în formule matematice,,
că ea are prin urmare tendința naturală să devină, cel puțin în unele părți
ale ei, matematică... Matematica este un mod de exprimare a legilor natu-
rale, este cel mai simplu și mai potrivit chip de a înfățișa o lege generală sau
curgerea unui fenomen, este cea mai perfectă limbă în care se poate povesti
un fenomen natura/ 3.
Dar matematica mai oferă științelor încă un sprijin: ia „parte activă
chiar în căutarea legilor, în cercetarea mai de aproape a fenomenelor naturii,,
nu numai în topirea rezultatelor în formule. în adevăr, legile ies din obser-
vare și experiență, dar nu ies singure... Legile se scot... printr-un fel de disti-
lare, prin abstracție și generalizare. în această operație, rolul științelor mate-
matice este hotărîtor. Faraday, renumitul fizician englez, studiase experi-
mental electricitatea atît cît se putea studia. Numai după ce alt fizician
englez, Maxwell, a pus rezultatele experimentale ale lui Faraday în ecuații..»
un nou progres s-a putut face în electricitate și din punct de vedere teo-
retic și din punct de vedere practic... matematica este astfel nu numai o limbă
precisă de exprimare, dar și o unealtă de cercetare... Calculul matematic...
nu înlocuiește cercetarea naturii și nu adaugă nimic la rezultatele observării
și experimentării; el e un fel de mașină în care se introduc rezultatele
brute ale experienței și se scot apoi măcinate gata, rafinate, într-o formă
nouă" 4.
Așadar, după G. Țițeica, matematica oferă științelor o „unealtă de cer-
cetare", dar și „limba precisă de exprimare simplă a legilor lor" 5. Este o
concluzie justă privind colaborarea dintre științe și matematică, concluzie-
remarcată și reluată de numeroși alți cercetători.
★
★ ★
Dar istoria colaborărilor matematicii cu alte științe arată că alăturarea
care ne interesează ia acest drum, dar poate lua și un altul.
Fiindcă ne preocupă aci lingvistica — o știință legată mai ales de viața
omului și a societății, dar și o știință pentru care problema influențării ei
de către matematică se pune acum — vom studia alăturarea care ne preocupă
la științe din același domeniu și pentru care alăturarea s-a petrecut, cel puțin
la noi, în ultimii 20—30 de ani.
1 G. Țițeica, op. cit., p. 4.
2 V. I. Lenin, Materialism și Empiriocriticism, Editura Politică, București, 1959^
p. 114.
3 G. Țițeica, op. cit., p. 6—7.
4 G. Țițeica, op. cit., p. 7—8.
6 Ibidem, p. 8.
3
LINGVISTICA ȘI MATEMATICA
73
Ne referim, întîi, la psihologie și pedagogie. La aceste științe colaborarea
matematicii a avut urmarea indicată în analiza lui G. Țițeica. Științele
amintite și-au făurit un număr de metode de cercetare (în general, sprijinindu-se
în cele din urmă pe statistica matematică), cu care să poată cerceta exact
fenomenul psihologic, respectiv pedagogic, în cadrul unor probleme concrete,
la care se urmărea verificarea unor ipoteze, în conformitate cu prevederile
metodei experimentale. în același timp — dar mai puțin, ca la orice în-
ceput— s-au prezentat în exprimare matematică legi descoperite ale fenome-
nului psihologic, respectiv pedagogic. Lucrări separate și articole în revis-
tele de psihologie, de pedagogie și de filozofie ale vremii prezintă contribuții
la constituirea ca știință a celor două discipline amintite, metode de cerce-
tare și rezultatele cercetărilor.
Dar apropierea matematicii de o altă știință, de logică, a luat un alt
drum. Aci, inițiativa a pornit de la matematică. Matematica a analizat ele-
mentele cu care lucrează logica și procesele în care intră aceste elemente,
le-a schematizat, le-a generalizat și a speculat cu ele. Cu mii de ani în urmă,
matematica a observat suprafețele și corpurile și, de la studiul unor variate
forme concrete de prezentare, a constituit elementele „punct“, „linie", „poli-
gon“, „poliedru" — cu toate cazurile posibile, a presupus ipoteze, a stabilit
teoreme și s-a constituit geometria; iar aceasta a început să speculeze chiar
asupra ipotezelor sale, îndepărtîndu-se tot mai mult de baza sa concretă —
„măsura pămîntului" —, la care se poate totuși întoarce prin particularizarea
unora din ipotezele sale. Cu sute de ani în urmă, matematica a preluat de
la aritmetică numărul și operațiile aritmetice, le-a generalizat, a speculat
asupra lor și s-a constituit algebra, apoi analiza matematică și alte discipline
matematice. Similar, în ce privește logica, matematica s-a oprit, spre exemplu,
la valoarea propozițiilor, apreciate pînă atunci prin diada „adevăr" — „fals";
a generalizat, presupunînd că pot exista și alte valori ale propozițiilor (ca,
de pildă, „posibil", „necesar" etc.), și a constituit „logica polivalentă". A gene-
ralizat procesele logice și s-a născut „calculul prepozițional". Generalizările
acestea, și altele, au creat, pornind de la logică, o știință nouă — logica ma-
tematică L Aceasta este o construcție teoretică interesantă, folosind și logicii,
prin particularizarea situațiilor unora din ipotezele științei celei noi; dar
ea este o ramură a matematicii, nu mai este logică.
*
* ★
Așadar, colaborarea — care, de la o vreme, este indispensabilă — dintre
o știință oarecare și matematică poate lua fie drumul sprijinirii de către
matematică a acelei științe, spre a-și forma o unealtă de cercetare precisă și
spre a-și însuși un limbaj concis și exact, fie drumul — care, acesta, intere-
sează mai ales matematica — al furnizării de către acea știință a elemen-
telor și proceselor specifice ei, cu care matematica să construiască o știință
nouă, o ramură matematică nouă.
Ce se întîmplă cu lingvistica?
Fapt cert, ea suferă influența matematicii, și o suferă — cum observă
acad. T. Vianu, destul de tîrziu. „Tendința către exactitatea matematică și,
1	Cf. și V. B. B i r i u k o v, Cum a apărut și s-a dezvoltat logica matematică, în
„Probleme de filozofie“, nr. 7/1959, p. 146—155.
74
DUMITRU MUSTER
4
prin urmare, considerarea fenomenelor din punctul de vedere al cantității
lor sînt comune tuturor științelor. Nu numai științele naturii, dar și acelea
sociale, într-un anumit punct al dezvoltării lor, manifestă tendințe de a
supune faptele studiate de ele aprecierii cantitative și de a da rezultatelor
lor gradul mai înaintat al certitudinii matematice. Lingvistica, cu toate
ramurile ei, a ajuns printre cele din urmă pe acest drum“ L
Pe care dintre cele două drumuri arătate merge colaborarea matematicii
cu lingvistica? Pe amîndouă!
Iată, sînt — dintre lucrările din sectorul științific de care ne ocupăm —
unele care pun probleme de lingvistică și le rezolvă prin procedee matema-
tice. Cităm, astfel, lucrările: D. Macrea, Contribuție la studiul fondului prin-
cipal de cuvinte al limbii romîne, în „Studii și Cercetări Lingvistice'4, an V/1954,
nr. 1—2, p. 7—16; D. Macrea, Frecvența fonemelor în limba romînă, în
„Dacoromania44, an. X/1941, p. 40—57; Val. Șuteu, Observații asupra frec-
venței cuvintelor în operele unor scriitori romîni, în „Studii și Cercetări Ling-
vistice44, an. X/1959, nr. 3, p. 419—443; V. Guțu-Romalo, Stabilirea datei
de separație a aromînei de dacoromînă, cu ajutorul glotocronologiei, în „Studii
și Cercetări Lingvistice44, an. X/1959, nr. 4, p. 573—585. Și volumul acad.
Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne (Bucu-
rești, Editura Academiei, 1954), tratează probleme lingvistice la dezlegarea
cărora autorul întrebuințează metoda statistică; însă în problema stabilirii
fondului principal lexical al limbii romîne, autorul urmează o cale științi-
fică adoptată de științele sociale și care folosește în prelucrarea finală a datelor
metoda statistică (e vorba de metoda anchetelor), dar prezintă un singur
răspuns la anchetă, cel personal, astfel că nu se mai ajunge la prelucrarea
statistică a unui grup de răspunsuri. (Opinia personală prezentată este con-
firmată de cercetarea citată, a lui Val. Șuteu, ceea ce dovedește că unicul
anchetat în cercetarea acad. AL Graur este o persoană care a prins în răspun-
sul său soluția problemei; autorul cercetării face însă rezervele științifice
cuvenite, fiindcă s-a oprit la un singur anchetat: „nu consider faptele expuse
ca avînd valoare absolută... am prefera să avem liste alcătuite de un colec-
tiv cît mai larg, căci o singură persoană este fatal să se lase condusă de cri-
terii subiective44, p. 37).
Ne oprim aci cu citarea lucrărilor de lingvistică în care se folosește spri-
jinul matematicii la dezlegarea problemelor puse.
Dintre lucrările de matematică lingvistică — cele de pe-al doilea drum
croit de contactul matematicii cu lingvistica — cităm doar studiul acad.
Gr. O. Moisil, Preliminariile traducerilor automate 2. Studiul prezintă problema
traducerilor dintr-o limbă într-alta, cu ajutorul mașinilor electronice de calcul.
Este aceasta lingvistică sau matematică? Autorul studiului ne-o spune lim-
pede: textul de tradus „nu trebuie să fie scris cu litere obișnuite, ci trebuie
cifrat sau, cum se spune, codificat44... iar „studiul codurilor constituie o
ramură nouă a științelor matematice44 (p. 4). Sigur, lingviștii sînt și ei inte-
1 Statistica lexicală si o problemă a vocabularului eminescian, în „Limba Romînă",
an. VIII/1959, nr. 3, p. 25.
2 Vezi Gr. O. M o i s i 1, Preliminariile traducerilor automate, în „Limba Romînă",
nr. 1, an. IX/1960.
-5
LINGVISTICA ȘI MATEMATICA
75
resați și solicitați în problemă. E vorba de un „vast plan de cercetare care
nu se poate duce la îndeplinire decît printr-o colaborare a lingviștilor cu
statisticienii, cu matematicienii și cu tehnicienii" (p. 10); lingviștii trebuie
să furnizeze „frecvența cuvintelor, frecvența unor forme gramaticale și sti-
listice, frecvența idiotismelor, frecvența literelor, digramelor, trigramelor"
(p. 10). Dar, în definitiv, aci e locul matematicii; e vorba, aci, ca și în
alte teme similare — de studii și cercetări de matematică, folosind noțiuni
și procese lingvistice.
Așadar, lucrările publicate în ultima vreme la noi arată limpede cele două
drumuri: cel al lingvisticii ajutată de științele matematice și cel al mate-
maticii lingvistice.
De altfel și temele în jurul cărora s-a discutat la conferința de la Lenin-
grad asupra lingvisticii matematice L sînt de pe un drum („aplicarea meto-
delor statistice în studierea structurii limbilor") sau de pe celălalt drum („mo-
delele matematice ale limbii", „limbile mediatoare în practica traducerii
mecanizate, limbi simbolice și limbi de informație", „elaborarea algorit-
milor mașinii de tradus").
★
★ ★
Ce se va întîmpla cu colaborarea dintre lingvistică și matematică? între-
barea și-o pune și A. A. Zinoviev, în studiul Despre lingvistica matematică,
(în „Probleme de filozofie"), an 1959, nr. 9, p. 168—176. „Lingvistica mate-
matică se va constitui ca o disciplină intermediară aparte sau va exercita o
atît de puternică influență asupra lingvisticii în genere, îneît va deveni posi-
bil să vorbim despre ea ca despre o nouă etapă în dezvoltarea întregii ling-
vistici" (p. 169).
Este evident că o disciplină matematică^ nouă — matematica lingvistică,
similară logicii matematice — se dezvoltă. în afară de frumusețea proble-
melor teoretice și nevoi practice stimulează activitatea matematicienilor:
problemele construirii de limbi artificiale sînt de mare interes și oferă un
cîmp nou de muncă pentru matematicieni; problemele traducerii mecanice
sînt de mare importanță practică. Lingviștii vor fi interesați să afle rezulta-
tele muncii matematicienilor, vor colabora cu ei, furnizîndu-le materialele
lingvistice de care au nevoie 2. Dar aici e vorba în fond de munca matema-
ticienilor, de matematică.
Lingvistica va rămîne cu problemele ei și va profita, din colaborarea cu
matematica, în ceea ce Gh. Țițeica arăta că trebuie să cîștige o știință.
Lingvistica se va „științifiza". Va folosi, adică, metode de cercetare științifică
(metode care implică și procedee matematico-statistice și chiar calcule cu
ajutorul mașinilor). Este semnificativă recunoașterea acad. Al. Rosetti că,
în problemele de vocabular, „cercetările statistice sînt de fapt singurele care
oferă cercetătorului un fundament sigur"3. Și tot pentru „științifizare",
1 Vezi G h. B o 1 o c a n, Prima conferință unională de lingvistică matematică. Lenin-
grad, aprilie, 1959, în „Limba Romînă“, an. VII 1/1959, nr. 3, p. 76.
2 Cf. G r. C. M o i s i 1, op. cit.
3 Al. Rosetti, Istoria limbii romîne, voi. I, Editura Științifică, București,
1960, p. 172.
76
DUMITRU MUSTEK
6
lingvistica va urmări o exprimare matematică, va tinde către stabilirea de
legi în forma științelor exacte.
In această „nouă etapă în dezvoltare" (cf. Zinoviev), la care „lingvistica, cu
toate ramurile ei, a ajuns printre cele din urmă“ (cf. acad. T. Vianu), lingvistica,,
„cu toate ramurile ei", va rămîne lingvistică. Nu are rost să i se spună
„lingvistică matematică", cum nu are rost să i se spună nici „lingvistică
științifică" sau „lingvistică experimentală". Se înțelege că, în această „nouă
etapă de dezvoltare", lingvistica va trebui să folosească metode științifice (care
se întemeiază, în cele din urmă, pe mijloace matematice) și exprimare științi-
fică (năzuind spre expresia matematică). Mai poate exista, în această nouă
etapă, o lingvistică „neștiințifică", în fața căreia să fie nevoie să se ridice
o „lingvistică științifică", o „lingvistică matematică" ori o „lingvistică expe-
rimentală"? O lingvistică ce „studiază fenomenele de limbă cu mijloace ma-
tematice" 1 este lingvistică pur și simplu, în „noua etapă a dezvoltării ei".
Matematica, la un loc cu toate auxiliarele de cercetare științifică, ajută
lingvistica, dar nu o schimbă, nu o transformă într-altă știință.
*
★ *
în această „nouă etapă a dezvoltării ei", dacă lingvistica are sprijinul
matematicii, lingviștii trebuie să-și însușească o oarecare cultură matema-
tică (cel puțin, pentru început, să-și reamintească matematica învățată în
școala medie). Este nevoie de aceasta în folosirea instrumentelor de cercetare
și pentru exprimarea corectă; matematica posedă un limbaj precis, a cărui
nesocotire se observă imediat 2.
De asemenea, lingviștii trebuie să se ferească de exagerările spre care
împinge farmecul raționamentului și al calculului matematic. în aceasta
au căzut, la începutul colaborării cu matematica, și alte științe (psihologii
puneau sufletul în ecuație, creînd o preocupare matematico-psihologică spe-
cială: „analiza factorilor psihici", plină de formule și ecuații). Nepotrivirile
dintre teoria avîntată și verificarea practică la care duc unele exagerări și
imperfecțiuni actuale ale instrumentelor matematice de cercetare 3 pot demo-
biliza pe unii cercetători și zdruncina încrederea în limitele colaborării mate-
maticii la progresul științei lingvistice.
Și, rămînînd la interesul lingvisticii pentru colaborarea cu matematica,
lingviștii trebuie să reflecteze la ceva mai mult decît folosirea unor formule
și cifre: anume, la metoda științifică de cercetare în general, la metoda experi-
mentală și la formele pe care aceasta le poate lua în dezlegarea problemelor
lingvisticii. Pînă la urmă, esențială nu este intervenția matematicii în ling-
vistică, ci adaptarea la specificul lingvisticii a metodelor științifice de cer-
cetare, a metodei experimentale; matematica este implicată în aceasta.
1 Cf. S. M a r c u s, Unele semnificații ale lingvisticii matematice, în „Limba Romînă",
an. IX/1960, nr. 3, p. 3.
2 în lucrarea citată a lui Val. Șuteu, se spune, greșit, că 4 547 este cu 3,2 mai mare
decît 1 419 (p. 437). Cu 3,2 este mai mare 1 422,2 (1 419 + 3,2); 4 547 este de 3,2 mai mare
decît 1 419 (1 419 X 3,2).
3 Vezi nepotrivirile semnalate de V. Guțu-Romalo în concluziile cercetării citate aci.
Rezultatul cercetării, deși căpătat cu formule matematice (chiar cu fracții și logaritmi), nu
se verifică.
OBSERVAȚII ASUPRA SISTEMULUI DE DENOMINAȚIE PERSONALĂ
ÎN MEDIUL RURAL
de NATALIA CERNĂUȚEANU
Analiza sistemului de denominație personală în mediul rural scoate la
iveală o serie de note specifice.
Spre deosebire de oraș, aici cele mai multe nume de familie sînt la ori-
gine nume de b numele formate cu sufixele -eseu, -eanu.fiind foarte rare.
De asemenea, faptul că membri ai acelorași familii poartă încă nume
de familie diferite ne face să bănuim că aici n-a existat multă vreme un cri-
teriu uniform și definitiv de denominație personală.
In mod curent individualizarea persoanelor se face cu ajutorul unor
procedee variate care se încadrează într-un sistem propriu — sistemul popular
de denominație — numele de familie nefiind, în general, cunoscute de mem-
brii colectivității. Existența sistemului popular este absolut necesară la sate
unde coincidența numelor de botez ca și imperfecta individualizare realizată
prin numele de familie provenite din nume de botez favorizează confuziile.
în cele ce urmează ne propunem să analizăm sistemul popular de deno-
minație ca și pe cel oficial, pe baza materialului din comuna Sîrbeni Raionul
Titu, Regiunea București.
... Individualizarea persoanelor în sistemul popular se face prin două procedee:
IJStabilirea corelației cu numele individului de care persoana în discuție
depinde din punct de vedere al înrudirii (prin intermediul formelor de genitiv).
II	. Folosirea calificativelor și poreclelor acordate cu intenție ironică,
în funcție de defectele și năravurile celui vizat sau de împrejurări memorabile
din viața acestuia.
Să analizăm, pe baza exemplelor, aceste două modalități de individuali-
zare ale sistemului popular.
I.	De cele mai multe ori individualizarea se face prin stabilirea pater-
nității. (1) Numele de botez al individului fiind pus în corelație :
a)	cu numele de botez al tatălui,
ex. Ion a lu Costache
Niculaie a lu Lazăr
Lisandru lu Nica
b)	cu numele de familie,
ex. Ion a lu Corbeanu
Gheorghe a lu Ciobanu
Gheorghe a lu Ristache
78
NATALIA CERNAUȚEANU
c)	sau cu porecla acestuia
ex. Gheorghe a lu Bălan
Ilie a lu Sîrbu
Badea lu Covrig.
Pentru mai multă precizie sînt folosite concomitent:
d) numele de botez și numele de familie al tatălui.
ex. Petre a lu Dragomir Tănase
Voicu a lu Rădoi Dragne
Dragomir a lu Petre Neguț
e)	numele de botez și porecla acestuia:
ex. Tudor a lu Ion Golanu
Ion a lu Bratu Timpuriu
Dumitru a Iu Gheorghe Brodeală.
Cînd numele tatălui, prin frecvența sa, face posibile confuzii, se recurge
la o completare în plus.
f)	precizarea ascendenței tatălui.
Vom întîlni deci exemple de felul acestora :
Niculaie a lu Stan a lu Ene
Coman a lu Coman a lu Naie
Vasile a lu Stancu lu Stan.
g)	în funcție de necesități, sfera precizărilor se lărgește. în exemplul:
Costică a lu Marin al Floarei Mărchidanului se indică, alături de numele
tatălui, numele ambilor părinți ai acestuia.
Deși mai puțin frecvente există și cazuri de precizare a liliațieimaterne (2).
Sînt recunoscuți în felul acesta indivizii care și-au pierdut de timpuriu tatăl,,
fiind crescuți de mamă :
a)	Numele fiului pus în legătură cu numele de botez al mamei.
Ex. Marin al Cristinii-
Costică al Lucriții
Gheorghe al Lisavetei
sau (b) cu poreclaacesteia— putîndu-se distinge între porecla aparținînd
personal mamei.
Ex. Ionel al Plotoaghii
Mitică al Ciulii
Radu Chiarții
și cea moștenită de la soț adaptată cu ajutorul sufixelor: — easa — ex.:
Ion al Cuiculesii
Gică al Jăiulesii
și — oaia — ex.:
Florea al Mieluțoaiei
Dan al Verdețoaiei
Mirea al Dinoaiei.
3
SISTEMUL DE DENOMINAȚIE PERSONALA ÎN MEDIUL RURAL
79
Precizări se pot aduce prin:
c)	punerea în corelație a numelui mamei cu numele de botez, numele de
familie sau porecla soțului — cînd acesta dispărut mai tîrziu este încă cunoscut
în sat:
Ex.: Ion al Stanei lu Mielache (Mihalache)
Gheorghe al Floarei Marchidanului
Marin al Linii Geaicului
d)	menționarea ascendenței mamei cu ajutorul numelui de botez sau
poreclei părinților acesteia:
Ex.: Ionel al Biții Tinchii
Gheorghe al Miții -Tîrîiecii
sau: Mirea al Bălașei lu Neagu
Mitu Ștefanei lu Bordei.
Foarte rar individualizarea persoanei se face menționîndu-se numele
soacrei (3) (numai în cazurile cînd aceasta are o personalitate mai conturată
decît restul familiei — fiind deci mai cunoscută în sat).
Ex.: loniță al Măritei Leanei Medințoaiei.
Pentru femei individualizarea se face cu ajutorul :
a)	numelui de botez al soțului cu precizarea ascendentei acestuia la rigoare.
Ex.: Bălașa lu Neagu
Stanca lu Naie al Gîdii
Marioara lu Niculaie a lu Bratu Ghinii
sau b) făcîndu-se apel la porecla soțului.
Ex.: Olimpia lu Cotoi
/	Ilinca lu Gustă .
Ioana lu Gîrtej.
f II. De o largă răspîndire în scopul individualizării persoanelor se bucură
calificativele și poreclele. 2
Deosebit de “bogate în resurse ironice, acestea urmăresc cu ascuțișul lor
pe mai toți sătenii.
Numărul lor mare ca și varietatea, fac imposibilă analiza completă într-o
lucrare de proporții, reduse. Încercînd să aducem în discuție cîteva aspecte
ale problemei în scopul evidențierii rolului de distinctiv onomastic al pore-
clelor și calificativelor, am.stabilit în rîndul acestora următoarele categorii:
1	■ Porecle și calificative transmise în cadrul aceleiași familii de la o
generație la al ta, care si-au p ierdut sensul sau au intrat într-un cadru semantic
fals? Acestea prezintă cele mai multe dificultăți în cazul unei încercări de
clasificare.
Ex.: Topală, Liontea, Beșcanu, Oleajă, Ciușcanu, Tolfanu, Bălîngă,
Chituc.
2.	£orecje_care se referă la defecte sau întîmplări ale persoanelor în viață,
între acestea distingem:
a)	Porecle referitoare la aspectul fizic al indivizilor ex.: Chioru, Spînu
Surdu, Șchiopu, Sărăcie (om slăbJ/Buricu pămîntului (mic de statură), Negru
(după culoarea pielii).
80
NATALIA CERNAUȚEANU
4
b)	Porecle care se referă la defecte sau năravuri ale indivizilor — ex.:
Cîșu, Țoi.
c)	Au la bază întîmplăn din viața indivizilor — ex.: Tontonel (a recitat
cu succes în copilărie poezia cu același nume), Cucu (copil fiind, se juca imitînd
cucul).
d)	își au proveniența în felul de a vorbi al oamenilor, vizînd defecte de
pronunțare — ex.: Brînjă, Gurguț (Gheorguț — Gheorghe), Cocos, sau cuvinte
folosite curent de vorbitori: Dede, Odată.
e)	Au la bază JocuJ_de_-Origine — acestea îi privesc pe străinii de sat în
aprecierea cărora se simte oarecare ostilitate — ex.: Olteanu, Aloșteneanca,
Qtopeanu, Vețeanu.
f)	Provenite de la nume de funcții sau îndeletniciri
Ex.: Dascălii, Secretara, Brigadierii, Agenții, Cizmarii, Lemnaru, Cacjularu, Pielea-
ru, Cîrnățaru, Cofetara, Găzara.
Unele au la bază obiecte din domeniul de activitate ale indivizilor.
Ex.: Zăbanel (de meserie cîrpaci cojocar)
Pieleana (ciabotar).
3.	O categorie aparte o formează poreclele transmise în cadrul familiei —
cu modificări de formă.
a) Porecle derivate cu ajutorul sufixelor variabile după genul purtă-
torului.
Ex.: Mielațoaia	Mielață
Dinoaia	Din
Machidoneasa	Machidon
Cherțara	Chearța.
Dacă la acestea baza derivării este clară, există și altele b) a căror prove-
niență nu mai apare limpede la prima vedere, putînd fi confundate cu poreclele
acordate direct persoanei.
Supicanu	Nicolaie al Supichii
Rățoi	Gheorghe al Reații
Pisoi	Stoian a lu Pisea.
Poreclele și calificativele sînt elemente onomastice de mare importanță.
Atribuite incidental indivizilor ele au șansa de a fi acceptate ca distinctiv
onomastic de către întreaga colectivitate ca și de către indivizii înșiși trans-
formîndu-se astfel în supranume, în această situație poreclele și calificati-
vele își pierd coloratura ironică și sensul ocazional, sau intră într-un cadru
semantic fals.
Transformarea poreclelor în supranume are loc dintr-o necesitate socială
și antroponimică de a identifica mai ușor o persoană.
Supranumele a servit la individualizarea persoanei cu mult înainte de
apariția numelor de familie ca factor oficial.
Ele au constituit o bogată sursă pentru alegerea acestora.
Procesul transformării poreclelor și calificativelor în supranume con-
tinuă și astăzi supranumele fiind adesea înregistrate oficial alături de numele
de familie în scopul realizării unei perfecte individualizări.
5	SISTEMUL DE DENOMINAȚIE PERSONALA IN MEDIUL RURAL	g|[
Urmărind frecvența întrebuințării celor două procedee menționate, am
constatat că populația satului se grupează în felul următor:
1.	Persoane denumite prin indicarea relațiilor de rudenie sau prin men-
ționarea poreclei, vorbitorul avînd libertatea să aleagă între cele două procedee
după împrejurări, sau să le folosească pe amîndouă pentru mai multă precizie.
In această categorie se încadrează majoritatea locuitorilor satului.
2.	Persoane pentru individualizarea cărora nu sînt folosite Jormulele
de precizare a rudeniei.
Singurele distinctive ale acestora sînt porecleje și calificativele, atît de
bine fixate, îneît orice altă precizare este de prisos.
3.	Persoane pentru denumirea cărora se folosește numele oficial fără nici
o determinare (foarte puține la număr).
Din această categorie fac parte:
a)	cei cu nume unice în sat: Simion, Enache, Năstase.
b)	cei veniți din alte regiuni, cărora nu li se cunosc ascendenții.
în general se poate constata că aplicarea acestor procedee este complet
lipsită de rigiditate.
în funcție de necesitățile de individualizare, se folosește o formulă sau
alta, se folosesc ambele procedee, sau se renunță definitiv la unul în favoarea
celuilalt.
SISTEMUL OFICIAL
Numele de familie ale sătenilor din Sîrbeni se încadrează în următoarele
categorii:
1.	fără sufix
2.	formate cu sufixul -eseu.
II. Nume provenite din supranume.
1.	Nume de origine1 (formate cu sufixul eqnu sau fără sufix).
2.	Nume de îndeletniciri.
3.	Nume avînd la bază însușiri și împrejurări al căror sens s-a pierdut.
Urmărind frecvența numelor, din fiecare categorie se poate constata că
cele mai multe sînt patronimice, fără sufix ;(provenite din numele de botez
ale strămoșilor).
Patronimicele formate cu sufixul — eseu erau puține la număr. Ele aparțin
„fruntașilor" satului: preotul, fostul secretar al primăriei, fostul gardist,
contabilul etc., care cunoscînd frecvența numelor în — eseu la orașe, și-au
adăugat acest s8fix din dorința de a ieși din comun.
Procesul este evident în exemplele următoare: dintre trei frați, cei doi
care au deținut funcțiile de gardist și secretar la primărie, se numesc Popescu
pe cînd cel de al treilea, simplu țăran, se numește Popa.
1 Am citat analizînd sistemul popular, porecle avînd la bază locul de origine. Am con-
siderat numele de familie care indică originea ca provenite din supranume, deoarece spre
deosebire de oraș unde individul a avut un cuvînt în alegerea numelui său de familie, în
mediul rural individul păstrează în general, numele pe care i l-au atribuit cei în mijlocul
cărora trăiește.
Q - c. 3230
82
NATALIA CERNĂUȚEANU
6
în același chip, dintre doi frați numiți Oprea, cel care a lucrat la primă-
rie a devenit Oprescu. Situații de felul acestora se pot încă cita.
Procesul a fost favorizat de neglijența pe care au manifestat-o pînă nu de
mult funcționarii, în alcătuirea actelor de stare civilă. încă în 1949, briga-
dierul silvic cu numele de familie Radu a putut să-și înregistreze copilul cu
numele Rădulescu — pentru că suna mai „orășenește“, fără să i se ceară nici
una din formalitățile impuse de lege.
Mentalitatea este prezentă și la țăranii care au umblat mai mult prin
orașe. Deși înregistrați cu alte nume, neoficial ei folosesc nume în — eseu.
Exemplu: Boancea D. Stan își zice Constantinescu. Gherghina Gh. Tudor
este numit „a lu Gherghinescu“. Din categoria a H-a — nume de familie
provenite din supranume, cele mai numeroase sînt cele din subcategoria 3„
avînd la bază însușiri și împrejurări al căror sens s-a pierdut.
Cele cîteva nume de origine (subcategoria 1):
Gruianu-Grui
/Mehedințu-Mehedinți
Băicoianu-Băicoi
Corbeanu-Corbi,
contribuie la justificarea vechii denumiri a comunei „Adunații Sîrbeni‘\
Menționăm că populația celorlalte două sate care fac parte din comună: Moș-
teni și Udeni, este formată din bulgari ca și din originari din diferite regiuni,,
dar mai cu seamă din Oltenia. în felul acesta, nume ca Gruianu și Mehedințu
frecvente în satul Sîrbeni ca și Veteanu Vața păstrat numai ca poreclă sînt
în ton cu infiltrațiile oltenești din graiul locuitorilor. Puține sînt și nu-
mele de îndeletniciri (subcategoria 2). Dintre acestea se remarcă din punct
de vedere al frecvenței, nume ca: Ciobanu, Pielaru — în concordanță cu pro-
filul economic al satului — ai cărui locuitori s-au ocupat mai ales cu creșterea
oilor.
Urmărind numele unor familii cu cîteva generații în urmă, atît cît permit
registrele de stare civilă aflate în arhiva Sfatului popular al comunei și amin-
tirile celor în viață, se pot constata o serie de inconsecvențe datorite mai ales
atitudinii funcționarilor care nu îngrădeau cu nimic bunul plac al indivi-
zilor la stabilirea numelor noilor născuți.
Numele din categoria.a Il-a (nume de origină, nume de la îndeletniciri
și nume provenite din supranume) prezintă în general stabilitate, transmițîn-
du-se fără abateri din generație în generație.
Numele din categoria I (patronimice fără sufix), despre care am afirmat
că formează majoritatea numelor de familie din sat, prezintă cu generații în
urmă~ o mare instabilitate.
în mare majoritate schimbările survin la interval de 1—2 generații — ope-
rate voit sau incidental. Cu toată dezordinea și arbitrariul care domnesc în
stabilirea acestor nume, extinderea cercetării la un mare număr de familii
din sat permite să se observe o oarecare consecvență în folosirea unui procedeu
într-o anumită perioadă de timp.
Excluzînd cazurile speciale, se poate afirma că.pe o perioadă.de
rnat.iyJ5^	(1900—1950) a fost înregistrat ca nume de familie numele de
botez_al bunicului.
7
SISTEMUL DE DENOMINAȚIE PERSONALA 1N MEDIUL RURAL
83
Ex.: Tănase Dr. Petre — numele de familie — Tănase a fost stabilit
după numele de botez al „bătrînului“ — (bunicului), în timp ce tatăl celui
în discuție s-a numit Șerban T. Dragomir.— numele de familie — Șerban
fiind numele de botez al bătrînului acestuia.
Florea C. Gheorghe păstrează ca nume de familie numele de botez al
bunicului în timp ce tatăl său s-a numit Ion FI. Constantin cu nume de familie
stabilit după același procedeu.
Exemplele de felul acestora abundă.
Mentalitatea este încă vie și mulți dintre sătenii cu care am discutat
au mărturisit regretul pentru faptul că în momentul actual, cînd fiul primește ■
în mod obligatoriu numele de familie al tatălui, amintirea lor nu va mai dăinui /
în memoria nepoților care le-ar fi purtat numele.	I
— înainte de 1900 numele de familie se stabilea după tată. Lipsa de
documente pe o perioadă mai întinsă, ca și faptul că în registrele de stare
civilă pentru născuți (1870—1875) nu se precizează care dintre cele două
nume ale tatălui este numele de familie, nu ne permite să stabilim cu precizie
dacă fiul primea ca nume de familie numele de botez al tatălui, sau păstra
numele de familie al acestuia. Exemplele confirmă cînd o ipoteză, cînd pe
cealaltă. în 1871 registrele notează cele două nume ale tatălui (fără să facă
distincția între numele de botez și cel de familie) și numele de botez al fiului.
în exemplul: Ion fiul lui Marin Paraschiv nu se poate preciza dacă Ion —
înregistrat mai tîrziu ca Ion Paraschiv — poartă ca nume de familie numele
de botez al tatălui său, sau numele de familie al acestuia1.
Incepînd din 1873 pe o perioadă de aproximativ 10 ani, în registre se
formează numele complet al fiului prin alăturare de cele 2 nume ale tatălui.
Ex.: fiul lui Andrei Vasile se numește Petre Vasile Andrei — situație care nu
ne conduce încă la o concluzie sigură, căci dacă din analiza generației urmă-
toare a familiei sus-amintite reiese că numele de familie al tatălui este Andrei
și fiul l-a purtat pe acesta, în alte cazuri lucrurile nu se mai petrec în ace-
lași fel.
Exemplele în sprijinul ipotezei că înainte de 1900 numele de familie se
forma de la numele de botez al tatălui sînt îndoielnice deoarece se fundează
numai pe amintirile bătrînilor din familiile aduse în discuție — documente
în legătură cu generațiile dinainte de 1870 neexistînd.
Să urmărim totuși cum s-au schimbat numele membrilor unei familii
mergînd în urmă cu 5 generații.
Badea F. Dumitru (1) născut în perioada actuală a reglementării situației
numelor de familie, poartă numele de familie al tatălui său Badea M. Florea (2).
Acesta din urmă și l-a format însă din numele de botez al bunicului său: Badea.
Cu încă o generație în urmă lucrurile se schimbă: tatăl lui Florea, Marin (3)
(născut în 1890), are numele de familie Toader păstrat de la tatăl său Badea (4)
Toader care și l-a format din numele de botez al tatălui său Toader (5).
Dacă urmărim numele altei ramuri aparținînd aceleiași familii, cu numele
de familie actual Bratu, format la generația (2) după numele de botez al bătrî-
1 Analiza mai multor exemple dovedește că ordinea numelor tatălui nu este un indiciu
pentru stabilirea numelui de familie al acestuia. Urmărirea diferitelor exemple duce la con-
cluzii contradictorii.
84
NATALIA CERNAUȚEANU
8
nului Bratu (4) (frate cu Badea (4) citat mai sus), constatăm că numele de
familie ale generațiilor 3—4 sînt Toader după numele de botez al aceluiași
strămoș comun.
Grafic situația poate fi reprezentată în felul următor:
Toader (5)
Toader Badea (4) Toader Bratu (4) 1850;
1890 Toader Marin (3) Toader Stan (3) 1880
Badea M. Florea (2) Bratu St. lordache (2) 1912
Badea F. Dumitru (1) Bratu I. Ion (1) 1935.
Lucrurile se petrec întocmai la majoritatea famiilor din sat. S-ar putea crede
deci că ținînd seama de cele două perioade menționate, există totuși ordine
în stabilirea numelor de familie.
în realitate, examinarea numelor de familie ale mai multor generații
cu strămoș comun scoate la iveală o mare neregularitate. Așa fiind, cele două
perioade cu procedee distincte de formare a numelor de familie nu pot fi deose-
bite la prima vedere.
în cadrul unor familii cu multe ramificații se întîmplă ca membrii unei
ramuri să păstreze din generație în generație același nume de familie — acesta
fiind numele de botez al ultimului strămoș cu nume posibil de verificat, în
timp ce pe altă ramură numele s-au schimbat conform procedeului în vigoare
după 1900 — după bunic. Uneori, cîte unul din cei al căror nume s-a schimbat
— revine la numele inițial sub influența rudelor care îl păstrează.
Faptul se petrece fie cu intenția individului, fie cu totul incidental —
mai ales în cazul declarațiilor de naștere făcute de persoane străine de familie.
O contribuție însemnată la neconcordanța numelui de familie al indivi-
zilor cu numele de familie al ascendenților acestora a adus-o școala.
Chiar în cazul familiilor cu nume de familie rămase neschimbate din
generație în generație, învățătorii și-au luat libertatea de a opera schimbări
stabilind numele de familie după bunic L
Exemplu: Rizea Gheorghe — membru al uneia dintre puținele familii
care nu și-au schimbat numele timp de generații, devine la școală Marin Gheor-
ghe — după numele de botez al bunicului său.
în același fel, Oprea Stelian devine Dumitru Stelian — ceea ce determină
schimbarea numelui de familie moștenit și la fiul său — înregistrat Dumitru
Victor în timp ce alți membri al familiei au păstrat numele de familie Oprea.
Deși la armată a fost păstrat mai întotdeauna numele de familie înscris
în registrele primăriei — fapt care contribuia la regularizarea situației nume-
lor de familie, numele căpătat la școală nu s-a pierdut putîndu-se descoperi
la fiecare pas indivizi la care cele 2 nume coexistă.
în momentul fixării obligatorii a numelor de familie cu prilejul dispo-
zițiilor stricte privind înregistrarea cetățenilor la starea civilă, cuprinse în
instrucțiunile 600/1950, dintre cele două nume n-a fost ales întotdeauna cel
care corespundea tradiției familiei, fapt care a sporit dezordinea. Pe baza
acestor factori se explică varietatea de nume la membrii aceleiași familii — care
uluiește și dezorientează pe oricine aruncă o primă privire asupra ei.
1 Registrele matricole cercetate nu depășesc anul 1900.
9
SISTEMUL DE DENOMINAȚIE PERSONALĂ ÎN MEDIUL RURAL
85
în concluzie, să sintetizăm procedeele de formare a numelor de familie
din categoria patronimicelor fără sufix, ignorînd derogările.
Pe baza materialului expus, se conturează clar 2 perioade în care numele
de famUie se stabilesc după principii deosebite:
1.	între 1900—1950 — numele de familie se stabilea după numele de
botez al bunicului, schimbîndu-se deci la fiecare generație.
Fac^ excepție cîteva familii care au păstrat un singur nume.
2.	înainte de 1900, timp de 2—3 generații, se păstrează numele de familie
al părinților, format la ultimul membru al familiei posibil de urmărit, din
numele de botez al tatălui acestuia.
Rezultă deci că pe la 1850 numele de familie se stabileau după numele
de botez al tatălui. (Exemplele care confirmă supoziția, deși nesigure ca pro-
veniență sînt foarte numeroase).
Se poate bănui că acest procedeu își are originea în sistemul popular
de denominație.
Cu încă cîteva generații în urmă, în momentul în care a apărut necesi-
tatea înregistrării sătenilor cu nume de botez și nume de familie, s-a făcut
apel la procedeele populare: 1) precizarea ascendenței familiare, 2) supra-
numele.
în felul acesta, Ion fiul lui Vasile — popular.
Ion a lu Vasile a fost înregistrat ca Ion Vasile — numele de botez al
tatălui devenind nume de familie.
Cel căruia i se spunea Ion a lu Spînu (presupunînd că porecla unui stră-
moș devenise supranume pentru tată), a fost înregistrat ca Ion Spînu — supra-
numele tatălui fixîndu-se ca nume de familie.
Au putut deveni de asemenea nume de familie supranumele proprii — în
special cele care au la bază îndeletnicirea. Deci în cazul unei persoane înre-
gistrate cu numele Ion Cojocaru — nu trebuie să facem întotdeauna apel la
factorul ereditar pentru a justifica alegerea numelui de familie.
★
* :?*
Situația cu totul diferită a numelor de familie la orașe dovedește că aici,
fixarea acestor nume s-a făcut pe alte baze.
Să cercetăm dispozițiile oficiale referitoare la formarea și fixarea numelor
de familie. Primul document care impune legal numele de familie datează
din secolul aLJKVXMe^	și provine din cancelaria lui
Șerban Cantacuzino.
Redăm în cele ce urmează textul integral al dispoziției lui Șerban Can-
tacuzino.
„Am chibzuit în a noastră persoană și a noastră gîndire cu mare stră-
duință și în cea mai desăvîrșită frămîntare și amănunțime a dovedi dacă toți
romînii care pe lîngă pronome au și nome, lucru de mare folos în cunoașterea
și dovedirea unei persoane în felurite întîmplări și pricini, am putut dovedi
că la mai toți acest lucru le lipsesc.
La această dovedire ne-am hotărît ca de la Domnia mea înainte, pînă
ce Domnul cu bunul părinte ceresc va voi să se înceapă această folositoare
chibzuire, făcîndu-se așa cum am judecat a se face: numirea unui romîn să
fie făcută din nome și pronome, adecă pe lîngă pronome să se adauge și un
86
NATALIA CERNAUȚEANU
10
nome. Nomele să se ia: cel ce are moșie sau subt al lui temei moștenit vreun
sat, să-și puie numele satului adăugîndu-i scurtimea -eanu sau -eseu.
Așa pronomele unui romîn este loan și are moșia Plop, prin adăogirea la
Plop scurtimea -eanu face Plopeanu și cu loan, va fi Plopeanu loan.
Cel ce nu are nici una din aceste bogății (moșie sau sat) apăi să-și formeze
viitoare numire luînd pronomele lui tată-său adăogîndu-i scurtimea -eseu
sau -eanu și cu pronomele ar ieși: Adam și pe tată-său Ivan prin adăugirea
-eseu ar fi Ivănescu, pus la al lui ar veni Adam Ivănescu.
Chibzuință noastră fiind vădit socotind-o Noi de mare folos, dacă și Dv.
o luați de bună și de mare folos, hotărîm ca de aici încolo orice romîn să aibă
pronome și nome, lucru de mare folos după cum am arătat și mai sus în cunoaș-
terea bine stabilită a persoanei fie împricinate, fie reclamatei
Nu putem preciza în ce măsură s-au aplicat normele acestui document.
Frecvența actuală a numelor în -eseu și -eanu la orașe cu specializările
care reies din exemplele cuprinse în dispoziția lui Șerban Cantacuzino și anu-
me: sufixul -eanu pentru nume de origine, iar -eseu pentru patronimice, ne fac
să credem că normele citate s-au aplicat mai ales în tîrguri și orașe unde con-
tactul cetățenilor cu oficialitatea era direct și aplicarea dispozițiilor putea
fi urmărită cu rigurozitate.
Situația actuală a numelor de familie la sate nu favorizează nici măcar
presupunerea că prevederile prezentului document ar fi fost cunoscute și apli-
cate cîndva.
Deși dispoziția lui Șerban Cantacuzino se referă la toți romînii fără deose-
bire de clasă socială, putem crede că numele de familie ca element ereditar
și distinctiv onomastic familiar a fost adoptat în relațiile cu oficialitatea
întîi de către boieri și apoi de masele largi. Aceasta se explică prin faptul
că păstrarea titlurilor de proprietate din generație în generație favoriza
transmiterea ereditară a unui nume de origine cît și pentru că boierii se aflau
în raporturi mai strînse cu oficialitatea decît restul populației.
Numele de familie a fost adoptat treptat și de celalalte categorii sociale.
Țăranii l-au adoptat cel mai tîrziu.
Următoarele legi asupra numelui: cea din 18 martie 1895 ca și cea din
8 aprilie 1936 confirmă obligativitatea numelui de familie, cuprinzînd forma-
litățile de îndeplinit în cazurile de schimbare, modificare sau adăugire a nu-
melor de familie. Ambele cuprind cîte un paragraf referitor la „locuitorii ro-
mîni săteni care nu au nume patronimic" și „își vor putea forma unul cu numele
de botez al tatălui lor, adăugîndu-i una din terminatiunile care sînt în datina
țării“.
Deosebirile între cele 2 legi în această privință constau numai în formele
de efectuat pentru înregistrarea numelui sătenilor — acestea fiind foarte
simple în 1895 și mult mai complicate în 1936.
Existența acestui paragraf în cele 2 legi dovedește că în 1936 ca și în 1895
situația numelor de familie în mediul rural nu era definitiv reglementată.
Analiza situației numelor de familie în mediul rural dovedește că dispo-
zițiile pentru formarea numelui de familie la săteni cuprinse în cele 2 legi
citate, nu au fost aplicate.
în anii următori n-a mai apărut o altă lege a numelui. Instrucțiunile
600 din 1950......stabilesc cu strictețe normele înregistrării numelui de fami-
] J	SISTEMUL DE DENOMINAȚIE PERSONALĂ ÎN MEDIUL RURAL	87
lie pe principiul păstrării acestuia din tată în fiu — fără să mai indice pro-
cedee de formare a numelui de familie. Aceasta dovedește că în perioada
1936—1950 — situația numelor de familie s-a normalizat în sensul stabilirii
numelui de familie pentru toți locuitorii romîni, inclusiv sătenii.
Necunoscîndu-se prevederile legilor în vigoare, locuitorilor săteni li s-au
stabilit însă numele de familie cu procedee specifice, avînd la bază sistemul
popular de denominație.
Numele de familie la orașe s-au fixat cu mult înaintea celor de la sate,
pe baza prevederilor legale.
Astfel se justifică diferența frapantă între numele de familie de la sate
și cele din orașe.

PREZENTARE SUCCINTĂ
A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
de EMIL EOLDAN
In comparație cu literatura unor popoare din Occident, începuturile
literaturii noastre culte sînt relativ de dată recentă. în vremea în care Occi-
dentul, după ce străbătuse timp de veacuri un drum destul de lung și de bogat
în literatură, se ridica pînă la Divina Comedie a lui Dante Alighieri, romînii,
nu de mult încă hărțuiți de numeroase popoare migratoare, abia începeau
să-și organizeze viața de stat.
începuturile culturii romîne trebuie puse în strînsă legătură cu pătrun-
derea elementelor slave în limba noastră, cu lunga conviețuire a poporului
romîn. Ea s-a produs cu mult înainte de întemeierea țărilor romîne, cu mult
înainte de organizarea unei vieți de stat.
Folosind, sub influența statelor slave sud-dunărene, limba acestora în cultul
divin, probabil încă din secolul al IX-lea, atunci cînd, în secolul al XlV-Iea,
și-au făcut apariția, în lumina istoriei, principatele romîne, limba în care
era oficiată slujba bisericească pe teritoriul acestora a fost introdusă și în
cancelariile domnești. Un secol mai tîrziu, cînd în Occident se încheia faza
medievală a marilor literaturi europene și se anunțau luminile Renașterii,
în țările romîne călugării sîrbi și bulgari, siliți să fugă din calea turcilor, care
cucereau imperiulbizantin și statele sud-dunărene, clădeau cele dintîi mănăstiri
de piatră, în care-și începeau migăloasa lor muncă de copiere a textelor reli-
gioase în limba slavonă.
în epoca aceasta, în care limba de cultură a poporului era o limbă străină,
înțeleasă aproape numai de clerul și scribii din cancelariile domnești, centrele
de cultură erau aproape exclusiv mănăstirile. Acestea adăposteau nu numai
adevărate biblioteci de manuscrise slave, aduse de fugarii sud-dunăreni, care
au găsit în țările romîne o generoasă ospitalitate, dar și primele școli în care
se putea învăța limba slavă și se practica arta caligrafiei, a transcrierii artis-
tice a textelor, împodobite cu viniete și inițiale colorate variat.
Primii caligrafi miniaturiști au fost, în Țara Romînească călugărul sîrb
Nicodim, ctitorul mănăstirilor Vodița și Tismana, care a lăsat un evangheliar,
copiat și ornamentat pe pergament, în 1405, iar în Moldova, călugărul bulgar
Grigore Țamblac, care a scris pentru biserica moldovenească, în medio-bui-
gară, viața sfîntului loan cel Nou. Munca de copiere, de legare în piele sau
de ferecare în argint și aur a manuscriselor a fost intensă și ea a continuat
si în secolele următoare.
7
90
EMIL BOLDAN
2
Tot în limba slavă sînt scrise și primele însemnări istoriografice, pomel-
nicele (pomelnicul mănăstirii Cozia, al mănăstirii Probota—scris pe pere-
tele mănăstirii — , al mănăstirii Bistrița din Moldova), scurte însemnări
referitoare la viața mănăstirilor respective, a voievozilor și boierilor ctitori
precum și analele sau letopisețele, însemnări mai bogate, care, prezentînd
evenimente istorice pe perioade mai mari din trecutul țărilor, constituie
începutul de fapt al istoriografiei romînești (mai importante: Letopisețul
de la Bistrița și Analele de la Put na, versiuni ale unei cronici scrise la curtea
lui Ștefan cel Mare și care cuprind expunerea istoriei Moldovei de la întemeiere
pînă la cîțiva ani după moartea marelui voievod). în limba slavă sînt scrise
de asemenea cronicile, care o continuă pe aceea de la curtea lui Ștefan cel
Mare, ale călugărilor Macarie, Eftimie și Azarie (cronicari de casă ai domnilor
moldoveni Petru Rareș, Al. Lăpușneanu și Petru Șchiopul), primul și ultimul
dintre cei trei călugări care, de fapt, se continuă, avînd ca model.pentru cro-
nicile lor cronograful bizantin al lui Manasses. Dar cultura în limba slavonă
din țările romînești nu trebuie în nici un caz restrînsă numai la mediul călu-
găresc. Este sigur că slavona era cunoscută și unor boieri romîni și dregători
domnești, grămătici și scribi de cancelarie romîni.
In Țara Romînească, în slavonește sînt scrise și învățăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie, scriere conținînd, pe lîngă unele precepte reli-
gioase, învățăminte și informații în legătură cu viața de curte și date cu pri-
vire la viața social-politică a timpului, și alcătuită, probabil, de un cărturar
din apropierea voievodului (1512—1521) sau de un admirator al acestuia de
mult mai tîrziu (secolul al XVII-lea, probabil).
Din aceeași vreme, datează cel mai vechi text romînesc care ne-a fost
păstrat: Scrisoarea din 1521 a boierului Neacșu din Cîmpulung, prin care boie-
rul îl informează pe judele Brașovului despre o eventuală năvală a turcilor
din Țara Romînească. Există și atestări ale scrisului în romînește și înainte
de secolul al XVI-lea, de ex. jurămîntul omagial al lui Ștefan cel Mare făcut
(în 1485) lui Cazimir al Poloniei — „Haec inscripțio ex valahico in latinum
versa est...“ menționează un document referindu-se la acest jurămînt — , dar
el nu ni s-a păstrat. Secolul al XVI-lea, în care, după răscoala de la Bobîlna
din 1437, au loc puternice frămîntări sociale, ca răscoala din 1514 de sub
conducerea lui Gh. Doja, aceea a iobagilor din 1526, răscoala secuilor din
1562, cele din timpul ocupării Transilvaniei de către Mihai Viteazul etc. înre-
gistrează, pe plan ideologic, manifestarea ideilor religioase ale Reformei,
care veneau în conflict cu ideile catolicismului, religie de care se foloseau
clasele stăpînitoare din Transilvania pentru asigurarea politicii lor. Deși
propaganda religioasă a Reformei, în ciuda strădaniilor luteranilor și cal-
vinilor, n-a prins în rîndurile romînilor transilvăneni, lupta dintre catoli-
cism și Reformă, care cerea, printre altele, ca slujba religioasă să fie făcută în
biserică în limba națională, în limba poporului, a dus însă la crearea unor
condiții culturale noi, la apariția primelor traduceri în limba romînă și apoi
la editarea celor dintîi cărți în romînește. Intr-adevăr, secolul al XVI-lea
ne-a lăsat, în afară de scrisori particulare și de unele acte oficiale, și cele
mai vechi texte literare, traduceri de texte religioase în limba romînă, făcute
în Maramureș și nordul Transilvaniei de un cărturar romîn al timpului, preot
sau călugăr, influențat de ideea sănătoasă a Reformei de a-i da poporului
3
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
91
cărți în limba sa națională (textele rotacizante: Codicele voronelian, psaltirile
scheiană, voronețiană și Hurmuzachi etc.) și care, scrise în limba poporului,
constituie o nouă etapă în dezvoltarea culturii romînești.
Dacă începuturile tiparului în țările romîne sînt tot în limba slavă (că-
lugărul sîrb Macarie, venit din Cetinie, tipărește, în Țara Romînească, între
1508—1512, 3 cărți religioase: un liturghiei', un octoih, un evanghelier),
cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea marchează bogata activitate
tipografică a diaconului Coresi (ucenic al unui alt tipograf sîrb, Dimitrie
Liubavici, continuator al lui Macarie), care, pe lîngă unele cărți slavonești,
tipărește, între 1557—1583, la Tîrgoviște, Brașov și Sas-Sebeș și un număr
de cărți religioase în romînește (precedate doar de Catehismul luteran — 1544
— socotită a fi prima tipăritură în limba romînă, dar care s-a pierdut).
Tipărind vechile manuscrise maramureșene, rotacizante, Coresi înlocuiește
formele dialectalo-regionale cu cuvinte de circulație mai largă din Țara
Romînească, punînd astfel, la baza limbii literare romîne graiul muntean
și contribuind în felul acesta la procesul de formare și unificare a limbii lite-
rare romînești.
Activitatea tipografică în limba romînă se intensifică în secolul următor,
cînd Matei Basarab și Vasile Lupu, cu sprijinul mitropolitului de la Kiev
de origine romînă Petru Movilă, care trimite litere și meșteri tipografi, tipăresc
la Govora, Tîrgoviște, lași etc. un număr important de cărți religioase și juri-
dice, în ale căror prefețe, cele mai multe destul de greoaie, se găsește uneori
afirmată ideea necesității luptei pentru o limbă unitară a tuturor romînilor.
în tipografiile moldovenești se tipăresc acum cărțile mitropoliților Var-
laam (Carte romînească de învățătură și Răspuns la catehismul calvinesc) și
Dosoftei (Viata și petrecerea svinților etc.), ultimul fiind însă și unul dintre
cei dintîi autori de opere în versuri romînești (Psaltirea, traducere în versuri,
publicată, în 1673, la Uniev, în Polonia, și-n care, pe lîngă modelul poetului
polon Jan Kochanowski, se simte și influența binefăcătoare a creațiilor poe-
tice populare romînești atît în ritm cît și-n imaginile colorate și evocatoare).
Un alt mitropolit, ardeleanul Simion Ștefan, aduce în discuție, în pre-
fața traducerii sale (Noul Testament, apărut la Bălgrad — Alba lulia, 1648),
o dată cu problema luptei pentru unificarea limbii literare, și necesitatea
adoptării neologismelor pentru noțiunile care erau lipsite atunci, în limba
romînă, de cuvintele corespunzătoare.
Punctul culminant al luptei pentru folosirea unei limbi literare romînești
îl constituie, în același secol, traducerea Bibliei, apărută la București, în
1688, așa-zisă Biblie a lui Șerban, care, deși ieșită din colaborarea mai multor
traducători, poate fi socotită ca fiind pentru limba romînă ceea ce este pentru
cea germană Biblia lui Martin Luther.
în general însă, literatura religioasă a timpului, prezentînd orînduirea
socială drept rezultat al unei hotărîri divine, a contribuit la întărirea feuda-
lismului.
în condițiile economice, sociale și politice ale secolului al XVII-lea — de
creștere a puterii economice și politice a boierimii, de accentuare a procesului
de transformare a țărănimii libere în țărănime iobagă, de înăsprire a vieții
iobăgimii și de apăsare tot mai împovărătoare a jugului turcesc, ca și de inten-
sificare a tendinței de eliberare din chingile dependenței de turci — țările
92
EMIL BOLDAN
4'
romîne duc o politică de tot mai mare apropiere de țările slave de la Răsărit»
de Polonia și mai tîrziu de Rusia, ale căror victorii tot mai dese asupra turcilor
dau curaj domnilor romîni, care încep să năzuiască astfel la independența
țărilor lor.
In mod firesc, apropierea aceasta a țărilor romîne de țările slave amin-
tite are ca efect și creșterea unei influențe binefăcătoare asupra dezvoltării
culturii din Muntenia și Moldova mai ales. Mulți tineri — fii de boieri — sînt.
trimiși Ia colegii poloneze îndeosebi — ca cele din Camenița, Lvov, Bar etc.
unde studiază, printre altele, în limba latină — însușindu-și o frumoasă
cultură umanistă — istoria mai ales.
Secolul al XVII-lea cunoaște astfel și începuturile istoriografiei în limba
romînă, marcate de activitatea și opera marilor cronicari moldoveni Gr. Ure-
che și Miron Costin, cu studii făcute în școlile înalte din Polonia, și a unor
cronicari munteni, ca stolnicul Const. Cantacuzino și Radu Popescu.
Grigore Ureche (1590—1647) este autorul cronicii De domnii Țării Mol-
dovei și viața lor, transmisă nouă în diverse interpolări, dintre care cea mai.
însemnată e a lui Simeon Dascălul și care povestește evenimente legate de
istoria Moldovei de la întemeierea principatului (1359) pînă la 1595 (domnia
lui Aron Tiranul). în această operă, în care se pune pentru întîia oară la noi.
problema latinității și a originii comune a romînilor de pretutindeni, nara-
rea faptelor istorice se face cu talentul povestitorului sfătos, într-un stil arhaic,,
cuminte, cronicarul excelînd în crearea portretelor personajelor istorice, cum
e, dintre cele mai realizate, portretul lui Ștefan cel Mare. în cronică este
evidentă poziția de clasă a autorului boier, după cum feudală este și concep-
ția lui despre stat și societate. Concepția boierească a lui Ureche este însă,
depășită de patriotismul luminat prin cultură al cronicarului, - denunțător
înverșunat al stăpînirii otomane.
Miron Costin (1633—1691), cu studii făcute în Polonia ca și precedentul»,
dar cu o cultură mai bogată, continuă cronica lui Ureche în Letopisețul Țării
Moldovei de la Aron Vodă încoace... (1595—1661), în care se dovedește nu numai,
bine informat, dar și înzestrat cu un real talent de scriitor, cronica lui abun-
dînd în descrieri sugestive și în portrete simple, dar lucrate cu multă măiestrie,
în opera polemică De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor
sau „Carte pentru descălecatul de întîi a Țării Moldovei și a neamului,
moldovenesc", M. Costin discută problema originii moldovenilor, iar în poe-
mul filozofic în versuri Viața lumii cîntă, cu accente biblice, motivul poetic
foarte răspîndit în literatura universală, al deșertăciunii lucrurilor omenești.
Scrierile lui polone (o cronică a țărilor romînești și transpunerea acesteia în
versuri polone) au fost apreciate ca valoroase chiar de istoricii literari poloni.
Deși exponent al ideilor și năzuințelor clasei sale și apărător al privilegiilor
sociale și politice ale marii boierimi, fondul de idei teologice rămînînd baza
gîndirii istorice a cronicarului, Miron Costin manifestă, totuși, ca și prede-
cesorul său, o fierbinte dragoste de țară, care se manifestă mai ales în comba-
terea denigratorilor poporului său.
Letopisețul lui M. Costin este amplificat de fiul lui, eruditul Niculai
Costin, iar în secolul următor de loan Neculce (1672—1745), cel mai talentat
cronicar moldovean. în Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Voievod pînă
la domnia lui Ion Mavrocordat (1661—1743), spre deosebire de cronicile pre-
5	PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE	93
decesorilor, contemporaneitatea cronicarului e amplu reprezentată. înflăcărat
luptător pentru libertatea Moldovei, adoptînd o poziție antiotomană dintre
cele mai înverșunate, Neculce, a cărui atitudine de clasa e pe alocuri vizibilă,
își dovedește marea dragoste de țară și prin accentele vehemente față de pro-
cedeele josnice atît de frecvent folosite de unii domni și de boierimea ale
cărei intrigi, izvor de permanentă dezordine, el le condamnă cu asprime.
Neculce se dovedește în primul rînd un mare povestitor. O anumită filozofie
bătrînească, o aglomerare de zicale și proverbe de proveniență populară, dau
un farmec deosebit operei cronicarului. In același timp, Neculce e un mare
portretist, creator al unor portrete magistrale (al lui Petru cel Alare al Rusiei,
al bătrînului domn Constantin Cantemir, Duca Vodă cel Bătrîn, D. Cantemir,
Dumitrașco Cantacuzino etc.), de o deosebită plasticitate, adesea lapidare,
uneori însă adevărate schițe expresive, în care, de obicei, trăsăturile fizice
se împletesc cu cele psihice. Cu culegerea sa de legende 0 samă de cuvinte,
savuroase tradiții și legende asupra vremurilor rnai vechi, care preced cronica,
Neculce a constituit un inepuizabil izvor de informație și de inspirație, un
neîntrecut model pentru mulți poeți și prozatori romîni de după el.
Contemporanul lui, domnul Moldovei Dimitrie Cantemir (1673—1723)
este ultimul mare cronicar moldovean și, în același timp, cel dintîi mare istoric
al romînilor. Poliglot (cunoștea 11 limbi), personalitate enciclopedică (cu o
activitate științifică foarte variată în domeniul istoriei, geografiei, muzicii,
etnografiei, filozofiei, filologiei etc.), cu studii superioare făcute la Constan-
tinopol, Cantemir și-a scris ultimele opere în Rusia, unde se refugiase, în 1711,
după înfrîngerea rușilor și moldovenilor de către turci în lupta de la Stăni-
lești. Primit excelent de aliatul și prietenul său țarul Petru cel Mare, Cantemir,
ales, în 1714, membru al Academiei de la Berlin, dă la iveală, după primele
sale opere scrise în țară (Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea..., în care
dialogurile amintesc mult de acelea de mai tîrziu ale lui Leopardi, și opera
de o deosebită valoare literară Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard
romînesc, cu o temă aproape similară aceleia pe care o vom găsi în GH animali
parlanti, opera abatelui Casti), lucrările sale istorice de amploare ca Descriptiv
antiqui et hodierni status Moldaviae, amplă și multilaterală prezentare a Mol-
dovei, în care întîlnim și un bogat material folcloric, Chronicon antiquitatis
Romano-Moldo-Vlahiae (tradus de autor și în romînește), operă polemică, de
vastă erudiție, în care istoricul analizează pe larg problema originii și unității
poporului romîn, dînd dovadă de o mare dragoste de țară și, mai ales, Historia
incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae (tradusă după moartea
autorului în limbile rusă, engleză, germană și franceză), în care, înaintea
contemporanilor săi Vico și Montesquieu, găsim ideea de „corsi e ricorsi“,
de „grandeur et decadence“, prin opera aceasta D. Cantemir dovedindu-se
și un strălucit orientalist.
Istoriografia munteană cunoaște și ea, în secolul al XVIII-lea după cîțiva
mărunți cronicari de casă, din sec. al XVII-lea, ai marilor familii și partide
boierești (ca Stoica Ludescu, Radu Greceanu etc.), două figuri interesante și
valoroase prin contribuția lor istorică-literară: Radu Popescu (1650—1729),
autor al unei cronici a Țării Romînești, în care, ca membru al familiei Băle-
nilor, se dovedește un adversar de moarte al celeilalte mari familii muntenești,
a Cantacuzinilor, polemist înverșunat și talent primitiv de o mare forță carac-
94
EMIL BOLDAN
6>
terologică, asemănător aceleia a moldoveanului Neculce — și marele boier
Const, Cantacuzino Stolnicul (1650—1716), frate și tată de domni, cu studii
superioare la Adrianopol, Constantinopol și Padova. Mare erudit, întreținînd
corespondență într-o foarte bună limbă italiană cu contele Luigi Marsigli
din Bologna, stolnicul Cantacuzino nu ne-a lăsat însă, în afară de ziarul în
care și-a însemnat călătoria și petrecerea la Padova, decît o Istorie a Țării
Romînești, scurtă disertație asupra originilor romînilor, cu caracter polemic,
asemănătoare cu aceea a lui Miron Costin, impresionantă mai ales prin bogata
documentație.
Personalitate originală în Muntenia secolului al XVIII-lea este mitropolitul
Antim Ivireanu (1660—1716), originar din Iviria Caucazului (numele grecesc
al Gruziei sovietice). Chemat în țară de domnul Const. Brîncoveanu, de la
Constantinopol, unde fusese adus ca rob, Antim a desfășurat o intensă activi-
tate tipografică, paralel cu cea de traducător și cu cea politico-religioasă,
ajungînd, din simplu călugăr, mitropolit al țării. Editor al unor cărți reli-
gioase și profane în limba țării și-n limbile slavonă, grecească, arabă, geor-
giană etc., Antim a dat literaturii romîne Didahiile, predicile sale, care, por-
nind de la cîte un pretext religios, constituie uneori adevărate diatribe vehe-
mente și suculente împotriva aristocrației romînești a timpului, conținutul
Didahiilor fiind mult legat de viața societății din vremea autorului. Prin
Didahii, Antim se impune, de asemenea, în literatura noastră ca inauguratorul
stilului oratoric.
Sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea mar-
chează apariția în Ardeal, ca expresie a luptei maselor populare romînești
de acolo împotriva asupririi naționale și sociale și a iluminismului, a amplei:
mișcări culturale cunoscute sub denumirea de Școala ardeleană. Fruntașii
Școlii ardelene — Samuil Mica (1745—1806), Gh. Șincai (1754—1816), Petru
Maior (1760—1821) și Ion Budai-Deleanu (1760—1820) — cu studii superioare
făcute la Viena și Roma, luptă să afirme prin operele lor istorice, filologice
sau literare: ideea romanității poporului romîn și a latinității limbii acestuia,
a continuității neîntrerupte a elementului roman în Dacia, a unității poporului
romîn din toate provinciile romînești, toate tinzînd să susțină drepturile romî-
nilor din Transilvania. Adversari neînduplecați ai orînduirii feudale, ei se
străduiesc, în același timp, să ducă o susținută activitate de culturalizare a
maselor populare. Din dorința de a dovedi, cu orice chip, că limba romînă
e de origine pur latină, ei se căznesc zadarnic să scoată din limbă cuvintele
de origine slavonă, care, intrate în țesătura intimă a limbii romîne, constituie,,
alături de cuvintele latine, elementele de bază ale limbii romînilor. încercări-
le lor mai mult teoretice, decît de ordin practic, au dus însă la exagerările
monstruoase de mai tîrziu ale filologilor care formează așa-zisul Curent latinist,.
latinizanți fanatici care au eșuat lamentabil.
Cel mai valoros dintre corifeii Școlii ardelene din punctul de vedere al meri-
telor literare este Ion Budai-Deleanu, autorul epopeii Țiganiada sau Tabăra
țiganilor-—una dintre primele valoroase lucrări literare, de mari proporții,,
din literatura romînă — sinteză foarte personală de influențe autohtone și
străine ca Batracomiomahia lui Homer, La sechia răpită a lui Tassoni, Don
Quijote a lui Cervantes, Gli animali parlanti a abatelui Casti, Orlando furioso
al lui Ariosto. Poem eroico-comic de o mare savoare, construit după modelul.
7
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
95
epopeilor clasice, Țiganiada este o amplă satiră socială, în care, prin inter-
mediul țiganilor din Muntenia domnului Vlad Țepeș (din secolul al XV-lea),
autorul își bate joc cu o vervă rabelaisiană de boierimea, clerul și uneltele
funcționărești ale statului feudal, a căror viață de desfrîu și huzur au consti-
tuit o permanentă sfidare față de mizeria apăsătoare în care au fost ținute
veacuri de-a rîndul masele populare.
în aceeași perioadă se plasează începuturile poeziei moderne propriu-zise
atît jn Muntenia cît și în A'îoldova.
In Muntenia, se remarcă, în ordine cronologică, următorii patru membri.'
ai vechii familii boierești a Văcăreștilor: lenăchiță Văcărescu (1740—1797),
diplomat, poliglot, cititor pasionat al lui Metastasio și Voltaire, este autor
al unei gramatici și al unei Istorii a prea puternicilor împărați otomani, infe-
rioară aceleia a lui D. Cantemir, dar și poet, autor al unor poezii de dragoste
(Amărîtă turturea, Intr-o grădină etc.). Ca autori ai unor poezii erotice mai
ales sînt cunoscuți și cei doi fii ai lui lenăchiță: Aleea (1765—1799) și Nicolae
Văcărescu (1784—1827). în poezia lor, ca de altfel și în cea a altor poeți
romîni ai timpului aparținînd boierimii, se întretaie dubla influență a poe-
ziilor poporului, cunoscută lor mai ales prin intermediul lăutarilor și a poeziei
moderne grecești neoanacreontice, a lui Atanasie Christopulos, senzual istă
și nu arareori direct trivială. Unii dintr-înșii se resimt și de influența poeziei,
apusene decadente, galantă și frivolă, a unor poeți minori ca Dorat, Ecou-
cîiard, Lebrun, Al. Piron, Gibert, Parry etc. Dar în poezia Văcăreștilor, și
mai ales a celui mai tînăr și mai talentat dintre ei, a lui lancu Văcărescu
(1792—1863), personalitate politică și culturală marcantă, găsim și ecouri
ale vieții maselor populare, ecoul frămîntărilor social-politice din ajunul și
după marea răscoală populară condusă de pandurul Tudor Vladimirescu (1821)
și uneori chiar accente de critică la adresa orînduirii feudale. Astfel, lancu
Văcărescu nu e numai unul dintre ctitorii teatrului muntenesc în limbă na-
țională (a scris un prolog de mare înflăcărare patriotică pentru acest teatru
și a tradus din Racine, Moliere, Kotzebue etc.) și autor al unor poezii de dragoste
(ca Primăvara amorului) și al unora dintre primele poezii filozofice romînești
(Adevărul, Ceasornicul îndreptat, sonetul Pacea), patriotice (La Milcof, La
pravila țării), sau de inspirație folclorică (Ielele, Piază bună, Piază rea), dar și al
unor puternice poezii sociale (ca Buna Vestire și Glasul poporului sub despotism)..
La contemporanul Văcăreștilor, marele boier cărturar Dinicu Golescu
(1777—1830), în lucrarea acestuia însemnare a călătoriei mele..., găsim puter-
nice imagini realiste ale vieții țărănimii noastre și accente surprinzător de
vehemente, care amintesc de acelea din Călătorie de la Petersburg la Moscova
a lu[ A. N. Radișcev.
în Moldova, trăiește în aceeași vreme marele boier moldovean C. Conachi
(1777—1849), autor prin excelență de poezii erotice, din care senzualismul
puternic dispare numai atunci cînd o cîntă, petrarchist, pe viitoarea sa soție
Zulnia. Situîndu-se, în genere, pe poziții conservatoare, Conachi nu este tri-
butar numai poeziei neoanacreontice grecești, dar și poeziei decadente fran-
ceze a secolului al XVIII-lea, din care și traduce.
Personalități cu activitate multilaterală, deschizători de drum în multe
domenii ale culturii în prima jumătate a secolului al XlX-lea sînt moldovea-
nul Gh. Asachi și munteanul I. Eliade Rădulescu. Gh. Asachi (1788—1869),.
96
EMIL BOLDAN
8
cu studii superioare făcute la Lemberg, Viena și Roma, este nu numai organi-
zatorul și conducătorul celor dintîi școli superioare moldovenești în limbă
națională, nu numai editorul primei gazete romînești din Moldova („Albina
romînească14 — iunie 1829), ctitor al teatrului moldovenesc în romînește
(pentru care a tradus piese din Gessner și Florian, din Kotzebue etc. și a com-
pus drame istorice, fără prea mare valoare literară însă), dar și pictor, nuvelist
și poet, creația literară a scriitorului fiind însă mult sub nivelul meritelor
îndrumătorului cultural. Poeziile de iubire ale lui Asachi, scrise mai întîî
în italienește, sub influența poeților italieni și mai ales a lui Francesco Petrarca,
sînt închinate Biancăi Milesi, muza italiană inspiratoare care a fost un ade-
vărat imbold pentru poetul moldovean. Oda patriotică Către Italia, care este
un imn entuziast închinat frumuseților Italiei moderne, făcînd aluzie la ascen-
denții romani ai romînilor, se termină cu versurile pline de pietate filială
dar și pline de expresivitate lapidară:
„Un romîn al Daciei vine la strămoși, ca să sărute
Terna de pe-a lor mormînturi și să-nvețe-a lor virtute!14
Ion Eliade Rădulescu (1802—1872), participant la mișcarea revoluționară
din 1848, pe care însă a trădat-o, este una dintre figurile cele mai cuprinză-
toare și mai contradictorii, în același timp, ale secolului al XlX-lea în Mun-
tenia. Profesor și continuator la conducerea școlii Sf. Sava din București al
ctitorului școlii superioare muntenești în limbă națională, ardeleanul Gh. Lazăr
(1779—1823); editor al primelor gazete romînești din Muntenia („Curie-
rul romînesc44 — aprilie 1829, „Curierul de ambe sexe44, „Gazeta Teatrului
Național44); îndrumător al tinerilor poeți ai timpului; filolog cu păreri contra-
dictorii (de la opiniile juste asupra limbii romîne din Gramatica romînească
la erorile susținute în lucrările Paralelism între limba romînă și cea italiană
și Paralelism între dialectele romîn și italian, în care consideră romînă și italiana
două dialecte ale uneia și aceleiași limbi); traducător al lui Lamartine și
Christopulos, al lui Voltaire și Moliere, al lui Boileau și J. J. Rousseau, al
lui Dante, Ariosto și T. Tasso, al lui Byron, Schiller etc. etc., Eliade Rădu-
lescu este, în același timp și < utor al unei bogate și inegale literaturi originale,
în versuri și proză. Influențat de scriitorii romantici, ca și de clasici, și în
special de Dante, el își grupează opera poetică în mod ciclic, în 4 volume,
realizînd doar unele poezii și poeme disparate, dintre care cea mai reușită
e balada Sburătorul, fericită îmbinare a romantismului cu realismul, în care
poetul cîntă motivul folcloric al zburătorului, o superstiție populară în legă-
tură cu nașterea sentimentului de dragoste la tinerele fete.
Pornind de la folclor, cu o erudiție în materie de tradiție orală și popu-
lară enormă, căpătată mai cu seamă în urma numeroaselor călătorii prin
țară, cu care prilej colportează cărți populare și personale, cîntăreț de bise-
rici, autor de cărți muzicale religioase și compozitor de melodii populare,
face o figură originală în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Anton Pann
(1794—1854). împletind graiul popular cu cel cult, uneori într-un mod gro-
tesc, de cele mai multe ori însă cu un efect cromatic uluitor, cu un dar de a
versifica extraordinar, Pann este autorul unei culegeri de proverbe comentate
epic, Povestea vorbii, o adevărată aglomerare, de un umor savuros, plină de
proverbe, zicători, maxime, fabule și anecdote și o neîntrecută enciclopedie
folclorică de o mare varietate, în care se sintetizează, cu o uimitoare clari-
9
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
97
tate, înțelepciunea poporului romîn. Alte scrieri ale lui, ca O șezătoare la țară
sau Călătoria lui Moș Alba, N ăzdrăveniile lui Nastratin Hogea și Fabule și
istorioare sînt expresia experienței de veacuri a poporului și a urii lui contra
apăsătorilor, față de care, neputîndu-se manifesta fățiș, folosește gluma și
farsa, cu o vervă spumoasă, nesecată.
Temele frecvente în literatura franceză și italiană din secolul al XVIII-lea
— poezia pastorală și poezia ruinelor — precum și influența liricii poetului
romantic francez Lamartine, alimentează, alături de trecutul glorios de luptă
al romînilor, cele cinci poezii ale lui Vasile Cîrlova (1809—1831), mort la
vîrsta de 22 de ani doar, deplîns de contemporaneitatea și posteritatea cri-
tică și literară romînească ca cel dintîi cu adevărat poet modern al romî-
nilor, prin sensibilitatea și expresia literară a versurilor sale.
Poet al ruinelor și nopților (cu influențe directe sau indirecte din Volney,
Young, Ossian ori Lamartine (poetul lui preferat) este și Grigore Alexan-
drescu (1810—1885), personalitate poetică remarcabilă, autor de poezii ero-
tice, patriotice, filozofice, ode, epistole, satire, fabule, balade etc. Cu poezia
Anul 1840 — concludentă pentru maturitatea artistică și pentru marea coti-
tură pe care a marcat-o în orientarea ideologică a poetului — acesta, pornind
pe un drum nou, devine, din liricul subiectiv desprins de lume din anii ado-
lescenței, cîntărețul iubirii de patrie și de umanitate. Alexandrescu excelează
în poezia satirică (Satiră duhului meu, epistolele în versuri: Epistolă către
Voltaire, Epistolă către I. Văcărescu etc., în care influența îndepărtată a episto-
lelor horațiene sau mai ales a acelora ale lui Boileau nu-1 stingherește în expu-
nerea unor idei puternic originale și nu-i îngreuiază de loc versul) și mai ales
în fabule (e cel mai mare fabulist romîn), în care reușește să închege o imagine
amplă, complexă a vieții epocii în care a trăit, a forțelor sociale care se în-
fruntau pe atunci. Fabulele lui Boul și vițelul, Clinele și cățelul, Toporul și
pădurea, Vulpoiul predicator, Vulpea liberală etc. au căpătat o largă popu-
laritate.
Tot ca fabuliști, mai puțin realizați însă, s-au făcut cunoscuți moldovenii
Alecu Donici (1806—1866), mult influențat de fabulistul rus Krîlov și C. Sta-
mati (1786—1869), poet epic în același timp (a scris ample poeme ca Eroul
Ciubăr Vodă, amestec fericit de duh popular și poem burlesc, Păgînul cu
fiicele sale, poem faustian, de formă byroniană, amintind de departe pe
Manfred al poetului englez) și adaptator și localizator în poezia romînă al
unor poezii de Lamartine, Alfred de Vigny, V. Hugo, Chateaubriand și mai
•ales de-ale poeților ruși Fonvizin, Derjavin, Jukovski, Pușkin, Krîlov ș.a.
Marile transformări economice și social-politice dinspre mijlocul și chiar
dincolo de mijlocul secolului al XlX-lea, evenimentele istorice importante
-ca revoluția de la 1848, Unirea cu reformele sociale inițiate de AL Ion Cuza
și M. Kogălniceanu, mai apoi războiul pentru independență au contribuit
și la o accentuată dezvoltare pe plan cultural, tendința de creare a unei
literaturi realiste la un înalt nivel artistic dovedindu-se din ce în ce
mai mare.
Năzuința scriitorilor timpului spre o reflectare tot mai veridică a reali-
tăților romînești, lupta social-politică anti-feudală ca și aceea pentru uni-
tatea și independența națională duc la realizarea unei literaturi ale cărei
merite artistice reies în bună parte și din conținutul ei social-politic combativ.
7 - C. 3230
98
EMIL BOLDAN
10
în jurul revistei literare moldovenești „Dacia literară" (1840), redactată
de M. Kogălniceanu și al cărei program recomandă, în locul avalanșei de
traduceri hibride din alte literaturi, inspirarea din trecutul istoric al po-
porului, din folclor și din realitățile locale, se grupează unii dintre cei mai
importanți scriitori ai timpului. Continuată de revistele „Propășirea" (1844),
„Romînia viitoare" (1850) și „Romînia literară" (1855), aceasta din urmă
redactată de poetul V. Alecsandri, „Dacia literară" creează un adevărat curent
literar, curentul generației anului revoluționar 1848. Acestui curent aparțin
marii scriitori ai epocii participanți la revoluția de la 1848, ca: moldovenii
M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, Alecu Russo și Vasile Alecsandri și muntenii
N. Bălcescu, Dim. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, C.A. Rosetti etc.
De fapt curentul format în jurul „Daciei literare" și al celorlalte reviste
literare care continuă nu e altul decît romantismul romînesc, al cărui mani-
fest e însuși programul semnat de M. Kogălniceanu. Avînd ca precursori pe
I. Eliade Rădulescu, V. Cîrlova, Gr. Alexandrescu ș.c., romantismul romî-
nesc, ale cărui începuturi pot fi fixate cam după pacea de la Adrianopol
(1829), este un curent literar activ, militant, social, legat mai ales de revo-
luția pașoptistă, personalitățile cele mai reprezentative ale curentului fiind
participanți activi în pregătirea și desfășurarea evenimentelor de la 1848
în Principate. Inspirația istorică, folclorică și social-umanitară, care carac-
terizează literatura scriitorilor pașoptiști, continuă a alimenta și opera unor
postpașoptiști ca Al. Odobescu, B. P. Hașdeu și chiar a lui M. Eminescu
— ultimul și cel mai mare romantic al literaturii noastre — limitele în timp
ale curentului romantic romînesc, care coexistă o vreme cu realismul nostru
critic, putîndfi considerate a se prelungi pînă la moartea marelui poet, adică
pînă în deceniul al nouălea al veacului trecut.
M. Kogălniceanu (1817—1891), cu studii superioare făcute în Franța
și Germania, personalitate culturală de mare inițiativă în multe domenii,
istoric cu concepții progresiste, orator strălucit și remarcabil om politic
(ministru și prim-ministru în timpul domniei lui Alex. Ion Cuza, primul
domn al Principatelor Unite, ale cărui reforme democrate au fost în mare
parte inițiate de Kogălniceanu), a fost și un scriitor care s-a exersat nu numai
în domeniul schițelor și nuvelelor cu caracter social sau autobiografic (Un
nou chip de a face curte, Fiziologia provincialului în Iași, Iluzii pierdute), dar
și unul dintre inițiatorii romanului romînesc prin romanul neterminat Tainele
inimii (1850). Meritele lui Kogălniceanu nu trebuie căutate atît în creațiile
beletristice ale scriitorului, cît în bogata lui activitate desfășurată pe plan
cultural și politic.
Creatorul nuvelei istorice romînești a fost C. Negruzzi (1808—1868),
autorul capodoperei în acest gen Alexandru Lăpușneanu, operă remarcabilă
prin construcția acțiunii, prin dramatismul ei și prin arta magistrală, deși
cu mijloace simple, cu care povestește autorul domnia sîngeroasă a eroului
care dă titlul nuvelei. îmbinarea romantismului cu realismul, magistral
realizată în nuvela Alexandru Lăpușneanu se întîlnește și în nuvelele istorice
mai puțin reușite ale lui Negruzzi: Regele Poloniei și domnul Moldovei, Sobieski
și romînii etc., alte nuvele (Zoe, O alergare de cai etc.) purtînd amprenta exclu-
siv a romantismului, care, în epoca aceasta, găsește un larg ecou în proza
și poezia romînească. Oscilînd între clasa aristocrată căreia îi aparținea și
J J	PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE	99
aceea a burgheziei în ascensiune, ținîndu-se în rezervă în timpul evenimen-
telor din 1848, Negruzzi va plăti tribut acestei mentalități în unele dintre
„scrisorile^ sale {Negru pe alb), de altfel, cu aceste excepții, valoroase creații
realiste de reflectare a contemporaneității.
Alecu Russo (1819—1859), autor al unor comedii pierdute {Băcălia ambi-
țioasă și Jicnițerul Vadră sau Provincialul la Teatrul național), este mai cu
seamă un teoretician, promotor al unor idei interesante, democratice, în
domeniul criticii literare (e un precursor al criticii literare combative și ana-
litice romînești), al teatrului, al limbii etc. în studiile sale Critica criticii.
Cugetări etc. Aparent tradiționalist, condamnînd ruptura totală cu trecutul,
Russo, conștient că deplîngerea trecutului numai de dragul trecutului e fără
sens, se arată de fapt un înflăcărat adept al civilizației, un adevărat „ostaș
al propășirii^ cum își spunea singur. Lui Alecu Russo îi aparține, deși unii
au încercat să-i conteste paternitatea, poemul în proză Cîntarea Romîniei,
trecere alegorică în revistă a evenimentelor mai importante din istoria po-
porului său, lirică evocare a peisajelor patriei, dar și un vibrant mesaj, plin
de căldură, pe care, în spiritul revoluționarilor de la 1848, Russo îl adresa
poporului său.
Figura proeminentă, cea mai luminoasă a generației de la 1848, teoreti-
cianul mișcării și militantul ei de frunte, a fost istoricul Nicolae Bălcescu
(1819—1852), mort în exil, la Palermo, autor al mai multor lucrări istorice
de o valoare considerabilă pentru romîni {Puterea armată la romîni, Mersul
revoluției în istoria romînilor, Question economique des Principautes danubiennes,
publicată la Paris anonim) și mai cu seamă al Istoriei romînilor sub Mihai
Vodă Viteazul, operă neterminată dar fundamentală pentru concepția isto-
rică, democratică,; a autorului: anume aceea că adevărata istorie n-o făuresc
personalitățile, ci popoarele ale căror năzuințe aceste personalități, înțele-
gîndu-le, le sprijină și devin exponenții în lupta pentru realizarea lor. Deși
istoricul înalță un adevărat imn de laudă personalității lui Mihai Viteazul,
ale cărui greșeli nu se sfiește, totuși, să le condamne, el nu uită un moment
că are drept personaj central poporul și înlocuiește în permanență metoda
cronologiei seci prin concepția cuprinzătoare a dezvoltării instituțiilor, cu
precumpănirea economicului și socialului. Stilul fermecător folosit de autor,
prezentarea captivantă împărțită parcă în acte și scene înfățișînd dezvoltarea
dramei eroului, evocarea figurii mărețe, fascinante, a voievodului martir
în construcția operei, a cărei arhitectonică e impecabilă, îl înglobează pe
Bălcescu printre marii scriitori ai literaturii romîne.
Cezar Bolliac (1813—1881), fiul doctorului italian Bolliaco originar din
Florența, a fost un strălucit gazetar, autor al unor tragedii pierdute în timpul
perchezițiilor polițienești la care a fost supus scriitorul, revoluționar înfocat,
al unor „meditații14 în proză influențat de preromanticul francez Lamennais,
dar apreciat mai ales pentru poeziile sale cu caracter social {Clăcașul, Munci-
torul, Țiganul vîndut, Fata de boier și fata de țigan, Ciocoii în revoluție, Carna-
valul etc.), în care, nu întotdeauna însă la un nivel artistic corespunzător,
compătimindu-i pe cei asupriți, denunță viața de huzur și de desfrîu a boieri-
mii, împotriva căreia uneori preconizează lupta înverșunată.
Unul din aspectele caracteristice liricii și epicii în versuri a lui Dim.
Bolintineanu (1819—1872) este evocarea trecutului istoric, admirația pentru
100
EMIL BOLDAN
12
figurile mari naționale, făcută într-o formă didactică, sentențioasă și aproape
stereotipă, în ciclul de versuri intitulat Legendele naționale sau Legende istorice.
Alte cicluri {Florile Bosforului, Macedonele') închid în ele, rod al numeroaselor
călătorii făcute în Orient, teme și stări sufletești predilecte romanticilor:
erotismul, exotismul și melancolia — tendințe evazioniste în contrast cu
militantismul în general prezent în opera scriitorului — ori, ca în amplul
poem Conrad, erou byronian de felul lui Childe Harold, revolta nereținută
împotriva oricăror asupriri, redată în versuri reflexive, cu caracter filozofic.
Bolintineanu este și autorul a două dintre primele romane — deși modeste
ca realizare artistică — cu caracter social din literatura romînă: Manoil
(1855) și Elena (1862), ultimul cu influențe vizibile din romanul lui Balzac
Les lys dans la valee.
Cel mai complex scriitor al generației de la 1848 este Vasile Alecsandri
(1819—1890), a cărui variată operă literară — care cuprinde poezii (elegii,
pasteluri, ode, balade, legende, poeme etc.), piese de teatru, de la cele mai
simple farse și comedii pînă la ample drame istorice în versuri de factură
romantică, povestiri, pamflete, proză memorialistică, scrieri politice etc. —
impresionează prin bogăția ei. Dominînd literatura romînă a veacului al
XlX-lea pînă la marele Eminescu, V. Alecsandri pune la baza operei sale
poetice și dramatice trei dintre cele mai puternice și caracteristice surse de
inspirație ale literaturii romîne a timpului: folclorul, trecutul istoric și reali-
tățile contemporane. Dînd una dintre cele dintîi culegeri de „poezii populare
ale romînilor", pe care-și permite să le cizeleze după gustul său de poet cult,
Alecsandri alcătuiește, în spiritul acestora, primul său ciclu de poezii ori-
ginale, Doinele, cărora le urmează ciclurile lirice Lăcrămioare, Mărgăritărele
(conținînd mai ales poezii erotice), Pasteluri (admirabile poezii peisagiste de
un optimism cuceritor, de altfel specific poetului, a cărui creație se carac-
terizează prin luminozitate și seninătate), Ostașii noștri (în care Alecsandri,
adevărat bard național, care a evocat în poezii anterioare toate evenimen-
tele de seamă ale istoriei romînilor, cîntă actele de eroism ale ostașului romîn
din popor în timpul războiului pentru independență din 1877), ciclul de poezii
epice Legende etc. Alecsandri e și primul mare dramaturg al romînilor. A îm-
bogățit repertoriul teatrului romînesc cu numeroase localizări, prelucrări
sau alcătuiri proprii de farse, vodeviluri, monoloage, comedii, feerii (ca:
Farmazonul din Hîrlău, Piatra din casă, lorgu de la Sadagura, tetralogia Chi-
riței — Chirița în Iași, Chirița în provincie, Chirița în voiaj și Chirița în balon
—, Sandu Napoilă, ultraretrogradul, Clevetici, ultrademagogul, Rusaliile,
Sînzeana și Pepelea etc. etc.), după cum a evocat în drame în versuri figura
istorică a aventurierului Despot în Despot Vodă și a marilor poeți latini
Horațiu (în Fîntîna Blanduziei) și Ovidiu (în drama Ovidiu), în care romantis-
mul din teatrul lui V. Hugo își găsește mai ales în prima, ca și, de altfel,
în nuvelele Buchetiera de la Florența și Mărgărita un bun discipol în
V. Alecsandri. Deși cu unele șovăieli și inconsecvențe politice, care s-au reflec-
tat și în opera lui {Boieri și ciocoi etc.), suferind pe alocuri influența nefastă
a claselor stăpînitoare (unele alunecări naționaliste etc.), Alecsandri, datorită
pasiunii lui pentru clocotul actualității, pentru viața maselor, pentru lite-
ratura poporului și tradițiile eroice ale înaintașilor, a reușit să creeze o operă
valoroasă, care marchează un moment important în evoluția literaturii noastre.
13
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMlNE
101
Scrierile lui constituie, în general, o minunată operă de educație patriotică,
de stimulare a mîndriei naționale, de îndemn la luptă eroică pentru apărarea
patrimoniului național al romînilor, un izvor de profundă dragoste de patrie.
Dintre scriitorii care continuă tradițiile democratice ale generației de
la 1848, fie că aparțin, prin anii nașterii, însăși generației respective, fie gene-
rației imediat următoare, se disting Ion Ghica, N. Filimon, Al. Odobescu
și B.P. Hasdeu.
Ion Ghica' (1816—1897), om politic în primul rînd, aparținînd marii
boierimi, participant la revoluția de la 1848, în anii tinereții, dar mai tîrziu
cîștigat de regimul despotic al regelui Carol I, a fost și un talentat memoria-
list al epocii în corespondența cu prietenul său poetul V. Alecsandri (Scrisori
către V. Alecsandri), savuroasă colecție de schițe ușoare, de anecdote, de me-
morii istorice și de portrete bine colorate, povestite într-un stil familiar, plin
de umor, sfătos uneori, moralist din cînd în cînd, prin care, fixînd în pagini de
un autentic realism, oameni și întîmplări din țările romînești de pe la mijlocul
secolului al XlX-lea, creează o operă de un farmec artistic incontestabil.
N. Filimon (1819—1865), admirator al muzicii italiene, pe care a cu-
noscut-o chiar în țara ei de origine, este nu numai primul cronicar muzical
competent al romînilor și un talentat nuvelist (Nenorocirile unui slujnicar etc.)
și un savuros memorialist (Escursiuni în Germania meridională), dar și cel
dintîi romancier realist romîn. Romanul său Ciocoii vechi și noi sau Ce naște
din pisică... (1863), o adevărată frescă balzaciană a societății bucureștene din
perioada de descompunere a feudalismului și de dezvoltare a capitalismului,
se citește cu un viu interes. Eroul său Dinu Păturică, un fel de Julien Sorel,
este tipul ciocoiului parvenit, laș, lingușitor, tiranic, lipsit de scrupule.
Alex. Odobescu (1834—1895), distins om de știință, arheolog strălucit
(a fost profesor de istoria arheologiei la Universitatea din București — lec-
țiile cuprinzîndu-și-le în voi. intitulat Istoria arheologiei — și a publicat un valo-
ros studiu, Letresor de Petrosa, asupra tezaurului, de origine gotică, cunoscut
sub numele de Cloșca cu pui), își oglindește ura împotriva feudalismului,
disprețul față de domnii tirani și boierii trădători de țară și dragostea pentru
popor în nuvelele sale de factură romantică Doamna Cheajna și Mihnea Vodă
cel Rău, care continuă tradiția începută de C. Negruzzi cu nuvela Alexandru
Lăpușneanu. Frumoasa cultură clasică a lui Odobescu se reflectă în amplul
său eseu Pseudo-Rinegetikos, în care informațiile bogate asupra muzicii, pic-
turii, sculpturii, literaturii, toate în strînsă legătură cu vînătoarea — tema
centrală a acestei simfonii literare unice în literatura romînă — sînt însoțite
de pagini de creație literară personală, de descrieri, de întîmplări și basme,
aparținînd nu omului de știință, ci autenticului scriitor care a fost Odobescu.
Imaginea unui impresionant enciclopedist ne-o oferă Bogdan Petriceicu
Hasdeu (1838—1907), unul dintre cei mai temuți și caustici gazetari ai epocii,
savant de-o erudiție vastă, dotat cu o fantezie științifică rar întîlnită, exce-
lent slavist și romanist (în grandiosul dicționar neterminat conceput pe dimen-
siuni vaste Etymologicum Magnum Romaniae). Hasdeu este un pasionat fol-
clorist (domeniu în care a lăsat interesante studii și apreciabila culegere de
texte Cuvente den betrani)', un istoric de o uluitoare informație cu o con-
cepție democratică în monografia despre Ion Vodă cel Cumplit și în Istoria
critică a romînilor-, un poeț	o literatură inspirată din realită-
102
EMIL BOLDAN
14
țile naționale (Viersul, Muntele și valea, Odă la ciocoi etc.), precum și un nuve-
list și romancier, care, totuși, n-a reușit să creeeze în acest domeniu opere
durabile. El se dovedește însă un valoros dramaturg în comedia Orhonerozia
sau Trei crai de la răsărit, în care biciuiește cosmopolitismul, politicianismul
oneros și setea de avere a burgheziei și, mai ales, în puternica dramă roman-
tică în versuri Răzvan și Vidra (1867) — una dintre cele mai de seamă ale
literaturii clasice romînești — în care dezvoltă ideea centrală, devenită apoi
laitmotiv pînă în zilele noastre în dramaturgia romînească de inspirație isto-
rică, în care Hasdeu e un precursor: lupta dintre boierimea hrăpăreață, laco-
mă de averi și de situații sociale, și poporul îngenuncheat, dornic de liber-
tate și dreptate. Scriitor apropiat de popor, partizan ai reformelor lui Cuza,
adversar înverșunat al junimismului, Hasdeu n-a fost scutit, totuși, de unele
influențe dăunătoare ale claselor stăpînitoare ale timpului, unele lucrări
ale scriitorului plătind tribut misticismului și naționalismului.
în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, într-o perioadă de dezvol-
tare a capitalismului în condițiile existenței unei puternice rămășițe ale orîn-
duirii feudale din Romînia, lupta dintre forțele progresiste care se identificau
cu aspirațiile poporului pe de o parte și cele reacționare, pe de altă parte, se
adîncește și în domeniul culturii și al literaturii. Pozițiile reacționare sînt
evidente mai ales în ideologia societății „Junimea" (1863), al cărui mentor
spiritual este Titu Maiorescu (1840—1917), cu studiile superioare făcute, ca
și alți membri marcanți ai Junimii (Petre Carp, V. Pogor, lacob Negruzzi),
în universitățile Germaniei iuncheriste, unde-și însușiseră filozofia idealistă,
reacționară, prusacă. Ideile Junimii sînt răspîndite, mai cu seamă, prin
„Convorbiri literare" (1867), revistă care promovează teoria reacționară a
„artei pentru artă", a izolării artistului de popor, crearea unei arte „senine",
„impersonale", menită să consolideze bazele orînduirii exploatatoare a capi-
talismului, să adoarmă conștiința de luptă a poporului.
Caracterul reacționar al politicii junimiste, ascuns sub paravanul așa-
zisului apolitism, propovăduit de cercul Junimii în frunte cu Titu Maiorescu
(ale cărui studii critice sînt tipice din acest punct de vedere), a fost combătut
de toți marii scriitori clasici romîni din perioada respectivă (Eminescu,
Caragiale, Creangă, Slavici, Coșbuc etc. pe care Junimea a reușit să-i atragă
o vreme, oferindu-le ospitalitate în paginile revistei „Convorbiri literare")
și mai ales de scriitorii strînși în jurul revistei „Contemporanul" (1881—1891)
și al celorlalte reviste socialiste ale timpului în frunte cu criticul C. Dobro-
geanu-Gherea (1855—1920). Critic de formație marxistă, Gherea opune for-
mulei „artă pentru artă" a lui T. Maiorescu ideea „artei cu tendință", dove-
dind, în mod științific, pentru prima dată în istoria esteticii și criticii lite-
rare romînești, că arta este un fenomen legat de frămîntările societății, pe
care ea le exprimă într-un fel sau altul și că orice operă de artă redă o anu-
mită tendință socială, avansată sau înapoiată, după clasa socială care o expri-
mă (studiul „Tendenționismul în artă"). Ca o concluzie logică decurgînd din
poziția lui materialistă în domeniul esteticii, Gherea susține legătura strînsă
dintre estetică și etică, demonstrînd că orice estetică include și o anumită
atitudine morală și că nu există o morală abstractă, o morală în sine (studiul
Personalitatea și morala în artă); proclamă principiul rolului cetățenesc, al
rolului patriotic al operei de artă (în Artiștii cetățeni), susținînd (și exempli-
15
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
103
f icînd cu nume glorioase din literatura universală, ca: Goethe, Schiller, Heine,Vic-
tor Hugo, Byron, Dickens, Dante, Leopardi, Mickiewicz, Pușkin, Lermontov etc.)
că toți marii creatori ai umanității au fost în același timp buni cetățeni, mari
patrioți. întemeietor al criticii științifice în literatura romînă, Gherea a
consacrat studii de fină și minuțioasă analiză personalității și operei unor
mari scriitori ca Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Vlahuță etc., punînd în va-
loare cu multă convingere tot ce este de preț, element nou, de progres, în scri-
erile lor. Deși a avut un rol de seamă în răspîndirea marxismului în Romînia,
Gherea a făcut totuși, mai ales prin lucrările sale ideologice referitoare la
așa-zisa „neoiobăgie“ și la „socialismul în țările înapoiate", grave erori care,
o vreme, au avut consecințe nefaste asupra mișcării muncitorești din
Romînia.
în jurul revistei „Contemporanul" și al celorlalte publicații socialiste
ale epocii („Revista socială", „Critica socială", „Literatură și știință", „Lu-
mea nouă", „Romînia muncitoare" mai tîrziu (1902) etc.) se creează o adevă-
rată direcție literară, Direcția „Contemporanului, în care se încadrează, ală-
turi de Gherea, critici literari ca lonescu Raicu-Rion și Anton Bacalbașa;
poeți ca Ion Păun-Pincio, Traian Demetrescu, N. Beldiceanu, C. Miile și,
ceva mai tîrziu, cel mai talentat dintre ei, Dumitru Th. Neculuță, primul poet
al proletariatului romînesc provenit din chiar rîndurile acestuia, precum și
o seamă de prozatori ca: Anton Bacalbașa, C. Miile, Sofia Nădejde, Ștefan
Basarabeanu etc. Temele de predilecție ale poeților și prozatorilor cuprinși
în Direcția „Contemporanului", a căror operă e străbătută de revoltă împo-
triva nedreptăților sociale, sînt înfățișarea, uneori cu accente critice puter-
nice, a vieții pline de greutăți a satului în primul rînd, cu toate mizeriile și
dramele lui, a vieții grele a muncitorilor de la orașe, a femeilor și copiilor;
în sfîrșit demascarea diverselor instituții ale statului burghezo-moșieresc cu
toate racilele lor.
Influențați uneori de ideile cercurilor socialiste, creînd în condiții de
mizerie morală și materială, în epoca aceasta dau la iveală rezultatul stră-
lucit al strădaniilor lor artistice cîțiva dintre cei mai mari scriitori ai romî-
nilor: Eminescu, cel mai mare poet romîn de pînă astăzi, I. Creangă, proza-
torul cel mai tipic al geniului poporului, I. L. Caragiale, dramaturgul neîn-
trecut încă de nici un alt scriitor romîn în acest gen, I. Slavici, Al. Vlahuță,
G. Coșbuc etc. — toți reprezentanți străluciți ai realismului critic romînesc,
care, în condițiile consolidării coaliției dintre burghezie și moșierime și ale
creșterii contradicțiilor dintre clasele sociale, oglindesc în operele lor aceste
contradicții, critică orînduirea burgheză, iau partea poporului împilat și
dezvoltă credința patriotică în forțele poporului.
Reproducere a realitățiij în tot adevărul ei, realismul critic apare într^o
epocă a istoriei mondiale pe care Lenin a caracterizat-o admirabil (art. în
memoria lui Herzen) ca una „în care spiritul revoluționar al democrației bur-
gheze era pe cale de a dispărea, în timp ce spiritul revoluționar al proleta-
riatului socialist încă nu ajunsese la maturitate". Condițiile economice, sociale
și politice create în Europa către mijlocul secolului al XlX-lea, precum și
condițiile specifice ale luptei maselor populare în Europa în acea perioadă
au reclamat o artă (și o literatură) consecventă, deși unilateral realistă, și
aceasta e arta realist-critică.
104
EMIL BOLDAN
16
Realismul critic romînesc, care își poate găsi punctul de afirmare ini-
țială în romanul lui N. Filimon Ciocoii vechi și noi (1863) — elemente realist
critice putînd fi însă aflate și mai înainte: la unii scriitori pașoptiști ca
Gr. Alexandrescu — în „epistolele" sale mai ales —, în multe pagini din roma-
nele lui D. Bolintineanu, în unele comedii ale lui V. Alecsandri etc. — ia
o dezvoltare impetuoasă și înregistrează o adevărată înflorire a sa în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, prin literatura cea mai reprezentativă a
marilor scriitori clasici M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, prin culminarea
lui în opera lui I. L. Caragiale, ca și la alți scriitori ai epocii ca Al. Vlahuță,
G. Coșbuc, B. Ștefănescu-Delavrancea etc., precum și la scriitorii „Contem-
poranului", în frunte cu însuși Gherea, un poet ca D. Th. Neculuță aducînd
prin poezia sa nu numai viguroase accente de demascare necruțătoare, dar șU
pe alocuri, perspectiva luminoasă a înfrîngerii asupritorilor și a înlocuirii
domniei lor cu triumful celor mulți.
Fără a avea un program enunțat în mod special, fără călăuza unei reviste
literare care să-1 fi generat și polarizat în mod deosebit (deși existența revis-
tei „Contemporanul" și a celorlalte publicații muncitorești ale timpului acordă
un prestigiu incontestabil curentului), realismul critic romînesc devine, în
această perioadă, din metodă de creație, un adevărat curent literar, unul
dintre cele mai puternice din literatura noastră.
Scriitorii realiști critici, înfățișînd viața socială în mod critic, înlăturau
masca de pe chipul burgheziei fățarnice, spulberau orice iluzii cu privire la
sinceritatea asupritorilor, zdruncinau — cum spune Engels — „optimismul
lumii burgheze", făceau „inevitabilă îndoiala în ceea ce privește valabili-
tatea veșnică a situației existente, chiar fără a oferi direct o soluție, ba, după
împrejurări, uneori chiar fără a lua măcar atitudine în mod net" („Scrisoare
către Minna Kauski"1. Sarcina estetică fundamentală a realismului critic
era, deci, să submineze încrederea în valabilitatea capitalismului, să denunțe
racilele acestuia, să-1 facă odios în ochii mulțimilor asuprite.
în lupta lui cu curentele diversioniste de la sfîrșitul secolului al XlX-lea
și începutul secolului următor, ca și dintre cele două războaie mondiale, curen-
tul literar al realismului critic romînesc va pierde din acuitatea sa, în noile
condiții el trebuind să se afirme într-un cadru de puternică manifestare a
unor curente nerealiste sau chiar antirealiste, decadente. Dispărînd ca curent
literar, realismul critic va fi folosit ca metodă de creație însă, menținîndu-și,
totuși, mereu întîietatea încă multă vreme, în literatura noastră — și anume
pînă la impunerea noii metode de creație, cea mai desăvîrșită din cîte au exis-
tat, realismul socialist.
Cel dintîi dintre ei, deși, în același timp, cel mai mare scriitor romantic
al nostru, „luceafărul" poeziei romînești, Mihail Eminescu (1850—1889), cu
o vastă cultură filozofică și literară căpătată mai ales în timpul studiilor
superioare urmate la Viena și Berlin, a dus o viață de continue privațiuni,
salahorind prin redacțiile potentaților timpului, suferind imens de condițiile
de exploatare la care era expus intelectualul romîn al epocii pînă ce și-a pier-
dut și luciditatea minții, sfîrșindu-și zilele, la nici 40 de ani, într-un ospiciu
1 K. M a r x - F r. Engels, Despre artă si literatură, E.S.P.L.P., București;
1953, p. 133.
17
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
105
de alienați. Ceea ce formează o operă de bază a poetului — lăsînd la o parte
proza (romanul neterminat Geniu pustiu, nuvela filozofică Sărmanul Dionis
și altele), numeroase alte proiecte de poeme și opere dramatice rămase în ma-
nuscris — sînt inegalatele lui poezii sociale, filozofice și de dragoste, în care
găsim, în general, atitudinea poetului față de viață, față de societate.
Poezia socială, începînd cu cele din tinerețe (Junii corupți, Ai noștri
tineri etc.) și culminînd cu amplul poem epico-liric împărat și proletar și Scri-
sorile, exteriorizează în versuri de o rară frumusețe revolta marelui poet
împotriva unei societăți în care valorile muncii intelectuale și fizice sînt
strivite de o mînă de exploatatori. împotriva acestora, poetul folosește satira
de cea mai înaltă calitate, tăioasă și dură, vehementă și necruțătoare. Preo-
cupat de problema vieții sociale, a luptelor de clasă, a revoluțiilor sociale,
Eminescu pune în împărat și proletar — compus sub impresia evenimentelor
din Franța de la 1870—1871, a Comunei din Paris — față în față aprigul dor
de fericire al proletarului și fericirea obosită și tristă a împăratului, revolta
îndreptățită a primului, care duce la revoluție, și seninătatea celuilalt, care-1
duce la o filozofie stearpă și descurajantă. In Scrisori, cele cinci ample poeme
epico-lirice, predomină satira, poetul biciuind, la adăpostul cîte unui pretext
filozofic sau istoric, într-o formă vehementă nemaiîntîlnită încă pînă la el,
aspectele monstruoase ale instituțiilor de bază ale orînduirii capitaliste.
Magistrală este, de asemenea, poezia de iubire a lui Eminescu, care se carac-
terizează mai cu seamă printr-o puternică imaginație, fie că e vorba de poeme
de iubire cu cadru de basm, ca în poemul filozofic de o mare realizare artis-
tică Luceafărul, ca în Călin, Făt-Frumos din tei etc., fie de poezii pur subiec-
tive, cu cadru real, ca Sara pe deal, S-a dus amorul, Dorința, Singurătate,
Floare albastră, Pe aceeași ulicioară, Și dacă..., Dece. nu-mi vii? etc. Izvorul
nesecat din care poetul își pompează imensa sa dragoste de natură (ca în poe-
ziile de dragoste ori în cele în formă populară ca: La mijloc de codru des,
Revedere, Ce te legeni, codrule etc.) e folclorul, poezia populară, în care codrul
de exemplu — element esențial al vastului univers acustic și vizual al lui
Eminescu — a fost privit întotdeauna drept un simbol al vitalității și al
forței, drept un prieten bun în vremuri de urgie. Culme a creației emines-
ciene — sinteză a concepției poetului despre iubire, viață și lume măiestru
îngemănate într-un cadru de basm — este poemul Luceafărul. Poetizînd ma-
gistral ideea de bază a poemului — aspirația geniului de a fi alături de oa-
meni și neputința lui de a realiza aceasta, din cauza superficialității și măr-
ginirii lor —, idee pe care o găsim în mai toată literatura romantică a epocii
premergătoare lui Eminescu, în poemul Cain al lui Byron, în Moise al lui
Alfred de Vigny, Demonul lui Lermontov etc., Eminescu își mai afirma încă
o dată protestul și dezgustul său față de societate în care și el a avut atîta
de suferit.
Expresie strălucită a geniului poporului romîn este și moldoveanul Ion
Creangă (1837—1889), originar din satul Humulești, pe care l-a descris, în
lumina amintirii poznelor și întîmplărilor trăite în anii copilăriei, în admi-
rabilele Amintiri din copilărie, care, pe lîngă valoarea artistică extraordinară,
au o mare importanță documentară, viața copilului Creangă fiind strîns
legată de aceea a familiei și a satului și constituind un centru de cunoaștere
a lumii satului romînesc de la mijlocul secolului al XlX-lea. Evocările lumii
106
EMIL BOLDAN
18
copilăriei, făcute în fraze ample, cu vibrații lirice, prezentarea proprie, sau
a altora, împletirea ingenioasă de acțiuni povestite cu o artă de mare maestru
sînt făcute cu o bogăție aproape amețitoare de expresii folclorice, de vorbe
de duh, de zicale și de plastice caracterizări avîndu-și modelul în sublimul
arsenal al creațiilor literare ale geniului popular. Bogăția aluziilor folclorice,
a zicalelor cu valoare de imagine, care ajunge la apogeu în Amintiri, făcînd
din această operă profund originală, un tezaur de înțelepciune populară, carac-
terizează și minunatele basme ale lui Creangă: Harap Alb, Dănilă Prepeleac,
Fata babei și fata moșneagului, Povestea lui Stan Pățitul, Capra cu trei iezi.
Soacra cu trei nurori, Ivan Turbincă etc. Adevărate nuvele din viața satului
prin puternicul lor realism și prin fireasca lor localizare în această lume a
unor personaje de basm, ca Feți-Frumoși, împărați, fete de împărat, Dumnezeu,
dracul, sfinți, moartea sau alte personaje supranaturale, basmele lui Creangă,
care, pornind de la folclor, sînt totuși basme cu totul originale, prin invenția
uluitoare a scriitorului și prin arta lui de mare povestitor, ocupă incontestabil
un loc deosebit nu numai în rîndul creațiilor similare romînești, dar chiar și
în acela ale povestitorilor străini ca Andersen, frații Grimm, Ch. Perault etc.
Umanist al științei sătești, Creangă își debitează bogata sa erudiție în lite-
ratura rurală, ca și Rabelais de exemplu, cu o vervă nesecată într-un stil
artistic desăvîrșit, a cărei caracteristică dominantă e oralitatea.
De-o inteligență sclipitoare, remarcîndu-se cu deosebire ca dramaturg
strălucit, cea mai reprezentativă personalitate romînească în acest domeniu
pînă astăzi, a fost I. L. Caragiale (1852—1912), dintr-o familie de actori, el
însuși sufleor în tinerețele sale, pentru scurtă vreme apoi director al Tea-
trului Național din București. In comediile sale (O noapte furtunoasă, Conu'Le-
onida față cu reacțiunea, D'ale carnavalului și mai ales capodopera lui O scri-
soare pierdută), Caragiale a expus batjocurii și disprețului public atît orîndui-
rea, sistemul politic, partidele și instituțiile statului burghez, cît și figurile
cele mai reprezentative ale claselor exploatatoare — care formează o galerie
întreagă de canalii, de proști și de înfumurați, venali și fățarnici, nemernici
și ticăloși. Comediile lui Caragiale stîrnesc rîsul spectatorilor cu fiecare scenă,
cu fiecare replică aproape. Comicul care se desprinde din ele e cuceritor, molip-
sitor. Dar nu există în toate comediile un singur cuvînt destinat provocării
rîsului pentru simpla plăcere de a rîde, nu există nici o glumă gratuită. Esența
comicului lui Caragiale e profund realistă, decurgînd din dezvăluirea con-
tradicției ce există între ceea ce personajele sale vor să pară și ceea ce sînt
în realitate. Comicul e slujit în piesele lui Caragiale de procedee realiste mul-
tiple, care, înmănuncheate, dau satirei o ascuțime excepțională: din auto-
definirea caracterului fiecărui personaj prin situația în care acesta este pus,
din limbajul și gesturile personajelor, din formulele pe care acestea le folosesc,
repetîndu-le, din fiecare cuvînt spus care le trădează găunoșenia intelectuală,
nemernicia. Replicile din comediile lui Caragiale au devenit celebre, populare,
pentru arta deosebită cu care autorul a știut să-și caracterizeze personajele
și situațiile în care le-a plasat, pentru marea lor forță caracterologică. Con-
strucțiaj satirică pe care o ridică întreaga operă comică a lui Caragiale e refă-
cută în mic, dar nu la un nivel inferior, în Momente, scurte schițe în proză
(ca Telegrame, High-Life, Five O'clock, Ultima oră, Un pedagog de școală nouă
etc.), în care Caragiale rămîne, totuși, în continuare dramaturg, scriitorul
19
PREZENTARE SUCCINTĂ A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
107
reușind aproape întotdeauna, în aceste adevărate scenete, cu mijloace simple
dar magistrale, să contureze rapid un caracter, o situație. Mare prozator,
de asemenea, Caragiale, schimbînd tonul, folosind în locul umorului, al comi-
cului și al sarcasmului, povestirea gravă, sobră, creează o serie de capodopere
în domeniul nuvelei ample (în vreme de război, O făclie de paști, Păcat etc.),
în care, ca și-n puternica dramă Năpasta, în locul lumii orașelor, a micii și
a marii burghezii și a aristocrației, ne prezintă pe primul plan viața satelor,
preocupat de astă dată însă, mai mult, nu atît de aspectele sociale, ci, oare-
cum pe linia naturalistă, zolistă, de unele cazuri patologice, de psihologia
personajelor mai mult decît de mediul social căruia îi aparțin, fără ca accen-
tele critice să lipsească însă din ele cu desăvîrșire. în mod hotărît, direct,
denunță însă Caragiale exploatarea și asuprirea țăranului în viguroasa schiță
Arendașul romîn, și în lucrările prilejuite de marile mișcări țărănești din 1907,
scrise la Berlin, unde se autoexilase și unde a și murit: în fabule (Temelie,
Tunul și plugul, Bietul Ion, Boul și vițelul, Mîngîiere etc.) și mai ales în amplul
studiu 1907 — din primăvară pînă-n toamnă, aspru rechizitoriu al întregii
organizații de stat care a dus la sîngeroasele răscoale țărănești. O puternică
legătură cu folclorul, atît cu cel autohton, cît și cu cel oriental din care se
inspiră pe alocuri, un folclor care, în transpunerea lui Caragiale, își menține
și forma realistă și obiectivele satirice, păstrează, în sfîrșit, scriitorul în bas-
mele și povestirile (ca Abu Hassan, reluare din 1001 de nopți, Kir lanulea,
inspirat de povestirea Belphegor a lui Machiavelli, Calul dracului, Poveste,
Hanul lui Mînjoală etc.) scrise cele mai multe în ultimii ani ai vieții sale.
După Eminescu, Creangă și Caragiale, ca personalitate marcantă și el
a realismului critic din secolul al XlX-lea, se situează ardeleanul loan Slavici
(1848—1925), care, pe lîngă două volume de Povești pornind din fondul însuși
al basmelor poporului, a lăsat numeroase schițe, nuvele și romane. Slavici
a prezentat în cele mai multe dintre operele sale, care, ca și literatura celor-
lalți mari scriitori realiști romîni, își trag izvoarele din realitățile vieții
romînești, lumea burgheziei rurale ardelenești, o lume pe care el a cunoscut-o
îndeaproape. Unele dintre schițele și nuvelele sale (Pădureanca, Scormon, Gura
satului, Vecinii) alcătuiesc o adevărată monografie a satului din Transilvania
din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Cu deosebire nuvelele Moara cu
noroc (nuvelă de mare proporții și de solidă construcție epică), Popa Tanda
și Budulea Taichii și interesantul roman realist Mar a (cel mai realizat din
seria de romane: Din bătrîni, Cel din urmă Armaș, Din două lutnu, Din păcat
în păcat) urmăresc cu accentuate note realiste, procesul de formare a burghe-
ziei rurale și orășenești din Transilvania, Slavici dovedindu-se în ele un mare
scriitor realist.
Cunoscut ca unul dintre cei mai realizați discipoli ai lui Eminescu,
Alex. Vlahuță (1858—1919), ale cărui începuturi literare stau într-adevăr
sub semnul dominantei influențe eminesciene, a fost, totuși, un poet original.
Pendulînd la început între atitudinea decepționistă, de descurajare în fața
loviturilor unei societăți în care sensibilitatea poetului era brutalizată și
insultată (ca-n poeziile în amurg, Din prag etc. și în unele schițe și nuvele
din aceeași perioadă: Din durerile lumii, Vișan, Cassian etc.) și dorința de
a-și trăi viața, de a o cuceri prin luptă (în poezii ca Dormi în pace, Liniște
etc.), poetul își dezvăluie întregul fond optimist, de încredere în viață, cu
108
EMIL BOLDAN
2»
hotărîre, în poezii de o mare energie ca Delendum, Unde ni sînt visătorii?
etc. Denunțînd monarhia ca reprezentantă a regimurilor de asuprire a po-
porului în viguroasa poezie 1907 (cunoscută mai ales, după primul ei vers,.
„Minciuna stă cu regele la masă“), Vlahuță critică, în cea mai mare parte a
prozei sale (romanul Dan, schițele și nuvelele în viitoare, Mogîldea etc.), o
serie de racile ale societății burgheze, după cum își afirmă simpatia pentru
masele asuprite și mai ales pentru țărănimea exploatată în realizatele schițe
ca Socoteala, Ion, La arie etc.
Influențată într-o anumită măsură de poezia lui Eminescu și de aceea
a lui Coșbuc, creația poetică a lui D. Th. Neculuță (1859—1904), primul poet
muncitor din țara noastră, folosește metoda de creație a realismului critic
la un nivel superior. Poezia fermă, de clasă, apare pentru prima oară în lite-
ratura noastră prin versurile lui Neculuță, în poezii ca Moment de revoltă,
Cor de robi, Spre țărmul dreptății, înainte etc. Prin glasul poetului-cizmar
își cîntă chinurile, revolta și ura împotriva exploatatorilor partea ce mai
înaintată a poporului, clasa muncitoare. După Eminescu, Neculuță este cel
dintîi poet romîn care a știut să dea glas, uneori cu o forță artistică aprecia-
bilă, cu o profunzime de idei și sentimente remarcabilă, principalului erou
al istoriei moderne — proletariatul industrial. Versurile poetului, în care
imaginea forțelor sociale aflate în luptă se desprinde cu o deosebită claritate,:
conțin în critica lor vehementă și unele frumuseți artistice impresionante.
Exponent . reprezentativ al vigurosului optimism al poporului de la
sate în poezia romînească este George Coșbuc (1866—1918), autor al mai multo,
volume de poezii (Balade și idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară etc.)r
în care poetul cîntă cu un talent natural de rapsod popular natura patriei,
trecutul de luptă al poporului, durerile și năzuințele acestuia. Puternica legă-
tură a poetului cu poporul său, exprimată direct în poezia Poetul („Sînt suflet
din sufletul neamului meu/ Și-i cînt bucuria și-amarul...“), se reflectă într-un
important număr de poezii, dar cu deosebire în minunatele balade Nunta
Zamfirei și Moartea lui Fulger, care, înfățișînd momente cardinale ale vieții,
nunta și moartea, alcătuiesc o imagine concentrată a vieții spirituale a țăra-
nului romîn. Pastelurile lui Coșbuc, luminoase, exprimă în general dragostea
de viață a poporului, bucuria trăirii din plin a acestei vieți (Vestitorii primă-
verii, Vara, Noapte de vară, Iarna pe uliță etc.), iar idilele lui (La părîu, Rea
de plată, Pe lîngă boi etc.) căldura și sinceritatea spontană care stau la baza
sentimentelor fetelor și flăcăilor din mediul rural. Dezvăluind minunatele
trăsături de caracter ale eroilor noștri din trecut și ale oamenilor din popor
în poeziile care cîntă lupta pentru libertatea națională (Decebal către popor,
Moartea lui Gelu, O scrisoare de la Muselim Selo etc.), poetul, dîndu-și întreaga
adeziune aceleiași libertăți pentru care a pierit Decebal și au luptat ostașii
din popor pe front (Pentru libertate), condamnă în versuri de o forță agita-
torică rar întîlnită asuprirea și pe asupritori, chemînd la revoltă poporul
împotriva acestora (In opressores, Ex ossibus ultor, Doina și mai ales în Noi
vrem pămînt, adevărat rechizitoriu al crimelor claselor exploatatoare, puter-
nic tablou dramatic al mizeriei în care se zbătea poporul muncitor de la sate
în epoca aceea). Frumoasa sa cultură clasică și arta de măiestru al versifica-
ției și le-a fructificat poetul în splendidele traduceri în versuri ale Sacontalei,
Eneidei lui Virgiliu, Divinei Comedii a lui Dante Alighieri etc.
21
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMlNE
109
O deosebită admirație pentru clasicitate vădește opera, mai ales poezia
lui Duiliu Zamfirescu (1858—1922), la început romantic, pesimist (poezii ca
Palinodie etc., romanul în fața vieții), parnasian mai apoi, cu unele influențe
-din poezia italiană (cunoscută bine de poet mai ales din anii șederii lui în
Italia ca diplomat), vizibile pînă și-n titluri ca Imnuri păgîne (Odi barbare).
Poezii nouă (Rime nuove). Meritele lui Duiliu Zamfirescu sînt însă mai ales
de prozator, ca nuvelist (Furfanțo, Alessio, Frica etc.), dar cu deosebire ca
romancier (ciclul de romane consacrat familiei boierești a Comăneștenilor:
Viața la țară, Tănase Scatiu, în război, îndreptări și Arma, care constituie de
fapt prima încercare de roman ciclic din literatura romînă). Romanele acestea,
îndeosebi primele două — largă frescă de imagini realiste ale decăderii clasei
boierești și a ascensiunii burgheziei brutale, dar și a patriotismului oamenilor
simpli în lupta pentru independența țării — se impun prin puternica viață a
eroilor și prin diversitatea caracterelor lor, prin naturalețea desfășurării
acțiunii și prin arta armonioasă cu care sînt construite, în ciuda concepțiilor
greșite, retrograde uneori, ale scriitorului.
între romantism și realism pendulează mai întreaga operă a lui Barbu
Ștefănescu Delavrancea (1858—1918). Dacă în unele scrieri ale lui (ca între
vis și viață, Trubadurul etc.) întîlnim un fel de teoretizare a evadării în vis
specifică romantismului retrograd, în alte lucrări (ca Sultănica, Odinioară,
schițele Bunicul, Bunica etc.) se fac simțite accentele generoase ale unui
romantism progresist, care va domina mai tîrziu în trilogia dramatică istorică
a scriitorului: Apus de soare, Viforul și Luceafărul. Trilogia, și în special Apus
de soare, care e o apologie a personalității copleșitoare a lui Ștefan cel Mare
ca exponent al patriei lui dragi, Moldova, reflectă marele patriotism al scrii-
torului, dorința lui fierbinte de a opune prezentului, cu numeroase aspecte
meschine, pagini de strălucită glorie din trecutul îndepărtat evocată de un
suflet visător și tumultuos în același timp. Aspectele respingătoare ale prezen-
tului le prezintă Delavrancea, în multe pagini realiste, în schițe și nuvele ca
lancu Moroi, Paraziții, Hagi-Tudose etc. Din păcate, elementele realiste ale
prozei lui Delavrancea sînt subminate uneori (schițele Zob ie, Milogul) de un natu-
ralism brutal, prin redarea, cu amănunte dezgustătoare, a unor cazuri patologice.
Sfîrșitul secolului al XlX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea
constituie pentru literatura romînă o perioadă în care se duce o înverșunată
luptă între realism și antirealism. în timp ce în opera unor scriitori ca
I. L. Caragiale, I. Slavici, Al. Vlahuță, G. Coșbuc, D. Th. Neculuță etc., care
scriu și după 1900, apar în continuare viguroase trăsături realiste reflectînd
marile frămîntări populare din această perioadă și răsună nenumărate accente
de protest împotriva nedreptăților sociale, burghezia și moșierimea, pentru
diversiune, se folosesc de curentele literare antirealiste, sprijinind în interiorul
acestora confuzionismul ideologic, încurajînd izolarea scriitorilor de viață,
de problemele reale ale contemporaneității lor. Curente literare antirealiste
dominante în această epocă sînt: simbolismul, poporanismul și semănătorismul.
Deși curente diversioniste, scriitorii, care în mod obișnuit li se încadrează,
prezintă în opera lor și trăsături realiste, înseși etapele de dezvoltare ale fie-
căruia dintre aceste curente oferind aspecte mai mult ori mai puțin retrograde.
Astfel, simbolismul (care caută să promoveze iraționalul, să utilizeze
simbolul ca mijloc de cunoaștere și muzicalitatea ca mijloc de sugerare a
110
EMIL BOLDAN
22
stărilor sufletești) conține în perioada sa de formație (a cenaclurilor grupate
în jurul revistei fundate de Al. Macedonski, în 1880, „Literatorul“, care apare
cu întreruperi mai mari sau mai mici pînă în 1919) o atitudine protestatară,
de unde aversiunea lui pentru formele vechi, închistate. Această primă fază,,
de fapt presimbolistă, e dominată de personalitatea lui Al. Macedonski (1854—
1920), autorul splendidului ciclu al Nopților, în care, în tablouri vii, fasci-
nante, surprinde mizeria, suferința și nedreptatea proprie societății în care
trăia, creatorul unor vehemente pamflete antimonarhice (ca Cetățeanul și
toboșarul, Bal la palat, Gîngavul politic etc.), al unor poeme ca Stepa, în
arcane de pădure etc., în care, cu multă forță și sensibilitate, cîntă bucuria
vieții și frumusețile naturii, dar și apologet al simbolismului în Romînia,
în volume de versuri ca Rondeluri, Bronzes etc., în care, rupîndu-se de reali-
tate, se refugiază într-o lume închipuită, de un exotism căutat și artificială
prin caracterul ei convențional, urmărind simple efecte sonore și coloristice.
Aceleiași faze îi aparțin poeți ca luliu Cezar Săvescu, Ștefan Petică, Mircea
Demetriade, Bonifaciu Florescu, Alex. Obedenaru, Alex. Petroff etc. In etapa
a doua a simbolismului romînesc (cam între 1900—1910, etapa așa-ziselor
bătălii simboliste în cadrul ziarelor și revistelor, cu centrul la revista „Viața
nouă" (1905) a lui Ovid Densusianu,, teoreticianul și popularizatorul curentu-
lui, filolog, profesor universitar de istoria literaturii romîne, dar și poet sim-
bolist (semnînd cu pseudonimul Ervin poezii intelectualizate de pretinsă
influență verhaereniană), pe lîngă poeți minori, ca Elena Farago, Alex. Theodor
Maria Stamatiad, M. Cruceanu, I. M. Rașcu etc. se remarcă personalitatea
poetică a lui Dim. Anghel (1872—1914), gingaș poet al universului floral
(în grădină), cu unele ecouri (prin Samain) ale simbolismului mallarmean,
fantezist lucid și intelectualizat (în Fantezii, în care tinde să aclimatizeze
simbolismul cu o atmosferă tradiționalistă, ceea ce explică apartenența lui
parțială și la sămănătorism, în cadrul căruia se efectuează colaborarea cu
St. O. losif: Legenda funigeilor, Caleidoscopul lui A. Mirea etc.). Ultima fază
a simbolismului, care merge pînă după 1920, înregistrează ca figuri reprezen-
tative (alături de poeți ca Emil Isac, în a cărui activitate poetică, prelungită
pînă după 1944, găsim însă și serioase accente protestatare, Adrian Maniu
etc.) pe poeții Ion Minulescu (1881—1944), expresia cea mai vie a decaden-
tismului acestui curent (care se pulverizează într-o sumedenie de școli diferite),
promovatorul unui erotism macabru, al unui senzualism direct și al unui
exotism evazionist într-o lume a galerelor, a porturilor și a „mulatrelor" în
versuri de-o sonoritate și muzicalitate mai mult exterioară {Romanțe pentru
mai tîrziu, De vorbă cu mine însumi, Nu sînt ce par a fi etc.) și G. Bacovia
(1881—1957), care, deși prezentînd și el prin opera sa o oglindire deformată,,
e adevărat parțială, a realității, o stăruitoare obsesie a unor motive de depri-
mare, o lungă lamentație poetică, în care ocupă un loc însemnat propria lui
personalitate, amintește, totuși, faza presimbolistă, prin refuzul artistului,
de a se înregimenta în coloana împăcaților, prin autentica, profunda vibrație
omenească a operei sale {Plumb, Scîntei galbene, Cu voi, Comedii în fond.
Stanțe burgheze), în care se simte influența mișcării muncitorești.
Reprezentînd un curent de gîndire mic-burghez (avîndu-ș’i rădăcinile în
narodnicismul rusesc), alimentat de intelectuali proveniți din’această pătură
socială, împotrivindu-se atît marilor latifundiari, cît și marii industrii, și
23
PREZENTARE SUCCINTĂ A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
111
căutînd în țărănime un suport al viziunii lor sociale cu totul greșite, po-.
poranismul, pe plan cultural apus accentul în primul rînd pe ridicarea țără-
nimii prin intelectuali care proveneau din rîndurile acesteia; a creat o lite-
ratură care vorbește de prăpastia dintre sat și oraș — prăpastia dintre vir-
tute și viciu, dintre puritate și corupție, dintre seninătate și zbucium—și
care, identificînd greșit capitalismul cu tehnica, o privește pe aceasta ca pe
un corolar al celui dintîi, o privește cu rezervă și neîncredere, ca distrugă-
toare a frumuseții naturii și omului. Teoreticianul și ideologul curentului
este C. Stere, care își începe activitatea poporanistă la revista „Evenimentul
literar" (20.XII.1893) și o continuă prin bogate articole și studii în „Viața
romînească" (1906), revistă a cărei conducere o va prelua și o va avea apoi
ani de zile criticul G. Ibrăileanu (1871—1936), personalitate remarcabilă, la
care întîlnim și unele influențe reacționare, poporaniste, cu o predilecție
exagerată pentru specificul național, înțeles sub aspectul unui strîmt regio-
nalism (voi. „Spiritul critic în cultura romînească" — 1900 etc.), dar mai ales
numeroase accente materialiste, vădind o adîncă înțelegere a fenomenului
social și a modului de desfășurare a culturii naționale romînești (volumele
Scriitori și curente— 1909; Note și impresii — 1920, Studii literare— 1930
etc.). Printre scriitorii mai însemnați ai curentului, în operele cărora pătrund,
în pofida unor influențe ideologice reacționare, și numeroase accente realiste,
sînt de reținut numele prozatorilor: Calistrat Hogaș (1849—1917), valoros
mai ales prin proza sa memorialistică de o mare savoare (Pe drumuri de munte.
In munții Neamțului etc.), un mare evocator al naturii primitive, folosind
un stil hiperbolic, multe rezonanțe din mitologia greco-romană; Spiridon
Popescu (1864—1933), cu volumele Moș Gheorghe la expoziție, Rătăcirea din
Stoborăni ^.\Jean Bart (1874—1933), pseudonimul comandorului de marină
Eugeniu P. Botez, autor al unor volume din viața marinarilor (Jurnal de
bord, In deltă, Peste ocean, Schițe marine din lumea porturilor etc.), al amplei
nuvele tipic poporaniste Datorii uitate și al romanului Europolis, primul
roman din literatura romînă în care se oglindește exotismul și viața cosmo-
polită a porturilor; /. AL Brătescu-Voinești (1868—1946), duios povestitor
care, prin opera sa (In lumea dreptății, întuneric și lumină etc.), influențată
de conservatorismul junimist, a popularizat în literatură mai ales tipul inadap-
tabilului, creînd o serie de personaje simpatice, de o caldă umanitate, totuși,
și a alunecat în ultimii ani ai vieții, prin publicistica sa, într-un crunt reac-
ționarism; Ion Agîrbiceanu (n. 1882), de formație preoțească, nuvelist și
romancier, care, prin opera sa (Fefeleaga, Luminița, Două iubiri, Arhanghelii,
Legea trupului, Legea minții etc.), înfățișează crftic procesul de dezumanizare
determinat de relațiile capitaliste; Gala Galaction (1879—1961), de formație
clericală și el, nuvelist și romancier (Bisericuța din răzoare, Clopotele mănăs-
tirii Neamțului, Caligraful Terțiu, Roxana, Papucii lui Mahmud, Doctorul
Taifun etc.), în opera căruia, în ciuda unei teologice înclinații de a înfățișa
în permanență lupta dintre virtute și ispită, dintre dragostea și venerația
către cele sfinte și pornirile carnale din om, întîlnim atitudini etice și cetă-
țenești înaintate, publicistica scriitorului îndeosebi, progresistă, fiind puternic
orientată în spiritul simpatiei pentru lupta proletariatului; Gh. Topîrceanu
(1886—1937), poetul sentimental și umoristic, ironic și satiric din Balade
vesele și triste, Parodii originale, Migdale amare etc. personalitate originală,.
1 12
EMIL BOLDAN
22
din paginile operei căreia răzbate un optimism dinamic, reconfortant;
AL Codreanu (1876—1957), cunoscut mai ales ca autor de sonete (Statui)
și ca traducător al lui Edmond Rostand (Cyrano de Bergerac și Prințesa înde-
părtată); Paul Bujor (cu nuvelele Mi-a cîntat cucul în față, îndurare etc.),
I. I. Mironescu {Sandu Hurmuzei etc.) ș.a.
Variantă a poporanismului, sămănătorismul, grupat în jurul revistei
„Sămănătorul44 (1901—1910), condusă în primul an de Al. Vlahuță și G. Coșbuc
și apoi de N. lorga și alții (care imprimă revistei o tendință tot mai naționa-
listă), va prezenta trăsături reacționare și manifestări antirealiste și mai
pronunțate. Critica sămănătorismului susținută de profesorul universitar,
istoricul și literatul N. lorga (1871—1940), personalitate de o vastă erudiție,
poliglot și orator strălucit, naționalist, exponent al diversiunilor demagogice
atît de necesare claselor exploatatoare și de Ilarie Chendi (critic polemist
de serioasă cultură germană în Impresii și Foiletoane), recomandă o orientare
tradiționalistă, naționalistă. Ea se manifestă la scriitorii curentului prin apolo-
gia claselor exploatatoare, prin exaltarea dragostei pentru trecutul național,
prin glorificarea faptelor vechii boierimi și evadarea în epoci mai mult sau
mai puțin îndepărtate, „patriarhale44, pe care le idealizează, prin sublinierea
puternică a antagonismului dintre sat și oraș, prin idealizarea vieții rurale,
prin blamarea a tot ce este străin, de la obiceiuri pînă la oameni, mergînd
pînă la diversiunea șovină și, în sfîrșit, prin zugrăvirea insistentă a dezrădă-
cinării, a ratării morale sau materiale care pîndește pe cel ce evadează la oraș.
Ca și la unii dintre scriitorii poporaniști, și la unii scriitori care colaborează
la „Sămănătorul“ sau la revistele înrudite („Făt-Frumos“, „Luceafărul44 „Ra-
muri44 etc.), întîlnim adesea depășirea intențiilor sămănătorismului prin
înfățișarea veridică a realității. Dintre scriitorii aceștia se remarcă: St. O.
losif (1875—1913), cu o sensibilă poezie de inspirație folclorică și de evocare
istorică (în volumele Patriarhale, Din zile mari, Icoane din Carpați, Credințe
etc.) și excelent traducător din poezia universală (Verlaine, Fleine, Uhland,
Biirger etc.); Panait Cerna (1881 —1913), creator al unor poezii filozofice
(a făcut studii de filozofie în Germania) și erotice pline de un viguros opti-
mism diluat adesea în retorism, însă, și poet social în largi poeme ca Poporul,
Către pace sau ciclul de sonete Din zile de durere, expresie a unui altruism
și umanitarism caracteristice scriitorului; Emil Gîrleanu (1878—1914), care-și
culege subiectele povestirilor sale în proză din lumea satelor sau a boierilor
idealizați {Nucul lui Odobac, Bătrînii) sau chiar, imitînd pe Jules Renard,
Din lumea celor care nu cuvîntă, unde, în mici poeme în proză, creează adevă-
rate monografii de vietăți ca: furnica, păianjenul, greierul, gîndăcelul, cără-
bușul, scatiul, vulturul, motanul, calul etc.; O. Goga (1881—1938), care,
în poezii de revoltă națională și socială {Poezii, Ne cheamă pămîntul etc.),
creează o adevărată monografie poetică a satului ardelean, de care, în ultimii
ani, poetul s-a îndepărtat însă, rătăcindu-se într-o desperată poezie a dezrădă-
cinării cu puternice accente naționaliste și într-o publicistică și activitate
politică reacționară și profascistă; Al. Davila (1862—1929), apreciat om de
teatru, autorul piesei istorice Vlaicu Vodă, una dintre ultimele capodopere
ale dramei istorice romînești în versuri; C. Sandu-Aldea {Două neamuri),
Ion Dragoslav, I. C. Visarion, N. Dunăreanu, Ion Gorun, Ion Adam, Maria
Cunțan, G. Tutoveanu, Constanța Hodoș etc.
25
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
113
Transformările revoluționare petrecute în marea țară vecină de la răsărit,
Rusia, spre sfîrșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XlX-lea, au
avut un ecou puternic, ca și în multe alte țări europene, în Romînia. Influența
covîrșitoare a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie se vădește în Romînia
nu numai pe plan politic și social, ci și în domeniul culturii și al literaturii
propriu-zise. Apar tot mai multe publicații cu orientare democratică („Socia-
lismul", „Cultura proletară", „Cuvîntul liber“, „Adevărul literar", „Facla"),
în paginile cărora scriitori aflați sub influența clasei muncitoare caută să
răspundă prin scrierile lor preocupărilor maselor. îndeosebi, N. D, Cocea
(1880—1948), pamfletarul cel mai talentat al epocii, își publică acum, prin
paginile revistei sale „Facla" și ale altor publicații progresiste, strălucitele
sale pamflete antidinastice, străbătute de o ironie nimicitoare (Zece mai —
zi de rușine, Vițelul de aur, Jertfa celor douăsprezecemii, 1907 etc.), prin care
denunță lăcomia, cruzimea și lipsa de patriotism a dinastiei prusace precum
și seria de romane (Fecior de slugă, Andrei Vaia, Vinul de viață lungă, Nea
Nae), vii tablouri ale josniciei și desfrîului care caracterizau viața păturilor
conducătoare din epoca respectivă.
în fruntea scriitorilor realiști din această perioadă se află Mihail Sado-
veanu (1880—1961), cel mai mare prozator romîn din prima jumătate a seco-
lului al XX-lea, care-și începuse activitatea literară încă dinaintea primului
război mondial (fiind unul dintre colaboratorii proeminenți ai „Sămănătorului"
și „Vieții romînești") cu o serie de volume de nuvele și romane tratînd temele
și mediile sociale predilecte scriitorului de-a lungul întregii sale cariere:
viața țărănimii și oglindirea frămîntărilor sociale din rîndurile acesteia (Ion
Ursu, Dureri înăbușite, Bordeienii, Păcat boieresc etc.), viața tîrgurilor de
provincie (Floare ofilită, Apa morților, Locul unde nu s-a întîtnplat nimic} și
trecutul istoric (în romane ca: Șoimii, Neamul Șoimăreștilor etc.). în epoca
dintre cele două războaie mondiale, Sadoveanu va crea unele dintre operele
sale fundamentale ca Hanul Ancuței, Baltagul, în împărăția apelor, Țara de
dincolo de negură, Zodia Cancerului, Frații Jderi etc., iar în ultimii ani,rămî-
nînd mereu fruntaș printre scriitori, o serie de alte strălucite opere, care repre-
zintă trecerea scriitorului la o nouă concepție, aceea a marxism-leninismului:
romanele Mitrea Cocor, puternică imagine a drumului țărănimii muncitoare
spre totala ei eliberare din asuprirea claselor dominante, Nicoară Potcoavă,
impresionantă oglindire a luptei poporului pentru dreptate socială și libertate,
culme a măiestriei artistice a acestui mare poet al cuvîntului romînesc trans-
pus în proză literară și cîntăreț neîntrecut al naturii patriei sale și cel mai mare
povestitor după Creangă. Scriitor-cetățean strălucit, Sadoveanu a jucat, mai
ales după 1944, un rol de seamă în viața publică romînească, ocupînd posturi
importante, ca acela de vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale,
ori militînd pentru pace ca membru în Consiliul Mondial al Păcii (a fost laureat
al Premiului internațional pentru pace „V. I. Lenin").
în aceeași perioadă se afirmă viguroasa creație realistă a romancierului
Liviu Rebreanu (1885—1944), ale cărui nuvele (Golanii, Ițic Strul dezertor*
Catastrofa etc.) și romane (Ion, Răscoala, Pădurea spînzuraților etc.) înfăți-
șează cu o puternică artă realistă aspecte ale barbariei războiului imperialist
precum și diverse imagini ale diferențierii sociale în lumea satelor. Dovedin-
du-se un’ maestru în romanul social rural prin Ion și mai ales prin Răscoala,
3 - C. 3230
114
EMIL BOLDAN
2&
în care a atacat cu îndrăzneală tema răscoalelor țărănești din 1907 și în care
redă cu o deosebită vigoare și putere de evocare a realității cunoscuta pagină
însîngerată din istoria țării sale, Rebreanu prezintă în operele sale din ultimii
ani ai vieții alunecări naturaliste (Adam și Eva, Jar etc.) ori chiar influențe
directe ale ideilor reacționare pe care le-a îmbrățișat în epoca de fascizare a.
țării (Gorila, Amîndoi).
în cadrul creațiilor scriitorilor care continuă tradițiile realiste ale lite-
raturii romîne, un loc special, prin originalitatea tematică și adîncimea ana-
lizei psihologice, îl ocupă opera lui Cărnii Petrescu (1894—1957). Problema
centrală pe care o dezbat piesele lui, ca Suflete tari, Act venețian, Mioara,.
Jocul ielelor etc. și romanele Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război >
Patul lui Procust etc. o constituie drama intelectualului în societatea burgheză.
Camil Petrescu, care va da, după 23 August 1944, opere create de pe poziția
ideologiei clasei muncitoare, ca dramele Bălcescu și Caragiale în vremea lut
și amplul și puternicul roman istoric Un om între oameni, denunță încă de
pe acum ostilitatea lumii burgheze față de cultură și de adevărații ei reprezen-
tanți și creează o frescă vie a intelectualității romînești a timpului său.
Aria romanului romînesc se lărgește în epoca respectivă prin creația lui
Cezar Petrescu (1892—1961), care are meritul de a fi dat, deși cu unele diluări
supărătoare, unul dintre cele mai variate tablouri ale societății romînești
de la începutul secolului al XX-lea. Țintind să creeze o adevărată frescă a
vieții sociale contemporane, Cezar Petrescu și-a intitulat chiar cicȚul roma-
nelor sale, între care există unele legături, Cronica veacului XX. In aceste
romane, ca Întunecare, Calea Victoriei, Ochii strigoiului, 1907 etc. etc., scrii-
torul surprinde diferite aspecte ale putreziciunii societății burgheze. Cezar
Petrescu oferă imaginea marelui oraș capitalist modern, cu luxul și risipa
lumii exploatatorilor la un pol, cu mizeria și suferințele lumii celor exploatați
la celălalt. De asemenea, ele zugrăvesc tabloul satelor scufundate în mizerie:
și în bezna ignoranței, bîntuite de samavolniciile aparatului de stat burghez,
(așa cum se întîmplă în romanele Aurul negru, Comoara regelui Dromichet,
Apostol etc.) sau, ca și în opera lui Sadoveanu, redau atmosfera de lîncezeală
și amorțire din orașele de provincie ale epocii (Oraș patriarhal etc.).
Tabloul exploatării și mizeriei în care se zbăteau masele populare, ai
sărăciei și derutei păturilor mijlocii, al descompunerii care domnea în lumea
exploatatorilor, e completat de nuvelele și romanele altor prozatori ca: Hor-
tensia Papadat Bengescu (1877—1955), în ale cărei romane (ciclul familiei
Halipa: Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns
Rădăcini etc.), pe lîngă unele puternice influențe naturaliste și proustiene,
întîlnim critica societății snobe burgheze; Matei Ion Caragiale (1885—1936),
fiul marelui dramaturg, cu romanul Craii de Curtea Veche', Ionel Teodoreanu.
(1897—1954), evocatorul vîrstei infantile (Ulița copilăriei) și al adolescenței
(La Medeleni), în pagini pline de prospețime, dar diluate într-o locvacitate
obositoare și într-un metaforism bombastic, după cum în alte romane (Turnul
Milenei, Golia etc.) alunecă în naturalism și într-un fantastic monstruos,
iar în altele (Fata din Zlataust, Lorelei) în sentimentalism naiv și siropos;
Gib Mihăescu (cu romanele Brațul Andromedei, Rusoaica, Donna Alba etc.);
Gh. Brăescu, umoristul de talent în genul lui G. Courteline, descriind cu mult
umor și ironie viața militarilor (în numeroase schițe sau în romane ca Moș..
27
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROM1NE
115
Belea, Vine doamna și domnul general etc.); Carol Ardeleana, romancier natu-
ralist, zolist (în Diplomatul, tăbăcarul și actrița, Viermii pămîntului etc.);
1. A. Basarabescu, nuvelist umorist (Vulturii, Un om în toată firea etc.);
Damian Stănoiu, fost călugăr, povestitor umorist al vieții din mănăstiri
(Călugări și ispite, Necazurile părintelui Ghedeon, Alegere de star iță etc.).;
G. M. Zamfirescu, prozator și dramaturg talentat al mahalalei bucureștene
(cu romanele Maidanul cu dragoste, Sfînta mare nerușinare, comediile Domni-
șoara Nastasia, Ion Anapoda etc.); Victor Ion Popa, romancier (Velerim și
Veler Doamne, Sfîrlează cu fofează, Maistorașul Aurel), om de teatru și autor
de comedii sentimentale (Ciuta, Mușcata din fereastră ori, de pe poziții înain-
tate, demascînd șovinismul, Take, lanke și Kadîr etc.); F. Aderca, poet și pro-
zator autor al unei literaturi mai mult senzualiste (Femeia cu carnea albă,
Omul descompus etc.) și fantastice (Orașele înecate etc.) sau, în sfîrșit, proza-
tori ca G. Călinescu, personalitate de o erudiție impresionantă, ’cu studii
serioase în Italia, de formație universitară, la fel de talentat ca romancier
(Enigma Otiliei etc.), critic și istoric literar (Viața lui M. Eminescu, Opera
lui Eminescu, subtilă analiză a operei eminesciene în 5 volume, Viata lui l.
Creangă etc. sau monumentala Istorie a literaturii romîne de la origini pînă
în prezent}, care-și va continua activitatea de romancier, de critic și de cer-
cetător literar, pe un plan superior, în anii de după cel de al doilea război
mondial.
în aceeași perioadă își încep activitatea literară sau și-o continuă un
număr important de poeți și dramaturgi. în fruntea poeților se situează Tudor
Arghezi (n. 1880), care reprezintă pentru poezia romînească din prima jumă-
tate a secolului al XX-lea ceea ce e M. Sadoveanu pentru proza romînească
din aceeași epocă. Debutînd încă de la sfîrșitul secolului trecut și începutul
veacului acestuia prin reviste ca „Liga ortodoxă", „Linia dreaptă" și apoi,
și printr-o activitate publicistică de pamfletar, în „Viața socială" și „Facla"
a prietenului său N. D. Cocea, Arghezi se impune ca un mare poet mai ales
o dată cu publicarea primului său volum de poezii Cuvinte potrivite (1927),
de cînd deține primul loc în poezia romînească contemporană. De la Cuvinte
potrivite, operă de maturitate deplină, fiecare din volumele ulterioare (Flori
de mucigai, Cărticica de seară, Hore etc.) a reprezentat un alt stadiu, a mo-
dificat întrucîtva fizionomia operei, accentuîndu-i uneori contradicțiile, dar
contribuind toate la un loc la conturarea personalității de mare poet a lui
Arghezi. De la căutarea metafizică a lui Dumnezeu din poeziile de tinerețe
(mai ales în mulți din „psalmii" arghezieni), căutare căreia însă nu i-a urmat
niciodată o găsire sau o întîlnire, la modul mistic, Arghezi ajunge să recu-
noască zădărnicia trudei de a căuta. Antimetafizic e Arghezi și în concepția
sa bioistorică despre generațiile umane în succesiune (remarcabila poezie
Testament, în care se afirmă adîncile lui rădăcini cu vatra strămoșească și
solidaritatea poetului cu mulțimea luptînd să ajungă Ia lumină). Universul
poetic arghezian e de o colosală bogăție și varietate, fiind străbătut de cele
mai diverse afecte omenești, de la durere la bucurie, de la gingășie la ură,
de la compasiune la revoltă — toate ducînd la o imensă dragoste de om, la
o bucurie de a trăi și un optimism sănătos proprii poetului. Cu 1907 și Cîntare
omului, largile poeme social-filozofice create în ultimii ani, în lirica arghe-
ziană se desfășoară un fenomen nou: predilecția pentru mari cicluri istorice.
116
EMIL BOLDAN
28
menite să ilustreze și să elucideze probleme ale vieții sociale sau ale evoluției
omului, conceptul de lirism îmbogățindu-se astfel nemăsurat. Pornind de
la Eminescu în poezia filozofică, dar îmbogățit cu concepția despre viață și
lume a materialismului dialectic și istoric, Arghezi duce mai departe, reac-
tualizînd-o în mod amplu, meditația eminesciană, cu tulburătoarele ei între-
bări și interpretări filozofice. Dacă versurile liricii argheziene sînt frămîntate
cele mai multe de mari întrebări filozofice asupra vieții, asupra societății,
asupra locului omului în societate și-n univers, fabula argheziană, creată
mai ales în ultimul timp, e o fabulă sui-generis, reprezentativă pentru autorul
ei. Fabula lui Arghezi — pornită de la o temă clasică sau nu — este, ca și
poezia argheziană, în ansamblul și-n esența ei, profund originală și, așa cum
definește specia Arghezi însuși în Fabula fabulelor, „cînd poezie, cînd surîs,
cînd pișcătură14. Profund originală este de asemenea proza literară a poetului
(schițele din Icoana de lemn. Poarta neagră, pline de protest social, de ură
și dispreț pentru fariseismul puternicilor, romanele Cimitirul Buna Vestire,
Ochii Maicii Domnului) și pamflete argheziene, cele mai virulente și magis-
trale din literatura romînă. Tableta argheziană — forma condensată a pam-
fletului la Arghezi (Tablete din Țara de Ruty, Lume veche, lume nouă) — înso-
țind de multă vreme versul, face parte integrantă din arta poetului, care nu
are egal în acest domeniu, în care cuvîntul izbutește să exprime sensurile
cele mai variate. De altfel, lui Tudor Arghezi îi revin mari merite, poate cele
mai mari după Eminescu, prin contribuția sa la dezvoltarea limbii romîne,
atît în literatură cît și în publicistică. Neobișnuita forță și pricepere a poetu-
lui în a mînui cuvîntul, scoțîndu-i la iveală toate fețele și înțelesurile, cîte-
odată mîncate de timp și îmbinîndu-le apoi într-o țesătură cu totul nouă —
țelul muncii poetului fiind de-a scoate la lumină, cu o măiestrie inegalată,
un chip mai proaspăt, mai adevărat al realității, prin stabilirea unor relații
comparative nemaiîntîlnite — constituie unul dintre titlurile de glorie ale
acestui mare creator de poezie.
Poezia romînească a timpului mai înregistrează numele unor poeți ca
Demostene Botez, cu o poezie sentimentală, a dezrădăcinării, a unui plictis
duminical și provincial, romanțios, a unei naturi pustii, monotone, intrate
aproape în putrefacție, ca la Bacovia (Zilele vieții, Cuvinte de dincolo)', Al,
Philippide, poet de o mare sensibilitate pentru situațiile fundamentale din
univers, pentru o poezie grandioasă, elegiac, înspăimîntat continuu în fața
morții individuale și a stingerii universale (Aur sterp, Stînci fulgerate, Visuri
in vuietul vremii), bun traducător al lui Baudelaire; Ion Barbu, profesor uni-
versitar de matematici, poet hermetic, pornind de la un parnasianism cîn-
tînd aspectele telurice privite într-o veșnică mișcare (Ființa, Lava, Munții,
Banchizele etc.) și ajungînd la o poezie plină de expresii sintetice, de simbo-
luri tenebroase (Joc secund — ciclul Uvedenrode), alimentată uneori de un
folclor străbătut de un pitoresc cu totul original (Isarlîk etc.); Camil Baltazar,
în versurile căruia se creează un fel de poezie a ftiziei (Vecernii) sau, refugiat
în lumea Bibliei, o poezie de puternică senzualitate (Biblice, Reculegeri în
nemurirea ta), dar și de simboluri și imagini pline de prețiozitate (Flaute de
mătase etc.), pe care mai tîrziu pare a le repudia el însuși (întoarcerea poetului
la uneltele sale)', B. Fundoianu (Benjamin Fondane), poetul nostalgiei buco-
lice, al cărui tradiționalism de un panteism olfactiv și tactil exuberante tur-
29
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMlNE
117
nat în imagini de o rară prospețime (Priveliști); Ilarie Voronca, poet impre-
sionist în opera căruia (Restriști, Ulise, Peter Schlemihl, Incantații etc.) ima-
gismul e copleșitor etc. etc.
în dramaturgie se remarcă: Victor Eftimiu (n. 1889), creator de feerii pe
linia lui V. Alecsandri din „Sînziana și Pepelea", om de teatru cu o bogată
activitate dramatică, în versuri sau în proză, inspirate fie din folclorul romî-
nesc (Înșir"te, mărgărite, Cocoșul negru), fie din mitologia clasică (Prometeu,
Tebaidd), fie din vremurile mai apropiate (Don Juan, Doctorul Faust, Parada),
dar și poet și romancier; Mihail Sorbul (n. 1880), dramaturg apreciat
pentru siguranța și priceperea scenică, vizibile în drama istorică în
cinci acte, în versuri arhaizante, Letopiseți (tablou dramatic al unei Mol-
dove decăzute în care patriotismului domnului — Ion Vodă cel Cumplit — i
se opune trădarea boierilor), în „comediile tragice" Dezertorul (ascuțită cri-
tică a militarismului prusac), Patima roșie (dramă pasională cu aspecte secun-
dare de umor), A doua tinerețe (cu acțiunea petrecîndu-se la Napoli și cu o
bună influență a teatrului modern italian); Mihail Sebastian (1907—1945),
prozator, critic subtil dar mai ales remarcabil dramaturg în comediile Jocul
de-a vacanța, Steaua fără nume, Ultima oră, amestec ingenios de vis trans-
figurat și fină delicatețe și de ascuțită observație realistă, în care, uneori în
stil caragealean, întîlnim o puternică critică a mediocrității și rapacității
din societatea burgheză; Tudor Mușatescu, autor de comedii (Titanic Vals,
Eseu etc.), în care, pe linia satirei lui Caragiale, caricaturizează mai ales
burghezia provincială; Mircea Ștefănescu (Comedia zorilor, Veste bună, iar
în ultimul timp Matei Millo, Cuza-Vodă etc.); Al, Ririțescu (comediile Gai-
țele, Marcel și Marcel, dramele Borgia, Florentina etc.); G. Ciprian, actor, cu co-
mediile de succes Omul cu mîrțoaga, Capul de rățoi etc.
împotriva acestei literaturi care, în general, prezintă trăsături mai mult
sau mai puțin realiste, clasele stăpînitoare ale statului burghez, ajutate de
influența tot mai simțită a unei anumite literaturi decadente din Occident,
încearcă să reacționeze prin încurajarea din ce în ce mai oficială a numeroa-
selor grupulețe și curente decadente, care, purtînd cele mai fanteziste numiri:
dadaism, cubism, futurism, constructivism, suprarealism etc., își fac apari-
ția în această perioadă. Aceste curente decadente, cunoscute sub numele gene-
ral de „modernism" și ilustrînd descompunerea artei și literaturii burgheze,
se manifestau pe atunci prin numeroase publicații cu viață scurtă și nume
stridente, asemănătoare cu cele ale revistelor simboliste pe care adesea le
continuau. Printre ele, cele mai gălăgioase se dovedeau Integral, 75 H.P.,
Punct și Contimporanul. Sub masca răzvrătirii împotriva filistinismului bur-
ghez, aceste curente promovau nihilismul cultural, disprețul pentru tot ce
crease mai valoros omenirea în domeniul artei. Modernismul a primit un
sprijin serios în acțiunea sa destructivă pe tărîmul literaturii, prin grupul
„Sburătorului" și prin activitatea profesorului și criticului Eugen Lovinescu
(1881—1943), conducătorul și îndrumătorul grupării, discipol al lui Titu Ma-
iorescu, ca și contemporanul său criticul Mihail Dragomirescu, autor al unei
bizare teorii asupra „științei literaturii" și al unei tot atît de ridicole clasi-
ficări a operelor literare, predate ani de zile studenților săi de la Universitatea
din București. Fără a se declara fățiș de partea tuturor extravaganțelor mo-
derniste, dar încurajîndu-le și sprijinindu-le printr-o critică binevoitoare,
118
EMIL BOLDAN
30
gruparea și revista „Sburătorul" (apărută în 1919, transformată mai tîrziu
în „Sburătorul literar" și continuîndu-și apoi multă vreme activitatea în ca-
drul cenaclului cu același nume) au urmat de fapt cu sfințenie linia esteti-
zantă și cosmopolită a Junimii. De la început, Lovinescu și-a manifestat în
bună parte disprețul pentru literatura clasică realistă romînească, a denigrat
literatura cu orientare realistă contemporană, a promovat în poezie decaden-
tismul, numind creația simboliștilor „poezie nouă", iar în proză psihologis-
mul; adversar înverșunat al criticii științifice, a folosit critica impresionistă,
estetizantă în aprecierea lucrărilor literare, făurind, totdeodată, o întreagă
teorie a „sincronismului", după care toată abilitatea artistului ca și a criti-
cului literar constă în a corespunde structural cu sensibilitatea epocii în per-
manentă schimbare.
Tot în cadrul reacțiunii împotriva orientării realiste a literaturii, cultura
burgheză din aceeași perioadă promovează și o literatură mistico-religioasă,
obscurantistă și naționalist-șovină, răspîndită mai ales prin publicația cu
caracter fascist „Gîndirea" (apărută în 1923). La „Gîndirea" (al cărei teore-
tician a fost Nichifor Crainic) s-au format generații întregi de ideologi ai bar-
bariei fasciste, de poeți care glorificau moartea și desperarea. Gîndirismul
sau ortodoxismul, nume sub care toată această ideologie a huliganismului
și crimei se infiltra în literatură, îmbrăcat într-o frazeologie pretențioasă
și încîlcită, căutînd să dea aparența înaltei intelectualități, a constituit unul
din capitolele cele mai întunecate ale culturii romîne.
Aparenta diversitate și chiar adversitate reciprocă sub care toate aceste
curente se prezentau nu puteau ascunde linia lor comună ideologică, dușmă-
noasă realismului, diversionistă și reacționară, numeroase variante ale moder-
nismului ca și ortodoxismul „Gîndirii" nefăcînd decît să afirme, sub forme
și mai pronunțate de descompunere, toate trăsăturile reacționare ale diver-
selor curente literare burgheze din deceniile anterioare, de la cosmopoli-
tismul, antiumanismul și formalismul simboliștilor pînă la naționalismul
șovin și falsul tradiționalism al semănătoriștilor. Este, de asemenea, sem-
nificativ că ideile mistice și obscurantiste ale gîndiriștilor le întîlnim în lite-
ratura diferiților poeți moderniști de la „Sburătorul" ca Ion Barbu, N. Davi-
descu etc., după cum numeroși colaboratori ai „Gîndirii" — ca Lucian Blaga
<1899—1961), poet panteist mistico-bucolic, în versuri de un imagism deli-
rant {Poemele luminii, Pașii profetului, Zamolxe, Lauda somnului etc.), totuși,
expresionist, autor al unor poezii lirice de dragoste sau peisagiste remarcabile,
eseist și ideolog al „Gîndirii", prin Spațiul mioritic, alături de Nichifor Crai-
nic; Adrian A\aniu, autor al unei poezii picturale, hieratice, de o naivitate
afectată {Figurile de ceară, Lîngă pămînt, Drumul spre stele, Cîntece de dra-
goste și moarte), dar și al unei poezii senzualiste de proveniență biblică {Salo-
meea); Ion Pillat (1891 —1944), poet parnasian la început și simbolist mai
mult în direcția clasicizantă a lui Jean Moreas {Visări păgîne, Eternități de-o
clipă, Amăgiri etc.), apoi, sub influența lui Samain și Francis Jammes, inti-
mist și tradiționalist, cîntînd cadrul familiei proprii, al locurilor natale
{Pe Argeș în sus, Biserica de altădată etc.) sau labilitatea timpului, deșertă-
ciunea în fața existenței universale; V. Voiculescu, „poetul" îngerilor, mis-
tic, de un idilism evlavios și tradiționalist {Pîrgă, Poeme cu îngeri, Din țara
zimbrului etc.) și alții — se dovedeau, în același timp, partizani zeloși
31
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
119
ai diferitelor curente decadente de la simbolism la expresionism și
ermetism.
In epoca aceasta și în anii următori, în care reacțiunea se dedă la atacuri
tot mai înverșunate împotriva clasei muncitoare și a intelectualității care
se alătură, pe-o cale sau pe alta, luptelor revoluționare ale acesteia, filonul
realist mereu dominant, însă, este menținut în literatura romînă, alături
de poeți și prozatori ca M. Sadoveanu, Gala Galaction, N. D. Cocea, Cezar
și Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Gh. Topîrceanu, Ion Agîr-
biceanu, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian și alții, de cîțiva scriitori ca
A. Toma (1875—1954), vechi poet militant, avînd legături cu revistele socia-
liste încă de la sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului următor
(cu poezii ca: Trăiască Comuna, Nevolnicii, Secerișuri sfinte etc.), cîntăreț
al Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (Clntul vieții— 1919) și mai
ales al rezistenței în timpul celui de al doilea război mondial și al construirii
socialismului (Acesta e cîntecul plinii amare, Avantgardei, Răvaș din Ucraina,
Marea preluare, Flăcări pe culmi etc.); Al Sahia (1908—1937), care editează încă
de tînăr, din îndemnul și cu sprijinul P.C.R. al cărui membru devenise, revis-
tele muncitorești „Veac nou“ și „Bluze albastre", nuvelist viguros {Uzina vie.
Revoltă în port, Ploaie de iunie, î ntoarcerea tatei din război, Pe cîmpia de slnge
a Mărășeștilor, Șomaj fără rasă, Execuția din primăvară, în care, pentru întîia
oară în literatura romînă, apar elementele literaturii realist-socialiste); Ion
Călugărit (1903—1956), evocator al luptelor muncitorilor ceferiști în roma-
nul De la 5 pînă la 5, autor al ciclului autobiografic de romane Copilăria
unui netrebnic, Lumina primăverii, Trustul etc., tablou dramatic al existenței
oamenilor dintr-un îndepărtat orășel moldovenesc, înainte și după primul
război mondial și creatorul primului roman al industrializării socialiste
{Oțel și pline)', Geo Bogza, M. Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Magda
Isanos, D. Corbea, Virgil Teodorescu etc., care, îndrumați și influențați de
partidul clasei muncitoare, de P.C.R., constituie, în literatură, un adevărat
front de rezistență împotriva războiului fascist. în paginile unor reviste con-
duse sau influențate de P.C.R., ca „Veac nou", „Bluze albastre", „Era nouă"
.„Manifest", „Reporter", „Cuvîntul liber" (seria nouă) ia naștere o adevărată
literatură de rezistență, literatură în care-și fac apariția primele elemente
de realism-socialist.
După eliberarea țării de armatele hitleriste și după doborîrea dictaturii
fasciste, încercările ideologilor și ale presei partidelor reacționare de-a împie-
dica intelectualitatea creatoare de a se alătura forțelor democratice se dove-
desc zadarnice. Răspunzînd chemării partidului de a crea opere de artă cu
un bogat conținut ideologic și de o înaltă valoare socială, tot mai mulți scrii-
tori dau la iveală, în reviste și apoi în volume, lucrări care oglindesc aspec-
tele noii vieți, realitatea care se desfășura sub ochii lor. în tot mai numeroase
opere ale poeților, prozatorilor și dramaturgilor romîni se oglindesc diferite
aspecte ale procesului de transformare revoluționară a societății: eroica luptă
a clasei muncitoare pentru ridicarea țării din starea de înapoiere economică,
procesul complex de trecerea țărănimii muncitoare pe căile agriculturii colec-
tiviste, lupta acerbă între vechi și nou în toate domeniile vieții sociale, fău-
rirea omului nou, purtător al unei noi concepții despre viață, al unor noi și
superioare norme etice. Participînd cu însuflețire la măreața revoluție cultu-
120
EMIL BOLDAN
32
rală inaugurată și condusă de partidul clasei muncitoare, care se manifestă
mai ales prin lupta de lichidare a analfabetismului și prin răspîndirea cul-
turii în largile mase ale poporului; valorificînd critic, potrivit concepției
marxist-leniniste, moștenirea literară a trecutului, punînd la baza operelor
lor spiritul de partid, orientîndu-se în concepția lor despre lume și viață
după ideologia clasei muncitoare, avînd mereu în față marele exemplu aî
literaturii sovietice, scriitorii de după 23 August 1944 pășesc cu tot mai multă
siguranță pe drumul realismului socialist, noua metodă de creație care afirmă,
în sectorul artistic, idealul socialist. Ținînd seama de diferențele individuale,
de nivelul ideologic mai ridicat sau mai scăzut, de aderența mai mare sau
mai mică, toate variabile nu numai de la scriitor la scriitor, dar și în opera
aceluiași scriitor de la o lucrare la alta — se pot constata trăsături esențiale
comune care definesc opera acestor scriitori, făcînd-o să oglindească în imagini
artistice realitatea din R.P.R., în lupta pentru construirea socialismului
și pentru apărarea păcii. Aceste trăsături sînt orientarea spre realitatea multi-
laterală a vieții și modul de exprimare realist, împletirea dragostei de țară,
a transformărilor revoluționare pe care le realizează poporul pe drumul spre
socialism cu conștiința de luptă împotriva acelora care ar intenționa să di-
strugă ceea ce poporul construiește.
Scriitorii din vechea generație își însușesc cu tot mai multă siguranță
noua metodă de creație — aceea a realismului socialist — și-și aduc contri-
buția lor importantă, desăvîrșindu-și cu noi lucrări profilul operei lor. M. Sado-
veanu scrie în anii aceștia opere de mare valoare ca: Mitrea Cocor, Nicoară
Potcoavă, Nada florilor, Aventură în lunca Dunării} Tudor Arghezi creează
marile sale poeme 1907 și Cîntare omului; Camil Petrescu — dramele istorice
Bălcescu și Caragiale în vremea lui și romanul-frescă Un om între oameni;
Cezar Petrescu noi romane și nuvele, A. Toma, I. Călugăru, Geo Bogza,
M.Beniucși alții cele mai bune opere ale lor. Lor vin să li se alăture scriitori
ca Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Teodorescu, Radu Boureanu,.
Dem. Botez, Marcel Breslașu, Maria Banuș, Eusebiu Camilar, Lucia Demetrius,
Aurel Baranga, Horia Lovinescu, M. Davidoglu etc., a căror activitate lite-
rară a început înainte de al doilea război mondial, sau alții mai tineri ca:
poeții Dan Deșliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Mihu
Dragomir, Eugen Frunză, A. Baconski etc., prozatorii Valeriu Em. Galan,
Marin Preda, Eugen Barbu, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Al. Ivan
Ghilia etc., dramaturgii Laurențiu Fulga (și prozator), N. Tăutu (și poet).
Al. Mirodan etc.
Un loc de frunte în poezia romînească actuală îl ocupă, după Tudor Arghezi,
care rămîne personalitatea poetică cea mai puternică, Mihail Beniuc (n. 1907).
Dezvoltînd firul creației sale anterioare, Beniuc se păstrează de la începutul
activității sale poetice (Cîntece de pierzanie — 1938 etc.) pînă la ultimele
volume de poezii (O samă de poeme, Mărul de lîngă drum, Trăinicie, Azimă.
Inima bătrînului Vezuv, Călător prin constelații, Cîntecele inimii, Materia
și visele etc.) același poet militant, autor al unei lirici predominant combative.
Poezii ca: Aicea printre ardeleni, Ursul romînesc, Cîntec de primăvară, Melița,
E slobod să mai cînD, Cu mii de cai putere, Toboșarul timpurilor noi, Chivără
roșie, Mărul de lîngă drum, Umbra de la Hiroșima, Inima bătrînului Vezuv
cuceresc prin intensitatea stărilor sufletești și, nu mai puțin, prin diverși-
33
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
121
tatea lor. !n versurile lui M. Beniuc — arzătoare de pasiune civică — vibrează
o largă gamă de sentimente: poetul trece de la mînie și indignare la entuziasm
și încredere, stilul său fiind cînd exploziv, cînd plin de grație, cînd maiestos,
cînd dur, cînd duios. Ridicat din popor, Beniuc aduce în poezia romînească
o vigoare țărănească excepțională, comunicată prin mijloace poetice profund
originale. Revolta anarhică a primilor ani de creație a poetului s-a transformat
în poezia de mai tîrziu a lui Beniuc în acțiune revoluționară conștientă, organi-
zată. Autenticitatea lirică a emoției face ca identificarea poetului cu preocu-
pările poporului său să meargă, în cîntecele cele mai reprezentative, pînă la
dispariția oricărei diferențe între vibrațiile sufletești individuale și cele
obștești. Poezia de luptă a lui Beniuc realizează cu forță artistică năzuința
poetului de a face din versul său fie stea călăuzitoare, fie fulger care să nimi-
cească toate putregaiurile din lume („Dar de e stea, să fie stea polară/ Ce-arată
drum spre căutatul port. De-i fulger, să topească-n foc și pară/ Tot ce e putred
și uscat și mort!“ — Fulger și stele din voi. Mărul de lîngă drum). Toboșar
al timpurilor noi, cum i-a plăcut să-și spună și cum a și rămas în conștiința
cititorilor săi, Beniuc e un poet-cetățean prin excelență, rapsod al vremii sale.
O poetă care s-a remarcat în configurația poeziei contemporane romînești
prin forța impetuoasă cu care s-a apropiat de tema luptei pentru pace, a luptei
pentru apărarea vieții fericite, a muncii creatoare e Maria Banuș (n. 1914).
De la creația mai veche a poetei, inaugurată înainte de-al doilea război mon-
dial, în care stăpînea chemarea fierbinte a dragostei (Țara fetelor etc.) pînă
la ultimele poeme (Despre pămînt, Ție îți vorbesc, Americă, La porțile raiului.
Torentul etc.), progresele artistice și ideologice ale Măriei Banuș sînt impre-
sionante. Poezia ei se îndreaptă spre aspectele gingașe, delicate ale vieții,
copiii, florile (Chemare, Din Maramureș etc.); duioșia caldă a poetei pentru
viața copiilor, pentru inocența și puritatea lor sufletească se îmbină cu accen-
tul pătimaș, impetuos pentru apărarea vieții cu un adînc sentiment patriotic
(Țara mea). Cîntînd tot mai puternic lupta poporului muncitor pentru noi
cuceriri (Eroilor ceferiști etc.), Maria Banuș ia parte cu entuziasm la măreața
acțiune a dărîmării lumii vechi (Dărîmare, Patronul, La masa verde etc.) și
la construirea uneia noi (Despre pămînt etc. etc.), care trebuie să ducă la
înfrățirea tuturor popoarelor iubitoare de pace (Ție îți vorbesc, Americă).
Un drum greu, dar plin de succese reale în maturizarea apreciabilă a talen-
tului său a parcurs și Eugen Jebeleanu (n. 1911), de la poezia ermetică de dina-
inte de 1944 (Inimi sub săbii) pînă la marile și grelele de semnificație socială
și de valoare artistică poeme ca Lidice, în satul lui Sahia, Bălcescu, Surîsul
Hiroshimei, Oratoriul Eliberării etc. Evocator al unor eroi ai poporului său,
ca Bălcescu și Sahia, care au înțeles scopul epocii lor și s-au dăruit cu totul
luptei pentru realizarea idealurilor celor mai înaintate, Eug. Jebeleanu este
mai ales un poet al păcii, care evocă de obicei momente zguduitoare din viața
oamenilor de pretutindeni, în vremea războiului (Lidice, Surîsul Hiroshimei)
și vibrează profund la aceste suferințe îngrozitoare, reușind să transmită și
cititorilor această vibrație, ura și revolta sa.
Aparținînd aceleiași generații, Cicerone Theodorescu (n. 1908) cîntă
astăzi Grivița eroică, cu luptătorii ei din trecut și cu locuitorii ei de acum,
pe care-i privește ca pe simbolul luptei eroice în vremuri grele și al forței
constructive din zilele noastre (Un cîntec din ulița noastră), vestejește tarele
122
EMIL BOLDAN
34
unei vechi mentalități care împiedică mersul înainte al societății socialiste
în izbutite rondeluri și se arată un gingaș poet al dragostei în diversele ei
ipostaze (Oameni și dragoste, De dragoste); Radu Boureanu (n. 1905) își strînge
în Umbra stelelor o parte din poemele sale mai vechi în care aureolarea mitică,
rituală, evocarea unei lumi semiarhaice erau încercări de evaziune (ca în ciclu-
rile Zbor alb, Alean vechi, Golful sîngelui) și creează amplele poeme din ultimii
ani (Sîngele popoarelor, Culoarea roșie și neagră, Corăbii spre Indonezia, Vioara
cosmică), în care, devenit poet-cetățean, face să vibreze, cu acorduri grave,
dorința de pace a omenirii sau aduce omului contemporan, cu proiectele sale
de cucerire a cosmosului, un înflăcărat omagiu; Marcel Breslașu (n. 1903), poet
lucid, discursiv, rîvnind să construiască parcă o nouă artă poetică, în pilde,
în parabole, în forme aparent sfătoase și amabile, dar în fond necruțătoare,
cu umor și tăioasă ironie, în jocuri de cuvinte și calambururi țîșnite dintr-o
fantezie intelectuală scînteietoare (Dialectica poeziei), închinînd emoționante
poeme luptei revoluționare a comuniștilor (Povestea poveștilor, Cîntec de leagăn
al Doncăi etc.), dar rămînînd cu deosebire un valoros fabulist militant (Niște
fabule mici și mari pentru mari și mici, La poarta fabulei, Mic tratat de zoologie),
caracterizat în primul rînd prin căutarea noului, oroarea de imitație, fără a
se rupe însă total de tradiția genului (e inedit mai ales prin aducerea în scenă,
concretizîndu-le, a noțiunilor celor mai frecvente ale științei moderne).
Dintre poeții mai tineri formați după 1944, se remarcă: Nina Castan
(n. 1924), al cărei debut de un ermetism baroc (La scara 1/1) e repede depășit
de o poezie cetățenească plină de vibrație (Poetul negru, Cancerul lumii —
poemă scrisă în maniera lui Pablo Neruda, în care atitudinea politică îmbracă
haina invocației, a imprecației și a apelului patetic), de tendința manifestă
spre satiră (fabulele, Muzeul de antichități etc.), de interesul pentru lumea celor
mici (Nică fără frică — admirabilul basm în versuri), dar mai ales de lucidi-
tatea cu care-și cîntă cele mai intime și strict personale sentimente (ciclul
Anotimpuri din voi. Vîrstele anului, Spectacol în aer liber etc.); Dan Deșliu
(n. 1927), a cărui poezie se caracterizează printr-o continuă și autentică prezență
în vîltoarea evenimentelor, printr-un vibrant patos revoluționar (In numele
vieții, poemele vieții noi, pline de dinamism: Minerii din Maramureș, Lazăr
de la Rusca ori Cîntec de ruină din voi. Ceva mai greu — aspru rechizitoriu
împotriva imperialismului american și, în același timp, un vibrant omagiu
adus poporului muncitor din S.U./X.); Victor Tulbure (n. 1925), cu o poezie
patriotică străbătută de un cald umanism socialist, în care se încheagă, într-o
unitară armonie dialectică, chipurile unor veacuri eroice din trecutul mai
îndepărtat sau mai apropiat cu prezentul în care oamenii construiesc o lume
nouă (Vioara roșie, Cornul pădurarului, Eu nu cînt că știu să cînt); Mihu Drago-
mir (n. 1919), cu poemele de largă respirație, pline de un romantism revolu-
ționar, Războiul, întoarcerea armelor, Oda pămîntului meu, patetice imnuri
închinate patriei socialiste după zdrobirea fascismului, ori cu Oda fulgerelor,
în care lirismul filozofic se exprimă prin patosul proslăvirii potențelor spiri-
tuale ale omului erei socialiste, cuceritor al cosmosului; Veronica Porumbacu
(n. 1921), care, folosind din plin autobiografia lirică, își confundă viața cu a
generației sale la intensitatea sensibilității ei feminine (Anii aceștia, Mărturii,
Prietenii mei, Generația mea, Lirice); Eugen Frunză, poet al izbucnirilor tumul-
tuoase, patetice, a cărui trăsătură majoră o constituie adeziunea înflăcărată
35
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
123
la actualitate („Liberi și stăpîni"); A. E. Bakonsky, pasionat de marile cicluri
ale timpului și ale creației universale {Lucrări și anotimpuri sau mișcarea
de revoluție) ori cîntînd viața în formele ei permanente, viața învingătoare
dincolo de somn și moarte {Dincolo de iarnă); Ion Bănuță; Nicolae Labiș
(mort la vîrsta de 21 de ani, dar poet autentic de o puternică sensibilitate);
AL Andrițoiu etc. etc., precum și poeți valoroși ai naționalităților conlocui-
toare ca Horvâth Imre, A. M. Sperber,, Franz Liebhardt, Szemler Ferencz,
Majtenyi Erik, Letay Lajos etc., a căror operă variată aduce o contribuție
meritorie la dezvoltarea poeziei noastre realist-socialiste.
Proza contemporană continuă a fi dominată de personalitatea literară
remarcabilă a lui Mihail Sadoveanu. Alături de el stau scriitori din generația
imediat următoare ca: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ion Agîrbiceanu,
George Călinescu etc., alții ceva mai tineri ca: Geo Bogza (n. 1908), eliberat
destul de repede de influențele dăunătoare ale suprarealismului, copleșitoare
într-o poezie de început, alambicată, devine reporterul fascinant și impetuos
al celei mai fierbinți actualități; a construit în articolele, reportajele și pam-
fletele sale o vastă frescă a unei societăți zguduită pînă în adîncuri de contra-
dicții monstruoase („Cartea Oltului", „Oameni și cărbuni în Valea Jiului" etc.),
oglindind aspectele variate, multilaterale, ale esenței societății capitaliste,
pătrunzînd în sutele de reportaje unice în felul lor, strînse recent, parțial,
în volumul Anii împotrivirii, în inima fenomenelor sociale. Prin scrisul
său cotidian, Bogza a reflectat marele adevăr al epocii sale, a militat împotriva
fascismului și războiului imperialist, a demascat fără cruțare pe provocatorii
de război, a cîntat lupta eroică a Spaniei republicane cu înflăcărarea unui ade-
vărat internaționalist; a scris cu ură, cu sarcasm, cu dispreț despre stăpînii
de ieri ai țării, cu dragoste, cu largă înțelegere despre oamenii muncii din
minele de cărbuni, din regiunile petrolifere, din satele înfundate în neagră
mizerie ale „țării de piatră"; a înălțat, entuziast, imnuri de admirație cuceri-
rilor celor mai noi ale minții omenești, și-a proiectat în viitor imaginația
fabuloasă, în adevărate sondaje uluitoare, asemenea retrospectivelor scrii-
torului în antecedentele civilizației. în proza mai veche și mai nouă {Porțile
măreției, Meridiane sovietice, Pagini contemporane) a lui Bogza întîlnim o
splendidă comuniune a scriitorului cu natura, cu omul, cu istoria, cu geografia,
cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul, într-o evocare de proporții colosale
(sublimul, grandiosul, redate într-o anumită terminologie gongorică, solemnă,
cultivată cu voluptate, sînt sentimente proprii scriitorului), umanismul și
patetismul fiind de asemenea două din atributele fundamentale ale prozei
bogziene; Zaharia Stancu (n. 1902), poet de puternică vibrație lirică, dar
mai ales prozator viguros, cu romanele Desculț (1949), în care, în pagini de
poetică și evocatoare proză literară, scriitorul ne prezintă viața grea a țără-
nimii în trecut, dorul de libertate al acesteia și uriașa răscoală din 1907,
Dulăii, în care, descriindu-ne mizeria în care a trăit țărănimea muncitoare
în anii premergători răscoalelor, Stancu demască lăcomia feroce a exploa-
tatorilor și odioasa duplicitate a uneltelor acestora; romanul-fluviu Rădăcinile
sînt amare (proiectat în vreo 15 volume), în care, atît cît a apărut pînă acum,
folosind o tehnică foarte variată, autorul, avînd în centrul romanului același
^erou din celelalte, Darie, care e de fapt povestitorul însuși, uneori actorul
și, permanent, conștiința care confruntă evenimentele prezentate, tinde să
124	EMIL BOLDAN	3g
facă istoria luptelor forjelor democratice, în frunte cu comuniștii, pentru
instaurarea și consolidarea puterii populare în R.P.R.; Eusebiu Catnilar
(n. 1910), cu’romanul Negura, în care găsim reflectarea veridică a războiului
nejust antisovietic și cu Temelia, prima încercare de roman al colectivizării
agriculturii; Marin Preda, (n. 1922) autorul puternicei nuvele Desfășurarea
cu figura de neuitat a lui Ilie Barbu, personaj prin care se dezvăluie într-un
mod remarcabil capacitatea revoluționară a țărănimii sărace, și al romanului
Moromeții, prăbușirea iluziilor de independență ale micului proprietar agricol,,
tragedia înstrăinării sale de ai săi; V. Em. Galan, (n. 1921) cu romanul Zorii
robilor, în care descrie un episod din răscoalele țărănești ale anului 1907
insistînd în mod deosebit asupra ajutorului dat țărănimii răsculate de către
clasa muncitoare și mai ales cu romanul Bărăgan, pasionata istorie a pătrun-
derii agriculturii socialiste în imensa cîmpie a Bărăganului, dramatica luptă
a eroului Anton Filip cu moștenirea jalnică lăsată de vechiul regim, cu mizeria,
nepăsarea și ignoranța, ducînd o energică acțiune de cîștigare a țărănimii la
noua viață; Titus Popovici, (n. 1930) cu romanele Străinul (în care tînărui
autor transformă tema inadaptabilului social într-un prilej de a prezenta
procesul demistificării generației sale, desprinderii ei din ultimele mituri
burgheze ale familiei, patriei, războiului etc.) și Setea (capitol din aceeași
dramă a pămîntului înfățișată după primul război mondial de Rebreanu în
romanul Ion)', Eugen Barbu, (n. 1929), cu romanul insurecției armate Șoseaua
Nordului, în centrul căruia aduce, zugrăvită cu o rară autenticitate, lumea
muncitorească a cartierului bucureștean Grivița; și încă mulți alți prozatori,,
nuveliști și romancieri ca: Ion Pas (cu ciclul de romane social-istorice
Lanțuri), Naghi Istvan (La cea mai înaltă tensiune), Laurențiu Fulga (cu ma-
sivul roman Eroica), Kovacs Gyorghy (Cu ghiarele și cu dinții), Francisc
Munteanu (cu nuvela Lența și romanele In orașul de pe Mureș și Statuile nu
rîd niciodată), Al. Ivan Ghilia (cu interesantul roman despre colectiviza-
rea agriculturii Cuscrii), Ion Istrati (cu romanele Grîu înfrățit, Trandafir
de la Moldova), Aurel Mihale (Ogoare noi), Dumitru Mircea (Pîine albă),.
Asztalos Istvan (Vîntul nu se stîrnește din senin), Siito Andras, Ștefan Luca
și alții, în operele cărora tema de predilecție e reflectarea realităților actuale
din R.P.R.
Succese remarcabile a înregistrat și noua dramaturgie romînească de după
23 August 1944. Alături de Camil Petrescu (care, după cum am văzut, își con-
tinuă pînă la moarte prodigioasa activitate dramatică de mai înainte cu pie-
sele „Bălcescu" și „Caragiale și vremea lui"), de Victor Eftimiu, de Al. Kirițescu
și de alți dramaturgi aparținînd generației imediat următoare ca Mircea Ștefă-
nescu, Tudor Mușatescu, Tudor Șoimaruetc., se fac remarcați în dramaturgie
scriitori ca Aurel Baranga (n.1913), care, după un trecător popas în poezia
avangardistă a anilor de dinainte de al doilea război mondial (a condus,
alături de alții, revista modernistă ,,Alge“), devine unul dintre dramaturgii
cei mai activi cu piese ca: Iarbă rea (dezbătînd tema participării intelec-
tualității la construirea bazelor socialismului în condițiile unei înverșunate
lupte de clasă), Recolta de aur (cu acțiunea petrecîndu-se în lumea satu-
lui nou romînesc în care se ridică o nouă țărănime, conștientă de dreptu-
rile ei), Anii negri, scrisă în colaborare cu N. Moraru (neuitată imagine a
eroismului comunist în anii negri ai terorii regimului fascist din Romînia),.
37
PREZENTARE SUCCINTA A ISTORIEI LITERATURII ROMÎNE
125
Arcul de triumf (dezvăluirea condițiilor neînchipuit de grele în care comu-
niștii au trebuit să ducă lupta, împotriva războiului, împotriva unui duș-
man extrem de rafinat), Mielul turbat (admirabila comedie a birocratis-
mului, una din cele mai realizate comedii ale teatrului romînesc de azi),
Releta fericirii (care pune problema fericirii intime în condițiile socialis-
mului) etc.; Mihail Davidoglu (n.1910), dramaturgul preocupat în cea mai
mare măsură de dezvăluirea atitudinii față de muncă a omului nou, în
piese ca: Cetatea de foc (în care impresionează cu deosebire figura munci-
torului înaintat, maistrul oțelar Pavel Arjoca, dar și a tatălui său, Petre,
bătrînul maistru furnalist, care, numai după grele încercări, se convinge
că locul său e alături de fiii săi și de tovarășii săi de luptă), Minerii,
Schimbul de mîine etc.; Lucia Demetrius (n.1910), veche prozatoare, astăzi
consacrată mai mult dramaturgiei, cu piese ca: Vadul nou, Cumpăna (în care
înfățișează aspecte ale bătăliei pentru ridicarea și consolidarea gospodării-
lor agricole de stat sau pentru industrializarea socialistă), Oameni de azi,
(cu chipuri și întîmplări dintr-un sat al zilelor noastre, în care oamenii
muncii luptă pentru lichidarea trecutului întunecat), Arborele genea-
logic, Trei generații etc.; Horia Lovinescu (n. 1917), cu piese ca Lumina de
la Ulmi, Citadela sfărîmată, în care, pe lîngă procesul social al destrămării
burgheziei ca clasă, ne prezintă și complexele procese de conștiință trăite
de tinerii aparținînd acestei clase sociale, Surorile Boga etc.; Laurențiu
Fulga (cu piesele Ion Vodă cel Cumplit, Ultimul mesaj), Al. Mirodan (Ziariștii,
Celebrul 702), Siito Andras și Hajdu Zoltan (cu Mireasa desculță), Mihai Beniuc
(In Valea Cucului, I ntoarcerea), Tiberiu Vornic, Paul Everac, Dorel Dorian
Al. Voitin și alții.
Numele creatorilor de literatură din Romînia de azi e impresionant de
mare. Ei se remarcă mai ales în competiția pentru actualitate, orientarea
masivă, dominantă a literaturii romîne către problemele concrete ale construc-
ției socialiste fiind un fenomen pe cale de cristalizare definitivă, în ultimii
ani. îndrumați de partid, ajutați printr-o critică principială de numeroși
critici și istorici literari ca: G. Călinescu, Tudor Vianu, D. Panaitescu-Per-
pessicius, Mihail Ralea, Ion Vitner, M. Novicov, Al. Dima, Ov. S. Crohmălni-
ceanu, Paul Georgescu, Silvian losifescu, G. Ivașcu, N. Tertulian, D. Micu,
Savin Bratu, G. C. Nicolescu, Al. Piru ș.a., care, prin articole, studii sau mono-
grafii, publicate în paginile unor reviste ca „Lupta de clasă“, „Viața romî-
nească“ (noua serie), „Contemporanul“, „Gazeta literară", „Luceafărul",
„Steaua", „Tribuna", „lașul literar" etc. etc. sau chiar direct în volume,
analizează, cu mai multă sau mai puțină competență, tematica operelor
literare, forma artistică a acestor opere în corelația ei indisolubilă cu conți-
nutul, se ocupă de problemele măiestriei artistice, critică cu severitate lozin-
căria deșartă în care mai alunecă unii scriitori, improprietatea și sărăcia
limbii unora, neglijențele în versificație etc. etc.—scriitorii din R.P.R.
reușesc să dea în ansamblu un tablou bogat și mobilizator. Atacînd temele
actualității, în variatele lor aspecte, ei se străduiesc, în același timp, să le
îmbrace într-o formă artistică deosebită, care, prin plasticitatea ei, prin
dinamismul ei, să exercite un efect salutar, civic și estetic, asupra cititorilor.
Păstrîndu-și fiecare stilul său, personalitatea sa, temperamentul său artistic.
126
EMIL BOLDAN
38
grija lor maximă este aceea de-a se exprima cît mai limpede, cît mai artistic,
ca mesajul operelor lor să fie cît mai mult înțeles, să aibă un cît mai mare
efect pozitiv asupra acelora care-i citesc.
BIBLIOGRAFIE
K. M a r x - F. E n g e 1 s, Despre artă și literatură, E.S.P.L.P., București, 1953.
V. I. L e n i n, Despre literatură, Editura P.M.R., București, 1948.
G. Călinescu, Istoria literaturii romîne de la origini pînă în prezent, București, 1941.,
N. Cartojan, Istoria literaturii romîne vechi, I, II, III, București, 1940—1945.
O. Densusianu, Literatura romînă modernă, ediția a IV-a, 1943.
D. P o p o v i c i, La Litterature roumaine ă Vepoque des Lumieres, Sibiu, 1945.
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii romîne contemporane, București, 1937.
T. Vianu, Arta prozatorilor romîni, Editura Contemporană, București, 1941.
Perpessicius, Mențiuni de istoriografie literară și folclor, E.S.P.L.A., București, 1957
Mihai Beniuc: Despre poezie, Studii literare, E.S.P.L.A., București, 1953.
Idem : Tudor Arghezi : Versuri, E.S.P.L.A., București, 1959.
I. V i t n e r, Critica criticii, în colecția „Contemporanul", București, 1949
Idem, Firul Ariadnei, E.S.P.L.A., București, 1957.
Paul Georgescu, Încercări critice, I, II, E.S.P.L.A., București, 1957, 1959.
q v. S. Crohmălniceanu, Cronici și articole „Studii literare^, E.S.P.L.A., București,.
1953.
Ide m, Cronici literare, E.S.P.L.A., București, 1956.
I d e m, Cîteva observații asupra literaturii noastre din ultimii 15 ani, în „Viața.
romînească", nr. 7, 1959.
Silvian losifescu, In jurul romanului, E.S.P.L.A., București, 1959.
Idem, Probleme privind studierea marxistă a unor curente literare, în „Lupta
de clasă", nr. 12/1960.
M. N o v i c o v, Realism, realism critic, realism socialist, E.S.P.L.A., București, 1961.
G. C. N i c o 1 e s c u, Semănătorismul, în „Viața romînească", nr. 11, 1959.
D. M i c u, Romanul romînesc contemporan, E.S.P.L.A., București, 1960.
Idem, Poporanismul, în „Mica bibliotecă critică11, E.S.P.L.A., București, 1961.
Ileana Vrancea, Influența ideologiei partidului în critica literară între anii 1930-1940.,.
în „Lupta de clasă", nr. 4/1961.
LITERATURA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA FEUDALĂ
(1400—1780)
de AL. P1RU
înainte de apariția literaturii romîne scrise, în jurul anului 1400, cu
patru-șapte decenii după întemeierea statelor romînești feudale, se presupune
a fi existat la noi ca și la alte popoare o literatură populară orală a cărei
vechime este greu de determinat cu precizie, dar care în mod firesc va fi luat
naștere o dată cu încheierea procesului de etnogeneză a poporului- romîn în
veacul al IX-lea. Fără să mai vorbim de basme, în care se păstrează urme
de ritualuri și credințe străvechi, din perioada romanizării, un cîntec bătrî-
nesc ca Miorița, cunoscut în circa 900 de variante, aduce o mărturie mile-
nară despre una dintre ocupațiile de căpetenie ale poporului romîn la înce-
puturile sale, păstoritul, după cum orația Plugușorului evocă agricultura.
Cele mai vechi monumente scrise de pe teritoriul țării noastre, datînd
din secolul al X-lea, nu sînt însă în limba romînă, ci în limba slavonă, ca
urmare a adoptării de către clasa stăpînilor de moșii, așa numiții duci și
cneji romîni, a limbii slavone bisericești, limbă în care Metodiu și Chirii
tradusese textele sacre, la Constantinopol și în Moravia, între 863—865.
Pînă la începutul secolului al XVI-lea nu avem nici un text întreg redactat
în limba romînă, iar pînă la începutul secolului al XV-lea nu avem nici un
text original romînesc scris în limba slavonă. Apariția literaturii romîne
în limba slavonă a fost pregătită de o intensă circulație a cărților religioase
bizantine în traducere predominant medio-bulgară.
Majoritatea scrierilor bizantine care în condițiile feudalismului timpuriu
a pregătit începuturile literaturii romîne în limba slavonă se încadrează în
curentul isihastic, teoretizat în secolul al XlV-lea de Grigore Palamas (1297—
1360). Isihasmul, asemănător iezuitismului catolic de mai tîrziu, era o doc-
trină mistică, opusă raționalismului de tip occidental care începuse să cîștige
unele spirite ale Bizanțului, predicînd reîntoarcerea Ia ortodoxie prin prac-
ticarea desăvîrșitului ascetism. Viața sfîntului loan cel Nou de Grigore Țam-
blac, predicatorul lui Alexandru cel Bun, scrisă la Suceava în 1402, Viața
lui Nicodim de la Tistnana, scrisă de ucenicii călugărului și păstrată numai
într-o prelucrare din secolul al XlX-lea, sînt două lucrări hagiografice de
caracter pronunțat isihastic, alcătuite după modelul scrierilor similare ale
lui Eftimie, patriarhul din Tîrnova, foarte răspîndite la noi în prima jumă-
tate a secolului al XV-lea. Din același timp datează troparele logofătului
128
AL. PIRU
2
lui Mircea cel Mare, Filotei, intitulate Pripeale, compuse în limba slavonă,
spre a fi cîntate la sărbătorile Maicii domnului și ale sfinților și mucenicilor
mai însemnați cu stihuri alese din psalmii istoricului, geografului, filozo-
fului și poetului bizantin Nichifor Vlemmidis (1198—1272). Refrenele lui
Filotei, tipărite prima oară în Molitvoslovul de la Veneția din 1547 constituie
prima contribuție romînească la poezia imnografică admisă în liturghia orto-
doxă a țărilor slave (Bulgaria, Serbia, Rusia).
Ca urmare a politicii de centralizare a statului feudal, literatura reli-
gioasă este orientată în a doua jumătate a secolului al XV-lea către istorio-
grafia de curte, după modelul rodosloviilor bizantine. Astfel apar în limba
slavonă, la curtea lui Ștefan cel Mare, în Moldova, Letopisețul de cînd cu voia
lui Dumnezeu s-a început Țara Moldovei, de la 1359 pînă la 1507, Povestire
în scurt despre domnii Moldovei, variantă continuată la mănăstirea Putna
pînă în 1526, o cronică scurtă a domniei lui Ștefan cel Mare, redactată în
1502 în limba germană, o altă Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de
la 1359 pînă la 1504, în limba slavonă de redacție rusă, și Descrierea cronicii
despre Țara Moldovei și despre domnii ei, scrisă în limba polonă, de la 1352
pînă la 1566. Aceste cronici la baza cărora stă un prototip în limba slavonă
avînd în centru domnia lui Ștefan cel Mare, sprijină lupta voevodului creștin
împotriva păgînătății, înfățișîndu-1 ca pe un sfînt purtător de biruință pen-
tru credință, „pobedonoseț“ și reclamînd solidarizarea tuturor creștinilor
împotriva păgînilor. Tendința de călcare a jurămîntului de vasalitate către
monarh este condamnată, cronicarul apărînd autoritatea centrală care nu
tolerează viclenirea supușilor.
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, trei călugări, Macarie, Efti-
mie și Azarie, duc mai departe letopisețul Moldovei în limba slavonă, scriind
cronica oficială a domniilor lui Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu și Petru
Șchiopul, de la 1504 pînă la 1574, în stil encomiastic, cu alterarea adevărului
istoric, dar cu remarcabile efecte retorice, după modelul cronografului bizan-
tin al lui Constantin Manasses, citit într-o versiune în proză medio-bulgară.
Creșterea influenței marii boierimi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
concomitent cu scăderea autorității centrale domnești, precum și părăsirea
limbii slavone în actele de cancelarie sub Petru Șchiopul în Moldova au făcut
ca istoriografia de curte slavonească să apună după aproximativ un secol
de dezvoltare, nu fără a lăsa urme în cronicile următoare, redactate în limba
romînă.
Curentul isihastic a avut urmări rnai importante în literatura Țării Romî-
nești, unde la curtea lui Neagoe Basarab, la începutul secolului al XVI-lea,
Gavril, protul Sfîntului Munte, scrie în grecește Viața sfîntului Nifon, un
panegiric exaltînd atît faptele călugărului athonit, organizator al bisericii
romîne sub Radu cel Mare, cît și activitatea de ctitor a lui Neagoe Basarab,
prezentat ca un ucenic al lui Nifon. După toate indiciile, Invățăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scriere parenetică asemănătoare cu
Principele lui Machiavelli, monumentul cel mai însemnat al literaturii romîne
în limba slavonă, reprezintă o sinteză a ideilor isihasmului puse în slujba
întăririi autorității domnești. învățăturile lui Neagoe Basarab dau sfaturi
de guvernare, dar insistă îndeosebi asupra desăvîrșirii interioare a domnito-
rului, prin respectarea unor norme de conduită din care nu este exclus asce-
3 .	LITERATURA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA FEUDALA	129
tismul, loasaf (Buddha din cunoscutul roman popular Varlaani și loasaf)
devenind la un moment dat modelul demn de imitat de prințul moștenitor
al tronului. în afară de bogăția detaliilor referitoare la viața de curte și a
stării sociale contemporane, I nvățăturile tui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie cuprind maxime și sentințe care au făcut ca autorul să fie comparat
cu Marc-Aureliu, precum și pagini de veritabil lirism, cu ecouri din Umilința
lui Simeon cel Nou, Oglinda lui Filip Solitarul, cuvintele lui loan Crisosto-
mul, Efrem Șirul și alții.
în Transilvania, alături de slavonism, a existat, ca o consecință a înfiin-
țării unor episcopii și mănăstiri catolice după cucerirea maghiară, o cultură
în limba latină, căreia i se datoresc lucrarea despre datinele, moravurile, stă-
rile și răutatea turcilor {Tractatus de ritu, moribus, condicionibus et nequitia
turcorum) semnată Prizonierul transilvan (Captivus Septemcastrensis) cu
date despre incursiunile turcești în Țara Romînească și Transilvania în secolul
al XV-lea și adaosul de la Chronicon Dubnicense scris pe la 1480 de un curtean
al voevodului maramureșan Bartolomeu Dragffy, rudă a lui Ștefan cel Mare,
ceea ce explică simpatia cronicarului pentru domnitorul moldovean. Figura
lui Vlad Țepeș a atras curiozitatea sașilor, care încă din 1462 au publicat în
limba germană un număr de anecdote referitoare la Dracula voievod, pre-
lucrate la curtea lui Matei Corvin în limba slavonă și răspîndite mai ales
în Rusia (domnitorul muntean este zugrăvit pitoresc cu ciudățeniile lui și
blestemat pentru că a trecut la catolicism).
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, în Transilvania și temporar în Mol-
dova, se poate vorbi de o mișcare umanistă, manifestată sub forma luptei
ideologice împotriva clericalismului reacționar, în parte și împotriva feuda-
lismului. Dacă „Schola latina“ înființată de Despot-vodă în 1562 Ia Cotnari,
cu Gaspar Peucer, loachim Rhaeticus și loan Sommer, n-a putut dura, în
schimb activitatea lui Nicolae Olahus, descendent din familia domnitoare a
Țării Romînești, arhiepiscop de Strigoniu și regent al Ungariei în 1562, prie-
ten al Iui Erasmus de Rotterdam, istoric și poet în limba latină, a avut un
ecou puternic (în Țara Romînească îl va consulta peste un secol și jumătate
istoricul Constantin Cantacuzino).
Limba slavonă nu a fost înlocuită cu limba romînă în actele de cance-
larie și în biserică decît între 1574—1680 în Moldova și 1593—1699 în Țâra
Romînească, biserica, deținătoare a „monopolului asupra pregătirii intelec-
tuale“ în tot acest timp, situîndu-se pe poziția cea mai conservatoare de men-
ținere și „consfințire a dominației feudale existente44 L încă de la începutul
secolului al XVI-lea însă, în urma luptei nobilimii maramureșene din fami-
lia Dragffy pentru autonomie față de episcopia ortodoxă slavonă de la Mun-
cacs, se pornește acțiunea de traducere a textelor biblice în limba romînă,
continuată, sub influența reformei lutherane la Brașov, încep înd din 1561,
de diaconul Coresi din Țara Romînească, meșter care tipărise mai înainte
la Tîrgoviște cărți bisericești slavone. Traducerile și tipăriturile lui Coresi
și ale colaboratorilor lui constituie primele încercări de a supune limba romînă,
necodificată gramatical, normelor limbii slavone, o limbă literară moartă
1	F r. E n g e 1 s, Războiul țărănesc german, ed. a IlI-a, E.S.P.L.P., București, 1958,
p. 48—49.
g-C. 3250
130
AL. PIRU
4
ca și latina. în Evanghelia cu învățătură din 1581, traducere prin interme-
diar slavon a omiliilor patriarhului grec loan Caleca, eforturile sînt încunu-
nate de oarecare succes, fără ca autorii să se poată în întregime elibera de rigi-
ditatea originalului. Dar sforțările în acest sens vor fi continuate cu și mai
multă stăruință și cu voința (afirmată!) de a se conforma unei norme supra-
dialectale de mitropolitul Moldovei Varlaam, autorul traducerii Omiliilor
patriarhului Calist, sub titlul Carte romînească de învățătură dumenecele preste
an și la praznice împărătești și la soînți mari, tipărită la Iași în 1643 și oferită
de domnitorul Vasile Lupu ca „dar și milă și pace și spăsenie a toată semen-
ția romînească pretutindere ce să află pravoslavnici într-această limbă“.
Aceeași grijă de a se adresa într-o limbă înțeleasă de romînii din toate provin-
ciile se constată în traducerea din slavonește a Noului Testament, datorită
mitropolitului Transilvaniei Simion Ștefan, publicată la Bălgrad în 1648.
Traducerile de texte bisericești urcă pînă la nivelul maxim al calității
cu Biblia de la București, din 1688, prima tălmăcire integrală a Bibliei în limba
romînă, care, prin larga ei difuzare și îndelunga întrebuințare în biserică, a
jucat un rol important în cristalizarea normelor de exprimare literară, stator-
nicite în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Totuși, ca valoare artistică,
traducerea fraților Greceanu de la 1688 era depășită încă de la sfîrșitul seco-
lului al XVIII-lea de noua tălmăcire a Bibliei publicată la Blaj în 1795 de
Samuil Micu, Biblia de la București păstrîndu-și firește meritul întîietății
în timp.
Interesul literaturii bisericești, cînd este vorba de traduceri, nu depă-
șește limitele filologiei. Dar în cîteva cazuri nu avem a face cu simple tălmă-
ciri, ci cu prelucrări artistice, iar uneori chiar cu creații originale. în parte,,
acesta este cazul cu Cazania lui Varlaam, mai ales în narațiunile hagio-
grafice. Cît despre Psaltirea pre versuri tocmită a mitropolitului Moldovei
Dosoftei publicată la Uniev (Polonia) în 1673, indiscutabil că este o operă
de creație ca și originală, în măsura în care orice traducere în versuri a psal-
milor (de exemplu Psalmii lui Clement Marot) sînt operă de creație. în sti-
hurile lui Dosoftei care nu s-au cîntat niciodată în biserică, dar au răsunat,
sub formă de colinde, multă vreme în popor, se pregătesc să-și ia zborul psal-
mii de peste 250 de ani din Cuvinte potrivite ale lui Tudor Arghezi. Și în Viața
și petrecerea sfinților, cealaltă prelucrare (în proză de data aceasta) a lui Dosof-
tei, se întrevede, în linia epicului legendar, Mihail Sadoveanu, nu numai
din Spre Emaus (1924) și Sfintele amintiri (1926), dar și din atîtea alte
povestiri de conținut laic (în romanul Demonul tinereții din 1928 sînt admi-
rabile versiuni proprii în proză de psalmi).
Literatura romînă religioasă din perioada feudală culminează cu Dida-
hiile originale ale mitropolitului Țării Romînești, Antim Ivireanul, scrise
și rostite în București între 1709—1716. Deși fiind originar din Iviria, Gruzia
de astăzi, Antim a învățat tîrziu romînește, după vîrsta de 30 de ani, el și-a
însușit perfect limba, izbutind nu numai s-o vorbească foarte corect, dar și
s-o mlădieze artistic pînă la a provoca entuziasmul marilor scriitori de mai
tîrziu, a unui Eminescu sau Mihail Sadoveanu. Ca Bossuet, Bourdaloue,..
Massillon și Ilie Miniat, predicator grec din Veneția pe care nu-i exclus să-1
fi auzit la Constantinopole, dar pe care nu l-a imitat, cum greșit s-a crezut,,
Antim Ivireanul avea o frumoasă cultură teologică, citise măcar în parte:
5
LITERATURA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA FEUDALA
131
pe filozofii și poeții clasici (pomenește de Socrate, Anaxagora, Aristot, Demo-
crit, Anaximene, Hesiod) și, neîndoios, cunoștea regulile unui bun discurs,
în stare să ofere auditoriului un „ospăț al cuvintelor14 (am numit chiar ter-
menul folosit de el, desigur după Banchetul lui Platon). Și mai importantă
este atenția pe care o dă Antim Ivireanul în opera sa vieții reale, problemelor
vieții materiale și spirituale ale timpului. în această privință cazaniile lui
depășesc cu mult sfera eclesiastică, nu mai sînt adică simple cazanii stereo-
țipe, valabile pentru orice timp și loc, ci învățături dictate de împrejurări
particulare, concret-istorice, de comandamente în mare parte laice. Cu spi-
ritul său de ținută înalt-etică și patriotică, Antim Ivireanul condamnă asu-
prirea, satirizează traiul ușuratic al bogaților, cere îndurare pentru săraci
— și se solidarizează cu întreg poporul care gemea sub jugul turcesc nădăj-
duind o mîntuire prin lupta unită a țărilor creștine (el însuși a militat pentru
alianța cu Rusia lui Petru cel AAare) împotriva dominației otomane.
Al doilea sector important al literaturii romîne din perioada feudală
este cel istoriografie, al cronicilor în limba națională. Și aici, ca și în literatura
religioasă, avem numai elemente de ficțiune și nu opere în întregime de reflec-
tare artistică a realității, dar procentul de originalitate este aici cu mult mai
mare, atît în direcția fondului de idei și sentimente, cît și în aceea a expri-
mării lor.
Istoriografia în limba romînă s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi
la sfîrșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, în urma
părăsirii limbii slavone în actele de cancelarie, și ca o consecință a tendințelor
boierimii de a subordona puterea domnească și a întemeia statul feudal nobiliar.
Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales al celei moldovene,
a jucat umanismul tîrziu al școlilor iezuite din Polonia, cunoscut de cronicari
direct, ca elevi. Umanismul tîrziu afectează concepția cronicarilor în ceea ce
privește rolul educativ al istoriei, rolul personalității în istorie (ei sînt parti-
zani ai teoriei că istoria o fac eroii), conceptul de glorie (cronicarii cred că
războaiele sînt purtate de monarhi în scopul ilustrării numelui lor). Apariția
ideii romanității poporului romîn, și a latinității limbii sale, ca și aceea a
originii comune a tuturor romînilor trebuie puse de asemenea pe seama in-
fluenței umanismului, a studiului limbii latine și a autorilor clasici. Uma-
nismul a înrîurit nu mai puțin stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întoc-
mire și redactare a cronicelor lor. Alte idei, ca de pildă cea despre originea
divină a monarhiei, vin din mentalitatea religioasă feudală, dar lucru demn
de subliniat, cronicarii, deși boieri, se situează adesea pe poziția maselor,
exploatate și, patrioți, blestemă dominația turcească, visînd scuturarea ju-
gului prin acțiunea unită a popoarelor creștine.
Letopisețul Țării Moldovei de cînd s-au descălecat țara și de cursul anilor
și de viața domnilor care scrie de la Dragoș vodă pînă la Aron vodă (1359—1594)
de Grigore Ureche prelucrează cronicile interne slavonești completînd în special
domnia lui Ștefan cel Mare cu o caracterizare clasică și utilizează elemente
de narațiune epică mai ales în legătură cu domniile lui Petru Rareș, Alexan-
dru Lăpușneanul și Ion vodă Armeanul, furnizînd subiecte scriitorilor de
mai tîrziu, lui Constantin Negruzzi pentru nuvela Alexandru Lăpușneanul,
lui Alecsandri pentru drama Despot vodă, lui Delavrancea pentru trilogia
dramatică Apus de Soare, Viforul, Luceafărul, în fine lui Mihail Sadoveanu
132	al.	6
pentru Frații Jderi, Șoimii și Nicoară Potcoavă. Cu toate că letopisețul iui
Grigore Ureche nu ni s-a păstrat în forma sa autentică, ci în copii interpolate,
putem spune totuși că stilul său se definește prin sobrietate și preciziune,
ca acela al istoricului latin Tacitus.
Miron Costin scrie în continuare Letopisețul Țării Moldovei de la Aron
vodă încoace de unde este părăsit de Ureche vornicul pînă la Istrate Dabija vodă
(1661) cu ochiul contemporanului aproape de evenimente, deci memorialistic,
uneori chiar cu observație îndreptată spre umanitatea morală de romancier
raportînd în special domnia lui Vasile Lupu, personalitate importantă și sub
raport cultural, creatorul școlii și tipografiei moldovene și ctitorul unui vestit
monument al artei arhitecturale romînești biserica Trei Ierarhi din Iași.
Cronica lui Miron Costin deschide o perspectivă mult mai largă asupra vieții
sociale și ca și aceea a lui Ureche zugrăvește oameni și situații dramatice,
reluate de scriitorii de mai tîrziu, printre alții de Mihail Sadoveanu în Neamul
Șoimăreștilor și Nunta domniței Ruxandra. Umanist, Miron Costin a scris
prima lucrare științifică documentată asupra originii romînilor (De neamul
moldovenilor}, un poem filozofic pe tema fortunei labile, Viața lumii și două
lucrări în limba polonă, din care una în versuri, despre țările romîne. Opera
sa principală istorică în limba romînă este pentru istoriografia noastră echi-
valentă cu aceea a istoricului latin Titus Livius.
Punctul culminant în istoriografia moldoveană și în evoluția literaturii
romîne din perioada feudală îl atinge cronica lui Ion Neculce, scrisă după
1730, Letopisețul Țării Moldovii de la Dabija vodă pînă la a doua domnie a
lui Constantin Mavrocordat (1743). Neculce a trăit momentul de răscruce din
1711, cînd domnitorul Dirnitrie Cantemir încheie alianța cu Petru cel Mare
în scopul scuturării robiei turcești, care eșuează. După această dată în Mol-
dova și după 1716 în Țara Romînească, turcii nu mai încredințează domnia
pămîntenilor, numind în locul lor administratori credincioși ai imperiului,
greci din Fanar. Consecințele sînt grele atît pentru starea socială cît și pentru
cea culturală, dar mai cu seamă pentru starea socială, exploatarea externă
și internă atingînd apogeul ei. Letopisețul lui Ion Neculce este o mărturie
vie, clocotind de revoltă împotriva rapacității fanariote și în același timp o
oglindă realistă a vremii, prezentată sub forma unor memorii autentice
cu un mare dar al povestirii, cu talentul de a portretiza caracterologic oamenii
cu spirit critic, satiric și umoristic, cu îndemînare de a picta tablouri de epocă,
într-o limbă de bogate resurse populare și într-un stil personal de o rară savoare
comparabil cu acela al marelui povestitor Ion Creangă. Mihail Sadoveanu
în excelentul său roman istoric Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă a
pornit de la cronica lui Neculce, iar legendele culese din tradiția orală de Neculce
sub titlul O samă de cuvinte și așezate în fruntea letopisețului au constituit
izvorul de inspirație al poeților din prima fază a literaturii romîne moderne:
Gheorghe Asachi, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Dirnitrie Bolinti-
neanu. După Neculce, istoriografia moldoveană, continuată pînă la pacea
de la Kuciuc-Kainargi (1774) nu mai păstrează nivelul literar, interesînd mai
mult istoria propriu-zisă.
Istoriografia literară a Țării Romînești se deosebește în unele privinți
de cea moldoveană, avînd altă evoluție și alt caracter. Mai întîi aici nu au
existat anale în limba slavonă sau au existat, dar n-au ajuns pînă la noi în
7
LITERATURA ROM1NA ÎN PERIOADA FEUDALA
133
forma lor primitivă. Prima cronică în limba națională, Cronica lui Mihai
Viteazul de logofătul Teodosie Rudeanu, este cunoscută numai din prelucrarea
latină a lui Baltasar Walther, Brevis et vera descripția rerum... Michaele...
Walachiae Palatino gest ar um, publicată la Gorlitz (Germania) în 1599. Istoria
Țârii Romînești de cînd au descălecat pravoslavnicii creștini, compilație alcătuită
de un anonim la sfîrșitul secolului al XVII-lea și cuprinzînd evenimentele
de la întemeiere, 1290, pînă la moartea lui Șerban Cantacuzino, 1688, reu-
nește alte izvoare, printre care se pot identifica o prescurtare a Vieții lui
Nifon, o adaptare a poemului grecesc al lui Stavrinos despre Mihai Viteazul
și o cronică grecească în versuri pentru începutul secolului al XVII-lea, de
mitropolitul Matei al Mirelor. Pentru rest, deși părțile se disting în mod clar,
izvoarele au dispărut în forma lor independentă. Dar caracterul cronicei îi
dă ultima parte care este un pamflet contemporan, scris de un partizan al
facțiunii boierești a Cantacuzinilor împotriva partidei adverse a Bălenilor.
Cronicele muntene sînt cronici facționare anonime, violent polemice, foarte
părtinitoare sub raportul adevărului, reclamînd utilizarea cu prudență, dar
tocmai prin asta de o certă valoare literară, cu nimic mai prejos de aceea a
cronicilor moldovene, mai obiective, dar nici ele cu totul lipsite de subiecti-
vitate (ne gîndim în special la Neculce).
Letopisețului Cantacuzinilor îi răspunde un alt anonim, partizan al fac-
țiunii politice a Bălenilor, în același spirit vehement polemic, unde tot ce era
dincolo afirmat, e negat și tot ceea ce era negat, e supralicitat. In ceea ce
privește partea de la început, autorul se împrumută din compilația anterioară,
bineînțeles procedînd la o redactare proprie și, firește, eliminînd tot ce adver-
sarul său construise în scopul preamăririi descendenței ilustre a familiei Can-
tacuzinilor, care se pretindeau urmași ai întemeietorului țării, oprindu-se
cu expunerea evenimentelor în același an, 1688, cînd cele două familii potriv-
nice s-au împăcat temporar.
Letopisețul Cantacuzinesc, se continuă în domnia lui Constantin Brîn-
coveanu (1688—1714), domnie în care asistăm la o adevărată renaștere cul-
turală sub înrîurirea elenismului cu cronica de curte a lui Radu Greceanu
și cu o Istorie anonimă a Țării Romînești mergînd pînă în 1717, independentă,
din punctul de vedere al micii boierimi, cu vervă și culoare, ca o operă de
literatură propriu-zisă, cu narație, descripție, dialog și stil adecvat, volubil.
Multă vreme autorul acestei cronici anonime a fost crezut Radu Popescu,
presupus și autor al cronicii Bălenilor, dar care n-a scris în mod sigur decît
cronica domniilor lui Nicolae Mavrocordat înȚara Romînească (despre domnii-
le lui Nicolae Mavrocordat în Moldova au scris Nicolae Costin, fiul lui Miron
Costin, compilator al unui cronograf de la zidirea lumii pînă la 1601, și Axinte
Uricariul). Cronicar oficial, Radu Popescu nu are o atitudine personală con-
secventă, manifestă rezerve față de Brîncoveanu căruia îi atribuie doar „noroc“,
blamează și laudă totdeodată pe Cantacuzini și se ferește să aduleze pe Nicolae
Mavrocordat, spre a nu fi învinuit de „colachie“. Oponenților acestuia, printre
care și un Băleanu, le administrează epitetele cele mai negre, într-un stil ce nu
ocolește invectivele, cronicarul încadrîndu-se deci în spiritul general polemic
al istoriografiei muntene. Aceste pamflete cronicărești sînt continuate la
începuturile literaturii moderne în Muntenia de Ion Eliade-Rădulescu, înainte
134
AL. PIRU
8
de primul război mondial de N. D. Cocea și atît înainte cît și după primul
război mondial, pînă în zilele noastre, de Tudor Arghezi.
Influența umanismului occidental a înlesnit în Țara Romînească tre-
cerea de la cronică la istoria de tip științific prin stolnicul Constantin Canta-
cuzino, un erudit care a studiat la Universitatea „II Bo“ din Padova, cu cîteva
decenii înainte ca filozoful evoluționist italian Giambattista Vico să-și publice
faimoasa lucrare Principi di una scienza nuova (ed. I, 1725) cu ale sale corsi
e ricorsi. Nu-i exclus ca învățatul romîn să fi citit prelegerile anterioare ale
lui Vico, precum De noștri temporis studiorum ratione (1708) sau De antiquis-
sima italorum sapient ia (1710), pentru că în a sa Istorie a Țării Romînești întru
care să cuprinde numele ei cel dintîi și cine au fost lăcuitorii ei atunci și apoi
cine o au mai descălecat și o au stăpînit pînă și în vremurile de acum cum s-au tras
și stă, rămasă neterminată (merge de la războaiele lui Traian cu dacii pînă
la năvălirea hunilor cu Attila în anul 434), Constantin Cantacuzino vorbește
de cele trei „stepene“ (trepte) ale dezvoltării, „adecăte urcarea, starea și pogo-
rîrea, au cum le zic alții adaogerea, starea și plecarea". în studierea problemei
originilor poporului romîn, stolnicul Constantin Cantacuzino, a adus, după
Miron și Nicolae Costin, cea mai însemnată contribuție științifică, demon-
strînd cu argumente convingătoare originea comună a tuturor romînilor și
persistența elementului roman în Dacia, după retragerea trupelor lui Aure-
lian în sudul Dunării, în anul 271. Ucis de turci la Constantinopol împreună
cu fiul său, domnitorul Ștefan Cantacuzino, în 1716, doi ani după moartea
tragică în împrejurări similare a lui Constantin Brîncoveanu și a celor patru
fii ai săi, stolnicul nu a putut să-și ducă pînă la capăt lucrarea sa, concepută
și realizată parțial, independent de aceea a lui Miron Costin, în același spirit
patriotic, plin de demnitate, sine ira et studio, ca să întrebuințăm expresia
lui Tacitus.
Ideea romanității poporului romîn este o idee călăuzitoare a istoriografiei
din Transilvania, viu argumentată de învățații de la sfîrșitul secolului al
XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea din așa-numitul curent al Școlii
ardelene, pentru dobîndirea drepturilor politice în condițiile stăpînirii habs-
burgice. încă de la mijlocul secolului al XVI-lea, în Hungaria sive de origini-
bus gentis, regionis, situ, divisione, habitu atque opportuniatibus, Nicolae Ola-
hus, descriind Transilvania, Moldova și Țara Romînească, arăta că în limba
romînă se află „multe cuvinte comune cu limba romanilor". Același lucru îl
va susține istoricul sas Laurențiu Toppeltin din Mediaș, un secol mai tîrziu,
în lucrarea Origines et occasus Transsylvanorum, apărută la Lyon în 1667 și
folosită de Miron Costin în De neamul moldovenilor (cronicarul moldovean
a și tradus partea a doua a cărții lui Toppeltin: Revolutiones seu occasus
Transsylvanorum sub titlul Istorie de crăia ungurească).
O cronică în limba romînă intitulată Cronica Sloveanilor, Iliricului,
Misii cei din sus și cei din jos Misii a scris la curtea lui Șerban Cantacuzino,
ardeleanul Gheorghe Brancovici, fratele mitropolitului ortodox Sava Bran-
covici. Cronica începe cu facerea lumii și se termină cu anul 1686, după înfrîn-
gerea turcilor la Viena, insistînd cu deosebire asupra originii romane a ro-
mînilor:
„în zilele împăratului Traian au venit de la Italia și rumînii, cari după
orașul Roma s-au numit rumîni... Așa și vulturul dupre sfîntul botez cusfînta
9	LITERATURA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA FEUDALA	135
cruce în gură luară, ca să le fie sămnul tării lor, închipuind vulturul cel mare
al Romei, pentru ca să să știe că de la Roma au venit rumînii cu semnul îm-
părăției“.
Am lăsat de o parte două personalități ale literaturii romîne vechi pentru
că ele aparțin nu numai culturii noastre, dar și culturii mondiale. Este vorba
de învățații romîni Nicolae Milescu spătarul (1636—1708) și principele Dimitrie
Cantemir (1673—1723). Ambii au învățat la marea școală a patriarhiei orto-
doxe din Constantinopole. Nicolae Milescu s-a făcut cunoscut mai întîi printr-o
lucrare teologică în limba latină Enchiridioti sive stella orientalis occidentali
splendens, id est sensus ecctesiae orientalis scilicet grecae, de transsubstantione
cor por is domini aliisque controversiis, publicată la Paris în 1669, prin care
intervenea în cearta dintre catolici și protestanți, în favoarea janseniștilor
de la Port-Royal. Devenit diplomat rus sub țarul Alexei Mihailovici în 1671,
spătarul Nicolae Milescu a fost trimis în China spre a stabili relații de prie-
tenie și comerciale cu Imperiul Rus. Drumul de la Moscova pînă la Pekin și
tratativele care au avut loc acolo au fost consemnate de Nicolae Milescu într-un
Jurnal de călătorie în China, redactat în limba rusă, cu extrem de interesante
observații asupra peisajului siberian, asupra popoarelor asiatice și asupra
moravurilor de la curtea hanului chinez. Separat, Nicolae Milescu a mai
întocmit și o Descriere a Chinei în limba slavonă, completînd cu observații
proprii lucrarea din 1655 a lui Martinius Martini Atlas sinensis. Amîndouă
lucrările au fost tipărite de mai multe ori în Rusia și au devenit cunoscute
în Europa mai ales în urma versiunii engleze a lui J. F. Baddeley, apărută
la Londra în două volume în 1919, sub titlul Russia, Mongolia, China. La noi,
Jurnalul de călătorie a fost tradus întîi în 1889 printr-un intermediar grecesc,
iar recent s-a publicat o tălmăcire după Baddeley. De asemenea, avem o tra-
ducere direct din limba slavonă a Descrierii Chinei, apărută în 1958. Sinolog
apreciat de oamenii de știință, Milescu este și un excelent memorialist, scrii-
tor delectabil asemenea lui Marco Polo.
Opera lui Dimitrie Cantemir, fost domnitor al Moldovei și ministru al
lui Petru cel Mare, este variată și vastă, refuzîndu-se unei scurte priviri sin-
tetice. în literatura romînă Dimitrie Cantemir a creat eseul filozofic cu Divanul
saugîlceava înțeleptului cu lutnea sau giudeiul sufletului cu trupul (Iași, 1698),
tratat de etică stoică, unde ideea de retragere din viață se conciliază cu o
atitudine activă de luptă împotriva fatalității. A creat romanul social cu /s-
toria ieroglifică, scrisă în 1705, pamflet politic alegoric, soi de Roman de Re-
nard, în care se ia apărarea țărănimii asuprite și se condamnă exploatarea
boierească nemiloasă. A pus bazele științei istorice moderne scriind Hronicul
vechimii romîno-moldovlahilor (1723) cea mai întinsă demonstrație a romani-
tății și continuității romanilor în Dacia înainte de lucrările reprezentanților
Școlii ardelene. Dar afară de aceste lucrări în limba romînă, umanistul Can-
temir a scris în alte limbi multe alte opere literare și științifice, de valoare
incontestabilă, prețuite de minți geniale ca Voltaire, Byron sau Bielinski.
Printre acestea amintim o metafizică (Sacrosanctae scientiae indepingibile
imago), o logică (Conipendiolum universae logices institutionis), un tratat de muzică
turcească (Tarifu ilmimusiki ala veghi maksus), o lucrare geografică (Descrip-
ția antiqui et hodlerni status Moldaviae), scrisă la cererea Academiei din Berlin;
cea mai documentată istorie a imperiului otoman pînă la lucrarea lui Hammer
136	AL- PIRU	10
din 1824 (Incrementa atque decrementa aulae othomanicae), tradusă în engle-
zește, franțuzește și nemțește încă din secolul al XVIII-lea, o biografie plu-
tarhiană (Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis, Moldav iae principis),
o lucrare teologică de combatere a lutheranismului în Rusia (Loca obscura
in Catechisi, quae ab anonymo authore slaveno idiomate edita et Pervoe ucenic
otrokom intitulata est), o lucrare de orientalistică (Kniga sistima Ui sostoiania
muhamedanskoi religii), o lucrare de arheologie, rămasă în fișe (Collectanea
Orientalia) etc.
Ca scriitor în limba romînă, Cantemir a făcut sforțări uriașe, nu numai
în direcția abordării unor genuri noi ca romanul (unele pasaje din Istoria
ieroglifică sînt în versuri), dar și în direcția artei literare, sub influența baro-
cului oriental. Topica lui este latină, creația de cuvinte noi nu s-a impus,
dar figurația verbală, adesea ingenioasă, copleșește, sfîrșind prin a uimi ca
proza lui Rabelais.
în lucrările publicate în alte limbi (cele mai multe în limba latină),
Dimitrie Cantemir promovează cîteva idei care marchează stadiul la care
ajunsese cultura romînească în secolul al XVIII-lea înainte de instaurarea,
regimului fanariot. Sub influența societății rusești din epoca lui Petru cel
Mare, după 1711, asistăm la biruința spiritului realist în opera lui Dimitrie-
Cantemir, ex-domnitorul continuînd să militeze pentru o politică de solidari-
zare a popoarelor europene (îndeosebi a rușilor și romînilor) împotriva expan-
siunii turcești. El era convins de căderea inevitabilă a Imperiului Otoman
într-un viitor apropiat și năzuia să restaureze în Moldova, eventual și în Țara
Romînească, statul domnesc autoritar, sprijinit pe răzeșime, împotriva oli-
garhiei boierești. Ca mai tîrziu Bălcescu, Cantemir mai credea în plus că
romînii au misiunea, dată de providență, de a apăra civilizația europeană
de invaziile barbare, păgîne, aceasta fiind o altă latură a umanismului său,
bizuită pe interpretarea socratică a ideii de civilizație: nu ești civilizat trăind
într-o țară civilizată, ci ești civilizat apărînd moravurile bune și cinstite.
Poezia populară orală, culeasă și înregistrată în scris în secolul al XlX-lea
atît cît se poate cronologiza, cînd nu vehiculează mituri precum legenda mănă-
stirii Argeșului, legată în unele variante de Negru-vodă, întemeietorul Țării
Romînești, în altele de Neagu vodă (Neagoe Basarab), cîntă vitejia, „voinicia“
eroilor feudali învingători ai dușmanilor păgîni (ciclul Novăceștilor, Gruia)
sau antagonismul de clasă dintre bogat și sărac, boier și țăran. Din secolul
al XVIII-lea, cînd asuprirea turcească crește din nou sub fanarioți încep să
se înmulțească haiducii, justițiari ai poporului, ca acel invulnerabil Pintea,
ridicat împotriva nemeșilor în Transilvania, sub Francisc al II-lea Rakoczi,
baladele și doinele haiducești. în doine se exprimă mai ales protestul împo-
triva birurilor grele, sporite în chip cu totul abuziv de unii domnitori hră-
păreți, ca Gheorghe Duca. Multe din evenimentele politice și sociale sînt
zugrăvite în cronici și pot fi identificate paralel în folclor, deși acesta n-a
fost surprins în momentul ecloziunii lui orale.
In literatura romînă veche care se încheie în țările romîne, în ultimele
decenii ale secolului al XVIII-lea, o dată cu intrarea feudalismului în faza de.
descompunere și apariția noilor relații de producție, capitaliste, au circulat
mai întîi în slavonește și în grecește, apoi și în traducere, o întreagă eflorcscență
de cărți populare cunoscute tuturor literaturilor, care multă vreme au suplinit
11
LITERATURA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA FEUDALA
137
lipsa unei literaturi de imaginație proprii, formînd gustul literar al cititorilor
și desigur și al autorilor, cu ecouri mai ales în literatura orală. !n basme,
de exemplu, se regăsesc elemente din scrierile apocrife, parabiblice, apocalip-
tice, hagiografice (Legenda sfintei Vineri, legenda sfintei Duminici, legenda
sfîntului Sisoe). O extraordinară răspîndire în perioada feudală a literaturii
romîne au avut Alexandria sau istoria lui Alexandru Macedon, în care tradu-
cătorul, un ardelean, a simțit nevoia să intercaleze un pasaj despre originea
latină a romînilor, Varlaam și loasaf, romanul prelucrat în spirit creștin al
vieții lui Buddha, romanul pedagogic sirian Înțeleptul Archir și nepotul său
Anadan, cartea de învățături morale Fiore di virtil a lui Tommaso Gozzadini,
cărți de prevestire (Rojdanicul sau Zodiacul, Gromovnicul, Trepetnicul), scrieri
eretice împotriva canoanelor bisericești, unele de nuanță bogornilică, Viața
și fabulele lui Esop, istoria persană a lui Sindipa filosoful, basmele arabe cu-
noscute sub numele de O mie și una de nopți sau Halima (în prima traducere
romînească intitulate Aravicon mithologicon), Etiopica sau Theagen și HarP
cleea de Eliodor, Istoria surpării Troadei de Guido delle Colonna (după Le
Roman de Troie de Benoit de Sainte-Maure), Istoria lui Erotocrit de Vincențiu
Cornaros (după romanul cavaleresc provențal Paris et Vietine), Imberie și
Margarona (după romanul cavaleresc și picaresc francez Pierre de Provence et
la belle Maguelonne), Bertoldo după Le sottilissime astuzie di Bertoldo de Giulio
Cesare Croce della Lira, Istoria poamelor după Porikologos de Teodoros Prodro-
mos și multe altele.
Literatura veche, originală și tradusă, desfășurată de-a lungul aproape
a patru secole, reprezintă așa cum, cu o fericită imagine, arăta academicianul
G. Călinescu, marmura în care dorm încă netocmite statuile de întîia mărime
și strălucire ale literaturii romîne: Eminescu în elegiile traghicești ale lui
Dimitrie Cantemir, Creangă în paremiologia din Neculce și Archirie și
Anadan, Caragiale în Halima, Mihail Sadoveanu în Ureche, Costin, Neculce,
Alexandria și Sindipa (din care a extras Divanul persian}, Arghezi în psalmii
lui Dosoftei. Fără modelarea îndelungă a limbii, fără experimentarea multi-
laterală a formelor, fără constituirea unei tradiții marea creație de mai tîrziu
n-ar fi de conceput.

PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR *
de DAN SIMONESCU
Studiul cronicilor romîne are, în istoriografia noastră, o vechime de aproa-
pe 300 ani. Miron Costin, el însuși cronicar, a fost cel dintîi studios al cro-
nicilor romîne scrise anterior lui. în operele sale Cronica polonă (1677), Poema
polonă (1684), apoi în opera sa de maturitate De neamul moldovenilor din ce
țară au ieșit strămoșii lor (1686—1691), Miron Costin are mai multe aprecieri
și critici juste asupra cronicilor lui Eustratie logofătul, Grigore Ureche și
Simion Dascălul. în conștiința lui se formase ideea că o operă istorică, pentru
a fi bună, trebuie să fie obiectivă, să spună în mod științific adevărul: „Și
așa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mînă,
și din streini“2. Mihail Kogălniceanu și N. Bălcescu sînt cei dintîi cercetători
■care au valorificat letopisețul romînesc de pe pozițiile patriotismului revolu-
ționar. Ambii, dar independent unul de celălalt, aduc laude cronicarului
M. Costin, „carele, cu aceeași mînă, purta sabia spre apărarea patriei și con-
deiul spre scrierea analelor naționale3, dînd astfel „un frumos exemplu în
acele triste timpuri, pierzîndu-și viața pentru binele omenirei“4.
Cercetătorii care au urmat au studiat cronicile ca produse ale unor mari
personalități (un Miron Costin, un Neculce, un Cantemir ș.a.). Au făcut rezu-
mate și analize din bogatul lor conținut de fapte și idei,’folosindu-se citatul
sau parafrazarea. Ion Bogdan, N. lorga și Ilie Minea au confruntat știrile
■cronicilor cu alte izvoare contemporane, dovedind valoarea lor documentară.
N. Cartojan și G. Călinescu5 au arătat măiestria lor artistică, dovedind că
'cronicarii au multe calități de exprimare figurată, chiar poetică. Const. Giu-
1 Articolul de față a făcut obiectul unei comunicări publice în sala de conferințe aSocie-
tății de științe istorice și filologice, susținută la 16 februarie 1961.Voi semnala în cursul arti-
colului opiniile exprimate în discuțiile care au urmat comunicării, cînd ele susțin alte păreri
decît ale autorului.
2 M. Costin în prefața la De neamul moldovenilor (M. Costin, Opere, ed. P. P.
Panaitescu, București, E.S.P.L.A., 1958, p. 243).
, 3 M. Kogălniceanu, Scrieri alese, ed. a Il-a îngrijită de Dan Simonescu, Bucu-
rești, E.S.P.L.A., 1956, p. 213 (Cuvînt introductiv la cursul de istorie națională, 1843).
4 N. Bălcescu, Logofătul Miron Costin istoricul Moldaviei, în „Magazinul istoric
pentru Dacia“, I (1845), p. 138.
5 N. Cartojan, Istoria literaturii romîne vechi, 3 voi., București, 1940—1945,
capitolele despre cronicari; vezi și G. Călinescu, Istoria literaturii romîne de la origini
pînă în prezent, București, 1941, p. 18—47.
140
DAN SIMONESCU
2
rescu, prin studii de exegeză textologică, a adus un element nou în studiul
cronicilor: valoarea variantelor transmise prin pana copiștilor de manuscrise
cronicărești, de unde a tras concluzia despre necesitatea edițiilor critice.
Exemplificînd cu cele mai de seamă nume de istorici și istorici literari»
cei citați mai sus1, observăm că, înainte de afirmarea revoluției culturale
în patria noastră, aceștia au studiat cronicile în afara cauzelor complexe
determinante, în afara condițiilor materiale specifice orînduirii feudale, care
le-au dat naștere.
In schimb, studiile referitoare la limbă, care „nu este o suprastructură
a bazei“2, fie că au fost scrise înainte de 1944, și cu atît mai mult cele scrise
pe temeiurile metodei materialist-dialectice, ele au dat judecăți mai juste
asupra particularităților lingvistice ale cronicilor, ca produs al dezvoltării
sociale. Numai că aceste studii au fost prea puține: Ov. Densușianu în cursurile
sale universitare (dactilografiate), B. Cazacu3, acad. Al Rosetti4, acad. I. Ior-
dan5 și St. Giosu6 în lucrări tipărite, cu privire la limba cronicilor lui Miron
Costin, Dim. Cantemir și Ion Neculce.
Concepția materialist-istorică și metoda dialectică marxist-leninistă
ne dau cheia unei profunde și multilaterale înțelegeri a cronicilor noastre,
în ce mă privește, am găsit modelul de aplicare științifică a acestei metode
în lucrările savanților sovietici, publicate de Academia de Științe U.R.S.S.:
K. N. Serbinski,7, V. Panov și V. Lebedev8, N. N. Nasonov și acad. M. N. Ti-
homirov9 ș.a. în fruntea acestora stă prin vîrsta și experiența sa de cercetă-
tor al cronicilor, D. S. Lihacev, editorul mai multor cronici, autorul mai
1 La discuții, prof. AL Piru a adăugat că la aceste nume trebuia să se insiste mai mult
asupra iui N. lorga, care a scris cele dintîi pagini bune despre valorificarea literară și istorică
a cronicilor.
2 Materialismul dialectic, sub redacția acad. G. F. Aleksandrov, București, E.S.P.L.P.
1954, p. 348.
3 B. Cazacu, Influența latină asupra limbii și stilului lui Miron Costin, în „Cerce-
tări literare^, V (1943), p. 41—64.
4 A 1. Rosetti, Observații asupra limbii lui Miron Costin, București, Editura Acad.
R.P.R., 1950, 22 p.; AI. Rosetti, Observații asupra limbii lui Dimitrie Cantemir, în
„Istoria ieroglifică“. în „Buletin științific44, Secțiunea de știința limbii, literatură și arte a
Acad. R.P.R., 1 (1951), nr. 1 — 2, p. 17—38; AL Rosetti și B. Cazacu, Istoria
limbii romîne literare, I, De la origini pînă la începutul secolului al XlX-lea, Editura științifică.
București, 1961, p. 216—332 (antologie din cronicile muntene și moldovene, textele alese
fiind precedate de studii lingvistice asupra cronicarilor respectivi).
6 Acad. lorgu Iordan, Despre limba lui Neculce, în „Studii și cercetări ling-
vistice“, V (1954), nr. 3—4, p. 337—346; Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei
și O samă de cuvinte. Text stabilit de acad. lorgu Iordan. Ediția a Il-arevăzută, București,,
E.S.P.L.A., 1959, p. LX—LXXXIX.
s S t. Giosu, Limba în opera lui Dimitrie Cantemir, în „Analele științifice ale Univ.
«AL I. Cuza» din Iași“ (Serie nouă). Științe sociale, IV (1958), p. 109—152.
7 A îngrijit editarea Ustiujskie letopisi, 1958 (Analele din Ustiug, pentru anii 852— 1584).
8 Ambii au tradus și comentat Drevnarusskie letopisi, 1956 (Vechile cronici ruse: Povestea
anilor trecuți pentru anii 852—1116; letopisețul Kievean, pentru anii 1112—1200; letopisețul
galițean din Volînsk, pentru evenimente dintre 1201 — 1291).
9 Editori a două cronici vechi: Pskovskie letopisi, 1955 (Letopisețul de la Pskov, pentru
anii 854—1659) și Novgorodskaia pervaia letopisi. Starșego i mladșego izvodu, 1960 (Prima cro-
nică a orașului Novgorod. Izvodul cel vechi și Izvodul cel nou/
3
PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR
141
multor studii monografice și al unui temeinic studiu de sinteză Letopisețele
ruse și importanța lor cultural-istorică1.
Meritul acestor studii este de a fi determinat cronicile ca gen al narațiunii
istorice din perioada orînduirii feudale.
Narațiunile cronicărești înregistrează evenimentele ca acțiuni individuale
ale personalităților, ale stăpînilor feudali (domni, boieri, aristocrația clericală).
Autorii acestor cronici nu explică științific evenimentele înfățișate, ci numai
le leagă între ele cronologic, domnie după domnie. Ei n-au viziunea genera-
lizării istorice pe baza particularităților comune în perioade mai mari de
timp. întocmai ca intelectualii autodidacți, care citesc numai ce vor ei, cro-
nicarii înfățișează faptele pe ales, unilateral, numai ce este pe placul lor,
potrivit cu caracterul lor psihologic și cu ideologia lor. Cronicile sînt mijloace
ideologice de susținere și întărire a existenței sociale feudale, de aceea ele, în
general, laudă regimul feudal și clasa stăpînitoare de atunci, dar trec sub
tăcere multe fapte referitoare la situația țăranilor, la rolul maselor populare
în făurirea evenimentelor istorice și la lupta de clasă.
însușirea materialismului istoric și a metodei dialectice a marxism-
leninismului de către istoricii noștri, a deschis acestora un cîmp infinit de
cercetare științifică în domeniul cronicilor. S-a procedat astfel, la revizuirea
și combaterea unor păreri mai vechi. S-au alcătuit noi ediții de cronici: critice,
științifice și populare și s-a mărit considerabil numărul problemelor referi-
toare la explicarea științifică a cronicilor.
Cercetările minuțioase întreprinse în ultimii ani cu privire la dezvol-
tarea bazei materiale și sociale a feudalismului din patria noastră2 și oglin-
direa acesteia în conștiința socială trebuie să stea la baza reconsiderării cro-
nicilor. Cea mai importantă problemă pe care o ridică studiul bazei materiale
a feudalismului este evoluția genului cronicăresc în funcție de periodizarea
orînduirii feudale: clasificarea vechilor cronici. în această privință sînt pre-
1 D. S. L i h a c e v, Russkie Utopist i Ui kulturno-istoriceskoe znacenie, Moscova —
Leningrad, 1947, 500.
2 Pentru relațiile de producție: M. B e r z a, Hameiul Moldovei și Țării Romînești
în sec. XV—XIX, în „Studii și materiale de istorie medie“, II (1957), p. 7—47; D. M i o’c,
H. C h i r c ă și Șt. Ștefănescu, L'eoolution de la rente feodale en Valachie et en
Moldavie du XlV-e au XVIII-e siecle, în „Nouvelles etudes d’histoire“ II. Publiees ă l'occasion
du Xl-e Congres des Sciences historiques, Stockholm, 1960, București, Editura Acad. R.P.R.,
1960, p. 221—252; D. M i o c, Despre modul de impunere și percepere a birului in Țara Romî-
nească pînă la 1632, în „Studii și materiale de istorie medie“, II (1957), p. 49—116; D.Mioc,
Reforma fiscală din vremea domniei lui Matei Basarab, în „Studii", XII (1959), nr. 2, p.
53—85.
Barbu T. C î m p i n a, Dezvoltarea economiei feudale și începuturile luptei pentru
centralizarea statului în a doua jumătate a secolului al XV-lea în Moldova și Țara Romînească,
București, Editura Acad. R.P.R., 1950, 37 p. (extras). Idem, Cercetări cu privire la baza socială
a puterii lui Ștefan cel Mare, în Studii cu privire la Ștefan cel Mare, București, Editura Acad.
R.P.R., 1956, p. 11—111.
Pentru forțele de producție semnalez sumar studiile Aurorei Ilieș și loan Șandru (pro-
ducția de sare), Șt. Olteanu (meșteșugurile, în complexitatea lor), V. Neamțu (producția de
piei și pește).
Pentru baza materială, în general: V. Cos t ăchel, P. P. P a n a i t e s c u,
A. C a z a c u, Viața feudală în Țara Romînească si Moldova (sec. XIV—XVII), București.
Editura Științifică, 1957, 559 p.
142
DAN SIMONESCU
4
țioase indicațiile date de P. P. Panaitescu1 și Eugen Stănescu2. Potrivit cu
aceste cercetări, fiecare etapă din evoluția orînduirii feudale își are în mod
necesar genul ei specific istoriografie.
Astfel, vechea opinie că originea cronicilor stă în pomelnicile din mănă-
stiri, nu se mai poate susține. Potrivit criticii științifice noi, cronicile își
au originea, cauza determinantă, în nevoia ce a simțit domnia de a-și susține
și întări puterea ei monarhică în stat. Locul de redactare nu a fost, cum s-a
susținut, biserica (mănăstirile), ci curtea, cancelaria domnească. Letopisețul
a fost un mijloc de educare politică a boierimei de curte și în același timp
un document diplomatic de informare, uneori chiar de intimidare a străinilor.
In ce privește timpul cînd s-a scris prima cronică, P. Panaitescu susține
că în timpul lui Ștefan cel Mare (1457—1504), deci în perioada statului moldo-
venesc centralizat, în vreme ce E. Stănescu admite o perioadă anterioară,,
aceea a fărîmițării feudale. După cum se știe, noi avem scrisă în mai multe
cronici slave istoria mai veche a Moldovei, de la 1359 pînă la Ștefan cel Alare.
Această istorie constă în scurte știri cu caracter genealogic, arătînd domnii
din tată în fiu, durata domniei lor, precum și diferite fapte petrecute în acel
timp. Aceste știri sînt uneori greșite și Panaitescu explică greșelile admițînd
că letopisețul evenimentelor dintre 1359—1457 „a fost scris în vremea domniei
lui Ștefan cel Mare“, dar pe baza vechilor tradiții istorice orale care de obicei
nu sînt tocmai exacte3. Plecînd de la insistențele din cronică asupra luptelor
fratricide pentru putere și proprietate dintre Iliaș și Ștefan, fiii lui Alexandru
cel Bun, Stănescu vede în partea de la început a cronicilor slave însăși expresia
luptelor interne din perioada fărîmițării feudale. Interpretarea aceasta mută
începuturile letopisețului slavo-romîn cu 2—3 decenii mai înainte, într-o
perioadă care, adaug un argument nou, a mai dat și alte monumente literare,
de exemplu, operele lui Grigore Țamblac. Operele acestuia, deși religioase,
cuprind fapte și aluzii istorice contemporane, care, ca și cronicile, oglindesc și
susțin regimul feudal de atunci.
Desigur, sumara istoriografie slavă din perioada anterioară lui Ștefan
cel Mare nu poate fi socotită ca operă independentă de cronicile bizantine
(traduse în slavonește) și sud-slave, care au circulat la noi și au fost copiate
de copiști romîni. In fondul general de cunoștințe al cronografelor și într-o
formă stereotipă care fixa raporturile genealogice, copiștii noștri au pus și
știri locale din istoria romînă. Această muncă nu ne îndreptățește să socotim
acești copiști, cronicari ai timpului; opera lor nu poate fi socotită adevărată
cronică. Un corp originar de cronici romîne, scrise în slavonește, a putut apărea
numai în condițiile economice, politice și sociale create de domnia lui Ștefan
cel Mare.
Principalele forme ale letopisețului romînesc, corespunzătoare diferitelor
etape ale orînduirii noastre feudale sînt următoarele:
1 P. P. Panaitescu, Les chroniques slaves de Moldavie au XV-e siecle, în „Romano-
slavica“, I (1958), p. 146—168.
2 Eugen Stănescu, Essai sur revoluiion de la pensee polilique roumaine dans la
litterature historique du mo yen âge, în „Nouvelles etudes d’histoire“, II, București, Editura
Acad. R.P.R., 1960, p. 271 — 304. și Valoarea istorică și literară a cronicilor muntene*
București, 1961, 126 p. (extras).
3 Cronicile slavo-roinîne din sec. XV—XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediție revăzută
și completată de P. P. Panaitescu, București, Editura Acad. R.P.R., 1959, p. X—XI.
5
PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR
143
1.	Letopisețul voievodal, care s-a născut în perioada statului voievodal
centralizat. Tipul acesta de cronică s-a scris din îndemnul domnului, de admi-
ratori ai lui; a apărut întîi în vremea lui Ștefan cel Mare, în așa numita Cro-
nică moldo-germană care este o apoteozare a domniei lui, dar numai pentru
anii 1457—1499. Noua prezentare a ei1, stabilește, că „autorul rămîne un ger-
man anonim de la curtea lui Ștefan cel Mare“, în opoziție cu ceea ce se credea
pînă acum (de I. C. Chițimia), despre o eventuală imixtiune polonă în legă-
tură cu alcătuirea ei. Povestire despre Dracula voievod, Cronica lui Macar ie
(1504—1551) sînt alte exemple de cronici voievodale.
Genul letopisețului voievodal s-a practicat de cîte ori un domn a reușit
să-și asigure autoritatea domnească, distrugînd sau temperînd puterea boieri-
lor pretendenți la domnie sau numai simpli intriganți. De aceea, mai pot
fi socotite cronici voievodale și Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat în
Țara Romînească scrisă de Radu Popescu2, Viața lui Costandin vodă Brînco-
veanu scrisă de Radu Grecianu.
Ca variante ale letopisețului voievodal trebuie socotite și cronicile
oficiale domnești, care s-au scris nu numai din îndemnul și pentru lauda
domnului, dar de el însuși, în sensul că el a dictat ce trebuia scris, a revizuit
și aprobat ce a scris altul și în unele cazuri a scris cu mîna lui. Noi avem în
vechea istoriografie două cronici oficiale scrise sub dictarea și controlul dom-
nului: este cronica domniei lui Mihai Viteazul scrisă de logofătul Teodosie
Rudeanu, dar despre care Baltasar Walther ne spune că era (prin iunie-iulie
1597) „un scurt text despre faptele săvîrșite, alcătuit în limba romînă la curtea
din Tîrgoviște, de dumnealui logofătul și aprobat de însuși voievodul". Deși
cronica lui Teodosie Rudeanu nu s-a descoperit pînă azi, totuși părți din ea
se regăsesc în cronica latină a lui B. Walther (1599) referitoare la războiul
de eliberare de sub jugul otoman, dus eroic de Mihai Viteazul; se mai găsesc
într-un raport semnat de Mihai Viteazul la sfîrșitul anului 1600, trimis ducelui
Cosimo de Toscana, precum și în însemnările lui Petru Grigorovici Armeanul
scrise între 1597—1600 și trimise spre folosire cronicarului transilvănean Sza-
moskozy3.
Cealaltă cronică oficială este Cronica lui Axinte Uricariul despre domnia
a doua a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (septembrie 1711 — decembrie
1 Cronicile slavo-romîne din sec. XV—XVI, P- 24—37 (dar fără textul german, numai
traducerea revizuită a iui. Citatul care urmează, se găsește la p. 26.
2 Cronica aceasta este numai un fragment dintr-o operă mai mare a lui Radu
Popescu, Istoriile domnilor Țării Romînești, a cărei ediție critică, pregătită de Const.
Grecescu (mort la 5 iunie 1959), este sub tipar, în Editura Acad. R.P.R. Cronica amintită
intitulată Domnia Mării Sale Nicolae Vodă (Mavrocordat), a fost publicată pînă acum numai
în chirilică de N. Bălcescu în „Magazinul istoric pentru Dacia“, IV (1847), p. 39—62, 93—178.
Sînt cercetători (N. lorga, Eug. Stănescu, M. Berza) care au găsit concepții istorice
deosebite în Istoriile domnilor Țării Romînești (pentru evenimente dintre 1290—1729). Această
constatare duce, natural, la concluzia că Radu Popescu nu poate fi singur autorul întregii
cronici. Partea din Istoriile domnilor pentru anii 1290—1688 este atribuită greșit lui Radu
Popescu; partea acestuia este numai cea indicată de el ca a lui (o semnează însă cu numele de
călugăr: Rafail monahul) și cuprinde evenimentele dintre anii 1688—1729. In această din.
urmă parte intră deci și domnia lui Nic. Mavrocordat din Țara Romînească.
3 Pentru reconsiderarea cronicii lui Teodosie Rudeanu, vezi Dan S i m o n e s c u,
Cronica lui Baliazar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane,.
în „Studii și materiale de istorie medie“, III (1959), p. 7—99.
144	DAN SIMONESCU	6
1715). Doi cercetători de la Institutul de istorie al Academiei R.P.R., care
au trimis la tipar ediția critică și studiul acestei cronici1, au dovedit că multe
părți din cronică nu fac decît să reproducă știri și chiar expresii întregi din
corespondența domnitorului Nicolae Mavrocordat cu diferite persoane ale
vremii, mai ales cu clucerul Afenduli, care se afla la Țarigrad. Citate paralele
din cronică și scrisori dovedesc că Nicolae Mavrocordat obliga pe Axinte
cronicarul să folosească, să reproducă aceste scrisori, ca izvor oficial.
2.	Letopisețul nobiliar este letopisețul boierimei ca clasă socială în general,
iar nu al unei anumite familii boierești. Acest letopiseț s-a făcut necesar pe
la jumătatea secolului al XVII-lea, cînd puterea în stat nu o deținea atît
domnul, cît sfatul țării, marea boierime. Cronica lui GrigoreUreche (1359—1594)
este prototipul acestui gen de cronică. Exemple convingătoare care să ilustreze
particularitatea acestui gen de cronică s-ar putea da numeroase.
După cum se știe, Ion Vodă Armeanul neavînd încredere în boieri, a
încercat să-și întărească domnia cu sprijinul țăranilor. Ureche n-a putut uita
disprețul domnului față de boierime și de aceea îl zugrăvește astfel: „Ion vodă
după izbîndă cu noroc ce goni pre vrăjmașii săi din țară, să așeză la domnie,
carele dintăi la toate era pre voia țării, iară mai apoi pre toți Lau covîrșit cu
vrăjmășiia lui și cu mor ți groaznice ce făcia. Și vrîndu să ia agonisita tuturora,
nu alt meșteșug, ci cu vărsare de sînge, și din zi în zi izvodiia feluri de munci
noao“. în continuare, Ureche se solidarizează cu cronicarul călugăr Azarie,
reproducînd din cronica lui pasajele referitoare la chinurile cu care Ion Vodă
pedepsise înalți clerici și călugări mai umili. Spre sfîrșitul pasajului, Ureche
adaugă exemple de crime săvîrșite de Ion Vodă și în rîndul boierimei: „Și
îngropă de vii pre Veveriță..., iar din boiari și din cei de cinste sabiia lui nu
mai eșiia și cu toate feluri de morți îi omoriia“.
Iată cum același cronicat înfățișează pe Petru Șchiopul. Acest domnitor,
în fața aceleiași tentative din partea turcilor de a mări birul țării, nu luptă
vitejește, nu-și sacrifică viața ca Ion Vodă, ci fuge din țară, luînd cu el multă
avere. Banii cheltuiți în străinătate, ne spune Ureche, domnitorul însuși îi
numea, foarte plastic, „lacrămile săracilor". Și totuși acest domnitor este
numit „blîndu, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu"! De ce? în această
subiectivă apreciere este oglindită mentalitatea de clasă care-1 domină pe
boierul Ureche, ceea ce se constată din propriile lui cuvinte: „Domnind Pătru
vodă țara Moldovii ca un domn vrednic, cum să cade, cu di toate podobiile
cîte tribuiesc unui domnu de cinste, că boiarilor le era părinte, pre cărei la
cinste mare-i ținea și din sfatul lor nu ieșiia"2.
De asemenea cronica Moldovei (1661 —1743) scrisă de Ion Neculce reflectă
la fiecare pagină poziția de clasă a marii boierimi din care făcea parte autorul.
Cronicile lui Ureche și Neculce sînt valoroase nu numai pentru știrile lor docu-
mentare, mai mult sau mai puțin obiective, ci pentru participarea afectivă
la evenimente a autorilor, pentru actualizarea unor situații din trecutul A^ol-
1 C. Bălan și H. Ch i r că, Axirtie Uricariul, Cronica domniei a doua a iui Nicolae
Mavrocordat în Moldova.
2 Citatele sînt din Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. îngrijită de P. P.
Panaitescu, E.S.P.L.A., 1955, p. 184—185, 204 și 205. Am preferat însă varianta mai corectă
„din boiari și din cei de cinste sabiia lui nu mai eșiia (ed. C. Giurescu, 1916, p. 221, r. 13—14),
în locul variantei „...nu mai (ed. Panaitescu, p. 185).
7 PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR 145
dovei la practica politică a vremii cînd scriau, în sfîrșit, pentru interpretarea
dată de autori de pe poziția clasei boierești unor întîmplări de mult trecute.
Se știe că Neculce a susținut prin pana sa de cronicar, Cît și prin alte
fapte, pe Cantemirești. Această simpatie pentru familia domnitoare nu l-a
împiedicat însă pe cronicar să condamne pe Cantemir vodă bătrînul, pentru
motivul că schimbase la curte raportul de forțe între păturile boierești, în
defavoarea marii boierimi: „Că era boierii de la o vreme pre supărați de Can-
temir-vodă, că era la curte boierinași, tot ficiori de mojîci codreni și gălățeni.
Și dzice Cantemir-vodă că domnul face neamurile, domnul le stînge. Și-i
era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi...“. Adesea Neculce este
ecoul resentimentelor întregei boierimi autohtone față de boierimea levantină,
dat fiind că cele două pături ale clasei boierești activau, în unele privințe,
de pe poziții antagoniste. Este prea cunoscută generalizarea, desigur greșită,
ce o face Neculce cu privire la caracterul întregului popor grec, pornind de
la un caz particular, ce-i era lui cunoscut din viața social-politică de atunci:
„Ce să știți, fraților, că nu numai lordachi (Ruset), ce toți greci, mai drepți
și mai bune slugi nu-i alt neam în lume pănă este stăpînul în cinste și-n puteri,
iar cît să slăbește sau să micșureadză cinstea stăpînului, îndată să și lasă și
aleargă la altul, cărei vede că-i mai cu puteri"1.
Cronica nobiliară exprimînd ideologia clasei aristocrate a marilor feudali,
exprimă totodată și esența statului feudal, care, după Engels, „a fost instru-
mentul cu ajutorul căruia nobilimea a ținut în jug pe țăranii iobagi".
3.	Alai există și un alt gen de cronică pe care aș considera-o ca a treia
formă: letopisețul de partid, sau cronica de familie, pentru că aproape fiecare
familie constituie o facțiune în relații contradictorii cu alta. Contradicțiile
din sînul clasei feudalilor este o altă particularitate a statului feudal și cronica
de familie reflectă, mai mult decît celelalte cronici, tocmai aceste contradic-
ții. în timp ce letopisețul nobiliar prezintă evenimentele de pe poziția întregii
clase nobiliare, apărînd interesele boierimei ca clasă socială, letopisețul de
familie se limitează la evidențierea faptelor numai ale unei familii. Asemenea
opere, mai mici ca întindere, nu s-au numit, de autorii lor anonimi, cronici,
istorii sau letopiseț,, ci ei le-au numit izvoade. Izvoadele, în rnare parte, s-au
pierdut, dar fragmente din ele le descoperim adesea în marile letopisețe
nobiliare.
Cred necesare cîteva exemple edificatoare și pentru genul izvoadelor de
familie. Cronicile muntene aduc în atenția cititorilor trei mari familii boierești
Craioveștii, numiți în unele variante și Pîrvuleștii (de la numele banului
Pîrvu, întemeietorul familiei), Cantacuzinii și Bălenii. Craioveștii au avut o
veche cronică de familie care s-a păstrat în așa-numita Viață a lui Nifon. Con-
cepută hagiografic de Gavril Protul Athosului, opera acestuia a fost prelucrată
istoric și astfel a intrat în compoziția așa-numitului Letopiseț cantacuzinesc.
Craioveștii apar pentru prima dată în cadrul domniei Iui Mihnea cel Rău
(1508). Mihnea taie mulți boieri, „iar pre un neam care era mai ales" (neamul
Craioveștilor) nu l-a putut distruge, pentru că fruntașii neamului au fugit
la Țarigrad. Cronicarul arată că ceata Pîrvuleștilor, condusă de vătaful
1	Citatele sînt din Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei. Text stabilit de
acad. lorgu Iordan, ed. a Il-a, București, E.S.P.L.A., 1959, p. 109 și 162.
W~C. 3230
146	DAN SIMONESCU	g.
de vînători Neagoe (viitorul domn), a săvîrșit acte de vitejie împotriva lui
Mircea, fiul Mihnii. Autorul are atîta admirație pentru Pîrvulești, încît îi
consideră ca făcînd parte din Basarabi1, familie cu pretenții de ereditate la
domnia Țării Romînești. Mai mult decît atît: neamul lor este sfătuitorul
înțelept al domnilor; atîta timp cît domnii „au ținut sfatul acelui neam"„
au avut victorii și succese, „iar deacă lepădă sfatul acelui neam și primi al
altora“, prin aceasta și-au atras „mînia lui dumnezeu". Exemplificarea o face
cu Vlad cel Tînăr (1510—1512), căruia pașa Mehmet îi taie capul, după păre-
rea cronicarului, tocmai pentru că ieșise de sub ascultarea Pîrvuleștilor.
Cantacuzinii au avut cronica lor de familie, este Istoria Țării Romînești
de cînd au descălecat pravoslavnicii creștini, cunoscută mai mult sub numele?
de Letopisețul cantacuzinesc2. S-a susținut de N. lorga că Stoica Ludescu, un
devotat al Cantacuzinilor, — dar nu al lui Șerban voievodul, ci al mamei lui,,
al fraților lui, nedreptățiți de Șerban la moștenire — ar fi autorul Letopise-
țului cantacuzinesc. Profesorul I. lonașcu a pus, nu fără temei, la îndoială
această paternitate. însă argumentele prof. lonașcu în favoarea diacului
Dumitrașco Dumbravici, ca autor al cronicii, îmi par puțin convingătoare3.
Oricine va fi descoperit ca autor, acesta a creat tipul cronicii de familie,,
lăudînd, începînd cu domnia lui Mihnea al III-lea (1658), pe CantacuzinL
împărtășind bucuriile și restriștele lor. în schimb, Radu Popescu a scris la
începutul Istoriilor... lui, o cronică a țării (1290—1688), în care faptele fami-
liei Băleanu în frunte cu bătrînul vornic Gheorghe Băleanu, dușmanul de
moarte al Cantacuzinilor, sînt înfățișate cu aprobare și simpatie. Domnia lui
Șerban Cantacuzino este înfățișată în Letopisețul cantacuzinesc, ca o domnie
grea, „fiind țara spartă și risipită" de domnii anteriori; domnul însă — con-
tinuă cronicarul cantacuzinesc — a ușurat nevoile și greutățile țării. Să.
citim acum și din cronica lui Radu Popescu un pasaj, tot despre domnia lui
Șerban Cantacuzino: „Mare și întunecat nor și plin de fulgere și de trăsnete
au căzut pre Țara Rumînească Șărban vodă, carele... cu răotatia lui au spart
și au dăzrădăcinat nenumărate case de boiari și de slujitori și de săraci și pre;
mulți au omorît cu multe feluri de cazne și i-au sărăcit cu multe feluri de
pedepse..."4
în afară de aceste mari cronici de familie, mai există și fragmente de
cronici scoțînd în evidență fapte limitate în timp ale unor boieri care au jucat
1 Unii istorici socotesc greșită tradiția cronicărească despre Pîrvulești, cum că au fost.
Basarabi, cf. I. C. F i 1 i t t i, Banatul Olteniei șî Craioveștii, în „Arhivele Olteniei‘V
XI (1932), p. 15—21. Alții însă îi socotesc de-a dreptul Basarabi. în sprijinul părerii acestora
din urmă semnalez documentul din 17 mai 1589 al lui Mihnea Turcitul, referitor la împărțirea
averii domnești fără moștenitori, care confirmă teoria că Craioveștii au fost Basarabi (cf.
Docum. privind Istoria Romîniei, XVI B. Țara Romînească, voi. V, p. 405—407).
2 Că acest epitet este numai în parte îndreptățit, am arătat în Istoria Țării Romînești.
1290—1690. Letopisețul Cantacuzinesc, ed. critică de C. Grecescu și Dan Simonescu, Bucu-
rești, Editura Acad. R.P.R., 1960, p. V—XI, capitolul Cum servește cronica, interesele Canta-
cuzinilor. Vezi aici și deosebirea ce facem între vechii Basarabi și noii Basarabi (Cantacuzinii).
8 I. lonașcu, Despre logofătul Stoica Ludescu și paternitatea cronicii Istoria Țării'
Romînești, în „Analele Universității «C. I. Parhon»“, Seria științelor sociale. Istorie, nr. 5«
din 1956, p. 261—299 (și extras). Sînt în acest studiu prețioase știri noi despre viața lui
Stoica Ludescu.
4 Istoriile domnilor Țării Romînești... Publicate de N. lorga pe numele lui Const. Căpi-
tanul Filipescu, București, 1902, p. 196.
9
PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR
147
rol mai mult sau mai puțin însemnat în viața economică și politică a țării.
Cronicile întregi din această categorie s-au pierdut, dar fragmente din ele sînt
intercalate în alte cronici, unde sînt citate sub titlul de „izvoade". Astfelr
cunoaștem izvodul buhușenesc (tratează cu precădere faptele hatmanului
Alexandru Buhuși), izvodul scurt racov ițeați și cronica mai largă racovițeană
(aceasta din urmă atribuită lui N. Muște), izvodul Cost ăcheșt Hor ș.a. Aceste
cronici de familie și izvoade sînt importante pentru că reflectă contradicțiile
și luptele interne dintre diferitele partide boierești, într-o vreme cînd fiecare
facțiune politică își întărea poziția sa, lăudînd partizanii respectivi și justi-
ficînd faptele lor, veștejite sau ignorate de cronica altei facțiuni1.
Secolul al XVIH-lea a adus în țările romîne, ca și în alte țări, multe
schimbări bazei materiale și suprastructurii: este perioada descompunerii
feudalismului. „Secolul al XVIII-lea — scrie Engels — a înmănuncheat rezul-
tatele istoriei anterioare, care pînă atunci apăruseră doar izolat și în mod
întîmplător și a arătat necesitatea și înlănțuirea lor lăuntrică. Nenumăratele
date haotice ale cunoașterii au fost puse în ordine, sortate și puse în legătură
cauzală; cunoștința a devenit știință, iar științele s-au apropiat de desăvîr-
șirea lor, adică au fost legate, pe de o parte, de filozofie, iar pe de altă parte
de practică" 2.
Am citat acest pasaj, pentru că el se aplică în bună parte și cronicilor
care apar la noi, în sec. al XVIII-lea. Operele stolnicului Const. Cantacuzino,
ale lui Dim. Cantemir, pasajele istorice din opera spătarului Milescu, lucrările
istorice ale ardelenilor nu mai sînt cronici, nu mai acoperă definiția ce am
dat cronicii, ci sînt primele noastre lucrări istorice. Constatăm în ele preocu-
parea înlănțuirii lăuntrice a faptelor istorice, o informare bibliografică bogată,
pe care adesea o discută critic, găsim o apropiere a autorilor de filozofia aris-
totelică, atunci cînd arată valoarea științifică și educativă a istoriei. Substra-
tul practic al operelor lor este afirmarea ideii despre originea latină a limbii
și poporului romîn, a continuității romane în nordul Dunării și peste Carpați
în Transilvania. Mediile de cultură în care s-au format: Petersburg, Moscova,
Padova, Constantinopol, Roma explică în parte, la Const. Cantacuzino, D. Can-
temir și N. Milescu depășirea față de celelalte cronici ale vremii.
Ceva mai tîrziu, după ce în țările noastre s-au aplicat, cu întreruperi
(1739—1758), reformele lui Const. Mavrocordat, s-au ivit noi condiții pentru
1 Profesorii I. Chițimia, P. Panaitescu și Mita Grosu, la discuții, aususținut ca „cronica
de familie" nu constituie un „tip" de letopiseț, ci că este o formă a letopisețului feudal nobi-
liar.
Descoperiri, analize și studii încă nepublicate ale unor cercetători care au binevoit a-mi
comunica rezultatele cercetărilor lor, vin a întări ideea despre existența unor cronici nobiliare
limitate la interesele mai mărunte ale unor familii boierești. Astfel, C. A. Stoide susține exis-
tența unui izvod al Costăcheștilor (Gavrilițeștii) din Moldova și a unui izvod al Duculeștilor
(familia Duca). Const. Turcu și I. Gheorghiță din Iași au descoperit o cronică a familiei
Sioneștilor. Sînt cunoscute și altele mai vechi, de ex. a Bălăcenilor („cronica bălăcenească").
în legătură cu cronicile familiilor boierești, împărtășesc cititorilor următoarele infor-
mații: la Iași, cercetătorii C. Turcu și I. Gheorghiță au descoperit o cronică mai mare a Sio-
neștilor (cronica scurtă a Sioneștilor este cunoscută mai de mult). C. A. Stoide a terminat un
studiu întins asupra cronicii boierilor moldoveni Gavrilițești (= Costăcheștii).
2 K. M a r x, F. Engels, Opere, voi. I, 1957, p. 599; F. Engels, Situația
Angliei. I. Secolul al XVIII-lea.
148
DAN SIMONESCU
10
dezvoltarea unor noi genuri de cronică. Așa de pildă, reforma administrativă
și judecătorească, crearea unui corp de funcționari salariați ai statului, regula-
mentul pentru organizarea boierilor mazili, în mare parte deposedați de moșii,
toate aceste reforme au creat o pătură de cărturari la orașe și tîrguri din care
s-au ridicat cronicari mărunți, autori semnați și anonimi, de cronici versi-
ficate satirice {cronica pamflet am putea numi aceste cronici versificate sati-
rice), îndreptate total sau numai parțial împotriva oligarhiei boierești și a
orînduirii feudale, anunțînd descompunerea ei.
Astfel privite cronicile romîne, ele apar în adevărata și măreața lor com-
plexitate. Potrivit cu talentul autorilor, ele realizează o îmbinare măiastră
a gîndirii istorice cu viața însăși a poporului. Cronicile romîne originale și
copiile lor din manuscrisele sec. al XVIII-lea și din primele decenii ale sec.
al XlX-lea, pînă la imprimarea lor de către N. Bălcescu și AÂ. Kogălniceanu
(1845), ating mai multe sute de forme și redacții. Cred că letopisețul romîn,
ca număr de redacții și versiuni, urmează imediat după letopisețul rus, care
„nu are egal în toată Europa“ C Numărul mare de manuscrise cronicărești
de pe teritoriul Romîniei arată ce rodnică agitație, ce adîncă frămîntare au
fost în gîndirea scriitorilor noștri de cronici, precum și cît de puternic a fost
stimulentul politic și social care i-a determinat pe cronicari să ia pana în mînă.
II
O altă problemă care se cere rezolvată în legătură cu reconsiderarea cro-
nicilor, se referă la existența celor două culturi în sînul societății divizate
în clase sociale antagoniste. Pînă acum s-a putut vedea în ce mare proporție
intră în cronici, ca o necesitate ideologică a orînduirii feudale, elementele
culturii clasei dominante.
Să analizăm și elementele culturii populare, pentru că, în fond, acestea
asigură cronicilor un loc atît de prețios în tezaurul moștenirii literare naționale.
Dacă cronicile s-au născut cu tendințe precise de a întări și conserva
statul feudal, apoi ele au trăit și vor continua să trăiască prin reflectarea unei
realități veșnic schimbătoare și înviorătoare. Cînd la anul 1507, între trupele
beligerante moldovene și muntene, apare deodată Maxim Brancovici și le
adresează mustrarea: nu vă mai bateți, „pentru că sînteți creștini și rude“,
aceasta este exprimarea unei idei, care era a întregului popor: ideea că moldo-
venii^ sînt frați cu muntenii 2.
In Viața lui Vlad Țepeș, scrisă pe la 1486, se povestește cu mîndrie că
atunci cînd sultanul a pretins mărirea birului lui Vlad Țepeș, acesta a răspuns
printr-un atac victorios asupra împărăției turcești și apoi a trimis vorbă
sultanului prin soli: „Mergeți, povestiți împăratului vostru ce ați văzut. Cît
am putut, atîta i-am slujit și dacă slujba mea îi va fi plăcută, și eu încă îi
voi mai sluji așa, după cum îmi este putința" {ibidem, p. 208). Această poves-
tire reproduce o tradiție populară, după cum aproape întreagă această cronică
1 D. S. L i hace v, op. cit., p. 10.
2 Interpretarea aceasta largă o dă Barbu Cîmpina, Dezvoltarea., p. 7—8, dar poate existași
o interpretare mai limitată: cei doi domni care se luptau erau rude, Bogdan III domnul Mol-
dovei, fiind unchiul, după mamă, al lui Radu cel Mare. Cronicile slavo-romine, ed. P. Pa-
naitescu, p. 22—23.
J J PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR J 49
slavă este o înșirare de povestiri ale poporului, menite să glorifice simțul
dreptății al domnitorului, modul cum el prețuia corectitudinea, munca cin-
stită, curajul, eroismul, ura față de boierimea lacomă și fățarnică. Legendele
istorice despre Vlad Țepeș culese de Petre Ispirescu din gura poporului, nu
se deosebesc mult de cronica slavă consacrată Vieții lui Vlad Țepeș 1 și toate
laolaltă exprimă năzuința poporului de a scăpa de sub jugul și exploatarea
otomană.
Statul feudal, scrie Lenin, a fost mijlocul „de a menține puterea pe care
o avea moșierul asupra țăranului iobag“. De aceea cronicarii, ei înșiși mari
moșieri, în general, au ocolit să trateze în operele lor problema țărănească.
Munca țăranilor era exploatată crunt pe moșiile dăruite „condiționat“ de
domn boierilor, pe moșiile „ocine“ (moștenite din tată în fiu, de boieri), cît
și pe moșiile marilor feude mănăstirești. Pe spinarea încovoiată a țăranilor
mai apăsau și grelele biruri. Ei suportau singuri birurile către feudal, precum
și cele către Poarta otomană. Din cauza acestei multiple și permanente ex-
ploatări, țăranii s-au răsculat în dese rînduri împotriva regimului feudal.
Rezistența țăranilor (pribegia, răscoala, amînări la achitarea birurilor etc.)
era o realitate vie în evul mediu și cronicarii nu s-au putut sustrage complet
de sub influența acestei realități. Dimpotrivă, unii din ei (mai ales cei care prin
origine nu aparțineau marei boierimi) au descris realist situația mizeră a
țăranilor. Iată descrierea plastică pe care o face cronicarul Dionisie Eclisiar-
hul unui sat, în momentul cînd slujbașii ocîrmuirii vin pentru strîngerea biru-
lui (sfîrșitul sec. al XVIII-lea): „Deci presfirîndu-se slujbașii cu bucurie și
cu mumbașir prin plășile județelor și mergînd prin sate ca niște lupi flămînzi
și ca niște holtei de cîini leșinați, să fie văzut cineva nemilostivirea lor...!“
Mai departe, cronicarul arată că țăranii n-aveau nici bani pentru bir, nici
bucate pentru dijmă. Atunci „slujbașii închidea oameni și mueri prin coșeri
și-i îneca cu fumuri de gunoi și cu ardei-i afuma și-i ținea închiși zioa și noaptea,
flămînzi, să dea bani; pe alți-i lega cu mîinile îndărăt și cu spatele de gar-
duri și-i bătea cu bicele; pre alții, legați-i băga cu picioarele goale în zăpadă
geroasă../4. Unul dintre țărani a fost omorît de mumbașirii turci; pe cel mort
„rudele lui l-au dus la București și l-au băgat cu carul în curtea domnească,
să-1 arate lui vodă și înștiințîndu-se vodă, a zis: să dea bani, că nu-i va omorî
niminea“ 2.
Nu mai puțin realiste sînt pasajele în care cronicarii descriu dezlănțuirea
răscoalelor făcute de țărani împotriva regimului feudal, de tîrgoveți și boier-
nași împotriva boierimei levantine și de ostașii mercenari împotriva domniei.
Ar trebui să depășesc mult proporțiile unui articol general, dacă aș analiza
modul diferit în care cronicarii interpretează răscoalele țărănești. Neculce
înfățișează răscoala „prostimei“ din anul 1710, astfel: abia se urcă N. Mavro-
cordat pe tronul Moldovei că „s-au și rădicat toată țărănimea Țărîi de Gios, cu
jalobă asupra zlotașilor“, acuzîndu-i cum că aceștia au furat banii țăranilor. „Și
zlotașii, ca vai de capeteli lor — continuă Neculce cu compasiune pentru
agenții fiscali — îmbla șipurindu-să (= a se strecura) și rugîndu-să, moji-
1 Petre Ispirescu, Povești despre Vlad-Vodă Țepeș, operă postumă publicată
de Leca Morariu, 1935, șapte legende; a opta în „Făt-Frumos", XI (1936), p. 233—234.
2 Cronograful Țării Rumînești scris de Dionisie Eclisiarhul, ed. C. S. Nicolăescu-Plopșor
Rîmnicul Vîlcea, 1934, p. 93.
150
DAN SIMONESCU
12
cilor“ să-i mai păsuiască cu restituirea banilor furați. Țăranii nu admit pă-
suiala și întind revolta pînă în tîrgurile din nordul Moldovii. Iașii se umplu
de țărani răsculați, „de nu pute răzbi pe uleți de nărod de oameni, după cumu-i
rîndul prostimei“. Domnitorul, care nu-și sprijinea puterea pe boieri, pe care-i
știa nesinceri și intriganți, închide pe boierii zlotași în temniță, îi bate cu
buzduganul și-i obligă să-și vîndă averile acumulate, „păn ș-au vîndut ce-u
avut tot ș-au plătit țăranilor pîn’ la un ban. Deci mojîcii, vădzind acea voie,
așe s-au dîrjitu și s-au însămețit în toată țara“ 1. Aceste aprecieri și altele
risipite cu discreție în cronică, arată că Neculce avea dispreț pentru mișcările
de masă și revendicările juste ale țăranilor erau considerate drept „sumeție“.
Este necesar să insist în această concluzie parțială că cronicarii nu au
comunicat numai aspirațiile lor personale și ale clasei dominante, dar ei au
exprimat într-o largă măsură și cultura populară; ei au fost inconștient purtătorii
de cuvînt și ai poporului, au exprimat dorința maselor populare de a se elibera
de sub cotropirea și exploatarea otomană, au înfierat în numele lor personal,
dar și al poporului, autocrația voievodală, au recunoscut mizeria țărănimii,
au exprimat dorința și necesitatea ca cronicile să fie scrise în limba națională
(limba romînă), au afirmat cu mult curaj drepturile la viață ale culturii laice
descătușîndu-se treptat de mentalitatea teologică feudală. Este paradoxal,
dar adevărat, că unii cronicari, chiar dintre cei neînregimentați în vreo fac-
țiune boierească, au demascat necruțător pe marii boieri lacomi și sistemul
lor oligarhic de comportare în viața publică. Tendințele cultural-educative
burgheze ne obișnuise să considerăm unele familii boierești din trecut, ca
patriote și vrednice de stima posterității, dar vin cronicarii și ne arată că,
de pildă, Știrbeii au fost din tată în fiu niște prădalnici, fără rușine, ai țără-
nimii, că Brăiloii au fost lași, egoiști și reacționari, că Bălăcenii au fost tîl-
hari la drumul mare și trădători 2.
Elementele culturii populare din cronici, deși mai puțin numeroase decît
elementele culturii aristocrației feudale, ele totuși trăiesc mai viu și mai
intens, încît ar merita un studiu monografic exhaustiv, nu numai o fugară
sugerare de idei, proprie unui articol general.
III
Pentru mulți cititori, dar în special pentru profesorii de literatură, pentru
scriitori, se ridică imperios și problema măestriei literare a vechilor cronici.
Cred că nu este cazul să dau aici exemple de figuri poetice de care cronicile
noastre abundă. Există studii care se ocupă de comparațiile, metaforele,
portretele, imaginile, uneori chiar hiperbolice, ca în basme, ale cronicilor.
Cele mai multe însă au defectul general de a izola măestria artistică de con-
ținutul de idei al cronicarilor. S-a spus, de ex.: cronicarii moldoveni în limba
slavă au folosit stilul bombastic, retoric și artificial al cronografului bizantin
Macarie, după ce arată că Petru Rareș a învins toate greutățile, încheie astfel:
„Iar domnul Petru voievod își petrecea bătrînețele cu noroc bun, în băi și
Hon Neculce, Letopisețul Țării Moldovei..., ed. a Il-a a acad. I. Iordan, Bucu-
rești, 1959, p. 194—195.
2 Istoria Țării Romînești (1688—1717). Ediție întocmită de Constantin Grecescu. Prefață
de Dan Simonescu. București, Editura Științifică, 1959, vezi indicele, la numele respective.
13
PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR
151
băuturi și mîncări și ca o pasere cu pene de aur sau un vultur alb pe aco-
periș“ L Chiar dacă metafora nu-i aparține lui Macarie, ci, după cum s-a
dovedit, modelului bizantin, totuși nu întîmplător cronicarul moldovean
și-a însușit redactarea aceasta în spiritul retoricei solemne bizantine: a adoptat
acest stil pompos, pentru că el constituie un omagiu pe care îl aducea dom-
nului protector al lui și era în același timp și expresia tendințelor autocrate
de la curtea domnească. în exemplul citat, metafora vrea să arate sugestiv
că Petru Rareș domina în acel moment întreaga situație politică și militară
în Moldova și Transilvania de est.
Cronicile au o artă literară hotărit superioară literaturii religioase. Aceasta
din urmă a fost, în cea mai mare parte a ei, o literatură de traduceri și în
acest caz îmbogățirea calităților de exprimare literară este mereu frînată de
textul din care traduci. Literatura istorică a cronicilor este o literatură ori-
ginală, împlîntată pe actualitățile reale ale vremurilor respective. Acest
•contact permanent cu realitatea vie a dat letopisețului vivacitatea expri-
mării zilnice, simple și orale. Influența graiului oral se poate urmări în leto-
piseț mai ales în pasajele cu vorbire directă, în dialoguri. Iată cum se adre-
sează Constantin Șerban vodă dorobanților, ostași romîni, răzvrătiți alături
de seimeni, ostași străini (sîrbi): „Feții miei,... au dat Dumnezeu de n-am nici
un vrăjmaș și m-am împăcat cu toate țările, ca să putem face bine și țăra-
nilor, că sînt săraci și împresurați de bir și de năpăști. Iar cînd vom avea
vreun păs de undeva, ne vom apăra cum va fi voia fui Dumnezeu. Și mai
bine voi da acele lefi siimenești voao și feciorilor voștri.
Deci ei, cu un cuvînt, fură bucuroși și ziseră toți: așa să fie!“ 2
Cronicarii scriind opere originale, au trebuit să-și frămînte limba, să
•epuizeze toate posibilitățile lor de exprimare, pînă să găsească pe cea mai
corespunzătoare ideilor ce aveau să comunice.
O sursă neprețuită de îmbunătățire a măestriei artistice a fost pentru
cronicari folclorul. Formele folclorice istorice (amintirile și legendele, cînte-
■cele vechi), cît și formele populare de exprimare (repetițiile, diminutivele,
proverbele, expresiile rustice) au mărit mult valoarea artistică a cronicilor,
în studiile referitoare la cronici s-a dat prea puțină atenție elementelor populare
din conținutul lor. în afară de legendele lui Neculce din O samă de cuvinte
și de ale lui D. Cantemir3, ceilalți cronicari n-au trezit interes pînă acum,
din punct de vedere folcloric. De asemenea nu s-a arătat decît de acad. I. Ior-
dan pentru cronica lui Neculce, că forma cronicilor (limba și stilul) are la
bază dezvoltata tradiție a limbii populare, tradiția exprimării orale.
Abilitatea politică pusă de Grigore Ureche în interesul marei boierimi
a găsit forme stilistice de o rară subtilitate diplomatică4. S-a dovedit de ase-
1 Cronicile slavo-romîne din sec. XV—XVI..., Ed. P. P. Panaitescu, București,
1959, p. 103.
2 Istoria Țării Romînești 1290—1690. Letopisețul cantacuzinesc. Ediție critică întocmită
-de Const. Grecescu și Dan Simonescu, București, Editura Academiei R.P.R., 1960,
p. 120-121.
3A1. Bistrițeanu, Creația populară ca preocupare și izvor de inspirație la D.
'Cantemir și N. Bălcescu în „Studii și cercetări de istorie literară și folclor0, II (1953), p. 23—40.
4 Gr. Scorpan, Reflectarea poziției de clasă a boierimii în stilul cronicii lui Grigore
Ureche, în „Studii si cercetări științifice", Acad. R.P.R., Filiala Iași, I (1950),
Sase. 2, p. 874—912.
152
DAN SIMONESCU
14
menea că „într-o vreme cînd cu greu putem vorbi despre o creație într-adevăr
literară, (Neculce) a posedat elementele necesare genului nuvelistic realist,
putînd fi considerat din acest punct de vedere, ca un adevărat precursor" L
Humorul, ironia ușoară și fină constituie o calitate aproape generală a
cronicarilor. Ei apelează la aceste procedee stilistice numai cînd vor săldea
un sens mai adînc fondului. Iată cîteva exemple: în timp ce „stîrvul" lui Șer-
ban vodă Cantacuzino mort „zăcea pă o masă", trezind în amintire numai
„tirăniile... ce făcuse boierilor și săracilor țării", cronicarul observă că jalea
nu era prea mare nici măcar între membrii familiei: „nici muerea lui, nici
fetele lui nu șădea lîngă dînsul, că-și strîngea avuția și o ascundea, că-i era
frică să nu-i ia avuția Constandin vodă" Brîncoveanu. Un alt exemplu: pe seme-
țul general austriac Heissler trupele romînești^ l-au făcut prizonier „mînios,
ca pe un urs împușcat" și tocmai de aceea Brîncoveanu — scrie același croni-
car — se hotărî „încă să-i pogoare nasul cel nalt al mîndrii lui" 2. Arta lite-
rară a cronicarilor, împreună cu elementele progresiste ale culturii populare
pătrunse în cronici, le-au asigurat acestora o lungă existență în conștiința
poporului și o actualitate mereu crescîndă, pînă în zilele noastre. Scriitorii
clasici și contemporani folosesc mereu cronicile ca izvor de inspirație și imită.-
limba și procedeele lor de artă literară.
IV
în cadrul revoluției culturale a orînduirii noi, socialiste, în patria noastră,,
cronicile se bucură în planurile de muncă ale instituțiilor, de o atenție încu-
rajatoare. între acestea, Academia R.P.R. și Institutul de istorie al Acade-
miei au realizat cele mai necesare lucrări pentru valorificarea cronicilor. Roa-
dele acestei munci nu se pot vedea încă total, pentru că pînă acum au apărut
numai două dintre multele lucrări săvîrșite. Este vorba de un corpus al izvoa-
relor istorice narative, de colecția intitulată Cronicile medievale ale Romi-
niei, din care au apărut Cronicile slavo-rotnîne din secolele XV—XVI publicate
de Ion Bogdan. Ediție revăzută și completată de P. P. Panaitescu (XIV + 352
p., 1959) și Istoria Țării Romînești 1290—1690. Letopisețul cantacuzinesc.
Ediție critică de Const. Grecescu și Dan Simonescu" (LXIV + 254 p.).
Prima serie a colecției, compusă din 10 volume, va cuprinde cronica stol-
nicului Const. Cantacuzino (editor Damaschin Mioc), a lui Radu Greceanu
(ed. Aurora Ilieș), a lui Axinte Uricariul despre domnia a doua a lui Nicolae
Mavrocordat în Moldova (ed. C. Bălan și H. Chircă), Axinte Uricariul, Isto-
ria paralelă a Țării Romînești și a Moldovii (fragmente ed. de Dan Simone-
scu), cronicile greco-romîne (ed. Alex. Elian), Istoriile domnilor Țării Romî-
nești (ed. postumă, a lui Const. Grecescu) și cronicile versificate (26 cronici
1 Gr. Scorpan, Ion Neculce, în „lașul nou“, II (decembrie 1950), nr. 8, p. 71.
Șerban C i o c u 1 e s c u, La bicentenarul lui Neculce, în „Revista Fundațiilor", XII
(1945), octombrie, p. 331—345. Acad. I. Iordan a reconsiderat sub toate aspectele pe Ion'
Neculce (vezi ed. cit., p. IX—CXXVIII). La aceste studii trebuie să adăugăm cele două
studii mai întinse și bune ale școlii filologice de la Iași: Șt. G i o s u (v. mai sus, p.140
nota 6-a) și Al. Andriescu, Contribuția marilor cronicari moldoveni și munteni Ict
dezvoltarea limbii literare în „Analele științifice ale Univ. «Al. I. Cuza» din Iași“ (Serie nouă).
Științe sociale, III (1957), p. 97—141.
Istoria Țării Romînești (1688—1717), ed. cit., p. 29.
15
PROBLEME ACTUALE CU PRIVIRE LA RECONSIDERAREA CRONICILOR
153
rimate în aproape 10.000 versuri, ed. de Dan Simonescu). Toate aceste lucrări
au fost elaborate și trimise la tipar. Principiile de editare ale colecției sînt
dea publica din totalul manuscriselor care au transmis o cronică, pe cel mai
bun, ceea ce nu se poate stabili decît numai pe baza unui examen comparativ,
minuțios, al tuturor manuscriselor existente. Apoi, într-un aparat critic, în
josul paginii, sînt notate variantele celorlalte manuscrise.
O asemenea „ediție critică" are mare însemnătate în cazul cronicilor
romîne, ale căror originale — autografe, în majoritatea cazurilor, s-au pier-
dut, în timp ce transmiterea lor posterității s-a făcut numai prin copii și
variate manuscrise, care la unele cronici sînt în număr foarte mare (de ex.,
la Letopisețul cantacuzinesc a trebuit să ținem seamă de 54 manuscrise și ver-
siuni variate) L
O lucrare care va ridica multe și noi probleme în legătură cu studiul
cronicilor a fost alcătuită tot în cadrul Institutului de istorie al Academiei
R.P.R. de loachim Crăciun și Aurora Ilieș: „Repertoriul manuscriselor de
cronici interne (secolele XV—XVIII) din Arhivele de pe teritoriul R.P.R.,
(trimisă la tipar) 2.
Criteriile pentru determinarea cronicilor interne romîne sînt: I. nașterea
și activitatea în țară (de ex., Gh. Șincai, Șt. Szamoskdzy, Georg Kraus ș.a.)
2. nașterea în țară, dar activitatea în afară de granițele țării (de ex. D. Can-
temir, Mihai Cantacuzino, Nicolae Olahus etc.) 3. mediul cultural al țării
unde și-a desfășurat activitatea, indiferent de locul nașterii (ex. Daniil Phi-
lippide, Mitrofan Grigoras, George Szeremi etc.) 4. patronajul național ro-
mîn, sub care s-a scris opera (ex. Gavril Protul, Mihail Brutus, Isac Basirius
etc.). în acest „Repertoriu..." se fixează pentru prima dată în țara noastră,
adevărata întindere a letopisețului romînesc, adică a cronicilor interne aflate
în bibliotecile și arhivele de pe teritoriul actual al patriei noastre: între
1448—1800 s-au scris 509 cronici interne referitoare la romîni și la alte popoare
din cuprinsul patriei romîne: unguri, sași, secui. Pentru identificarea celor
509 cronici s-au cercetat 1635 manuscrise romîne, latine, maghiare și germane.
Această lucrare bibliografică de orientare în domeniul cronicilor va sugera,
desigur, multe studii de istorie generală și locală a romînilor 3.
Editura de stat pentru literatură (E.S.P.L.) a publicat ediții științifice
de cronici, sub îngrijirea celor mai competenți specialiști: cronica lui Neculce,
editată de acad. lorgu Iordan, cronicile lui Gr. Ureche și Miron Costin, edi-
tate de P. P. Panaitescu, cronicile muntene editate sub îngrijirea prof. M.
Gregorian4, Viața lui Constantin Cantemir scrisă de fiul său Dimitrie în limba
latină și tradusă de Radu Albala, precum și Descrierea Moldovei (trad. Petre
1 Istoria Țării Romînești 1290—1690, ed. cit., p. XXXIII—LXII. Dan Simo*
n e s c u, Editarea critică a textelor vechi, în „Limba romînă“, X (1961), nr. 1, p. 68—75.
2 La discuții, profesorii M. Cruceanu și P. V. Haneș au amintit următoarele probleme
care merită să fie studiate: baza materială a feudalismului care a generat ideologia cronica-
rilor, starea istoriografiei feudale la popoarele vecine cu noi și dacă acestea au influențat
vechea istoriografie romînă (M. Cruceanu), umanismul cronicarilor, de ex.la stolnicul Const.
Cantacuzino (P. Haneș).
3 I. Crăciun, Cronicile romînești ale Transilvaniei și Banatului. Considerații pre-
liminare, în „Anuarul Institutului de istorie" din Cluj, I—II (1958—1959), p. 125—152.
4 Cronicari munteni, Editura pentru literatură, București, 1961. (două volume, cu
studiu introductiv de Eugen Stănescu).
154
DAN SIMONESCU
16
Pandrea). Editura Științifică a publicat Cronica anonimă a Țării Românești
(octombrie 1688 — martie 1717) într-o ediție critică postumă, alcătuită de
Const. Grecescu. Cronicile au fost publicate și în ediții fragmentare școlare.
Numărul exemplarelor tipărite din cronicile romîne variază după scopul și
caracterul ediției: Editura Academiei R.P.R. le-a publicat în cîteva mii,
E.S.P.L.A. în mai multe zeci de mii (Neculce: 20 100 ex., Ureche: 20 100,
Cantemir: 6 150 ex., M. Costin: 24 150 ex.). Studiul și editarea cronicilor
romîne au găsit un ecou demn de admirație și peste hotarele țării noastre.
Astfel, Academia de Științe a U.R.S.S., Filiala Kișinău, a publicat ediții
științifice și școlare din Istoriia ieroglifică a lui Dim. Cantemir (ed. îngrijită,
cu un articol introductiv de I. C. Vartician, 1957, XII + 411 p., tiraj 3 000 ex.),
Opere alese din Miron Costin (ed. îngrijită de V. P. Soloviov, în Editura peda-
gogică de stat a R.S.S.M. „Școala sovietică" 1957, 276 p., tiraj 8 000 ex.),
Descrierea Moldovei de D. Cantemir (traducerea lui Petre Pandrea, cu o pre-
față de A. Borș, 1957, 216 p., tiraj 15 000 ex.), precum și studiul Cronicarul
loan Neculce de V. P. Koroban și E. M. Russev (1956, 184 p., tiraj 5 000 ex.)
Dacă cifrele indicate mai sus pentru edițiile din R.P.R. cît și pentru
cele din R. S. S. Moldovenească sînt numai ale unei singure ediții, deși unele
cronici au ajuns la a doua ediție (în R.P.R.: Neculce, Ureche), această con-
statare duce la concluzia că lectura cronicilor nu interesează azi numai pe
specialiști (istorici, filologi, sociologi, economiști). Cercuri tot mai largi de
cititori au găsit și vor găsi în ele numeroase și mărețe pagini din trecutul de
luptă al poporului nostru.
Din notele adunate cu prilejul recitirii cronicilor în ultimii ani, s-au
desprins pentru mine mai multe probleme care ar interesa reconsiderarea lor.
Din acestea, am ales numai patru pentru ca să le dezvolt aici: clasificarea
lor științifică, elementele culturii populare din cronici, măestria lor artistică,
expresie, și ea, a conținutului de idei și, în sfîrșit, editarea cronicilor în lu-
mina planului de perspectivă al Institutului de istorie al Academiei R.P.R»
și al altor instituții cultural-editoriale.
Știm foarte bine că fiecare din aceste probleme ar merita o dezvoltare
mai largă; îmi dau seama că mai există și alte probleme, cum este de pildă:
problema limbilor diferite în care s-au scris cronicile noastre, cronicile rimate
și sistemul lor de versificație, baza documentară și cea folclorică a cronicilor
ș.a. Numai vaga semnalare a acestor probleme ar depăși cu mult proporțiile
unui articol în care rni-am propus de a enunța în lumina ultimelor cercetări
și într-o oârecare măsură, de a rezolva problemele esențiale cu privire la reconsi-
derarea cronicilor romîne.
LA BICENTENARUL NAȘTERII LUI I. BUDAI-DELEANU
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
FAMILIA BUDAI
SCHIȚĂ BIOGRAFICĂ
de LUCIA PROTOPOPESCU *
Cunoscută azi, în anii puterii populare, prin numeroase și valoroase edi-
ții, reconsiderată și interpretată prin migăloase studii1, în spiritul mate-
rialismului istoric, opera lui I. Budai-Deleanu devine pe zi ce trece un bun
al maselor largi de cititori, ocupînd un loc de cinste în puternica revoluție
culturală ce se desfășoară sub ochii noștri.
Pe măsură ce se atacă viguros problemele legate de creația artistică
și științifică a cărturarului ardelean, se resimte insuficiența informației bio-
grafice, cunoașterea vieții constituind condiția esențială a înțelegerii operei.
Cercetătorii anteriori ai vieții și operei lui I. Budai-Deleanu au stăruit
asupra necesității cunoașterii mediilor sociale în care s-a format și a trăit
scriitorul, în primul rînd, a cadrului familiei de obîrșie 2.
Paginile de față schițează primul capitol al oricărei biografii, aducînd
unele date noi, referitoare la familia din care cobora I. Budai-Deleanu.
Reconstituită atît din material inedit, cules din arhivele din Blaj, Sibiu,
Oradea și Viena3, cît și din materiale tipărite în veacul trecut, nefolosite încă
de istoria noastră literară, viața familiei Budai reflectă condițiile econo-
mico-sociale ale timpului, activitatea membrilor ei, poziția lor în problemele
destrămării orînduirii feudale, în care aceștia au trăit.
Studierea atentă și migăloasă a vieții fratelui imediat următor se impune
în mod special, atît pentru locul însemnat, deținut de Aron Budai în istoria
1 Exceptînd studiile referitoare la opera sa lingvistică, indic o parte din lucrări:
N. D a v i d, I. Budai-Deleanu, Colecția „Contemporanul44 f.a.
/. Budai-Deleanu, Țiganiada. E.S.P.L.A., 1953. Studiu introductiv de I. Oană.
I. Budai-Deleanu, Țiganiada. Biblioteca pentru toți. Studiu introductiv de I. Manole.
I. L u n g u, Idei iluministe In Țiganiada lui I. Budai-Deleanu, în „Din istoria filo-
zofiei în Romînia41 II, 1957.
Paul Cornea, „Țiganiada lui I. Budai-Deleanu" în „Viața romînească44, nr. 2—3,
1958. Idem introducere Țiganiada, Biblioteca pentru toți, 1959.voi.I.
I. P e r v a i n, Versuri inedite din Țiganiada, în „Tribuna44 IV, nr. 32, 1960.
Idem, Ion Budai-Deleanu și MetastaSio, în „Tribuna44, IV nr. 46, 1960.
P o m p i 1 i u Teodoru. Date noi despre Budai-Deleanu, în „Tribuna44, IV, nr.32, 1960.
E. B o 1 d a n, Un mare erudit si un valoros poet'. I. Budai-Deleanu, în „Luceafărul44,
III, nr. 19/54, 1960.
2 G h. B o g d a n - D u i c ă, Despre Țiganiada lui Budai-Deleanu, în „Convorbiri
literare44, XXXV, 1901, p. 438, 483.
3 Actele referitoare la familia Budai, obținute din arhivele maghiare în iunie 1961,
nu au putut fi utilizate decît în redusă măsură. Materialul va fi comunicat sub formă de
noi contribuții. Studiul complet nu va fi posibil decît după cunoașterea întregului rrate-
dal din arhivele interne, de la Lwow și Karlovitz.
156
LUCIA PROTOPOPESCU
2
romînilor ardeleni, între 1796—1847, nu îndeajuns de cunoscut, cît și pentru
motivul că, prin acesta, sfetnicul din Liov a rămas în legătură cu provincia
natală, a cunoscut frămîntările burgheziei și iobăgimii romîne contemporane,
față de care a luat atitudine, atît în Țiganiada, cît și în scrierile sale istorice.
Orice încercare de a cunoaște viața familiei Budai îndrumă, în chip
firesc, cercetările spre lămurirea activității lui Aron Budai; studiul duce
la posibilitatea descifrării și interpretării unora dintre alegoriile poemelor
postume, Țiganiada și Trei viteji.
Reconstituirea încearcă să urmărească în primul rînd acele împrejurări ale
vieții familiei Budai care și-au găsit ecou în opera cărturarului ardelean,
de natură să explice parțial procesul ei de creație.
în cunoașterea mediului familial al autorului Țiganiadei, istoria noastră
literară utilizează o informație încă restrînsă.
Se știe că I. Budai-Deleanu a pornit dintr-o familie de preot din Cigmău,.
sat din fostul comitat al Hunedoarei, că unui frate al său, Aron Budai i-a
revenit un rol însemnat în conducerea romînilorardeleni, la sfîrșitul secolului al
XVIII-lea și începutul secolului următor. Papiu Ilarian amintea vag, — în
cunoscutul său referat asupra manuscriselor lui I. Budai-Deleanu — despre
existența unui al doilea frate al scriitorului.
Studiul prezent își propune să întregească știrile.
★
★ ★
Originară din Cigmău1 și Homorod, localități apropiate, din comi-
tatul Hunedoarei, familia se găsește stabilită, în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, la Cigmău, sat învecinat Orăștiei, dependent de Geoagiu.
Pitorescul ținutului a fost relevat în mai multe rînduri.
Așezată în sudul Ardealului, la hotarele Țării Hațegului, pe valea Mure-
șului, regiunea de obîrșie a scriitorului s-a aflat într-o îndelungată și neîn-
treruptă legătură cu ținuturile învecinate, Banatul, Oltenia și Țara Romî-
nească. Cigmăul și Homorodul figurează ca proprietăți ale domnilor Țării
Romînești, Radu cel Mare, Neagoe Basarab și ale unor boieri munteni 2,
la începutul secolului al XVI-lea.
Deși în apropierea unor bogate centre agricole3și miniere4,atît solul,cît și sub-
solul satului Cigmău nu ofereau,în trecut,localnici lor, însemnate resurse naturale5.
1 Haus, liof tind Staatsarchiv, Wien, Staatsrat, 6813/1819. Vezi ,,Studii“, nr. 4
XII, 1960 p. 183.
2 Acest fapt ca și neîntreruptele mișcări de emigrare și imigrare de-a lungul secolului
al XVIII-lea, ar putea justifica ipoteza originii muntene a familiei Budai, neconfirmată sau
neinfirmată. M. Gas ter, Geschichte der rumănischen Literatur, Grobers, Grundriss der
romanischen Philologie, Strassburg, 1896, II 3 p. 352. Despre prezumptiva familie de origine,
Deleanu, vezi I. lonașcu, Biserici, chipuri și icoane din Olt, Craiova, 1934, pp. 96—116.
3 „Cîmpul pînii“, unul din șesurile mari ale Ardealului, vezi O. F 1 o c a și D r. V.
Șuioaga, Ghidul județului Hunedoara, Deva, 1936, p. 209.
4 I gn a t i us Born, Briefe uber mineralogische Gegenstănde, auf seiner Reise durch.
dos Temesuarer Banat, Siebenbiirgen, Ober und Nieder-Hungarn. Frankfurt und Leipzig, 1774.
Răspîndita poemă satirică a lui Born, Monachologia, a fost cunoscută lui Budai-Deleanu.
— Stiitz Andrea s, Physikalisch-mineralogische Beschreibung des Gold und Silber Berg-
werkes zu Szekerembe bey Nagyag in Siebenbiirgen, Wien, 1803.
6 K. G. W i n d i s c h, Geographie des Grossțiirstenthums Siebenbiirgen, Pressburg;
1790, pp. 103—104. „Csikmo, Sicmanum, Tschickenbach, băut Wein und Getreide und viele
Salzfl6sse“. — «Homorod» hat ein ziemlich unfruchtbares Ackerland, aber guten Weinbau\
3
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
157
Geografic și statistic, Cigmăul nu a reținut mult atenția cercetătorilor.
Tn schimb, au deșteptat interesul călătorilor și specialiștilor contemporani
numeroasele vestigii ale trecutului îndepărtat al satului și comitatului *,
printre care ruinele vechii așezări romane, Germizara 2, din vecinătate.
Urmărind cercetările istoriografilor timpurilor mai apropiate, se poate
reface, într-o oarecare măsură, trecutul întunecat al ținutului 3 și al satu-
lui 4 din care a pornit scriitorul ardelean. Un nesfîrșit lanț de lupte, invazii,
colonizări, emigrări, treceri dintr-o stăpînire, într-alta, rămîn tot atîtea măr-
turii ale nestatorniciei timpurilor feudale și ale vitregiei vieții maselor.
E un trecut întunecat mai mult prin caracterul pronunțat feudal al ținu-
tului, organizat și administrat în vederea menținerii iobăgimii, care îl popula,
1 S. I. H o h e n h a u se n, D ie alterthuiner Daciens in dem hemigen Siebenburgen, Wien, 1775.
2 Inscripțiile ruinelor la K. Goos. Chronik der archăologischen Funden Siebenbiirgens.
Hermannstadt, 1876, p. 69.
3 Csanki Dezsd, Magyarorszâg tortenelmi foldrajza a Hunyadik Korâban, 1890—1913, V,
pp. 17 și urm., 69.
Veress A., Acta et epistolae, I, Budapest, 1914, p. 27.
Anuarul Institutului de istorie națională. Cluj, III, p. 758. Situația generală la Șt.
Metes. Viața agrară, economică a romînilor din Ardeal și Ungaria I. 1922.
4 Cercetînd conscripțiile manuscrise sau editate ale Ardealului veacului al XVIII-lea,
dezvoltarea satului apare clar. _____
Registrum universorum in Trannia sacerdotum et incol. Valachorum, p. 161, manuscrisul
conscripției lui I. I. Klein, din 1733, aflător în arhiva din Blaj —Cluj, însemnează
pentru Cigmău, locuit numai de romîni, 47 familii de confesiune greco-catolică, trei preoți
uniți, „Popa Opre, Popa luon, Popa Iuon“. — Homorod numără 100 de locuitori și trei preoți
uniți: Popa Sandru, Popa Toma și Popa Pavel, cf. și A. Bunea. Episcopul I. I. Kleini
Blaj. 1900. — Gh. Bogdan-Duică, Statistica romînilor din Transilvania, în „Convorbir,
literare", 1896, nr. 12, pp. 626 și urm.
T o g a n N., Statistica romînilor din Transilvania, în „Transilvania". XXIX. nr. 9—10,
1898, pp. 169 și urm. publică un alt manuscris al conscripției lui Klein, cu mici deosebiri față de
primul. Astfel, Cigmăul are ca preoți uniți, la acea dată, pe Popa Oprea, losif, Ion și Savul
La mijlocul veacului — 1750 — P. P. Aron de Bistra alcătuiește un nou recensămînt
al romînilor uniți din Transilvania. Acum, Cigmăul este înscris cu o populație de 307 locuitori
și trei preoți, iar Homorodul cu 574 locuitori și patru preoți. La aceste date se adaugă și
inventarierea averii reduse a bisericilor. Vezi Bunea A., Statistica Romînilor din Transil-
vania în anul 1750, făcută de vicarul episcopesc Petru Aron, în „Transilvania", Sibiu,
XXXII, 1901, p. 280 și extrase.
Conscripția oficială austriacă, alcătuită între 1760—1762, arată că la această dată locu-
iau în Cigmău 76 familii romîne, dintre care 13 greco-catolice cu doi preoți uniți și 63 de
familii ortodoxe cu doi preoți ortodocși. în Homorod trăiau 11 familii unite și un singur
preot unit, 136 familii ortodoxe, lipsite de preot. Fiind alcătuită după răscoala lui Sofronie
de la Cioara, conscripția capătă valoare de document deosebit de prețios, din care reiese
configurația religioasă a satului ardelean. Vezi I 1 ar i o n Pușcariu, Documente pentru
limbă și istorie voi. I, pp. 244—255.
Ă. Bunea, Episcopii P. P. Aron și Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, pp. 209, 212,
—Idem, Statistica romînilordin Transilvania în anul /7d2.„Transilvania", XXXIII, 1902, p. 96.
V i r g i 1 Cioban u, Statistica romînilor ardeleni din 1760 — 1762. „Anuarul
Institutului de istorie națională". Cluj III. 1924—1925. — Matei Voileanu, Să se
facă lumină, Sibiu, 1926.
O conscripție a ortodocșilor din 1805 dezvăluie faptul că în a doua jumătate a veacului
al XVIII-lea, preoții ortodocși ai Cigmăului aparțineau unei familii cu nume asemănătoare,
David Buda și Petru Buda. La Homorod oficiau Nicolae Popovici și Alexandru Dobra. Vezi
„Transilvania", Sibiu, 1911. XLII, p. 165.
O parohie alcătuită la 1760—1762, în primii ani de viață ai lui I. Budai-Deleanu, din 13 fa-
milii, cu doi preoți (Cigmău) sau 11 familii cu un singur preot (Homorod) însemnează pentru
acești preoți condiții de viață similare iobăgimii. Situația se înrăutățește, după 1784, pen-
tru clerul unit.
158
LUCIA PROTOPOPESCU
4-
într-o continuă aservire magnaților, fapt învederat în urbariile secolului
al XVII Mea și începutul celui următor.
în a doua jumătate a secolului al XVIIMea, Geoagiul aparținea „mai
multor familii" nobile, printre care se afla însuși cornițele Hunedoarei
Atît marea, cît și mica nobilime romînă din Hunedoara, privite cu duș-
mănie de țărănime, constituiau obiectul unor numeroase atacuri, în versuri sati-
rice populare, foarte răspîndite 2.
In componența socială a satului, numeroasa iobăgime forma elementul
în care trăia familia Budai din Cigmău. Aici, în satele copilăriei și ale tine-
reții, mult înainte de timpul înrîuririlor livrești, aspectul injustiției sociale
reprezintă cel mai îndepărtat și cel mai puternic izvor al revoltei scriitorului
și cauză a luptei lui Âron Budai.
Mijloacele de producție aflîndu-se în posesia feudalilor regiunii, aceștia
impuneau iobagilor sarcini mereu sporite, ajungînd pînă la șapte zile de muncă
pe săptămînă 3.
Faptul explică numeroasele răscoale ale țăranilor din Hunedoara, culminînd
cu sîngeroasele evenimente din 1784, la care au participat și iobagii din Cigmău.
Istoria familiei se împletește cu istoria satului. Viața străbunilor ano-
nimi se pierde în viața satului ardelean, frămîntările îndelungate ale pro-
vinciei trecînd peste ei, lăsîndu-i în umbră.
Căutînd, în 1819, să strîngă dovezi despre destoinicia familiei, frații
Budai ei înșiși amintesc puțini înaintași. Se ridică pentru scurt timp din
uitare bunicul și tatăl poetului.
Bunicul, al cărui nume 4 și a cărui stare nu se cunosc, s-a distins prin
1 L. I. Marienburg., Geographie des Grossfurstenthums S iebenburgen. Hermannstadt^
1813, II, p. 38. — I ose p h M a x Frey h e r r von L i ch te n s t er n, Handbuch
der neuesten Geographie der osterr, Kaisersiaates, Wien, 1818, III, p. 1534. — J. H. Be n i gn i
von M i 1 d e n b e r g, Handbuch der Statistik u. Geographie des Grossfurstenthums S ieben-
burgen, Hermannstadt, 1837, Heft III, p. 45.
2 A. B u n e a, Episcopii P. P. Aron și Dionisiu Novacovici, Blaj, 1902, p. 402. — O._
Densusianu, Graiul din Tara Hațegului., București, 1915, pp. 5—6.
3 N. Densusianu, Cercetări istorice în arhivele Ungariei și Transilvaniei, Bucu-
rești, 1880, p. 36. Din istoria Transilvaniei, I, 1960, p. 180—183.
4 Numele familiei, Budoi, Budoiu, denotă o etimologie slavă. Sub forma „Budă“, „Budău"
lai. Popovici, Rumaenische Dialekte. Die Dialekte der Munteni und Pădurea i in Hunyader
Koniitat, Hal le, 1905, p. 34.
Listei luiGh. Cardaș, Țiganiada, ediția 1928, p. X, i se adaugă:
Cneazul Buda de Vad, într-un document din 1418. — Vezi Vuia, Țara Hațegului și'
regiunea Pădurenilor, Cluj, 1926, p. 39, nota 3. — Diplome nobilitare ale unei familii Budai,
în Arhiva Capitlului din Alba lulia si a Conventului din Cluj, în „Revista criticași literară"
Iași, II, 1894, p. 97.
Despre Petru Budai, diac din Varmeghia Bălgradului, la mijlocul secolului al XVII-lea,
vezi N. lorga, Studii și documente, IV, pp. 54—55, 250, p. CCCXI; — Hurmuzachi XV 2
1913 p. 1322, nota 2. N. lorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, voi. I, București,
1915, p. 285.
De fel din Moldova, losif Budai de Pischinți, mitropolit al Ardealului, păstorește între
1680—1682.
într-o petiție a săliștenilor, din 28 octombrie 1758, apare numele unui general romîn,
Budai. Silviu Dragomir, Relațiile bisericești ale Romînilor din Ardeal ca Rusia
în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1914, p. 38.
Idem, Istoria dezrobirii religioase a romînilor din Ardeal, Sibiu, II, 1930, p. 112.—Un Adam
von Buday este înregistrat de schematismele militare „General-Major oder FeldwachtmeN
ster“, în 1751. Vezi „Milităr-Almanach“, III, 1792, p. 92.
5	CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU	159
intervenția sa în timpul unei epidemii puternice de ciumă x, eroism civic,
în slujba celor mulți.
Abia către mijlocul veacului, odată cu înmulțirea știrilor despre dez-
voltarea satului, se desprinde din uitare figura părintelui scriitorului.
Din șirul parohilor Cigmăului2, se presupune că acesta nu poate fi decît
„Iosif“ 3, fără nume de familie, care e notat pentru anul 1778, sau „Solomon
Budai, născut în Cigmău“, care ar îi slujit între anii 1780—1800.
Profesorul G. Bogdan-Duică amintea pe un losif Budai (1803—1807)
și Solomon Budai (1780—1800) ca frați prezumptivi ai scriitorului 4, ceea ce
pare exact pentru primul, dar nu și pentru cel de al doilea.
Solomon Budai, care a oficiat la Cigmău, între 1780—1800, nu poate
fi confundat cu Solomon, fratele cel mai tînăr al lui Budai-Deleanu5.
Dacă se admite că Aron Budai s-a născut la 1763 6, stabilind numai
un singur an diferență între cei șapte frați Budai 7, atunci ultimul, Solomon,
la 1780 împlinea 12 ani. Este deci exclusă prezența lui ca paroh în Cigmău,.
între 1780—1800; Solomon Budai nu poate fi socotit fratele scriitorului.
Din acte administrative reiese că părintele său oficia încă din 1759—
3761, ca tînăr preot8.
O cercetare atentă descoperă un paroh Solomon, fără nume de familie,,
la Homorod, între 1770—17829. Numele Solomon se întîlnește rar în epocă.
Se ridică întrebarea dacă acest paroh din Homorod, între 1770—1782, nu
Familii romîne cu același nume se întîlnesc în toate regiunile Ardealului. Un Constan-
tin Budai, de fel din Șinca-Mare este, în 1773, coleg în clasa de retorică cu Gh. Șincai,
la Bistrița. Vezi V. Șo t rop a, Romînii gimnaziului latino-catolic din Bistrița, 1729—1779.
Transilvania, Sibiu, 1901, p. 10.
Un Johann Budai „postmeister auf der Hermannstadter Post-Route“ apare în schema-
tismele oficiale ale statului. Vezi Hof und Staatsschematismus, 1793.
Un alt Johann Budai este notat ca asesor la „Kammeral Berggericht“ în 1806; St. R.
1805/1775.
în actele oficiale,scriitorul apare cu numele lohann Budai, Buday, iar în schematisme,
„Johann von Buday“. Explicarea celui de-a.l doilea nume, Deleanu, a fost încercată de
Martin Ion, Un vizionar al Unirii, „Cele trei Crișuriu, 1941, XXII, p. 114.
1 Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien. St. R. 6813/1819. Este greu de precizat timpul
întrucît, în cursul secolului, în răstimpul în care a viețuit, s-au abătut asupra /Ardealului nume-
roase epidemii de ciumă, 1754, 1755—1757, 1762, 1770—1771.—Vezi, Documentele Hunnu-
zachi, XV, București, 1913. N. lorga. Acte și scrisori din arhivele orașelor ardelene, partea
a Il-a, 1601 —1825, p. 1698—1699. —Adam Chenot, Tractatus de peste, sive de origine, pro-
gressu, fatis, fine pestis in Daciae Transilvan iac quibusdam locis abinitio octo bris 1755 ad finem
ianuarii 1757, Vindobonnae, 1765.
Completă monografie, Dr. Gh. Samarian Pompei Din epidemiologia trecu-
tului romînesc, București, 1932, pp. 55—238.
2 Dr. Demetriu Radu, Dieceza Lugojului. Șematismstoric, Lugoj, 1903, p. 367.
3 Unii membri ai familiei apar cu numele losif, purtat de un îaintaș comun.Vezi schema
genealogică finală. La Homorod oficia un paroh losif, în anul 766. Dr. D e m e t r i u
Radu, op. cit., p. 370.
4 Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien, St. R. 6813/1819
5 Ibidem.
• G. . B., Secretariulu Aronu Budai alias B ude nu, în „Observatoriulu“, Sibiu, 22/4
octobre, 1879. An II, no. 76, pp. 303—304.
7 Informații despre familia Budai, în biblioteca Academiei R.P.R., manuscrise, no. 98L
III.8, material amplificat de G.B. (Gheorghe Bariț), vezi nota precedentă.
8 Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien, St. R. 6813/1819.
9 Dr. Demetriu Radu, op. cit., p. 370.
160	LUCIA PROTOPOPESCU	6
este una și aceeași persoană cu Solomon Budai, de la Cigmău, între anii 1780-1800
— însuși părintele poetului1 — fie că a început cariera ecleziastică la Homorod,
fie că a oficiat în același timp în ambele sate, ceea ce, dat fiind numărul redus
de credincioși greco-catolici, se petrecea adesea. Actele arhivelor din Viena
indică de altfel Cigmăul și Homorodul ca sate deobîrșieale familiei Budai 2.
Tatăl scriitorului ar fi fost „om liber și avut în satul său“ 3.
Deși atestată de schematisme 4 și afirmată de familie, originea sa nobilă
nu a putut fi dovedită.
Tatăl făcea parte mai probabil din țărănimea liberă hunedoreană5.
Urmașii amintesc faptul că, în primii ani ai oficiului său, „cu ocazia
vestitului impostor (sic) Sofronie, a rămas statornic../4 6. Mișcarea la care se
referă, cea mai puternică și îndelungată luptă a maselor romîne ardelene,
pornită împotriva nepopul’arei Uniri — impusă de Curtea din Viena și de
interesele de clasă ale feudalilor provinciei spre a obține supunerea — răs-
coala lui Sofronie de la Cioara, lua de fapt forma unei largi mișcări politico'
sociale a iobagilor romîni, care urmăreau „să alunge Unirea și iobăgia din
țară“, pentru că „a trecut vremea domnilor, acum noi sîntem domni“ 7.
Printre primele sate neliniștite trebuie socotit Cigmăul, acțiunea por-
nind violent, la sfîrșitul anului 1759, în Cioara, Bobîlna, Geoagiu, Orăștie,
Rapolt, Rapolțel, organizată în această regiune de preotul ortodox din Ra-
polt 8. Răscoalele continuă pînă în 1762.
1 Ipoteză confirmată. Vezi P o m p i 1 i u Teodora, Date noi. despre I. Budai-De
le unu, în „Tribuna", IV, 11 aug. 1960, Cluj, p. 9.
2 Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien, St. R. 6813/1819. Numele Solomon aruncă
lumină asupra mediului cărturăresc din care pornește scriitorul.
3 Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien, St. R., 6813/1819.
Informațiile despre starea familiei sînt controversate. Singura avere certă figurează vag în
acte, locul de casă părintesc, neîmpărțit încă în 1819. Economistul Aron Budai cunoștea dispo-
ziția prin care locurile de casă nu se impuneau; acest „loc de casă părintesc" nu era desigur nici
cu totul neglijabil spre a se împărți la nouă urmași — nici nu putea forma o suprafață întinsă.
Un izvor de autenticitate îndoielnică susține că Solomon Budai ar fi stăpînit oarecare
avere, vîndută apoi lui Kontz Imre din Sibiu, el nepăstrînd decît o casă. Vezi Dr. M a r t i n
Ion, Un vizionar al Unirii, în „Cele trei Crișuri", 1941, XXII, p. 114.
La data înscrierii sale în Universitatea din Viena, noiembrie 1777, Budai-Deleanu se
află notat „pauper". —Tradiția orală însemnează despre Aron Budai: „...în satul Cicrnău,
în căsuța unui preot sărac, a văzut el lumina lumii...", el însuși, în tinerețe, fiind „de stare
mai săracă". Vezi „Telegraful romîn", Sibiu, 1910, LVIII, pp. 471—472.
Despre starea și dotarea clerului în mijlocul veacului al XVIII-lea, vezi A. Bunea,
Episcopii... pp. 392—400.
Pe la 1780, în Cigmău, porțiunea canonică se reducea la „3 intravilane, 10 parcele extra-
vilane de 10 cubule și o măsură, 2 care de fîn". Vezi D e m e t r i u Radu, op. cit., p. 367.
Pentru Homorod, p. 370.
4 Dr. Deme triu Radu, op. cit., p. 367.
5 I. L u n g u, Idei iluministe în „Țiganiada" lui Ion Budai-Deleanu, în „Din istoria
filozofiei în Romînia", II, 1957.
6 Haus, Hof und Staatsarchiv, W'ien, St. R. 6813/1819. Afirmația trebuie privită cu
circumspecție, întrucît constituie un argument al actului de înnobilare. După izvoare
contemporane, în toamna anului 1761, însuși protopopul unit al Hunedoarei a revenit la
vechea lege ,,împreună cu tot clerul său“, vezi Bunea, op. cit. 235.
7 A. Bunea, Episcopii P. P. Aron și Dionisiu Novacovici, Blaj, 1902, p. 180; N.
lorga, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902, p. 275.
® A. Bunea, op. cit.,\). 175.—Un ,,popa Stan, fiul popei luon din Țara Romînească" însem-
nat, spre mijlocul veacului al XVIII-lea pe una din cărțile mănăstirii Cioara. Acte referitoare la
Sofronie, în arhiva Consiliului de stat, Viena,775/1761; 742/1761; 1045/1769; 2428/1770 și altele.
7
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
161
Tînărul paroh Budai din Cigmău nu a fost cruțat k
După stingerea tulburărilor, renunță „la o despăgubire ordonată printr-o
acțiune fiscală, în scop de a cruța contribuabilii vinovați pentru pagubele
pricinuite “2.
Această renunțare a ușurat situația unor țărani iobagi, sau a unor
elemente din mica burghezie rurală, care luptaseră împotriva Unirii.
Majoritatea biografilor fixează data nașterii lui Ion Budai-Deleanu,
fiul cel mai vîrstnic al lui Solomon Budai, în anul 1760, dată care coincide
cu timpul răscoalei lui Sofronie.
Autorul „Țiganiadei“ își începe viața în împrejurări dramatice pen-
tru provincia și familia lui. îi era dat răzvrătitului poet să trăiască
și să cunoască, de departe, răscoala ardeleană condusă de Horia, ca și prima
revoluție burghezo-democratică franceză, pentru a se stinge în preajma răscoa-
lelor din 1821, anticipate de el însuși. între cel dintîi și cel din urmă hotar
al ei, viața lui I. Budai-Deleanu se desfășoară între două mișcări de eli-
berare.
Epoca revoluționară, în care a trăit, a lăsat pecetea asupra întregii opere
a scriitorului, dintre cele mai revoluționare creații ale culturii noastre.
Povestirile unora dintre contemporani, amintirile Blajului, care au ajuns
pînă la Budai-Deleanu, porneau din surse potrivnice luptei lui Sofronie.
Pe de altă parte, tradiția și poziția maselor largi — care sub aspectul
aparent al unei mișcări pornite din cauze religioase purtaseră o viguroasă
și dreaptă luptă social-politică antifeudală — îi erau tot atît de bine cunos-
cute autorului Țiganiadei, legat de viața satului său pînă la părăsirea Ardea-
lului și după această dată.
De aici, pe de o parte accente ușor ironice față de Sofronie însuși3,
explicabile în mare măsură și prin întreaga tendință anticlericală a operei,
pe de altă parte, o orientare alături de mase, într-una din problemele
esențiale ale Unirii, în care vedea, potrivit înțelegerii poporului și întregii
sale generații de cărturari, un mijloc de dezbinare a maselor, în ultimă
analiză, un mijloc de dominare și exploatare feudală.
1 St. R. 6813/1819. Pentru soarta parohilor uniti, în acea răscoală, vezi „Instrucțiunea
publică", București, 1861, p. 117. S. C 1 a i n, Historia daco-romanor uni. — P. Maior
Istoria bisericii romînilor, Buda, 1813, p. 110. — B u n e a, op. cit, pp. 190, 191, 198,
236-237.
2 St. R. 6813/1819. Pentru unele cazuri, „cei ce fuseseră păgubiți de Sofronie primiră
.paguba înapoi și anume fără zăbavă". N. lorga, Sate și preoți clin Ardeal, p. 274.
Generalul Buccow informează despre mersul cercetărilor, la 2 mai 1761:
„Das Gubernium ist nur beschăftiget viele Contestationes und keine Aussrichtung zu
geben, wann auch zum Schein, dassjenige wass sie zu billig, nicht entstehen konnen resolvirt
wird, so kommen doch in dessen Aussricht und Ubung so viele Incidentien die mangeflissentlich
entstehen macht, vor, dass alles so lang verzogert wird bis nichts daraus wird oder man es
zu Hintertreib Gelegenheit findet, und darzu geben die vielfâltige Particulair Absichten den
unvermeidlichen Anlass". Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien, St. R. 742/1761, act inedit.
Cei păgubiți s-au plîns la gubernie și la tezaurariat. S-au aflat astfel de plîngeri și în
^Protocoalele Magistratului" din Sibiu.
3 Ed. Cardaș, 1928, p. 39, nota.
Ed. J. Byck, 1953, p. 67. —,.Buciumul romîn“ p. 21, I14, nota 2— Idem, p. 62, II5.
11 - c. 3230
1Q2	LUCIA PROTOPOPESCU	g,
Formula succintă.
„Propovăduind sfînta Neunire" 1,
parafrazare a lozincii oficiale „propagarea sfintei Uniri“, indică poziția
justă a scriitorului față de efectul dăunător al luptelor confesionale.
Poema postumă reflectă realismul robust al scriitorului.
împrejurări reale de viață, ușor transfigurate, intră în alcătuirea Țiga-
n iadei, ficțiunii rezervîndu-i-se un loc cu totul restrîns. Consecvent, scrii-
torul se află în frămîntarea vieții, luînd atitudine.
Figura și timpurile luptei lui Sofronie se profilează în afara hotarelor
epopeii.
Figura lui Solomon Budai, activitatea sa, rămîn încă destul de necu-
noscute. Totuși, într-unul din fragmentele lirico-didactice ale înce-
puturilor cînturilor „poemationului eroi-comic“, fiul găsește prilejul să amin-
tească unele cuvinte ale părintelui său, de natură să definească personali-
tatea sa:
„Una și bună !“ era cuvîntul
Tatălui meu (fie iertat) și bine socotea ! 2
Formula populară, folosită de înaintașul său în scopuri educative, vă-
dește în același timp consecvență și dîrzenie.
Dacă Solomon Budai a folosit însușirile pe care le prețuia și pe care
poate le stăpînea, în slujba maselor, se va putea cunoaște abia după aflarea
actelor procesului său fiscal și a altor mărturii sigure.
Trăsăturile morale indicate fiilor săi, se reîntîlnesc în structura psihică
a lui Aron și I. Budai-Deleanu; dîrzenia și consecvența ultimului mergeau atît
de departe, încît contemporanii au păstrat și transmis faima „îndărătniciei54
lui, în fapt, a fermității și tenacității, manifestate de-a lungul întregii
sale vieți.
în jurul bisericii, în care oficia tatăl, s-au adunat numeroșii săi copii,,
să învețe carte.
Mai tîrziu, pentru luminarea fiilor săi, Solomon Budai a înțeles să nu
cumpănească jertfele3, fapt în care se întrevede prețuirea culturii.
Primii doi au urmat institute superioare de învățămînt în Ardeal sau în
vechea Austrie; ceilalți au trecut prin școlile Blajului.
1 „Buciumul romîn*, p. 62, II 6.
Țiganiada amintește încă un agitator împotriva Unirii, Golea Căpitan sau Streamță;
Căpitan, „Buciumul romîn“ p. 62.
Puternicul realism al operei îngăduie întrevederea unuia dintre adversarii lui Solomon
Budai, în acest luptător.
2 Ed „Buciumul romîn”, p. 268, VI 2 și nota — Acordînd versurilor valoare de auten-
ticitate biografică, în timpul redactării cînturilor primei versiuni a Țiganiadei, spre 1800, tatăl
poetului nu se mai afla în viață, ceea ce concordă cu datele schematismelor. întreaga strofă
aruncă lumină asupra cronologiei cînturilor și modului de distribuire a fragmentelor, în spe-
cial asupra legăturii dintre cele două versiuni.
3 O intuiție, oricît de sumară, confirmă justețea aprecierilor biografului G.B. „...să jude-
căm cum a trebuit să lupte parohul din Cigmău pentru ca să-și țină șapte feciori pe la școale,
așa încît unul să se aleagă consilier gubernial, altul secretar la departamentul finanțelor,
unul maior în armată, doi funcționari civili și doi preoți" în ,,Observatoriulu“ Sibiu, 22/4
octobre 1879, an. II, no. 76, p. 304. Prezumptiva sa avere ar fi fost înstrăinată spre a susține pe.-
fiii săi în școli. Vezi prezentul articol, p. 160.
9
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
163
Ion Budai, cel mai vîrstnic, după încheierea studiilor teologice în Ar-
deal, urmează facultatea de filozofie apoi teologia la Viena, după terminarea
cărora revine pentru scurt timp, ca profesor și director de studii, la seminarul
teologic din Blaj, pentru ca, din 1784, să ia pentru totdeauna calea străină-
tății, rămînînd totuși, prin valoroasa sa operă, un devotat fiu al Ardealului.
Aron Budai, cel de al doilea fiu, a fost mult mai cunoscut și a însemnat
mult mai mult în Ardealul timpului său L decît fratele mai vîrstnic.
La moartea sa, în primăvara anului 1847, „era în adînci bătrînețe, peste
80 de ani“ 2.
La data morții, ar fi avut 84 de ani 3, precizare care fixează data nașterii
între^ 1762—1763.
împreună cu fratele său, el studiază la Blaj, 1770—1780, unde, „în zilele
episcopului Grigore Maior, a absolvit gimnaziul, sub părinții baziliți“ 4.
Condițiile grele ale învățămîntului în feudalism — „băieții învățau să
scrie pe nisipul din piață, iar iarna pe nea“ 5 — asprimea regimului școlar,
nu-1 depărtează de carte pe copil care, „pe cît de talentat, întocmai după
natură și foarte vioiu, precum însuși zicea, din mînăstire pînă la curtea epi-
scopească, unde se împărțea pîinea studenților 6, făcea numai trei sărituri.
Episcopul Grigore Maior, după cum se știe de comun, fiind om voios, de
multe ori făcea pe junișorul studente Aron să se întreacă în salt cu călușarii"7.
„...Științele cele înalte, filozofia și drepturile patriei, în Cluj, cu deschi-
linită laudă le-au încheiat" 8.
Cele mai vechi matricole ale „Liceului Regiu Academic" din Cluj încep
abia în 1794, așa încît verificarea știrii rămîne pentru viitor. Pînă în prezent,
nici o altă mărturie sigură nu confirmă informațiile 9.
Studiile universitare ale lui Aron Budai au început în jurul anului
1778, dacă se ține seama de data la care s-a înscris fratele său, Ion Budai,
la Universitatea din Viena și de diferența de vîrstă probabilă între cei doi
frați.
Cum facultăților juridice li se acorda în Austria Măriei Tereza și a lui losif
al Il-lea o atenție deosebită, urmărind pregătirea viitorilor funcționari de
stat luminați, studiile lui Aron Budai, cunoașterea celor cîteva limbi străine
uzuale10, îl indicau pentru o carieră în administrația statului.
1 Activitatea lui Aron Budai s-a urmărit în arhivele vieneze pînă la 1821.
2 „Organulu Luminării,“ Blaj, 5 aprilie 1847.
3 „Observatoriulu,“ 1879, p. 304.
4 „Observatoriulu,“ Sibiu, 17/29 noiembrie 1879, an. II, no. 92, p. 367.
6 Idem, II, no. 76, p. 304.
6 S t. Manciulea, Țipăii Blajului, Blaj, 1942, p. 10.
7 „Observatoriulu,“ 1879, II, p. 367. Vechea tradiție de cultură populară se transmitea
fraților Budai în regiune; satul Turdaș și-a creat mare faimă prin călușarii .săi.
8 „Telegraful romîn“, LVIII, 1910, pp. 471—472.— „Observatoriulu“, 1879, pp. 367—368.
9 I. lozsa-Iozsa, Pianiștii și romînii, Aiud, 1940. Date prețioase asupra învă-
țămîntului piariștilor în anii următori.
10 Latina, maghiara, probabil sîrba, pentru motivul că secretarul unui episcop sîrb,
în continuă legătură cu forurile din Karlovitz este greu de admis să nu fi cunoscut această
limbă.— D. Margini, D. E u s t a t i e v i c i, predecesorii lui Aron Budai, fuseseră men-
ținuți secretari de episcopii sîrbi, care nu stăpîneau limba romînă, ca buni cunoscători ai
limbii sîrbe. Vezi P. M a i o r, op. cit. p. 132. — Limba germană nu și-a însușit-o bine
niciodată, vezi St. R. 2667/1814.
164
LUCIA PROTOPOPESCU
10
Acesta însemnează într-o petiție, clin 1 octombrie 1819, faptul că înce-
putul activității sale dateză „din timpul ultimului război cu turcii, la comi-
tatele atunci unite, Hunedoara și Zarand"1. După aceleași relatări oficiale,
la 1819, era „în slujbă de treizeci de ani,"2 deci din anul 1789.
între data la care a terminat studiile superioare și data la care a început
activitatea în cadrul comitatului Hunedoara, pentru un răstimp de 4—6 ani,
lipsesc informațiile.
Tradiția orală împlinește lacuna, înfățișînd pe tînărul ardelean, încă din tim-
pul revoluției lui Horia3, ca secretar al lui Ladislau Pop, vicecomitele Hunedoarei
Fost vicecomite al Zarandului4, „vicecomes et praeses interimarius“
al celor două județe reunite, Hunedoara și Zarand5, în 1790, acuzat de compli-
citate cu „rebelii" în timpul răscoalei lui Horia, Ladislau Pop, urmărit de
feudali, a fost aruncat în închisoare, viața sa serios amenințată 6.
în jurul cazului ia naștere o largă mișcare conspirativă a patrioților
romîni, care va avea legături cu luptele politice din 1790-1792, concretizate
în „Supplex libellus Valahorum Transsylvaniae“ 7.
„Lui Budai altă neplăcere nu i s-a întimplat și pentru că prin purtarea
sa cea solidă și-a cîștigat stima publică, Budai apucase a se căsători cu fiica
unui oficial (Szolga biro), anume Juhâsz de Caransebeș, de națiune romîn".
„Contra acestuia nu s-a întins persecuțiunea de moarte, decît a fost scos din
funcțiunea de subprefect (sic), în care se afla, și lipsit de salariu" 8. Retras
la Cigmău, a trăit din munca mîinilor lui.
împrejurările însă hotărăsc legătura tînărului absolvent al „drepturilor"
cu cei mai de seamă contemporani 9, care duceau lupta împotriva feudalismu-
lui ardelean, experiență capitală pentru întreaga sa dezvoltare.
Aceeași tradiție orală indică pe Ladislau Pop ca sprijinitor al lui Aron
Budai, pe care, după eliberarea sa, îl recomandă episcopului ortodox al Ardea-
lului 10. Acesta, în căutarea unui secretar priceput, în primele luni ale anului
1791, solicita pe însuși fostul secretar al lui Ștefan Stratimirovici, Burian.
1 și 2. St. R. 6813/1819. în urma decretului imperial din 3 iulie 1784, Ardealul a suferit
o reorganizare administrativă, politică și judecătorească. De la această dată, cele două comi-
tate se reunesc, pentru ca, în 1790, Zarandul să ia din nou ființă. Vezi V. M e r u ț i u, Județele
din Ardeal, Cluj, 1929, pp. 153. 168. Războiul la care se referă s-a desfășurat între 1788—1791.
3 „Observatoriulu“, Sibiu, 17/19 noiembrie 1879, an. II. nr. 92, p. 367. — Cons-
tantin) P(appfalvi). Secretariulu Thesauriale Aarone de Budai în ,,Foaia pentru minte,
inimă și literatură". nr. 19, 1863 p. 138—139.
4 Densusianu, op. cit., pp. 153, 154. — în 1780—1782 se afla asesor la Tabuîa
Regia Zarandului. Vezi „Calendarium titularae“, 1780, 1782.
5 Hurmuzachi, XV2, pp. 1752—1753. Vezi și Toth Zoltan Imre, Az erdelyi român
nacionalizmus elsd szâzada, 1697—1797. Budapest, 1946, p. 338—340.
6 „Observatoriulu“, nr. 92, 1879, pp. 367—368.
7 „Observatori ulu“, nr. 92, 1879, p. 367.
8 Idem. înlocuirea cadrelor la comitatele Hunedoara și Zarand, la Densusianu,
op. cit., p. 493 — Un Josephus Juhâsz de Karansebes, vicejudice în Comit. Hunedoarei, 1782,
în „Calendarium titularae“, 1782.
9 Printre aceștia, Aaron Pop, cancelist la Cancelaria Aulică Maghiară, fratele incul-
patului, losif Mehe’și, secretar la Cancelaria Aulică, clericul Cosma din Viena, Samuel Klein,
Ion Para, Chirii Țo’pa, B. Vitez, Ion Molnar, Ion Hal magy, Petru Maior, ofițerii celor două
regimente grănicerești, însuși Ignatie Darabant.
10 „Observatori’ulu“, nr. 92, 1879, p. 367—368.
11
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
165
Aron Budai își începe activitatea de secretar și notar al consistoriului în
15 martie 1791 L urmînd astfel, după oarecare timp, învățatului Dimitrie
Eustatievici.
în același an, cînd Gherasim Adamovici și Ion Bob iau calea Vienei, ca
să înfățișeze împăratului Plîngerile întregului neam romînesc din Marele Princi-
pat al Transilvaniei, între 29 decembrie 1791 și iulie 1792, grija conducerii
diecezei rămîne cărturarului Sava Popovici din Rășinari și lui Aron Budai.
Ca martor tînăr, acesta se formează la școala luptelor politice de emanci-
pare socială și națională, din anii 1790-1792, lupte de care nu a rămas
străin nici fratele său din Liov.
Un fapt, din viața lui I. Budai-Deleanu, între anii 1790-1795, reține cu
deosebire atenția. Suprema Autoritate Juridică informează Consiliul de stat,
în 10 noiembrie 1791, despre îndelungata lipsă a secretarului Tribunalului din
Liov, Ion Budai, din iunie 1790, pînă la 2 februarie 1791.
Cu o singură excepție, la 15 octombrie 1790, cînd, din călătoria sa, a vestit
conducerea tribunalului că se află bolnav, nu a mai luat nici o măsură să justi-
fice absența2.
La întoarcere, aducînd dovezi neîndoielnice, cazul s-a clasat3.
Din Epistolia închinătoare a Țiganiadei se deduce faptul că autorul epopeii
a revenit în Ardeal, după ce îl părăsise, în anul 17844.
Dacă a luat calea spreViena și ținuturile natale, între iunie 1790 și februarie
1791, atunci scriitorul se afla în Ardeal, în iarna cînd se redacta „Supplex
Libellus Valahorum Transsylvaniae“, mișcare în care erau implicați mentorul său,
Samuel Klein, cel mai apropiat prieten, Petru Maior, și însuși fratele său, Aron.
Cercetări noi vor stabili cauza reală a lipsei sale din Lwow, vor preciza
ținuturile în care a zăbovit5.
După o absență de cinci-șase ani, prezența sa în Ardealul încleștat în
războiul cu turcii 6, în preajma dietei, cînd naționalitățile își cereau drep-
turile, în timp de mare încordare politică, în care, ca jurist, putea aduce
contribuții însemnate, rămîne o ipoteză.
Participarea lui I. Budai-Deleanu la actul care se pregătea în 1790-1791,
ca istoriograf, se confirmă prin aproape întreaga sa operă istorică manuscrisă 7.
Pe plan literar, luptele politice pro și contra „Supplex" nu sînt străine de
însăși geneza Țiganiadei (1792—1795)8; ele își vor afla un puternic răsunet în
1 Arhiva Cancelariei Ardelene. Budapesta. 5062/1800.
2 Haus, Hoț und Staatsarchiv, Wien, St. R. 5139/1791; 7941, 1459 și 1477/1792. „Der
Landrechtsprâsident vermerket hiebey, dass der Mittelsekretăr Buday, iiber die ihmertheilte
Entfernungserlaubniss von 6 Wochen, 5 Monat abwesend gewesen seye...“, St. R. 5139/1791.
3 Idem, St. R. 1477/1792.
4 Idem, St. R. 4679/1784, 5 noiembrie. —Actul provenind de la Cancelaria Aulică
Ungaro-Ardeleană, ar indica prezența în Viena a lui „Johann Delian, un valah din Transilvania".
„Dacă îți vei aduce aminte de toți cunoscuții și de unul care, odată, trecînd prin Sas-
reghen, unde erai atunci, te-a căutat și au împrumutat o cronică scrisă cu mîna de la tine,
îndată vei ști cine sînt“. Țiganiada, ed. J. Byck, E.S.P.L.A., 1953, p. 67.
5 La data cercetării, Arhiva Ministerului de Justiție și Interne din Viena, care suferise
un puternic incendiu, se afla în refacere, neputîndu-se urmări decît un redus număr de acte.
6 Scriitorul, în cuprinsul epopeii, amintește participarea lui la războaie. Cunoscîndu-se
întreaga sa viață, se observă că aceasta s-a putut petrece în special în iarna anilor 1790—1791,
în Ardeal, în timpul războiului împotriva turcilor.
7 Anuarul Institutului de istorie, Cluj, 1958—1959, I—II, pp. 144—145.
8 I. Budai-Deleanu, Țiganiada, Ed. Cardaș, București, 1928, p. XXXXII
166
LUCIA PROTOPOPESCU
12
întreaga epopee, scriitorul referindu-se la situații și personalități ardelene,
pe care contemporanii le recunoașteau cu ușurință1.
De aproape sau de departe, viața poetului se găsește, oricum, la această
dată, din nou împletită cu viața Ardealului, a familiei, a generației lui.
★
★ ★
Aron Budai a desfășurat în același timp o rodnică activitate atît în cadrul
Tezaurariatului ardelean2, cît și al consistoriului ortodox din Sibiu.
Practicant din 17913, apoi „accessista"4 și „concipista“5, cîștigă prețuirea
conducătorilor Tezaurariatului pentru „vrednicia și credința zeloasă în domeniul
finanțelor, așa îneît a fost recomandat în loc înalt de către gubernie, în anii
1800 și 1808, atît pentru recăpătarea salariului oprit, care, fără vina lui, fusese
redus la jumătate0, cît și pentru primirea unei recompense"7.
In împrejurări speciale, în anul 1808, „a fost invitat de guvernator să-și
continue activitatea satisfăcătoare în slujba consistoriului și în serviciul
finanțelor"8.
Potrivit tradiției, Vasile Moga, nou ales în anul 1810, pregătindu-se să
se înfățișeze împăratului, în capitala Austriei, găsea necesar să fie însoțit de
notarul consistoriului, Aron Budai. La începutul anului următor, din Sebeșul
Săsesc, scria îngrijorat lui Samuel Vulcan pentru faptul că „slobozenia dumi-
sale (Aron Budai-n.fz.) vine de a se mijloci de la curte prin tesaurariatul (sic)
Beatlean, carele foarte în silă se îndură de dînsul"9. Amănuntul pune în lumină
atît utilitatea sa în rîndurile Tezaurariatului, cît și unele frămîntări politice
contemporane, în special adversitatea lui Ștefan Stratimirovici.
In aceeași vreme, ridieîndu-se în discuție fixarea locului de reședință a
lui Vasile Moga, mutarea sa de la Sibiu la Cluj „a fost disuadată pentru ca
1 Revenirea în două sau trei rînduri asupra motivului „Don Quijotte“, în cadrul unei
singure opere, nu denotă numai urme ale barocului tîrziu în literatura noastră, ci și cazuri
reale contemporane. Despre unele „pasquillae“, împotriva lui Ion Bob, și nume fictive date
de Șincai unora dintre conducătorii Blajului, în „Adevărul literar și artistic44, 1922, nr. 63, p. 2.
2 Pentru organizarea Tezaurariatului ardelean, vezi Marienburg I. L. Geographie des
Grossfiirstenthums Siebenburgen. Hermannstadt, 1813,1, p. 197. — Benko J., Trans-
silvania, Vindobonnae 1778. II. p. 61—77. — Beningni J. H., Edler von
Mildenburg. Handbuch der Statistik und Geographie des Grossfiirstenthums Siebenburgen,
Hermannstadt, 1837, II, pp. 179—182. — Sigismund Jako. Instrucțiuni arhivistice ale ofi-
ciilor din Transilvania, 1575—1891, în „Revista arhivelor44, București, 1958, nr. 1, p. 47.
3 „Observatoriulu44, Sibiu, 1879, pp. 367—368; informația reprezintă tradiția orală.
4 Arhiva de Stat, Sibiu. Fondul Franz Zimmermann, Protocoalele Casieriei Camerale
cc 2
CC. $7 b H8» 1800, p. 194: „Budai Aaron zum letzten Thesaurariats — Accessisten avancirten
die Besoldung und Taxen betreffend. Cassa nr. 483 p. 73“. La pag. 73 „... und dem zum letzten
Thesaurariat Akzessisten avancirten Aaron Budai die mit 175 fl. gebiihrende Besoldung...
gegen Ersatz aus den Kolosmonostorer Herschaftsgefăllen vom 1 sten May d. J. angefangen
hinaus zu zahlen...44—„Calendarium novum“, Claudiopoli, 1807, p. 124. „Status personalis
Cameralis. Thesaurariatus. Registratura et expeditura accessistae: Aaron Budai. — In 1808
a fost propus spre înaintare — vezi. St. R. 6813/1819.
5 în statul personal al Tezaurariatului din 1811 apare Aaron Budai, al 4-lea concipist
cu salariul nou 600 fl., din fondurile camerale. Idetn, Sibiu, Fondul Franz Zimmermann, Pro-
tocoalele Casieriei camerale.
6 St. R., 6813/1819. Se referă la salariul său ca notar al consistoriului.
7 St. R., 2047/1808; St. R., 1555/1813.
8 Idem, St. R. 6813/1819.
9 Dr. I a c o b Radu, Satnuil Vulcan, episcopul romîn unit al Orăzii Mari (1806—
1839) și Biserica ortodoxă romînă, Oradea Mare, 1925, p. 73.
13
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
167
acesta să poată lua sfat"1 de la Aron Budai, reținut în Sibiu prin munca sa la
Tezaurariat, fapt care denotă în mare măsură prețuirea acestuia.
Deși argumentul pare azi factice, soluționarea corespundea intereselor
conducătorilor diecezei și poporului romîn din Ardeal.
Munca sa neobosită în conducerea consistoriului din Sibiu, nefiind retribuită
mulțumitor, Aron Budai cere Curții ca aceasta să se adauge la timpul servit în
cadrul Tezaurariatului2. Deși solicitantul a împlinit cele două îndeletniciri cu
rîvnă, cercurile conducătoare stabilesc o distincție netă între ele și resping cererea3.
în 15 septempbrie 1814, Camera de Finanțe a Curții, în urma recomandării
călduroase a Tezaurariatului ardelean, îl propune ca secretar4.
Din 13 noiembrie 1814, cînd împăratul încuviințează propunerea5, Budai
devine secretar al Tezaurariatului sibian, limită pe care nu o va depăși în
ierarhia administrativă ardeleană6, „mai mult meritînd" totuși.
Ce însemna noua demnitate indica, la peste 30 de ani de la moartea
secretarului, unul dintre primii săi biografi, Gheorghe Bariț: „El a fost în zilele
sale, pentru Transilvania, ceea ce este în zilele noastre un secretar de stat
în Ministerul Finanțelor..." „înainte cu 50—100 ani, a înainta la rangul de
secretariu în Gubern sau la Tezaurariat, presupunea că a servit cineva cel
puțin 25 de ani în funcțiuni inferioare, iar dacă a fost romîn, a avut a suferi
persecuțiuni și denunțiari diverse în toate stadiile prin care trecea". ... „Pentru
ca să ajungă un romîn la rangul de consilier și cancelar, precum au ajuns un Me-
heși, un Ștefan Costa, mai apoi unSam. Pop, unPăcurariu (luhâsz), trebuia să se
fi întîmplat ceva extraordinar pe la Cabinet și Cancelaria de Curte din Viena"7.
Un biograf anonim8 apreciază în același timp cu Bariț, locul pe care l-a
ocupat Aron Budai, ținînd să - i păstreze amintirea „nu întru atît după splendoarea
oficiului de stat în care se afla", cît pentru puternica sa dragostea de popor9.
Menținîndu-se în rîndurile Tezaurariatului timp de peste 40 de ani10 prin
munca și experiența lui, prin introducerea metodelor moderne de lucru în
domeniul cameral, Aron Budai trebuie socotit printre primii economiști romîni.
Cunoașterea profundă a realităților economice și administrative ardelene,
hotărîtoare pentru întreaga sa activitate, legăturile cu cercurile conducătoare
vor înlesni acțiunile sale politice.
1 St. R. 6813/1819. — S a v a Popo v ic i , Epistolar, Sibiu, 1847 — Dedicația
indică Decretul Curții nr. 866/1811 și al Guvernului Transilvan nr. 4002/1811.
2 Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien. Bittschriften Protokol, 4501/1814.
3 Grăitoare rămîne apostila consilierului de stat Atzel, 3 mai 1813: „Auf Auszeichnung
mit goldenen Medaille kann ich auch nicht antragen, weil der Dienst bei einem nicht unirten
oder welchen immer Consistorio, wie immer ausgezeichnet, fur einen ausgezeichneten Staats-
pienst dem ăhnliche Belohnung gebiihrt nicht kann gehalten werden“, idem, St. R. 1555/1813.
< Idem, St. R. 2667/1814.
s Idem, St. R. 3383/1814.
6 La rangul de consilier, în care l-ar fi „prevenit cumnatu-său, losif Juhâsz“, nu a ajuns
niciodată. Vezi „Observatoriulu“ nr. 92, 1879, p. 367. „Foaie pentru minte, inimă și lite-
ratură“. 1863 p. 139.
7 Observatoriulu“ nr. 76. 1879, p. 303.
8 Constantin Pap p fa Ivi în „Observatoriulu“, 1879, p. 367. Vezi „Lu-
ceafărul“, București, 1 octombrie 1860. p. 11.
9 „Observatoriulu“ nr. 92, 1879, p. 367.
10 In schematismele Ardealului apare, pînă în 1838, secretar al Tezaurariatului.
168	LUCIA PROTOPOPESCU	J/J
în alt domeniu, activitatea de notar al consistoriului din Sibiu —puțin
cunoscută azi — îi conferă merite însemnate, în special în timpul îndelungatei
vacanțe, 1796—1810.
Contemporanii și generațiile următoare nu s-au înșelat însă cînd au văzut
în Aron Budai nu un om al bisericii, dar un încercat om politic.
Activitatea sa se desfășoară în răstimpul dintre două mișcări revoluționare,.
1784—1848, în timpul frămîntatei epoci a primei revoluții burgheze din Franța,,
a războaielor austro-franceze, a unei puternice reacțiuni feudale interne.
Răscoala țăranilor iobagi din 17841, mișcările de mai redusă amploare din-
1790 ale țărănimii ardelene2, acțiunile burgheziei romîne, 1790 —
1792 3, fiind înfrînte, lupta împotriva feudalismului nu încetează totuși în
Ardeal.
In această direcție, între 1792—1848, se înregistrează programe și mișcări
de refacerea unității politice romîne, anterioare actului Unirii, lupte parțiale
împotriva unor forțe feudale și naționale izolate, mai puțin puternice,,
căutare de conducători destoinici și o mai accentuată grijă pentru dezvoltarea,
culturii maselor. Cu redusă intensitate, lupta „Supplexului“ nu se părăsește.
După 1792, primul program politic esențial, urmat consecvent de Aron.
Budai, datează din toamna anului 17974.
Intr-o atare configurație, locul lui Aron Budai se cere precizat.
Începînd din martie 1791, pînă aproape de moartea lui Adamovici, deți-
nuse, la Rășinari și Sibiu, oficiul de secretar al episcopului și notar consistorial5.
In împrejurările „intempestive și tulburi“6ale succesiunii lui Adamovici,
după 13 aprilie 1796, împotriva opoziției forurilor din Karlovitz și adversități-
lor7 interne, s-a menținut notar al consistoriului de-a lungul vacanței de 14 ani.
și sub păstorirea lui Vasile Moga.
I s-au încredințat „afacerile cele mai grele ale diecezei, mai ales cu guvernul,.
Cancelaria transilvană, cu Cabinetul din Viena, cu dieta și cu cele intercon-
fesionale“; „în afară de agendele cele preoțești, în tot timpul vacanței, a purtat
toată administrația"8.
Concentrînd întreaga activitate, trebuie considerat „sufletul consistoriului"9.
1 Din istoria Transilvaniei, București, 1960, pp. 183—192. St. Pa seu. Perioada,
destrămării feudalismului și începuturile capitalismului.
2 Anuarul Institutului de istorie din Cluj, 1958—1959, I, II, pp. 163și urm. Ion S a -
bău, Problema influenței primei revoluții burgheze din Franța asupra agitațiilor țărănești
din anul 1790.
3 Semnificația lor, la D. Pro dan Supplex Libellus Valahorum, Cluj, 1948.
4 S-a citit în toamna anului 1797. Vezi I. L u p a ș, O încercare de reunire a bisericilor
romîne din Ardeal, la anul 1798, Arad, 1913, pp. 10—11. Studii, conferințe și comunicări
istorice, București, 1927, I. p. 553. De acest program nu au fost străini Ignatie Darabant,.
Samuel Klein și Petru Maior.
6 Un nou secretar, „adus de curînd din Sklavonia“, Petru Milevici, înlocuise pe Aron
Budai. Vezi T. C i p a r i u, Archivu..., pp. 719—720. în unele acte apare ca „fost notar"'
Vezi I. Matei Vacanțele mitropoliei ortodoxe din Ardeal în veacul al XVIII-lea, Cluj^
1922, pp. 44—45. în august 1796, iscălea acte, ca notar, alături de Sava Popovici.
6 Aprecierea lui Ion Bob însuși. Vezi T. Cipariu, Archivu..., pp. 717—718.
7 T. Cipariu, Archivu... pp. 719—720. „...vicărășia neunițilorține de rău că eî
întrebuințează ca secretar pe catolicul Aron Budai".
8 „Observatoriulu", nr. 76, 1879, Sibiu pp. 303—304.
9 „Telegraful romîn", Sibiu, 1910, LVIII, nr. 113, p. 472, nota. Matei V o i 1 e a n u>
Icoane din viața bisericii, Anul 1804, Sibiu, 1926, pp. 24—26.
15
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
169
Stînjenit de suzeranitatea mitropoliei din Karlovitz, nu numai „in dogma-
ticis et spiritualibus“, de continua imixtiune catolică, de supravegherea aspră
a forurilor administrative, în grele condiții *, cu o retribuție foarte modestă2,
Aron Budai duce totuși mai departe activitatea sa.
Prin înscăunarea lui Vasile Moga, situația nu se schimbă mult; acesta îl
privea ca mentor al său3.
Mai mult de jumătate de veac — alături de Adamovici, Ion Popovici,
N. Hutovici și V. Moga — a rămas la conducerea diecezei4.
Materialul, deși încă redus, lasă totuși posibilitatea întrezăririi liniilor
mari de acțiune ale lui Aron Budai.
S-a situat consecvent în rîndurile acelora care s-au străduit să înfăptuiască
unitatea politică romînă ardeleană, prin refacerea unității ei religioase, fie
sub formă ortodoxă, fie chiar sub formă greco-catolică.
I se atribuie lui însuși inițiative și proiecte de coeziune politică5,
împreună cu Ion Popovici din Hondol, la 1 februarie 1798, înaintează Curții
o petiție, în care formulează modalitățile reunirii confesionale romîne din
Ardeal, „Reconciliatio cleri“. Argumentele dovedesc caracterul laic, economic,
social și național al acțiunii6.
Printre altele, proiectul prevede înlăturarea termenilor „uniți“și „neuniți“,
înlocuirea lor printr-o nouă denumire, „creștini ai bisericii răsăritene, de ritul
grecesc, ortodox, adică catolic/1
Se cerea admiterea unui sinod național, așa cum în 1790 se prevedea un
mare congres național, alcătuit din deputății aleși de popor. Țiganiada re-
flectă aceste frămîntări.
De natură să dezorienteze atît masele, cît și factorii de conducere, soluția
nu a fost acceptată nici de forurile conducătoare7, nici de contemporani și
nu a găsit nici înțelegerea generațiilor următoare8.
Contemporanii și urmașii au precizat însă poziția notarului. „Hulitor al
împărecherilor (dezbinărilor-/;.zz.) întru neamul nostru în rîndul legii“, departe
1 Arhiva de stat din Sibiu.Actele magistratului din Sibiu, Numerele 1090/1801; 2006/1810!
142/1812; 1623/1816; 1274/1816; 1227/1816; 995/1816; 639/1816; 778/1816; 394/1816; 395/1816’
142/1817, 72 din 1817.
2 Pentru salariul, redus aproape la jumătate, în aprilie 1796, Aron Budai înaintează
nenumărate petiții forurilor administrative ardelene, pînă în 1808, cînd i se aprobă o remune-
rație de 250 fl. „pro praeterito“ și un spor de 100 fl. „pro futuro“. Consilierul Bedekovici însem-
nează: „...als es kaum zu verlangen ist, dass ein brauclibares Individuum um einen Gehalt
von 200 fl, bey den dermaligen Zeitumstânden, zur Besorgung einer ăhnlichen Bedienstung,
welcheeinein arbeitsamen eigenen Beamten fordert, aufzufinden seyn konne“... St.R. 2047/1808.
Petiționarul revine cu cererile pînă în anul 1814.
3 Dr. I a c o b Radu. op. cit. p. 73.
4 După Gh. B a r i ț, pînă la 1843. Vezi Părți alese din istoria Transilvaniei, I., p.
544. Alte mărturii denotă prezența sa pînă la sfîrșitul vieții, în 1847. Vezi S a v a Po-
povici, op. cit., — „Anal. Acad. Rom.“, 1870, seria I, voi. III, pp. 115—116. Al. P a p i u
I 1 a r i a n , Relațiune despre manuscriptele lui loan Budai-Deleanu, București, 1870. „...pînă,
la ieșirea-i din viață funcționă ca notar... „Idem „Telegraful romîn“ LVIII, 1910, pp. 471—472
„pînă Ia ceasul morții...“ I. Bologa l-a înlocuit în oficiul de notar.
6 Paternitatea lui Aron Budai asupra proiectului „Reconciliatio cleri“ se confirmă prin
tradiția orală; vezi „Observatoriulu“ nr. 92 1879, Sibiu, p. 368.
® Dr. Șt. L u p ș a, Contribuțiuni la istoria încercării de reunire a bisericilor romînești
din Transilvania, la 1798, București’, 1943, în special argumentul 5.
7 Șt. Lupșa op. cit. — H. K I i m a, Guvernatorii Ardealului, Cluj, 1943, pp. 33-34.
8 „Observatoriulu“ nr. 92, Sibiu, 1879, p. 368.
170
LUCIA PROTOPOPESCU
16
de bigotism sau intenții de prozelitism, „bărbat înălțat mai presus de toate
certele teologice", a fost călăuzit „numai de fierbintea dorință a emanci-
pării naționale"1.
Ostracizat de înaltul cler unit ardelean, din îndepărtatul Liov, I. Budai-
Deleanu, fratele notarului, cunoscător al frămîntărilor provinciei sale, ia
atitudine împotriva inițiativei forurilor preoțești ardelene contemporane,
fără să cruțe pe nimeni2.
în cea de-a doua redactare a Țiganiadei, conduce cu dibăcie controversele
asupra formei ideale de guvernămînt—capitole esențiale pentru educația politică
a contemporanilor și precizarea poziției scriitorului — îndreptîndu-se spre
formula finală:
„Adecă puseră să nu fie
Stăpînia lor nici monarhică,
Nici orice feliu de aristocrație,
Dar nici cu totu democratică,
Ci demo-aristo-rnonarhicească
Să fie și așa să se numească". — Țiganiada, XI™.
Lucrînd prin cristalizări vremelnice ori tîrzii — în sens stendhalian —
prin „stăpînia... demo, aristo, monarhicească" parodiază profund satiric for-
mula tot atît de confuză a proiectului din 1798, „creștini ai bisericii răsăritene,
de rit grecesc, ortodox, adică catolic".
în cadrul programelor politice ale Europei vremii, Ecaterina a H-a
alcătuise planul refacerii regatului „Daciei". Spre 1802 se cunoaște pro-
iectul prin care ÎAoldova ar fi devenit republică „aristo-democraticească"3.
Faptele denotă o dată în plus realismul operei care, în dependență de
frămîntările politice ardelene dintre 1780—1812, încadrate în evenimentele
și curentele largi politico-ideologice europene, contemporane, s-a ridicat de la
parodie, la creație artistică superioară.
Spre consolidarea unității politico-religioase romîne care se pregătea și
care a fost încercată în mai multe rînduri, Ion Popovici și, desigur, în mai
mare măsură, juristul și economistul Aron Budai urmăresc încă din anul 1797
atragerea bogatei companii grecești ardelene4, asigurîndu-i astfel o puternică
temelie materială.
Acțiunea de organizare se întrevede în strădania de a obține un conducător
luminat pentru dieceza Ardealului. între 1796—1810, rînd pe rînd apare
1 „Observatoriulu", nr. 76, 1879 Sibiu, p. 304.
2 „Ce oi să fac dacă am o fire blăstămată, de nu pot ținea într-ascuns adevărul...", „Bu-
ciumul romîn", 1875, p. 547. — Petru Maior concepuse ideea de a căuta „o altă titulă" con-
fesiunilor romîne din Ardeal, pentru care „la capătul sutei trecute, a o pune în lucrare...
reprezentanții clerului neunit mult au lucrat". Vezi „Foaie pentru minte, inimă și lite-
ratură" XI, 1846, nr. 43, p. 343.
3 E m i 1 V î r t o s u , Napoleon Bonaparte și proiectul unei republici aristo-democra-
ticești în Moldova, 1802, în „Viața romînească", nr. 6—7, 1946. Vezi și ediția a Il-a, în bro-
șură. Bogata literatură politică a vremii, de la Montesquieu la Blumauer și nenumăratele
parodii contemporane, reluau necontenit problema formelor superioare de guvernămînt.
Peste realitățile vremii se suprapun înrîuririle livrești.
4 N. lorga în Istoria romînilor din Ardeal și Ungaria, II, 1915, p. 8, atribuia lui
V. Moga meritul atragerii companiei grecești. Proiectul figura în programul politic alcătuit
de I. Popovici și Aron Budai, în 1797’.
17
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
171
în discuții posibilitatea alegerii lui S. Klein1, Ion Para, Petru Maior2, apoi
Gheorghe Lazăr 3 și alții.
Prin numirea lui Vasile Moga, în 1810 problema conducerii se soluționea-
ză, nu însă în mod satisfăcător4.
Atît contemporanii, cît și generațiile următoare, amintesc în această
direcție una dintre cele mai de seamă realizări ale lui Aron Budai: mai cu
seamă ostenelilor Măriei Tale și înțeleptelor dispusăciuni ... are de a mulțămi
clerul neunit al Transilvaniei dobîndirea dreptului de la înaltul tron, de liberă
alegere a unui episcop pămîntean, din însuși sînul nației“ 5.
Faptul echivala cu o primă eliberare socială și națională, reducînd suze-
ranitatea forurilor feudale, clericale, sîrbe, din Karlovitz.
!n același timp, secretarul sibian a izbutit, ceea ce părea de nerealizat, să
menție în Sibiu reședința noului ales, Vasile Moga, fixată de autorități la Cluj6.
Se stăruie în acte oficiale asupra amănuntului că în timpul vacanței
îndelungate, priceperii și zelului lui Aron Budai i se datorește faptul că
lucrările clerului neunit, la consistoriu, s-au desfășurat în cea mai mare or-
dine 7. Fondul sidoxial, deficitar în 1796, realizase mari excedente, deși împre-
jurările — războaiele austro-franceze — nu favorizau atari acumulări 8.
„Misiunile politice"9, încredințate notarului sibian de ocîrmuirea feu-
dală, se cunosc în redusă măsură.
Răspîndindu-se zvonul izbucnirii unei noi răscoale, în Zarand, la 1800,
guvernul încredințează lui Ion Popovici din Hondol și lui Aron Budai sarcina
de a se îndrepta spre ținuturile răzvrătite, pentru a stabili ordinea în satele
de iobagi romîni 10. Se poate admite că misiunea sa în Zarand nu se
deosebește mult de aceea a lui Ștefan Costa11 sau a lui Molnar12, în 1784.
Biografii anteriori, contemporani cu Aron Budai, amintesc unele acțiuni
politice ale notarului, care reprezentau manifestarea unor lupte antifeudale.
1 T. Ci pari u, Archivu pentru filologia și istoria, nr. XXXVI, XXXVII. Blaj, 1870,p.716
2 Aluzia la prezumptiva alegere a lui Petru Maior, din 1810, în Epistolie închinătoare a
Ț igan iadei'. „Eu socoteam că voi auzi cît de curînd că pe tine au ridicat ceata voievod...“ do-
vedește cît de bine era informat Budai-Deleanu despre ceea ce se petrecea în Ardeal, în primul
rînd de fratele său.
3 A v r a m Sădean, Date nouă despre Gheorghe Lazăr, Arad, 1914, Anexa IV, p. 18.
4 Gh. Moisescu, Șt. Lupșa, Al. F i 1 i p a ș c u, Istoria bisericii romîne.
voi. II. București 1957, p. 444—449.
5 S a va Popovici, Epistolar sau carte de învățătură, Sibiu, 1847. Se indică actul
Presid. Guvern, nr. 35 din 31 ianuarie 1811, vezi și „Observatoriulu“, 1879, p. 368.
După alegerea lui V. Moga în Ardeal, începe acțiunea alegerii unui conducător clerical
la Arad. Sibiul se afla în legătură cu luptătorii din Arad.
6 S a v a Popovici, op. cit., amintește „Decretul Curții 866/1811 și al Guvernului
4002/1811“ — vezi și St. R. 6813/1819. „...und ferner, im Jahre 1811, vom Gubernium die
Uibersetzung des neu-ernannten nicht unirten Bischoffs, Basilius Moga, von Hermannstadt
nach Klausenburg, aus dem Grunde abgerathen worden, damit derselbe sich bei dem Bittsteller
Raths erhohlen konne“.
7 Haus, Hof und Staatsarchiv, Wien, St. R. 1555/1813.
8 Idem, St. R. 2047/1808.
9 St. R. 6813/1819.
10 I. B o r oș Frica de o răscoală nouă a romînilor din Zarand, la 1800. Transilvania 1926,
LVII, pp. 629—632. FI. K 1 i m a , Guvernatorii Transilvaniei 1774—1867. Cluj, 1943,
pp. 28, 33.
11 N. D e n s u s i a n u. Revoluția lui Horea, p. 131.
12 Idem, p. 268.
172
LUCIA PROTOPOPESCU
1&
„...a participat în mod activ la redactarea tuturor petițiunilor subscrise
de cei doi episcopi, din Blaj și din Sibiu, ...în anii 1834, 1837 și 1842“, afirmă
un bun cunoscător al vieții sale, Gh. Bariț
Datele — 1834 2, 1837 3, 1842 4 — se referă la seria de memorii ale bur-
gheziei romîne din Ardeal, prezentate dietei.
Petiția din 1837, în care se protestează împotriva încercărilor de a intro-
duce limba maghiară în viața administrativă și culturală a Ardealului și
se cer drepturi pentru romînii, locuitori în „Fundus Regius“, reține atenția,
în mod deosebit. Ea pornește de la forurile din Sibiu, spre deosebire de cele-
lalte, rezultate ale colaborării Blaj-Sibiu. Cum notarul „a participat activ
la redactarea“ petiției, se înțelege de ce numele său a fost amintit, în dece-
niile următoare, în special în momentele cînd se ducea lupta pentru afirmarea
drepturilor limbii romîne în Ardeal.
Pe acest teren, Aron Budai se întîlnește din nou cu fratele mai vîrstnic,.
din Liov, care a activat stăruitor pentru dezvoltarea limbii poporului săur
atît ca traducător, scriitor, cît și ca lingvist.
Prin îndelungata acțiune de a zmulge pe iobagii și mica burghezieromînă din
„Fundus Regius“5, rigorilor vechiului „Unio trium nationum“, ale constituțiilor
Ardealului, în special exploatării „domnilor“ de pămînt, se încerca o nouă elibe-
rare socială și națională, următoare eliberării de sub dominația forurilor
din Karlovitz, — acțiuni prevăzute în programul din 1797. Obținînd drep-
turi pentru romînii din „pămîntul crăiesc“, se crea un precedent spre elibe-
rarea romînilor din Ardeal, obiectivul esențial al frămîntărilor din
1790—1792.
Calea luptei politice, de multe ori închisă, neducînd la înfăptuiri de
seamă, cărturarii ardeleni au luat în același timp calea luptei culturale, ea
însăși destul de îngrădită.
Numele lui Aron Budai rămîne legat de începuturile ziaristicii ardelene,,
din anii 1793, 1794 6, de alcătuirea și activitatea „Societății filosofești
a neamului romînesc în Marele Principat al Ardealului" (1794—1795) 7
prin care se răspîndea ideologia înaintată a iluminismului, atît în ArdeaR
cît și în provinciile de peste Carpați.
1 „Observatoriulu**, 1879, p. 304.
2 Dieta din 1834 în care V. Moga și Lemeny reînnoiesc memoriul din 1791;
3 Frămîntări și conspirații revoluționare în această vreme, vezi Din Istoria Transilvaniei,.
1960, I, p. 217, Memoriul publicat în Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 44,.
1840, p. 344. — Pentru introducerea alfabetului latin, în scripte administrative cle-
ricale vezi „Telegraful romîn“ Sibiu, nr. 67, 68, 1910, LVIII.
4 — T. Păcățian, Cartea de aur. Sibiu, 1904, I, p. 148.
5 Vezi și Dr. I 1 a r i on Pușcariu, Contribuțiuni istorice privitoare la trecutul
rotnînilor de pe pămîntul crăiesc. Sibiu, 1913.
6 Din bogata bibliografie a începuturilor presei ardelene amintesc numai : I 1 a r i e
Chend i, începuturile ziaristicei noastre, 1789—1795, Orăștie, 1900, pp. 32—33.
7 Al. Papiu-Ilarian, Viața, operele și ideile lui Gheorghe Șincai din Șinca,
București, 1869, p. 83. I 1 a r i e C h e n d i, op. cit. — N. lorga, Istoria literaturii
rotnîne, Secolul XVIII, București, 1901, II, p. 334. — Gh. Bogdan-Duică, Gheorghe
Lazăr, București, 1924, p. 131.
E. P o p „Societatea filosofească...“ din 1795 în „Transilvania4*, nr. 1—4. 1946, p. 1 —15..
Texte privind dezvoltarea gîndirii social-politice în Romînia. I. 1954. p. 94.
19
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
173
A activat într-una din societățile secrete sibiene mascate de asociații
literare.
Prin prezența lui în rîndurile celor ce se străduiau să tipărească primele
ziare romîne din Ardeal, ca și prin aceea a fratelui său mai vîrstnic, la Lwow,
frații Budai se întîlnesc din nou, ca înaintași ai presei noastre, instrument
de luminare și luptă.
Consistoriului îi revenea grija școlilor. Bun cunoscător al realită-
ților ardelene, Petru Maior însemna, la 1813, începutul activității se-
minarului din Sibiu, „iar cu școalele de prin sate, întrec neuniții pe uniți“ 2.
In înființarea seminarului sibian nu se recunoaște inițiativa luiV. Moga,
de cîteva luni abia numit, ci a colaboratorilor săi, în primul rînd Aron Budai,
directorul școalelor și Gheorghe Lazăr 3.
Acțiunea de luminare a maselor a fost sprijinită de Aron Budai. Acel
care, împreună cu alții, a încercat la sfîrșitul veacului al XVIII-lea să pu-
blice ziare romîne, a înțeles să susție începuturile presei ardelene în secolul
al XlX-lea. Gheorghe Bariț a găsit totdeauna cuvinte de mare prețuire pen-
tru notarul sibian 4.
Atît încercările neizbutite, cît și publicarea unora dintre cărțile romî-
nești, la Sibiu și Brașov, între 1796—1846, au legătură cu consistoriul orto-
dox din Sibiu. Lui I. Budai-Deleanu i-au fost cunoscute manuscrisele și căr-
țile care circulau și se publicau în Ardeal.
Prin locul pe care îl deținea, Aron Budai a stabilit numeroase legături
cu cele mai de seamă personalități ale culturii vremii.
Samuel Klein — de exemplu — invoca autoritatea notarului, cînd, în
24 mai 1798, în fața capitlului din Blaj, se apăra împotriva învinuirilor lui
I. Bob, după care ar fi uneltit să obție succesiunea lui Gherasim Adamovici 5.
„Atestatum“6, eliberat de Nicolae Huțovici și Aron Budai, rămîne mărturie
vie a legăturilor dintre învățatul călugăr și discipolul său 7.
1 Pentru orientare: Eugen v. Fr iede n fel s, Joseph Bedeus v. Scharberg, Wien,
I, 1876 pp. 213—226. — Archiv des Vere ins fur siebenburgische Landeskunde, N. F. XII, XIII.
Z i e g 1 a u e r, Geschichte der Freimaurerloge St. Andreas zu den drei Seeblătern, in Hermannstadt
1767—1790. — Adolf v. Hochmeister, Leben und Wirken des Martin Edler von
Hochmeister, Hermannstadt. 1873, pp. 44—48. — Aigner (Abafi) L u d w i g, Ges-
chichte der Freimaurerei in Osterreich-Ungarn. I-IV, Budapest, 1890—1899.
2 P. Ma io r, apud T. Cipariu, Acte și fragmente... Blaj, 1855, p. 158. Afirmata lui
P. Maior însemnează un atac indirect împotriva lui 1. Bob și a directorului școlilor unite.
Mai tîrziu, altă situație. Vezi „Foaie pentru minte, inimă și literatură44, nr. 48, V. 1842 p. 380.
Numeroase dispoziții către școlile și învățătorii sătești în protocoalele consistoriale 1811 —1845.
Vezi „Telegraful romîn44, Sibiu, nr. 22—24, 1909, LVII și același ziar, nr. 67, 1910, LVIII.
3 Necesitatea înființării seminarului apare în 1784—1785. La 1807 și, în special, la 1809
se revine cu stăruință asupra ridicării, organizării și înzestrării lui. Vezi. Dr. E u s e b i u
Roșea, Monografia institutuluiseminarialteologic-pedagogic„Andreian^, Sibiu, 1911, pp.3—4.
4 „Observatoriulu44, 1879, pp. 303—304. —Gh. Barit, Părți alese din istoria Transilvaniei I.
,pp. 544, 555.
5 T. Cipariu, Archivu..., pp. 719—720; 736—737.
6 Cu data: Sibiu, 1798, 22 aprilie. Vezi T. Cipariu, op. cit. p. 737.
7 Se stabilesc numeroase paralelisme între gîndirea și activitatea lui S. Klein și a fra-
ților Budai. în timpul cît studia la Viena, Ion Budai a resimțit puternic înrîurirea profesorului
si directorului său de studii.
174
LUCIA PROTOPOPESCU
20
Petru Maior îl prețuiește în mod deosebit pe „iscusitul" 1 Aron Budai;
acesta, în proiectele sale politice, îi destinase locul de conducător.
Se întrevăd legăturile lui cu Samuel Vulcan, din actele vremii 2.
Cu fratele său, Ion Budai-Deleanu, a ținut legături pînă la sfîrșitul
vieții acestuia. „îmi scrie frate-meu"3, exemplu însemnat în prefața lexiconului,
1818, nu reprezintă numai material lingvistic, necesar susținerii unei afir-
mații științifice, dar o certă realitate. Cererea de înnobilare a fraților Budai,
înaintată Curții, în 1819, de Gubernia ardeleană, presupune o prealabilă
legătură între Sibiu și Lwow. Corespondența stabilită între cei doi frați s-a
pierdut desigur după moartea lui Aron Budai. Tot atît de neîndoielnice
par relațiile lui Aron Budai cu I. Molnar, I. Barac și Vasile Aaron. Raporturile
dintre notarul sibian și Gheorghe Lazăr trezesc însă în mod special atenția.
Pe Gheorghe Lazăr îl cunoaște din anii 1801—1803, dacă nu înainte,
cînd acesta frecventa gimnaziul catolic din Sibiu, în aceeași clasă cu losif
Juhăsz 4 fratele mai tînăr al soției lui Aron Budai, „pe care ca orfan l-a crescut
el însuși"5. Juhăsz l-a introdus în casa secretarului, oricînd deschisă tine-
rilor studioși tt.
Cîteva fapte, neînsemnate în aparență, nu pot fi ignorate. Echivocul
confesiunii lui Lazăr, faptul că se îndreaptă în primul rînd spre știința drep-
tului, pe care nu-1 termină, trimis fiind la studii superioare teologice, la
Viena, pentru a deveni conducător clerical} faptul că s-a prezentat la Karlo-
vitz fără iscălitura vicarului, numai cu recomandația notarului; indiferen-
tismul său religios — deși susținătorul său cel mai de seamă a fost consisto-
riul din Sibiu 7 — îndreaptă spre concluzia că Aron Budai a susținut pre-
gătirea lui Gh. Lazăr8.
Numirea lui Vasile Moga, în 1810, conflictul cu acesta, manifestările
politice de răzvrătire ale lui Lazăr zădărnicesc toate încercările lui de a
activa în Ardeal și, mai departe, în Banat.
Același for din Sibiu, din care făcea parte și acum Aron Budai, după
trecere de zece ani, în 15 septembrie 1815, exclude pe Lazăr din rîndurile
lui, deschizîndu-i calea pribegiei.
Ceva mai tîrziu, Lazăr se îndepărta de provincia natală, așa cum, cu ani în
urmă, un obtuz conducător clerical, în împrejurări oarecum asemănătoare, îl
îndepărtase din Ardeal pe însuși fratele notarului, pe Ion Budai-Deleanu.~
1 P. Maior, Istoria bisericii romînilor, Buda, 1813, p. 153.—T. Cipariu, Archivu.,
pp. 518—519. — Scrisoarea luiMoga, din 1 noiembrie 1814, referitoare la volumele iuiP.Maior
Vezi T. Cipariu, op. cit., p. 390.
2 Dr. lacob Radu, Samuil Vulcan... pp. 33, 73. — Prezența actelor necesare
înaintării lui Aron Budai, în arhiva din Oradea, dovedește amestecul lui S. Vulcan în acest caz.
3 „Limba romînă“, București, an IX, 1960, nr. 2, Elena 8 t îngaci u, Prefața la
Lexiconul romînesc-nemțesc, p. 44.—„Hîrtiile familiare" ale lui Aron ’Budai s-au aflat în
arhiva consistoriului din Sibiu.
4 Gh. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, București, 1924, pp. 115—116.
6 „Observatoriulu“, 1879, p. 367.
6 Idem, p. 367.
7 G h. Bogdan-Duică și G. Popa L i ssea n u, Viața și opera lui
Gh. Lazăr, București, 1924, p. 229. în această direcție, cercetarea corespondenței contelui
Gyulai a adus contribuții noi cu privire la împrejurările anilor de formație ai lui Gh. Lazăr.
8 G h. Bogdan-Duică, op. cit., p. 13, întrezărește ajutorul unui necunoscut,
din Sibiu, dat lui Gh. Lazăr, în timpul studiilor sale în acest oraș.
21
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
175
La cîțiva ani după moartea lui Gh. Lazăr, se îndreaptă spre Sibiu, unul
dintre cei mai apropiați discipoli ai acestuia, tînărul I. Heliade-Rădulescu,
care tipărește aici, în 1828, gramatica.
Lui Heliade îi era cunoscută existența unei gramatici manuscrise a lui
I. Budai-Deleanu. Dacă nu obținuse informațiile din țară, de la Gheorghe
Lazăr, el le primea la Sibiu1, în primul rînd de la Aron Budai, ceea ce dovedește
legăturile notarului cu cărturarii de peste munți, care publicau în Ardeal.
Tînărul notar consistorial, Simion Bărnuțiu, a ascultat, la Sibiu, în
dieta din 1837, petiția înaintată de Moga, experiență hotărîtoare în forma-
ția sa2. Legăturile lui Bărnuțiu cu cercurile din Sibiu, cu Aron Budai, au
putut începe înainte de această dată și au continuat.
In fruntea foii pe care o edita în 1847, Timotei Cipariu tipărește un concen-
trat necrolog, plin de prețuire pentru cel ce pleca „încoronat de merite imortale“3.
Generațiile următoare au păstrat vie amintirea sa, pentru motive tot-
deauna bine precizate.
„Cine oare a asudat mai mult de o jumătate de secul sau 54 de ani,
întru îmbunarea stării politice a unei nații asuprite de injuria veacurilor...?
Cine, grăind adevărul, a jertfit mai mult pentru soarta unui popor... vrednic
de compătimire, singur din acel punct de vedere ca să-1 vezi fericit" 4.
„Aron Budai nu a fost literat și scriptor", însemnează Gheorghe Bariț,
„pana sa însă a cumpănit departe pe a multor literați, binefacerile sale s-au
manifestat în liniștea unei cancelarii, dar totdeauna în mod practic și durabil"5.
„Sub vacanța episcopiei, timp de 15 ani și mai încolo, pe venerabilul cler neunit
în toate cele și mai delicate și ponderoase obiecte, fără dea aștepta ceva răsplă-
tire, din singura iubire a nației, cu cea mai deplină încredințare a mai marilor
și mulțămirea supușilor, pînă la ceasul morții sale, necurmat l-a servit"6.
Toți cei ce au lăsat însemnări despre viața și activitatea sa, prețuiau
gîndirea ageră și înțelepciunea „venerabilului Nestor al timpului său", care,
serios preocupat de formarea tinerimii romîne din Ardeal, se numără printre
educatorii generației patruzecioptiste.
„Ear ce a fost Aron Budai pentru tinerimea romînească în Sibiu, să spună
cîți mai sînt în viață despre consiliul părintesc, de ajutorul material și de
recomandările sale7, afirma un biograf de seriozitatea lui G. Bariț.
Se cunosc într-o oarecare măsură numele cărturarilor ardeleni, spriji-
niți de înțeleptul notar, printre care figurează, pe lîngă losif Juhăsz și Gheor-
ghe Lazăr, Sava Popovici-Barcian, C. Pappfalvi8, I. Popazu, Ilie Măce-
lariu, crescut în casa sa 9, și alții.
1 Prefața scrisă în Sibiu. Vezi G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii romîne'
moderne. Cluj, 1923, p. 72. Gramatica lui Heliade s-a citit și discutat în cadrul unei societăți
secrete. Atențiune în prefața „Curierului de ambe sexe’1, voi. V, 1845.
2 Gh. Bogdan-Duică, Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, București, 1924, p. 42..
3 „Organulu luminării11, Blaj, 5 aprilie 1847.
4 Sa va Popovici, Epistolar, Sibiu, 1847 — dedicația.
5 „Observatoriulu44, nr. 76, Sibiu, 1879, p. 304.
6 „Telegraful romîn11, 1910 LVIII, nr. 113, p. 472.
7 „Observatoriulu, nr. 76, 1879, p. 304.
8 „Luceafărul11, București, 1 octombrie 1860. — „Observatoriulu11 nr. 92, 1879, p. 368.
9 A 1. P a p i u - I 1 a r i a n, Reiat iune... p. 116, nota 4. — Tineretul trimis la studii
superioare, în timpul lui V. Moga, la S. Stan c a, Viața si activitatea episcopului Vasile-
Moga, Cluj, 1938, p. 70.
176
LUCIA PROTOPOPESCU
22
In îndrumarea tineretului spre studiile juridice, „pentrucă națiunea ro-
mînă va avea nevoie de mulți jurisconsulți" L se recunoaște orientarea
juristului Aron Budai și a înaintașilor săi, Ladislau Pop, losif Meheși
și alții.
Această latură a personalității sale au trecut-o sub tăcere mulți, în primul
rînd el însuși, faptele „săvîrșindu-le mai mult în secret, decît la vedere, nevoind
a fi grămădit de deșarte laude“...2.
în conferența națională din Sibiu, 1863, în împrejurări asemănătoare
celor din 1834, 1837, 1842, era firesc să se reînvie amintirea lui Aron Budai.
Deși se propune ridicarea unui monument, pe mormîntul său, părăginit la acea
dată, din cauza dezbaterilor grele ale conferenței, hotărîrea se amînă. Vice-
președintele, Ladislau Pop,5 rostește atunci cuvintele semnificative „...noi toți
știm cine a fost Aron Budai pentru clerul și națiunea romînă“4.
Cu vie părere de rău, Bariț deplîngea distrugerea arhivei consistoriale din
Sibiu, „Dacă insurgenții unguri nu ar fi dat flăcărilor, în mai 1849,
partea cea mai mare din arhivul diecezan... cronicarii noștri ar avea ocaziunea
de a cunoaște ce a făcut Aron Budai pentru poporul greco-răsăritean“5.
Numele său trecuse hotarele Ardealului, „în mare reverință, nu numai
la fiii patriei, ci și la cei mai îndepărtați strănepoți ai lui Romul",6 dovadă
a legăturilor notarului cu clerul și boierimea din Țara Romînească, în timpul
lui losif de Argeș (1793—1819) și mai tîrziu.
Impresionantă rămîne concordanța profilurilor, elogiul aproape general.
Cele mai multe mărturii provin din cercurile unite. Nu se cunosc încă suficiente
informații din cercurile ortodoxe7.
Excepții apar rar. G. Șincai, pe care La întîlnit în anii cînd acesta era
director al școlilor unite din Ardeal, îl bănuiește și învinovățește de oportu-
nism8. în 1800, guvernul și Curtea acuză de oportunism pe cei ce se străduiau
să înfăptuiască, la acea dată, coeziunea poporului romîn din Ardeal9.
Andrei Șaguna, de curînd în fruntea conducerii clericale ardelene, deplînge
stările modeste pe care le-a aflat în Sibiu. în memoriile sale, el nu găsește nici
un cuvînt de prețuire pentru antecesori, dintre care Aron Budai trăia încă,
la 1846, depășit însă de vreme10.
1 „Anticritica broșurii anonime", Sibiu 1880. înainte de înființarea Astrei, se afla la
Sibiu, un comitet al juriștilor pentru ajutorarea juriștilor tineri fără mijloace.
3 S a v a Popovici, op. cit., — dedicația.
3 Despre acesta, C. Diaconovici, Enciclopedia romînă, Sibiu, III, 1904, p. 645.
4 „Observatoriulu" nr. 92, 1879, p. 368.
5 „Observatoriulu" nr. 76, 1879, p. 304. — Despre distrugerea arhivei, amintirile lui
I. Hannia în „Programa institutului pedagogico-teologic al arhidiecezei romîne din Transil-
vania, în Sibiu”, Sibiu, 1885, pp. 1—2.
6 Sa va Popovici, op. cit.
7 Recentă prețuire a activității lui Aron Budai: A. R a d u, Un precursor al reîntregirii
bisericești, în „Telegraful romîn" nr. 5, 6, 1 februarie 1961, Sibiu.
8 G h. Șincai, Hronica romînilor și a mai multor neamuri, București, 1886, II, p. 339.
Cazul i se pare însemnat lui Șincai, așa îneît își propune să revie.
9 S t. L u p ș a, op. cit. — H. K I i m a, Guvernatorii Ardealului, Sibiu, 1943, p. 34.
10 N. P o p e e a, Memorialul arhiepiscopului și metropolitului Andrei Șaguna sau luptele
naționale politice ale romînilor, 1846—1873, Sibiu, 1889, I, p. 5.
în acest sens, dedicația Epistolarului lui Sava Popovici capătă caracter apologetic.
Precizia datelor, citarea riguroasă a cotelor documentelor, în subsol, ridică întrebarea dacă
nu a fost inspirată de însuși Arcn Budai. Scoțîndu-se în evidență realizările pe care acesta.
23	CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU	JȚȚ
Contemporanii au menționat devotamentul său pentru familia din care
descindea, totuși, deși a supraviețuit cu 27 de ani fratelui din Liov, nu s-au
aflat încă mărturii ale încercărilor sale spre a-i păstra amintirea sau salva
opera de la pieire. Nu Aron Budai, ci Gheorghe Asachi a redăruit culturii
noastre munca de o viață întreagă a lui I. Budai-Deleanu.
Ctitor al bisericii noi din Cigmău1, ridicată în 1841, în locul umilului lăcaș
în care a oficiatcîndvaSolomon Budai, nu a ajutat însă editarea Lexiconului
rotnîn-german și german-romin, — acțiune care a tulburat adînc ultimii ani din
viața lui I. Budai-Deleanu — deși se afla în legătură cu tipografiile din Ardeal.
După moartea lui, petrecută în 10 aprilie 18472, la locuința sa din
„Heltauergasse“, în Sibiu, în prezența delegaților magistratului și a familiei,
se citește testamentul său, scris în limba romînă3.
K fo'st înhumat în Sibiu, orașul de jos, „lîngă biserica parohială greco-
catolică...“4.
Cuvîntul funebru, după dorința lui Aron Budai, a fost rostit de prof.
B. Kertu, înaintea unei „strălucite adunări “5.
★
Prin statutul juridic de popor tolerat, maselor și burgheziei din Ardeal
nu le erau îngăduiți conducători politici. I-a revenit lui Aron Budai menirea
să călăuzească din umbră, timp de peste jumătate de veac, cea mai numeroasă
populație a provinciei sale.
în fapt, a dus soarta diecezei din mîinile ultimului ierarh sîrb, în mîinile
primului ierarh romîn din Sibiu — după 1700 — și, mai departe, a încredin-
țat-o lui Șaguna. Mai mult, generația sa leagă, peste timp, lupta lui Ion Ino-
cențiu Klein de lupta patruzecioptiștilor.
A înțeles „a domni peste romîni“6, alături de alții, potrivit formării sale
vederilor și intereselor păturii sociale din care făcea parte, urmînd consecven
la sfîrșitul vieții, Ic-a socotit esențiale în activitatea sa, se dovedea cum rezultatele greu
cîștigate ale predecesorilor au creat condițiile dezvoltării ulterioare.
1 „Observa toriulu“, 1789, p. 304, cf. și Dr. D. Radu, Dieceza Lugojului Sematism
istoric. Lugoj, 1903, p. 367. A contribuit bănește și Kontz, Conțiu, din Cigmău. Despre adu-
cerea manuscriselor lui I. Budai-Deleanu din Liov, vezi: Ilieș Aurora, Gh. Asachi și manu-
scrisele lui 1. Budai-Deleanu, în „Studii și cercetări de bibliologie**, II, 1957.
2 Arhiva de stat, Sibiu. Actele magistratului din Sibiu, Unterstadt Theilamts Protokoll
vom J. 1846—1849. Nr. 341. Pos. 18, p. 149—157. — Despre sfîrșitul său, „Gazeta de
Transilvania*4, nr. 27. 1847, p. 105.
3 împărțise averea nepoților, încă din timpul vieții. Carol Budai a fost prezent, ca lega-
tar universal. Succesiunea lui Aron Budai se deschide în 26 aprilie 1847. Din controversele
ivite, se cunosc descendenții familiei Budai. Vezi Protocolul magistratului, Sibiu 1847.
4 C. D i a c o n o v i c i, Enciclopedia romînă, Sibiu, I, p. 619. Faptul rezultă și din
afirmația lui Gh. Bariț, în „Observatoriulu“, 1879, p. 304. La această dată mormmtul era
aproape părăsit. Lucrări edilitare ulterioare au redus suprafața cimitirului; mormîntul nu
se mai găsește azi.
„ Protocolul" nr. III al bisericii greco-catolice din Sibiu, „Orașul de jos“, a fost distrus
în februarie 1849, așa încît nu s-au putut afla nici ziua înhumării, nici însemnările obișnuite,
informații biografice în plus. Vezi Arhiva de stat, Sibiu, Biserica romînă greco-catolică (Orașul
de jos). „Protocolul morților a Vlădiciei Făgărașului14, II, p. 94.
5 Panegiricul, publicat în „Telegraful romîn44, Sibiu, 1910, LVIII, nr. 113, pp. 471—472.
E. C i o r a n. Cuvînt funebru rostit la înmormântarea secretarului consistorial, Aron Budai,
nr. 1763—1847.
6 G. $ i n c a i, op. cit.
Î2~C. 3230
178
LUCIA PROTOPOPESCU
24
linia „Supllex“-ului, pe cale reformistă, acțiune progresistă totuși, la acea
dată, desfășurată în condiții cu totul potrivnice.
Prin activitatea sa și-a cucerit un loc însemnat în viața poporului romîn
între cele două mișcări revoluționare; prin rapoartele lunare, înaintate guver-
nului, prin numeroasele memorii, prin întreaga corespondență administrativă
cu forurile superioare, — volume întregi — a scris el însuși pagini de istorie
contemporană, de mare interes pentru reconstituirea epocii. Cu drept cuvînt s-au
subliniat situațiile paradoxale în care s-a aflat secretarul sibian. Numit de gu-
vern, a urmărit interesele micii burgheziiși ale poporului romîn din Ardeal; jurist
și economist, a condus totuși un înalt for bisericesc; unit, a activat în cadrul
unui consistoriu ortodox.
Edificatoare rămîn cuvintele lui Gh. Bariț, care justifica strădania sa.
de a zmulge pe Aron Budai din uitare, pentru motivul că acesta a dus pe umerii
săi povară grea „deși nevăzută, pentru multe mii de romîni"1.
Fiii lui Solomon Budai se grupau în două generații: Ion, Aron și Anton»
frați mai vîrstnici; Nicolae, losif și Solomon aparțineau ultimei generații2.
Cel mai tînăr dintre primii trei frați, Anton Budai, încă din 1792, în
serviciul salinelor din Arad, „și-a dovedit cu prisosință zelul patriotic prin
aceea că, la sfîrșitul lunii decembrie 1805 și începutul lunii ianuarie 1806,
a executat, cu primejdia vieții sale, expedierea pe apă a unui transport de pro-
viziuni pentru armată, în timpurile cele mai grele pentru navigație", în timpu-
rile tot atît de grele ale luptelor napoleoniene, realizînd însemnate economii3.
In toamna anului 1819 se afla încă ofițer la transporturile de sare4.
Anton este desigur fratele amintit de Papiu Ilarian5 și care a ocupat
apoi o dregătorie la oficiul salinelor din Arad6. Copiii săi, Carol, losif șiMaria,
se aflau în viață, pe la 18707. Carol, fost ofițer la ulani, apoi în slujba magazi-
nelor de sare de la Oradea, legatarul testamentar al lui Aron Budai, prin nimic
nu și-a manifestat devotamentul pentru înaintașii săi.
Cel mai puțin cunoscut, Nicolae, primul din cea dea doua generație de
frați, era însoțitor la transporturile de sare între 1803—18068. Mai tîrziu i
se pierde urma. A. Claudiu Vlad și G. Bariț îl amintesc ca salariat al salinelor
de la Uioara9.
Ultimii doi frați, losif și Solomon, primul, în Cigmău, ultimul, în Homo-
rod, figurează printre parohii satelor copilăriei10
1 „Observatoriulu44, 1879, p. 304.
2 St. R. 6813/1819.
3 Idem. Un losif Budai, amintit în cazul unor transporturi militare, în actele Consiliului,
de Stat si Consiliului Aulic de Război, în anul 1791, St. R. 2724; H.K.R. Index. 1791.
1 Ibidem. St. R. 6813/1819.
5 „Anal. Acad. Rom.“, Seria I, 1870, voi. III, pp. 115—116. Al. P a p i u - I 1 a r i a n
Relațiune despre manuscriptele lui Ion Budai-Deleanu, aflătoare în Biblioteca Centrală din
București.
6 „Observatoriulu44, nr. 76, 1879, pp. 303—304.
7 A 1. Papiu Ilarian — idem.
8 St. R. 6813/1819.
9 „Luceafărul44, București, 1 octombrie 1960. — „Observatoriulu44, 1879, pp. 303—304.
10 losif Budai, 1803—1807; Solomon Budai, 1814—1843, La Dr. D e m e t r i u Rad u^
op. cit., pp. 367, 370, St. R. 6813/1819.
25
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI I. BUDAI-DELEANU
179
Tradiția orală păstra, spre sfîrșitul veacului trecut, amintirea familiei
Budai, mai numeroasă, căreia i se alăturau încă patru copii:
„Petru, fost maior la un batalion degrenadiri1, picat ca om în toată vir-
tutea, în una din bătăliile austro-franceze, nu se știe în care, că nici atîta
memoria nu i s-a conservat bravului ostaș", apoi trei surori, „Maria, soția
parohului Balomiri, Sofia, soția parohului Ilieș din Orăștie, și Dina, soția
băieșului Borca din Hondol“.2
*
* ¥
Încercarea de a schița mediul familiei lui I. Budai-Deleanu duce la între-
vederea unora dintre factorii formației sale.
Primul univers al fiilor lui Solomon Budai, lumea copilăriei, bogat,
populată, freamătă de viață.
O familie de preot ardelean, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
alcătuită din 10 copii, însemnează grele condiții de viață, economicește apro-
piate vieții maselor, chiar în cazul unei oarecare stări inițiale.
Aspectele inegalității economico-sociale, manifestările contemporane de
răzvrătire ale maselor constituie unele dintre primele experiențe sociale ale
fraților Budai.
Mai puțin rigidă în timpul lui Grigore Maior, viața anilor de studii la
Blaj nu a întunecat cu totul copilăria și tinerețea fraților Budai, cum umbrise,
cu ani în urmă, tinerețea unui S. Klein.
Din relatările aride ale actelor oficiale ca și din amintirile vii ale con-
temporanilor se întrevede lupta lor grea cu viața, lupta micii burghezii ardelene,
puternic îngrădită de feudalism.
în cele cîteva manifestări ale membrilor familiei, cunoscute pînă în
prezent, se întîlnesc numeroase tendințe avansate, dar și unele inconsecvențe,
limite sau confuzii, explicabile în condițiile trecerii de la o orînduire la
alta, cînd noul se forma în cadrul vechiului, încondițiileascuțirii luptei de clasă.
în continuă dependență de forurile feudale ale provinciei și imperiului
austriac, frații Budai au simțit din plin rigorile regimului.
Anton, primejduindu-și viața în timpul unui transport militar, Petru, pier-
zînd viața pecîmpul de luptă, deși aparent în slujba intereselor feudale, au activat
totuși amîndoi, împotriva unei invazii, care ar fi apăsat și mai mult masele.
Viața lui Nicolae, ca „beiușmeștru" la Uioara, se apropie de viața
muncitorilor salinelor, în epoca de sălbatică exploatare a bogățiilor provinciei
și muncii oamenilor ei.
Aron ca și Ion Budai văd clar cauzele înapoierii maselor în lipsa lor de
libertate, în lipsă de coeziune, insuficientă cultură, adversari coalizați mult
mai puternici, condiții încă neprielnice. Tot atît de limpede desprind obiec-
tivele ce au de urmărit.
Aron Budai a luat calea reformismului. Ion Budai-Deleanu indică o altă cale,
„Du-ne... măcar în ce parte,
Ori la slobozie, sau la moarte".
1 „Observatoriulu" nr. 76, 1879, pp. 303—304. în actele Consiliului Aulic de Război
apar încă: un cadet, Petre Budai, care trece de la Academia de inginerie din Viena la regi-
inentul iliric, în 1777, apoi un Budai „Grănzer“ în H.K.R. — Printre actele Consiliului de Stat
revine un Budai Peter, St. R. 3146; 4009/1804.
2 „Observatoriulu", nr. 76, 1879, pp. 303--304.
180
LUCIA PROTOPOPESCU
26
Pornind din același mediu, autorul Țiganiadei s-a remarcat prin independență
față de el și prin intransigență față de unele din manifestările sale retrograde.
Format în medii clericale, a refuzat să urmeze cariera ecleziastică, s-a
situat consecvent pe poziții anticlericale.
A luat atitudine față de dezbinările confesionale, pe care le-a condamnat.
A satirizat aspru duplicitatea formulelor politicii burgheziei ardelene
contemporane.
Tot atît de dîrz adversar al feudalismului și al feudalilor apare în întreaga
sa viață și operă, pe cît de adînc prețuitor al virtuților poporului, în lupta
căruia întrevede posibilitatea cuceririi dreptății sociale și libertății naționale
viitoare1.
1 Comunicare ținută în ședința colectivului de conducere al Societății de științe
istorice și filologice din București, la 25 mai 1959, și în sesiunea științifică a societății,
la 7 mai 1960.
ELEMENTE LOCALE ÎN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU
de ION ILIESCU
Acum mai bine de două sute de ani, în casa preotului de țară Budai,
din satul Cigmău, de lîngă Orăștie, se năștea primul dintre cei zece copii
ai săi acela care avea să devină cel mai de seamă scriitor al Școlii ardelene.
Opera sa, în special Țiganiada și poemul neterminat Trei Viteji, este o amplă
freyă a societății timpului, a vieții grele a poporului împilat și nedreptățit.
In aceste lucrări se face un aspru rechizitoriu la adresa nobilimii, în același
timp fiind atacat clerul, instituțiile retrograde și concepțiile învechite. învă-
țatul din Cigmău a avut însă o soartă zbuciumată. Din viața lui se știu pînă
azi puține lucruri, unele fiind încă discutabile. Contemporanii l-au cunoscut
foarte puțin, pentru că cea mai mare parte a vieții a trăit într-o altă patrie,
opera sa a văzut parțial lumina tiparului, abia după un secol și mai bine și
atunci cu mari greutăți și intervenții 2. Date precise despre Ion Budai-Deleanu
avem doar în legătură cu studiile și, mai ample, cu opera. Născut în Cigmău
în 1760 (după unii biografi mai puțin la număr, în 1763) și provenit dintr-o
modestă familie de intelectuali (și nu de nobili cum s-a afirmat de unii),
și-a însușit primele învățături la școala de pe lîngă biserica din sat, așa cum
se obișnuia pe atunci. Continuarea studiilor secundare la Blaj și a celor superi-
oare la Viena este, credem, o dovadă a rîvnei sale pentru știință, a minții
eminente și a dragostei pentru adevăr și nicidecum a faptului că ar fi avut
origine de viță. Reîntors în țară, pentru foarte puțin timp, la Blaj, Ion
Budai Deleanu este nevoit a pleca pentru totdeauna în orașul Liov. Aici, în
afara activității cotidiene de secretar și apoi consilier la tribunalul; nobililor
din Galiția, și-a consacrat o bună parte a vieții pentru studii și activitate
creatoare.
Astăzi opera sa literară este un bun al întregului popor iar autorul ei,
prețuit la justa valoare.
Sîntem convinși că studierea mai aprofundată a bogatei sale creații lite-
rare va contribui într-o mare măsură la cunoașterea mai precisă a personali-
tății sale, după cum înțelegerea mediului social ambianței naturale și familiare
în care s-a format I. Budai Deleanu ne va ajuta la aprofundarea valoroasei
sale activități creatoare. Aceste considerente ne-au îndemnat ca acum, la
1 P. Teodor, Date noi despre Budai-Deleanu, în „Tribuna", nr. 32 din 11 august
1960, p. 9.
2 A. I 1 i e s, Gh. Asachi si manuscrisele lui I. Budai-Deleanu\ în „Studii si cercetări
de bibliologie", nr. 2, 1957, p. 277—284.
182	ION iliescu	2
două veacuri de la data nașterii, să întreprindem cercetarea elementelor locale
pe care le conține opera sa literară. Ne vom referi desigur la cele cuprinse
în Țiganiada și Trei Viteji, lucrări care mi-au fost accesibile studiului.
în opera poetică a lui Ion Budai Deleanu sînt oglindite numeroase date
și fapte ale meleagurilor sale natale, iar între acestea va trebui să amintim:
reflectarea vieții reale a satelor ardelene, mediul natural, ocupațiile oamenilor
de aici, traiul greu al țăranilor iobagi, nedreptățiți și împilați, obiceiurile
și tradițiile populare, limba și în general atmosfera timpului. Ne vom opri
doar asupra cîtorva pe care le considerăm mai semnificative. Deși lucrările
literare ale lui I. Budai Deleanu sînt prin excelență creații alegorice, ele ne
ajută să cunoaștem realitățile și viața oamenilor din acea vreme, deoarece
conțin o serie de elemente istorico-geografice și social-politice. Este meritul
lui Ion Budai Deleanu de a fi prezentat în poemele sale eroi-comice, referi-
toare la țigani, viața reală și obiceiurile țăranului ardelean, limba și mediul
sătesc, și năzuințele poporului, deși cele două poeme nu sînt lucrări nici în
genul Descrierii Moldovei a lui Dimitrie Cantemir sau a Hronicii lui Șincai,
nici a Amintirilor lui Ion Creangă cu care are totuși anumite părți de
asemănare.
Să poposim mai întîi asupra numirilor unor localități întru totul reale,
din părțile Hunedoarei. După cum se știe, acțiunea din Țiganiada se petrece
în Țara Romînească pe timpul lui Vlad Țepeș, iar cea din Trei Viteji în păr-
țile Transilvaniei. Un interes cu totul special îl prezintă enumerarea și cerce-
tarea numirilor diferitelor sate din părțile Orăștiei și ale Hunedoarei subli-
niind prin aceasta că, deși plecat pentru cea mai mare parte a vieții din patria
sa, cu toate că și-a conceput și realizat opera la Liov, Ion Budai Deleanu
a reținut și folosit aceste numiri cu multă precizie și în mod creator, artistic.
Astfel, în Țiganiada, în una din notațiile de subsol, Ion Budai Deleanu ne
sugerează ideea că el ca „izvoditor" era „din cetatea Ceugmei, care acum de
mult s-au năruit și să află năruitura ei și astăzi lîngă țărmurile Murășului în
Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume
prefăcut din Cetatea Ceugma“ *. Relatările sînt în esență veridice, deoarece
la Cigmău au fost găsite unele relicve de pe timpul romanilor (un castru roman)
iar la hotarul satului cu comuna Geoagiu se află urmele așezării romane Germi -
sara. Este însă demn de reținut faptul că poetul a găsit în Țiganiada un pre-
text pentru ca în mod premeditat să menționeze că el este din acest sat hune-
dorean. Atmosfera rustică și romantică a dealului Măgura a Cetății Uriașilor
a lăsat urme adînci în memoria poetului îndepărtat de aceste meleaguri iubite.
De cînd era încă în anii de școală desigur că Ion Budai Deleanu a cunoscut
și a auzit și de numele altor localități învecinate satului său — numiri de
care se va folosi în amintitele opere literare. Una ^dintre aceste numiri e
Cioara. Fără îndoială că numele acestui sat din raionul Orăștie l-a găsit
autorul foarte potrivit pentru Țiganiada deoarece fiind vorba de țigani,
comuna Cioara putea și mai bine să exprime intențiile comico-satirice.
Ion Budai Deleanu amintește de foarte multe ori de numele acestei locali-
tăți. In Epistolie închinătoare autorul arăta că Țiganiada a fost pusă “în
stihuri, după izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei în Ardeal“ (p.67).
1 Citatele pentru Țiganiada sînt date după ediția J. Byck E.S.P.L.A., p. 140.
3
ELEMENTE LOCALE ÎN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU
183
Această relatare este întărită, cu alte ocazii, fie în versuri, fie în notările ex-
plicative din Țiganiada.'In strofa o sută a cîntului I se spune:
Toate ce pană acum să cîntară
într-o vechie foarte pergamină
S-află, în mănăstirea de la Cioara,
Și pot avea credință deplină,
Fiindcă se cetesc și în hîrțoaga
•	Din mănăstirea de la Zănoaga1.
Despre Cronica de la Cioara, Izvodul de la Cioara sau „manuscriptul de
la Cioara“ cu destulă și uneori comică insistență se fac trimiteri și precizări
încă în vreo 10 locuri: cîntul I, p. 90, 97, 98, cîntul III, p. 130, cîntul V,
p. 197, cîntul VIII, p. 290 și 293, cîntul IX, p. 306, cîntul X p. 339,
cîntul XII p. 408. In cîntul X, strofa 23 și 31 se vorbește de „cărțile
ciorești" și „cărțile ciorene“, p. 337 și 339 iar în nota de la p. 339 Ion Budai
Deleanu ne face să înțelegem că e vorba de „izvodul cărților din Cioara“. De
asemenea la cîntul^ VIII, una din note este semnată de „Egumenu de la
Cioara", (p. 269). In cele mai multe părți trimiterile la hîrțoaga de la Cioara,
care ar fi chipurile, mai veche „și decît cronica lui Ureche" (p. 162) și care
de asemenea „să vede a fi foarte părtășitoare țiganilor" (p. 90) se face cu
scopul de a se realiza gluma, humorul dar și satira. Totuși un crîmpei de
adevăr cuprinde aceste relatări. O mănăstire veche a existat și există și azi la
Cioara, iar biserica din sat deține în adevăr unele cărți vechi de valoare, cum
ar fi Testamentul de Bălgrad 1648 etc. Este de asemenea această Cioară o locali-
tate cu anumită rezonanță în părțile Transilvaniei, deoarece aici se stabilise
călugărul Sofronie2 care în anii 1759 dar mai ales în 1760 și 1761 a condus o
răscoală îndreptată împotriva bisericii catolice și jugului habsburgic. în urma
acestei răscoale familia lui Ion Budai Deleanu a fost păgubită materialicește
dar a renunțat la compensarea care i se cuvenea „în scopul de a cruța pe contri-
buabilii vinovați"3. De aceea nu întîmplător Ion Budai Deleanu amintește
în poemele sale și de acest revoltat Sofronie. In strofa a 3-a, cîntul I, se preci-
zează că el ar fi fost autorul „Cronicii":
Beșcherec era din Ardeal de acasă 4
Și nemeș, precum ne mărturisește
Hîrțoaga de moli acum toată roasă
Ce Sofronie o scrisă romînește,
Cînd la Cioara el era în mănăstire
Propăvăduind sfînta neunire 5.
Pentru toate acestea înclinăm să credem că Cioara — atît de invocată ca argu-
ment al autenticității spuselor sale — trebuie să fie înțeleasă și ca tina din
1 In Retezat există lacul cu numele Zănoaga dar nu și o mănăstire.
2L. Protopopescu, Date noi în literatură cu biografia lui I. Budai Deleanu,
în „Studii“ nr. 4, 1960, p. 189.
3 După unii cercetători, călugărul Sofronie ar fi de loc din părțile Hunedoarei. Rubin
P a t i ț a, Țara Țapilor, Orăștie, Tipogr. nouă, 1912: „Sofronie era născut romîn în comuna
Cioara (Comitatul Albei inferioare), p. 36. Sau T o t h Z o 1 t a n, Mișcările țărăneștidin
.munții Apuseni pînă la 1848, Editura Academiei R.P.R., 1955 „un călugăr originar din comi-
tatul Hunedoara cu numele de Stan Popovici în călugărie, Sofronie", p. 148.
4 Strofa a fost inițial cuprinsă în Țiganiada, în „Buciumul Romîn", anul II, 1877, p. 62.
5 Citatele din Trei Viteji sînt făcute după ediția Byck, Biblioteca pentru toți,
1955, p. 30.
184
ION ILIESCU
4
alegoriile care ascund un sîmbure de adevăr. înclinăm să credem că, într-o anu-
mită măsură Cioara, cu pergamentul ingenios de aici, este simbol pentru realită-
țile și faptele locale care i-au oferit poetului un material documentar atît de
valoros și bogat. Cel mai important lucru este însă faptul că Ion Budai
Deleanu, folosindu-se de unele numiri de localități de pe meleagurile de baștină,
a ales pe acelea care, sub raport artistic, i-au convenit mai bine în exprimarea
intențiilor și ideilor sale satirice și realiste în același timp. Desigur că poetul
ar fi putut să se folosească și de numirile altor sate de aiurea, sau a unor
numiri născocite. în cazul localității Zănoaga, aceasta se face pentru a întări
încrederea că cele relatate în documentul de la Cioara sînt „adevărate". Ion
Budai Deleanu a preferat să aleagă numirile locale pentru că pe de o parte îi
erau cunoscute și îndrăgite, pe de altă parte, pentru că acestora le-a putut
da valoarea cea mai potrivită contextului unei lucrări ca Țiganiada.
Numiri de localități care există și astăzi în părțile Orăștiei mai întîlnim
în cele două lucrări. In strofa 18 din cîntul I a poemului Trei Viteji, dorind
să satirizeze pretențiile descendente ale nemeșului Iștoc Beșcherec, Ion Budai
Deleanu scrie
Acelaș Mișca fost-au apoi tata
Tatălui Iștoc, ce s-au chiemat Mozeș,
Care să însura și luă pe fata
Unui olătaș pădurean din Bozeș;
Și cu ea născu pe viteazul nost
După noao luni, într-o zi de post (p. 35)
Subliniem aici satira la adresa unui reprezentant al exploatatorilor, humo-
rul sănătos — nemeșul era născut într-o zi de post — și de asemenea perfec-
țiunea rimei. Numele deMozeș a găsit o foarte bună rimă în localitatea Bozeș,
sat care există în Orăștie și este învecinat cu Cigmău. în strofa 36 a aceluiași
cînt, arătînd cu de-amănuntul toate peripețiile unei săbii ruginite cu care
faimosul aventurier Iștoc Beșcherec s-a înarmat la drum, Ion Budai Deleanu
pomenește de două localități de asemenea din părțile Orăștiei. Sabia cu pricina
provenea tocmai de la un han tătărăsc și iată cum de a ajuns apoi la vitea-
zul Beșcherec:
Pentru că hanul, zătignit odată
De ardeleni la cea vestită strîmtoare
A Jibetului, pierzînd oastea toată,
El însuș abia scăpă de prinsoare,
Lăsînd această săbioaie de jac
Unui nemeșei de la Vaidei, sărac (p. 41)
După cum observăm, în primele două versuri, localitatea Jibot este men-
ționată pentru acea luptă vestită din anul 1479 în care, ajutați de Paul Chinezu,.
ardelenii au reușit să înfrîngă armatele năvălitorilor turci (nu tătari cum s-ar în-
țelege). în versul ultim este amintit numele satului Vaidei care a fost ales pentru
că acesta exprima cel mai bine intenția de ironie și satiră. în acest ultim
vers observăm că e vorba nu de un nobil ci de un „nemeșei" care era din
Vaidei1, (vai de ei) iar, pe de-asupra, nemeșelul era și „sărac". Cele trei
cuvinte, dau relief comicului și exprimă plastic intenția de a arăta de unde
1 Poetul a văzut în numele acestui sat și elementul de satiră de care avea nevoie:
„Vaidei = vai de ei“.
5
ELEMENTE LOCALE ÎN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU
185
prevenise acea sabie, pe mîinile cui încăpuse și, în sfîrșit, la cine, după atîta
vreme, a ajuns. Tot pentru motive stilistice, pentru efectul de sonoritate mai
ales, din poemul Trei Viteji cităm versurile în care se pomenește de localitatea
Turdaș:
Eu-s Beșcherec cel din Uram- Hază,
Olătaș de la Turdaș,... (p. 63).
Ion Budai Deleanu nu-și circumscrie alegerea localităților numai la cele
din Orăștie, ci în funcție de cerințele de conținut și de haina literară a aces-
tuia, sfera se lărgește cu o serie întreagă de localități ale fostelor comitate
Hunedoara, Alba etc.
Tot despre Beșcherec remarca poetul că atunci cînd a devenit „june“:
Se făcu curuț; și de vitejie
Bătu în lobonți, cît să dusă minune,
în urmă luînd, de pe podgorie
O copilă, să întoarsă iară acasă,
Vrînd să-ș o facă dragă jupîneasă fp. 36).
„Copila“ pînă la urmă a fugit cu un „tînăr lobonț“. înclinăm să credem
că „podgoria" despre care este vorba aici ar putea fi renumita regiune viticolă
de la Alba lulia. Aici sînt cunoscute localități ca: Șard, Ighiu, Cricău,
Bucerdea apoi Galda de jos și de sus, Vințul de jos, Sebeș, Apold, Teiuș etc.
De altfel, Budai Deleanu amintește într-o notă din Țiganiada și de locali-
tatea Alba lulia. Vorbind de Vlad Țepeș despre care se spune că ar fi murit
în Ardeal, poetul precizează că după părerile unora „Matieș, craiul ungu-
resc, l-ar fi prins și l-ar fi băgat la închisoare în Bălgradul turcesc, unde au
murit", (p. 427). O localitate citată în mai multe rînduri este aceea a Hațegu-
lui. în mod deosebit atunci cînd se explică unele din cuvintele, presupus
neînțelese de cititor, Ion Budai-Deleanu face notări de felul acesteia: „acestaș
dialect să vorbește astezi în Ardeal, în valea Hațegului" Tot din părțile
acestea e și localitatea Săcel. După cum sabia lui Iștoc Beșcherec are o faimă
recunoscută prin vechimea și proveniența ei, tot așa și căciula își are istoria ei.
Această căciulă purtată de craiul Cardacuba, de Novac și de Mîrza, iar mai
apoi de craiul „gugumanilor" a luat-o pentru un vițel „un olătaș de la Săcel" și
după ce a mai circulat încă mult, „de la Manda la Tanda" a ajuns bortiiită la
Beșcherec. în raport de funcția artistică pe care o acordă poetul localității,
se pomenește și de Retezat care își are tradiția și elementele sale de pitoresc
romantic. Masivul Retezatului a oferit pretextul și materialul pe baza căruia
poetul a realizat una dintre cele mai frumoase descrieri de natură, între
puținele aflate în Țiganiada. întregind ambianța acestei descrieri, în vălul
legendelor și poveștilor cu strigoi și cu iele, poetul scrie:
Era vremea tocma întîiaș dată
Cînd cîntă cocoșii de cu sară,
Ș-încălecînd mături sau lopată
La Rătezat strigoiele zboară 2.
Precizarea explicativă de la subsol este deosebit de interesantă pentru că
subliniază și lămurește nu numai unele „crezătorii" ale poporului de pe atunci,
1 I o n B. Deleanu, Țiganiada, p. 81.
2 Idem, Țiganiada, Cîntul VI, strofa a 3-a, p. 215.
186
ION ILIESCU
6
ci și faptul că „izvoditoriul cel de întîi acestor stihuri au fost ardelean, căci
almintre nu ar fi pomenit de Rătezat“, (p. 215). De asemenea, în poemul
Trei Viteji legendele cu zîne sînt strîns legate de numele Retezatului.
Eu-ți zic că cea cale desfătată,
Care — pecum văd — pintre munți apucă,
A zînelor este cale adevărată;
Iară ceaia — de nu mi să nălucă —
Este a strîgelor, pe unde ele zboară
Cătră Retezat, cînd se face sară L
Să adăugăm acestora și alte localități ca Hunedoara, menționarea Mure-
șului și ne vom convinge că mai bine de jumătate din totalul numelor de loca-
lități pomenite de scriitor sînt ale meleagurilor sale natale. Aceasta, nu numai
pentru că a găsit la ele funcția poetică pe care a căutat-o autorul, ci și pentru
că Ion Budai Deleanu, cunoscîndu-le, a vrut în mod intenționat să le folosească.
Opera literară a lui Ion Budai Deleanu este prima lucrare de seamă a litera-
turii noastre culte, în care aflăm un număr așa de mare de personaje, locali-
tăți și se înțelege că, într-o operă literară de valoare, nu numai situațiile,
personajele și numele acestora trebuie să fie tipice ci și numirile localităților
respective se cer a fi reprezentative. Ion Budai Deleanu a găsit că în poemele
sale va putea folosi numirile satelor ardelene și chiar cele ale regiunii sale
natale și aceasta nu întîmplător. Utilizarea acestor numiri trebuie legată
și de intenția poetului, de a realiza o operă națională. S-a vorbit mult despre
influența literaturii latine, italiene, franceze, polone, germane și a altora,
asupra operei sale2.
Lucrul este incontestabil deoarece chiar Ion Budai Deleanu vorbește de
faptul acesta, dar poetul ne mai spune că n-a vrut să scrie versuri italie-
nești sau latinești. El a creat o operă pentru poporul romîn, după obiceiurile
și limba acestuia, folosind astfel și numirile de localități din patria sa. Exis-
tența acestor nume toponimice, unele locale, vine să confirme caracterul
național al creației sale.
Cîteva cuvinte și despre numele de persoane. în Țiganiada ca și în Trei
Viteji, numele personajelor au o funcție bine precizată 3. în alegerea numelor
proprii, Ion Budai Deleanu dă dovadă de măiestrie deoarece fiecare nume
propriu al țiganilor este potrivit cu eroul respectiv. în opera sa poetică putem
distinge totuși două categorii de nume: cele create de scriitor și care au fost
cerute de unele momente sau împrejurări: Parnavel, Gogoman, Mozoc, Soșoi,
Hîrgău etc. La acestea se adaugă majoritatea numelor tipic țigănești, existente
în parte și azi la țiganii din părțile locului. Există însă în Țiganiada o
serie de nume de persoane care corespund unei realități incontestabile: Dan,
1 I o n B. Deleanu, Trei Viteji, Cîntul /, strofa 80, p. 54.
2 G. Călinescu, Istoria literaturii romîne, Ed. Fundației, 1941, p. 81 și 85.
O. De nsuși an u, Literatura romînă, modernă Ed. IV. București, p. 97, 100,
101 — 102.
G. Bogdan D u i că, Despre Țiganiada lui I. B. Deleanu. Partea I. înrîuririle
germane, București 1902.
Al. Grosu, istoria literaturii romîne, București, 1957 litografia și tipografia învăța-
mîntului, p. 355 și 357.
L. G a 1 d i, Încă o dată despre metrul Tiganiadei, în „Limba Romînă“, nr. 2, 1959,
p. 60—62, 64—66.
3 I o n B. Deleanu, Țiganiada, p. 299.
7
ELEMENTE LOCALE ÎN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU
187
Novac, Aristotel, Alexandru Macedon, Gingishan etc. !n numeroase versuri
sau în unele note lămuritoare se vorbește de unii domnitori ai țăranilor romî-
nești: Dan, Vlad Țepeș etc. Așa, la nota de la pag. 299 se precizează că
„Dănescul acesta de bună samă era din neamul lui Dan Vodă, căci s-află
la scriptorii ungurești de un Dan Vodă, pe care loan Huniadi (Hunedoreanul)
l-a pus vodă; și acel Dan, să vede că au fost în frățietate cu dînsul Ioan“ k
Din punct de vedere al cercetării noastre este necesar să precizăm însă, că o
serie de nume de persoane din operele lui Ion Budai Deleanu, au o proveniență
locală. Iobagul romîn din Ardeal, care însoțește pe Beșcherec, are numele
de Crăciun2, nume simplu și extrem de răspîndit în părțile locului. Dar chiar
unele numiri ale țiganilor, cum ar fi: Zăgan, Vlaicu, Barbu, Burlă, Drăghici,
Stanciu, Brîndușa, Pleșca, Drăgan, există și azi, nu numai ca nume de familie
la țigani ci și la țăranii din satele Hunedoarei. De asemenea numele mic de:
Viorel, Mircea, Costea lencuț, Huțul de o mare circulație în părțile Ardealului
și Hunedoarei. De asemenea, lelea Martina, Dafina sau Sînziana, de proveni-
ență sigur locală, au și vor fi avut și pe atunci autenticitatea populară pe
care și-o mențin și azi în satele Orăștiei. Acestea toate atestă faptul că Ion
Budai Deleanu a cunoscut îndeaproape viața poporului sub* toate aspectele.
O componentă de seamă a elementelor locale și o trăsătură de valoare a
întregii opere poetice a lui Ion Budai Deleanu o constituie folosirea creatoare
a folclorului. Sub acest aspect s-a recunoscut de mult că meleagurile de ba-
ștină ale lui Ion Budai Deleanu conțin din abundență această bogăție și fru-
musețe a folclorului. Ion Budai Deleanu va fi avut desigur în repetate rînduri
ocazia să asculte din gura țăranilor satului său, multe „ziceri", „proverburi“,
„cîntări", povestiri și chiar „crezătoriile“ mai vechi. Este interesant că și astăzi
în părțile locului există un filon bogat al proverbelor, cîntecelor populare,
colindelor, zicătorilor etc. Iată cîteva proverbe în care ambianța din Țiga-
niada pare a fi prezentă: „Dacă — ar fi făină precum nu-i slănină ce mai apă
de plăcinte" sau și mai vădită în „Dacă nema puterința la ce mai chichirez
gîlceava" sau, în sfîrșit, iată o frază cu o circulație mai mare, care spusă
cu anumită repeziciune, imită întocmai vorbirea țigănească: „Am aram soc
ardeam și-o șea rea încăardeam". Toate acestea le-am auzit la Orăștie. Fără
îndoială că producții asemănătoare „luate din gura Mîrzii", adică a poporului,
va fi auzit Ion Budai Deleanu multe. îndrăzneala însă, de a delimita cu pre-
cizie ce este local, ce este tipic ardelenesc și ce este general (fraza „am aram..."
cunoaște o circulație geografică întinsă), referitor la influența folclorului în
opera lui Ion Budai Deleanu ar fi prea mare. Oricum „orbeți" cîntînd la tîr-
guri de țară a putut auzi poetul și pe aici deoarece tîrgurile acestea de țară
•săptărnînale sau anuale au o tradiție veche în părțile fostului comitat al Hune-
doarei. O creație populară cu oarecare răspîndire mai accentuată în satele
din Orăștie, o constituie unele colinde care, însă, nu au un conținut religios,
ci mai cu seamă unul laic, social și păgîn. In aceste colinde se vorbește de
vînători, de păstori, de vînarea leului, a cerbului etc. Iată un fragment din
1 L. Ș e r b e 1 e a n u, 1\- tune de persoane în Țiganiada lui /. Budai Deleanu, în
„Limba Romînă44, nr. 1, 1956, p. 52—59, cercetează problema măiestriei poetului în alegerea
și crearea numelor țigănești.
2 în ediția lui Virgil Oniț, însoțitorul lui Beșcherec avea numele de Bucur—de asemenea
răspîndit în părțile Orăștiei. „Țiganiada sau Alexandria ai țigănească44, Brașov, 1900.
188
ION ILIESCU
8
Colinda Cerbului, pînă nu de mult destul de răspîndită în satele Turdaș,
Geoagiu, Romos, Beriu și care se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu Cîn-
tarea de nuntă a lui Neanes din Țiganiada:
Cînd vîntul batea
Toți cerbii-i gonea
Și mi-i gorgonea
Ce stai junei aș
Dacă-mi d-auzea
Daleo se punea
La piatră mușchiată
Cu pușca-cordată
Cîți cerbi îi trecea
Toți mi-i săgeta L
Elemente comune ale versurilor lui Ion Budai Deleanu cu aceste cîntări
de colinde constau nu numai în particularitățile dialectologice și fonetice,
ci mai ales în conținut. In versurile- din Țiganiada e vorba de un „tînăr
vînător“ adică „junele“ din colindă, care aleargă „după un drăgălaș de
sobolaș“ pentru a-1 prinde. în colinda noastră după ce tînărul vînează
nouă cerbi, al zecilea îi vorbește junelui, spunîndu-i să nu se grăbească a-I
săgeta, pentru că el îl va arunca la livezi verzi unde vin fete de greci și el
o să-și aleagă pe cea mai frumoasă dintre ele. întocmai ca și în Tiganiaday
unde „cătră sară“ o fecioară îl îmbie pe vînător să părăsească gîndul de a prinde
sobolul „fără de ajutoriu“ ci mai degrabă să-i jure credință ei. Fecioara în
schimb îl va ajuta să prindă mai repede sobolul dorit. Care sînt elementele
comune ale cîntecelor Țiganiadei cu aceste colinde? în primul rînd faptul că
în toate este vorba de vînători și vînătoare. /Xtît în colinde cît și în cîntecul
lui Neanes, vînătoarea se face în pădure. în ambele cazuri un rol important
îl va juca fata frumoasă pe care, pînă la urmă, vînătorul o va îndrăgi. în
sfîrșit, în ambele categorii creatorul a urmărit ca prin aceste cîntece
să pledeze alegoric pentru căsătorie. Cercetînd mai îndeaproape diferitele
variante ale colindelor despre cerb și leu am găsit o serie întreagă de asemănări
și din punct de vedere al procedeelor artistice. Este evidentă mai întîi folo-
sirea diminutivelor: drăgălaș de sobolaș“2 „sobol mititel“ 3 care corespund
în colinda noastră cu diminutive ca: „cerb, cerbuț, murguț“ etc. Folosirea
repetiției este o altă dovadă și reproducem pentru comparare versurile:
Ji grăi zîmbind
Tînăr vînătoriu, vînezi fără sporiu.
Lasă, lasă-ti gînd de-a prinde oarecînd
Sobol fugătoriu, fără de ajutoriu 4.
și în colindă:
Cerb, cerbuț murguț
Rupse de-a-mi grăi
-Cestui june laș
Nu grăbi nu, nu
De-a mă săgeta
1 Vezi anexa cu variantele acestor colinde.
2 I o n B. Deleanu, Țiganiada, Cîntul IX, strofa 32, p. 306
3 Ibidem, Cîntul IX, strofa 33, p. 306
4 Ibidem, Cîntul IX, strofa 35, p. 306.
6 Varianta Turdaș, anexă.
g	ELEMENTE LOCALE ÎN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU	189
Fetele care apar în ambele categorii de creații sînt nu numai frumoase
ci și tinere: „copilă“, „prunca iubeață“, „fecioară“ în Țiganiada, iar în colindă
fata e „micutea și frumușea“. Dacă vom lua în considerare și alte variante
ale acestor colinde vom găsi și mai multe puncte de contact. Așa o colindă,
din colecția lui Marienescu, începe cu versurile:
Ho ho ho nu săgeta 1
în Țiganiada avem aceleași expresii ale vînătorului care urmărea sobolul:
Haida hai, căpăi Hai la la hăi hăi 2
Sau prinderea sobolului fără cîini și împușcare:
Fără de hăisaș, fără căpăuaș,
Prinsă-un sobolaș, blînd și drăgălaș 3
corespunde în colinda „Junelul“ cu vînarea leului de către vînător, fără ca
acesta să-1 săgete, ci de viu:
Căci aduci un leu legat
Leu legat nevătămat
Nici de pușcă împușcat
Nici de sabie tăiat 4
Cu destulă evidență ne apar asemănările cu aceste colinde dacă vom cer-
ceta versurile exclamative, interogative și în general folosirea dialogului.
Iată cîteva exemple din Țiganiada:
Ah, sorioară, dragă fecioară I (p. 307)
„Ah, sobolul mieu!
Ah, fie-ți milă, nu-i face sîlă,“ (p. 308)
„Dragă fecioară! fii-m lelișoară,
Iară eu, mă jor, ți-oi fi bădișor!“ (p. 308)
„Pruncă tînără,
Ce verși lacreme, ce te supără?“ (p. 309).
și de asemenea unele versuri din diferitele variante ale colindelor:
Nu mă blăstăma 5
Hei junei cam tinerel
Nu grăbi pe moartea mea5
Cine-n lume s-ar d-afla
Să-mi aducă leu legat
Leu legat nevătămat ? 7
Specifică poeziei populare ca și colindelor cercetate, inversiunea are în
cele două cîntece din Țiganiada o pondere cu mult mai mare și aceasta toc-
mai datorită filonului puternic al poeziei populare:
Jură-te mie fără viclenie (p. 307)
Și eu ducu-mă (p. 309)
La drum scoate-mă (p. 309)
Eu strig chemu-le (p. 309).
1 „Foaie Interesantă”, Orăștie, nr. 40, anul 1926, p. 147.
2 Țiganiada, strofa 32, p. 306.
3 Ibidem, strofa 40, p. 308.
4 „Foaie Interesantă”, Orăștie, nr. 32, p. 118.
6 „Foaie Interesantă”, Orăștie, 1926, nr. 40, p. 148.
5 Ibidem, nr. 39, p. 143.
7 Ibidem, nr. 39, p. 144.
190
ION ILIESCU
10
Cuvintele comune pe care le găsim în cîntecul lui Neanes și colindele
amintite, sînt o altă dovadă a înrîuririi folclorului local asupra creației lui
Ion Budai Deleanu. Ne referim la cuvinte ca: săgeta, grăia, sară, dalb, hal
etc. Un exemplu edificator este folosirea adjectivului demonstrativ „acesta“.
Verzi le ceste ce tine (Țiganiada, 310)
Cestai junei aș (Colinda Cerbului).
în colindele cercetate găsim și alte cuvinte cum ar fi: mearsă, tînăr^
pușcat, gătat, toți bine, adurmit, blăstămat, cură, sau june, pe care le vom.
întîlni pe parcursul întregului poem Țiganiada. Din punct de vedere fonetic
semnalăm menținerea lui u final atît la Țiganiada cît și în numeroase variante
ale colindelor. în sfîrșit să adăugăm un ultim element comun destul de grăi-
tor, versificația C Forma versurilor din Țiganiada este mult apropiată de
cea din colindele noastre:
Ț iganiada:
Tînărul gonea, cu o săgețea (p. 306)
Varianta Turdaș:
Cîți cerbi îmi trecea
Toți îi săgeta.
Atît la cele două cîntece din Țiganiada cît și la colindele despre cerb și
leu, ritmul este trohaic, versul din Țiganiada este format din 10—11 silabe
iar rima încrucișată. Dacă ținem seama că cele două emistihuri de cîte cinci
silabe din Țiganiada corespund cu cele două versuri ale colindului vom înțelege
și mai mult asemănarea în ceea ce privește rima.
Cercetînd mai amănunțit aria de răspîndire a acestor cîntări populare
(colinde), în regiunea Hunedoara, am primit informații temeinice de la mai
multe persoane (bătrîni, profesori și învățători) care au arătat că, cu 40—50
ani în urmă, în părțile Abrudului, Bradului, mai precis de exemplu în satul
Crișcior, Cîntecul Cerbului circula ca una din orațiile de nuntă. Versurile
alegorice vorbeau de un împărat (mirele) care a plecat la vînătoarea cerbului.
Pe drum jnsă părăsește cerbul deoarece îi iese în cale căprioara (simbol al
miresei). înclinăm să credem că aceste orații de nuntă, cu timpul, în diferite:
localități au devenit colinde, așa cum se găsesc și azi în părțile Orăștiei. Ori-
care ar fi situația, ipoteza noastră este că asemenea cîntări, în diferitele lor
variante din trecut, au constituit un izvor folcloristic pe care Ion Budai De-
leanu l-a folosit în cele două cîntece din Țiganiada.
In legătură cu influența folclorului asupra Țiganiadei rămîne să mai
răspundem la o ultimă întrebare: care a fost atitudinea poetului față de izvoa-
rele sale folclorice. Credem că este cazul aici să luăm poziție față de afirma-
țiile lui Cardaș care susținea că Ion Budai Deleanu a cules și adaptat pro-
ducțiile populare, s-a inspirat din literatura populară „inconștient și fără
a-și da cîtuși de puțin seama de valoarea ei reală“ 2. Această interpretare
tendențioasă este infirmată de numeroasele referiri apreciative pe care le face
Vezi F. Fugar u, Influența versificației populare asupra poeziei lui I. Budai'.
Deleanu, în „Limba Romînă“, nr. 5, 1950, p. 11—43.
2 Țiganiada, ed. a Il-a, îngrijită de G. Cardaș, Tiparul Oltenia 1928, p. LXXV.
11
ELEMENTE LOCALE ÎN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU
191
poetul în diferitele note, prin abundența materialului folcloric, pe întreg
parcursul poemelor sale, și desigur, chiar, și de prezentele încercări în care
am dovedit felul cum Ion Budai Deleanu a folosit creația populară. Desigur
poetul n-a transcris pur și simplu creațiile populare ci, așa cum recunoaște,
„Aceste două cîntări sînt făcute" 1 adică, este vorba de un nou proces de
creație. Subliniem cu această ocazie că versurile lui Ion Budai Deleanu sînt
superioare izvoarelor populare discutate. Acest lucru se observă în caracterul
unitar al acțiunii care are și un mic conflict, în claritatea conținutului, ori-
ginalitatea versificației și a metricii în special, în forma poetică aleasă și
mai ales în prospețimea imaginilor. Aplecîndu-mă mai atent la una dintre
variantele colindei despre leu am putut vedea, cum în mod cu totul arbi-
trar, se spune că leului nu-i este frică de june deoarece „Are coarne pungătoare,/
Și urechi ascultătoare/ Și picioare fugătoare“ 2. Observăm apoi că foarte multe
versuri de la colinda junelui se potrivesc cu cele ale colindei despre cerb sau
despre leu. în colindele amintite limba este uneori foarte greoaie și există
o serie de cuvinte care (cel puțin pentru oamenii care cîntau aceste colinde)
nu aveau un înțeles precis: daleo, gorgonea, încobilciat 3 etc. în opoziție cu
aceste cîntări imaginile cîntecelor din Țiganiada sînt pe cît de frumoase
pe atît de noi. Fata e ca „amorul blînd“ (p. 306) și a roșit în față „ca vara
bujorul14 (p. 307). Tînărul pe care-1 iubește fata a zîmbit „ca zorile“ (p. 310)
iar fața îi roși „ca rubinul44 (p. 310). Să precizăm apoi un lucru important,
și anume, că cele două cîntări din Țiganiada, pe lîngă faptul că au fiecare
din ele o unitate distinctă (fiecare are un înțeles deplin), ambele se comple-
tează reciproc formînd la rîndu-le o unitate. în cîntul I fata îi cere tînărului
sări jure credință iar în cel de al II-lea cînt apare răspunsul: tînărul pretinde
același lucru fetei. Acestea sînt doar unele exemple care ilustrează suficient
de convingător modul creator în care Ion Budai Deleanu a apreciat și folosit
creația populară. Se cuvine ca în legătură cu aceste cîntări de nuntă, „din
bătrîni“, cum le-a numit pe drept Ion Budai Deleanu — (și în cazul colin-
delor noastre cu conținut laic) să amintesc precizarea pe care o face în una
din notele de subsol și anume: că unele din aceste cîntece „care s-au părut
unor evlavnici călugări de la Cioară cu prepus, au fost cu totul șterse și au
trebuit să să împrumute din izvodul Zănoaghei 44 4.
Tot ca o dovadă în sprijinul tezei că Ion Budai Deleanu nu în mod incon-
știent a folosit creația populară este și faptul că, atît în Țiganiada dar, mai
ales, în Trei Viteji se vorbește de povestirile despre Arghir și Elena, de roma-
nul popular Alexandria, creații populare scrise, care au fost folosite în măsura
cerută de conținutul adecvat al episoadelor din cele două poeme eroi-comice.
în legătură cu influența folclorului și a creației locale în opera lui Ion Budai
Deleanu, trebuie să precizez că deși am circumscris analiza, doar la cele două
cîntece din Țiganiada, prezența elementului folcloric se face simțită pe întreg
parcursul operei sale. în afara cîntărilor de nuntă Ion Budai Deleanu vorbește
în multe locuri „de cîntecele obștite44, „proverburile44, obiceiurile la înmor-
1 Țiganiada, nota de subsol, p. 309.
2 „Foaia Interesantă** din 1926, nr. 39, p. 143.
3 în „Foaia Interesantă** din 1926, nr. 32, p. 117. G. Todica publică o variantă a
colindei leului culeasă din Geoagiu, sat vecin Cigmăului.
4 Țiganiada, nota de subsol, p. 306.
192
ION ILIESCU
12
mîntare (p. 322), poveștile populare (p. 141), despre stihurile cîntate la
ospe|e (p. 130), despre descîntecele și practicele babelor, cu diferite buruieni
(p. 210) și în Trei Viteji (p. 132 și 136); despre orbeții tîrgurilor de țară
{Trei Viteji, p. 36); bocetele (p. 71) etc.
Ion Budai Deleanu pomenește apoi și de petrecerile populare la nedee.
Aceste nedee au, în părțile Hunedoarei, nu nurnai un renume ci și o tradiție
interesantă. Ne gîndim la tîrgul de fete de pe muntele Găina, la nedeile oie-
rilor din părțile de munte, care și astăzi se mențin L
Dar, dacă în privința creației folclorice nu se pot face delimitări rigu-
roase în ceea ce privește limba, lucrurile se schimbă într-o mare măsură 2.
Referindu-se la opera lui Ion Budai Deleanu, cercetătorii în majoritate con-
firmă existența unor regionalisme, element important și semnificativ pentru
tema~ preocupărilor noastre 3.
într-adevăr tezaurul limbii vorbite și mai precis expresiile și cuvintele
specifice regiunii sale au fost valorificate în mod măestrit în creația învăța-
tului de la Cigmău. Să dăm pentru început una din strofele Țiganiadei pentru
a sesiza și înțelege nu numai cuvintele ci și ambianța acestui grai dialectal:
Dar înir-acea poruncă le vine
Ca toți cît mai curund să se gate;
Cetele să fie pănă mîne
Dimineață toate bine armate.
Pe lîngă aceasta, multe încărcate
Sosiră și carră cu bucatei
Expresii ca: într-acea — toate bine și cuvinte ca: bucate, să se gate sînt
și azi întrebuințate chiar în această formă de pronunțare. Aceeași armonioasă
limbă populară o găsim și în strofa pe care o cităm tot pentru exemplificare:
Pentruce vodă aici ne trimisă?
Pentru ce ne pusă armele în spate?
Pentruce dete mălaiu cu clisa?...
Aheste nu mi-s lucruri curate\...
Și mă tem ca nu cu bună știre
Să fim trimiși aici la perire 5.
1 Nedeile din părțile Hunedoarei sînt petreceri cîmpenești. Unele se țin la munte. La
aceste petreceri populare se leagă prietenii trainice între tineri iar uneori și căsătorii. în
cadrul acestor serbări, atît fetele cît și feciorii joacă, strigă și cîntă. Voia bună este întregită
și de cîntecele tulnicelor, a ceterilor, despre care vorbește I. B. Deleanu etc. Datorită tradi-
ției străvechi a acestor întruniri cîmpenești, există și se menține o întreagă serie de legende,
cîntări feciorești, de care poate a auzit și autorul Țiganiadei. (Vezi O. r loca, Regiunea
Hunedoara, ghid turistic, 1957, p. 194—200). Din această realitate a nedeilor s-a inspirat
și poetul A. An dr i țoi u în voi. în Țara moților se face ziuă precum și prozatorul
N. Deleanu, care a realizat un roman în două volume Nedeea din Poiana Miresei și-n care
acțiunea se petrece în părțile Hunedoarei.
2 I. G h e ț i e, 1. Budai-Deleanu teoretician al limbii literare, în „Limba romînă“
nr. 2, 1958, p. 23—39.
Lui za și Mircea Seche, Creațiile lexicale personale la Ion Budai Deleanu,
în „Limba romînă“, nr. 3, 1958, p. 39—47.
3Lidia Sfîrlea, Observații asupra limbii și stilului Țiganiadei lui Ion Budai
Deleanu, — în volumul De la Varlaam la Sadoveanu E.S.P.L.A. 1958, p. 142—145
156—158, etc.
I. O a n ă, Țiganiada, E.S.P.L.A., p. 45—47.
4 I o n B. Deleanu, Țiganiada, Cîntul I, strofa 62, p. 88.
6 Ibidem, Cîntul V, strofa 7, p. 193.
J3	ELEMENTE LOCALE ÎN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU	jgg
Ion Budai Deleanu și-a luat sarcina să folosească și să explice o serie
întreagă de expresii și cuvinte „obicinuite în multe părți pe unde s-află
Romînii, mai vîrtos în Ardeal, doară ca să le scape de peire, căci—subliniază
poetul — acum puține foarte și numai între țerani le vorbesc1 .
Urme adînci a lăsat vorbirea locală în întreaga operă a lui Ion Budai
Deleanu. Și iată cîteva exemple de expresii populare din Țiganiada: „Trăbue
doar încă" (p. 80, I, 34)2; „trage hirea" (81, I, 35); „mie nu mi să pare“ (82,
I, 42); „de nu vom băga samă de țară“ (91, I, 73); „ian cântați" (91, I, 74);
„încă mai șezu“ (106, II, 16); „eu nice într-un chip nu pociu precepe“ (108,
II, 24); „împăca cu buna“ (109, II, 28); „a ne lua sama bine ca să nu pățim
cumva rușine“ (111, II, 36); „fără numa“ (113, II, 44); „tot feliu de beuturi
și bucate" (122, II, 80); „tocma su poalele unii măgure" (127, II, 98); „nu că
s-au temut doară de năpastă" (141, III,48); „să te nărăvești bine" (190, IV, 118);
„ca mai rău doară să nu petreacă" (198, V, 31); „mînca cum să cade" (333,
X, 9); „de ar pune sîlință" (355, X, 93) etc. Pentru pitorescul și expresivi-
tatea lor adăugăm cîteva exemple și din poemul Trei Viteji: „destul că învăța"
(35, I, 20); „că măcar ce faur" (42, I, 39); „s-au fost străinat" (43, I, 42);
„de bună samă" (44, I, 45); estea nu-s tîndale" (44,1,46); „cumu-ți pare"
(50, I, 63); „fără de sminteală" (52, I, 74); „nu te mesteca" (69, II, 10); „gra-
iul în grumazi tot i să închisese" (76,11,30); „scoasă ponteriul și pogacea lată"
(78, II, 38); „ba că, stăpîne" (79, II, 41); „că aici, pecum văd, îi nedejdea slabă"
(94, II, 84); „ce rău într-atît putu să te întarte" (103, II, 113); „că tot cu nebuni
mi-am făcut ș-am treabă" (108, III, 6); „gîndeai că creapă de mănie" (141,
III, 104) și multe altele. Credem că din aceste exemple în care un rol impor-
tant îl joacă elementul local se poate înțelege suficient de ce, așa cum s-a
afirmat „trăsătura fundamentală a limbii Țiganiadei o constituie caracterul
ei popular,,3. Preferința pentru limba vorbită de popor pentru unele cuvinte
„strămoșești" o mărturisește poetul și o dovedește tocmai prin aceea că explică
multe din cuvintele sau expresiile care i s-au părut mai puțin înțelese. Astfel,
despre unele „voroave" ca „ahaia", „ahasta", „hie", spune că sînt dialectuli
care „să vorbește și astezi în Ardeal în valea Hațegului"4. Ion Budai Deleanu
ne atrage atenția asupra cuvîntului „clisă", cuvînt din graiul ardelenesc și
care „să obicinuește și în zioa de astezi și înseamnează ce pe alte locuri
slănină"5.
Explicînd cuvîntul „lela" poetul face legătura cu unele obiceiuri și prac-
tici populare mai vechi, pe care ni le face cu această ocazie cunoscute. în legă-
tură cu acest cuvînt „lela" care în expresia „a umbla lela" are înțeles de a
nu lucra nimic, „a bate lela" se spune: „în Ardeal spre părțile țării Hațe-
gului au copiii țăranilor, mai vîrtos cei care păstoresc vitele, un feliu de cîntec
ce-i zic lela. Iș strîng grumazii și să scutură din tot trupul, ș-așa cîntă
izbucnind cuvinte trecsărite și făcînd shime urîte rușinoase și din gură cîn-
1 Ion B. Deleanu, op. cit., nota de la p. 90.
2 Cifra arabă indică pagina, cea romană cîntul și ultima cifră strofa din care a fost extras
'exemplul.
3 A 1. Rosetti și B. Cazacu, Istoria limbii romîne literare, Editura Științifică,
București, 1961, p. 403.
4 Ion B. Deleanu, Țiganiada, nota de la p. 81.
5 Ibidem, p. 83.
13-C. 3230
194
ION ILIESCU
14
tînd lucruri de rușine și adevărat satiricești“ *. în cele mai multe cuvinte sau
expresii folosite și explicate, Ion Budai Deleanu, în mod intenționat a ținut
să sublinieze că sînt vechi, că se obișnuiesc și azi, că au o proveniență „vul-
gară" populară, și mai ales că sînt ardelenești. Cîteva exemple: autorul Țigani-
adei mărturisește într-una din trimiterile explicative că, de exemplu, a luat
cuvintele acestea „june“, „junie“, „precum să cuvine în noima lor cea adevărată
și strămoșească" 2. Sau în legătură cu expresia găsită la „original": „Au trecut
babele cu colacii", spune că e o „proverbie care și astăzi este în obiceaiu"3.
Despre locul provenienței cuvîntului „șoiman" spune autorul că „nu este
pretutindene obicit ca în Ardeal" 4, iar despre expresia „fată în păr" (adică
fată cu capul neacoperit) spune că această „zisă este deobște și vulgare pe
unele locuri, precum în Ardeal, însă este adevărat strămoșască" s. Cît de
bine cunoștea Ion Budai Deleanu vorbirea vie a poporului reiese și din limba
acestor note explicative. Să nu uităm că Ion Budai Deleanu a avut serioase
preocupări filologice, fapt care ne determină să presupunem că el în mod
deliberat a folosit cuvintele „obștite de țărani". Oprindu-ne la aceste exemple
comentate de poet putem conchide fără teamă de a greși că Ion Budai De-
leanu și-a însușit temeinic limba și graiul poporului din ținutul Hunedoarei,
a cunoscut îndeaproape viața satului și a țăranilor care „sînt mai stătornici
întru ținerea obiciaiurilor strămoșești"6. Dealtfel, era și firesc acest lucru din
partea unuia care și-a propus să scrie „pentru oamenii din țara noastră care
trăiesc cu țiganii și le cunosc firea" — adică era firesc să scrie într-o limbă
a poporului — cu cuvinte „vulgare" sau „umilite" de îndată ce a scris pentru
și pe înțelesul poporului. Se cere totuși să subliniem faptul că aceste cuvinte
dialectale au în opera lui Ion Budai Deleanu pitorescul și dulceața lor, iar
vechimea și raritatea cuvintelor folosite de poet n-au făcut decît să între-
gească și să coloreze forma frumoasă în care s-a exprimat un conținut progre-
sist și realist. Și poate nu îndeajuns am insistat tocmai asupra acestor cuvinte
care au înviorat prin prospețimea și vigoarea lor Țiganiada. De aceea mai
amintim cîteva din Țiganiada: „direpte" (356), „pită" (71), „îmbie" (79),
„voroavă (80), „nimărui" (119), „măestru" (130), „tinoasă" (179), „bucate",
(192), „muiere" (199), „nimică" (334), „rînduială" (334), „osăbire" (337), sau
unele din Trei Viteji ca: „tînăr" (37), „durmea" (50), „grăi" (54), „zamă" (69),
„vinars" (78), „rătunde" (80), „prepusă" (93) etc.
Analizînd influența și ponderea elementelor locale din opera în versuri
a lui Ion Budai Deleanu, am intenționat să subliniem în mod deosebit carac-
terul realist al creației sale, deși în general exprimarea este alegorică. De ase-
menea merită a fi subliniat, în limita acestei încercări, caracterul popular,
național, adîncul democratism dar mai ales patriotismul exprimat de poet
prin atașamentul pentru oamenii din popor, respectul pentru creațiile, limba
și obiceiurile sale, dragostea pentru meleagurile natale de care a murit de-
parte, acum 140 de ani.
1 Ion B. Deleanu, op. cit., p. 90.
2 Ibidem, p. 242.
2 Ibidem, p. 234.
* Ibidem, nota de la p. 214.
* Ibidem, p. 120.
• Ibidem, p. 165.
15
ELEMENTE LOCALE IN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU
195
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
1.	J.	Byck, I. O a n ă, Țiganiada, voi. I și II, Biblioteca pentru	toți,	1955.
2.	J.	Byck, Editarea clasicilor noștri, în „Gazeta literară4* nr. 36,	1960.
3.	N.	D a v i d, Ion Budai Deleanu, Colecția „Contemporanul".
4.	F.	F u g a r u, Despre lectura manuscriselor lui Ion Budai Deleanu,	în „Limba romînă"
nr. 4, 1958, p. 11—43.
5.	G. I s t r a t e, 0 nouă ediție a Țiganiadei, în „Limba romînă" nr. 2, 1954, p. 83, 92.
6.	I. L u n g u, Școala ardeleană și mișcarea ideologică iluministă, în „Tribuna" nr. 36, 1960.
7.	I. M a n o 1 e, Țiganiada, Biblioteca pentru toți.
8.	I. P e r v a i n, Versuri inedite din Țiganiada, în „Tribuna" nr. 32, 11 august 1960.
ANEXA
încercarea pe care am făcut-o comparînd colinda cerbului cu cele două
cîntece din Țiganiada are ca temelie certitudinea că Ion Budai Deleanu, copil
fiind, a putut auzi asemenea colinde în satele din jurul Cigmăului, la Cigmău
sau chiar la Blaj unde a fost elev. Aceste cîntece au o tradiție istorică, fapt
care ne apare clar dacă vom spune că, colinde asemănătoare au publicat:
At. Marienescu Colinde, (Pesta 1859); Andrei Bîrseanu: Cinzeci de colinde
adunate de la școalele medii din Brașov, (1890); Al. Ciura Colinde adunate de
Școalele medii din Blaj (Orăștie, 1908); G. Velcu Colinde, (Caransebeș, 1911)
sau Alexiu Viciu Colinde din Ardeal (București, 1914). Este adevărat că nu în
toate aceste colinde e vorba de cerb ci și de alte animale: leu (poate ursul
de peșteră) etc. Datorită vechimii lor, în foarte multe^ asemenea colinde am
găsit un conținut confuz, așa că vom reproduce aici numai unele variante
din părțile Orăștiei:
COLINDA CERBULUI
D-ai roagă se roagă
Cesta-i junelașu
Hai Ier, dai Ier, jupîne gazdă.
De acest vînatu-ți linu
De el să mi-ș bată
In toate laturile
In toate vadurile
Cînd vîntul bătea
Toți cerbi-i gonea
Și mi-i gorgonea
Cestai junelaș
Dacă-mi d-auzea
Daleo se punea
La piatră mușchiată
Cu pușca-ncordată
Cîți cerbi îmi trecea
Toți mi-i săgeta.
Pînă la nouă cerbi
Cînd fu hăl de-al zecea
Cerb, cerbuț murguț
Rupse de-a-mi grăi:
— Cestai junelaș
Nu grăbi nu, nu
De-a mă săgeta
C-ai mai săgetat
Nouă frați de-ai mei
Cu mine-ar fi zece
Eu m-oi mînia
Jos m-oi d-apleca
în coarne te-oi lua
Sus te-oi arunca
Peste noă mări
Peste nouă țări
Peste nouă munți
Peste nouă curți
La liveții verzi
Vin fete de greci
Și tu ți-i alege
Fata grecului
Cea mai micutea
Și mai frumușea
Și mai oacheșea
Că la ea la par
Fir de calapăr
Și la ea la brațe
Fir de iarbă creață
Și la ea la brîu
Are-un spic de grîu
Și la ea-n cosițe
Fir de romanițe
Fan Petru, Turdaș, 1957
196
ION ILIESCU
16
COLINDA
Junelui, junelui bun
Din toarta inelului
Luai urma leului
Pînă-n vîrful muntelui.
Găsii leul adormit
Sub un spine neînflorit,
Neînflorit și neîmpupit
Murgul de te-a strănuta
Leu din somn se pomenea
întreabă leul spre june:
— Că tu ce-ai cătat pe-aici
Ori părinții ți-ai urît
Ori copiii ți-ai părăsit.
— Nici părinții nu mi-am urît
Nici copiii n-am părăsit
C-am venit să ne luptăm.
Se luară, se luptară
Se luptară pînă-n seară
COLINDA
La junelui tinerel
Poruncit-a poruncit
Fată dalbă la junele
De să-mi facă-atîta bine
De să-mi vină pîn-la mine
Că eu, zău, i-oi sămănare
O vatră de busuioace
Și d-alta de semenoace.
Nu știu ce s-o dă-nvățatu
De flori dalbe- le-o strîcatu
Le-o stricat, le-o dripuit
Nu știu leu-îi sau îi zmeu
Sau îi cel cerbuț murguț.
L-oi prinde și l-oi lega
JUNELUI
Și cînd fu de către sară
îl trînti leul pe june
Cum aduse jos mi-1 puse.
Se luară a doua oară
Zi de vară pînă-n sară
jȘi cînd fu de cătră sară
îl trînti june pre leu
Cum l-aduse jos îl puse
Zgarda-n cap încă i-o puse
Coborîră jos la țară
Jos la țară-i tîrg de vară
Cîți pe june mi-1 vedeau
Toți pe el mi-1 fericeau
Fericeau de maică-sa
Că-i aduce-un leu legat
Legat și nevătămat
Nici cu sabie nu-i tăiat.
Fan Petruy Turdaș, 1957
JUNELUI
Și Loi coborî la țară
Pe d-ulița grecilor
De față părinților
Cîți pe el că mi-1 vedea
Toți bine mi-1 fericea
Ferice de maică-sa
Ce băiat a fost băiatu
De-n aduce leu legatu
Leu legat nevătămatu
Nici cu pușca nu-i pușcatu
Nici în sabie nu-i tăiatu
Numa-n curea neagră legatu
Și jos la țară lăsatu.
Costescu loan^ satul Tcunășasa, 1958.
LUPTA JUNELUI CU LEUL
Sus la gardul viilor,
La umbra gutîilor
Potcovește-un junei murgu
Cu potcoave de aramă
Cu cuie de sîrmă dalbă
într-o sfîntă duminică
Pînă-s popii-n biserică
Nime-n lume nu-1 vedea
Numa dalba-mpărăteasă
Pe-o zăbreală de fereastră
Și din grai așa grăia:
— Ce rău june avuseși
De murgul ți-1 potcoveși
Ori zilele ți-ai urît
Ori părinți-ai dojenit
Sau ți-i gînd de cătănit
Ori dor de căsătorit.
— Nici zilele n-am urît
Nici părinții n-am dojenit
Ci am cale să mă duc
Cu leul ca să mă lupt.
La tulpină la doi brazi
Găsii leul adurmit
Se luară se luptară
Și cînd fu în cap de sară
Puse leul pe junei
Se luară-a doua oară
Zi de vară pînă-n sară
Și cînd fu în cap de sară
Duse leul pe junei
Cum îl duse jos îl puse.
Se luară-a tria oară
Și cînd fu în cap de sară
Puse junelui pe leu
17
ELEMENTE LOCALE IN CREAȚIA LUI ION BUDAI-DELEANU
197
Scoase arcul să-1 săgete
Leul din grai îi grăire:
— June nu mă săgetară
Ci mă leagă cum se leagă
Mă coboară jos la țară
Ca să vadă lumea toată
Că junele-o fost băiat
De ș-aduce leu legat
Leu legat nevătămat
Nici de pușcă nu-i pușcat
Nici de sabie tăiat
Numa-n lupt-a fost luptat.
Rob Maria, Turtnș, 1958
COLINDA JUNELUI
Leu la țară coborîre
Pradă mare că-și făcere
Și-a strigat în gura mare
Că frică de junei n-are
June-1 dacă-și d-auzere
La alișcă se ducere
De cu sară prin săcară
Miez de noapte-n grîne coapte
De cu zori în cîmp cu flori
Informatorul Ilie Ion din
Cînd se făcu ziuă bine
Găsi leul subt un spine
Subt un spine înflurit
Găsi leul adurmit
Trase arcul să-1 săgete
Trase arcul și nu dete
Pînă june să gîndește
Leul din somn se trezește.
Cioara își amintește numai de acest fragment.
Colinde despre cerb, leu sau colinda junelui dețin tov. prof. Baciu
Petru (Beriu), Ivașcu Maria de la Băcia, Stancu Dorica Căstău ș.a.
Reproducem din volumul Colinde din Ardeal al lui A. Viciu colinda
Junelu tinerel.
De rugat se roagă
Junelu tinerelu
Dai domnului doamne
Ca el să mi-s bată
Toate vîrfurile
Și toate gestrele
Mai vîrtos să-mi bată
La piatră mușată
La vadul cerbilor
Toți cerbi-mi venea
Toți mi-1 gorgonia
Mai pe urmă-mi vine
Un cerbuț murguț
Și tu să te-arunci
Din coarnele lui
Leagăn de mătasă
Și tu să te arunci
Că el mi te-aduce
Sus la vîrfuri nalte
La livezi mai verzi
La izvoare reci
Vin fete de greci
Și tu să-ți alegi
Fata grecului
Cea mai micutică
Cea mai frumușică
Dinaint în chică
Fir de ruminică
Dinapoi în brîu
Spiculeț de grîu
Dinainte-n față
Fir de iarbă creață
Și te veselește
Junelu tinerelu
Că noi ți-o-nchinăm
Dai băi sănătate.
T. Hațeg, p. 113.

CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
de G. C. NICOLESCU
Dezvoltarea cercetărilor din domeniul istoriei noastre literare în anii din
urmă a determinat un interes sporit și pentru complexa problemă a curentelor
literare. Studii și articole apărute în diverse reviste privitoare la semănă-
torism, poporanism, simbolism, gîndirism au reprezentat contribuții pozitive .
în acest domeniu. Cercetarea curentelor literare este de altfel în genere deosebit
de rodnică. Prin discernarea rădăcinilor lor de clasă, a cauzelor reale care le
determină deci, devine mai precisă conturarea tendințelor și obiectivelor
lor, mai clară orientarea mișcării literare în ansamblul ei din momente însem-
nate, mai evident amplul proces de dezvoltare în continuă desfășurare al
literaturii, mai sesizabile anumite trăsături dominante comune care înrudesc
și grupează o sumă de scriitori laolaltă, deosebindu-i, în același timp, de alții
în mod mai pregnant decît în orice alt chip. Prin cercetarea curentelor literare
devin mai lămurite, în sfîrșit, sensurile operelor ce se integrează în fiecare
curent ca și a celor ce nu se integrează, după cum devin mai lămurite, în
raport cu vremea lor și cu a noastră, și pozițiile scriitorilor înșiși.
Fără îndoială, sîntem încă departe de a fi rezolvat toate problemele în
acest domeniu al curentelor literare. Mai sînt suficiente lucruri de spus, fie
pentru a completa, fie pentru a nuanța, în ceea ce privește curentele deja
abordate, după cum sînt încă numeroase curentele sau grupările din literatura
noastră care n-au fost încă examinate în mod științific cu toată atenția ce li se
cuvine. între curentele literare care încă n-au făcut obiectul unei cercetări
mai ample și mai adîncite de pe pozițiile marxism-leninismului este și cel
cunoscut îndeobște sub numele de „curentul de la «Dacia literară»" — curent
cu atît mai necesar să fie lămurit în cauzele și sensurile lui adevărate cu cît
creațiile ce se integrează în el constituie la drept vorbind cea mai mare parte
din temelia literaturii romîne moderne.
Nu e ușor de fixat hotarele perioadei din literatura noastră în care domi-
nant este acest curent. Dar este evident pentru oricine urmărește cu oarecare
atenție fenomenele că, oricîtă continuitate firească ar exista în procesul neîn-
trerupt de viață al literaturii, spre sfîrșitul primului sfert din secolul al
nouăsprezecelea, apar în literatura noastră o serie de manifestări noi, iar
unele din cele vechi îmbracă aspecte sau măcar nuanțe noi. Astfel, de pildă,
în literatura noastră de la sfîrșitul secolului al optsprezecelea și începutul
celui următor, elementele folclorice erau prezente, dar îndeosebi în domeniul
liricii erotice, în ce privește conținutul; iar în ce privește forma, fără întreaga
200
G. C. MCOLESCU
2
lor puritate și uneori fără întreaga lor autenticitate, întrucît proveneau nu
dintr-un contact direct cu ansamblul creației poporane, ci în genere dintr-unul.
fragmentar și alterat, prin intermediul lăutarilor, fără o limpede conștiință
față de această creație. Cu totul altfel stau lucrurile în această privință ceva
mai tîrziu, cînd Doinele lui Alecsandri izvorăsc dintr-o profundă cutremu-
rare creatoare a scriitorului, comunicată tuturor contemporanilor săi, în fața
descoperirii directe, pe plaiurile munților sau în fundul satelor celor mai
mărunte, a valoroasei literaturi poporane, aducînd mult mai mult decît cele
cîteva note pe care le cuprindea lirica Văcăreștilor, aducînd nu numai elemen-
tele de erotică țărănească sau tiparele formale ale literaturii poporane, dar
însăși mentalitatea țăranului așa cum o exprima el în poezia poporană, cu
suferințele ființei sale individuale și sociale, cu ura sa față de exploatatori,
cu dorul său de libertate, de dreptate și de luptă pentru a cuceri libertatea
și dreptatea (cum o dovedește apoteozarea figurii haiducului), chiar cu ceva
din lexicul său caracteristic, aducînd totodată o conștiință foarte precisă
față de folclor și față de necesitățile din care izvora atenția pentru acesta.
De asemenea, dacă ne-am referi la o altă trăsătură ce reprezintă o anumită
constantă în întreaga noastră literatură, la militantismul ei pe tărîm național
sau social, e izbitor cîte deosebiri apar în manifestarea și conținutul ei pe
măsură ce înaintăm în al doilea sfert al secolului al nouăsprezecelea: mili-
tantismul național al scriitorilor din Școala ardeleană urmărea nu egalitatea
în drepturi cu celelalte națiuni conlocuitoare, ca cei de la 1848, ci recunoaș-
terea dreptului la privilegii de esență feudală pentru poporul romîn din Tran-
silvania. în militantismul lor, pe același tărîm național, scriitorii din perioada
ulterioară urmăreau în opere ca Eu sînt romîn de Negruzzi, Un nou chip de
a face curte de Kogălniceanu, Balta Albă de Alecsandri, Poezia populară de
Russo și multe altele, afirmarea individualității naționale proprii a poporului
romîn, iar nu revendicarea vreunui privilegiu, considerat acum de mult peri-
mat. Militantismul acesta oferă deosebiri substanțiale și atunci cînd se aplică
la viața socială. în perioada de la sfîrșitul secolului al optsprezecelea și începu-
tul celui de-al nouăsprezecelea, militantismul din acest sector se manifestă
printr-o critică socială lipsită de mare ascuțime, pentru că avea un caracter
mai mult teoretic, fiind înrîurit într-o bună măsură, evident în condițiile
istorice concrete, de raționalismul și spiritul de toleranță al luminismului.
Simpatia pentru masele populare exploatate, reduse la mizerie pe de altă parte
sub înrîurirea acelorași idei, raționaliste, pornind de la elementele „luminate^
aparținînd claselor „de sus“ din ierarhia socială, către clasele apăsate „de
jos“ — se manifestă deci în această vreme de sus în jos și fără să cuprindă
chemarea la luptă pentru răsturnarea feudalismului. în perioada ce urmează,
militantismul acesta este infinit mai radical și o poezie de intensă revoltă
cum este Clăcașul lui Bolliac pune puternic în lumină noile caracteristici
ale criticii sociale pe care o cuprinde literatura: o mare ascuțime, o mare
violență, amenințarea plină de sfidare, pe care numai cel puternic și-o îngăduie,
în acțiunea de cucerire a drepturilor ce se cuvin maselor muncitoare prin
luptă. Deosebit de semnificativ este că Bolliac, ca și Alecsandri în Doina,
vorbește aici nu de sus în jos, ca un intelectual raționalist care înțelege irațio-
nalitatea unei lumi nedrepte, ci, substituindu-se unui erou țăran, ca un țăran,
în numele țăranilor, de pe pozițiile intereselor de clasă ale țăranilor. Toate
.3
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
201
acestea ilustrează cum nu se poate mai evident transformări și evoluții ce se
petreceau în dezvoltarea literaturii romîne.
Nu este greu nimănui să-și dea seama că, de la o dată care este greu
de fixat cu mare precizie, dar care în nici un caz nu coincide cu apariția „Daciei
literare'4, ci se așază mult mai devreme — după părerea mea, către sfîrșitul
primului sfert din secolul al nouăsprezecelea1 — încep să apară scriitori,
opere și publicații periodice care au trăsături deosebite de cele de pînă atunci.
Poate fi amintit, că între scriitorii noi, în spiritul acesta nou care se simte
tot mai limpede se încadrează chiar scriitorii mai vîrstnici, ca lancu Văcărescu,
Asachi, sau chiar Heliade Rădulescu, care, deși rămîn niște figuri de tranziție,
intrînd în această nouă perioadă, marchează trăsături noi în creațiile lor.
Urmează apoi, într-o înșirare grăbită, cei ce constituie, fără îndoială, una
dintre cele mai strălucite și mai constructive generații de scriitori din lite-
ratura romînă: Kogălniceanu (cu încercările sale literare, cu programul „Daciei
literare", cu prefața Letopisețelor, cu studiile sale literare, sociale și istorice,
cu Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie națională etc.), Bălcescu (cu
studiile sale istorice dintre care mai cu seamă Question economique de Prind-
pautes danubiennes și Istoria romînilor sub Mihai Vodă Viteazul, cu activi-
tatea sa politică revoluționară și inima sa înflăcărată), Gr. Alexandrescu (cu
fabulele, epistolele, satirele sale atît de cunoscute), C. Negruzzi (cu nuvela
Alexandru Lăpușneanu, cu piesele sale de teatru și cu schițele sale din Negru
pe alb), D. Bolintineanu (cu legendele sale istorice și atîtea alte poezii legate
de evenimentele politice ale epocii, cu romanele sale), Cezar Bolliac (cu atîtea
poezii de vehementă critică socială și de chemare la luptă, cu studiul despre
menirea socială, democratică a poeziei, cel mai avansat manifest literar al
acestei epoci, publicat în fruntea volumului său din 1847), A. Russo (cu remar-
cabilele sale studii: Soveja, Cugetări, Poezia populară și altele), A. Mureșianu
(cu poezii în care răsună chemarea la luptă pentru libertate națională și socială),
în sfîrșit, pentru a nu lungi la infinit această enumerare, cel mai strălucit
reprezentant literar al acestei generații: Vasile Alecsandri (cu Doine, Suve-
nire și Mărgăritărele, cu studii despre poezia populară și cu publicarea poeziei
populare, cu lorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Nunta țărănească, Chir ița
în Iași, Chirița în provincie, Cetatea Neamțului, în teatru cu Iașii în 1844, O
primblare la munți, Istoria unui galbîn și altele, în proză). Dacă mai amintim
orientarea generală a principalelor periodice mai cu seamă de după „Dacia
literară" din această epocă: „Arhiva romînească", „Magazin istoric pentru
Dacia", „Propășirea", „Pruncul romîn", „Poporul suveran", „Bucovina"
„Expatriatul", „Romînia viitoare", „Republica romînă", „Junimea romînă",
„Romînia literară", „Steaua Dunării" etc., militînd toate pentru reforme
sociale, democratice, pentru libertate națională și Unire, pentru o literatură
străbătută de aceste năzuințe, apare limpede dezvoltarea rapidă, tumultuoasă
din literatura romînă a unei generații noi, deosebită substanțial de cea anteri-
oară, o generație de scriitori puternic legați de frămîntările populare ce au
pregătit anul revoluționar 1848 și i-au urmat. Se cuvine însă subliniat că
nu vîrsta acestor scriitori, mai toți, este adevărat, tineri, uneori chiar mult
1 Vezi, în legătură cu aceasta, discuj^uhikstudiul meu: Contribuții la o periodizare ă
literaturii romîne moderne, în volumuL„l>țfttfă ^'literatură", IV, București, 1960, p. 199
și urm.	-
202
G. C. NICOLESCU
4
mai tineri decît cei din perioada anterioară, e cea care face din ei cu adevărat
o nouă „generație". Trăsăturile noi ale creației lor, formele noi, specifice pe
care le îmbracă trăsăturile caracteristice mai vechi și mai generale ale litera-
turii noastre sînt cele care ne îngăduie și ne obligă să considerăm că ne aflăm
de fapt în fața reprezentanților unui nou curent, care domină o nouă perioadă
din literatura romînă. Sînt reprezentanții curentului așa-numit de la „Dacia
literară". Ne aflăm de fapt nu în fața curentului de la Dacia literară din Mol-
dova, ci în a celuia mult mai larg al patruzecioptismului din întreaga literatură
romînă. Trăsăturile majore ale acestui curent, formulate în bună parte, deși
nu cu toată precizia, de către „introducția" „Daciei literare", sînt ușor de dis-
tins: în primul rînd, militantismul scriitorilor, un militantism infinit mai
viu și mai deliberat decît cel prezent vreodată pînă acum în literatura noastră,
în al doilea rînd, lupta activă contra feudalismului și, în sfîrșit, în al treilea
rînd, manifestarea insistentă a aspirației spre libertatea socială și națională,
care a implicat adîncirea caracterului popular și a realismului literaturii
noastre.
Pentru cercetătorul care vrea să discearnă sensul profund și real al crea-
țiilor ce se încadrează în acest curent, într-o perioadă din cele mai însemnate
din literatura noastră cum este cea de la 1848, problema cea mai importantă
este să-și lămurească de unde provin aceste trăsături dominante ale ei. Foarte
multă vreme, în trecut, istoricii noștri literari se mărgineau să caute și să
stabilească influențele străine care ar fi determinat cutare sau cutare idee
dintr-o operă, cutare sau cutare trăsătură dominantă dintr-un curent întreg,
uneori chiar anumite curente întregi dintr-o literatură ca a noastră. Fără
îndoială, literaturile ca și popoarele, mai cu seamă în epoca modernă, nu tră-
iesc izolate și ideile circulă de la unele la altele. Nu se poate contesta că există
deci relații între diversele literaturi naționale pe care nimeni nu trebuie și nu
poate să le ignoreze. Consfătuirea de la Moscova din ianuarie 1960 în legă-
tură cu problemele relațiilor dintre literaturile naționale este de altfel o măr-
turie a interesului deosebit ce se cuvine cercetărilor din acest domeniu. Ceea
ce vor însă istoricii literari de formație marxist-leninistă este considerarea
influențelor reciproce într-un spirit științific care duce mai departe, mai
în adîncimea fenomenelor de relații dintre diversele literaturi naționale,
căutînd a lămuri cum împrejurările istorice specifice dintr-o țară fac ca la
un moment dat anumite înrîuriri să fie acceptate, iar altele nu, și cum fac
ca o serie de idei literare să îmbrace în literatura în care pătrund forme noi,
uneori cu totul deosebite de ale originalelor.
Evident că literatura romînă a avut încă de foarte multă vreme relații
cu alte literaturi și în cuprinsul ei se pot identifica o serie de influențe străine.
Romînia era numită de unii cercetători în trecut adeseori: răspîntia influen-
țelor, făcîndu-se din această uneori reală aglomerare de influențe străine ce
se întîlneau în țara noastră un titlu de exagerată mîndrie. Noi astăzi consi-
derăm că mîndria noastră constă, în afară de faptul că am creat valori artis-
tice ce-și au puternice rădăcini numai în inima poporului romîn, în aceea de
a nu fi primit — ca orice popor de altfel — influențele străine la întîmplare,
oricum și oricare, ci de a le fi selecționat cu mult spirit critic (Ibrăileanu a
scris chiar o carte în legătură cu aceasta despre Spiritul critic în cultura romi-
neascăy ale cărei concluzii, în stadiul în care se află astăzi istoria noastră
5	CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST	203
literară, pot fi adîncite și amplificate), de a fi respins ceea ce nu ni se potrivea
și de a fi acceptat, îmbrăcînd în formele noastre specifice, ceea ce putea fi
de folos dezvoltării noastre ca popor, dezvoltării noastre culturale și literare.
E suficient însă să ne amintim — ceea ce observa undeva și acad. T.’ Vianu —
formele specifice, cîteodată imens depărtate de originalul străin, pe care le
îmbrăcau în literatura noastră unele reflexe din preromantismul apusean
(poezia ruinelor și a mormintelor, de pildă, devenită, în contact cu împreju-
rările istorice de aici și cu aspirațiile poporului romîn din acel moment, din-
tr-un prilej de disperare în fața fragilității efemere a celor omenești, un apel
Ia virtuțile patriotice ale străbunilor în lupta lor socială și națională), pentru
a recunoaște că influențele străine singure nu pot determina curente și trăsă-
turi dominante ale unei literaturi naționale. Întrucît, chiar ideile’ dintr-o
literatură străină care sînt acceptate capătă sensuri noi și îmbracă forme noi
în literatura în care pătrund, după cum cer împrejurările istorice ale acelui
moment care determină conștiința socială, deci și conștiința scriitorilor epocii,
esențială pentru cel ce vrea să-și explice trăsăturile caracteristice ale curentului
de la 1848, de fapt ale literaturii dominante în perioada din jurul anului 1848
— ca din oricare perioadă de altfel — rămîne cunoașterea acestor împrejurări
și chipul în care ele dau naștere unor noi orientări în literatură.
Dominanta condițiilor istorice din primele decenii ale secolului al 19-lea
în țările romînești este o teribilă asuprire socială și națională, o asuprire
dinăuntru și dinafară, din partea boierilor țării și din partea puterii suze-
rane, imperiul otoman (iar pentru Transilvania cel habsburgic), asuprire a
cărei povară o poartă aproape în exclusivitate masele populare muncitoare.
Această dublă și grea asuprire determină în această vreme împotriva ei o
din ce în ce mai hotărîtă și mai amplă luptă din partea maselor populare, a
tuturor forțelor și elementelor progresiste dornice de libertate.
Sînt cîțiva factori care favorizează, în această perioadă, dezvoltarea
acestei lupte și o serie de succese în cadrul ei. Unul din acești factori este
constituit de ideile de libertate ale revoluției franceze care s-au răspîndit în
Europa cu suficientă iuțeală și au ajuns curînd și în țările romînești. Un
al doilea factor a fost atmosfera de luptă împotriva cotropirii și înrobirii
naționale care domnea în Europa mai cu seamă în perioada cuceririlor napo-
leoniene (Spania, Germania, Italia, Rusia în 1812). îndemnul pe care-1 putea
reprezenta această atmosferă a fost sporit prin condițiile favorabile pe care
le oferea poporului romîn pentru pregătirea și dezvoltarea luptei sale de eli-
berare națională rivalitatea ruso-turcă, cu războaiele care duceau mereu la
slăbirea suzeranului nostru, Imperiul Otoman, faptul că Eteria, mișcarea
națională de eliberare a Greciei din jurul anului 1821, avea puternice rami-
ficații în țările romîne desfășurîndu-și aici o parte din acțiunile ei, în sfîrșit,
răscoala cu caracter național și social a lui Tudor Vladimirescu de la 1821,
care a constituit, cu tot epilogul ei tragic, fiind pînă la urmă înăbușită, o
puternică zguduire a conștiințelor. Un al treilea factor a fost constituit de
ideile mișcării decembriste rusești, cu care unii romîni îndeosebi din Mol-
dova au avut chiar oarecare legături, idei care au cunoscut, după cum au
•arătat studiile din ultimii ani, o anumită răspîndire în țările romîne.
Fără îndoială însă că factorul cel mai însemnat, care a îngăduit manifes-
tarea acțiunii și a celor amintiți pînă acum, este cel economic și anume dez-
204	G. c- NICOLESCU	g
voltarea capitalismului pe teritoriul Romîniei de astăzi în cea de a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea. Dezvol-
tarea comerțului, a industriei, valorificarea bogățiilor țării ca și intensificarea
schimburilor internaționale, importanța aceasta din ce în ce mai mare pe
care o capătă banul în noile relații ce se stabilesc între oameni fac cadrele
și relațiile feudale ca și dominația turcească absolut incomode. Dezvoltarea
comerțului și a industriei în cadrul capitalismului presupune concurență,
deci libertate economică. Aceasta implică însă lupta contra privilegiilor
feudale, contra boierimii asupritoare și exploatatoare dinăuntru, și lupta
contra Turciei asupritoare și exploatatoare dinafară, căci libertatea economică
nu este cu putință în cadrul relațiilor din regimul feudal și cu monopolurile
asupra bogățiilor țării pe care le dețineau turcii. Pentru cucerirea acestei
libertăți economice deci, burghezia romînească începe lupta sa pentru ceea
ce o asigură, adică pentru libertatea socială, politică și națională. Lupta aceasta
însemna lupta pentru abolirea orînduirii feudale — pe plan social, iar pe
plan național — lupta pentru autonomia reală și independența țării. Masele
populare — principala forță economică și socială a țării — exasperate încă
demult de dubla asuprire de care am vorbit, își manifestaseră și ele în această
vreme din nou și cu hotărîre dorința lor de a lupta pentru libertatea socială
și națională prin repetate răscoale ce culminează cu marea mișcare deja amin-
tită de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, și continuă, paralel și uneori
chiar conjugat cu a celorlalți, lupta contra boierimii și a jugului turcesc.
în aceste împrejurări se apropie mai temeinic de masele populare
reprezentanții mai înaintați ai categoriilor sociale nemulțumite de feudalism
și-și însușesc unele din pozițiile și revendicările poporului — pe care le
vom întîlni adeseori și în literatura ce constituie curentul de la 1848. în
aceste împrejurări, de asemenea, lîngă vechiul simțămînt de ură al mase-
lor populare împotriva boierimii, se naște o conștiință nouă, inexistentă în
forma aceasta pînă atunci, mai largă, în sînul maselor ca și al categoriilor
sociale nemulțumite și îndeosebi al burgheziei, o conștiință națională, care
devine motorul luptei împotriva jugului otoman, pentru libertatea patriei și
chiar pentru libertatea socială. Conștiința aceasta națională, care constituie
una din temeliile unor trăsături esențiale ale literaturii romîne din perioada
1848, ale curentului literar dominant în această perioadă, este altceva decît
cea de la cronicari sau de la corifeii Școlii ardelene. Mîndria originii romane
pe care o aflăm la cronicari trece pe un plan sentimental, secundar, iar
problema obținerii de privilegii pe baza acestei origini a celor din Școala
ardeleană este cu totul abandonată. Ceea ce era pe primul plan pînă acum
era afirmarea individualității noastre naționale ca popor, pentru a legi-
tima astfel revendicarea de a avea o țară liberă, de sine stătătoare, și afir-
marea comunității de origine a romînilor din principalele trei țări romînești
(Valahia, Moldova, Transilvania), pentru a justifica năzuințele spre unitate
națională, aceasta din urmă impusă, în condițiile istorice specifice, de nece-
sitatea lărgirii pieții naționale interne pe măsură ce capitalismul se dezvolta,
în lucrarea sa Despre dreptul națiunilor la autodeterminare, Lenin spune în
această privință: „în lumea întreagă, epoca victoriei definitive a capitalis-
mului asupra feudalismului a fost legată de mișcări naționale. Baza economică
a acestor mișcări constă în faptul că pentru victoria deplină a producției de
7
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
205
mărfuri este necesar ca burghezia să cucerească piața internă, este necesar
ea teritoriile cu populații vorbind aceeași limbă să se închege ca state, fiind
înlăturate totdeodată orice piedici în calea dezvoltării acestei limbi și în
calea încetățenirii ei în literatură. Limba este mijlocul cel mai important
de comunicare între oameni; unitatea limbii și dezvoltarea ei nestînjenită
este una din condițiile cele mai importante ale unui comerț cu adevărat liber
și pe scară largă, corespunzător capitalismului contemporan, ale unei libere
și largi grupări a populației în clase diferite, în sfîrșit o condiție a legăturii
strînse dintre piață și orice patron sau patronaș, vînzător și cumpărător. De
aceea orice mișcare națională tinde (năzuiește) spre formarea unui stat națio-
nal, care să satisfacă în cea mai mare măsură aceste cerințe ale capitalismului
contemporan. La aceasta împing factorii economici cei mai profunzi, iar pen-
tru întreaga Europă apuseană, mai mult: pentru întreaga lume civilizată,
statul național este tipic, normal pentru perioada capitalistă^ L !n aceeași
lucrare, pentru a înlătura orice posibilitate de confuzii, Lenin atrage atenția
că mișcările naționale nu pot fi caracterizate just decît ținînd seama, în primul
rînd, de cadrul istoric concret în care ele apar, urmărind în care din cele
două epoci ale capitalismului se așază ele, în condițiile specifice ale țării
respective, „...trebuie să deosebim în mod riguros — spune Lenin — două
epoci ale capitalismului, fundamental diferite din punctul de vedere al mișcă-
rilor naționale. Avem, pe de o parte, epoca prăbușirii feudalismului și abso-
lutismului, epoca de formare a societății burghezo-democratice și a statului
burghezo-democratic, cînd pentru prima dată mișcările naționale devin mișcări
de masă, atrăgînd în arena politică, într-un fel sau altul, toate clasele populației,
prin presă, prin participarea în instituțiile reprezentative etc. Avem, pe de
altă parte, epoca statelor capitaliste pe deplin constituite, cu un regim con-
stituțional demult statornicit, cu un antagonism foarte dezvoltat între pro-
letariat și burghezie, epocă ce poate fi denumită ajunul prăbușirii capitalis-
mului. Pentru prima epocă este caracteristică deșteptarea mișcărilor naționale,
antrenarea țărănimii la aceste mișcări, ca fiind pătura cea mai numeroasă
a populației și care «se pune cu greu în mișcare» cînd e vorba de libertățile
politice în general și pentru drepturile naționale în special. Pentru a doua
epocă este caracteristic faptul că nu există mișcări burghezo-democratice de
masă; în această epocă capitalismul dezvoltat, apropiind și amestecînd tot
mai mult națiunile complet atrase în orbita comerțului, aduce pe primul
plan antagonismul dintre capitalismul fuzionat pe scară internațională și
mișcarea muncitorească internațională" 2. Iar mai departe, punînd problema
care este în mod practic atitudinea proletariatului față de mișcările naționale,
Lenin arată: „Intrucît burghezia națiunii asuprite luptă contra celei asupri-
toare, sîntem totdeauna, sîntem, în orice caz, și mai hotărît decît oricine,
pentru, căci noi sîntem cei mai curajoși și cei mai consecvenți dușmani ai
asupririi. Intrucît burghezia națiunii asuprite este pentru naționalismul ei
burghez, noi sîntem contra. Deci, lupta împotriva privilegiilor și împotriva
violențelor națiunii asupritoare și nici o tolerare a vreunei tendințe spre pri-
vilegii din partea națiunii asuprite" 3.
1 V. I. Lenin, Opere, voi. 20, E.P.L.P., 1956, p. 398—399.
2 Ibidem, p. 403—404.
3 Ibidem, p. 412.
206
G. C. NICOLESCU
8
Pe baza tezelor leniniste ilustrate prin citatele date, reiese cu deosebită
limpezime, pe de o parte, așa cum se va vedea și mai departe, caracterul
progresist al mișcării naționale romînești care a precedat revoluția de la 1848
și a dus apoi la Unire, iar pe de alta, de ce în ciuda susținerilor unor cercetă-
tori 1 nu se poate stabili nici o înrudire între „curentul de la Dacia literară"
și sămănătorism, întrucît pe cînd cel dintîi se așază în prima din cele două
epoci ale capitalismului de care vorbește Lenin și are un caracter pozitiv,
cel din urmă se așază în cea de a doua epocă și are în consecință un ca-
racter substanțial reacționar.
Ținînd seama de condițiile istorice specifice, se înțelege cum în această
perioadă, din necesitatea istorică de a se da lovituri feudalismului pentru
a se ajunge la biruința capitalismului, conștiința antifeudală, simțămîntul
nevoii de a lupta contra boierimii și a orînduirii feudale capătă o ascuțime
pe care n-o mai cunoscuse în dezvoltarea societății romînești și îmbracă forme
de violență fără egal pînă atunci. în aceleași împrejurări înfățișate mai
înainte, se înțelege de asemenea de ce, paralel cu ascuțirea acestei conștiințe
antifeudale, ia naștere și o conștiință națională, nouă în formele și conți-
nutul ei, care determină nevoia unei lupte naționale. Obiectivele principale—în
viața economică, în viața politică, apoi în cea spirituală, în cea literară —
ale maselor populare și ale tuturor forțelor sociale progresiste de la începutul
secolului al nouăsprezecelea în țările romînești erau, în consecință, două:
lupta socială contra anacronicelor privilegii boierești și a întregii orînduiri
feudale pe de o parte; iar pe de alta, lupta națională, pentru Unire și cuce-
rirea independenței — ambele constituind de fapt esența programului revolu-
ției de la 1848 și al Unirii de la 1859.
De aici decurg două fapte. în primul rînd, că anul 1821 fiind, prin răs-
coala lui Tudor Vladimirescu, începutul plin de răsunet al acestei duble lupte
sociale și naționale, e firesc primele ecouri literare ale urmăririi acestor obiec-
tive, care constituie esența curentului de care ne ocupăm, să se afle în mod
direct nu de la apariția revistei „Dacia literară" înainte, ci mult mai înainte,
după părerea mea chiar de la 1821. în al doilea rînd, se observă că firele care
duc către cele două importante obiective ale acestei perioade și pe care le
aflăm dominante în literatura patruzecioptistă: lupta antifeudală și lupta
națională, se împletesc adesea. Această împletire este de altfel cum nu se
poate mai naturală. Forțele sociale progresiste, care aveau nevoie de noi
relații în sînul societății, de libertate economică, socială și națională, de înlă-
turarea oricăror monopoluri și privilegii erau interesate atît la înlăturarea
vechei orînduiri feudale cît și a jugului otoman, deci luptau cu aceeași ardoare
pentru reforme sociale avansate, pentru o autonomie reală, pentru Unire,
pentru independență — acestea toate nu numai necontrazicîndu-se între ele,
dar condiționîndu-se reciproc. în schimb forțele sociale cele mai retrograde
sînt ostile atît reformelor sociale democratice cît și frontului pentru cucerirea
libertății naționale, această dublă opoziție armonizîndu-se de asemenea per-
fect, căci boierimea conservatoare romînă era mai sigură de menținerea privi-
legiilor ei dacă țara rămînea sub stăpînirea unui imperiu feudal ca cel otoman.
2 In acest sens este caracteristică eroarea pe care o face Mircea Zaciu în articolele sale
despre sămănătorism din „Tribuna", 1960.
9
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
207
împletirea aceasta a principalelor două linii de luptă din perioada 1848, pe
care o aflăm în atîtea creații literare, de la Cîntarea Romîniei și Doinele lui
Alecsandri sau poeziile patriotice ale lui Grigore Alexandrescu pînă la stu-
diile istorice și sociale ale lui Bălcescu și Kogălniceanu sau romanele lui
Bolintineanu și chiar însemnarea călătoriei mele... a lui> Dinicu Golescu, mai
are și o altă explicație. Pe de o parte, prin lupta contra boierimii și pentru
emanciparea maselor populare, în sînul acestora din urmă creștea interesul
și avîntul de luptă pentru libertatea națională. în această perspectivă trebuie
văzută chemarea lui Bălcescu de a se da libertate, drepturi, pămînt țăranilor
sub cuvînt că în felul acesta li se va da „o patrie de apărat“, cu alte cuvinte,
interese de apărat în această patrie. Pe de altă parte, se înțelegea că Unirea
și independența națională vor face mai ușor posibile realizarea și adîncirea
reformelor democratice, pe care pînă atunci imperiile feudale vecine ce-și
exercitau influența în țările romîne aveau tot interesul să le frîneze.
înainte de a trece la cercetarea chipului cum s-au manifestat în litera-
tura care constituie în această perioadă curentul patruzecioptist atît lupta
împotriva feudalismului cît și cea națională, e locul să observăm și o altă
trăsătură care, fără să aparțină exclusiv acestei perioade și acestui curent,
este totuși caracteristică în mod deosebit creațiilor literare patruzecioptiste.
Amploarea răscoalei de la 1821, care fusese o răscoală a maselor populare,
ca și a altor răscoale țărănești din primele decenii ale secolului al 19-lea
în țările romînești, mai apoi insuccesul unor simple comploturi — ca cel al
„cărbunarilor^4 moldoveni, al lui Cîmpineanu, al lui Leonte Radu, al lui
D. Filipescu și Bălcescu — fără nici un suport în masele largi populare, oricît
de avansate ar îi fost programele lor, fac pe cei mai lucizi și mai înaintați
în gîndire să surprindă din ce în ce mai limpede ceva din însemnătatea rolu-
lui maselor în societate, poate chiar în istorie. O spun răspicat cei mai avan-
sați din fruntașii acestei generații, Kogălniceanu și Bălcescu; o spune mai
indirect Negruzzi prin gura eroului său Lăpușneanu: „proști, dar mulți“;
o spun sub diverse forme și mulți alții. De aici, în cadrul acestei lupte demo-
cratice, revoluționare, naționale, în care greutatea principală o aveau masele,
accentuarea trecerii pe poziția maselor populare, cel puțin în anumite momente,
în anumite creații, a celor mai mulți din scriitorii perioadei de la 1848, tre-
cere de care am mai amintit. Această trecere este plină de consecințe pe toate
planurile, inclusiv cel al literaturii. Ea îi face să vadă mai limpede păca-
tele, esența nedreaptă și dezavantajele orînduirii sociale feudale pe atunci
în ființă și a asupririi jugului otoman, în consecință face pe reprezentanții
mișcării politice și literare de la 1848 să înțeleagă mai bine sarcina lor de
a lupta contra asupririi sociale și naționale, pentru libertate. De aici, de ase-
menea, acel militantism așa de accentuat al scriitorilor din această perioadă,
manifestat atît prin participarea lor directă la acțiuni politice revoluționare
cît și prin punerea scrisului lor în slujba luptei sociale și naționale, în slujba
poporului din care făceau parte. Militantismul scriitorilor din perioada 1848
este cu atît mai viguros cu cît este conștient și devine o credință de temelie
a creației lor în așa măsură că adesea e resimțită nevoia ca această credință
să fie — sub o formă sau alta, mai limpede sau mai indirect, în opere lite-
rare sau în articole teoretice și mărturisiri personale — exprimată progra-
matic. Așa fac lancu Văcărescu în Cununa lui Cîrlova (1830), Heliade în nenu-
208
G. C. NICOLESCU
10
mărate pagini, de la Pentru poezie(1832) pînă la Oda la Schiller (1859), Bolliac
în poezia La muza mea (1843) și în studiul deja amintit Poezia (1846), Gr.
Alexandrescu în prefața volumului său de poezii de la 1847 sau în fabula
Oglindele, scriitori mai mărunți ca C. Aricescu în Rugăciunea poetului (1850)
și G. Crețeanu în Oda la patrie (1854) și multe altele încă, toate culminînd
nu atît cu poeziile lui Alecsandri pe aceeași temă: Cîntice și sărutări și La
poeții romîni (1860), cît prin splendida mărturisire ce o făcea acest mare scrii-
tor atît de reprezentativ pentru literatura de la 1848 într-o scrisoare adresată
unui prieten, parafrazînd faimosul „noblesse oblige" prin impresionanta măr-
turisire de credință: „talent oblige" — sinteză a crezului acestei generații
de scriitori care simțeau că darul lor artistic le creează îndatoriri mai mari
încă decît ale celorlalți semeni ai lor față de poporul din care făceau parte.
Cu această conștiință militantă, amestecați intim în toate frămîntările
vieții politice și sociale ale epocii, identificați profund, cu atît mai mult
cu cît se apropiaseră foarte mult de popor și adeseori se situau pe pozițiile
acestuia în lupta pentru atingerea principalelor obiective ale epocii, scrii-
torii patruzecioptiști sînt niște democrați, unii dintre ei chiar niște democrați
revoluționari, în orice caz în anumite perioade ale activității lor, cu conștiințe
foarte avansate, care în opera lor literară, în mod firesc, alături de cîntarea
iubirii, de cîntarea naturii, adeseori chiar împletite cu acestea (de exemplu
în Cîntice și sărutări, în unele Doine ale lui Alecsandri și în alte creații ale
altor scriitori), fac loc luptei împotriva feudalismului și a jugului străin,
pentru libertatea socială și națională.
Să examinăm acum mai îndeaproape cum se manifestă în creațiile lor
literare caracteristice pentru curentul patruzecioptist cele două dominante
ale acestei perioade: lupta împotriva feudalismului și lupta pentru eliberarea
națională. Cea dintîi dintre acestea, lupta contra feudalismului, în această
perioadă o luptă deschisă și violentă, presupunea, mai cu seamă în condițiile
apropierii scriitorilor de masele populare și identificării lor cu pozițiile aces-
tora, o mai atentă și mai adîncă observare a vieții, a vieții sociale îndeosebi,
și în consecință o mai puternică nemulțumire de societatea dominată de către
boierime în care trăiau, o mai vie năzuință spre schimbarea orînduirii ei.
De aici, prezența din ce în ce mai accentuată în literatura epocii de la 1848
a elementelor de realism critic. Cu aceste elemente care îmbogățeau în mod
substanțial posibilitățile literaturii romînești de a consemna realitatea și
care fac din literatura acestei perioade, pe această linie, una deosebit de însem-
nată în dezvoltarea întregului proces literar din Romînia, lupta împotriva
feudalismului se manifesta în creațiile literare sub două forme principale.
în primul rînd, această luptă se concretiza prin demascarea proastei,
nedreptei stări de lucruri, dezvăluind pe de o parte cutremurătoarele condiții
mizere de viață ale țărănimii, lipsa ei de libertate, de drepturi, munca ei
supraomenească a cărui rod i se răpea aproape în întregime; iar pe de alta,
în contrast, ticăloșia morală, corupția, descompunerea boierimii, incapaci-
tatea, obtuzitatea, egoismul și rapacitatea ei, absurditatea ideii de nobili-
tate — și cu atît mai mult al uneia ce se moștenește — într-o societate în
care ideea egalității oamenilor cucerea cercuri din ce în ce mai largi. încă
din vremea mișcărilor de la 1821 din Valahia și Moldova, asemenea tendințe
își fac apariția în operele tinerilor scriitori, în operele scriitorilor ce aparțineau
11
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
209
cu întreaga lor ființă socială și cu gîndirea lor epocii acesteia de pregătire a
mișcării de la 1848. Critica din ce în ce mai acerbă Ia adresa unei boierimi
neomenoase și așezată pe temeiuri sociale depășite istoric și inacceptabile
rațiunii umane, apare astfel în nenumărate creații, de pildă în manifestul
politic de o reală frumusețe literară Strigarea norodului Moldovii, atribuit
lui Vartolomei Măzăreanu, în poezii ale lui Barbu Paris Momuleanu (1823)
în Însemnare a călătoriei mele (1827) a lui Dinicu Golescu, în fabulele, episto-
lele, satirele lui Gr. Alexandrescu (1832, 1837, 1838, 1840, 1842), în ampla
poemă filozofico-socială Adevărul (1835) a lui lancu Văcărescu, în Elegiile
pe țintirimul unui sat (înainte de 1836) a lui Asachi, în Cutremurul (1838) lui
Heliade, în Melancolia (1838) lui Negruzzi, în Pedeapsa cu moartea, Țiganul
vîndut, Muncitorul, Ocna, Sila (1843) ale lui Cezar Bolliac, în Doinele (1842),
în Istoria unuigalbîn (1844), în Iașii în Carnaval (1845) ale lui Vasile Alecsandri,
— ca să nu mergem mai departe, cînd asemenea exemple se îndesesc și
mai mult, și pentru a ne mărgini la cîteva dintre cele mai cunoscute și mai
reprezentative mărturii ale acestei tendințe de a dezvălui cu un realism tot
mai violent racilele congenitale ale insuportabilului și perimatului regim
social feudal.
Cea de a doua formă în care se manifestă această luptă împotriva boie-
rimii în această literatură patruzecioptistă reprezintă un pas mai departe
încă, întrucît exprimă nu simpla dezvăluire, cît de convingătoare prin veridi-
citatea ei, dar mai cu seamă indignarea în fața acestei stări de lucruri, revolta,
îndemnul la revoltă și chemarea directă la luptă violentă pentru răsturnarea
monstruoasei orînduiri feudale. Sînt numeroase creațiile literare în această
vreme care, într-o formă uneori învăluită (sub metafore sau sub alegoria fabu-
lelor), alteori însă foarte directă („Să tremure, să tremure cumplita tiranie/
Sdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie“ — spune de pildă lancu Văcărescu
încă la 1821; iar Bolliac, la 1843: „Dar ce faci cînd ai un demon care vine a-ți
striga/ Că prin rău se scoate răul.../... cum că pentru un boier/ Nu e altă îndrep-
tare decît un Robespier?“). Astfel, fără să mai vorbim de lucrările lui Bălcescu
care legitimau direct, fățiș, revoluția, cum sînt Mersul revoluției în istoria
romînilor (1850) și multe altele, amintim Glasul poporului sub despotism (1821)
și unele pasaje din Adevărul (partea a Vl-a) ale lui I.Văcărescu, Epistola către
Văcărescu (1833), fabula Elefantul (1842) ale lui Alexandrescu, Sonet la anul
1839, Epistola (1843), Clăcașul (1851) ale lui Bolliac, unele doine și în genere
apoteozarea figurii haiducului — un răzvrătit, un luptător și un justițiar
popular — ale lui Alecsandri, apoteozare pe care o întreprind de altfel cam
în aceeași vreme și Negri, Negruzzi, Russo, Baronzi etc., Deșteptarea
Romîniei\\S^ a aceluiași Alecsandri, Marșul libertății (1848) al munteanului
revoluționar I. Cătină și nenumărate altele.
Trebuie semnalat pentru a marca dominanța acestui obiectiv al luptei
contra unor forme de viață socială depășită, pentru afirmarea unor principii
raționaliste, „luminate", uneori chiar mai avansate decît atît, în conștiința scrii-
torilor de la 1848, că la începutul acestei perioade, operele literare romînești
nu izbuteau să facă față îndeajuns necesităților uriașe ale momentului. Atunci,
îndeosebi în domeniul teatrului, dar nu numai al teatrului, se recurge la tra-
duceri, iar textele sînt traduse — nu întîmplător — mai cu seamă din Moliere,
Voltaire, Goldoni, Alfieri, Schiller, Pope, Antioh Cantemir, Pușkin, englezul
J4 -C. 3230
210	g. c- nicolescu	12*
Gray, parvenit probabil printr-o versiune oarecum radicalizată a rusului
Jukovski, Volney etc. Ele sînt astfel alese ca să slujească de asemenea luptei
naționale și sociale ce se purta. Traducerile din scriitorii străini prezentau
publicului romînesc, ca și literatura romînească a epocii — ceea ce ne arată
în ce măsură împrejurările istorico-sociale concrete determină nu numai
caracterele dominante ale creației artistice originale, dar în genere și criteriile'
de selectare ale traducerilor ce se fac sau ale înrîuririlor ce se primesc dintr-o
altă literatură—opere literarestrăbătute de critica feudalismului, a intoleranței,,
a nedreptății, dar pe de altă parte de patosul patriotic, care corespundea celui-
lalt mare obiectiv al luptei din acea perioadă: afirmarea individualității
naționale și cucerirea autonomiei, a independenței politice ca popor.
Alături de lupta împotriva feudalismului, aspirația spre libertatea națio-
nală este celălalt țel major al maselor populare și al tuturor forțelor progre-
siste din această vreme cu care se identifică în cea mai mare parte a lor scrii-
torii romîni de la 1848. Pentru a duce la izbîndă această aspirație se foloseau
două căi pe care scriitorii le-au urmat în mod firesc în creațiile lor literare,,
conștiința lor integrîndu-se în conștiința maselor, decurgînd oarecum din.
această conștiință a poporului. Cea dintîi din aceste căi consta în afirmarea
individualității naționale a poporului nostru; cea de a doua în exaltarea luptei
pentru libertate națională și pentru Unire.
Prima dintre aceste căi poate că are nevoie de unele lămuriri suplimentare,
în scrisoarea sa către V. Alecsandri despre Generalul Coletti la 1835, Ion Ghica
își amintea, la 1881, despre chipul cum ne cunoșteau străinii în vremea studiilor
sale la Paris, cînd cunoscuse pe eroul acestei epistole: „Cîte lucruri s-au petrecut
atunci pe lume și mai ales într-acest colțișor de pămînt care poartă astăzi
numele de Romînia, pe care pe atunci nimeni nu-1 cunoștea în străinătate nici
de nume măcar! Puteam să strigăm cît ne-ar fi luat gura că sîntem romîni^
strănepoți de-ai lui Traian, că nimeni nu ne credea, nu ne asculta, nu ne
înțelegea; surda le ziceam că noi eram valahi și că voi erați moldoveni; ni
se răspundea: Va să zică sînteți muscali? sînteți turci? și prin urmare hotărau
că eram greci.într-adevăr, în prima jumătate a secolului al XlX-lea^
Valahia și Moldova se aflau încă sub jugul turcesc, Transilvania sub al Imperiu-
lui habs’burgic, hărțile geografice ale epocii însemnau aceste țări ca parte
integrantă din Imperiul Otoman sau habsburgic, în genere Europa ignora
prezența în aceste regiuni a unui popor numeros, cu totul deosebit de cel al
stăpînilor dinafară, un popor — poporul romîn — cu individualitatea sa
națională, cu limba sa, cu istoria sa, cu tradițiile, cu obiceiurile, cu pitorescul,,
cu caracterul său propriu, cu însușirile sale care-i dădeau dreptul, mai cu
seamă în acea epocă de „deșteptare a naționalităților" din Europa, să fie de
sine stătător. în lumina acestor sumare explicații va apărea oricum mai clar
sensul acestei căi de luptă pentru afirmarea în primul rînd a individualității
naționale, sensul unei bucăți în proză ca Balta Albă a lui Alecsandri, publi-
cată de altfel nu întîmplător în traducere și în revista „Illustration" de la
Paris, sau al unei poezii ca Eu sînt romîn, în care, fără urmă de ură împotriva
altor popoare, Negruzzi afirmă cu hotărîre, cu mîndrie, cu stăruință indivi-
dualitatea proprie națională a poporului său. Va apărea de asemenea mai clară
și mai semnificativă în lumina acestor explicații și mărturisirea lui Alecsandri
din 1862, cînd, trimis la Londra pentru a aranja participarea Principa-
13
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
211
telor Unite la Expoziția Universală, declara că va căuta un loc pentru pavi-
lionul țării sale „cît mai departe de acela al Turciei14. E de prisos să insist
că, în condițiile istorice speciale ale poporului romîn din acel moment, problema
aceasta a afirmării individualității naționale era de cea mai mare importanță,
uneori dominînd, cel puțin în conștiința scriitorilor acestei perioade, chiar
a celor mai radicali, cum era Bălcescu, pe toate celelalte, în sensul că era
considerată prima treaptă în lupta pentru cucerirea libertății naționale și
sociale a poporului romîn. Și se înțelege ușor în felul acesta de ce năzuința
pentru afirmarea individualității naționale își face un loc precumpănitor,
sub cele mai variate forme, în literatura epocii.
Sub ce forme se întrupează această năzuință în literatura scriitorilor
patruzecioptiști?
Sub trei principale forme. în primul rînd, sub forma năzuinței spre folo-
sirea limbii romînești — oricît de paradoxală ar părea, în condițiile specifice
ea era justificată — îndeosebi în literatură; în al doilea rînd, prin combaterea
tendințelor de înstrăinare, de îndepărtare de matca națională, de xenomanie
și imitare pe orice plan, mergînd pînă la combaterea unor prea numeroase
traduceri. In sfîrșit, în al treilea rînd, prin crearea unei cît mai puternice
literaturi profund naționale în conținutul și forma ei, care să fie astfel oglinda,
individualității naționale a poporului nostru.
Cea dintîi din aceste forme: lupta pentru folosirea limbii romînești în
administrație, în școală, în presă, în teatru, în literatură era de mare însemnă-
tate într-o țară în care limba poporului fusese nesocotită din cauza unor
împrejurări obiective, dar nu mai puțin și din cauza tendințelor de înstrăi-
nare, de dispreț pentru popor și pentru limba luiaboierimiiromînești. Versurile:
In un timp de ovelire, pe cînd limba cea romînă
Din palaturi întărită, se vorbea numai la stînă,
cu care Asachi începea poezia de salut la adresa primului spectacol în limba
romînă la Iași, în 1816, cu Mirtil și Hloe, sînt din acest punct de vedere reve-
latoare. Rezultatele pozitive ale acestei lupte sînt: întemeierea primelor școli
în limba romînă (1813—1817), apariția unor ziare și reviste în limba romînă
(„Curierul romînesc44, „Albina romînească44, 1829; „Curier de ambe sexe44,
1836; „Alăuta romînească44, 1837; „Gazeta de Transilvania44, „Foaia pentru
minte, inimă și literatură44, 1838 etc.), reprezentații de teatru nu numai,
în limba greacă, franceză, rusă, germană, dar din ce în ce mai mult în limba
romînă, la început cu traduceri, apoi cu imitații și prelucrări, în cele din
urmă cu piese originale, în sfîrșit, o adevărată ofensivă pentru îmbogățirea
literaturii în limba romînă într-o vreme cînd unii scriitori de origine boierească
urmau să scrie în limba greacă. E semnificativă din acest punct de vedere
mărturisirea îndurerată a lui Dinicu Golescu că în cursul călătoriilor sale,
neobișnuit suficient cu folosirea limbii romînești, n-a putut face inițial în-
semnările în limba patriei, ci în grecește, abia la sfîrșit transcriindu-le în
romînește. In această lumină se înțelege mai bine bucuria sărbătorească cu
care fiecare manifestare de afirmare a limbii romînești: în școală, în presă,
în teatru, în literatură era salutată prin poezii ocazionale, cum fac lancu
Văcărescu, în Tipografia și în Prolog (la deschiderea teatrului în limba ro-
mînă), sau G. Asachi, în La introducerea limbei naționale în publica învăță-
2 12
G. C. NICOLESCU
14
tură (1828), Albina și trîntorul (1829), Restaurarea școalelor naționale (1828),
Pentru compunerile poetice în litnba națională, Prolog la inaugurarea spectacole-
lor elevilor Conservatorului filarmonic (1837) etc. In cadrul acestei ofensive pen-
tru folosirea limbii romînești se înscrie ca foarte reprezentativă între numeroase
altele, o cunoscută poezie a lui G. Sion, intitulată Limba romînească, adevă-
rată chemare pe linia acestei cerințe patriotice, în care fiecare din cele șase
strofe se încheie cu refrenul: „O, vorbiți, scriți romînește,/ Pentru Dumnezeu!“
Cea de a doua formă pe care, paralel, o îmbracă lupta pentru afirmarea
individualității naționale cu ecouri numeroase și puternice în literatura epocii
de la 1848 o constituie, cum am spus, combaterea tendințelor de înstrăinare
de la rădăcina romînească a poporului, de realitatea națională, combaterea
tendințelor de imitare a străinilor fără nici un motiv serios, în lucruri de
suprafață și cu nesocotirea temeiurilor și tradițiilor naționale. Piese ca Fran-
țuzitele (1833) a lui Facca; lorgu de la Sadagura (1844) a lui Alecsandri, în
care conflictul se stinge în final în jocul general al horei țărănești, dansul
cel mai caracteristic național; O repetiție moldovenească a lui C. Caragiale,
O bună educație (1845) a lui Bălăcescu, Muza de la Burdujeni (1849) a lui
C. Negruzzi și multe altele sînt caracteristice pe această linie, cum caracte-
ristice sînt o sumă de articole literare ale lui Kogălniceanu, Alecsandri, Russo,
Negruzzi, Bolliac, Gr. Alexandrescu etc. și mai cu seamă faimosul program
al „Daciei literare" de la 1840, care consemna nu prima manifestare pe această
linie cum în genere se consideră, ci organizarea unui front în jurul acestei idei,
înscrierea ei pe un steag sub fluturările căruia se angajează aproape fără
excepție toți scriitorii epocii, care împreună constituie curentul patruzecioptist.
Lupta aceasta contra tendințelor divergente față de afirmarea individuali-
tății naționale, care a determinat de altfel și unele alunecări regretabile ale
scriitorilor în xenofobie, a avut însă un efect pozitiv deosebit de însemnat
și pe alt plan decît cel strict urmărit. Blamînd în genere ce era străin fără
o deplină justificare, ea impunea scriitorilor o mai atentă observare a reali-
tăților romînești și astfel, tendința aceasta a însemnat o contribuție în plus
la respectarea „culorii locale" și a notei timpului, la adîncirea realismului,
la fortificarea temeliilor pentru dezvoltarea sănătoasă a literaturii romînești în
perioadele următoare și la crearea unor opere de tot mai mare valoare artistică.
Cea de a treia formă sub care se manifesta în literatura noastră lupta
pentru afirmarea individualității naționale — formă menită a avea o în-
semnătate cu totul deosebită și un caracter precumpănitor în literatura acestei
epoci — este aceea a străduinței pentru crearea unei literaturi cît mai națio-
nale în conținutul ei, în spiritul ei, și în forma ei. O cronică dramatică la
piesa Iașii în carnaval (1845) exprima la un moment dat cu mare pregnanță
și această năzuință generală a epocii respective ca literatura romînilor să înfă-
țișeze lucruri, locuri, oameni și probleme romînești, iar nu întîmplări străine,
neactuale și indiferente. „Privitorii cei de toate zilele a teatrului național" —
scria cronicarul „Albinei romînești", bucuros de a fi văzut în sfîrșit în
această piesă apărînd imagini și probleme autohtone pe scenă — „transpor-
tați prin reprezentațiile de mai înainte în deosebite țări, au însuflat cu mul-
țămire, ca un călător obosit prin: Lauda Domnului! iată-ne acasă!..." Era
un aspect din lupta organizată pe care o deschisese Kogălniceanu la 1840,
cînd se ridica împotriva traducerilor și prelucrărilor, cerînd scriitorilor, după
15
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
213
ce se dusese lupta pentru o literatură în limba romînească, să creeze o lite-
ratură romînească în conținutul și expresia ei, străbătută de un puternic
specific național, putînd fi mărturie a acestei atît de scumpe în această vreme
individualități naționale și pîrghie în lupta națională și socială a momen-
tului. „Traducțiile... nu fac o literatură" — scria redactorul „Daciei literare"
— „Noi vom prigoni cît vom putea această manie ucigătoare a gustului ori-
ginal, însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre țări sînt destul de mari, obiceiurile noastre
sînt destul de pitorești și poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi
de scris". Sumar, după cum se vede, Kogălniceanu schița temele esențiale,
și totdeodată izvoarele de inspirație principale ale unei literaturi cu adevărat
naționale: frumoasele și insuficient cunoscutele, insuficient iubitele melea-
guri ale patriei, faptele eroice, vrednice a fi pildă, ale strămoșilor din istoria
patriei, în sfîrșit, obiceiurile, tradițiile naționale, care nicăieri ca în folclor
nu puteau fi mai intacte și mai bogat reprezentate. Trebuie să spunem că
redactorul „Daciei literare" nu inventa nimic cu acest program; el nu făcea
decît să dea expresie programatică unor tendințe care-și aflaseră deja întru-
parea, încă înainte de 1840, în Valahia sau în Moldova, sub pana a nume-
roși scriitori cum erau lancu Văcărescu, Heliade, Asachi, C. Negruzzi și alții.
Tendința de a exprima individualitatea națională a poporului romîn
prin evocarea frumuseților și specificului pămîntului pe care-1 locuiește el
se manifestă astfel tot mai frecvent în literatura acestei perioade. Gr. Alexan-
drescu scrie Memorial de călătorie (1844), Alecsandri: O plimbare la munți
(1844). De altfel chiar tendința aceasta a scriitorilor de a colinda meleagurile
patriei, munții, văile și satele ei, de a o descoperi, de a descoperi și de a cunoaște
oamenii din popor, este puternică și are ea singură o incontestabilă semni-
ficație pe linia căutării rădăcinilor mai adînci și mai autentice ale unei lite-
raturi cu adevărat naționale spre care se năzuia. La acestea, se adaugă pagini
ale lui A. Russo (Soveja, Piatra Corbului) sau Intinerarut lui Cezar Bolliac.
De altfel, tendința aceasta de a înfățișa în literatură cît mai mult aspecte
specifice romînești în curînd nu se mai manifestă numai în înfățișarea pri-
veliștilor de natură pline de pitoresc, ci se extinde la zugrăvirea în genere
a realității caracteristice romînești, (instituții naționale, domnii pămîntene
etc., ajungînd apoi la omul caracteristic al acestei realități: țăranul), punînd
din ce în ce mai mult accentul pe latura socială, ajungînd astfel această ten-
dință să se întîlnească și să se împletească cu zugrăvirea realistă, critică a
moravurilor sociale și cu tendința de luptă împotriva feudalismului, cum
este de pildă în Iașii în 1844 a lui V. Alecsandri, în faimosul poem Cîntarea
Romîniei (1850) și în numeroase altele.
Cum am mai’ spus, una dintre cele mai însemnate și mai folosite căi
pentru afirmarea individualității naționale în această epocă a fost de ase-
menea atenția pentru istoria patriei și apoi transformarea ei într-un nesecat
izvor de inspirație pentru scriitori — ca și pentru pictori, graficieni sau muzi-
cieni, de altfel. Pentru a dovedi individualitatea noastră națională ca popor,
trecutul nostru istoric putea fi de un netăgăduit folos. în el se găseau, de-a
lungul secolelor, recunoașteri istorice străine ale existenței poporului nostru
cu ființa sa de sine stătătoare, cu individualitatea sa proprie, în el se găseau
de asemenea pilde strălucite de vitejie, eroism și jertfă pentru patrie ce
214
G. C. NICOLESCU
16
puteau fi oferite spre stimularea energiei de luptă a contemporanilor. Un
singur citat va ilustra elocvent tendința conștientă a scriitorilor în această
privință. „Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să
pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viața eroică a părinților lor.
Voi arăta acele lupte uriașe pentru libertatea și unitatea națională... Fie
ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deștepte în noi sentimentul
datorinței ce avem de a păstrași de a mări pentru viitorime această prețioasă
moștenire!"— scria de pildă N. Bălcescu în primele rînduri ale celei mai
de seamă din lucrările sale: Istoria romînilor sub Mihai Vodă Viteazul (1847—
1852). In acest trecut istoric se găseau foarte adesea, nu mai puțin, justi-
ficări și legitimări ale revendicărilor naționale și sociale. „Trebuința istoriei
patriei"— scria încă de la 1843 în acest sens Kogălniceanu — „ni este neapă-
rată chiar pentru ocrotirea drepturilor noastre împotriva națiilor străine",
în studiul Despre starea socială a muncitorilor plugari (1846), de pildă Bălcescu
legitima pe temeiuri istorice riguroase dreptul țăranilor la pămînt; iar în
Drepturile noastre către înalta Poartă, tot el justifică istoric și juridic
dreptul nostru la libertate națională.
Interesul pentru istoria patriei se manifestă mai întîi prin publicări
de documente istorice și de studii. In acest cadru trebuie privită
apariția periodicelor „Arhiva romînească" (1841) și „Magazin istoric
pentru Dacia" (1845), apoi publicarea cronicilor vechilor cronicari, pentru
prima oară de către Kogălniceanu (1845— 1852). Dovedind prin docu-
mente, prin cronici, prin vechi tratate politice sau alte acțiuni din trecut
prezența romînilor pe aceste meleaguri încă din vechime ca un popor
bine individualizat, stăpîn în țara sa, se constituia un temei mai mult pentru
recunoașterea de către popoarele vecine și de către toate popoarele Europei
a individualității poporului romîn și, în consecință, a dreptului său de a
avea propria sa țară, liberă de orice stăpînire străină — așa cum istoria arată
că fusese și în trecut. E de altfel semnificativ în acest sens și subliniază acest
obiectiv al investigațiilor în istoria patriei faptul că Mihail Kogălniceanu
publică încă de la 1837, la Berlin, în limba franceză, Histoire de la Valachie,
de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, căutînd să arate că poporul
țării sale nu e „un peuple sauvage, abruti, indigne de liberte", iar în 1845 publică
în limba franceză două volume de extrase din cronicile romînești, în același
scop politic și național în primul rînd. Și asemenea acțiuni sînt foarte nume-
roase în această perioadă.
Dar figurile și faptele din trecutul istoric al patriei pot contribui la tre-
zirea patriotismului contemporanilor, la legitimarea revendicărilor naționale
și sociale, chiar la o fructuoasă agitare a spiritelor pentru a le angaja în lupta
iarg desfășurată pentru libertate națională și socială — și-au dat seama foarte
curînd scriitorii — mai cu seamă dacă sînt folosite nu numai în opere istorice
accesibile unui număr limitat de specialiști sau unor cercuri restrînse de
cititori, ci în opere literare, accesibile unui public foarte larg. în această
atmosferă, în fața unor asemenea necesități impuse de condițiile istorice
specifice ale țării noastre din acel moment și nicidecum neapărat ca o acțiune
deliberată, poeți ca Grigore Alexandrescu, Heliade, Cîrlova printre cei dintîi,
primind înrîurirea poeziei preromantice, transformă — așa cum am mai
amintit — tema mormintelor, a nopții și a ruinelor, dintr-o temă sumbră
U	CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST	215
a disperării, cum era în genere în lirica europeană, în lirica romînească într-una
a evocării trecutului istoric plină de îndemnuri pentru prezent. în fața
ruinelor Tîrgoviștei (vechea cetate de scaun a Valahiei), Heliade declara (1836):
Orice romîn în preajmă-i sub steaguri se adună
Și-și apără pămîntul cu braț, duh romînesc.
O serie întreagă de opere literare în această epocă din jurul lui 1848, în împre-
jurările concrete istorice de care am vorbit, se inspiră nu numai din trecutul
istoric, dar și din acest chip de a privi trecutul istoric, făcînd de fapt din
fiecare poezie, nuvelă sau piesă de teatru de evocare istorică romînească o
creație al cărei sens militant social și național e limpede și constituind astfel
pentru contemporani un îndemn mai mult de a participa la lupta pentru cu-
cerirea libertății naționale și sociale. Căci în episoadele istorice evocate, eroii
își spuneau cuvinte pline de înțeles actual în epoca din jurul anului 1848 ca
cele din legendele lui Bolintineanu de pildă :
Pace, omenie nu vor fi, nu sînt
între robi și tirani, jos p-acest pămînt...
★
Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre rușinea lor...
★
Capul ce se pleacă sabia nu-1 taie,
Dar cu umilință lanțu-îl încovoaie...
★
Viitor de aur țara noastră are
Și prevăd prin secoli a ei înălțare...
cuvinte care e foarte îndoielnic că se vor fi pronunțat cîndva în trecut, dar
pe care acum de fapt poetul le adresa, exprimînd năzuințele sociale și naționale
ale poporului romîn din momentul istoric 1848, sub un străveziu pretext, ca
un îndemn la luptă, contemporanilor săi.
Heliade (Mihaida), Cîrlova, Gr. Alexandrescu (Umbra lui Mircea la
Cozia, Răsăritul lunii la Tismana), Negruzzi (Vandalism, Aprodul Purice,
Riga Poloniei și domnul Moldaviei, Alexandru Lăpușneanu), Alecsandri,
C. Negri, Asachi, Bolintineanu, Hrisoverghi, mai tîrziu Odobescu și Hasdeu
și încă mulți alții au dat la lumină în cursul acestei perioade, și în cadrul
acestui curent a cărei desfășurare aș fixa-o pînă pe la 1860—1863, o sumă
de opere pe tema aceasta a evocării trecutului istoric, însă cu o puternică
semnificație actuală ce nu scăpa nici unui contemporan al lor și nu poate,
nu trebuie să scape nici cercetătorului de astăzi.
Dar, alături de istoria patriei, literatura romînească din perioada 1848,
în lupta sa pentru a deveni cît mai națională în conținutul și expresia ei,
în lupta sa pentru a deveni cît mai eficace în afirmarea individualității
naționale proprii a poporului romîn, în lupta sa pentru a deveni o mărturie
cît mai autentică a acestei individualități naționale, își află una dintre cele
mai prețioase temelii, unul din cele mai bogate izvoare de inspirație în creația
populară, în folclor. Fără îndoială că Mihail Kogălniceanu cunoscuse atenția
216
G. C. NICOLESCU
18
pentru folclor și sensul ei profund încă din vremea studiilor în Germania,
unde se dezvoltase sub îndemnul lui Herder, preluat mai apoi de Arnim,
Brentano și alții. Indiscutabil, de asemenea, că în vremea studiilor sale în
Franța, Alecsandri cunoscuse culegerea de mare răsunet Chants populaires de
la Grece moderne a lui Fauriel, cunoscuse de asemenea traducerea celei a sîr-
bului Vuk Karagici și încă alte manifestări de acest fel în legătură cu Franța
însăși, cum ar fi publicarea integrală a lui Chanson de Roland-, iar pe de altă
parte, pasionat pentru muzică cum era Alecsandri, nu se poate să nu fi fost
izbit de contribuția folclorului în creația atît de încununată de succes în
Franța îndeosebi, dar și în întreaga Europă, a lui Chopin și de importanța
acestei contribuții pentru a-i face muzica mai caracteristic poloneză și a atrage
mai multe simpatii pentru poporul polonez atunci oprimat. Și alți romîni
de altfel mai avuseră în aceeași vreme diverse contacte cu diferite forme ale
interesului european pentru folclor, din Rusia sau din Grecia, din Ungaria
sau din Anglia. Din Rusia îndeosebi, contactul lui Negruzzi cu „descope-
ritorul" folclorului și valorificatorul lui care fusese Pușkin sau tradiția de
familie a lui Hasdeu putuseră aduce prețioase sugestii. Dar nu aceste contacte
— firește nu lipsite de importanță — au determinat în mod concret marea
atenție ce începe să se acorde în perioada 1848 folclorului în țara noastră.
Intr-adevăr, în condițiile istorice pe care le-am înfățișat, căutînd mereu
noi temeiuri pentru demonstrarea individualității naționale a poporului
romîn, experiențele, amintirile acestea din trecut revin în amintirea unor
scriitori. Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu, Negruzzi, Russo, Bolliac, Bolin-
tineanu etc. își dau seama pe bună dreptate, în împrejurările concrete în
care se aflau și cu nevoile și aspirațiile ce-i presau, că nimic ca folclorul nu
relevă cel mai profund, cel mai vechi și mai nealterat caracter național al
unui popor, în stare, în felul acesta, să-i definească specificul ființei sale
colective. Ei își dau seama totdeodată că punerea în lumină și în valoare
a folclorului ca produsul spiritual artistic cel mai autentic, cel mai propriu
al unui popor înseamnă totdeodată revelarea marilor și străvechilor însușiri
ale poporului, respectiv ale poporului romîn atît de ignorat. Căci folclorul
se dovedea a avea nu numai o mare însemnătate ca document național și social,
dar și una de creație artistică de o uriașă originalitate și de mare frumusețe.
De aceea, în această vreme folclorul începe a fi cules și publicat. Ba mai
mult, dovedind în felul acesta cu atît mai clar cauzele și obiectivele reale
ale interesului pentru folclor, aceste culegeri sînt traduse în principalele
limbi europene tot în această perioadă. De altfel, Alecsandri mărturisește
direct, în unul din înflăcăratele sale articole prin care releva marelui public
nebănuitele frumuseți ale folclorului, că prin scoaterea la iveală a acestor
creații valoroase, specific naționale ale poporului, scriitorii perioadei de la
1848 urmăreau un obiectiv practic, politic și național, precis. „Intr-o epocă
ca aceasta" — scria Alecsandri — „unde țările noastre au a se lupta cu duș-
mani puternici care cearcă a întuneca nu numai drepturile politice, dar chiar
naționalitatea romînilor, poezia poporală ne va fi de mare agiutor spre apă-
rarea aceștia", căci, adăuga el, oricîte intrigi diplomatice se vor face „romînii
tot romîni vor rămînea și vor dovedi că sînt romîni prin limba lor, prin tra-
dițiile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cîntecele lor și chiar
prin giocurile lor".
19
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
217
Paralel cu aceasta atenția pentru folclor, punerea lui în valoare avea
și o necontestată funcție democratică, dezvăluind în același timp marile
suferințe și marile însușiri ale poporului pe care creația populară le relevă.
Ce semnificativ este din acest punct de vedere faptul că, ascultînd o sumă
de poezii populare scrise de un țăran pe care li-1 adusese Iraclie Porumbescu
la Cernăuți, în 1848, Alecsandri și Costache Negri, cutremurați deopotrivă
de profunda durere de veacuri, dar și de marea artă, moștenite amîndouă
din străbuni, ce răsunau în molcuma lor melopee, nu putură zice, cu ochii
în lacrimi, decît: „Bieții, bieții oameni!...“. Și de asemenea ce semnificativă
este mărturia pe care o făcea Alecsandri tot atunci aceluiași Iraclie Porum-
bescu, arătînd marea stimă ce o acorda el — ca toți contemporanii săi orientați
pe aceeași linie — oamenilor din popor care creaseră atîtea capodopere fol-
clorice: „Poporul de jos — noi îl numim de jos, sărmanul popor, și cu cît
îi mai sus el decît noi...“.
Din aceste necesități istorice mai mult ca din orice înrîurire, care numai
în momentul acesta precis a putut germina, în cultura și literatura romînească
s-a născut interesul pentru folclor în Romînia, s-au făcut primele culegeri
însemnate de folclor, s-au publicat primele studii menite să atragă atenția
asupra marii lui importanțe naționale și artistice și s-a produs acea primă
masivă și conștientă infuzare a suflului folcloric în literatura cultă, în doinele
lui Alecsandri, moment pe care multă vreme mai tîrziu, poetul Bolintineanu
îl consideră așa de însemnat pentru dezvoltarea unei literaturi, îndeosebi
a unei lirici cu adevărat romînești, îneît afirmă: „De atunci poezia se romîni“,
cu alte cuvinte deveni cu adevărat romînească, națională în conținutul și
expresia ei. De altfel, în toate aceste compartimente ale valorificării poeziei
populare, fără să minimalizăm întru nimic contribuția însemnată a tuturor
scriitorilor acestei perioade, pătrunși de importanța ei ca factor național
și artistic, trebuie să arătăm că meritele lui Alecsandri sînt cu totul remar-
cabile nu numai ca pionier, dar și ca culegător și exeget cu simț fin și sigur
și cu un profund respect pentru întreaga creație artistică anonimă a poporului.
Lupta se dădea, dacă ne amintim, în această perioadă, pentru libertatea
socială și pentru cea națională. Pentru cucerirea acesteia din urmă, se urmărea,
în primul rînd, pe trei căi principale pe care le-am examinat pînă acum,
afirmarea individualității naționale; iar în al doilea rînd chemarea directă
la lupta pentru eliberare națională și pentru Unirea romînilor din cele trei
provincii separate, pentru autonomie reală și pentru independență națională.
Poeziile legate îndeosebi de momentele istorice hotărîtoare în această direcție
se încadrează în această din urmă categorie. Sînt poeziile manifest de la 1848:
Deșteptarea Romîniei, Hora Ardealului, ale lui V. Alecsandri, Răsunet...,
a lui Mureșanu, apoi cele legate de pregătirea și realizarea Unirii de la 1859,
cele ale lui Bolintineanu, Boliac, Gr. Alexandrescu, G. Crețeanu, G. Sion,
Pelimon, Aricescu etc., în fruntea cărora se așază Hora Unirii și Moldova
în 1857 ale aceluiași Alecsandri — acestea din urmă la fel de larg cunoscute
astăzi ca și în vremea cînd au fost scrise pentru a sluji cauzei naționale, scumpă
poporului.
Fără îndoială nu numai acestea sînt caracterele generale ale literaturii
militante prin excelență care constituie curentul dominat de ideile anului 1848.
A existat în această epocă și o poezie a naturii sau o poezie de dragoste, dar
218
G. C. NICOLESCU
20
este semnificativ că și temele acestea, cum am mai arătat, se împletesc cu
aceea a luptei pentru libertatea socială și națională, adeseori coloratura ce
le-o conferă aceasta din urmă devenind dominantă. De altfel, chiar aceste
trăsături dominante apar foarte frecvent, cum uneori am avut ocazia să sem-
nalez, împletite unele cu altele, ceea ce dă în fond, alături de o splendidă
unitate de idei și solidaritate în idealuri, o concentrare structurală așa de
intensă frontului marilor scriitori grupați în acest curent în ofensiva lor către
obiectivele pecare istoria poporului romînii le impunea în acel moment. Chiar
dacă unele trăsături ale literaturii romîne din această perioadă, ilustrate de
acest curent patruzecioptist au rămas nepuse în lumină în expunerea noastră,
acestea sînt de secundară importanță sau decurg din cele esențiale înfățișate.
Acestea însă asupra cărora am insistat: militantismul foarte hotărît al scrii-
torilor, lupta contra feudalismului și pentru libertate socială, lupta pentru
afirmarea individualității naționale și lupta pentru libertatea națională
și pentru Unire, care au fost înfățișate cu împrejurările istorice ce le-au deter-
minat, sînt cele dominante în opera fiecăruia dintre scriitorii acestui curent
în parte ca și în procesul de dezvoltare al literaturii romîne în ansamblul
ei. Fără discernerea lor și a cauzelor reale din cadrul frămîntărilor sociale
ce le-au determinat, nimic esențial din sensul profund al creației scriitorilor
generației de la 1848: Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri, Negruzzi, Russo,
Gr. Alexandrescu, Bolliac, Bolintineanu și ceilalți nu poate fi cu adevărat
sesizat, fără discernerea lor rămînînd ignorateatît contribuția reală a scriitorilor
respectivi la dezvoltarea literaturii și la întemeierea statului național romîn
cît și resorturile intime care au determinat scrisul lor, funcțiunea lui și marile
culmi artistice pe care în unele puncte ei le-au atins.
★
* ★
Către 1860—1863, în societatea romînească se produc unele schimbări
însemnate. Pe planul național, individualitatea poporului romîn fusese recu-
noscută, Unirea Valahiei și Moldaviei, realizată, autonomia de stat, cucerită.
Pe plan social, mai ales în contact cu capitalismul apusean, relațiile capi-
taliste înlocuiau din ce în ce mai masiv pe cele feudale, în consecință boie-
rimea, fără să fie răsturnată sau zdrobită, începe a ceda locul prim în viața
economică, socială și politică burgheziei, cu care se aliază în exploatarea
maselor din Romînia. Situația grea a maselor populare nu se îndreaptă în felul
acesta întru nimica; dimpotrivă. De aceea, împreună cu elementele progre-
siste aparținînd altor categorii sociale, acum însă profund decepționate de
trădarea idealurilor revoluționare de la 1848 de către burghezie, masele populare
continuă lupta lor, de data aceasta în primul rînd împotriva burgheziei,
care din acest moment înainte avea cuvîntul hotărîtor.
în literatură, aceste schimbări își au în mod firesc ecoul. Aspectele luptei
pentru afirmarea individualității naționale, pentru autonomie și unire —
țeluri care fuseseră atinse — dispar după 1860—1863 din ce în ce mai mult
din literatură. Critica socială din literatura romînă ce viza în epoca 1848
păcatele boierimii se îndreaptă acum din ce în ce mai mult și mai vehement
spre păcatele noii clase exploatatoare: burghezia romînească. Apariția roma-
nului Ciocoii vechi și noi (1863) al lui Filimon ca și unele piese ale lui Alec-
sandri (1860—1864) marchează de altfel puternic această schimbare de
21
CURENTUL LITERAR PATRUZECIOPTIST
219
direcție — așa de explicabilă — a criticii sociale în literatura romînă. Aceste
creații sînt curînd urmate de numeroase altele, străbătute de tot mai puternice
tendințe demascatoare la adresa burgheziei romînești, culminînd în fulmi-
nanta Scrisoarea a IlI-a a lui Eminescu și O scrisoare pierdută a lui Caragiale,
dar străbătute totdeodată și de un sentiment de decepție a cărui explicație am
arătat-o, sentiment de decepție care va deveni, într-o măsură, și el caracte-
ristic noii perioade literare și a cărui genială întrupare ne-o vor oferi de ase-
menea unele creații ale marelui Eminescu. Paralel cu acest fenomen, masele
populare, care se revelaseră îndeosebi în epoca de la 1848 ca autor al stră-
lucitelor creații anonime folclorice, oferă pentru prima oară scriitori ce se
ridică din sînul lor, pentru început pe Slavici și Creangă, remarcabili
reprezentanți ai geniului artistic și ai mentalității maselor largi țărănești,
în a căror operă iese la lumină, într-o expresie de mare autenticitate poporană
și națională, cu mai mare pregnanță ca pînă acum, realitățile vieții satului
și aceeași critică la adresa formelor de viată capitalistă ce pătrund, tulbură,
murdăresc și uneori însîngerează această lume.
In felul acesta, dezvoltarea societății romînești, cu schimbările ce se
produc în ea, determină și în literatură, cum am spus, pe măsură ce depășim
epoca 1848, dispariția trăsăturilor dominante pe care le-am înfățișat ca spe-
cifice perioadei acesteia și curentului literar ce o domină, creînd condițiile în
care iau naștere alte trăsături noi: pe de o parte demascarea burgheziei romînești
exploatatoare, politicianistă, demagogă și rapace; iar pe de alta, dezamăgirea
produsă în conștiința unor cercuri relativ largi de trădarea de către burghezie
a idealurilor revoluționare de la 1848. Aceste trăsături noi le vom afla ilustrate
în opera scriitorilor ce urmează celor din perioada de la 1848 și îndeosebi în
a celor mai mari dintre ei: Mihail Eminescu, Ion Creangă și I. L. Caragiale.
Factori sociali noi care se vor ivi de altfel între timp, cum este apariția și
organizarea proletariatului în Romînia, cu ecoul lor literar: revista „Contem-
poranul44 (1881) și curentul nou a cărui expresie este ea, vor aduce elemente
noi, îndeosebi o nouă adîncire a realismului, de natură să îmbogățească și să
dea noi și largi perspective literaturii romîne.

NICOLAE BĂLCESCU
ȘI RĂSPUNDEREA ISTORICĂ A INTELECTUALULUI
de FĂNICĂ N. GHEORGHE
„Murind în Italia, sărac și părăsit — scria marele nostru Eminescu în
ziarul Timpul, în ziua de 24 noiembrie 1877, la apariția Istoriei romînilor
sub Mihai Vodă Viteazul, cînd se împlinea un sfert de veac de la moartea lui
Nicolae Bălcescu — rămășițele lui dorm în pămîntul din care a pornit înce-
pătura neamului nostru, cenușa sa n-a sfințit pămîntul patriei, ci e pe veci
amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte, însă, și-a
lăsat manuscrisele sale d-lui Ion Ghica, și astăzi, după un pătrar de veac din
ziua morții lui, Societatea Academică a însărcinat pe dl. Al. Odobescu cu
revizuirea și editarea scrierii care va vedea lumina la vreme...
Facă-se din această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată
idealul nostru—libertatea ce se cîștigă prin muncă! Cînd panglicarii politici,
care joacă pe funii împreună cu confrații lor din Vavilonul de la Seine, se vor
stinge, pe rudă, pe sămînță, de pe fața pămîntului nostru, cînd pătura
de cenușeri, leneșă și fără știință, va fi împinsă de acest popor în întunericul
ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul romînesc își va veni în fire și va
răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei
Libertăți...“ 1
Și se întreba Eminescu, atunci, cu credința întunecată de apăsătoarele
nemernicii ale rînduielii vremii sale, ale celor ce înșelau nevoile și aspirațiile
mulțimilor cu fraze sunătoare: „oare, suna-va, odată, acest ceas?“...
Nu e nimic întîmplător în toate aceste identități de simțire și de revoltă
ale lui Eminescu și Bălcescu. Este vorba aici de același aluat intelectual, de
aceeași revoltă dreaptă împotriva nedreptăților pe care le îndura poporul — io-
bagii în preajma lui 1848, flămînzii spre 1877, care cădeau, ca și atunci, în
genunchi pe brazdă, vărsînd sudori de sînge sub biciul vechililor sau aren-
dașilor.
Pînă într-atît îl apăsau pe Eminescu aceste priveliști ale netrebniciei
îmbuibaților vremii sale, continuatorii fideli — mai zeloși, însă — ai trădă-
torilor de la 1848, încît iată-1 gata a se împăca cu ideea morții care s-a
îndurat să-l smulgă din viață pe Bălcescu la vreme, pentru a-1 cruța de
desperarea de a nu mai putea fi de folos celor ce-i așteptau ajutorul!...
1 M. Eminescu, Bălcescu și urmașii lui, în „Timpul", 24 noiembrie 1877 (reprodus
fragmentat în N. B ă 1 c e s u, Opere, voi. II, Editura Academiei R.P.R.
222
FANICA N. GHEORGHE
2
Nicolae Bălcescu s-a depășit, însă, la vremea lui.
Trăind adînc problemele veacului său și scuturînd atîtea documente
istorice din colbul uitărilor, el se înarmează cu învățămintele lor, intră în
vîltoarea vremii sale cu inima plină de focul marilor înaripări, demască tot ce
ascundeau ori își închipuiau că pot ascunde stăpînitorii de pămînturi, și, ca
o adevărată întruchipare a intelectualului vizionar, el ține a aminti contempo-
ranilor săi și urmașilor lor neînduplecatele avertismente ale istoriei: „Vai
de acele nații unde un mic număr de cetățeni își întemeiază puterea și fericirea
lor pe robirea gloatelor! Ele pier!...1.
Cărturar luminat, om de înaltă gîndire, cercetător pasionat — el este
cel dintîi istoric al nostru, care nu s-a mulțumit numai cu glosarea știin-
țifică a materialului cules din documentele studiate, așteptînd pasiv des-
fășurarea evenimentelor ci, înarmat cu o adîncă simțire, cu o dragoste ne-
țărmurită față de poporul său, el participă la pregătirea acestor evenimente
istorice, luptă, își ajută poporul cu gîndul și fapta, cu prețul libertății, cu
prețul vieții lui întregi!
Adversarii lui și dușmanii poporului, l-au prigonit însă, iar atunci cînd
nu l-au mai avut în față, au socotit că pot să răsufle ușurați. îl credeau dărî-
mat, răpus pentru totdeauna și pentru totdeauna îngropat acolo, departe
de țara sa, în cimitirul Mănăstirii Capucinilor din Palermo.
Iată, însă, că, după un veac, Bălcescu este iarăși prezent printre noi — viu,,
puternic, convingător, tot așa de arzător și de luminos ca o văpaie, cum a
fost și în vremea lui, în viața lui atît de scurtă, de tristă, de amară, dar
neasemuit de pură, de limpede și de rodnică.
*
★ ★
Al doilea fecior al pitarului Barbu Petrescu și alserdăresei Zinca Bălcescu
— părinți stăpîniți de pasiunea studiului, a cărții — fenomen cu totul întîm-
plător în vremea aceea — Nicolae Bălcescu s-a născut în anul 1819 la Bucuu-
rești. Bucureștiul era pe-atunci doar un orășel cu o îngrămădire întîmplătoare de
hanuri, de cocioabe și bordeie, alături de mănăstiri și conace boierești, cu străzi
mocirloase ce împroșcau cu noroi clisos roțile rădvanelor boierești cu patru
telegari și prin care-și purtau mizeria clăcașii de pe moșiile boierilor sau
arendașilor, veniți pe drumurile tîrgului să ceară îndurare stăpînilor.
Aceleași sfîșietoare contraste îi vor întuneca privirile copilului Bălcescu,
atent la tot ce se întîmpla în jurul lui, și în satul Bălceștii, de pe Valea Topo-
logului, din județul Argeș, unde-și va petrece copilăria. Era momentul cînd
frămîntările norodului asuprit își încercaseră ogoirea în răscoala condusă de
Tudor Vladimirescu, în 1821, care dăduse pas în vreme, pentru scurt timp*
însă, suferințelor țărănești, ce mocneau de mult și aveau să mai mocnească încă..
înzestrat cu o inteligență scînteietoare, cu o memorie rară și o deosebită
sensibilitate — după ce mai întîi învață în casa părinților cu niște dascăli
greci, Nicolae Bălcescu intră Ia școala lui Gheorghe Lazăr de la „Sf.Sava“ din
București, unde este coleg cu Ion Ghica, Grigore Alexandrescu și Nicolae
Filimon, avînd profesori pe Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru, Florian
1 N. Bălcescu, Despre starea socială a muncitorilor plugari, în Opere, voi. I, Ed i
tura, Academiei R.P.R., 1953, p. 144.
3
N. bălcescu și răspunderea istorica a intelectualului
223
Aaron, Eftimie Murgu și alții. El depășește cu mult nivelul școlăresc al colegilor
de clasă, iar uneori lecțiile profesorilor săi nu-i mai împăcau nevoile intelectuale.
începe să fie atras, în mod deosebit, de studiul istoriei. Citește cărți
despre revoluțiile franceze. îi preferă pe Mirabeau, pe Robespierre, pe Marat,
cercetează tratate de filozofie și istorie, însușindu-și astfel din cărți, cu
o sete tot mai nepotolită, noi și noi elemente de orientare în înțelegerea sen-
sului vieții.
Dar ochii lui căprui și blînzi, interiorizați, părăseau adeseori paginile
cărților și plini de adevărul cules dintr-însele, de învățătura lor, priveau în
jur spre toate cele patru zări ale pămîntului romînesc, priveau în depărtările
lumii și ale istoriei și lucrurile îi pătrundeau în inimă cao vîlvătaie. I se umezeau,
cîteodată, în fața spectacolului greu, amar, al străzilor Bucureștiului, sau
al întinselor șesuri ale țării sale semănate cu bordeie în care se adăposteau
sărăcia crîncenă, foametea, pelagra țăranilor, chinuiți de trudă pe pămînturile
stăpînilor, însă Nicu Bălcescu își depășea mereu, cu înțelegerea, anii — creștea
și se contura tot mai mult firea aprinsă și neînfricată a viitorului revoluționar.
In vîrstă de 17 ani, după ce-și termină studiile la Sf. Sava, stăruie să fie
trimis la Paris, pentru desăvîrșirea lor. împrejurările, însă, nu-i îngăduiau.
lată-1 așadar, colindînd țara, ca să vadă, cu ochii lui, întinderile ei bogate
dar prefăcute în pustiu de lăcomia boierilor și de jaful înaltei Porți turcești. Și
inima i se înfioară la vaietul în continuă creștere al mîniei poporului împotriva
asupritorilor. Din suferințele acestor obidiți, care căzneau sub bici ca să poată
trăi doar de azi pe mîine, descifrează tînărul patriot vizionar sensul istoriei.
La vîrsta de 19 ani, Nicolae Bălcescu, mînat de credința că fapta cea mai
vrednică pentru un om luminat este să-și pună toate puterile în slujba celor
mulți și chinuiți, îmbracă haina ostășească, obținînd gradul de iuncher de
cavalerie în miliția națională, înființată de curînd, care, după cum socotea
Bălcescu, trebuia să pună temelia armatei romînești, ce urma să elibereze țara
de sub jugul turcesc. Spre deosebire, însă, de ceilalți ofițeri, cu fumuri de
castă nobilă, spilcuiți, vanitoși, tînărul ofițer Nicu Bălcescu se-apropie cu
mare dragoste de flăcăii veniți la oaste din lumea satelor și începe să-i învețe să
scrie și să citească. Organizează cu ei, mai apoi, un fel de cursuri de geografie
și istorie națională, pentru pregătirea lor morală în vederea luptelor ce aveau
să ducă pentru eliberarea țării.
Dar cursurile acestea nu sînt pe placul superiorilor săi — considerate
subversive, i-au fost interzise. Bălcescu nu se resemnează, însă, și-l vom
vedea curînd luînd parte, cu toată energia și înflăcărarea, la mișcarea pusă la
cale de Cîmpineanu și de Mitiță Filipescu, cu scopul de a răscula poporul
împotriva boierilor și a dobîndi independența țării. Planurile lor conspirative
sînt descoperite, iar Bălcescu este dat afară din armată, judecat și condamnat.
Intre 1841 și 1843, stă închis la mănăstirea Mărgineni și la Gorgani.
Ion Ghica, întorcîndu-se de la studii de la Paris, își regăsește aici prietenul
cu plămînii loviți de cele dintîi accese de tuse.
Acești ani de singurătate i-au ajutat, însă, să se cunoască mai bine pe el
însuși și să vadă mai limpede viitorul, către care privea avîntat, visător și plin
de încredere în forțele lui creatoare.
Abia eliberat dintre ziduri și zăbrele, îl găsim printre întemeietorii „Asocia-
ției literare“, pentru ca apoi în 1843, să pună bazele organizației politice secrete.
224
FANICA N. GHEORGHE
4
„Frăția", împreună cu Ion Ghica și Cristian Teii — organizație care avea să
joace un rol de seamă în pregătirea revoluției de la 1848.
Luptătorul Bălcescu va întregi astfel pe cărturarul Bălcescu — se vor ajuta
unul pe altul, se vor contopi, se vor desăvîrși.
*
★ *
Cercetările istorice tipărite în revista „Propășirea" de la Iași și în „Magazi-
nul istoric" îl pun dintr-o dată pe Bălcescu în fruntea generației sale. El
publică o serie de lucrări istorice și sociale, printre care Puterea armată
și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum, în 1844,
apoi Cuvînt preliminar despre izvoarele istoriei romînilor, în 1845, și studiul
Despre starea socială a muncitorilor plugari, în 1846 — în care, în afară de
elementele istorice, găsim și elemente care servesc la stabilirea evoluției sufle-
tești a scriitorului și revoluționarului Bălcescu.
Cuvîntul său întraripat însuflețește fiecare pagină. Evocînd mărețele figuri
ale trecutului și, îndeosebi, luptele de veacuri ale poporului, el ține să trezească
forțele națiunii, nu pentru aceleași suspine de patriotarzi din vremea sa, care
capitulau înainte de a fi încercat să lupte, ci pentru o adevărată luptă pentru
dobîndirea unității, dreptății sociale, libertății și independenței naționale,
în fruntea studiului său, a incursiunilor sale de istoric și de patriot, nici nu
putea găsi cu cale să așeze cuvinte mai potrivite pentru un sever avertisment
dat vremelnicilor beneficiari ai privilegiilor, decît profețiile lui Mirabeau:
„privilegiile se vorsfîrși, dar poporul rămîne veșnic"1.
Urmărit de exponenții inchizitoriali ai vremii, Bălcescu se refugiază în
vara anului 1846 la Paris. Aici își va adînci studiile. Asistă la cursurile lui
Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz și strînge cu pasiune material istoric
romînesc pentru lucrarea sa capitală Istoria Romînilor sub Mihai Vodă Viteazul,
...Revoluția izbucnește la Paris la 24 februarie 1848. Evenimentele
îl interesează, firesc, în chip deosebit pe Bălcescu și-1 vom vedea luînd parte
cu însuflețire la luptele de baricadă de pe străzile marelui oraș.
Vine apoi în țară, împreună cu Alecu Golescu, în martie 1848, și, plin de
entuziasm, organizează revoluția la București. Istoria îl aștepta, dedata asta, să
contribuie cu înflăcărarea lui la înfăptuirile ei. Revoluția trebuia să însemne
mărturisirea supremă a rostului vieții lui, rațiunea lui de existență, justi-
ficarea sa intelectuală întreagă și profundă.
Iată-1, așadar, dăruindu-se revoluției. Avînd de luptat și cu o parte
dintre tovarășii săi, fruntași ai revoluției, Bălcescu îi stigmatizează și atinge,
în conducerea revoluției, culmea încordării lui active.
El spulberă afirmațiile celor care susțineau că revoluția ar fi „o importație
străină" și văzînd clar că rădăcinile ei stăteau în condițiile istorice ale dezvol-
tării țărilor romîne, în luptele seculare duse de popor pentru libertatea socială
și independența națională,2 Bălcescu devine adevăratul ideolog al revoluției,
redactîndii-i manifestul, cunoscut în istorie sub numele de Proclamația de
la Islaz.
1 N. Bălcescu, op. cit., p. 135.
2 N. Bălcescu, Mersul Revoluției în Istoria romînilor, în op. cit., v. I, p. 305.
5
N. BĂLCESCU ȘI RĂSPUNDEREA ISTORICA A INTELECTUALULUI
225
în guvernul revoluționar Bălcescu este ministru de externe, apoi secretar.
Cea mai luminoasă figură dintre conducătorii acestei revoluții, cel mai învățat
și cel mai hotărît dintre ei, Bălcescu considera că revoluția trebuie să-și impună
ca sarcină principală sfărîmarea rînduielilor iobăgiste, împroprietărirea ma-
selor țărănești și formarea unei Adunări Constituante.
★
★ ★
E lesne de înțeles, dar, cît a sîngerat inima lui Bălcescu, cînd revoluția
din 1848 a fost înăbușită. Stă mărturie zbuciumul sufletului său credincios
revoluției, a cărei cauză a apărat-o pînă la moarte, mărturisit în mai toate
scrisorile sale către Ion Ghica E
în urma amarei experiențe a prăbușirii revoluției, scrierile lui Bălcescu
ce urmează sînt și mai adîncite și mai convingătoare — de pildă Mersul
revoluției în Istoria romînilor (1850), Question econotnique des Principautes
Danubiennes (1850), Mișcarea romînilor din Ardeal (1851), și mai ales
opera sa capitală Istoria Romînilor sub Mihai Vodă Viteazul, rămasă neter-
minată.
Exilul, însă, îl copleșește. Din ce în ce mai bolnav, departe de patrie,
socotit un proscris, cu prietenii împuținați, pribeag, din ce în ce mai sărac și
mai singur, e greu să-și închipuie cineva cît de amară, cît de cumplită i-a
fost viața^ în cele din urmă încercări ale ei de a mai îndepărta spectrul
morții... într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, din decembrie 1851, pe cînd
se afla în sudul Franței, la Hyeres, în urma loviturii de stat a lui Napoleon
al III-lea, Bălcescu scrie aceste cuvinte profetice: „Minutele în care scriu
sînt pline de amar și întristare... Fiii fărădelegii triumfează în toate părțile
și întemeiază spurcata lor tiranie... însumi eu lupt cu boala crudă și neîm-
blînzită, caut a cîștiga timp asupra-i și a o întrece în iuțeală, ca să pot lăsa
fraților mei aceste pagini din viața părinților noștri și cad sleit de puteri,
mistuit de silințele ce fac... Cred că va veni ziua fericită, ziua izbăvirii, cînd
omenirea întreagă se va scula... Atunci nu va mai fi nici rob, nici nație roabă,
nici om stăpîn pe altul, ci domnia Dreptății și Frăției! Aceste cuvinte ce am
dat de deviză nației mele, va domni lumea; atunci, toți romînii vor fi una
Irberi și frați. Vai! Nu voi avea noroc a vedea această zi, deși eu asemeni am
muncit și am pătimit pentru dreptate și cel din urmă al meu cuvînt va fi încă
un imn ție, tara mea mult dragă!“2.
Totuși, în primăvara anului 1852, în sufletul bolnavului se strecoară unele
adieri de nădejde, dar care, pînă la urmă, n-aveau să însemne decît izvorul
unor și mai amare deziluzii... Dorea, cu tot focul inimii, să-și mai vadă înc-o
dată pămîntul scumpei sale patrii, pentru care suferise atît, și, de asemenea,
pe biata lui mamă, bătrînă, bolnavă și chinuită la rîndu-i de dorul feciorului
înstrăinat și suferind. O sacrificase cu totul în ultimii săi ani de luptă revolu-
ționară... Astfel că, pe la sfîrșitul lui aprilie 1852, se îmbarcă pe un vapor la
Marsilia, pentru a porni, prin Constantinopol, spre țară. Drum presărat cu
atîtea nădejdi... Dar, după o lungă călătorie pe apele albastre ale Mediteranei
și ale Dunării, la capătul drumului cîte îl așteptau!... Acest moment tragic
1 I o n Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, București, 1889.
2 N. Bălcescu, ^pere, voi. II, Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 366.
15 -C. 3230
226
FANICA n. gheorghe
6
avea să ni-1 înfățișeze, mai tîrziu, Vasile Alecsandri/întorcîndu-și cu amără-
ciune gîndurile — cum ne-o spune — pe cărările uitate ale trecutului:
„în spre toamna anului 1852, aflîndu-mă la Galați, directorul carantinei
mă înștiință că un amic al meu sosise cu vaporul de la Constantinopol și că
dorea să mă vadă. Alergai la carantină și găsii într-o cămăruță pe Nicu Băl-
cescu. Sărmanul, în ce stare ajunsese! Palid, slab, gîrbov, obosit de friguri și
de opintirile tusei, el părea un schelet ce-și căuta mormîntul.
Ne aruncarăm unul în brațele altuia, cu lacrimile în ochi, și, amicul meu,
după ce-și mai potoli emoțiunea, îmi zise: — Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi
rămîne viață decît numai ca să mă apropii de vatra părintească și să mor în,
sînul familiei mele. Ah! mult am pătimit de cînd ne-am despărțit!... Multe
zile amare am petrecut departe de țara mea!... Multe deziluzii am întîmpinat
în calea mea!... dar, în sfîrșit, vin să răsuflu încă o dată aerul patriei mele și,
murind, vin să am mîngîierea de a fi înmormîntat în pămîntul strămoșesc...
Nenorocitul! Nu știa că soarta avea să-i refuze și această ultimă mîngîiere.
Ordinele lui vodă Știrbey îi deteră lovirea de moarte, chiar pe pragul țării
lui. Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborî din vapor și a pune piciorul pe
țărmul romînesc.
Și, cu moartea în suflet, Bălcescu reluă drumul exilului...“ 1
Se reîntoarce la Hyeres, pleacă de aici din nou în Italia, îndeaproape ve-
gheat de moarte și, după un scurt popas la Neapole, se stabilește la Palermo,
în Sicilia...
Inchipuiască-și cine poate imaginea unui asemenea mare om, a unui ase-
menea om adevărat, cu buzele strînse asupra suferințelor sale, dîndu-și sfîrșitul,
fără cea mai mică agonie, într-o odaie igrasioasă a uneiospătării din Palermo,,
la Trinacria!...
Era în cea de a douăzeci și noua zi a lui noiembrie 1852...
Actul de moarte i-a fost semnat de un hamal și un măturător. In jur, nici
un zgomot, nici o frămîntare, nici o lacrimă... Doar o lădiță cu manuscrise
străjuia lîngă trupu-i înghețat. Iar bani nu s-au găsit asupra-i nici măcar
pentru cumpărarea unui sicriu. Așa îneît, iată-1 aruncat în cimitirul Mănăs-
tirii Capucinilor...
Așa s-a stins din viață, departe, pe pămînt străin, prigonit de ticăloșia
venalilor conducători de atunci, „oameni ai sîngiuirilor“, una dintre cele mai
luminoase figuri de intelectuali și luptători din istoria Patriei noastre! El
moare în singurătate, dar conștient și dîrz, simțind pe fruntea-i înfierbîntată
de febră suflarea poporului său, pe care l-a iubit și l-a apărat cu dăruiri de foc
și de mîndrie.
Bălcescu a rămas viu și după moarte, prin acea „minunată mare frumusețe
morală" despre care vorbea, cu prilejul centenarului nașterii sale, și marele
istoric sovietic, academicianul Evghenii Târle, în omagiul adus marelui
romîn, în fața membrilor Academiei de Științe din Moscova.
El a rămas printre noi prin drama lui omenească, prin frămîntarea lui
intelectuală, prin acțiunea lui, în care a adus, în expresia vremii, tumultul
continental al vieții pe care începeau s-o trăiască milioane de oameni...
1 V. A 1 e c s a n d r i, N. Bălcescu, în „Convorbiri literare", X, 1876, p. 142.
7	N. BĂLCESCU ȘI RĂSPUNDEREA ISTORICA A INTELECTUALULUI 227
¥ ¥
Opera lui Bălcescu nu este prea bogată în volume. Ea înseamnă, însă, un
uriaș izvor de orientare în dezvoltarea conștiinței noastre naționale, un nease-
muit izvor de sugestie și de îndemn în lupta poporului nostru pentru dreptate
și libertate.
Nici unul dintre contemporanii lui Bălcescu nu s-a apropiat de înălțimea
ideilor pe care acesta le apăra în toate lucrările sale și în toată activitatea lui
revoluționară.
Bălcescu este o expresie strălucită a intelectualului vizionar. Unitatea
de simțire, de gîndire și de acțiune din viața lui întreagă ne arată care este dru-
mul intelectualului adevărat în veacul său, care este răspunderea lui istorică!
Vorbind despre Nicolae Bălcescu, vorbim despre intelectualul autentic,
creator, pus în slujba vieții poporului său, a progresului, a luptei pentru drep-
tatea și fericirea patriei sale, vorbim despre răspunderea istorică a intelectualu-
lui! Vorbind despre Nicolae Bălcescu, despre viața și activitatea lui, vorbim
despre un om întreg și adevărat.
Pornind de la ideea de a înfățișa, într-o mare operă, epoca de glorie militară
din istoria Tării Romînești sub Mihai Viteazul, care a rămas preocuparea lui
de căpetenie, cît de ușor ne este să nbl închipuim așternîndu-se la lucru, pentru
a redacta această operă de seamă ! în această operă capitală — Istoria Romîni-
lor sub Mihai Vodă Viteazul — toate răspundeau speranțelor și viziunilor sale
istorice. Cu această operă despre trecut, despre o epocă puțin întinsă din
trecut, dar atît de bogată în fapte — epoca lui Mihai Viteazul — Nicolae
Bălcescu asigura viitorului perspectiva lui luminoasă, iar trecutului îi recu-
noștea forța de a galvaniza viitorul.
Cînd se afla în Italia, încă de pe la 1847, resimțind primele simptome ale
bolii, Nicolae Bălcescu e nevoit să întîrzie cîteva săptămîni la Palermo, în
tovărășia lui V. Alecsandri și a Elenei Negri, pe care amîndoi o cunoscuseră
la Mînjina lui C. Negri și care, fiind acum bolnavă, era însoțită, în căutarea
sănătății, de V. Alecsandri. Cîteva luni mai tîrziu, în mai 1847, cînd Elena
Negri moare la Constantinopol, fapt care copleșește de durere sufletul poetului,
N. Bălcescu caută să-l abată de la durerea aceasta și să-i îndrepte dragostea
„asupra unui obiect mare și nepieritor". Bălcescu îi spune că el nu va renunța
la amintirea prietenei sale, că-i va respecta amintirea, însă va căuta să prefacă
durerea pentru pierderea ei în dragoste către țară. „Mă voi apuca, dar, de lucru
cu temei — scria el poetului la 1 octombrie 1847 — ... voi să lucrez o scriere
întinsă, o poemă istorică asupra lui Mihai Vodă Viteazul. Cînd voi sfîrși adu-
narea ce fac, mă voi duce la Viena, prin Ungaria și Transilvania, ca să
completez colecția mea și apoi mă întorc în țară ca să mă pui pe lucru"1.
într-altă scrisoare, de la 29 noiembrie 1847, la răspunsul lui Alecsandri
că, îndemnat de Bălcescu, a căpătat iarăși „acea fierbințeală de lucru", Bălcescu
îi trimite din nou acele cuvinte calde de încurajare, care impresionează puter-
nic prin frumusețea lor morală și prin caldul lor patriotism: „Este mare și
frumoasă ideea ta de a căuta a-ți încălzi inima trudită și înghețată de sufe-
rințele intime, la vatra națională. Nenorociți sînt acei ce concentrează toată
puterea lor de a iubi într-o dragoste intimă, asupra unui obiect rar de găsit,
iute trecător și pieritor cînd îl găsim. Pentru ce să nu întoarcem dragostea
1 N. Bălcescu, op. cit., p. 364.
228
PANICA n. gheorghe
8
noastră toată asupra unui obiect mare și nepieritor? Și ce e mai mare pentru
om decît țara sa? Să nu ne trudim dar, iubite Basile, a alerga după fericirea
intimă, o nălucire ce tu nu vei mai putea găsi, ce eu n-am găsit niciodată și
pe care e multă vreme de cînd n-o mai caut. Să întoarcem ceea ce ne-a mai
rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către țara noastră. Romînia va fi
dar iubita noastră. Într-însa și printr-însa să reînnoim și să întărim frăția
noastră141.
Astfel, reînsuflețiți pentru înălțarea patriei lor, poetul va lupta, prin
poeziile sale, pentru biruința ideilor democratice, iar Bălcescu, cărturarul,
va strînge de zor material pentru poemul său istoric asupra lui /Mihai Vodă
Viteazul, care, în concepția lui, trebuia să însemne o armă de luptă pentru a
trezi în contemporanii săi și în viitorime, mîndria națională, dragostea de
țară și de popor.
Asupra încordării și pasiunii cu care lucra în acest timp la terminarea
operei sale, luptînd cu boala care se agravase, mai avem mărturia unui docu-
ment contemporan și anume într-o scrisoare a prietenei și admiratoarei lui
Bălcescu,Maria Cantacuzino, către Vasile Alecsandri, în care aceasta spunea:
„Iubite prietene, în luna noiembrie 1851, am primit o scrisoare de la Bălcescu,
în care mă ruga să viu la el la Hyeres. Asemenea firilor într-adevăr mari, el nu
se sfia să primească devotamentul prietenilor săi, recunoștința nefiindu-i o
povară. încrederea ce-o avea în el era atît de mare, încît erai îndemnat să
faci sacrificii pentru el în chip cu totul natural. Starea sănătății în care 1-arn
găsit nu lăsa nici o nădejde de însănătoșire; dar fie că nu voia să întunece
bucuria revederii, fie că avea credința că va învinge boala, părea plin de curaj
și îmi vorbi de proiectele sale de viitor, lucra cu o pasiune care trăda oare-
cum temerile sale. Deseori se scula noaptea pentru a scrie Istoria lui Mihai
Viteazul. Aceste eforturi îl extenuau; i-am propus să-mi dicteze... Una din
cele mai prețioase amintiri pe care am păstrat-o din legătura noastră fră-
țească au fost aceleceasuri de lucru împletite cu discuții. Spiritul său drept și
pătrunzător, imaginația sa înflăcărată, sufletul său entuziast și a toate iubitor
dădeau un interes deosebit oricărui subiect și, fie că erai sau nu de părerea lui,
îți ținea atenția încordată și niciodată nu puteai rămîne indiferent... 44 2.
Astfel, anii trec, truda și suferințele vizionarului sporesc, încrîncenările
lui cu viața, cu adversitățile ei de tot soiul, îl obosesc și-1 îmbolnăvesc din
ce în ce mai grav și cu toată nevoia lui de a se vedea realizat în această mare,
unică și nepieritoare operă, lucrarea se oprește la începutul celei de a cincea cărți.
Această operă trebuia să însemne o apoteoză a unui moment esențial,
grandios, din trecutul patriei noastre, căruia autorul i se dăruise. Bălcescu
își mărturisește în paginile ei concepția sa înaintată despre istorie și societate,
despre raportul dintre mase și eroi, despre rolul personalității în istorie. în
concepția sa creatoare, personalitățile nu-și servesc veacul decît atunci cînd
se sprijină în acțiunile lor pe popor și luptă pentru îndeplinirea năzuințelor
poporului — Bălcescu ridicîndu-se, astfel, pînă aproape de generalizările
unei filozofii a istoriei.
1 N. Bălcescu, op. cit., p. 364.
2 Ibideni, p. 365.
9
N. bălcescu și răspunderea istorica a intelectualului
229
Așadar, Bălcescu intelectualul, istoricul, Bălcescu patriotul, Bălcescu
revoluționarul nu s-a mulțumit să scrie numai o lucrare de minuțioasă docu-
mentare istorică, de exaltare a trecutului, sau de apologie a eroului ales. El
le-a contopit pe toate într-o operă unică, de incomparabilă valoare, din
carenu lipsește nici istoria, nici știința, nici filozofia, nici literatura — și
care ar fi atins, fără îndoială, desăvîrșirea, dacă ar fi avut îndurarea timpului
s-o ducă pînă la capăt și să revadă, cu destulă migală, capitolele scrise.
Concepțiile înaintate ale lui Bălcescu, care au la bază puternice elemente
de gîndire materialistă, se vădesc în mod strălucit mai ales în felul în care
privește știința istoriei și înțelege să o dezvolte. Pentru Bălcescu istoria nu
este numai o juxtapunere de fapte și întîmplări —ea e un proces de dezvol-
tare în care fenomenele se petrec și se determină într-o ordine cauzală, se
condiționează unele pe altele, iar sensul procesului de dezvoltare istorică
nu este decît progresul, progresul continuu1.
Analiza oricărui fenomen istoric, a societății într-o anumită epocă, se
întemeiază la Bălcescu pe studiul condițiilor de viață a poporului. Poporul
este creatorul istoriei, iar istoria nu poate fi decît istoria poporului.
Ideea de bază a concepției istorico-sociale a lui Bălcescu este ideea de
progres. „Să deschidem istoria, cartea de mărturie a veacurilor — spune Nico-
lae Bălcescu în Mersul revoluției în Istoria romînilor și, luminați de filozofia
ei, vom vedea că de 18 veacuri nația romînă n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci
a mers înainte, transformîndu-se și luptîndu-se neîncetat"...2 Mișcarea și
dezvoltarea neîncetată este o lege care stăpînește „atît în lumea morală, cît
și în cea materială" — spune Bălcescu.
înarmat cu asemenea concluzii, Bălcescu ia parte activă la lupta poporu-
lui său pentru dărîmarea orînduirii feudale, pentru ieșirea din acea stare
de „infamă iobăgie". Bălcescu a luptat pentru eliberarea poporului, pentru
dreptul acestuia la viață, pentru democrație și independență națională. Pentru
el revoluția de la 1848 era manifestarea superioară a luptelor de veacuri pe
care poporul le-a dus pentru libertate și ale căror rădăcini se pierdeau în ne-
gura vremurilor, iar burghezia era un fel de profitor al revoluției și nicidecum
unelti torul ei. Cercetînd temeiurile istoriei în virtutea cărora regimul feudal
trebuia doborît, Bălcescu găsește că nu este drept „ca un popor întreg să geamă
în decădere și mizerie, aservit intereselor egoiste ale cîtorva indivizi, ce con-
duc o societate în care unii posedă, înghit totul, în timp ce masele n-au nici
stiictul necesar"3. Și Bălcescu este convins că starea aceasta de lucruri nu
poate fi schimbată decît prin luptă, prin revoluție.
In problema luptei de eliberare națională, Bălcescu se află, de asemenea,
pe o poziție înaintată.
El este străin de orice mărginire naționalistă. Patriotismul lui are la
bază dragostea și devotamentul față de cei ce trudeau în condiții grele de viață
și se împletește, astfel, firesc, cu ideea înfrățirii dintre popoarele oprimate.
Bălcescu respectă și iubește celelalte popoare luptătoare pentru libertate și
le apreciază, în același timp, cu destulă justificare, cultura.
1 N. Bălcescu, Trecutul si Prezentul, în Opere, voi. I, Editura Academiei R.P.R.,
1953, p. 323.
2 N. Bălcescu, op. cit., p. 305 și urm.
3 Idem, Mersul Revoluției în Istoria Romînilor, în op. cit., p. 305 și urm.
230
FANICA N. GHEORGHE
10
Acestea sînt dimensiunile mari ale vieții și operei lui Nicolae Bălcescu. Acestea
sînt formele esențiale de expresie ale personalității sale creatoare! Acestea sînt
pozițiile de luptă ale strălucitului intelectual, conștient de răspunderea lui
istorică!
Nicolae Bălcescu este unul dintre marii intelectuali vizionari ai popoa-
relor. El face parte din șirul marilor frămîntați de problemele de viață ale
lumii.
Pătruns de adevărul fenomenelor sociale din realitatea vremii sale, el
caută să le descopere rădăcinile în trecut, cercetînd și adîncind explica-
țiile pe care i le dă istoria patriei sale, ca și istoria întregii societăți
omenești, ca să ajungă, astfel, la concluzii pentru prezent și la soluții
pentru viitor.
Răsplata strădaniilor sale trebuia să fie constatarea că poporul este
adevăratul făuritor al istoriei — forțele lui latente, energia lui creatoare,
truda și lupta lui sînt, deodată, și explicația progresului la care am ajuns
și forța propulsivă a viitorului către care tindem. Masele populare, po-
porul ocupă locul cel mai însemnat în concepția istorică, și în activitatea
revoluționară a lui Nicolae Bălcescu. El atinge, astfel, cea mai înaltă expresie
a gîndirii istorice romînești de pînă în vremea sa.
Strîns legat de soarta celor oropsiți, Bălcescu militează pentru ridicarea
lor la putere. Ce soartă, dar, putea să-i fie rezervată acestui luptător pen-
tru marea cauză a poporului său într-un regim exploatator ca cel din
vremea sa?
Cu același cinism, cu aceeași premeditată pornire au căutat să rezolve
acest capitol „supărător" al intelectualilor vizionari de mai tîrziu și urmașii
trădătorilor de la 1848. Ce altă soartă urma să fie rezervată marelui nostru
Eminescu, lui Creangă, sau Caragiale, lui Ion Păun-Pincio, sau lui Sahia
și atîtor altor glasuri ale durerilor și aspirațiilor muncitorești și țărănești
din țara noastră, pretimpuriu înăbușite !
Le-a fost rezervată în viață o sălbatică sărăcie și o tot atît de cumplită
constrîngere în chingile regimului politic inchizitorial al vremii — dar operele
și faptele lor au pătruns adînc în conștiința poporului și rămîn să facă parte
din patrimoniul nostru național.
★ *
Moartea tragică a lui Bălcescu i-a adus în timp și aureola martirului.
El a fost și rămîne un adevărat erou al poporului nostru, căruia i-a pus
în valoare însușirile lui specifice, identificîndu-se întru-totul cu nevoile și
aspirațiile lui. Vestitor al altor vremi ce-aveau să vină — urmașii i-au
păstrat în inimă amintirea vieții și luptei lui, asigurîndu-i, astfel, cea mai
adevărată și binemeritată nemurire!
Figura lui, luminată de această flacără sfîntă a credinței în popor și
în viitorul lui, a continuat să lucreze și în conștiința generațiilor de scriitori
ce i-au urmat, ca un simbol scump al iubirii de patrie — influența lui Bălcescu
asupra dezvoltării literaturii noastre de-atunci încoace constituind, astfel,
o foarte interesantă și cuprinzătoare problemă literară.
11
N. BĂLCESCU ȘI RĂSPUNDEREA ISTORICA A INTELECTUALULUI
231
începînd cu Vasile Alecsandri, cel mai apropiat prieten al lui Bălcescu,
trecînd la Eliade Rădulescu, cu care viața l-a pus de atîtea ori în conflict
de atitudine și de opinie, apoi la Cezar Bolliac, frate bun de idei cu luptătorul
expatriat, la Alecu Russo, autorul Cuitării Romîniei, trecînd apoi la Ion
Ghica, de care se simte legat încă din anii de școală și pe care îl va face mai
tîrziu confidentul planurilor sale revoluționare, iar de la acesta la alți scriitori
de seamă ai epocii, vom constata că toți și-au împletit firul vieții și activi-
tății lor literare cu firul tragic al vieții cărturarului romantic Nicolae Băl-
cescu, cu activitatea lui culturală și politică.
Înțelegînd forța politico-socială a literaturii și artei, Nicolae Bălcescu
arată contemporanilor săi că literatura și arta trebuie să fie purtătoarea ideilor
înaintate ale vremii și că acestea trebuie să facă din mediul cultural un admi-
rabil teren pentru închegarea asociațiilor revoluționare cu caracter social și
național. De aceea, influența lui este atît de puternică, în acest sens, încît
mișcarea revoluționară de la 1848 devine și o puternică mișcare culturală.
Literatura și arta intră nemijlocit în serviciul revoluției, în serviciul progre-
sului, în serviciul intereselor de viață ale celor mulți. Acest fapt apare limpede
în legăturile lui Bălcescu cu literații din Moldova și Ardeal și în colaborările
lui la diverse reviste, în participările lui la atîtea asociații literare, din toate
ținuturile locuite de romîni — aflîndu-se, astfel, în centrul vieții literare,
într-o permanentă și strînsă legătură cu scriitorii vremii sale, ca și cu cercuri-
le de emigranți de mai tîrziu, de la Paris, grupați în jurul „Romîniei
viitoare'1.
în orientarea hotărîtă a scriitorilor epocii sale către literatura! populară,
Nicolae Bălcescu îndeplinește, de asemenea, un rol însemnat. Poezia lui
V. Alecsandri, doinele lui, orientarea tematică spre viața și tradițiile poporului,
atît de evidentă în operele lui Negruzzi, Bolintineanu, Alecu Russo, Cezar
Bolliac și alte altora, sînt legate de activitatea ideologică desfășurată de Băl-
cescu; împreună cu Kogălniceanu, în paginile „Daciei literare" și „Propășirii",
în sprijinul ideii naționale.
Bălcescu respectă cultura fiecărui popor și luptă — totodată, împotriva
cosmopolitismului boierimii grecizate, ca și împotriva șovinismului unor
exponenți ai burgheziei lacome de putere. Astfel, după vibrarea sensibilității
lirice a lui Cezar Bolliac, care capătă o puternică valoare socială în Clăcașul
sau în Se naște sau se face omul, după poemul dramatic al lui B. P.
Hașdeu „Răzuan și Vidra", care-și găsește izvorul de inspirație ideologică,
după afirmația chiar a autorului, într-un articol al lui Bălcescu apărut în
„Romînia literară", nuvelele istorice ale lui Al. Odobescu, care condamnă
abuzurile boierești și luptele lor sălbatice pentru putere în disprețul interese-
lor țării, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Delavrancea, Sadoveanu și alți
scriitori, duc, laolaltă, mai departe tradiția de cercetare critică a trecutului
și de inspirație din marele tezaur de simțire și de cugetare a poporului, —
tradiție trasată de Nicolae Bălcescu, înaintașul lor iubit și admirat. ,
★
★ *
Astăzi, figura lui Bălcescu, opera lui, activitatea lui revoluționară, patrio-
tică, constituie pentru o serie întreagă de scriitori și poeți contemporani izvoare
de inspirație, în drumurile lor de luptă și de creație. Viața lui zbuciumată.
232
FĂNICA N. GHEORGHE
12
masivitatea caracterului lui, credința lui nestrămutată în revoluție au depășit
cu mult limitele unui model de conștiință cetățenească, mînată de nevoia de a
influența transformarea relațiilor dintre oameni, și a trecut cu faimă în cîmpul
de inspirație a scriitorilor realismului socialist, ca și eroii populari, cerîn-
du-se reînviat istoricește și redat lumii așa cum a fost, cum a simțit, cum a
gîndit, cum a luptat.
Astfel, după evocarea artistică a poetului Dumitru Corbea în Bălceștii
și nuvela lui George Călinescu Iubita lui Bălcescu, sau reconstituirile evoca-
toare ale lui Cezar Petrescu din Ajun de revoluție 1848, poemul de mari pro-
porții Bălcescu al lui Eugen Jebeleanu dă viață eroului, care trăiește cu
intensitate aici, ca și în vremea lui, în permanentă legătură cu poporul
asuprit și în permanentă luptă cu adversarii revoluției, reliefîndu-1, de la în-
ceputul pînă la sfîrșitul poemului, ca pe o imagine a purității și consecvenței
patriotice. Răspîndind lumina arderii sale lăuntrice pe spații largi și grele
de întuneric, pînă dincolo de orice limită în timp, eroul este înălțat în po-
emul lui Jebeleanu pe culmi de apoteoză.
Dacă ne oprim, însă, la drama Bălcescu și la romanul Un om între oameni
ale lui Camil Petrescu, vom vedea și mai limpede că Bălcescu s-a găsit tot
timpul în viața lui într-o puternică comuniune de interese cu năzuințele
poporului, înțelepciunea lui politică izvorînd din contactul viu, neîntrerupt,
cu viața poporului asuprit, cu sentimentele și aspirațiile lui.
Măreția eroului Bălcescu stă aici nu în înălțarea lui într-o superioritate
detașată de masele populare, nu într-o desprindere de viața lor, în numele
cine știe cărui sentiment obsedant al valorii lui individuale, ci în credința,
în conștiința eroului că victoria revoluției nu poate fi asigurată decît de capa-
citățile virtuale, latente, ale poporului, ale maselor, de energia lor revolu-
ționară inepuizabilă, care este mai presus de individualitatea personalităților
conducătoare pe care le determină și-și fac dintr-însele expresia cea mai înaltă
a voinței lor. Eroul Bălcescu este o reflectare amplă și vibrantă a suferințelor
poporului, din care-și face, la rîndu-i, un mit și o călăuză. El are încredere
nelimitată în popor. Atunci cînd Eliade, Cristian Teii, Voinescu și Nicolae
Golescu manifestau scepticism și îngrijorare că revoluția nu va mai avea pe
cine să se sprijine, dacă proprietarii și puterile protectoare i se declară
ostile, Bălcescu izbucnește „ca un pachet de nervi“ cu un glas hotărît și zgu-
duitor: „Pe poporul romîn... pe acest popor căruia îi dăruim libertatea și rodul
muncii lui... Pe un neam care-și ia soarta în propriile lui mîini!../4
Eroul Bălcescu nu este un titan care domină, nu este copleșit de senti-
mentul propriei sale personalități; eroul apare aici, așa cum a și fost, un in-
telectual revoluționar legat de interesele poporului, de suferințele, de aspira-
țiile Iui, cu care se pune de acord, învățînd de la mase de ce să lupte și cum
să lupte pentru victoria revoluției.
Scriitorul își elogiază eroul nu pentru individualitatea lui care covîrșește^
ci pentru faptul că el este legat, prin toate fibrele ființei lui, de nevoile ma-
selor, de iobagii chinuiți și exploatați și pentru că devine exponentul desăvîrșit
al spiritului lor revoluționar, al nevoii lor de acțiune, de luptă pentru o viață
mai bună. Nu mai avem aici de-a face cu acea detașare aristocratică a con-
1	C a m i 1 Petrescu, Teatru, voi. IV. E.S.P.L.A., București, 1959, p. 71.
13 N. BĂLCESCU ȘI RĂSPUNDEREA ISTORICA A INTELECTUALULUI 233
ducătorului de mase, pe care o întîlnisem în Danton — eroul se dăruiește
aici cu totul intereselor de viață ale celor mulți, ale iobagilor, supuși, la vremea
lui, atîtor samavolnicii și servituți cumplite. Eroul nu mai privește trist,
copleșit și sceptic poporul, ca Danton, iar poporul nu mai este rătăcit și ne-
știutor — erou și popor devin una, se contopesc într-o acțiune comună, con-
secventă și salvatoare. Fără să-l fi ridicat la complexitatea psihică a lui
Danton, dramaturgul ne-a redat un Bălcescu viu, prin faptul că a știut să
scoată în relief umanitatea lui.
In lupta cu armata comandată de colonelul contrarevoluționar, pentru eli-
berarea guvernului arestat, șase tabaci cad uciși. în fața acestui trist specta-
col, Bălcescu îngenunchează lîngă unul din eroii căzuți și-i vorbește din
adîncul ființei lui: „Frate Tabacule, ai murit pentru ca poporul romîn ’ să fie
liber... pentru ca istoria acestei țări să fie alta... (Ii mîngîie fruntea). Ai
murit, dăruindu-te tot... dintr-o singură dată... Așa cum o singură dată a
murit oricare dintre eroii de pînă azi... Mai mult decît tine n-a dat nici un om
pînă acum în toată istoria"1.
Cît de simple, de omenești și fără nici o umbră de afectare sînt aceste
cuvinte ale lui Bălcescu, față de cuvintele solemne, teatrale, rostite cu același
prilej de Eliade, care se apropie de erou în mantia lui albă și decretează:
„Se vor face funeralii naționale acestor martiri sublimi ai libertății"!2.
Patosul dăruirii neprecupețite îl duce pe Bălcescu la un sfîrșit tragic.
Eroul lui Camil Petrescu își trăiește cu intensitate fiecare moment al
existenței, dar nu se mai mărginește, ca în dramaturgia trecutului, să-și
judece epoca și să-i condamne, fără limpezime, alcătuirea. Romantismul
său este lucid, revoluționar. El este un participant activ și hotărît la lupta
poporului, este în primele rînduri ale maselor, de care se simte indisolubil
legat prin viața Iui, prin destinul lui.
Privind în depărtare, în viitor, el nu se consideră nici înfrînt, nici dezolat,
și nici fără conștiința valorii activității lui revoluționare alături de popor.
El este stăpînit de o încredere nelimitată în sensul superior al vieții
și nu ignorează nici adversitățile ce-i stau în cale, nici greutățile cons-
truini unui edificiu social ideal, nici necesitatea unei jertfe personale.
în cuprinsul celor două mii de pagini ale romanului Unomîntre oameni?
tulburătoare pentru un căutător avid de adevăruri revelatoare, Bălcescu
este altceva decît un erou de roman; el apare ca un om viu, covîrșitor, pe
care îl simțim aproape de simțirea noastră, a celor de azi, într-un chip de ne-
crezut; eroul este adus alături de noi nu prin documentarea științifică rigu-
roasă, sau printr-un procedeu stilistic special, ci prin acea uimitoare cali-
tate artistică proprie lui Camil Petrescu, de a aduce istoria trecutului în
contemporaneitate.
Un om între oameni nu este numai o obișnuită frescă de epocă, iar înca-
drarea, pur și simplu, a romanului în rîndul operelor de evocare istorică
presupune o apreciere incompletă. Un om între oameni este un roman cu
un circuit dramatic complex, romanul destinului unei revoluții, la fel de
1 Cam i 1 Petrescu, op. cit., p. 66.
2 Ibidem.
8 Cam i 1 Petrescu, Un om între oameni. Editura Tineretului, București, V.
I, II, III, 1954—1957.
234
FĂNICA N. GHEORGHE
14
captivant din punct de vedere literar, ca oricare destin individual. Figura
vizionarului Bălcescu este însoțită de o extraordinară intuiție politică, me-
nită să reliefeze realitatea concretă a revoluției și starea de spirit precisă a
maselor în diversele ei faze.
Astfel, acțiunea din primul volum se întinde de la revoluția lui Tudor
Vladimirescu pînă în pragul celei din 1848, iar acțiunea celui de al doilea
volum înfățișează momentul revoluției din 1848, moment de răscruce în istoria
Țării Romînești, redus în desfășurarea acțiunii volumului la cele treizeci de
zile ale lui iunie din acest an revoluționar.
In această admirabilă transfigurare a momentului istoric de la 1848,
figura lui Bălcescu rămîne în atenția continuă a scriitorului și semnele mari
ale personalității sale îl pasionează, îl angajează cu totul pe scriitor. Toată
configurația sufletească a eroului, încrederea lui în popor, revoluționaris-
mul, comportarea lui romantică, toate intervențiile sale sînt expresia li-
niilor mari ale formației sale intelectuale — așa cum ni-1 înfățișează Camil
Petrescu: totdeauna gata să se oprească la ceea ce este esențial și să grupeze
fenomenele lumii înconjurătoare pe categorii logice...
Luptătorul Nicolae Bălcescu, care capătă în poemul lui Eugen Jebeleanu
aureolă de apoteoză, trăiește în romanul lui Camil Petrescu ca și în viață — el
apare aici ca un intelectual de superioară structură, dublat de un om de o
mare puritate morală, de un democrat revoluționar, care se desăvîrșește
sub semnele mari ale vremii sale. Se desprinde, cu repeziciune și hotărîre, de
preocupările vieții sale personale, de vraja tulburătoare a Eufrosinei Băl-Ceau-
rescu, de dragostea Luxiței Florescu, ca și de atașamentul duios al sorei saleTița,
sau de iubirea grijulie a mamei sale și, tot așa, de toate prieteniile lui perso-
nale, ca să se consacre revoluției, să devină animatorul ei, creierul și
inima ei! El ajunge să nu-și mai îngăduie nici un fel de contingență intima
cu lumea — un singur gînd, o singură cauză îi mai încălzește inima: cauza
țării, a poporului său, cauza suferinței celor mulți,a căror viață îl chinuie,
îl doare cumplit și pe care îi vrea salvați. Nu pentru că marele Bălcescu n-ar
fi avut o viață afectivă, sentimentală, puternică. Nu. Dimpotrivă, se știe,
de pildă, cu cîtă duioșie și jenă citește el prietenului său Arăpilă scri-
soarea pe care o trimisese lui V. Alecsandri, cu prilejul morții Elenei
Negri, subliniind el însuși tonul ei exagerat, declamator „... Romînia va fi
iubita noastră!“... — Probabil, însă, că sentimentul morții apropiate îl va fi în-
demnat pe Bălcescu să o facă... Am fi, însă, gata să afirmăm că și în cazul cînd
Bălcescu ar fi împăcat cele două sentimente, puritatea adîncă a sufletului său
n-ar fi suferit nici cît!
Ultimul volum al acestei trilogii cuprinde epilogul revoluției,ca și sfîrșitul
eroului. Intuiția concretă a istoricului vizionar arată colaboratorilor săi că acum
cînd revoluția este în declin, abia acum ea are sorți să învingă, pentru că
masele fuseseră trezite la ideea că o răsturnare a regimului feudal este, practic,
posibilă. Chiar gîndul morții, care exasperase mai înainte sufletul eroului,
stimulîndu-i mereu pornirile creatoare, dispare din cîmpul conștiinței sale
intime, ca să-l lase liber să se concentreze asupra vieții exterioare, obiective,
asupra vieții poporului și viitorului revoluției.
15 N. BĂLCESCU ȘI RĂSPUNDEREA ISTORICA A INTELECTUALULUI 235
Apropierea romancierului de înțelegerea materialistă a istoriei, eliberarea
sa de cultul personalității sub semnul căruia îl va fi transfigurat pe Danton,
l-a făcut să ajungă la determinarea precisă a figurii lui Bălcescu în drama Băl-
cescu șiîn romanul Un om între oameni — l-a prins în ambianța lui istorică și so-
cială și-l reliefează așa cum a trăit, cum a gîndit, cum a luptat, cu acea nesfîr-
șită mîndrie, care nu e orgoliu individual, ca la Danton, ci sentiment de
demnitate istorică și loialitate față de cei mulți și nedreptățiți.
Exponenții intelectualității burgheze încă mai afirmă că anumite vîr
furi ale societății, ca și anumite mărimi ale literaturii — fie ea națională sau
universală — ar apare spontan, ca un fel de dealuri pe un șes neted, sau
poate, atunci cînd sînt și mai mari, ca un fel de aștri — dacă vrem — lă-
sați să cadă pe pămînt de o mînă aspră, zgîrcită, a destinului, ca să lumineze
calea oamenilor către o formă superioară de viață.
Această credință confirmă părerea neștiințifică pe care o aveau roman-
ticii despre forța personalității și despre rolul acesteia în istorie.
Dar dacă ținem seamă, însă, că intelectualii, creatorii, ca și oamenii
obișnuiți, sînt un rezultat al societății din care fac parte, sînt produsul ambian-
ței lor sociale — vom vedea că mărimile, că vîrfurile acestea pe care le ating
personalitățile, eroii, nu sînt decît chipurile de intelectuali cele mai sensi-
bile și mai active ale lumii contemporane lor, chiar dacă ei generalizează cele
ce le-au fost date de predecesorii lor. Ei sînt, însă, cu atît mai puternici și
mai ampli, cu cît nu se izolează de mase, cu cît trăiesc interesele și ne-
voile acestora, cu conștiința că sînt chemați să le înțeleagă și să le sprijine.
Calea către această interpretare a lumii este pe deplin arătată de istorie.
Nicolae Bălcescu este, așadar, o creație a poporului său, un produs al is-
toriei poporului și ilustrează, în chip desăvîrșit, necesitatea răspunderii is-
torice a intelectualului adevărat, a personalității creatoare.
Pentru un asemenea intelectual, pentru o asemenea personalitate, a trăi
înseamnă, înainte de toate, a frămînta adevărul vieții, a te pune în slujba
intereselor celor mulți, a lupta pentru eliberarea omului din lanțurile ori-
cărei servituți samavolnice, înseamnă a milita pentru biruința lui, cu toate
armele pe care ți le-a încredințat talentul sau viața!...
Așa a trăit și a luptat Nicolae Bălcescu!
înarmat cu învățătura trecutului, judecînd viața de la înălțimea nevoilor
prezentului său și în lumina țelurilor mărețe ale viitorului, din dragostea
lui nețărmurită față de oamenii simpli, față deexploatații vremii și cu un sen-
timent de unire în fața energiei lor creatoare, cu un respect adînc față de forța
lor colectivă de muncă, nelimitată în timp și spațiu, Nicolae Bălcescu —
intelectualul, istoricul, revoluționarul — a participat, la vremea lui, la
afirmarea și la victoria unei forme superioare de viață socială. De aceea,
generații în șir de intelectuali adevărați, de creatori, și-au căutat în Băl-
cescu mitul chemării lor istorice și au găsit în el un strălucit îndreptar de
aspirații și de acțiune.

EMINESCU: AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE
de G. G. URSU
Marile prietenii ale lui Eminescu sînt în general cunoscute, deși dez-
văluirea sensurilor lor profunde ar necesita încă interpretări noi și adăugiri.
Cu Creangă, Caragiale și Slavici a rămas legat printr-o amiciție constantă.
Generația imediat următoare, de care-1 despărțea un deceniu, în frunte cu
Vlahuță, l-a înconjurat pe marele poet cu o admirație mergînd pînă la idolatrie.
Au rămas aproape necunoscute legăturile cu oamenii simpli și cu inte-
lectualii modești, actori, gazetari, publiciști, unii dintre ei neputînd ieși
din anonimat.
Profundul caracter popular al unei creații excepționale izvorăște și din
contactul permanent al omului și poetului cu masele largi ale poporului,
împărtășindu-i durerile și aspirațiile și lăsîndu-se pătruns de cîntecele și
poezia lui.
Din amintirile lui lacob Negruzzi, desprindem această mărturie semni-
ficativă: „Eminescu era bun, blînd, modest, simpatic. Pentru poporul de
jos avea o dragoste și o milă nemărginită. Cu oamenii din popor se înțelegea
mai bine decît cu toată lumea noastră cultă și semicultă: o vară întreagă o
petrecu la o stînă în tovărășia cîtorva ciobani1' 1.
Cel mai mare poet al poporului romîn și-a trăit destinul lui dramatic
printre oameni ai muncii, fiind exploatat în asemenea măsură încît nu putem
deosebi simțitor condiția lui socială de aceea a maselor populare. El însuși,
cu intuiția lui genială, și-a definit mizera lui condiție în societatea vremii,
încă din toamna anului 1874, cînd după studiile universitare de la Viena și
Berlin, s-a aruncat în valurile vieții practice (după propria-i expresie).
Devenise director al Bibliotecii Centrale din Iași și la 4 noiembrie
1874 îi,scria lui I. A. Samurcaș secretar al Agenției diplomatice romîne la
Berlin, explicîndu-i de ce nu poate trimite bani pentru întreținerea, la spital,
a fratelui său Șerban: „Eu însumi am un salariu de 53 de taleri (200 l.n.)
și altfel nici o avere, pe baza căreia aș putea face împrumut. Aicea trebuie să
fii sau în rîndul proletariatului orășenesc sau în rînd cu oamenii care au avere
privată1' 2.
Atît de matur gîndea Eminescu la 24 de ani, delimitînd poziția sa în
rîndurile proletariatului orășenesc, total diferențiată față de oamenii cu avere
particulară, față de moșierii de la Junimea!
1 Amintiri de la Junimea, 1939, p. 260,
2 I. E. T o r o u ț i u, Studii și documente literare, voi. IV. p. 120—124.
238
G. G. UKSU
2
Iată de ce, un an mai tîrziu, îrivara anului 1875, cînd Eminescu l-a
cunoscut pe Creangă, s-a putut închega între cei. doi mari scriitori o prietenie
unică, atît de frumoasă încît a intrat în legendă, prietenie ce nu avea nimic
comun cu ciocoimea de la Junimea și împotriva ei. Cînd Eminescu a părăsit
lașul în toamna anului 1877 și a început, la București, viața de rob la gazeta
conservatoare „Timpul", Creangă i-a scris cîteva rînduri din care spiritul
anticiocoiesc reiese clar: „Bădie Mihai, eu te credeam mort și mă luam de dor
cu amintirile, cînd erați în jurul meu, tu, Agură cel blestemat, Conta și alții
care acum vă fuduliți prin capitală cu ciocoii, mînca-i-ar cînii că sînt fiii lui
Scaraoski" 4.
Tot Creangă îi adresează și lui Slavici, pe care-1 numește „frate", la 21
octombrie 1878, din Iași, asemenea cuvinte ostile mai marilor zilei: „Dar
oamenii noștri de stat? Ochi au și nu văd; urechi au și nu aud, căci totdeauna
au luat cărbunele cu mîna sărmanului țăran, care la urma urmelor tot el a
plătit gloaba" 2.
Aversiunea adîncă a lui Eminescu față de lăcomia parveniților, față
de întunecata epocă în care a trăit, dominată de exploatarea burghezo-moșie-
rească a arătat-o pregnant Ion Slavici în amintirile sale: „Urîtă afară din
cale și nesuferită i se părea numai faza trecătoare din viața poporului romîn,
în care i-a fost rînduit să trăiască. Toate i se păreau spoială și minciună și
mișelie și nemernicie și întreaga ființă i se răzvrătea cînd vedea furioasa goană
după averi și după pozițiuni în care cei mai obraznici dădeau la o parte pe
cei mai vrednici" 3.
Eminescu se întreținuse singur de la 14 la 20 de ani și nu putea suferi
parazitismul vlăstarelor claselor posddante. „Deja de la al ’14-lea an și pînă
la al 20-lea eu mi-am cîștigat pînea singur într-o viață aventuroasă șî plină
de nemulțumiri și am făcut-o aceasta în deplina conștiință a sacrificiului" 4.
A făcut acest sacrificiu în mod conștient pentru că a putut înțelege mai
bine decît cei de-o vîrstă cu el greutățile mari cu care lupta familia sa. Tatăl
sărac și împovărat de șapte copii, avea ambiția zadarnică de a face din fiecare
dintre ei „om mare", lăsîndu-i cu studii neisprăvite, risipiți prin străinătate,
în voia sorții.
în tot cursul vieții, marele poet a fost apropiat de oamenii simpli, încă
din epoca gimnaziului de la Cernăuți cînd era prieten cu Onufri, servitorul
școlii, de la care împrumuta bani ca să-și cumpere covrigi sau mere, ori
ca student la Viena cînd chelnerul Jean de la cafeneaua Troidl îi dădea bucuros
masa pe credit5. Crescuse sănătos, țărănește, în sărăcăciosul sat Ipotești,
se scăldase în bălțile copilăriei cu frații săi, cu colegii de la Blaj în Tîrnâve-
și cu Ion Creangă în Prut.
Colegii lui de universitate mărturisesc că avea virtutea prieteniei sincere și
statornice. Cultiva cu voioșie prietenia și, ca student la Viena, stătea în aceeași
cameră cu mai mulți tovarăși la gazde sărmane și nu prefera să rămînă singur
decît atunci cînd simțea nevoia fierbinte a creației sau a unor lecturi rare*
1	N. Ț i m i r a ș, loan Creangă, București, 1932, p. 235.
8	I. E. T o r o u ț i u, op. cit., voi. III, p. 119—121.
•loan Slavici, Amintiri, București, 1924, p. 21.
* I. E. T o r o u ț 1 u, op. cit., voi. IV, p. 141.
•Teodor V. Ștefanei! i, Amintiri despre Eminescu, București, 1914, p. 29—63.
3	EMINESCU : AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE	239
Ecouri clare în creația poetică eminesciană au lăsat două amiciții din
prima tinereță: Filimon Ilia și loan Neamțu.
Poezia Amicului F.I. (1869) evocă prietenia cu Filimon Ilia, elev la Blaj,
fiu de țăran ardelean. Eminescu avea 16 ani și-și împletea cu Filimon Ilia
speranțele luminoase ale vieții tinere, într-o epocă optimistă cînd credea
în adevăr și dreptate:
Tîrnava prinsă-n galbene maluri
Murmura-n aburi gîndirea sa.
Pe cînd primblarea ne rătăcea
Visări, speranțe pe frunți de valuri
Dar credeam ambii în adevăr,
Sorbeam din aer ca din dreptate.
Priveam în soare ca-n libertate,
A fi credeam că-i un drept de fier.
Aceste două strofe rămase în manuscris au o certă valoare autobiografică
întocmai ca și poezia La moartea lui Neamțu (1870) închinată unui prieten,
studentul loan Neamțu, originar din Năsăud, care s-a stins la Viena la 12
aprilie 1870 în vîrstă de 23 ani. Elegia aceasta nu mai are nimic din lumina
celor două strofe de mai sus, poetul nu mai poate da răspunsuri satisfăcătoare
întrebărilor ce și le pune.
Din epoca studenției vieneze datează amiciții care s-au menținut toată
viața. Trecuseră ani de zile cînd foștii colegi de la Viena, Vasile Morariu,
Theodor Ștefanelli și Alexandru Chibici-Rîvneanul, în 1878, l-au vizitat pe
Eminescu la București, în redacția ziarului „Timpul". Cu obișnuita lui putere
de-a sesiza esența lucrurilor, poetul a caracterizat lapidar, situația în care
se afla: „Mizerie, băieți, veșnică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic" C
Eminescu și-a profetizat încă din tinerețe, în august 1872, soarta ce-1
aștepta în viitor, într-o societate în care poeții erau siliți să trăiască din
gazetărie: „Societatea în care sîntem nevoiți a trăi, rezultat al unor antece-
dente pe care ea n-a fost desigur stăpînă, nu este de natură de-a încuraja
talente și poate mai puțin decît orice talente muzicale. Astfel dezvoltarea
negativă ajunge cea de ordine, un talent muzical ajunge de a ilustra grădinile
și berăriile, un pictor ajunge portretist, un poet jurnalist, ceea ce veți concede
că-i lucrul cel mai prost din lume" 2.
Săritor la nevoie, Eminescu intervine pe lîngă Maiorescu prin asemenea
rînduri pentru ca acesta să sprijine pe un tînăr muzician evreu, Toma Micheru,
să poată concerta la Iași.
Eminescu iubea oamenii și era iubit și căutat de oamenii cu care venea
în contact. „Cine-i făcea cunoștință ținea la dînsul ca la un vechi prieten",
declară Ștefanelli3, iar Slavici țnărturisește, mai mult, că prietenii îl căutau
pentru influența morală binefăcătoare pe care poetul o exercita asupra lor:
„Avea inima deschisă, era luminos, sugestiv și plin de vervă, îneît te simțeai
mai bun, mai deștept și mai vrednic după ce ai stat timp de cîteva ceasuri
sub înrîurirea lui" 4.
1 T e o d o r V. Ștefanelli, op. cit., p. 156.
2 I. E. T o r o u ț i u, op. cit., voi. V, 1934, p. 117—118.
8 Ibidem, p. 66.
1 1 oan Slavici, Amintiri, p. 104.
240
G. G. URSU
4
Este explicabil atunci de ce a avut, în afară de marile amiciții cu scriitori de
seama lui Creangă, Caragiale și Slavici — deveniți în perspectiva timpului marii
clasici ai literaturii noastre — numeroși prieteni printre alți intelectuali legați
de popor.
împărțindu-i în diferite categorii, fără a putea stabili hotare riguros
exacte, am putea așeza în primul rînd grupul scriitorilor legați de mișcarea
muncitorească, apoi grupul gazetarilor, mai ales al acelora de la „Fîntîna Blan-
duziei“ și în sfîrșit grupul profesorilor.
Nu se cunoaște îndeajuns simpatia cu care l-au înconjurat pe Eminescu
scriitorii din cercurile socialiste, mai ales cei de la „Contemporanul", impor-
tanta tribună de luptă a mișcării muncitorești la începuturile ei.
N. Beldiceanu, poet al „Contemporanului", a venerat pe Mihail Eminescu
care la rîndul lui îl stima pe Beldiceanu și adesea îl vizita în casa acestuia
de la Iași. în vara anului 1901, au petrecut la Rădășeni trei scriitori tineri:
Mihail Sadoveanu, N. N. Beldiceanu și N. Dunăreanu. Sadoveanu a recitat
Sara pe deal, înfiorînd pe amicii săi cu muzica vrăjită a versurilor lui Eminescu.
„Pe drum, N. N. Beldiceanu prinse a ne evoca aduceri aminte din copi-
lăria [ui și ca prin vis icoana marelui poet ne apăru în față din anii îndepăr-
tați. în casă la dînșii, la Iași, marele poet venea adesea să se sfătuiască și să
discute cu tatăl lui Beldiceanu. Și Nicușor Beldiceanu, fiind mărișor, își
aducea destul de bine aminte cum Eminescu îl lua pe genunchi și-1 mîngîia"1.
Beldiceanu îl cunoștea pe Eminescu încă de la Junimea, făcînd parte
amîndoi din disprețuita „caracudă" a simandicoasei societăți.
N. Beldiceanu a urmărit cu durere viața marelui poet, copleșit de boală
și, în 1887, a publicat în „Contemporanul" 2 poezia sa Geniu și nefericire în
care elogiul față de poet se îmbină cu compasiunea profundă față de om.
Ibrăileanu a republicat în „Viața Romînească" 3 această poezie cu prile-
jul comemorării a patruzeci de ani de la moartea lui Eminescu. „Dacă nu
ne înșelăm, scrie Ibrăileanu într-un comentar, afară de M. Eminescu a lui
Vlahuță, e singura închinată marelui poet în timpul vieții lui".
Primele două versuri:
Lucefere, cînd vine al zilei răsărit,
De ce umbrit de jale tu mergi la asfințit?
sînt comentate astfel de marele critic: „autorul era socialist. Răsăritul pentru
el era societatea socialistă viitoare".
Eminescu, în viziunea lui Beldiceanu din acest poem, e poetul iubirii
și al naturii, dar și al evadării într-un trecut iluzoriu, scîrbit de îngustimea,
corupția și minciuna timpului său. Este poetul durerii celor mulți, dar și
al satirei îndreptate împotriva tiranilor:
Dar cînd vedeai sărmanul aproape să se stîngă
L-ai plîns cum nime poate în lume ca să-l plîngă,
Cu strașnice cuvinte, ce duc la răsculare
Ai răscolit durerea vieții proletare
Și-ai spulberat tiranii ce poftelor se-nchină
Și firea lor murdară și-a inimii lor tină.
1 N. Dunăreanu, La Rădășeni (Amintiri), p. 41—46 în „Omagiu lui Mihail
Sadoveanu“, București, 1956.
2 „Contemporanul", nr. 12, p. 539.
3 „Viața Romînească", nr. 5 și 6 (mai-iunie 1929).
5
EMINESCU : AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE
241
N. Beldiceanu, tributar expresiei și armoniei eminesciene, își încheie poemul
îndemnîndu-1 pe marele poet prăbușit înainte de vreme să se îndrepte spre
viitor, să creadă în victoria iminentă a socialismului și, cîntînd-o în versuri,
să-i grăbească înfăptuirea.
Un alt scriitor al „Contemporanului", admirator constant al lui Emi-
nescu, sprijinindu-1 în epoca bolii, a fost Constantin Miile (1861—1927).
Miile i-a fost elev lui Eminescu la Institutul Academiei din Iași în anii 1874—
1875. Poetul a predat scurt timp logica și apoi limba germană la acest liceu
frecventat de vlăstarele boierimii moldovene. Conștiinciozitatea și exigența
lui provoacă nemulțumirea unor elevi leneși. Pentru a nu supăra familiile
acestora, direcția școlii îl îndepărtează pe Eminescu din rîndul cadrelor pro-
fesorale ale liceului, la 1 septembrie 1875.
Constantin Miile povestește întîmplarea în romanul său Dinu Millian 1
și în Letopiseți2.
La greva împotriva lui Eminescu numai Miile nu a luat parte. El era
singurul bursier dintre fiii de bogătași și de aceea era expus de a fi eliminat
din școală.
Fecior de boiernași sărăciți, Miile făcea o figură singulară printre copiii
privijegiaților, se simțea umilit și visa o societate nouă.
In acea ocazie a fost lăsat singur în clasă și cînd a intrat Eminescu, un
dialog scurt cu ochii a avut loc între profesor și elev. Profesorul l-a întrebat
cu mirare ce s-a întîmplat, iar Miile i-a arătat ferestrele deschise peste care
săriseră toți băieții în curte. Pe elevul Miile îl frapau poeziile lui Eminescu
pentru că aveau o formă cu totul nouă față de ceea ce citise el pînă atunci.
In poezia Egipetul, în afară de imaginea frumoasă a florilor, giuvaere în aer,
era vorba și de tufe de mături. Era posibil să faci versuri cu măturile prozaice
ce îți aduceau aminte de bucătărie? Așa gîndea Miile la 14 ani, nepriceput
în ale poeziei, dar n-a persistat mult în această greșită apreciere. în clipa
cînd s-a îmbolnăvit poetul, devenise un eminescian fervent. A inserat o
notă elogioasă în „Dacia Viitoare" care apărea la Bruxelles, sub îngrijirea
sa și a lui V. Morțun. Eminescu a avut o părere favorabilă despre Miile ca
poet. Se cunoaște momentul istorisit de Vlahuță. Eminescu ședea împreună
cu el la o masă în cafeneaua de la „Imperial" din București. Vlahuță a ales
o garoafă roșie de la o florăreasă și i-a dăruit-o lui Eminescu. Acesta, admirînd
petalele roșii și asociindu-și Caietul roșu al lui Constantin Miile, a vorbit cu
entuziasm despre drumul neîncercat de nimeni al tînărului poet. Entuziasmul
ni se pare excesiv față de arta poetică a lui Miile, dar arată predilecția mare-
lui poet față de o poezie de revoltă socială, bogată în idei noi.
Făcea însă rezerva, că nu muncește suficient de migălos. Miile n-a ajuns
un mare poet, ci un gazetar de seamă și în această calitate, a apărat puritatea
amintirii lui Eminescu împotriva oricărei denigrări, în „Săptămîna literară",
„Adevărul" și „Adevărul literar".
Se știe că Dobrogeanu-Gherea, întemeietorul criticii literare științifice,
a consacrat lui Eminescu în „Contemporanul" primul studiu monografic,
recunoscîndu-i valoarea covîrșitoare.
1 Eminescu este Minescu.
2 „Adevărul", 16 iunie 1909.
16 -c. 3230
242
G. G. URSU
&
Este semnificativ faptul că timp de un an, de la articolul despre Deceplio-
nismul în literatură din februarie 1887 pînă la Direcțiunea Contemporanului;
din ianuarie 1888, Gherea se ocupă cu pasiune de opera lui Eminescu în pagi-
nile celei mai de seamă publicații muncitorești contemporane.
Plină de sens este activitatea de critic literar a lui Gherea care pe de
o parte a combătut ideologia reacționară a junimismului, denunțînd teoria
maioresciană a apolitismului în artă, iar pe de altă parte, a pus în lumină
conținutul profund popular și democratic al operei eminesciene. Se sublinia
în acest fel ceea ce astăzi este limpede, că Eminescu ca și Creangă erau la Juni-
mea izolați și că la revista „Contemporanul" au găsit o apreciere cinstită și adîncă.
Scrise în vremea cînd marele poet se lupta cu boala lui cumplită, artico-
lele lui Gherea exprimau nu numai admirația, ci și simpatia deosebită a cri-
ticului. „Cînd am scris articolele mele despre acest poet înaintea mea plutea
poetul așa cum îl cunoaștem cu toții, cel puțin în parte. Un om nervos, impre-
sionabil, sărac, cinstit, muncitor, un om care și-a căpătat cultura prin muncă" k
Un alt admirator al lui Eminescu din cercul „Contemporanului" a fost
Toni Bacalbașa. El și-a atras ura lui Macedonski, pentru că în 1883 înfierase
epigrama denigratoare. Avea pe atunci 18 ani 2 de aceea Macedonski îl numește
ironic „băiețaș de profesiune socialist" în Literatorul, IV—V, 1887.
într-un articol Arta încurajată 3, Toni Bacalbașa arată că sfîrșitul tragic
al lui Eminescu a făcut ca lumea să se intereseze de literatură, deși regimul
burghez nu face nimic pentru încurajarea literaturii adevărate, subvenționînd
numai pe scriitorii care-i servesc interesele. O literatură populară, națională,,
nici nu poate fi promovată de așa-zisa „elită socială". „Pun rămășag că nici
unul din miniștri n-a citit măcar pe Eminescu".
Admirația lui Toni Bacalbașa a rămas întreagă pînă la sfîrșitul scurtei
sale vieți, cînd a fost răpus de vechea lui ftizie la vîrsta de 34 de ani.
După 1890, Caragiale se apropie de mișcarea socialistă datorită legătu-
rilor sale de prietenie cu fruntași ai mișcării ca Gherea și Anton Bacalbașa.
Caragiale scoate împreună cu Toni Bacalbașa, în anii Î893—1894, revista
„Moftul Romîn", tribună de luptă împotriva demagogiei politicienilor burghezi;
și a curentelor literare decadente.
Caragiale și Toni Bacalbașa se întîlneau adesea și făceau ședințe lungi
de lectură din poeziile lui Eminescu. Erau așa de impresionați încît cei dor
satirici ajungeau să plîngă de-a binelea. Bacalbașa, poate, numai din cauza
răsunetului emotiv al versurilor, dar Caragiale și pentru că i se trezeau puter-
nice amintiri despre omul pe care-1 iubise și îl prețuise4.
Din suita de tineri scriitori admiratori ai lui Eminescu nu poate lipsi
poetul socialist Ion Păun-Pincio, academician post-mortem al Academiei.
Republicii noastre Populare.
Venerația față de opera lui Eminescu o avea încă de pe băncile școlii
și se împletea cu năzuințele socialiste:
1 D irecțiunea Contemporanului, în „Contemporanul", 1 ianuarie 1888.
2 Născut la 11 februarie 1865—1 octombrie 1899.
3 „Adevărul" nr. 1684 din 1 noiembrie 1893.
4 Toni Bacalbașa a fost prezent, la Botoșani la 5 mai 1899 la inaugurarea bustului
lui Eminescu.
7	EMINESCU : AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE	243
„La școală stăteam în aceeași bancă, alături. Și de obicei nu prea eram
atenți la explicații. Ne vedeam de alte nevoi... „Contemporanul1*, poeziile
lui Eminescu, acel care a scris:
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blîndei lune,
Vîntu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune.
erau mai presus de toateu L
Ion Păun Pincio s-a născut la 17 august 1868 în tîrgul Mihăileni din
fostul județ Dorohoi, în aceeași regiune cu Eminescu. într-o scrisoare către
un prieten 2, Pincio istorisește cu multă delicateță cum l-a văzut pe Emi-
nescu la Botoșani. Impresiile sînt interesante. Poetul se întorsese de la sana-
toriul mănăstirii Neamțului și era îmbrăcat în haine de „om nevoiaș", în straie
groase de șiac pe care obișnuise să le poarte încă de la Iași, sub influența
lui Creangă. S-a întîlnit cu un vechi prieten, cu gazetarul Scipione Bădescu,
strîngîndu-i mîna cu căldură. Era vioi, rîdea, recăpătîndu-și veselia ca tot-
deauna cînd se întîlnea cu oameni, cu prieteni. Pincio l-a urmărit cînd, rămas
singur, copleșit de melancolie, Eminescu se plimba pe aleile solitare ale
grădinii Vîrnav din Botoșani, dar și aici se oprea în loc ca să asculte cîntecul
păsărelelor, culegea cărăbuși și stătea cu mîna întinsă pînă ce își luau zborul.
Dar aceasta era o imagine luminoasă din primăvara acelui an 1887. în toamnă,
într-o zi ploioasă, Eminescu i s-a arătat tînărului poet, „într-un palton ter-
felit", învîrtindu-se foarte agitat în jurul casei de economie. Nu se putea
decide ca să intre pentru a primi o sumă de bani. Poetul socialist Ion Păun
Pincio a asistat mai tîrziu și la altă scenă, de astă dată tragică: scoaterea
în vînzare, după moartea lui Eminescu, a mobilierului sărac, o canapea și
o sofa, amîndouă de culoare roșie. Culoarea roșie îl obsedează și-i amintește
că Eminescu cîntase sofaua roșie încă din tinerețe, în poezia Noaptea.
Henrieta Eminescu a sesizat că din cercul de la Iași, prin 1888, mai ales
socialiștii aveau compasiune pentru soarta lui Eminescu.
La 20 noiembrie 1888 îi scria Corneliei Emilian: „Complimente la toți
și la toate ce mă cunosc și mai cu s.eamă societății socialiste". Biata femeie
ce-și îngrijea fratele c-un devotament eroic, într-o scrisoare din 7 martie
1889, are accente de indignare față de egoismul boierimii din Botoșani, care
nu numai că privea cu nepăsare drama marelui poet ci împiedica și pe alții
să-1 ajute. Ei au interzis doamnei Jecu să dea un concert pentru Eminescu
sub cuvînt că e socialistă. „Ce — îmi ziceau ei — ai înnebunit și dumneata
ca Eminescu de voiești să susții o socialistă dintre cele mai incarnate"3?
Scrisorile Henrietei Eminescu arată trista ei singurătate într-un oraș
ca Botoșanii în care „oamenii mari, toți bogați și cu fumuri de boieri mari"
pălmuiau cu aroganța lor sărăcia poetului.
Un alt grup de amici ai lui Eminescu a fost acela de la revista „Fîntîna
Blanduziei" din ultimii doi ani de viață ai poetului, una dintre rarele raze
de soare ce i-au încălzit epoca de amurg.
1 I o n Păun Pincio, Poezii, .proză, scrisori, E.S.P.L.A., București, 1950, p. 124„
2 ibidem, p. 121 —122.
3 Din ordinul boierilor fusese arestat la Botoșani un socialist Argente.
244
G. G. URSU
8
Acest grup de gazetari aparținea acelei boeme pe care Titu Maiorescu
o privea cu superioritate. Este clar că epitetul de „boema romînă“ aplicat
de Maiorescu nu numai lui Eminescu și Caragiale ci și lui Slavici, nu exprimă
numai un ușor dispreț de om chibzuit, cum crede Lovinescu. Se știe că om
chibzuit era și Slavici, așa că atitudinea lui Maiorescu reprezenta o distanță
cu conținut social.
Același dispreț La afișat și Anghel Demetriescu calificîndu-1 pe Emi-
nescu „un boem de o speță puțin amabilă“.
Unul dintre modeștii amici ai lui Eminescu din boema în care el se
simțea totdeauna bine, colaborator la revista „Fîntîna Blanduziei“ cu arti-
cole despre muzică, a fost cîntărețul Costache Bărcănescu 1.
Ceremonialul înmormîntării marelui poet a fost încununat cu melodia
pe versurile poeziei Mai am un singur dor cîntată de corul condus de Costache
Bărcănescu.
Prietenia marelui poet cu cîntărețul Bărcănescu evocă unele din ultimele
bucurii ale poetului. Costache Bărcănescu și-1 amintește pe poet cînd răspun-
zînd insistențelor prietenilor de la „Fîntîna BIanduziei“, a primit cu bună-
voință să petreacă împreună cu ei crăciunul anului 1888. Erau acasă la Băr-
cănescu cînd poetul le-a cîntat O ierutn, ierum, fragment dintr-o operetă, o
melodie foarte plăcută. Eminescu avea o voce mică, de cameră, dar dulce
și mlădioasă, cuvintele le spunea „ cu o expresie și cu un accent de care ar
fi fost gelos cel mai mare cîntăreț“.
Bărcănescu apreciază astfel vocea lui Eminescu: „în acea zi, Eminescu
era adorat nu numai ca cel mai celebru poet, ca un prieten mare și iubitor,
dar și ca un cîntăreț care putea fermeca și cu vocea pe auditor. Au urmat
tunete de aplauze și aprobări. Fu silit să-1 repete în nenumărate rînduri“.
Eminescu a cîntat numai după ce „fratele Costache“ (așa-1 numea poe-
tul) a promis că va cînta și el.
Costache Bărcănescu avea „o voce generoasă de tenor, cu o întindere rar
întîlnită, cu note acute strălucitoare“. Această caracterizare i-o face George
Niculescu Basu 2 care ne comunică din cele ce spuneau bătrînii că voce de
tenor ca aceea a lui Costache Bărcănescu, în țara romînească nu s-a mai auzit,
dar nu s-a putut realiza din cauza tracului și a emoției; el a rămas simplu
dirijor al corului de la Domnița Bălașa.
in cerc intim, de dragul lui Eminescu, își înfrîngea emotivitatea și cînta.
Se cunosc și alte momente ale amiciției dintre Eminescu și Bărcănescu.
Se duceau împreună la opera italiană ce cînta la Teatrul Național 3.
intr-o seară de iarnă se cînta Traviata, iar poetul asculta cu interes co-
mentariile „fratelui Costache“ asupra vocii primadonei. După spectacol, au
plecat în strada Academiei la birtul lui Enache. La un pahar de vin, pornind
de la povestea tragică a Traviatei, și-au împărtășit păreri despre dragostea
lor. Eminescu le-a spus cum de multe ori s-a înșelat pe sine însuși, luînd
drept dragoste, dorința de dragoste, aspirația de-a îngenunchea în fața frumu-
1 E. Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui, p. 208.
2 George N iculescu- Basu, Amintirile unui artist de operă, E.S.P.L.A.,
București, 1957, p. 70—71.
’Zamîir Arbore, Amintiri despre Eminescu, în „Facla“, 8 octombrie 1911.
9	EMINESCU : AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE	245
seții feminine. Adevărata iubire — le spunea poetul amicilor săi — e mai
mult, copleșește întreaga noastră viață.
Din asemenea ideal de dragoste profundă și statornică, mărturisit în clipe
de intimitate prietenilor apropiați, a izvorît poemul de bogate culori Călin
și poemul de largi acorduri simfonice al Luceafărului.
Aceluiași grup de tineri gazetari de la revista „Fîntîna Blanduziei“ îi
aparține un alt prieten, Ion Popescu 1, uimit și el de pasiunea poetului în spe-
cial pentru melodiile populare:
„în toate părțile locuite de neamul nostru, nu se găsește un al doilea
om care să fi cunoscut mai adînc cîntarea populară. Cei care l-au știut de-
aproape erau minunați de mulțimea poeziilor populare pe care le cunoștea
Eminescu, cele mai multe cu melodiile lor. Și se vedea din chipul cu care
le spunea sau le cîntă că le studiase adînc“.
Tinerii gazetari de la „Fîntîna Blanduziei“ l-au înconjurat cu dragoste
pe Eminescu în ultimele lui săptămîni de boală și suferință. Același Ion
Popescu descrie ultima vizită făcută poetului la sanatoriul Suțu. Eminescu
l-a recunoscut repede și a venit vesel la el. L-a luat în brațe pe tînărul îmbră-
cat militar și era foarte emoționat. Poetul i-a cerut cărți și a doua zi i-a fost
adusă Corespondența lui Jules de Goncourt și toate gazetele. I-a arătat poetului
o scrisoare pe care copiii unui artist i-au trimis-o lui Jules de Goncourt, „o capo-
doperă de gingășie1*. Eminescu o reciti de mai multe ori, așa de mult i-a plăcut.
în articolul său Poezie și muzică din revista „Fîntîna Blanduziei**, din
10 dec. 1889, Ion Popescu afirmă că mediul groaznic din sanatoriu l-a distrus
pe poet: „Să-l fi dus cineva pe Eminescu la țară, în liniște, în singurătate,
să fi umblat pe poteci cu cotituri, să fi ascultat el glasul vechilor păduri și
șoapta pîraielor, să mai fi admirat luna oglindindu-se în ape, în loc să fi fost
ținut între morți-vii în casa din strada Plantelor, Meșterul ar fi fost șt
astăzi între noi, Meșterul cu paltonul cel larg, cu galoșii enormi, cu fața se-
nină, care te muia cu zîmbetul și cu versul lui cel nesfîrșit de dulce**.
Un alt tînăr gazetar Leon Gh. Nicoleanu, originar din Botoșani, din ace-
lași grup, aduce unele amănunte despre rolul marelui poet la conducerea
publicației „Fîntîna Blanduziei**.
Cînd a acceptat, la insistențele tinerilor săi prieteni, să le gireze lucrarea,
recomandîndu-i publicului, le-a pus condiția ca el să aprobe sau să respingă
materialul de publicat.
„La 3 decembrie 1888, noaptea pe la 12, marele nostru prieten, scrie
Nicoleanu, apoi noi cei mititei pe urmă, învîrteam la roata mașinii mari
tipografice pentru imprimarea numărului dintîi al ziarului acestuia**. Emi-
nescu, deși bolnav, era încă robust și a fost greu de înduplecat să lase „func-
țiunea de rotar**. L-au luat aproape cu sila numindu-1 „poet și rotar**. I-au
adus aminte în glumă că un scriitor oarecare se numea, pe atunci, pe el însuși
„poet și ofițer**, deși în realitate, acela nu era decît ofițer.
Mult mai important e că Eminescu îi sfătuia mereu pe tinerii săi amici
de la „Fîntîna Blanduziei** să facă o gazetărie cinstită, să spună adevărul:
„Să ne luăm la trîntă dreaptă cu toată lumea**! Pe frontispiciul ziarului, erau
scrise versurile lui: „Unde vei găsi cuvîntul ce exprimă adevărul?**.
1 Articolul Poezie și muzică, în „Fîntîna Blanduziei", 10 decembrie 1889.
246
G. G. URSU
10
Eminescu era așa de revoltat împotriva minciunii, ușurinței și corupției
ce dominau în clasele dominante, încît le cerea să nu menajeze pe nimeni,
le spunea răspicat: „Să vă luați meseria de a da cu toporul în tot ce e putred
căci putregiunea face ca nimic să nu poată sta sănătos, alături1'.
Această frază memorabilă a lui Eminescu ne demonstrează că el a avut
pînă la sfîrșitul vieții aceeași atitudine radicală de împotrivire, de satiră vio-
lentă la adresa claselor exploatatoare.
Aceluiași grup de la „Fîntîna Blanduziei“ îi aparține Dionisie Miron,
prieten al lui Eminescu „în adevăratul înțeles al cuvîntului“, așa îl prezintă
Slavici L Era (scrie tot Slavici) „un tînăr foarte simpatic, bănățean, care
știa sîrbește și tradusese într-o romînească plăcută mai multe din baladele
sîrbești".
La baza acestei prietenii era fără îndoială interesul deosebit pentru folclor
al lui Eminescu. Dionisie Miron a publicat în foiletoanele revistei „Fîntîna
Blanduziei“ o seamă de balade populare sîrbești traduse în limba romînă în
versuri albe. Interesul marelui poet pentru creația artistică orală a unui
popor vecin era sporit și de faptul că mai^ toate baladele populare sîrbești
au legături precise cu baladele romînești. în balada sîrbă Nunta lui George
Smenderaveț și Marcu Crăișorul, tradusă de Dionisie Miron 2, eroii noștri
populari Baba Novac și fiul său Gruia sînt personaje principale. Pe acest
erou popular al baladelor sîrbești Marcu Crăișorul l-a învățat carte un popa
Nedelcu 3. Semnificativ, de asemenea, este că în același număr din 4 ianuarie
1889 se publică „poezii populare inedite din colecția lui M. Eminescu“ și o
baladă sîrbă despre Marcu Crăișorul, tradusă de același Dionisie Miron.
La București, prin 1888, Eminescu era disputat de două grupuri de
gazetari, cel de la „Fîntîna Blanduziei“ și cel de la „Romînia liberă“.
De la „Romînia liberă“, un apropiat confrate de presă al poetului a fost
Dimitrie Teleor. Amintirile acestuia 4 întregesc imaginea bucuriilor puține ale
vieții boeme și aduc amănunte cu privire la existența precară a poetului,
apropiată de aceea a poporului exploatat.
Poetul mergea cu Teleor și alți gazetari de la „Romînia liberă" la birtul
lui Șerbănescu din hanul lui Kiriazi. Eminescu punea capul între mîini și
începea să cînte doine din Transilvania, așa cum le cîntau mocanii și cînta
cîte o oră întreagă 5. Ardelenii aflați la masă plîngeau cu lacrimi.
Era iarnă grea cînd Eminescu l-a luat în paltonul său larg pe prietenul
Leon Nicoleanu de la „Fîntîna Blanduziei", conducîndu-1, mic și slab cum era
acesta, pînă în Dealul Spirei, unde stătea.
Teleor deținea amănunte din prima tinerețe a poetului. Prin 1867 Emi-
nescu a fost hamal în portul Giurgiu; era îmbrăcat în pantaloni de dril, fără
cămașă, fără ciorapi. Sta cu răzătoarea de fier în mînă și rădea banițele
pline ca să fie toate egale. Acolo l-a găsit lorgu Caragiale și La făcut sufler.
1 loan Slavici, Amintiri, București, 1924, p. 131.
2 „Fîntîna Blanduziei“, 11 decembrie, 1888.
3 Marcu Crăișorul și părintele său, în „Fîntîna Blanduziei“, 25 decembrie 1888.
4 D. Teleor, Eminescu intim, București, 1909.
5 Preferința pentru doinele din Ardeal o avea din tinerețe, o atestă Ștefanelli, în op. cit.
p. 66: „Ținea foarte mult la medicinistul loan Hosanu, care ne încînta cu cîntecele sale dulci
și mai cu seamă cu minunatele doine din Ardeal“.
] 1	EMINESCU : AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE	247
Amintirea poetului l-a obsedat pe Teleor. !n „Semănătorul44 1 el publică
un sonet inspirat de-o scenă ieșeană din epoca grozavei boli cînd Eminescu,
descoperind într-o librărie volumul lui de poezii, publicat fără voie, l-a rupt
filă cu filă.
Poet fantezist 2 D. Teleor a parodiat cu humor Luceafărul lui Eminescu,
în poezia Idila, transpunînd basmul eminescian în lumea pisicilor, ultimul
vers fiind o onomatopee izbutită:
Te las să vii acilea sus,
Pe scări imaginare,
Ca să cîntăm, precum ai zis
$i-ncetinel și tare.
Dar ca la nimeni n-o să spui
Că voie-acum îți dau
Să te apropii pîn-aici,
Angajament ți-iei?...
— mi-au ’
Director al gazetei „Romînia liberă14 era Dimitrie A. Laurian, fiul filologului
•ardelean August Treboniu Laurian, profesor de filozofie. Acesta face parte
dintre acei intelectuali care l-au denigrat pe Eminescu la începutul carierei,
iar mai tîrziu, în epoca poetului de la București, i-au devenit admiratori și
prieteni 3.
in 1873 4, D. A. Laurian făcea ironii scriind despre Egipetul genialului
d. Eminescu sau punîndu-1 pe același plan cu poeți minori ca Bodnărescu și
Naum. Dar Laurian n-a rămas la aprecierile lipsite de gust din tinerețe, ali-
mentate de spiritul care domnea în cercul „Revista Contemporană44 împotriva
ieșenilor, mai ales în anii din urmă ai poetului l-a avut colaborator la gazeta sa
„Romînia liberă44 și apropiat prieten. Laurian a vorbit la înmormîntarea
poetului, în fața Universității, pe scările palatului, în prezența unui mare
număr de studenții „Nu numai un confrate de talent în presă, un prieten sta-
tornic în zile grele, un rod genial al țării... Era franc în ură ca și în iubire.
Cît despre țărănime, Eminescu era un entuziast, iar față cu nedreptățile ce
le vedea prin unele localități el devenea socialist. Simțirea lui de poet se
impresiona repede și din graiul lui ieșeau accente de revoltă44.
Printre amicii lui Eminescu, dintre cei mai intimi și mai apropiați,*
grupul profesorilor secundari și al învățătorilor ocupă un loc important.
Vasile Burlă, Petre Novleanu, Samson Bodnărescu, Miron Pompiliu, profesori
la școlile medii ale lașului, precum și institutorii în frunte cu Creangă arată că
grupul didactic al amicițiilor lui Eminescu era mai ales ieșean. Cei mai
mulți făceau parte din ceea ce s-a numit cu umor și plasticitate „caracuda
Junimii44, gruparea celor umili care stăteau la ședințe prin colțurile saloanelor,
mulțumindu-se să rîdă de glumele celorlalți și să aștepte cu nerăbdare ceaiul,
1 „Semănătorul44, 27 mai 1907.
2 10 mai 1858—4 aprilie 1920. Vezi G. Călinescu, Istoria literaturii romîne*
București, 1941, p. 527.
3 Printre aceștia P. Grădișteanu, N. Ține și altii.
4 „Revista Contemporană44,’ 1 iulie 1873, octombrie 1873.
248
G. G. URSU
12
cafeaua și cozonacul. Cei doi memorialiști ai Junimii, lacob Negruzzi și George
Panu, numesc caracudă acea grupare junimistă a celor lipsiți de valoare lite-
rară și chiar de personalitate, dar faptul că Eminescu, Bodnărescu și Pompi-
liu alcătuiau „treimea slăvitei caracude" e un indiciu că și aici trebuiesă
căutăm o solidaritate a boemei literare împotriva „elitei" de la Junimea.
Miron Pompiliu, președintele caracudei, scrie despre „pretinsa elită a Junimii"
și „mult ocărîta caracudă", considerată ultima instanță în societatea Junimii,
care decidea valoarea unei opere Tot Miron Pompiliu scrie că s-a adresat
în calitate de îngrijitor în vacanțele de vară al Convorbirilor cetei caracudei
și în primul rînd lui Creangă, socotit că face parte din același grup disprețuit2,
„șleahta hămesită și sărăcăcioasă", cum o numește el.
în 1895 cînd putea să judece valoarea scriitorilor din societatea Junimii,
după trei decenii de activitate, Miron Pompiliu își mărturisește admirația
față de „maestrul Eminachi și inimitabilul Creangă", adică față de creația
excepțională a celor doi foști membri ai „caracudei".
în timp ce „elita" Junimii, în frunte cu Petre Carp și Vasile Pogor, con-
testa orice valoare artistică poeziei populare, printre membrii disprețuitei
caracude în frunte cu Miron Pompiliu se găseau pasionați colectori și admira-
tori ai creației poetice populare.
Profesorul Miron Pompiliu s-a bucurat de simpatia lui Eminescu în pri-
mul rînd pentru preocupările lui de folclorist și povestitor popular.
Eminescu era sufleor la Teatrul Național din București iar Miron Pompi-
liu student la Facultatea de litere 3 cînd au participat amîndoi în 1878 la
lucrările cenaclului literar „Orientul" al lui Gr. Grandea, Eminescu asumîn-
du-și sarcina de-a culege folclor moldovenesc, iar Miron Pompiliu folclor din
Transilvania. în toamna anului 1869, continuîndu-și studiile la Iași, Miron
Pompiliu făcu să apară volumul Balade populare romîne în 1870 4, care începe
cu poezia Bradul:
Bradule, brăduț, de jale
Ce te legeni așa tare,
Fără boare, fără vînt,
Cu crengile la pămînt?
Miron Pompiliu culesese Bradul din locurile lui natale. Patria colecției
este valea Crișului Negru, situată la poalele Munților Apuseni 6.
Plecînd de la culegerile folclorice proprii (în manuscrisele lui găsim
Ce te legeni plopule), cunoscînd de bună seamă și colecția prietenului său
Miron Pompiliu, Eminescu a creat poezia, așa de originală, Ce te legeni^
de elevată viziune cosmică.
Tristețea bradului, provocată de vestea că va fi tăiat ca să devină lemn
cioplit pentru o ușă, a căpătat la Eminescu larga perspectivă a destinului
uman.
1 I. E. T o r o u ț i u, op. cit., voi. I, p. 151, Scrisoare către lacob C. Negruzzi^
2 Ibideni, voi. IX, p. 379, scrisoare către Maiorescu.
3 Intre 1867—1869.
* Balade populare romîne, Tipografia soc. „Junimea", Iași, 1870.
3 Născut la 20 iunie 1848, în Stei, Crișana.
)3	EMINESCU : AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE	249
Colecția lui Miron Pompiliu a furnizat marii poezii eminesciene și alte
ecouri:
Nime-n lume nu aude
Strigătele sale crude (Giurgiu)
Să le bată vînturi grele,
Vremurile, vînturile,
Ca pe mine gîndurile. (J elui-m-aș)
Eminescu publicase Făt-Frumos din lacrimă încă din 1870 1 și era încîntat
că Miron Pompiliu a dat Codreana Simziana2, publicată cu două luni înainte
de Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă, precum și alte basme. Din august
1874 pînă în 1 mai 1876, atît Eminescu cît și Miron Pompiliu erau găzduiți
de Samson Bodnărescu în locuința sa de lîngă Școala normală de la Trei Ierarhi.
Anii aceștia de boemă caracudească i-au inspirat lui Eminescu mai multe
poezii ocazionale: Felicitare lui Samson Bodnărescu, Cîntec caracudesc și Cara-
cuda în război. Se spune că a doua poezie este scrisă în colaborare cu Miron
Pompiliu. Celebrînd prietenia marelui poet cu profesorii Bodnărescu și Pom-
piliu și atmosfera de haz a boemei ieșene, versurile luminează, cu un umor
senin, evocarea necazurilor celor trei prieteni cînd au rămas fără locuință,
o dată cu îndepărtarea lui Samson Bodnărescu de la direcția Școlii normale
din Iași, prigonit de Gh. Chițu, ministrul liberal al Instrucției Publice:
Sărmana Caracudă-acum
Cu traista calicește-n drum.
Miron Pompiliu l-a găzduit pe Eminescu în 1884 la Iași, după relativa
însănătoșire la Viena, dar în curînd îmbolnăvindu-se și el de aceeași infecție
a fost îngrijit la Botoșani de Henrieta Eminescu, între 19 noiembrie 1888 și
29 ianuarie 1889. „Pentru mine boala lui Mihai și a prietenului său a fost un
adevărat studiu“, scria nobila soră a lui Eminescu 3. Un sfîrșit tragic îl aștepta
și pe Miron Pompiliu ca și pe marele său prieten, numai că agonia lui s-a prelun-
git mai mult 4. S-ar mai putea adăuga și alte grupe de amici ai poetului, de
exemplu actorii care nu puteau uita pe fostul sufleor, pe cel ce-și începuse
dramatica existență atras de mirajele scenei, de pildă Fani Tardini și frații
Vlădicescu.
Poetul ieșean George Lesnea, depozitar al suvenirelor literare ale lașului,
povestește 5 cum el a învățat meșteșugul tipografiei de la Dumitru Mă-
lăescu, bătrîn maistru care lucrase la tipografia Junimii. Acesta își
amintea bine cum Eminescu sosea febril la tipografie cînd se culegeau literele
pentru „Convorbirile literare“ și-l ruga insistent să-i schimbe un cuvînt sau
să-i adauge o virgulă. Uneori problema era mai grea pentru că poezia ajunsese
în stadiul paginației. Prețul acestei intervenții era „un pahar de vin roșu“
la care Eminescu îmbia pe meșterul tipograf. „Eminescu nu era prea înalt
și era smead“, erau cuvintele lui Dumitru Mălăescu.
Dacă aceștia i-au fost și i-au putut fi prietenii, alții i-au fost adversarii,
începem cu baronul Dimitrie Petrino, versificator, fiu de moșier, căsătorit
1 „Convorbiri", 1 noiembrie 1870.
2 Ibidem, august 1875.
3 I. E. T o r o u ț i u, op. cit., IV, p. 264, scrisoare către Cornelia Emilian.
4 S-a sinucis la 19 noiembrie 1897.
6 Cu prilejul sesiunii științifico-metodice organizate la Iași de Soc. de științe istorice
și filologice în zilele de 28—30 mai 1961.
250
G. G. URSU
14
cu Victoria, fiica baronului Buchental. Trăind o viață ușuratică s-a încurcat
în datorii, risipind moștenirea primită de la un unchi dinspre tată, contele
Petrovici de Armis.
Baronul Dimitrie Petrino se întorsese din străinătate ruinat, sărac și
tuberculos. Succesor al lui Eminescu la Biblioteca Universității din Iași,
Petrino care ajunsese la acest post prin intervenții ale protipendadei ieșene,
compătimitoare față de un dandy scăpătat, sesizează Ministerul de Instrucție
printr-un raport injurios la adresa marelui poet, la 22 iunie 1876. Eminescu
era acuzat că ar fi sustras mobilier și cărți din bibliotecă. Deși poetul a dovedit
totala netemeinicie a acuzațiilor, totuși acest proces odios a însemnat pentru
el o mare zdruncinare morală. Așa se explică sarcasmele și violența din sonetele
lui postume intitulate Petri-Notae. într-unul din sonete, Eminescu îi face
un acid portret poetului baron care pozează în martir cînd a fost încolțit
de creditori.
Eminescu țintește mai ales în blazonul de baron al lui Dimitrie Petrino.
încă din prima tinerețe, într-un articol din Pesta, studentul Eminescu scria
cu drept cuvînt că baronia nu aduce ca moștenire nici geniu, nici știința și
că nu e destul ca cineva să aibă un privilegiu, chiar cu pajură împărătească,
pentru ca să aibă la dispoziția sa vastul imperiu al științei filozofice. Remar-
cabil e sonetul postum. Le baron de trois etoiles:
Vestite Armis! faci în lume larmă
Căci Armis ești născut, cu spada-n mînă
L-al tău blazon gîndesc de-o săptămînă
Ca să-1 compun gîndirea mi se farmă.
Inspiră-mi, Clio, a istoriei zînă,
Un semn măreț ce orice umbră darmă,
De-al meu erou să fie demnă armă
Să amintească vremea cea bătrînă.
In mijloc de blazon un praz să punem,
Jur împrejur măsline și migdale,
Ca pe-o tejghea frumos să le dispunem.
Un mitic semn al descendenței tale
Și ce-nsemnează nu trebui s-o spunem:
Demetrios Baron de Trei Sarmale.
Din materialele acestea'publicate de Perpessicius1, sonete, catrene și sti-
huri răzlețe, Eminescu a folosit versuri și expresii topite definitiv în Scrisoarea
a II-a, în special e sigur că portretul bardului care-și închină versurile cucoane-
lor și puternicilor zilei are ca model real pe Dimitrie Petrino.
Și totuși la moartea lui Petrino 2 Eminescu a scris în „Timpul“ o notă
care mărturisește noblețea lui sufletească. Uitînd totul, poetul care a și parti-
cipat la 1 mai 1878, la înmormîntarea lui Petrino la Bellu, îi consacră rînduri
emoționante: „Talent a avut, poet era! Cît despre celelalte calități ale carac-
terului, nu ale inteligenței, ele astăzi nu mai sînt“.
O poziție violent dușmănoasă a avut-o Nicolae Xenopol, avocat, om
politic, autor al romanului Brazi și putregai] născut la 1858, a murit la 5
decembrie 1917 la Tokio, unde era ministru plenipotențiar.
1 M. Eminescu, Opere, voi. V, Editura Academiei R.P.R., București, p. 330—341.
2 Mormîntul lui D. Petrino nu se mai cunoaște la Bellu. A rămas numai în registrele
cimitirului, din 1878.
]5	EMINESCU: AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE	251
*
într-o scrisoare către lacob Negruzzi trimisă de la Paris în 1878, el afirmă
cu îndrăzneală: „Strigoii lui Eminescu dovedesc o imaginație bolnavă". Atacul
cel mai vehement împotriva poetului este din anul 1881. Analizînd în „Tele-
graful" lui I. C. Fundescu un articol al poetului, N. Xenopol schițează un
portret grotesc: „Acest individ poartă pantaloni vineți, un gheroc negru de
împrumut și o pălărie mare neagră, întocmai ca aceea a nemților care umblă
cu flașnetele în spate; e pururea plin de noroi și fața și mîinile poartă nenumă-
rate urme de negreală violetă".
N. Xenopol nu știa că portretul ce''intenționa să fie satiric cinstește pe
marele poet care era condamnat să facă salahorie gazetărească pentru a putea
trăi, cu mîinile pătate de cerneală violetă, aceleași trudnice mîni cu care a
scris în această epocă febrilă Scrisorile și Luceafărul.
Impresia de flașnetar ce se vrea denigratoare este iarăși un elogiu în
perspectiva noastră de azi; ea confirmă identificarea socială a celui mai mare
poet al țării cu ființa celor mai umili artiști.
Celebrele versuri din Scrisoarea a Il-a care exprimă calmul lui Eminescu
față de ura injurioasă a contemporanilor dar și dezgustul față de o eventuală
laudă din partea unor asemenea oameni, sînt inspirate și de polemica sa cu
N. Xenopol. Un articol al lui Eminescu din „Timpul" e doveditor: „d. N.
Xenopol se va fi convins cît de puțin mă poate atinge ori supăra ceea ce
spune despre mine. Domnia-sa îmi face onoarea de a-mi batjocuri scrierile.
Ii pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar aduce ar fi de-a mă lăuda..."
Ceea ce este demn de remarcat e că în același articol Eminescu îl înfie-
rează pe N. Xenopol în calitatea lui de colaborator la acele gazete „în care au
fost lăudați și cei ce și-au înfrînt pînă și jurămîntul și onoarea militară la
11 februarie". Atitudinea marelui poet este hotărît împotriva complotului de
la 11 februarie 1866, prin care a fost detronat Cuza, de monstruoasa coaliție.
Un capitol trist al biografiei lui Eminescu cuprinde numele a două femei»
Mite Kremnitz și Cleopatra Lecca-Poenaru. Deși amiciția cu ele, atîta cît a
existat, a avut unele ecouri în creația poetică, amîndouă au manifestat față
de omul Eminescu un dispreț social care a indignat chiar pe unii contemporani.
Amintiri fugare despre Eminescu scrise în limba germană de Mite Kremnitz1,
cumnata lui Maiorescu 2, au jignit pe drept cuvînt pe N. Petrașcu 3, unul
dintre biografii poetului, ca și pe noi toți cînd le recitim astăzi, prin tonul
de superioritate socială pe care și-1 arogă uneori. Mite Kremnitz scrie despre
Eminescu ca de „un om de rînd, ținînd de o clasă socială, pentru care nu puteam
avea nici un interes". Ea l-a rugat, o dată, pe Eminescu să nu mai zugrăvească
în poeziile sale tablouri așa de posomorite, întocmai ca Maiorescu mai tîrziu
cînd îi dădea același sfat tînărului scriitor Mihail Sadoveanu. Eminescu a
dojenit-o ca pe un copil spunîndu-i că ea nu cunoaște laturile întunecate ale
vieții și are cunoștințe foarte superficiale despre realitate. Eminescu îi dădea
1 M. Kremnitz, Fluchtige Erinnerungen a. M. Eminescu, Bukarest, 1893, la
I. E. Torouț i u, op. cit., voi. IV, p. 1—19.
2 Amîndoi, Mite și Maiorescu aveau aceeași atitudine căci iată ce scrie Mite la pag. 35:
^Maiorescu începuse să-și rîdă de Eminescu în fața mea și mă întreba dacă nu care cumva ui-
tasem să-l fac să simtă distanța socială care ne separa,’spunînd că acești boemi uită adesea
cuviința".
3N. Petrașcu, Icoane de lumină, III, p. 100.
252
G. G. URSU
16
lecții de limba romînă și a fost profund ofensat de gestul ei nechibzuit de a-i
plăti meditațiile: i-a rupt biletul de o sută de franci pe care i l-a întins.
Resortul social al contradicțiilor dintre Eminescu și Mite Kremnitz îl
dibuim mai bine din poezia Noi amîndoi avem același dascăl scrisă în 1879.
Amîndoi criticau decăderea patriei, dar între ei era o mare deosebire.
Căci din adîricul gîndurilor tale
Răsare ură, din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sînt un ajutor...
Pe mine răul, deși rid, mă doare,
Mă ține liniștea vieții-ntregi;
Iar tu uiți tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi...
Ce prietenie putea fi între femeia vanitoasă ce se complăcea în atmosfera
palatului (soțul ei fiind medic al curții regale), refractară oricărei schimbări
și poetul cu sufletul profund, atașat de cei obijduiți, împărtășind tragedia
poporului său? Ea însăși o spune în Amintiri fugare: „Eminescu aștepta tot
binele de la popor căci cei zece mii din clasa superioară nu aveau nici o valoare
în ochii lui“.
Foarte rezervată cu poetul, deși îi admira poeziile, a fost Cleopatra Lecca-
Poenaru, Dalila lui Eminescu.
Contemporanii își amintesc că ea era foarte atentă la așa-zișii oameni
de lume, foști și viitori miniștri și foarte rece cu poetul pe care-1 trata ca pe
un simplu gazetar. N. Petrașcu e sigur că Eminescu i-a scris splendida poezie
de reproș amar și profund Pe lîngă plopii fără soț. Perpessicius crede că e o
legendă, dar mărturiile lui Maiorescu, lacob Negruzzi 1 și Mite Kremnitz sînt
concludente. Cu același dispreț Mite îi scria lui Nicu Gane la 2 oct. 1880:
„Sărmanul băiat! Cred că ea a răspuns la declarațiile sale printr-un hohot de
rîs și el, se spune, spera să fie acceptat ca soț“ 2.
Intuiția lui Ibrăileanu a fost cea justă cînd, analizînd cu finețe 3 poezia
Pe lîngă plopii fără soț, vedea povestea tînărului însingurat și sărac, povestea
proletarului intelectual, plecat din popor, îndrăgostit zadarnic de o fată din
clasele de sus.
Numai că Eminescu era nu numai un tînăr sărac, ci un poet de geniu..
L-a salvat conștiința superiorității lui, consolîndu-1 de toate suferințele. Dacă
femeia cu mila disprețuitoare a claselor de sus l-a respins, ea a pierdut prile-
jul de a trăi în versurile lui „în veci de veci și rînduri de vieți“.
Profund regretabil în poziția altor denigratori ai lui Eminescu, de astă
dată scriitori, fie că e vorba de un poet mare ca Alexandru Macedonski sau
de un poet minor ca Mihail Zamfirescu este că ei au putut comite erori dure-
roase față de cel mai mare poet romîn într-o orînduire nedreaptă care i-a zdrobit
pe rînd.
în perspectiva vremurilor de azi, luminate de triumful socialismului în
patria noastră, putem vedea limpede cît de înrudit era Macedonski cu Eminescu
1 Amintiri de la Junimea, 1939, p. 267—68.
a Muzeul raional Fălticeni.
3 Studii literare. Editura Tineretului, București, 1957, p. 110.
17
EMINESCU : AMICIȚII ȘI ADVERSITĂȚI CONTEMPORANE
253
și că Nopțile lui continuă poezia de revoltă socială din Scrisorile lui Eminescu.
Ca și capodopera lui Eminescu, Luceafărul, Noapte de decembrie a lui Mace-
donski dezvăluie condiția tragică a artistului în lumea capitalistă. De aici,
solidaritatea lui cu toți oropsiții acelei orînduiri.
Abia acum ne dăm seama bine de ce unii contemporani i-au fost prieteni
lui Eminescu, alții dușmani. Primul cîntăreț al eroicei Comune din Paris
a avut în viață prietenia scriitorilor legați de mișcarea muncitorească, a
unor oameni din popor și a unor intelectuali modești din boema gazetăriei
și a literaturii.
Nu e o întîmplare, de asemenea, că denigrările obtuze au venit din partea
unor intelectuali legați de burghezie, cu sentimente antipopulare.
Bucuriile i-au venit de la oamenii atașați de inima poporului, așa cum
a fost și inima lui.
Anexă. O scrisoare inedită a Henrietei Eminescu.
O scrisoare inedită către Cornelia Emilian 4, datată Botoșani 1889 aprilie
20/2 mai, prin urmare cu mai puțin de două luni înainte de moartea poetului,
exprimă zbuciumul unei femei strivite de sărăcie, dar cu suflet atît de nobil:
„Scumpă mamă! fel de fel de gînduri bine înțeles tot triste îmi trec prin cap, văzînd
că nu primesc nici un răspuns de la mata pe scrisoarea de la 8 april mi-ați scris că v-ați sfătuit
cu d-nu Sava. Aduce pe Mihai cineva sau nu? Că eu stau cu totul în neștiință. Doctorul s-a
sfătuit cu iștelanți medici și mi-a zis că va cerca o ultimă idee a sa pe timp de 3 luni și
dacă nu va reuși a-1 aduce în starea normală, apoi îl va așeza el singur la institutul Suțului,
zicîndu-mi să vă scriu. Vă rog din inimă pe toți să aveți bunătatea a mi-1 aduce pe Mihai sau
scrie-mi din doi voi și vin eu la mata și ne sfătuim cum și prin cine să-1 aduc?!
în caz de se va putea apoi eu am vorbit și am casă cu luna de a-1 ține pe bietul Mihai,
în fine m-am preparat cu orice greutate mi s-ar întîmpla și am înlesnire! Domnu Bădescu
mi-a zis că are să fie zilele acestea la mata și că vor vorbi. De a fost iarăși nu știu. Sunt într-o
stare de nu știu ce să fac, numai trei zile pînă la Sfîntu Gheorghe și eu nu știu unde să-mi
plec capu. De mi-o aduce pe Mihai apoi cum zic mai sus am unde mă duce dar și acolo
cu luna, vă sărut mînile rugîndu-vă din inimă să-mi dați răspuns ce s-a întîmplat de nu-mi
scrie nimic? Contez pe bunătatea matale care ai avut-o totdeauna față de mine că mi-i
da răspuns și știu drumul ce trebuie să-1 apuc cu șiderea mea. Cum v-am scris că de m-ei
fi dat răspuns apoi eram deja azi în lassi, în fiecare zi tot sperez că voi căpăta răspuns de
la mata și m-am lăsat în voia sorții, însă văzu că nu merge că ieri chiaru a început a se
muta 4 persoane peste mine. Vă sărut mînile repetînd rugămintea a-mi da răspuns.
A matale supusă ca o fiică
H. Eminescu“
Scrisoarea conține greșeli de punctuație și ortografie firești pentru Hen-
rieta care învățase să scrie numai ca să facă plăcere fratelui Mihai, enervat
de analfabetismul ei. Eminescu o aprecia în mod deosebit într-o scrisoare,
numind-o „un geniu în felul ei cu o memorie ca a lui Napoleon și c-o înțelep-
ciune cum rar se află“ 2.
Cornelia Emilian căreia i se adresează trista scrisoare este una dintre
femeile ce l-au ajutat pe marele poet bolnav, soție a lui Ștefan Emilian, pro-
fesor la Universitatea din Iași. Ea a lansat lista de subscripție și a strîns
suma necesară pentru ca poetul să fie trimis două veri consecutive la băile
de la Hali. Doctorul de care pomenește scrisoarea că s-a angajat a aplica
1 Pusă la dispoziție de D. St. Emilian, unul dintre puținii oameni în viață care l-au
cunoscut pe Eminescu.
2 I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, voi. IV, p. 140.
254
G. G. URSU
18
poetului bolnav un tratament de trei luni este Francisc Isac „doctor fără ar-
ginți" care l-a îngrijit dezinteresat pe Eminescu la Botoșani în 1887 și 1888.
Polonez de origine, născut la 16 oct. 1827 la Lemberg, iuase parte în tinerețe
la revoluția de la 1848 a polonezilor împotriva Austriei și din cauza perse-
cuțiilor politice s-a refugiat în Romînia. „Spune Isac că de cînd e el doctor
n-a gîndit la un pacient așa de mult ca la Mihai“ (scrie Henrieta la 1 oct. 1887)
ceea ce îi face cinste acestui medic care a murit sărac în Botoșani la 6 februa-
rie 1907.
Cererea stăruitoare a Henrietei ca Eminescu să fie adus din nou la Boto-
șani să-1 îngrijească numai ea, a fost zadarnică. La 22 iunie 1889 îiscrieCor-
neliei Emilian, de la Lacul Sărat ultima deznădăjduită scrisoare, țintind însă
pe adevărații vinovați de tragedia marelui poet: „Moartea lui Mihai și olo-
girea mea provine numai din sărăcie. Ce nedreptate este în lume, unii se
răsfață în lux și eu n-am cu ce mă căuta“.
La 14 octombrie 18891 se stingea și ea în Botoșanii ce n-au fost în stare-
să-i păstreze mormîntul, oraș dominat de o boierimecosmopolită, incapabilă
să aprecieze opera unui geniu al poporului romîn. însăși Henrieta o spune
într-o scrisoare: „în Botoșani sînt mai de-a rîndul bogați, egoiști la culme *
însă cu totul lipsiți de inimă și de bogăție intelectuală".
1 Actul publicat de G. Călinescu în „Studii și cercetări'4, 1954, p. 143.
SLAVICI DESPRE OPTIMISMUL LUI M. EMINESCU
de AUREL VASILIU
O lungă dispută are loc în jurul problemei pesimismului și optimismului
lui Eminescu, mai ales după ce Maiorescu emisese părerea greșită că mediul
social nu a influențat întru nimic temperamentul poetului care, prin naștere,
avea înclinarea de a vedea viața în culori sumbre.
Gherea, combătînd această părere, va arăta că optimismul era esențial
temperamentului lui Eminescu, dar că, din cauza mediului social, poetul
a devenit un decepționist, un sceptic. Hasdeu, Caragiale, Slavici, Vlahuță
etc., au discutat problema, înclinînd de partea lui Gherea.
!n lumina cîtorva scrisori nepublicate, vom arăta acum care erau păre-
rile lui Slavici în problema optimismului poetului Eminescu.
Scrisorile sînt adresate de Slavici lui loan Scurtu care și-a închinat întreaga
viață cercetărilor asupra vieții și operei lui Mihail Eminescu și a fost printre
primii care au studiat cu minuțiozitate manuscrisele intrate în posesia Acade-
miei Romîne în 1901. Scurtu, începînd de la această dată, își pregătește
teza de doctorat la Leipzig, cu tema Viața și scrierile în proză ale lui Mihail
Eminescu L
Pentru această lucrare, Scurtu se adresează, între alții, și lui Maiorescu.
Acesta, într-o scrisoare inedită, din București 22 dec. 1901 —4 ian. 1902
îl sfătuiește: „... atunci Dv., pentru a scrie ceva complet și temeinic asupra
lui Eminescu, ați trebui să fiți cîtăva vreme în contact personal cu cei ce l-au
cunoscut de aproape aici în țară, I. Negruzzi, Caragiale, eu etc. Din Lipsea
nu se poate. Unele publicațiuni din țară asupra lui, de ex. de D-na Corn, Emi-
lian etc., sînt caricaturi literare, nu izvoare“ etc. Prin I. A. Rădulescu îi tri-
mite Maiorescu lui Scurtu și o culegere de articole publicate de Eminescu în.
„Timpul“ 2.
I.	Scurtu s-a adresat, pentru a se informa asupra vieții lui Eminescu și
lui loan Slavici, pe care poetul îl cunoscuse încă din vremea studenției la
Viena (1869).
1 Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften. Inaugural-Dissertaiion... Leipzig, 1903.
2 Scrisoarea lui Maiorescu se află în Biblioteca Centrală din Sibiu, unde se găsește și
o scrisoare a lui I. Scurtu către Virginia Micle-Gruber, fiica Veronicăi Micle, relativ la scri-
sorile dintre cei doi poeți, care au ajuns în posesia lui Oct. Minar.
256
AUREL VASILIU
2
Voi arăta mai întîi cîteva din legăturile dintre cei doi prieteni, așa cum
reies din corespondența lor. Cînd Slavici este desperat din cauza morții iubitei
lui, el segîndește la Eminescu, „la acest spirit atît de puternic, la acest suflet
atît de fericit, p’in firea sa nenorocită.—îmi aduc aminte, că erau momente
în care trăiam singuri, uitînd lumea, cuprinși numai de gîndirile noastre. Eu
aveam sistemul meu și el avea al său, sistem în modul de a pricepe lumea,
lucrurile și viața. îl combăteam atunci cu asprime, iar azi aflu cu înspăimîntare,
că îl susțin“ 4. Iar mai departe, Slavici fiind bolnav și desperat de moartea
iubitei sale și a părinților, citează din Mortua est a prietenului său: „Da!
— Cine nu este, nu simte dureri, — și multe dureri sînt, puține plăceri"2.
Iată-1 deci pe optimistul Slavici ca un adept — de altfel mimai incidental — al
lui Eminescu, cînd îi citează versurile în scrisoarea din Viena, 1/3 faurariu
1874. Este, deci, alături de Veronica Micle, printre primii „eminescieni".
Un mare adevăr constituie afirmația lui Slavici din aceeași scrisoare că
„mizeria este pentru fieștecare om mura răutății. Deosebirea este numai de
grad: unul are mai multă, altul mai puțină putere de rezistență. Desăvîrșită
putere nimeni nu are. într-un anumit grad de mizerie, cel mai mîndru om
devine cerșetor supus"... etc. 3
Ideea aceasta despre influența stării materiale asupra sufletului omenesc,
și cu atît mai mult asupra hipersensibilului Eminescu, o va repeta Slavici
și într-o scrisoare către loan Scurtu și în alte lucrări ale sale, după cum vom
vedea. întreaga scrisoare din 1874, ca și altele din această epocă, ne arată
cît de puternică poate fi influența mediului chiar și asupra unui temperament
atît de echilibrat ca al nuvelistului ardelean.
Totuși, în aceeași scrisoare către Negruzzi, Slavici spune, ca un stoic:
„îmi suport mizeria cu resignațiune, îmi suport și boala, îmi suport și pier-
derile..." etc.4
O caracterizare a lui Eminescu o face Slavici în altă scrisoare, către ace-
lași I. Negruzzi (16—18 sept. 1874), în care află că Eminescu este la Iași:
„Au trecut doi ani de zile de cînd i-am pierdut urma. Pe semne a fost și el
dus cu expediția polară. Iți mărturisesc apoi că eu țin foarte tare la Emine-
scu nu numai pentru că el m-a introdus în lumea în care petrec acuma, făcîn-
du-mă cunoscut cu D-voastră, dar și pentru altele. Felul gîndirii sale mă
seduce și nu mai puțin mă seduce forma, în care se manifestă acest fel. între
altele, sînt foarte preocupat de măestrul meu, — a nimănui limbă nu-mi
place ca și a lui Eminescu". Slavici își dă seama de superioritatea talentului
și culturii prietenului său.
El analizează caracterul poetului „tocmai pentru comorile, ce ni se desfă-
șură în sufletul său. El este o literatură vie, galerie în care tot momentul
1 I. E. T o r o u ț i u, Studii și documente literare, voi. II, 1932, p. 227.
2 Ibidem, p. 229.
3 Ibidem, p. 233.
4 Ibidem, p. 233. Despre moartea iubitei lui Slavici și despre alte nenorociri care cad
asupra scriitorului una după alta, I. Negruzzi scrie în Amintiri din Junimea, p. 285... „Luisa
(iubita lui Slavici) se îmbolnăvi și murL Judecînd după scrierile sale desperate, această pierdree
a fost pentru dînsul foarte dureroasă. însă alte încercări mari îl așteptau; întîi muri mama lui,
apoi cîteva săptămîni mai tîrziu tatăl său, și în mijlocul durerii sale el căzu foarte greu bolnav
și se află prăpădit într-o desăvîrșită lipsă și cu nimeni lîngă dînsul care l-ar fi putut căuta“.
Aceste nenorociri repetate’explică desperarea și „eminescianismul“ din scrisoarea sa
către Negruzzi.
3
SLAVICI DESPRE OPTIMISMUL LUI EMINESCU
257
se produc noue întrupări a gîndirei frumoasei De aceea, adaugă Slavici:
„eu priveam bucuros această viață internă" a lui Eminescu. Slavici este ana-
listul psiholog care era menit să ne dea una dintre cele mai autentice oglin-
diri ale sufletului complex care a fost Eminescu. !n oarecare măsură însă acest
portret sufletesc al poetului, trecînd prin prisma unui caracter atît de diferit
ca cel al lui Slavici, a putut fi uneori redat într-o lumină exagerat optimistă.
La București, în 1877, se continuă prietenia dintre Eminescu și Slavici,
ambii fiind redactori la gazeta „Timpul". Slavici îi citește poetului nuvela
Gura satului (scrisoarea către I. Negruzzi din 14 dec. 1877;1 și comunică despre
prietenul său că „el lucrează cu zel, și cu mai multă bunăcredință decît mine (la
„Timpul"). Nu îl strică decît lipsa de lemne de foc"2 Și în alte scrisori, Slavici
îl informează pe I. Negruzzi despre poeziile citite de Eminescu la București,
„care.au făcut mult efect" și i-au plăcut, fiindcă au „simțire adîncă"3.
în „Tribuna" din Sibiu (1886, 9/21 oct., nr. 232, pp. 925—6), în foile-
tonul Un nou adept. Slavici mărturisește că prin 1870 scrisese numai în ungu-
rește și „nu eram în stare, spune el, să scriu o frază corectă în romînește (...)
Mă căsniam dar să refac în romînește ceea ce făcusem în ungurește și mă sim-
țiarn foarte nenorocit că nu pot să-mi exprim cugetările în limba cea „dulcea
și frumoasă"... etc. Eminescu îl îndeamnă să nu mai citească și să nu mai
scrie în ungurește un an, ci numai în limba lui șirienească, „fiindcă bine e
scris așa cum pretatindenea se zice și precum au mai scris și alți autori de
oarecare valoare". Eminescu îi promite să-i spuie lui Slavici: „ce e bun și
ce este rău, ce este și ce nu este literaricește admisibil în limba voastră șiri-
enească", fiindcă poetul cunoștea limba tuturor dialectelor și a scriitorilor.
Slavici ne mai informează despre legăturile sale cu Eminescu, în epoca
Vienei, într-o serie de foiletoane cu caracter autobiografic, apărute în „Tri-
buna" din Sibiu, sub titlul Fapta omenească. Scrisori adresate unui „om tiner"
(1888, n-rele 243—289).
Despre superioritatea intelectuală a poetului, Slavici spune: „deși era
mai mic de ani, era cu mult mai mare ca știință, strivitor ca superioritate
intelectuală și rnai presus de toate om cu inimă deschisă și totdeauna plină
de căldura sfîntă a celor aleși, — cum trebuia să fie Eminescu, cînd scria
pe Mortua est și Venere și Madonna (sic!)".
Chiar și în discuțiile juridice ale lui Slavici cu Eminescu, poetul rămînea
învingător, căci „el înțelege mai bine și judecă și în materie de drept mai sigur
și mai bine ca mine". Discutau și despre filozofie: Platon, Aristotel, Kant și
Schopenhauer. „Era un farmec nespus — mărturisește Slavici — în toate
cele ce aflam de la amicul meu, dar inima omului, deși primește impulsiu-
nile din lume, le primește așa cum este ea: pe mine nu mă încîntau ideile
lui Kant" (nr. 276, p. 1102). Este o mărturie categorică a diferențelor de
caracter și de concepții între cei doi prieteni, care i-au limitat uneori justa
apreciere a lui Slavici față de opera lui Eminescu.
Tot despre Eminescu în epoca Vienei, Slavici spune admirativ: „Soțul
și mentorul meu nu era numai poet, ci totodată și un om care s-a adîncit
încetul cu încetul, — ceea ce eu n-am făcut, — în toate științele omenești
1 Ibidem, p. 285.
2 Ibidem, p. 286.
3 Ibidem, p. 287.
17 - C. 3239
258
AUREL VASILIU
4
și a ajuns în cele din urmă cel mai știutor dintre oamenii cu care eu am avut
în viața mea mulțumirea de a sta de vorbă“ (nr. 283).
După moartea poetului, cu ocazia apariției cărții lui W. Rudow: Ge-
schichte des Rumănischen Schrifftums bis zum Gegenwart (1892), care este aspru
criticată în „Revista Nouă" de Lazăr Șăineanu, G. I. lonescu-Gion și de
B. P. Hasdeu, pentru greșelile ei și pentru lauda excesivă a Junimii, Slavici
scrie în „Tribuna" articolul Pro amico. Un răspuns d~lui B. P. Hasdeu1 . Arti-
colul are ca moto „Cu adevărat deșertăciune sînt toate și viața e numai umbră
și vis", comparație pe care o găsim adesea la Eminescu. Cu multă duioșie
își aduce aminte Slavici de prietenul, său Eminescu: „...era peste putință
să-l cunoști și să nu-1 iubești pe acel om frumos și totdeauna rîzîtor, care
n-avea în el iubire de sine, nu cerea de la nimeni nimic, nu i se punea nimă-
nui în cale, nu rîvnea nici la bunuri, nici la onoruri lumești, visa în toate
clipele vieții lui fericirea neamului și te fura cu vorba, ca să te poarte prin
lumi mai frumoase decît cea văzută în aevea. Era chiar în glasul lui un tim-
bru atît de duios, încît nu se putea să-1 fi auzit fără ca să dorești a ți-1 mai
reaminti și din gura lui nici o ocară nu putea să te mîhnească. De aceea, și
mai ales de aceea, viața lui tristă și încă mai trista lui moarte a produs în
societatea noastră o jale adîncă și persistentă".
loan Slavici nu se întreabă de ce au fost viața și moartea lui Eminescu
atît de triste și se lasă influențat de Maiorescu atunci cînd afirmă că poetul
„nu rîvnea nici la bunuri, nici la onoruri lumești".
La Viena, Slavici ni-1 evocă pe Eminescu peregrinînd prin librării și
anticariate, și apoi continuă: „Noi, care am trăit cu dînsul, nu putem să ni-1
aducem aminte fără ca să-1 vedem stînd de azi pînă poimîine nemîncat și
nedurmit, bînd mereu cafele". Mai departe, Slavici se contrazice atunci cînd
generalizează maiorescian: „Eminescu a fost unul din oamenii cărora le e
dat să vază toate în lumină mare, toate în dimensiuni mari, și binele și răul,,
și nici el, nici altcineva nu este vinovat, dacă el a văzut mai mult rău decît
bine. Dacă i-ai fi dat toate bogățiile lumii și ai fi pus la capul lui toate cunu-
nile de mărire omenească, el tot ar fi rîs cum felul îi era să rîză și tot ar
îi zis: «Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei!»“. Totuși Slavici
vede just că revolta lui Eminescu se datorește nedreptăților sociale pe care
spiritul său critic excepțional nu putea să nu le vază și să nu le sati-
rizeze.
O imagine mai completă a sufletului și a vieții lui Eminescu o dă Sla-
vici într-o serie de articole, apărute în diferite reviste și apoi adunate în volu-
mul Amintiri („Cultura Națională", 1924). Aici, Slavici insistă asupra firii
comunicative a lui Eminescu, care „stătea de vorbă cu orișicine" (p. 38), mai
ales pentru a urmări limba vie. Sau, în alt loc: „Una din marile mulțumiri
ale vieții lui era să stea de vorbă, să-și dee pe față gîndurile și să ispitească
pe alții (...), avea inimă deschisă, era luminos, sugestiv și plin de vervă
încît te simțeai mai bun, mai deștept și mai vrednic după ce ai stat timp
de cîteva ceasuri sub înrîurirea lui" (p. 104). Totuși și la Slavici găsim afir-
mația antitetică: „Eminescu era om al singurătății: îi plăcea deci să stea
acasă..." (p. 122).
1 „Tribuna", 1892, p. 268—269.
5
SLAVICI DESPRE OPTIMISMUL LUI EMINESCU
259
Despre activitatea practică a poetului, Slavici spune: „Eminescu era
om de o neistovită energie intelectuală. Căzut o dată sub stăpînirea unui
gînd, el nu mai dormia și nu mai mînca zile întregi de-a rîndul și știa să
transmită și asupra altora neastîmpărul din sufletul său" {Amintiri, p. 50).
Ceea ce se întîmpla pe tărîmul poetico-ideologic, se întîmpla și în domeniul
practic: era aceeași voință de a duce la îndeplinire o operă poetică ori socială,
așa cum constată același Slavici: „deci nu numai poet și cugetător cu vederi
bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu bun simț practic,
care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile
de orișice fel" (p. 100). Toate acestea sînt departe de concepția unui visător
închis în turnul de fildeș, fără nici un contact cu realitățile imediate. Reiese
și de aici un dublu aspect: omul practic și poetul contemplativ, care a fost
complexul Eminescu: ziarist, poet, bibliotecar, revizor școlar etc.
Slavici ajunge la concluzia că „Eminescu n-a fost pesimist, ci idealist
scîrbit de cele ce se petreceau împrejurul lui“ și că scepticismul nu i l-a comu-
nicat Schopenhauer ci această viață (p. 106). Căci Eminescu era „pornit
din fire spre seninătate și veselie“ (p. 107).
Această părere a lui Slavici despre Eminescu optimist o găsim pe larg
dezbătută în două scrisori inedite, adresate lui I. Scurtu, păstrate în Biblio-
teca Centrală din Sibiu și necunoscute pînă acum.
Slavici, ca și Dobrogeanu-Gherea, constată în scrisoarea din 19 martie
1902 către I. Scurtu, că Eminescu nu a avut o concepție pesimistă asupra vie-
ții și că nemulțumirile Iui se datorau slăbiciunilor și patimilor cauzate de
stricăciunea omenească, dar el era convins că a fost fericire în lume și că
„iar o să vie timpuri fericite". Cauzele nefericirii în societatea contemporană
sînt, după Slavici, de natură variată: corupțiunea, patimile, părăsirea bune-
lor obiceiuri etc. El face constatarea că „lumea în mijlocul căreia a trăit
(Eminescu) era cu mult mai urîtă de cum o prezentă el“. Deci această socie-
tate capitalistă l-a făcut pe Eminescu un revoltat uneori, alte ori un depri-
mat, iar opera lui zugrăvește o realitate dureroasă. Slavici subliniază rea-
lismul critic al operei lui Eminescu: toți acei pe care poetul îi critică vor fi
cunoscuți de posteritate numai din opera sa. Slavici citează aici, în traducere
germană, versurile poetului persan Firdusi către sultanul Mahmud, versuri
care-1 vor inspira și pe Coșbuc, atunci cînd va satiriza monarhia în Scrisoarea
lui Firdusi către șahul Mahmud. Și Eminescu citează pe Firdusi în manu-
scrisele sale1 . Slavici subliniază faptul că Eminescu „n-a scris niciodată
întru preamărirea marelui Căpitan, ci multe articole sarcastice la adresa lui
Carol îngăduitorul^.
Slavici îl îndeamnă pe I. Scurtu să cerceteze dacă Eminescu „avea ori
nu credință în viitorul neamului romînesc, dacă spera ori nu, că lucrurile se
vor îndrepta, dacă a fost ori nu pesimist". Eminescu „nu are să fie judecat
după cele zise de el în clipe de amărăciune", așa cum nu trebuie să-1 jude-
căm nici pe Slavici care, după cum am văzut, a avut și el momente de despe-
rare, fără ca să-1 putem socoti pesimist.
Iată scrisoarea lui Slavici către loan Scurtu:
1 Vezi terținele din ms. 2278, f. 42; G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu
voi. I, p. 79—80.
260
AUREL VASILIU
6
Academia Romînă
Institutul loan Oteteleșanu	Măgurele 19 martie st. v. 1902
Iubite Amice,
Pesimism e a crede, că omul e rău din fire, născut anume ca să sufere și să spășească,
și că a trăi în lumea aceasta nu poate fi o mulțumire, ci este în toate împregiurările un chin.
Așa ved brahmanii lucrurile, așa le vede Schopenhauer, așa le ved toți pesimiștii. Eminescu
nu a fost pesimist, fiindcă el nu le-a vezut așa.
Se plînge și el, că e multă mizerie în lume, dar el nicăiri în scrierile lui nu prezenta
această mizerie drept un lucru firesc și necesar, ci ca consequență a stricăciunii omenești.
Nu vorbesc de el ca om, ci ca scrietor. Nu-mi aduc aminte ca el să fi zis vreodată în
vreuna din scrierile lui, că omul trebuie neapărat să fie rău, și să se simtă nenorocit în
lumea aceasta. El zice, din contra, că e fericii cel ce e cum trebuie să fie, și că nenorocit
îl face pe om numai slăbiciunile și patimile, care-1 dezbracă de firea omenească. Se plînge
dar de neputințele morale ale omului și plînge pe cei ce nu sînt în stare să se stăpînească
pe sine înși-și (sic!). Se plînge, dar și pe sine însuși, căci nu era nici el stăpîn pe sine. Aceasta
însă nu e pesimism. — Pe oamenii nestricați, deci pe adevărații oameni el îi fericește — cum
fericea pe contemporanii lui Mircea și cum fericea pe muntenii noștri, la care n-a petruns
încă stricăciunea.
Pesimistul e convins, că niciodată n-a fost bine și niciodată nu are să fie mai bine de
cum este (.) Eminescu e de părere că a fost o dată multă fericire în lume și nu se îndoia, că
iar o să vie timpuri fericite. Ceea ce azi ne face să fim nefericiți e demoralizarea și corup-
țiunea, (...) lepădarea de obiceiuri, trebuințele exagerate, lipsa de cultură adevărată, desfreul,
îndrăzneala fără seamen a celor stricați și lipsa de bărbăție a celor bine porniți. El combate
dar cu toată mînia corupțiunea și pe cei ce o propagă, își bate joc de cei ce o tolerează, și
e lucru foarte firesc că aceștia se apără strigînd: Nu puneți temei u pe cele zise de dînsui,
căci el exagerează, e pesimist și vede reul mai mare de cum este.
De aceea ți-am zis (sic) să bagi bine seama mai înainte de a te pronunța. Cercetează,
dacă e sau nu exagerat ceea ce zice el. Eu te încredințez, că dînsui nu exprimă întregul adeveri
Lumea în mijlocul căreia a trăit, era cu mult mai urîtă de cum o prezentă el. Nu-1 ierta înse
firea s-o prezente cum o vedea.
Nu știu dac’ai citit ori nu satira pe care Firdusi a adresat-o sultanului Mahmud. El
zice într-un loc:
O Schah! ein Werk liese ich dir zum Vermăchtniss,
Das nie vergeht; als einzigen Gedachtniss
Wird es vom dir auf Erden hinterbleiben,
Wenn man dich selbst vergass und all dein Treiben,
Durch Sonnenbrand und Regenguss zerfallen
Die Konigslosser und die Tempelhallen,
Doch den gewaltigen Tron, den ich erhoben
Versehrt nicht Regen, noch der Sturme Toben;
So lang die Welt beștelit, die Jahre Kreisen
Wird, wer Verstand hat, meine Dichtung preisen.
(O Șah, ți-am lăsat ca moștenire o operă ce nu dispare niciodată; ca singură amintire
va rămînea ea după tine pe pămînt, atunci cînd tu vei fi uitat și toate faptele tale. Prin arșiță
și ploi se dărîmă palatele regale și templele, dar tronul puternic pe care eu l-am ridicat
nu-1 năruie nici ploile, nici furia furtunii; atît timp cît exista lumea și anii se succed, cine
are judecată, va preamări opera mea!)
Tot astfel mulți dintre aceia, pe care i-a certat Eminescu, vor fi uitați de lume și în
curînd vor ajunge să trăiască numai în scrierile lui. E lucru firesc dar, ca să-și dea silință,
ca lumea să-1 uite pe el cu scrierile lui“. (...) Iar în încheierea scrisorii Slavici conchide:
„Cum voiești atunci, ca lumea să nu-și dee silință de a-1 îngropa"?
D-ta înse nu ai, așa cred, de gînd să-1 îngropi durch totdschweigen x: cercetează dar,
dacă omul avea ori nu dreptate, dacă avea ori nu credință în viitorul neamului romînesc,
dacă speră ori nu, că lucrurile se vor îndrepta, dacă a fost sau nu pesimist.
1 Tăcere mormîntală.
7
SLAVICI DESPRE OPTIMISMUL LUI EMINESCU
261
Dacă vei găsi note în adevăr pesimiste, — am zis eu, — nu te pronunța mai înainte
de a îi cerut lămuriri de la mine.
Cel mai cuminte și cel mai puțin pesimist dintre oamenii, care au trăit în
lumea aceasta, Confuciu, a avut și el clipe de amărăciune și a exprimat vederi, care ar putea
să fie luate drept pesimism. Nici un om cu minte nu are însă să-1 pună în rîndul pesimiș-
tilor pe omul, care a stabilit principiul, că prin educațiune ființa cea mai pocită se poate
corecta și că pentru omul corect viața este o mulțumire. Tot astfel și Eminescu, omul plin
de neputințe, nu are să fie judecat după cele zise de el în clipe de amărăciune, ci în între-
gul lui.
Salutări,
S lavici.
(Scrisoarea e adresată lui I. Scurtu, acesta va fi scris cu creionul pe scri-
soare: „Răspuns la 5 apr. n. 902“).
Fără îndoială că Slavici dădea o .îngustă explicație psihologică asupra
nefericirii oamenilor, cînd susținea „că nenorocit îl face pe om numai slăbi-
ciunile și patimile“ și că singura remediere a răului ar fi numai deprinderea
omului „a se mulțumi cu puțin, a-și reduce trebuințele și a-și căuta fericirea
vieții în plăceri impersonale14 .
Slavici nu a căutat o explicare mai adîncă a nemulțumirii sociale, care
se datora contradicțiilor din societatea burghezo-capitalistă și exploatării
maselor, așa cum a arătat Dobrogeanu-Gherea în studiile sale critice.
Slavici nu arată că Eminescu a satirizat cu vehemență politicianismul și
corupția întregii societăți burghezo-moșierești.
E destul să ne gîndim la Împărat și proletar cu revoluționarele versuri:
Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați 1 etc.
pentru a ne da seama cît de nefundată este părerea lui Slavici.
Desigur că ar îi o greșeală să atribuim toate ideile eronate din scrisoarea
de mai sus lui I. Slavici, care nu făcea decît să expună unele păreri socotite
de dînsul că ar fi aparținut poetului dar, în fond, aparțineau „junimismului44
reacționar.
Meritul mare al scrisorii lui Slavici, cu toate limitele și devierile ei ideo-
logice, este de a fi pus în discuție problema optimismului temperamental al
lui Eminescu. Problema aceasta a fost dezbătută și de Dobrogeanu-Gherea,
care insistă mai ales asupra aspectului ei social-politic. Dar felul cum se
oglindește acest optimism al poetului în opera sa, rămîne încă o problemă
descinsă.
în orice caz, Eminescu a văzut mai just și mai adînc problema cauzelor
nemulțumirilor în viață: „orînduiala cea crudă și nedreaptă44 a societății
burghezo-moșierești, de cît Slavici, care o mărginea aproape numai la motive
de ordin individual, morale sau fiziologice.
*
La scrisoarea lui Slavici din 19 martie 1902, îi răspunde I. Scurtu la
5 aprilie 1902, căutînd să dovedească pesimismul lui Eminescu, bazîndu-se
pe citate din opera poetului2 . La aceste argumente Slavici răspunde printr-o
1 loan Slavici, Educațiunea rațională, Bibi. „Minerva*‘, nr. 45, 1909, p. 35.
2 Scrisoarea lui I. Scurtu nu ni s-a păstrat, dar argumentele lui reies din răspunsul lui
Slavici din 19 aprilie 1902, care se păstrează la Biblioteca Centrală din Sibiu.
262
AUREL VASILIU
8
altă scrisoare din 19 aprilie 1902, în care vorbește despre pesimism și opti-
mism, reluînd mai pe larg argumentele din prima scrisoare, pentru a demon-
stra că Eminescu nu era pesimist și că nemulțumirile lui se datorau numai
mediului stricat. Demnă de subliniat este și revolta lui Slavici în contra
acestei societăți, cînd vorbește cu durere și indignare „despre răutatea unora
și despre prostia altora", care huzuresc, pe cînd el, „om cu familie grea“,
trăiește de azi pe mîine, fără să-și fi putut „asigura tigna bătrînețelor“ și
fără să poată să-și crească copiii, „iar alții, oameni mai slugarnici, trec înain-
tea mea și-și crează situațiuni". Aceasta era nu numai revolta lui Slavici,
dar și a lui Eminescu, și a lui Caragiale, și a altor scriitori de talent, care
au avut de suferit de pe urma vitregiei unei societăți bazată pe exploatare,
unde, cum spune Slavici, „nu e nimic cum trebuie să fie, toate sînt pline
de neajunsuri, fie diforme, fie defectuoasei Fiecare din noi, desigur că își
are defectele lui, spune nuvelistul ardelean, dar datoria fiecăruia este să-și
înăbușe relele apucături, căci omul este educabil. Această părere a lui Slavici
ni-1 arată încă o dată și ca pe un moralist și ca pe un pedagog, ceea ce, de
altfel, e în concordanță cu întreaga lui activitate de prozator. Dar și de aici
reiese că Slavici îl privește pe Eminescu prin prisma sufletului său. Apreci-
erile lui Slavici asupra prietenului său trebuie primite cu precauție, ținînd
seamă de ceea ce a adăugat din propriul său temperament, ca făcînd parte
din sufletul poetului.
Pentru a ne da seama mai bine de oglinda în care s-a reflectat personali-
tatea lui Eminescu, dăm și un fragment dintr-o scrisoare a lui Slavici adresată
lui Nicolae Cristea, fost redactor la „Telegraful romîn“ din Sibiu. Scrisoarea
aceasta, datată: 13/25 martie 1881, pe lîngă un aspru rechizitoriu făcut politi-
cienilor liberali, este și un autoportret, care ne arată că, înainte de a observa
și a analiza pe alții, Slavici și-a aplicat lui însuși talentul de autoanalist.
Scrisoarea aceasta este importantă ca document autobiografic, arătîndu-ne
starea sufletească a nuvelistului înainte de a veni în 1884 pentru a întemeia
„Tribuna “din Sibiu.
Ion Slavici, în scrisoarea către N. Cristea, păstrată în Biblioteca Centrală
din Sibiu, își arată dorul după Transilvania și dorința de a se reîntoarce de
unde plecase: „Cînd am venit acum șapte ani în țară, nu am renunțat la
dorința de a mă mai întoarce și de aceea nici pînă acum nu m-am împămentenit“.
Slavici îl întreabă pe N. Cristea dacă nu s-ar putea întoarce în Transil-
vania, căci „dorul de casă m-a cuprins ca o adevărată boală sufletească“.
își face apoi un autoportret amănunțit, iar unele păreri de aici le găsim și în
scrisorile adresate lui I. Scurtu. Mai dăm un scurt fragment din acest autopor-
tret, deși întreaga scrisoare este de un deosebit interes din punct de vedere
autobiografic: „Sînt un om, care a pierdut mult în viața sa, care nu-și mai face
iluzii de fericire privată și trăiește mai mult pentru alții, decît pentru el
însuși: simt că am în mine puteri și cunoștințe, care pot să fie de folos pentru
oamenii ce mă încungiură, și nu mă mai pot mîngîie pentru cele ce am pierdut
eu însumi decît prin o lucrare din care poate să rezulte pentru dînșii acest
folos. Astfel momentele de adevărată mulțumire, pe care le am acu, sînt acele,
pe care le petrec în fața elevilor, văzînd cum prinde învățătura, pe care eu o
cred bună, ori cînd aflu, că cineva a fost mulțumit de ceea ce am scris. Și
cred că dincolo ași lucra nu numai cu mai multă cunoștință de cauză, ci tot-
9
SLAVICI DESPRE OPTIMISMUL LUI EMINESCU
263
odată cu mai multă iubire... Pecate, nu-i vorbă, am și eu, dar’ aceste sînt așa
de mari, încît sperez, că vor rămîne toată viața mea ascunsă, fiindcă mi-e
rușine de ele și dacă nu-mi voi perde energia, le voi stăpîni mai lesne decît
pînă acum“. Vom vedea că unele păreri asupra puterii educației se găsesc
și în scrisoarea către I. Scurtu și în alte lucrări pedagogice ale lui Slavici
din acest timp.
Justețea acestui autoportret ne îndreptățește încă o dată să ne încredințăm
de spiritul de autocritică și de spiritul de observație al lui Slavici pe care le-a
avut și atunci cînd a vorbit despre Eminescu.
AAărturia lui Eminescu despre prietenul său vine să întărească cele de mai
sus. Părerea lui despre Slavici și-o arată cu franchețe către I. Negruzzi, cînd
acesta îl caută să-1 cunoască, în trecere prin Viena, în 1870:
— „îmi pare rău, — îi spune Eminescu lui I. Negruzzi, — că Slavici a
plecat din Viena în vacanțe (...), aș fi dorit foarte mult să-i faceți cunoștința
lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei ori-
ginale și va scrie foarte bine cînd va mînui mai ușor limba romînă de care
s-a cam dezvățat în școlile ungurești"1 .
De altfel, cea mai pătrunzătoare caracterizare a primului volum de Sla-
vici, Novele din popor (ed. Socec, 1881), o face tot Eminescu într-un articol
apărut în ziarul „Timpul" (an. VII, nr. 69, din 28 martie 1882). După mărtu-
ria poetului, Slavici este „un autor pe deplin sănătos în concepție: proble-
mele psihologice pe care le pune sînt desemnate cu toată finețea unui cunoscă-
tor al naturii omenești" etc.
Cu toată diferența dintre cele două temperamente: ponderată și meticu-
loasă — a lui Slavici — furtunoasă și avîntată, a lui Eminescu, nu putem
aă nu ținem seamă de părerile nuvelistului ardelean despre prietenul pe care
l-a cunoscut de-a lungul a douăzeci de ani, cu care a discutat zi de zi, fie la
Viena, fie la Iași, fie în redacția „Timpului", fie în locuința comună din Bucu-
rești.
Asta nu înseamnă însă că nu trebuie să ținem seama și de diferențele
de caracter dintre cei doi prieteni și să nu admitem că ceva din temperamentul
lui Slavici să nu se fi proiectat și-n relatările lui despre poet. Așa se explică
si multele fluctuații ale părerilor despre Eminescu din „Amintirile" sale din
1924.
Să revenim la scrisoarea lui Slavici despre Eminescu.
Ion Scurtu, în teza sa de doctorat Viața și scrierile în proză ale lui Mihai
Eminescu (Lipsea, 1903, p. 9 și passim), se referă adesea la scrisorile trimise
lui de I. Slavici în 19022 . Dar, totodată, aceste scrisori ale lui Slavici sînt
punctul inițial al unei serii întregi de articole scrise de prozatorul ardelean,
despre marele său prieten, începînd cu amintirile din 1903, despre Serbarea
de la Putna și pînă la înmănunchierea lor în volumul Amintiri (ed. Cultura
Națională, 1924). în diferite rînduri Slavici a revenit asupra ideii sale despre
optimismul lui Eminescu, dar numai în treacăt... Atît de amplu nu a insistat
el asupra acestei probleme decît în aceste două scrisori din 1902, care au rămas
1 I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, p. 256.
2 Scurtu mai citează și corespondența sa avută cu T. Maiorescu, losif Vulcan, Vasile
Bumbac, I. Rădulescu-Pogoneanu, Kirileanu etc.
264
AUREL VASILIU
10
nepublicate. lată cea de-a doua scrisoare, în care se vede dragostea de viață
a nuvelistului ardelean și condamnarea acelora care, în mod intenționat,,
exagerau „pesimismul" lui Eminescu.
ACADEMIA ROMÎNĂ	Măgurele 19 aprilie v. 1902’
Institutul loan Oteteleșanu
lubiie Amice,
Nici unul din citatele cuprinse în scrisoarea Dtale nu e dovadă că Eminescu era.
pesimist.
Pesimiști sînt cei ce pornesc din principiul, că lumea, în care trăim, e cea mai rea
din lumile, care sînt cu putință, că omul e rău și nu poate să fie bun și că viața e un canon
de suferințe. îndeosebi Schopenhauer zice, că lumea e un mare penitenciar și că noi oamenii
avem să dăm silința de a ne face unii altora pedeapsa viețuirii mai suportabilă. E deci lucru
firesc, că pesimistul nu poate să se mire, nici mai ales să se indigneze cînd vede reutatea
omenească, căci reu are să fie omul după părerea lui.
Optimistul pornește, din contra, din convingerea, că lumea e bună, că omul e bun
și că viața e un dar și viețuirea e un șir de mulțumiri. O mulțumire e să vezi lumina dătă-
toare de viață, să respiri aierul, să-ți stemperi setea, să-ți potolești foamea, mulțumire e
funcționarea normală și firească a orișicărui organ. Suferință e lipsa de viață, și durere simțim
cînd vreunul din organe e împedecat în funcțiunea noastră firească. Viața neîmpedecată e
un șir de mulțumiri, și ne-am născut, ca să ne bucurăm de o asemenea viață. Omul, care
e cum trebuie să fie, adeveratul om, e bun și mulțumit de a fi. Reu și de a pururea nemul-
țumit cu sine însuși și cu lumea, în care trăiește, e numai omul stricat, deci omul, care
nu e cum trebuie să fie. Ceea ce-1 face pe om reu și nenorocit sînt neputințele fizice și morale,
lipsa purtării de grijă pentru sine însuși, trebuințele exagerate, pornirile, pe care nu’e în stare
să le stăpînească. Nu putea dar să fie pesimist Eminescu, care se plîngea de propriile lui
neputințe și combătea cu toată asprimea stricăciunea. Cei rei și stricați, pe care el îi com-
batea, erau nevoiți să-1 presente ca pe un pesimist, căci numai astfel se puteau apăra. Nu
puneți temei pe spusele lui, — ne zic ei, — căci el e un pesimist, care vede numai reul în
lume și în oameni, un om pornit spre exagerări, care cere ceea ce e peste putință.
Âdeverul e, că lumea, în care a trăit el, era cu mult stricată decum ni-o presentă el,
și sînt multe relele despre care sîmțămîntul de dignitate omenească nu l-a iertat să vorbească.
„We/l/tschmertz ist kein Pessimismus“, — a zis un neamț citind poeziile lui, căci
el se plînge, că oamenii sufer cînd n-ar ave’ decît să se stăpînească fiecare pe sine pentru
ca cu toții să se sîmtă fericiți. Numai pornind din nemărginita lui iubire de oameni putem
să înțelegem scrierile lui.
Cu Alecsandri nu vrem să-1 comparăm pe Eminescu. Alexandrescu ar semena mai mult
cu el. Alecsandri /.../ trece-cu o ușurătate admirabilă peste pecatele omenești și le ia toate
în zeflemea. Eminescu le ia toate în serios, fiindcă vrea să ridice nivelul moral al socie-
tății, prin care trece. Cu Alecsandri putem să-1 comparăm pe Coșbuc, care are o formă admi-
rabilă, dar nu are avîntul lui Eminescu fiindcă nu ia parte la durerile obștești.
Citezi un pasagiu din o scrisoare, în care Eminescu se socotește însuși pe sine pesi-
mist. Aceasta nu are să determine judecata noastră. Are fiecare dintre noi momente de amără-
ciune, în- care e în stare să se pună în contrazicere cu sine însuși1.
Nu, fără îndoială, că nu sînt pesimist, și Eminescu văzînd stăruința mea optimistă^
adeseori îmi zicea că a fi bun va să zică a fi slab, deci că reu trebuie să fie omul, daca e
vorbă să resbească prin lumea aceasta. Același lucru mi-1 zic adeseori și eu cînd îmi reamin-
tesc decepțiunile, pe care le-am avut în viața mea, îmi dau seamă despre reutatea unora și.
despre prostia altora și ved starea, în care me aflu astăzi. Om cu familie grea trăiesc de azi
pe mîne și muncesc întins fără ca să-mi fi putut asigura tigna bătrînețelor și fără ca să am
mijloace pentru creșterea copiilor mei, iar alții, oameni mai slugarnici, trec înaintea mea
și-și crează situațiuni. Se impune dar gîndul, că e greșit felul meu de a viețui și că nu așa
ca mine, ci așa ca acei alții trebuie să fie omul în lumea aceasta. Ași intra înse în contra-
zicere cu mine însumi dacă într-un moment de amărăciune ași zice lucrul acesta. Tot astfel
1 Vezi, de exemplu, scrisorile trimise de Slavici Iui I. Negruzzi în care se plîngea de
propria sa viață, în 1874 (vezi mai sus).
11
SLAVICI DESPRE OPTIMISMUL LUI EMINESCU
265
si Eminescu numai într-un moment de amărăciune a putut să zică vorba acea, dar felul de
a gîndi și de a viețui nu și l-a schimbat.
Deoarece în lumea aceasta toate se desfășură potrivit cu mediul, în care se află’ nu e
nimic cum trebuie să fie, toate sînt pline de neajunsuri, fie diforme, fie defectuoase. O poci-
tură de om e și fiecare din noi, și în nici unul nu iese întreg omul adeverat la iveală. Pur-
tînd înse grijă fiecare de sine însuși stepînindu-ne firea individuală, corectîndu-ne mereu,,
ajungem încetul cu încetul să ne apropiem unii mai mult, alții mai puțin de ceea ce trebuie
să fim: această tendență spre dcsăvîrșire o representă Eminescu în viața noastră națională,
și durerea lui izbucnește de cîteori îl cuprinde simțemîntul, că în zadar îi sînt silințele șl
că mult mai ușor e să-i strici decît să-i dregi pe oameni.
Salutare!
loan Slavici
Și în scrisoarea aceasta găsim unele idei eronate sau discutabile, ca acele
exagerări despre Alecsandri sau despre Coșbuc, care, spune Slavici, „nu ia
parte la durerile obștești". Prin 1902, critica burgheză trecea cu vederea,
generalizînd cu multă superficialitate asupra „zeflemelei" ușoare a lui Alec-
sandri sau asupra puternicei critici sociale a lui Coșbuc din Noi vrem pămmt*
Doina, Scrisoarea lui Firdusi către șahul Mahmud etc.
Din cele două scrisori ale lui Slavici către I. Scurtu cum și din celelalte
citate în care prozatorul ardelean vorbește despre Eminescu, putem sublinia
faptul că el explică problema pesimismului și optimismului marelui său prie-
ten mai mult printr-o interpretare etico-psihologică: nemulțumirile poetului
se datoresc, îndeosebi, răutății omenești, deficiențelor morale ale semenilor
săi și nu insistă asupra nedreptăților sociale așa cum face Dobrogeanu-Gherea,,
atunci cînd arată cauzele decepționismului la Eminescu.
Numai în treacăt, amintește și Slavici, destul de vag, despre corupțiunea
mediului, unde „toate sînt pline de neajunsuri, fie diforme, fie defectuoase",
în alte lucrări, insistă Slavici și asupra nemulțumirilor cauzate de mizeria
materială1 .
Scrisorile lui Slavici, în care se văd permanentele sale preocupări peda-
gogice trebuie puse în legătură cu caracterul didactic și moralizator al nuve-
lelor și al tuturor operelor sale, dar mai ales cu unele încercări teoretice în
domeniul educației. Așa, de exemplu, este lucrarea sa despre Educațiunea
rațională, unde arată că educația are „înainte de toate un rost social; de ea
atîrnă viața societății"2 . Aici găsim ideea, formulată și în scrisorile sale că:
„Ceea ce-1 înrăiește pe om în lupta vieții sînt trebuințele de tot felul. Cu cît
mai multe, mai mari și mai întețitoare sînt ele, cu atît mai rîvnitor, mai
chinuit de nemulțumiri, mai nevoiaș, mai necăjit și mai rău e omul. Dacă e
dar vorba să-1 îndrumăm spre bine, avem să-1 deprindem a se mulțumi cu
puțin, a-și reduce trebuințele și a-și căuta fericirea vieții în plăceri impersonale’'
(p. 35). Ideea aceasta o găsim și în scrisorile lui Slavici către I. Scurtu. De
asemenea și în scrisori și în broșură, Slavici face apel adesea la părerile lui
Confucius (p. 21 și passim).
Și mai tîrziu problema optimismului și pesimismului îl mai preocupă
pe Slavici, ca de exemplu, în foiletonul Un optimism șubred din ziarul „Tribuna"
1 Vezi, de exemplu, articolul prea puțin cunoscut al lui Slavici Este fericire, în „Alma-
nahul jubiliar", Cernăuți, 1909, unde găsim idei asemănătoare cu cele din scrisorile adresate
lui I. Scurtu în 1902.
2 I o a n Slavici, op. cit., p. 32.
266
AUREL VASILIU
12
din Arad (an XI (1907), nr. 191), unde spune: „Optimist e cel ce, crezînd în
biruința binelui, se avîntă cu toată virtutea în luptă, ca să omoare răutatea".
Și mai departe: „Pesimiști sînt numai cei ce zac ori o scaldă în trei ape fiindcă
se tem de urgia răutății, pe care optimiștii o înfruntă“.
★
★ ★
Fost-a Eminescu un pesimist înnăscut, așa cum voia să-1 arate Maiorescu
și așa cum, după el, au afirmat majoritatea cercetătorilor „eminescologi"
din epoca burghezo-moșierească?
E meritul lui Slavici de a fi arătat, chiar în cele două scrisori pe care le-am
prezentat mai sus, că această afirmație este o intenționată exagerare care
urmărea să acopere păcatele unei epoci de exploatare, punîndu-le în socoteala
„pesimismului" lui Eminescu. De fapt, după cum a subliniat cu multă drep-
tate Slavici, societatea aceasta era mai decăzută chiar decît ne-a prezentat-o
poetul.
A fost însă un optimist Eminescu, așa cum afirmă în repetate rînduri
Slavici? A fost, mai sigur, un decepționat, așa cum a arătat Dobrogeanu-
Gherea.
în orice caz, opera lui Eminescu a țîșnit dintr-un suflet zbuciumat de o
complexitate infinită de stări sufletești și de gînduri, pentru exprimarea cărora
poetul exclamă desperat:
Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvîntul
Ce exprimă adevărul?
Conturarea mai precisă a optimismului așa cum e oglindit în întreaga
activitate a lui Eminescu își așteaptă cercetătorul.
Lira sufletului genial a poetului nostru a vibrat profund și complex: o
coardă plină de gingășie a vibrat pentru frumusețile naturii și pentru femeia
iubită; altă coardă mai gravă a răsunat pentru eroismul trecutului național;
alte coarde pline de mîhnire, de revoltă și de ură au biciuit nedreptățile sociale,
îndemnînd poporul la răsturnarea „orînduirii cea crudă și nedreaptă". Un suflet
complex a dat naștere unei opere tot atît de complexe, care oglindește varie-
tatea infinită a lumii. Nu-i de mirare dar că vom găsi în opera lui Eminescu
și bucuria optimistului dar și durerea, revolta și decepția care merge pînă
la deprimare.
ION NEGOESCU
(18)9—1960)
7/2 decembrie 1960, s-a stins in București profesorul Ion Negoescu, cunoscut
cercetător al istoriei noastre literare, pasionat bibliofil, fost secretar științific al
Societății de științe istorice și filozofice și membru în Consiliul de conducere al
acesteia.
Născut în anul 1899, la Breaza, profesorul Ion Negoescu a funcționat la Școala
medie „lenăchiță Văcărescu" din Tîrgoviște și la Școala medie „Gheorghe Șincai"
din București, insuflînd unor numeroase generații de elevi dragoste entuziastă față
de limba și literatura romînă. In afară de activitatea didactică, la care trebuie să
adăugăm aportul său la elaborarea primelor manuale de literatură romînă pentru
școlile medii și a primei metodici de predare a literaturii romîne de după* 23 Au-
gust 1944, profesorul Negoescu a fost un temeinic cercetător literar, aducînd con-
tribuții serioase la studierea unor scriitori ca Vasile Cîrlova, Emil Gîrleanu și mai
ales George Coșbuc. în calitate de coautor al Gramaticii limbii romîne, 1954, întoc-
mită sub auspiciile Academiei R.P.R. a obținut titlul de laureat al Premiului de Stat.
De la prof. Negoescu a rămas un material foarte bogat cu privire la ediția
științifică a operei lui Coșbuc, care trebuie să fie valorificat în preajma centenarului
nașterii marelui poet.
GEORGE COȘBUC, AUTOR DE MANUALE DIDACTICE
de | ION NEGOESCU |
Vorbind despre cărțile de citire, într-unul din articolele sale politice,
M. Eminescu afirma, cu pătrunderea cunoscută, că ele „ar trebui să fie un
obiect de îngrijire națională"1 .
De o astfel de idee a fost călăuzit și George Coșbuc, care, nu numai că
a gîndit asupra însemnătății cărților de citire care stau la baza culturii unui
popor, dar a și trudit, în mai multe rînduri, la elaborarea unor astfel de lucrări,
singur sau în colective de specialiști.
Poetul ridicat din rîndurile maselor populare a socotit de datoria lui
să-și pună talentul în slujba luminării și a celor mai mărunți cititori, să se
apropie, prin unele scrieri, de înțelegerea lor primară, să le călăuzească și
să le încălzească sufletul, să-i facă să le tresară inima de gînduri frumoase
și folositoare în viață.
Asemenea lui Creangă, Odobescu, Slavici și Sadoveanu, autorul Baladelor
și idilelor s-a preocupat cu stăruință de cărțile de citire ale școlarilor și a scris,
anume pentru ei, versuri, mici descrieri și narațiuni, cu un conținut instruc-
tiv-educativ, ori a ales din opera sa literară curentă, din volumele publicate,
unele lucrări potrivite cu vîrsta, mentalitatea și puterea de înțelegere a
copiilor.
1 M. Eminescu, Articole politice. București, 1910, p. 56.
268
ION NEGOESCU
2:
Interesul pentru manualele didactice i-a fost stimulat pentru întîia oară„
de un cerc de profesori valoroși, în frunte cu Dr. Barbu Constantinescu,
directorul Școlii Normale a Societății pentru învățătura poporului romîn,
și s-a manifestat chiar din primul an al așezării poetului ardelean la
București.
Barbu Constantinescu (1837—1891) era doctor în filozofie și pedagogie
de la Lipsea, unde a făcut studii temeinice sub conducerea lui Ziller, un adept
al lui Herbart; a fost profesor la liceul Matei Basarab și la Facultatea de
teologie din București și fondatorul primei școli frobeliene la noi. Despre
el, P. Gîrboviceanu, directorul de mai tîrziu al aceleiași școli normale, spune:
„Casa lui Barbu Constantinescu era foarte ospitalieră și aici am cunoscut eu
pe Hașdeu, Mihail Eminescu, Slavici și alții“ L
Probabil că Slavici l-a recomandat pe tînărul poet ardelean atenției
lui B. Constantinescu și astfel se explică faptul că-1 aflăm, chiar din 1890,.
în intimitatea casei acestuia.
De altfel, cunoaștem împrejurările în care s-a desfășurat activitatea cu
caracter didactic a poetului, din acest moment, și din corespondența lui cu
familia. Astfel, la 16.9.1890 scria tatălui său la Hordou că se află în București
și că, în afară de o slujbă la Ministerul Cultelor, lucrul lui de căpetenie este
scrierea unor cărți de școală: „Este o societate de profesori, între care sînt
și eu; scopul societății este să facă pentru școli cărți nouă și bune“ 2.
Asociația profesorilor izbutește să elaboreze trei cărți școlare: o Carte
de citire, o Istorie antică în biografii și un Abecedar nou, pe care le-a tipărit
la Ploiești, în 1890.
Se pare că și poetul a avut unele sarcini în supravegherea tipăririi manua-
lelor, deoarece la 3 septembrie 1890, îl găsim la Ploiești.
Coșbuc se afla în acea vreme într-o adîncă deprimare morală, des-
crisă de D-rul B. Constantinescu, în scrisoarea din 17.11.1890, către Titu
Maiorescu:
„Starea sufletească a poetului m-a pus în grijă... Alaltăieri l-am găsit
foarte trist și hotărît să plece la părinți...
Precum v-am scris, nu a voit să se înscrie la Universitate și spunîndu-i
că doriți să citiți Sacuntala, mi-a răspuns supărat, dar serios, că mai bine
să-i dea foc...“
Și corespondența sfîrșea alarmant: „Nu cumva i se pare că societatea
nu-1 prețuiește destul?... In tot cazul, sînt de părere să se ia măsuri să nu-l
pierdem" 3.
De la o vreme, neliniștea poetului dezrădăcinat din mediul țărănesc al
Transilvaniei natale și transferat în capitala cosmopolită și agitată a Romî-
niei burghezo-moșierești, se temperează, cuprins fiind de o activitate literară
tot mai intensă.
1	„Ideea“, VII, 3—4, iulie-august, 1927.
2	„Tribuna Ardealului*4, I, 172, 19 aprilie 1941.
2 „Convorbiri literare", LXII, 1930, p. 1055.
3
GEORGE COȘBUC, AUTOR DE MANUALE DIDACTICE
269
Manualul tipărit la Ploiești, la care Coșbuc a avut o parte însemnată
de contribuție, este o carte de lectură și cuprinde, pe coperta din față, urmă-
torul titlu:
Carte romînească de citire
de
Dr. Barbu Constantinescu
Din inițiativa și ajutorarea profesorilor asociați: Dr. B. Constantinescu,
Th. D. Speranția, George Coșbuc, G. Constantinescu și Arhiereul Calistrat
Orleanu.
Această carte este destinată pentru școalele primare rurale și urbane de
amîndouă sexurile.
Ploiești 1890, Editura Progresului
*
★ ★
Despre principiile după care s-au călăuzit autorii Cărții romînești de
citire, vorbește B. Constantinescu, în introducere. Dintre rînduri însă se
desprind și unele idei scumpe tînărului poet, mai cu seamă despre limba
literară, asupra căreia făcuse bună școală la „Tribuna“ din Sibiu.
In primul rînd, autorii se ridică împotriva manualelor introduse pînă
atunci în școală, care nu erau decît imitații servile ale unor lucrări străine,
scrise într-o limbă greoaie și abstractă, oglindind viața din alte părți de lume,
străine de realitățile de la noi, astfel că prin ele, între școală și popor se
crea un adevărat „abis“. Apoi, „partea practică a vieții era uitată cu desăvîr-
șire, așa încît copilul, lucrînd fără interes, cu terminarea învățăturii de carte
uita și cartea“. La această înstrăinare a cărții de popor au mai contribuit
și deosebitele sisteme ortografice care de care mai încîlcite“.
„Cartea de citire — susțin cu convingere autorii — trebuie să ne înfă-
țișeze graiul viu al poporului, cu ideile, sentimentele, cu datinele, obiceiurile
și cu trebuințele lui, atît materiale cît și intelectuale... Cînd o asemenea carte
nu ne oglindește poporul în întregimea sa, atunci nu-și ajunge scopul“.
După ce autorii arată principiile călăuzitoare în alcătuirea manua-
lului, continuă:
„Din cuprinsul acestei cărți se poate vedea că noi, după ce-i introducem.
pe copii să cunoască natura și viața practică, și cu scopul acesta am dat o
parte largă îndeletnicirilor poporului, precum plugăritului, creșterii vitelor
și altora de felul acesta, am căutat, prin poezii și mici istorioare, să dez-
voltăm în copil sentimente frumoase, patriotice și morale și, prin exemplele
aduse în fața lui din viața de toate zilele, să-i întărim voința spre fapte
bune și spre muncă!“
Cartea se adresează deopotrivă copiilor de la sate și de la orașe, dar accen-
tul este pus pe materialul intuitiv din viața de la țară. Manualul este desti-
nat însă prin natura sa deprinderii limbii vorbite și scrise de către școlari,
iar autorii au ținut să-și precizeze și mai mult poziția față de problemele
limbii literare, chestiune foarte dezbătută și pe atunci, cînd se ciocneau păreri
foarte divergente. Din rîndurile acestea se desprind ideile care l-au călăuzit
pe Coșbuc de-a lungul întregii sale activități literare de după această dată:
„Limba cărții este cea populară și aceea a literaturii noastre bisericești,
precum și a celor mai buni scriitori romîni. Ne-am ferit de arhaisme neînțelese
270	ION NEGOESCU	4
Și de expresiuni moderne netrebuincioase, și cuvinte noi s-au întrebuințat
cînd preciziunea ideii au cerut-o, sau în cazul cînd s-au trasat idei științi-
fice, care s-au popularizat într-o formă sau alta“.
Sînt de subliniat, în această prefață, o seamă de idei valabile și astăzi,
de care au fost călăuziți autorii Cărții romînești de citire cum sînt: legătura
școlii cu realitatea vieții, cu trebuințele „materiale și intelectuale11 ale
poporului; necesitatea unei limbi unitare și comune și găsirea metodelor de
predare celor mai potrivite cu vîrsta și cu puterea de înțelegere a copiilor,.
La elaborarea manualului, Coșbuc contribuie cu vreo patruzeci și cinci
de poezioare, toate nesemnate, cum se întîmplă de altfel cu tot mate-
rialul antologic al cărții. Unele din ele se pot identifica datorită faptului că
au fost reproduse mai tîrziu sub semnătură, iar altele, prin factura lor și tema-
tica asemănătoare. Poetul a creat ad-hoc versuri corespunzătoare celor 11
capitole din volum și ele alternează cu lucrările în proză, micile descrieri și.
narațiuni, scrise de ceilalți colaboratori.
Reproducem titlurile în ordinea din manual: Povață} Tîmplarul} Mama
și copilul; Păianjenul și musca} Grădinarul} Iedera} Bătrînul și copiii} Fiera-
rul} Dogarul} Vrabia și ciocîrlia} Doctorul} Zidarul} Cizmarul} Plugarul}
Vierul} Cîntec de primăvară} Cîntecul lui mai} în pădure} Vînătorul} Păsă-
rică, valea, floarea} Pescarul} Peștișorul} Rîușorul} Apa} Ploaia} Cîntecul
lunei} Timpurile anului} Zile de toamnă} Flori de gheață} Soarele și anima-
lele etc.
Poezioarele urmăresc — după cum am spus — instruirea și educarea
copiilor în spiritul dragostei și respectului față de familie, de patrie, denatură
și viețuitoarele din sînul ei, de oameni și de muncă, și se disting printr-o
claritate cristalină, prin cursivitate sprintenă, prin naturalețe și gingășie,
dar mai ales, printr-un vers plin de muzicalitate, ușor de memorat, de nu se
mai șterge din minte cu toată scurgerea anilor.
Spre a ilustra însușirile de care a dat dovadă Coșbuc, în compunerea ver-
surilor pentru copiii de școală, reproducem cîteva dintre ele. Iată, de pildă,,
poezia Doctorul',
Cînd te simți că nu ți-e bine,	Boala după ce ți-o știe,
Doctorul îndată vine.	Leacuri doctorul îți scrie.
Ajutorul lui îl ceri.	Cu scrisoarea cineva
El te pipăie de grabă	La spițer atunci grăbește,
Pe tot locul, și te-ntreabă	Iar spițerul pregătește
Unde simți că ai dureri?	Leacuri pentru boala ta.
Leacurile sînt amare	De nu bei, boala sporește
Și te ard pe gît, de-ți pare	Poți muri, deci te gîndește:
Că bei foc, dar tot le bei!	Cine-i om fără dureri?
Sînt mai dulci cînd bei cu
grabă!	Cumpătul și munca face
Nu vă-npotriviți degeabă;	Să trăiești cinstit, în pace,
Să beți leacuri, dragii mei!	Fără doctori și spițeri!
Poetul cunoștea mentalitatea copiilor, exagerarea durerilor la boală»
rezistența lor la tratamentul medical, grija părinților cînd au un copil bolnav
în casă. Cu cîtă delicatețe descrie intervenția salvatoare a medicului, cu
5
GEORGE COȘBUC, AUTOR DE MANUALE DIDACTICE
271
ce înțelepciune îndeamnă pe copii să ia medicamentele și-i sfătuiește să se
apere de boală, prin cumpătare și muncă!
Și acum, niște versuri în care cîntă însuflețit natura renăscută în primă-
vară, în exclamări de voioșie, ca în Vestitorii primăverii, pe măsura și înțele-
gerea celor mici:
Cîntecul lui mai
Bolta cît e de senină!
Cîmpu-noată în lumină,
Văi și dealuri înfloresc;
Printre frunze înverzite
Păsărele fericite
Cîntă, zboară, ciripesc.
De plăcere, totul saltă
Corbul sus pe culmea naltă,
Mielul colo-n vale jos.
Fluturii prin cîmp, la soare,
Peștii-n apa curgătoare,
Tot pămîntul e voios.
Hai, copii, toți împreună,
Hai la cîmp, cu voie bună,
Printre flori să alergăm!
Și pe iarbă-n desfătare,
Întinzînd o horă mare,
Să jucăm și să cîntăm!
Să se observe că, deși e vorba de versuri pentru copii, totuși poetul are
o grijă deosebită să-și varieze tehnica poetică, prin folosirea de ritmuri și
rime noi. El fuge de monotonie și șablon și oferă elevilor toată bogăția dexte-
rității sale poetice.
Numeroase sînt poeziile în care înfățișează îndeletnicirile și munca oame-
nilor de la sate și orașe, în acțiuni pline de mișcare și de plasticitate, care*
atrag pe copii și-i instruiesc, ca în: Tîmplarul, Fierarul, Dogarul, Pescarul^
Grădinarul, Plugarul etc. Iată
Cizmarul
larna-n ger și pe zăpadă,
Poți umbla desculț pe stradă?
Și, pe unde sînt spini mulți,
Poți să umbli tu desculț?
Vezi, cizmarul e cuminte,
El ne face-încălțăminte,
Face cizme noi și tari
Largi și strimte, mici și mari.
Și din ce-s făcute ele?
Știm cu toții că din piele.
Cînd ești încălțat, tu, bine,
Nici nu simți că iarna vine.
Versuri care înfățișează colorat și viu realitatea vieții și a lumii, mediu!
familiar școlarilor, natura și făpturile care-1 atrag și-1 încîntă și pretutindeni
oamenii cu munca lor productivă, peste toate plutind o atmosferă de voioșie,
și zîmbet senin. Poezioarele acestea sînt cel dintîi și cel mai bogat fond’de
lucrări de asemenea natură și au fost create de poet din dragoste pentru copii
și limba romînească, din entuziasmul său tineresc pentru crearea unei opere
folositoare societății. Coșbuc, care peste cîțiva ani va scrie poemul de cloco-
titoare forță revoluționară Noi vrem pămînt, în care demască mizeria mate-
rială și nedreptățile crunte suferite de țărănimea săracă, în regimul de exploa-
272
ION NEGOESCU
6
tare neomenească al burghezo-moșierimii, de astă dată zugrăvește idilic,
pentru copii, traiul oamenilor de prin sate, care apar astfel lipsiți de griji
sau de nevoi.
Despre lucrările acestea, autorul va face prețioase și interesante mărtu-
risiri, în curînd:
„Am încercat și eu o dată să fac versuri pentru copiii de școală. Am scris
multe și le-am îndesuit pe toate într-o carte de citire. Știu deci, din experi-
ență, cît de anevoioasă este munca să cauți subiecte ușoare, să le tratezi ușor,
scoborîndu-te la nivelul intelectual al copilului și încadrîndu-te să-i imitezi
noima gîndirii și gustul exprimării...
Ca să poți povesti copiilor trebuie să-i iubești, trebuie să cauți a le cu-
noaște firea și lumea aceasta în care trăiesc, — să știi să te cobori pînă la
nivelul personalității lor, considerîndu-i ca și pe oamenii în vîrstă. Trebuie
să iei parte împreună cu dînșii la toate manifestările lor sufletești, într-un
cuvînt, — rămînînd om mare, să fii cît se poate de copil".
în concluzie, Coșbuc subliniază caracterul instructiv-educativ al litera-
turii destinate manualelor de școală, ca și al cărților de povești pentru copii,
de astă dată susținînd însă că trebuie să arătăm copilului viața așa cum
e — cu bucuriile și prăpăstiile sale —, „nu cumva intrînd în lume, dezarmonia
dintre lumea reală și cea din mintea sa să-1 ducă la decepțiune, la pesimism,
la lipsă de voință — rele de care lumea noastră e așa de bolnavă! 1C‘
Tot în această vreme, Dr. B. Constantinescu, observînd talentul excep-
țional al lui Coșbuc în compunerea versurilor pentru copii, cărora le imită
„noima gîndirii și gustul exprimării", se hotărăște să refacă și abecedarul
său, care ajunsese la ediția a XXXIX-a, și, solicitîndu-i colaborarea, publică
Noul Abecedar romînesc (cu poezii noi) în 1891, iot la Ploiești, în două ediții:
una simplă, alta cu ilustrații, sub auspiciile profesorilor asociați, în editura
„Progresul".
Pe cînd în ediția precedentă, abecedarul cuprindea puține bucăți versi-
ficate, cele mai multe stîngace și greoaie, traduse sau prelucrate de I. Maxim,
1. Popescu, L. Bociu și I. Droghi, pentru abecedarele lor, de unde B. Con-
siantinescu le-a reprodus, în ediția Societății profesorilor asociați versurile
abundă. Deși nesemnate, din titlul cărții, după conținutul și factura lor, cu
versul sprinten și cu nota veselă, poezioarele sînt scrise cu toate siguranța
de Coșbuc. Se pot identifica și aici cu înlesnire vreo douăzeci și patru de
poezii coșbuciene, printre care cunoscutele: Cîntecul soldatului, Cățelușul,
Pisicuța, Cîntecul f lăturașului, Mielușelul, Copilul neastîmpărat, Ploaia, Pe
cîmpia (verde). Dintre ele, Ploaia (Vine ploaia) și Pe cîmpia verde au fost
reproduse de autor, după aceea, sub numele său.
Orînduirea materialului, radical înnoit, s-a făcut după aceleași criterii
ca la Cartea de citire.
Aceste două manuale, la care a colaborat și Coșbuc, apărute sub cele mai
favorabile auspicii, n-au mai cunoscut și alte ediții, deoarece, în noiembrie
1891, Dr. Barbu Constantinescu, principalul membru al Asociației, a încetat
din viață, iar colectivul s-a destrămat. Versurile lui Coșbuc însă au fost folo-
site și în alte cărți didactice sau în antologii pentru copii, fără numele auto-
1 Prefața la voi. Sergi ti C u j b ă, Povestiri dii copilărie. București, 1896.
7
GEORGE COȘBUC, AUTOR DE MANUALE DIDACTICE
273
rului desigur, cum se vede din numeroasele manuale apărute după această
dată. în acest fel, poeziile abia apărute, intrau în anonimat și deveneau un
bun colectiv, suferind și unele schimbări, în bine sau în rău.
★
★ *
După o trecere de aproape zece ani și după ce publicase antologia literară,
Fapte și vorbe romînești, carte de citire pentru toți romînii, din 1899, Coșbuc
încearcă să elaboreze un nou manual școlar, de astă dată fără să ducă lucrarea
la bun sfîrșit. Intre manuscrisele rămase de la poet și păstrate în Biblioteca
Academiei R.P.R., se află și o serie de șpalturi tipografice care cuprind
o coală dintr-o Poetică romînă, un manual de teorie literară pentru școlile
secundare, redactat de Coșbuc în colaborare cu profesorul I. Manliu, vechi
autor de manuale didactice. Șpalturile au fost folosite de poet spre a transcrie
pe contrapagina liberă — cum avea obiceiul — versuri din traducerea Odi-
seii, cîntul VII, la care lucra în aceeași vreme. Ele poartă parafa Institutului
de arte grafice Carol Gobl, Corectura a IlI-a și data de 21 septembrie 1900.
Sînt paginile 33—47 și cuprind partea despre ritm, rimă, strofă.
Nu cunoaștem împrejurările care au împiedicat pe autori să desăvîr-
șească lucrarea, care ajunsese într-un stadiu de elaborare destul de înaintat,
dar, cunoscînd însușirile deosebite ale lui Coșbuc în mînuirea tehnicii poe-
tice, sîntem stăpîniți de un sentiment de regret că n-a fost definitivat.
Deși Poetica este scrisă într-o vreme cînd inovațiile moderne operau și
în versificație, căutînd să impună versul liber, Coșbuc susține respectarea
cu strictețe a normelor clasice de versificație și consolidarea lor, lăsînd liber-
tate poeților de a-și valorifica însușirile proprii înăuntrul acestor reguli.
„Poezia ca lucru de artă — scrie dînsul — trebuie să impună prin regu-
laritatea formelor, prin ritmul proporțiilor singuratecelor părți; de aici ur-
mează că strofele au să fie construite întru totul la fel, precum la fel au să
fie coloanele într-un templu. Același număr de versuri, același fel de rime
și la fel așezate. Poetul întrucît nu e silit de felul poeziei, de materialul care-1
tratează, face strofele după placul său, însă toate identice" (mss.nr. 2925,
Coșbuc).
Este demn de subliniat aici respectul pe care-1 cere poeților față de prin-
cipiul unității dintre conținutul poeziei și forma ei de expresie.
★
* *
Despre activitatea la Casa Școalelor, Coșbuc scrie:
„Lucrez tot ce mi se dă; mai mult fac servicii și pentru alții care într-
adevăr nu fac nimic. A fi referendar înseamnă a citi toate manuscrisele ce
urmează a fi publicate de Casa Școalelor și a te pronunța dacă pot fi tipărite.
Mai sînt și alte obligații mai mărunte de cancelarie, de care sînt scutit. Plă-
cerea cea mare o am cînd mă întîlnesc la birou cu Vlahuță și amîndoi discu-
tăm literatură" L
Din această lucrare împreună, s-a stabilit și o comunitate de idei și de
năzuințe și astfel îi vedem colaborînd la alcătuirea unei Cărți de cetire, pentru
școalele secundare și profesionale, care apare în 1902.
1	G. Coșbuc, Poezii, 1951. Prefață, p. XVIII.
18 “ C. 3230
274
ION NEGOESCU
8:
Prin acest manual, o istorie a literaturii romîne moderne și contempo-
rane, cei doi autori, A. Vlahuță și G. Coșbuc, scriitorii cei mai reprezentativi
ai vremii, își propun să dezvolte în sufletul tinerimii „înțelegerea din ce în;
ce mai lămurită a vieții noastre naționale, cunoașterea din ce în ce mai adîncă
a țării, a poporului, a celor mai încălzitoare pagini din istoria așa de zbu-
ciumată a neamului nostru... să dezvolte în inimile fragede ale tinerimii:
sfînta iubire de patrie“ așa cum atît de fierbinte mărturisesc autorii înșiși,
în prefață. Și mai departe, adaugă:
„Călăuziți de această idee, ei au căutat să aleagă din frumoasa și bogata
noastră literatură bucăți de acelea în care, nu numai prin limba în care sînt
scrise, ci prin cuprinsul lor mai ales, prin duhul patriotic de care sînt însu-
flețite, să se vadă că sînt izvorîte din simțirea și din viața poporului nostru,,
bucăți în care graiul, gîndirea și sentimentele romînești să fie înfățișate prin
tot ce au mai ales, mai sănătos și mai înălțător în ele“.
Manualul întocmit de cei doi poeți, cunoscători profunzi „ai frumoasei,
și bogatei noastre literaturi", reprezintă un întreg și variat tablou al istoriei
literaturii romîne de la Grigore Alexandrescu pînă la Șt. O. losif, în operele
ei cele mai reprezentative. Autorii și-au repartizat după preferințe pe scrii-
torii aleși să intre în culegere și la fiecare din ei dau și unele lămuriri, adică
unele date biografice și caracterizări.
Fiind una dintre cele dintîi cărți didactice de literatură modernă și con-
temporană, este interesant de relevat cum văd poeții configurația ei, care-
sînt scriitorii și operele demne de a fi cunoscute și studiate de tineretul școlar,,
după concepția lor.
Iată cuprinsul Cărții de citire:
Alecu Russo: Deșteaptă-te, patria mea! Din „Cîntarea Romîniei".
N. Bălcescu: Bătălia de la Călugăreni. Din „Istoria Romînilor sub Mihai-Vodâ
Viteazul".
V. Alecsandri: Hora Unirii; Rodica; Plugurile; Romînul; Dumbrava Roșie; Peneș.
Curcanul; Oda ostașilor romîni; Altarul mănăstirii Putna.
Al. Odobescu: Fuga lui Mihnea cel Rău în Ardeal.
C.	Negruzzi: Sobieski și romînii; Aprodul Purice = fragment; Cîntec vechi.
Gr. Alexandrescu: Anul 1840; Umbra lui Mircea la Cozia; Cîinele și cățelul; Toporul și
pădurea; Porcul liberat; Cîinele izgonit; Cozia.
Ion Creangă: Amintiri din copilărie = fragment; loan Roată și Unirea; loan Roată*
și Cuza-Vodă; Capra cu trei iezi; Dănilă Prepeleac.
D.	Bolintineanu: Daniil Sihastru; Mircea la bătaie.
M. Eminescu: Doine; Revederea; Basmul lui Arghir; Ce te legini,'codrule; Mușatin și
codrul; Mai am un singur dor.
G.	Coșbuc: Pașa Hassan; Nunta Zamfirei; Patria și drapelul meu; Mama; Rugămintea
din urmă.
A.	Vlahuță: Semănătorul, Izlazul — din „Romînia pitorească"; La vatra rece; Doc-
torul Rareș.
Ion Gorun: Numai cu o moarte, Trei zîne.
St. O. losif: Tulnicul lui Pintea; Pastel (Trece-n sus...) Cronicarii; Boierii; Tata
sărmanilor.
I.	Nenițescu: Țara mea; N. Gane: Stejarul din Borzești; C. Asachi: Cele două spice;,
V. A. Ureche: Popa care știe carte.
B.	Delavrancea: Bunica; Al. Lanibrior: Jocurile copiilor.
Poezii populare: Miorița; Meșterul Manole; Cicoarea, din colecția G. Dem. Teodorescu;,
Doica; Mihul Copilul și Plugușorul, din colecția V. Alecsandri.
9
GEORGE COȘBUC, AUTOR DE MANUALE DIDACTICE
275
Manualul lui Vlahuță și Coșbuc cuprinde, după cum se vede, un conspect
al literaturii romîne moderne. In afară de unele mici excepții, se respectă
ordinea cronologică a scriitorilor. De mirare e puținul Ioc acordat lui Dela-
vrancea și foarte ciudată ne apare lipsa lui Hasdeu și Slavici și mai ales a
lui Caragiale, care nu poate fi întîmplătoare, cu atît mai mult cu cît era
prietenul apreciat al autorilor. Absența lui Caragiale s-ar putea datori carac-
terului culegerii, în care se urmărea o anumită tendință, sau opoziției celor
care patronau lucrarea.
Prețioase sînt caracterizările ce însoțesc pe scriitorii cuprinși în manual,
lămuririle cum le numesc dînșii.
Coșbuc dă lămuriri asupra lui Alecu Russo, N. Bălcescu, C. Negruzzi,
Gr. Alexandrescu, reproducînd la Const. Negruzzi din prefața lui V. Alecsan-
dri la Opere, ca și la el însuși, unde reproduce un pasaj din Gherea: Poelul
țărănimii.
A. Vlahuță face caracterizările lui Alecsandri, Creangă, Eminescu. Carac-
terizările lui Coșbuc sînt mai sobre, mai cuprinzătoare de date istorico-lite-
rare, cu citate din aprecierile critice ale înaintașilor; ale lui Vlahuță sînt
mai lirice, mai personale, mai avîntate.
Dăm cîteva exemple de astfel de lămuriri și caracterizări.
După reproducerea cîtorva versete din Cîntarea Romîniei de Al. Russo,
Coșbuc dă următoarele note literare, interesante și actuale, asupra paterni-
tății operei, cu care nu poți să nu fii de acord:
„Aceste rînduri calde și pline de însuflețire — scrie poetul — sînt luate
din Cîntarea Romîniei — un poem în proză, care multă vreme a fost atribuit
lui Nicolae Bălcescu. Visătorul Al. Russo își făcuse studiile în străinătate
și căpătase de copil înlesnirea și deprinderea de a-și așterne gîndurile în limba
franceză. Cîntarea Romîniei, scrisă de el în această limbă, a fost tradusă în
romînește de marele prozator Bălcescu, și, cum manuscrisul nu poartă nici
un nume de autor, frumusețea limbii, avîntul patriotic și mai ales asemăna-
rea de stil cu scrierile lui Bălcescu, au făcut pe mulți să creadă ca și aceste
pagini aparțin aceluiași autor, care ne-a dat minunata operă: Istoria Romî-
nilor sub Mihai Vodă Viteazul.
Cîntarea Romînieia apărut întîi la Iași, într-o broșură romînească publicată
la Paris cu titlul: Romînia viitoare. Acolo ea era precedată de o precuvîntare
subscrisă de N. Bălcescu, în care el pretinde că ar fi găsit această scriere
într-o mănăstire veche din țară, pe care n-o numește. V. Alecsandri o reti-
pări în Iași, la 1855, în revista sa „Romînia literară" (anul 1863 p..3 61). Vorbind
despre Alecu Russo, un alt tînăr romîn din AAoldova, plin de talent și răposat
în floarea vîrstei, Alecsandri zice cele ce urmează: „A. Russo avea obicei
pentru înlesnirea compunerii, a scrie în limba franceză și apoi a traduce
scrierile sale în romînește". El mi-a fost bun prieten; avea un spirit ager,
cultivat și, cît pentru talentul său, cît pentru frumoasa și poetica lui închi-
puire, voi descoperi o mare taină literară: Cîntarea Romîniei publicată
în jurnalul meu, a fost compusă în limba franceză de Al. Russo și.
tradusă în romînește de N. Bălcescu. Am la mine manuscrisul său
original.
Așadar frumoasa poemă' națională căreia nu-i lipsește decît versificația
spre a putea fi prenumărată printre capetele de operă epice, a născut în ima-
276
ION NEGOESCU
10
ginațiunea vie și patriotică a lui A. Russo și a luat forma ei curat romînească
și expresivă sub pana lui Bălcescu.
Gloria nemuritorului istoric al lui Mihai-Viteazul nu scade din această
încuscrire, ci din contră frumoasa Cîniare a Roniîniei devine pentru noi un
scump și prețios odor, în care se unesc amintirile a doi tineri romîni cu inimi
înalte și talente puternice, pierduți amîndoi prea de timpuriu, departe de
patria lor, pe care ei, în exil și suferințe, au cîntat-o, au strălucit-o, și a cărei
unire ei încă de mult au dorit-o și au plămădit-o prin cîntările lor“.
Altă dată, lămuririle lui Coșbuc se mărginesc, cum este cazul lui Băl-
cescu sau Odobescu, la sumare date biografice.
Aceste caracterizări formulate de cei doi poeți, într-o vreme cînd studiile
de istorie literară romînă erau la începuturile lor și foarte sărace, sînt de
cea mai mare importanță și ele ne arată ce se poate realiza cînd marii scriitori
își asumă întocmirea unui manual, menit să descopere tinerimii școlare comoara
literaturii naționale, cu bogăția ei de forme și delicatețea de simțiri.
Spre a ne da seama de saltul uriaș făcut cu acest manual în predarea
istoriei literaturii romîne în școală, e de ajuns să aruncăm o privire cît de
fugară asupra cărților ce au stat pînă atunci la îndemîna tineretului, cum erau
apreciați scriitorii și operele lor în aceste manuale, care era nivelul critic și
pedagogic al acestor caracterizări.
Iată, de pildă, la întîmplare, cum este prezentat Grigore Alexandrescu,
în Istoria limbii si literaturii romîne, pentru cursul superior liceal, de I. Nădejde,
din 1887:
„S-a născut în 1812. și a murit mai an. S-a făcut cunoscut prin poezia
Anul 1840\ a scris și fabule, dar foarte necorecte ca formă, ba chiar și ca fond,
de vreme ce intriga fabulei adeseori nu se potrivește. (Astfel e Măgarul răsfă-
țat). Multe fabule sînt îndreptate împotriva tendințelor egalitare ale teoreti-
cienilor de la 1848. Astfel e Porcul liberat. Mai reușite sînt satirile, iar din
poeziile epice ne place Osînditul pe nedrept', cuprinde descrierea unui omor
făcut sub înrîurirea unei halucinații de natură epileptică. Prin asta tinde
sau cel puțin demonstrează că pedepsele date de juriști sînt foarte adesea
nedrepte, căci mulți oameni bolnavi sînt osîndiți ca vinovați“.
Nimic caracteristic pentru înțelegerea poeziei lui Alexandrescu. Oînșiruire
de date seci, de aprecieri simpliste sau inexacte, și fără ilustrare cu texte
concludente. Cu aceeași măsură sînt văzuți toți scriitorii din manual.
Dar să ascultăm cu inima strînsă de revoltă, cum vorbește Aron Densu-
sianu, profesor universitar, studenților, în așa-zisa Istoria limbii și literaturii
romîne, ediția 1894, despre cel mai de frunte poet al nostru:
„Mihai Eminescu (1849—1889) este cel dintîi poet bolnav și dezechilibrat
în literatura romînă. Mamă-sa bolnavă își transmisese boala la toți copiii,
din care doi deja mai înainte înnebunise. El, după o viață foarte dezordonată,
înnebunește la 1883 și moare la 1889. Boala din moștenire s-a potențat prin
alegerea scriitorilor de care s-a ocupat, anume filozoful pesimist dar epicu-
rean Schopenhauer și așa-numitul „poet bolnav al germanilor^ Heine, de ase-
menea epicurean. La acestea se adaugă și legăturile sale sociale de aceeași
natură’...
El lumea romînească n-o cunoaște și-afară de două-trei reminiscențe,
poeziile sale nu posedă altceva etnic romînesc, nici ca natură înconjurătoare,
11
GEORGE COȘBUC, AUTOR DE MANUALE DIDACTICE
277
țară și popor; nici ca viață etică, idei și datini, dureri și bucurii, aspirațiuni
și lupte... Afară de acestea, constatăm la Eminescu o sărăcie de subiecte și
învîrtirea acelorași idei în toate poeziile; alcătuirea anevoioasă și migăloasă
a versului, cîrpăcirea cu cuvinte căutate și repețite, cu fraze leneșe și umplu-
turi. Avînd apoi o limbă foarte săracă, a alergat după neologismi neadmiși
nici în proză, necum în poezie...“
în fața unor atari inepții, să vedem cum vibrează cuvîntul sub, condeiul
lui Vlahuță, cînd vorbește de marele său înaintaș, în manualul de față:
„Eminescu taie un drum cu totul nou în literatura noastră. în structura
puternică a versului acestui maestru e o necunoscută vibrare de gîndire și de
sentiment. Limba romînească renaște sub condeiul lui; la el vorbele au suflet,
mișcare, trăiesc, — fiecare epitet e o explozie de lumină neașteptată, tresare
la fiecare vers de o frumusețe nouă“.
Iată de ce spuneam că socotim Cartea de citire, pentru școalele secundare
de Vlahuță și Coșbuc, o contribuție din cele mai valoroase la predarea litera-
turii romîne în școală.
★
* *
în anul 1901, Spiru Haret hotărîse ca o parte din cărțile didactice de curs
primar să fie scoase la concurs, fie pentru uniformizarea materialului de învă-
țămînt, fie pentru evitarea concurenței exagerate dintre diferiții autori de
manuale, iar lucrările alese să fie editate pe seama Ministerului. Proiectul
acesta nu s-a putut realiza decît în 1908, cînd s-a publicat concurs pentru
cărțile de citire și abecedar, instituindu-se cîte trei premii pentru fiecare
manual.
S-au prezentat la concurs 27 manuscrise de abecedar, 8 manuscrise cărți
de citire pentru clasa a II-a și cîte șase manuscrise pentru clasele a III-a
și a IV-a.
Coșbuc a fost atras și el în această întrecere de a da școlii „cărți nouă
și bune“ și în fruntea unui colectiv, compus din G. A. Dima, profesor de științe
naturale, G. N. Costescu și G. Stoinescu, institutori în București, a prezentat
la concurs cărțile de citire de clasa a Il-a, a 11I-a și a IV-a.
Comisia de corectare a manuscriselor, formată din G. Bogdan-Duică,
președinte, G. P. Salvin, învățător, Sava Atanasiu și C. Giurescu, profesori,
C. C. Vîlceanu, institutor, și St. O. losif, literat, membri, a decernat patru
premii pentru abecedar, cîte două pentru cărțile de citire de clasa a Il-a și
a III-a și trei premii pentru clasa a IV-a.
Colectivul în fruntea căruia se afla Coșbuc a primit premiul I pentru
toate cărțile de citire, fiind apreciate de comisie în chip elogios, mai ales
partea de științe naturale, fizico-chimice, istoria patriei.
Manualele care au obținut premiul I rămîneau proprietatea Casei Școa-
lelor, care le-a editat pe seama sa, iar autorii pe lîngă premii primeau și
un beneficiu anual. Valabilitatea manualelor a fost de trei ani, începînd din
1909. (Din Activitatea Casei Școalelor pe anul 1908—1909, p. 63—65).
Și de astă dată, Coșbuc a înțeles să contribuie efectiv la redactarea
cărților de citire și, pe lîngă versuri, a scris și unele bucăți în proză:
mici descrieri cu caracter științific și scurte narațiuni cu caracter moral și
patriotic.
278
ION NEGOESCU
12
Întîlnim în paginile acestor cărți noi peste 30 poezii dintre care zece
sînt reproduse din volumele de versuri publicate pînă atunci: Iarna pe uliță
(14 strofe), De Paști (șase strofe), Noapte de vară, Dorobanțul; Drapelul;
Spada și credința; Cîntec: (Romînește-așa a fost); Cîntec ostășesc; Cîntec de
primăvară; Sus inima! Cîteva sînt luate din Cartea romînească de citire, din
1890 de astă dată semnate; Bătrînul și copiii; Zile de toamnă; Tîmplarul;
Plugarul; Vînătorul; Peștișorul; iar unele sînt scrise cu acest prilej: înainte;
Cîntecul bradului; Jucăriile celui cuminte; Păianjenul și melcul; Iarna; Trenul;
Soarta jlorilor; Vara.
Manualele au un caracter enciclopedic, iar bucățile de lectură literară,
versuri și proză, alternează și se întrețes cu celelalte materiale. Lecțiile sînt
grupate pe lunile anului școlar, septembrie—iulie, iar la începutul fiecărui
capitol se află o mică compunere descriptivă, scrisă de Coșbuc, în care se înfă-
țișează aspectele naturii, munca oamenilor de la sate, viața plantelor și ani-
malelor în luna respectivă, compuneri care pînă Ia urmă alcătuiesc un inte-
resant calendar al școlarilor.
Grija lui Coșbuc pentru educația multilaterală a copiilor care în cea mai
mare parte erau fii de țărani săraci și rămîneau numai cu atîta știință de
carte cîtă se căpăta în școlile sătești și se cuprindea în cărțile de citire, l-a
făcut să introducă în manuale și lecții care să dezbată unele probleme speci-
fice satului, credințe deșarte și superstiții, lipsuri de ordin moral și social,
de care știa că suferă poporul, probleme pe care le rezolvă în chip științific
și progresist. Pentru realizarea acestui deziderat, poetul de la Hordou este
înarmat cu o largă experiență a vieții materiale și spirituale a poporului
nostru, din contactul nemijlocit cu masele, cu o cunoaștere profundă a credin-
țelor și creațiilor populare, o familiarizare intimă cu istoria patriei și cu lite-
ratura orientală, din care a împrumutat povestiri și parabole cu tîlc moral,
dar mai cu seamă, este înzestrat cu un talent excepțional de scriitor, care
mînuiește cu măiestrie o limbă de mare simplitate, claritate și plasticitate.
Astfel sînt: Sărbătorile băbești; Babele descîntătoare; Zile rele de lucru; Patima
proceselor; Muncă, economie și prevedere; Muncă chibzuită și muncă proastă;
împlinirea datoriei; Nedreptatea și pofta de hrănire etc.
între poeziile reproduse în manuale din volumul Cîntece de vitejie, s-au
strecurat și cîteva în care străbat unele note mistico-religioase sau filomonar-
hice, sub influența ideologiei burgheze.
în momentul elaborării acestor manuale, Coșbuc se afla în plină maturi-
tate a talentului, se bucura de un prestigiu și de o reputație unanim recu-
noscute, ca poet de întîia mărime era înconjurat de colaboratori cu
o experiență didactică necontestată, așa îneît cărțile de citire premiate
în 1908 au rămas un moment de succes în istoria învățămîntului romînesc.
După cum făcuse și cu două decenii mai înainte la Ploiești, poetul ardelean
a înțeles și de astă dată, ca o datorie cetățenească imperioasă de a contribui
să dea școlii cărți cît mai bune. însușirea de căpetenie a acestor manuale stă
în grija autorilor de a lega permanent lecțiile de viața și îndeletnicirile
practice ale țărănimii mai ales și de a folosi o limbă literară de o mare
limpezime și simplitate. Coșbuc se dovedește și cu acest prilej un spirit
înaintat și progresist, adept al unui învățămînt realist pus în slujba
poporului.
33
GEORGE COȘBUC, AUTOR DE MANUALE DIDACTICE
279
După împlinirea termenului de trei ani, valabilitatea manualelor alese
la concurs a încetat și Ministerul Instrucțiunii a lăsat iarăși liberă apariția
cărților de citire și a abecedarului. A fost mai puternică presiunea politicieni-
lor interesați decît experiența ce s-a făcut, cu bune rezultate, a manualelor
unice, redactate îngrijit și competent.
Desfăcîndu-se de vechea tovărășie, Coșbuc și Dima au format un alt
colectiv mai larg, din profesori specialiști și învățători cu experiență, format
din: G. Coșbuc, literat, G. A. Dima, profesor de științe, D. D. Pătrășcanu,
profesor de istorie, literat, Spiridon Popescu, profesor și literat, V. Stroescu
și Ilie Lupa, învățători și, împreună, au lucrat cărți de citire noi, pentru clasele
II-IV, pe care le-au publicat în editura Institutului de arte grafice „Flacăra“,
în anul 1913.
Ca și manualele din 1908 și acestea au un caracter enciclopedic, și cu
materialul distribuit pe lunile anului școlar. Coșbuc și-a transferat aici versu-
rile și proza din cărțile de citire premiate. Numai două poezii sînt scrise cu
acest prilej: Oșteanul și drapelul și Frații răzleți.
Manualele acestea au atras de la început atenția corpului didactic și
cronicarilor literari, care au văzut în asocierea celor trei scriitori —Coșbuc,
Pătrășcanu și Spiridon Popescu — într-o acțiune neînsemnată în aparență,
dar cu rezultate profunde în cultura poporului, un eveniment de mare însemnă-
tate, consemnîndu-1 ca atare.
„Literatura didactică se îmbogățește în acest an cu o serie de cărți pentru
-cursul primar, menite să însemne o treaptă nouă în evoluția acestei literaturi.
Dacă scriitorii își înțeleg chemarea ca un îndemn spre înălțarea sufletească
a neamului în mijlocul căruia apar, ei pot începe această operă de înălțare
chiar din anii copilăriei, în care sufletul ostașilor și muncitorilor de mîine
e o materie necioplită, neformată încă. De aceea scriitorii mari, cu preocupări
nobile, nu s-au simțit înjosiți, aplecîndu-se asupra inteligențelor ce abia se
luminaseră. Cărți pentru copii se găsesc în literatura germană sau franceză
semnate de cele mai ilustre nume literare.
Ca să dea un impuls literaturii didactice, marele poet Coșbuc, prozatorul
Pătrășcanu și vigurosul Spiridon Popescu, împreună cu cîțiva din cei mai
prețuiți autori de cărți didactice de pînă acum, au alcătuit o serie de cărți
didactice pentru cursul primar, realizînd astfel un gînd de educație națională
cu modestele instrumente ale învățămîntului elementar" L
Cronicarul revistei „Flacăra" se afla pe linia indicată de Caragiale încă
din 1897: „O carte de citire bună, în vîrstă fragedă, este poate una din împreju-
rările cele mai hotărîtoare ale vieții unui om".
★
★ ★
Un sfert de veac de muncă închinată școlii și culturii populare, elabo-
rînd manuale didactice și întocmind antologii literare, scriind mii de versuri
pentru copii, sute de articole de știință popularizată, de studii despre limbă
și folclor, nu l-a împiedicat totuși pe Coșbuc de a transmite concomitent
mesajul său poetic în opere ce-i înscriu numele în paginile durabile ale isto-
riei literaturii romîne.
1 „Flacăra", II, 48, 14 septembrie 1913.
280
ION NEGOESCU
14
Activitatea aceasta modestă, închinată culturii populare i-a umbrit
oarecum prestigiul poetic în ochii esteților rafinați dintre cele două războaie
mondiale, care văd poezia coșbuciană perimată, dar i-a cîștigat, cu trecerea
vremii, inimile și prețuirea oamenilor simpli, care și-au însușit versurile lui
datorită sincerității, limpezimii și robustului lor optimism.
Unul dintre cei mai pătrunzători și ponderați critici ai vremii înregistrează
și explică fenomenul acesta ciudat pentru destinul unui creator de valori
poetice de măsura baladelor, idilelor și pastelurilor coșbucine.
„La douăzeci de ani după moarte, — scrie G. Călinescu — G. Coșbuc e
complet discreditat de cercurile literare, dar cu îndărătnicie venerat de intelec-
tualitatea rurală, îndeosebi de învățători, care întîlnesc poeziile coșbuciene în
manualele didactice și le folosesc cu precădere la serbările școlare" L
Ca și altă dată, în astfel de împrejurări, în apărarea poetului a spus un
cuvînt greu tot un scriitor, Liviu Rebreanu, cuvînt rostit într-o conferință
publică:
„Aș vrea să fac numai elogiul unui poet — spune romancierul — care de
cîțiva ani a început să fie mai puțin prețuit, dacă nu desconsiderat, deși e
poate cel mai reprezentativ cîntăreț al sufletului romînesc. E vorba de Coșbuc.
Noua generație de critici și esteți romîni se uită cam de sus la „badea Gheor-
ghe", îl găsește prea transparent, prea simplu... Se poate! Ar fi încă una
din ciudățeniile epocii noastre frămîntate. Dar mai cu seamă, o mare nedrep-
tate. Că esteții noștri de azi, unii dintre ei, nu gustă pe Coșbuc, n-ar fi de mi-
rare. Azi e la modă o poezie așa-zisă ermetică, o înșirare de cuvinte sonore
sau prețioase care nu spun nimic, avînd aerul că spun tot, însfîrșit care fără
rimă, fără ritm, fără sens și cu toate pretențiile. Natural, cui îi place poezia
asta nu poate să-i placă poezia lui Coșbuc.
Din fericire Coșbuc e atît de pătruns în conștiința romînească, încît nici
o modă nu-i poate întuneca efectiv gloria.Snobismele estetice și critice, atît
de șubrede și de trecătoare, pot să creeze și să trîmbițeze idoli mărunți pentru
uzul cafenelelor și al cenaclelor, dar nu reușesc niciodată, prin gălăgia loi\
să smulgă din inima mulțimii romînești icoana unui poet mare și autentic,,
cum este și rămîne Coșbuc" 2.
Și într-adevăr, astăzi poezia lui Coșbuc a reintrat în drepturile ei uzurpate-
și-și trăiește apoteoza. Se tipărește și se împrăștie în volume de zeci de mii
de exemplare, e recitată în școli, cămine culturale, în fabrici, la festivități și
e cerută la examene. I se consacră studii, volume, ediții, e dezbătută în semi-
narii și conferințe. Acum de-abia va fi descoperită, în toată bogăția și amploa-
rea ei, opera coșbuciană.
1 „Jurnalul literar", I, 38, 7 septembrie 1939.
2 „Adevărul literar și artistic", 14 noiembrie 1937.
EMIL 1SAC— ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂȚII LITERARE
de LEONTIN GHERGARIU
în cei cinci ani, care au trecut de la moartea lui Emil Isac, s-au publicat
mai multe volume din poeziile lui, cu studii introductive care au arătat valoarea
literară a creației scriitorului. Nu avem însă pînă în prezent o monografie a
poetului care să ne arate printre altele și cele peste 87 de publicații romînești
la care a colaborat. Pentru că Emil Isac a fost printre puținii scriitori romîni
care și-au împrăștiat creația literară cu multă dărnicie în publicațiile vremii.
Fără să urmărească popularitatea ieftină, a răspuns solicitărilor de a colabora
chiar și la gazete și reviste modeste și de tiraj mai redus. Mai ales în tinerețe
a publicat aproape în toate gazetele și revistele din Transilvania, urmărind
un singur scop: să trezească în masele de cititori romîni gustul pentru frumos și
dragostea pentru scrisul romînesc. Cine cunoaște realitățile culturale de pe
la începutul veacului nostru — în special din Transilvania de nord — își
va da seama de rolul important pe care l-a avut Emil Isac prin scrisul său,
ca propagator al culturii și literaturii și ca semănător de idei.
Cel dintîi volum al poetului — Poezii — impresii și senzații moderne—
a apărut în anul 1908, cînd avea 22 de ani. Pînă la apariția acestui volum,
el publicase însă în diferite ziare și reviste ale vremii o serie întreagă de creații
literare în versuri și proză, precum și un număr considerabil de recenzii, men-
țiuni critice și traduceri din literatura universală. „Cu literatura am început
să mă ocup așa zicînd din „copilărie"— spune poetul în autobiografie...
Colaborarea mea la reviste am început-o la 16 ani..."
Cele ce urmează sînt o contribuție la lămurirea colaborărilor lui
Emil Isac și prin aceasta o contribuție la o monografie a poetului clujean,
înfățișînd activitatea lui literară pînă la apariția primului său volum.
Ne vom ocupa deci de problema : de ce și unde a publicat Emil Isac pînă în
anul 1908.
In afară însă de a fi o simplă lămurire a începuturilor activității lite-
rare a lui Emil Isac, studiul nostru urmărește și altceva „Nu cred să fi existat
pe vremuri un scriitor tînăr mai hulit ca mine" spune poetul în autobio-
grafia amintită. Ajuns aproape de apusul vieții, el privește cu nostalgie, dar
și cu justificată indignare spre anii tinereții, care i-au dat uneori satisfacții
umbrite însă de nedreptatea pe care i-au făcut-o o parte dintre criticii literari
ai regimului nedrept de atunci, care începuseră a huli pe tînărul poet, decla-
rîndu-1 dușman al credinței, al tradiției și chiar al neamului. Noutatea tema-
ticii creației lui Emil Isac, care începea să se orienteze tot mai mult spre
282
LEONTIN GHERGARIU
2
probleme sociale, ideile de înfrățire între naționalitățile conlocuitoare pe
care începuse a le preconiza prin scrisul său, nu puteau fi pe placul oficialității
de atunci, care asmuțea popoarele unul împotriva celuilalt, pentru ca în
dosul zîzaniilor dintre ele să-și poată face interesele de clasă. Din acest motiv
s-a încercat și nimicirea lui Emil Isac. Dacă n-au putut nimici omul, au încercat
să-i denigreze opera.
Azi cînd lucrurile pot fi privite de pe poziții juste și obiective, e cazul
să se reconsidere, de pe aceste poziții, și opera lui Emil Isac. Ne-o cere aceasta
însuși poetul, care a lăsat ca o sarcină testamentară următoarele: „Este de
datoria presei noastre de azi să restabilească adevărul și în cazul meu care,
atît în presa noastră de progres, cît și în cea străină, n-am servit decît cauza
poporului romîn, niciodată în viață nefiind inconsecvent cu ceea ce scriam
și publicam". Studiul nostru satisface în parte și dorința poetului, restabilind
adevărul în ceea ce privește cazul lui Emil Isac.
II
Emil Isac a fost, încă din tinerețe, un luptător convins pentru apropierea
prin cultură a naționalităților conlocuitoare. Adept al principiului că numai
cunoscîndu-ne unii pe alții ne vom înțelege și ne vom apropia, a rămas con-
secvent acestui principiu pînă în ultima clipă a vieții sale. Trăind în Clujul
de odinioară, focarul tuturor intoleranțelor și vrăjmășiilor naționaliste, și
auzind în casa tatălui său, avocatul Aurel Isac — casă care era locul de întîi-
nire al fruntașilor vieții politice romîne din Transilvania — multe lucruri
în legătură cu asuprirea națională și cu întunericul în care zace poporul
nostru, tînărul Isac rămîne pe gînduri și după meditații multe ajunge la
convingerea că nu poate fi pace și înțelegere între cei ce locuiesc pe același
pămînt, decît atunci, cînd ne vom cunoaște. Iar pentru că oligarhia maghiară,
necunoscîndu-ne, ne disprețuia, Emil Isac își propune să facă cunoscute
bunurile spirituale ale poporului nostru între cei ce aveau puterea politică
în mînă. Din acest motiv întîlnim pe tînărul Emil lsac scriind mai întîi în
limba maghiară mici studii despre scriitorii mai de seamă ai literaturii noastre
și traducînd din romînește în limba maghiară. Așa îl găsim colaborînd la
publicația clujeană „Ellenzek“, în care publică în 1902 un mic studiu sub
titlul: Alecsandri Văzul — A legnagyobb roman kolto eglete es munkăi —
(Vasile Alecsandri— Viața și operele celui mai mare poet romîn — / Fără
a aduce vreo contribuție în legătură cu viața și activitatea „bardului de la
Mircești", studiul este semnificativ pentru concepția lui Emil Isac: „Noi am
vrut să fie pace între popoare, iubire între frații străini de limbă și de neam".
Acestui ideal i-a rămas credicincios poetul, care a întins o- mînă frățească,
peste barierele șovine ridicate de asupritori, reprezentanților de seamă ai
spiritualității maghiare: Ady Endre, Kosztolânyi Dezso, Babits Mihâly etc.
cu care împreună a luptat pentru pace și frăție.
în anul 1903, Emil Isac publică în ziarul clujean „Koloszvâri Friss Ujsâg“
două cîntece, pe care le-a scris în romînește și le-a tradus apoi în limba maghiară,
sub titlul Dalok (Cîntece) și le semnează: Emisac. Tot în ziarul acesta publică
în același an două reportaje literare: A roulette (Ruleta) și Aktualis aprosăgok
(Mărunțișuri actuale) avînd subtitlul: Demonstrații împotriva legii de recru-
3
EMIL ISAC - ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂȚII LITERARE
283
tare. Primul reportaj îl trimite din Monte Carlo și îl semnează: l-cu E-l,
iar cel de-al doilea e semnat: Kemil.
Spre sfîrșitul anului 1903,găsim în publicațiile vremii cele dintîi creații
ale lui Emil Isac, în limba romînă.
Cu toate că în una dintre autobiografiile sale, păstrată între manu-
scrisele din „Muzeul memorial Emil Isac“, poetul afirmă că a tradus, ca o
încercare tinerească, la etatea de 14 ani, poezia Corbul lui Edgar Allan Poe,
tălmăcire care ar fi apărut în „Gazeta Transilvaniei'4 și deci ar fi trebuit să
începem prezentarea colaborăriilor cu poezia aceasta, investigațiile noastre,
pentru a găsi poezia publicată, n-au dus la nici un rezultat. Am răsfoit colecția
gazetei pe anii 1901—1904 și primele urme de colaborare ale poetului la această
publicație sînt din a doua jumătate a anului 1904, cînd, în numărul 134 al
gazetei, am întîlnit cele dintîi cîntece semnate de Emil Isac. Probabil e o
scăpare a poetului, trecută în autobiografie. A apărut în gazetă un articol
despre Edgar Allan Poe, în numărul 77 din 1901, însă e scris de dr. Aurel
Suluțiu din Ploiești și nu cuprinde traducerea poeziei Corbul. De poetul Poe
se va ocupa și Emil Isac însă numai în 1904. Poate să fi tradus mai înainte
poezia de care a fost vorba, însă ea n-a apărut în gazetă și n-am găsit-o nici
între manuscrisele poetului.
Din acest motiv, cred că publicația la care și-a făcut Emil Isac debutul
de scriitor în limba romînă nu este „Gazeta Transilvaniei44, ci importanta
revistă transilvăneană „Familia44 a iui losif Vulcan. în revista aceasta a început
să scrie încă de la vîrsta de 16 ani, publicînd cea dintîi poezie, intitulată
La umbra plopilor, în nr. 42 din anuț 1903. în anul următor colaborarea lui
la „Familia44 e dintre cele mai bogate. între 1904 și 1906 aproape nu este număr
al revistei în care să nu fi publicat ceva și Emil Isac. în afară de poezia amin-
tită, a publicat în „Familia44 33 de poezii originale, apoi în proză 8 schițe,
29 note scurte de critică literară (cronici literare), 2 note de impresii și articolul
intitulat Finis, ultimul articol care încheie revista „Familia44 atunci cînd,
la sfîrșitul anului 1906, losif Vulcan anunță încetarea ei.
Tot în coloanele revistei acesteia publică în traducere o poezie a poetului
maghiar Francisc Doszei, apoi 3 poeme în proză și piesa în patru acte Evantaiul
doamnei Windermere, a cunoscutului scriitor englez Oscar Wilde.
Și numai o înșirare cifrică a bucăților publicate de Emil Isac în ultimii
^ani ai apariției revistei orădene, e o dovadă a activității literare multilaterale,
a preocupărilor multiple și a culturii vaste pe care și-o cîștigase poetul încă
de tînăr. „Contrar scriitorilor tineri de pe atunci — scrie Emil Isac în auto-
biografie— eu mi-am făcut ucenicia literară citind pe clasicii francezi, ceea ce
n-a însemnat că m-aș fi lepădat de clasicii germani și foarte tînăr am citit
pe clasicii ruși, păstrînd o admirație față de opera lui Pușkin, Gogol, Turghe-
niev. Fiind „cronicar44 literar am scris despre Gorki suportînd chiar și calom-
niile reacționarilor, care, de la începutul carierei mele literare, m-au atacat
cu înverșunare44. După cum se vede însă din traducerile și cronicile literare
publicate, Emil Isac a citit mult și din alte literaturi decît cele amintite în
autobiografie.
în afară de lectura bogată din literatura universală au contribuit mult
la lărgirea orizontului cultural al poetului și călătoriile dese, făcute în stră-
inătate, pentru a-și căuta de sănătatea cam șubredă și legăturile pe care le-a
284
LEONTIN GHERGARIU
4
avut încă de tînăr cu diferiți scriitori de diferite neamuri. Poezia întrebare
o trimite revistei „Familia" din localitatea Zeii am See, poezia Bolnav din
Bad Reichentall, cîteva traduceri din Oscar Wilde le trimite din Palermo,.
reportajul literar Voevodul Ștefan de la serbările de comemorare din București
etc. Diferite poezii sînt dedicate unor poeți romîni și străini. Emil Isac
arată în acest timp o afecțiune plină de gingășie poetei Maria Magdalena
Lydia, decedată foarte tînără, pe care probabil a cunoscut-o în drumurile
făcute prin Elveția sau Italia. Acesteia îi închină mai multe creații.
La „Gazeta Transilvaniei" — cum am mai amintit — Emil Isac începe
colaborarea în 1904. In publicația aceasta au apărut, din creația lui 11 poezii
și un mic studiu asupra poeziei The Raven (Corbul), a lui Edgar
Âllan Poe.
Intr-o notă în subsolul acestui studiu, Emil Isac spune: „Din o lucrare
mai lungă, care o să apară în curînd (Edgar Allan Poe de Emil Isac)". Se
vede că avea de gînd să scoată o lucrare mai mare despre opera celebrului
scriitor. Lucrarea n-a apărut însăși nu se găsește nici între manuscrisele poetu-
lui. Din ea a apărut fragmentul de care ne ocupăm și un alt fragment în ga-
zeta „Drapelul", despre care va fi vorba mai tîrziu.
Studiul din „Gazeta Transilvaniei" e o dare de seamă despre geneza poemu-
lui despre care Emil Isac susține că e necunoscut publicului nostru, în schimb
e tradus în limbile străine. Dă în notă numele traducătorilor în limba germană^
franceză și maghiară. Arată că în romînește a citit o traducere a poemului^
făcută în proză de Victor Anestin și publicat în ziarul „Vremea" din 5 oct.
1904. Susține că traducerea lui Anestin e necorectă și e o transcriere din Bau-
delaire.
în jurul studiului lui Emil Isac, mai ales în jurul afirmației că poezia
n-a fost tradusă în limba romînă, s-a pornit o discuție literară destul de aprinsă.
In numărul 251 al Gazetei apare o traducere a poeziei Corbul (The Raven)
făcută de un oarecare Gripan. Redacția însoțește traducerea de următoarea
notă: „Un amic al ziarului nostru citind foiletonul publicat în numărul 249’
al «G.T.» ne împărtășește că poezia Corbul a fost tradusă și în limba romînă
și a apărut în nr. 18 al «Romînului literar» (București, 20 mai v. 1891). D-sa
pune la dispoziția redacției numărul revistei, pentru care redacția îi mul-
țumește".
Dîrz cum era, Emil Isac nu se dă bătut. într-o notă din„Familia“ răspunde
următoarele: „în «G. Tr.» s-a publicat un mic studiu despre Corbul lui E. A. Poe
cînd s-a făcut amintire despre traducerile lui. Autorul acelui studiu (iden-
tic cu subscrisul) a cutezat să susțină că în limbile străine e tradus «The*
Raven», iar în limba noastră nu". Această aserțiune a sa o susține și acum,,
citind o comică ticluire poetică... și publicată în gazetă acum. Dacă la
noi și astfel de naivități se primesc ca traduceri bune a operelor geniale
străine, atunci lucrarea subscrisului despre E. A. Poe e zădărnicită. Pînă
la publicarea unei noi traduceri din «The Raven», acest pasagiu rămîne*
necontinuat".
într-adevăr studiul despre Edgar Allan Poe n-a mai fost continuat în.
„Gazeta Transilvaniei". Probabil autorul s-a supărat și pe redacția gazetei
pentru că nu-1 mai găsim printre colaboratorii ei.
5
EMIL ISAC - ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂȚII LITERARE
285
N-am putut verifica în ce măsură traducerea din „Gazeta Transilvaniei"
a poeziei Corbul e o ticluire. în ceea ce privește însă traducerea apărută, nu
sînt de acord cu Emil Isac, că ar fi naivă. E o traducere destul de bună. Pro-
babil tînărul poet s-a simțit lovit în mîndria sa și dînd frîu patimii, aceasta
i-a înnegurat rațiunea. Am zăbovit nițel asupra acestei probleme pentru că
ea ne arată preocupările și cunoștințele din literatura universală pe care
le avea Emil Isac, încă la vîrsta de 16—17 ani. Cultura literară pe care și-o
acumulase încă de tînăr, l-a ajutat să lărgească tematica creației sale literare
de mai tîrziu și să-1 așeze intre poeții noștri însetați „pentru înfăptuirea
idealurilor socialiste și prezenți la chemarea timpului nostru“.
Supărat pe „Gazeta Transilvaniei", Emil Isac continuă studiul despre
Edgar Allan Poe în gazeta Drapelul de la Lugoj, unde publică în 1904 un mic
studiu despre The Rells (Clopoțelele) al celebrului scriitor. La subsol dă nota:
„Din lucrarea E. A. Poe de Emil Isac". în studiul acesta autorul se ocupă
de geneza poeziei și dă și o traducere liberă a acesteia.
în foiletonul gazetei „Drapelul" Emil Isac a mai publicat în anul 1905
o poezie: Cătră liră și două poeme în proză: Ostașul regelui și Din carnetul
unui pesimist (5. Iubirea).
Publicația la care a colaborat Emil Isac mai intens — pe lîngă revista
„Familia" — e ziarul arădean „Tribuna Poporului". între 1904 și 1906 a
publicat în ziarul acesta 15 poezii, 2 epigrame și 8 bucăți în proză (poeme
în proză, aforisme, schițe).
O altă publicație la care a colaborat în tinerețe Emil Isac este „Gazeta
de Duminecă" din Șimleul Silvaniei, care apărea săptămînal, începînd din
anul 1904, avînd în primul an al apariției ca redactor responsabil pe cunos-
cutul folclorist Ion Pop-Reteganul.
După dispariția „Tribunei" de la Sibiu, „Gazeta de Duminică" trebuia
să suplinească în nordul Transilvaniei, în parte, rolul pe care l-a avut publi-
cația sibiană în viața politică și culturală a romînilor transilvăneni. Fără
să ajungă la importanța „Tribunei", Gazeta din Șimleu a îndeplinit totuși
un rol cultural de seamă.
între colaboratorii „Gazetei de Duminecă", încă din anul apariției,
întîlnim, alături de Ion Pop-Reteganul, G. Coșbuc, P. Dulfu, Th. D. Speranția
și alții și pe poetul Emil Isac, care rămîne între colaboratori trei ani în șir
(1904—1906) timp în care au apărut poeziile: Curcubeul, Din cartea dorului
(în două numere), Cîntec, Pe lac, Poveste, Poetul, Cîntece nouă (în două numere)
și două traduceri din literatura maghiară: Vifor de Ddszei Ferenc și Un copil
de Farkas Imre. Tot aici publică și două povestiri: Norocul lui Moș Gligor
și Ilie revoluționarul. Considerînd că e vorba de o publicație săptămînală,
colaborarea tînărului poet e destul de consistentă, ceea ce dovedește că scrisul
lui a fost bine apreciat atît de redactorii gazetei cît și de publicul cititor.
Urmărind colaborările lui Emil Isac, i-am găsit și în revista „Sămănă-
torul" (nr. 2 din 1904) o poezie, La nuntă, singura lui poezie pe care am
întîlnit-o în paginile acestei reviste.
La fel l-am găsit cu o singură bucată în revista „Luceafărul", în care pu-
blică^ în anul 1907 (nr. 3,4), schița Pastel de iarnă.
între manuscrisele lui Emil Isac există și două decupări din ziar sau
revistă: Pesimism sau optimism, semnat I. Cassu și Gligor Robă, semnat I.C.
286	LEONTIN GHERGARIU	g
Pe ambele e trecut cu cerneală anul 1904, fără a se arăta unde au fost publicate.
Pseudonimul e fără îndoială a lui E. Isac sau Isacu cum semna pe atunci.
N-am reușit să lămuresc unde au apărut.
Pentru completarea acestui capitol bibliografic, cred că e necesar să
facem cîteva observații:
Majoritatea scrierilor publicate de poet în epoca de care ne ocupăm nu
sînt trecute în volumele de poezii și proză pe care le-a publicat autorul mai
tîrziu. Dovadă că și-a dat seama el însuși că sînt creații de început.
III
Considerînd că abia cîteva din bucățile publicate de Emil Isac în perio-
dice pînă în anul 1908 au fost trecute în volume, un scurt popas de analiză
a acestor creații cred că nu va fi o zăbavă fără de folos.
Cum e firesc pentru vîrsta de adolescent, majoritatea poeziilor de început
ale lui Emil Isac au ca temă iubirea. Poetul cîntă durerea pentru dragostea
neîmpărtășită, iubirea fără de noroc, tinerețea nesenină. Chiar cea dintîi poezie
pe care o publică: La umbra plopilor, exprimă sentimente de melancolie, trezite
în sufletul poetului de o iubire neîmpărtășită:
La umbra plopilor din vale
Mormîntul meu să mi-1 să păți,
Acei ce pribegesc pe cale
Să-mi zică: ceruri, îl iertați!
Și păsările în frunzișuri
Sburînd mereu din loc în loc,
Să-mi cînte tremurînd povestea
Iubirii fără de noroc...
Cuprins de acel „mal de siecle“, din pragul veacului în care trăim, și
Emil Isac se lasă dus de curentul vremii și nu găsește nici un rost vieții:
Visări, himeri sînt toate-n lume
Nu sînt iubiri și scopuri nu-s
In alte lumi de mult s-au dus.
E singur sfînt — măreț — un nume:
Durerea — care-i mai presus!
(Durere)
în poezia Scrisoare din spital poetul e nemulțumit că trebuie să poarte
povara vieții acesteia pe care o simte ca o greutate, negăsindu-i nici un rost:
Iubito,
Gîndește la acel, care suferă în taină,
Gîndește la acel, care ziua și noaptea,
Fără de tihnă, fără de somn,
Simțesc povara vieții mele.
Deziluzionat de viață, nemulțumit de soartă, poetul nu mai are nici un
ideal, nu mai găsește nici un rost vieții:
E mort acel feeric lumen
Ce era odată-n mine,
E mistuit de-al vieții flăcări
Rămase în ruine.
(Cătră liră)
7
EMIL ISAC - ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂȚII LITERARE
287
Emil Isac nu rămîne însă exclusiv la exprimarea sentimentelor sale
intime și la jeluirea pentru o dragoste neîmpărtășită, poetul va încerca să
cînte în versuri și alte teme. Ivindu-se într-o vreme cînd înflorea în literatura
noastră sămănătorismul, Emil Isac se scaldă la început și în apele acestuia.
Influențat de ideologia sămănătoristă, poetul va cîntă apusul vitejiei străbune,,
ca în poezia Grănicerul sau frumusețile naturii, ca în Pastel',
în purpură se-mbracă ziua,
E aproape de seară
Și-amurgul cu aripi vinete vine,
Se scaldă în apele line,
Se lasă pe pajiștea rară.
Urmărind atent începuturile literare ale lui Emil Isac și numai în
cele cîteva exemple citate, ne vom da seama că poezia lui de început are multe
rezonanțe eminesciene, dar mai ales se resimte de influența poeziei lui Coșbuc,
nu numai în tematica unor creații, ci și în forma lor.
Dintre poeziile din tinerețe fac parte și cele cuprinse în ciclurile Din
cartea dorului și Cîntece. Fără să exprime sentimente adînci, din poezii
se degajează totuși o pasiune. Nota lor de bază e tristețea, melancolia. Atunci
cînd e vorba de frumusețile naturii, Emil Isac utilizează culorile șterse de
liliachiu și albastru cenușiu, iar cînd e vorba de sentimente personale, tona-
litatea e cea minoră a unor sunete adînci de contralt, parcă e melodia plîn-
gătoare a unui violoncel. Rareori atinge în poeziile sale și corzile mai sonore,
atunci cînd — așa cum îi șade bine unui tînăr — încearcă să dea expresie
unor sentimente de bucurie, de expansiune. Sînt mici luminișuri acestea, ca
razele unui soare evadat din mijlocul norilor, care, după ce zîmbește o clipă,
intră din nou în ceață:
Sus pocalul plin cu vin,
Sus.
Toată viața suferim,
Astăzi veseli toți să fim,
Sus pocalul, sus!
, Și să tragem noi un cînt
Plin de-avînt,
Să răsune dealurile.
Să se spargă valurile,
Iar păgînul să tremure
Pe acest pămînt.
Sus pocalul! sus!
Soarele-i apus.
E destul în suflet soare:
Dorul o să ne omoare;
Să golim paharul plin,
Plin cu vin!
Fără îndoială poeziile din tinerețe ale lui Emil Isac — cum e și firesc
de altfel — au o serie de lipsuri, de stîngăcii. Apreciate însă în contextul
vremii, ele stau la loc de cinste între creațiile poetice ale literaturii transil-
vănene de la începutul veacului nostru.
Pe măsură ce trec anii și se conturează tot mai mult personalitatea
literară a poetului, tematica poeziei lui capătă din ce în ce o notă specifică.,
care va da caracteristica noutății creației lui Emil Isac.
288
LEONTIN GHERGARIU
8
în pragul secolului nostru începe iar să precumpănească în literatura
noastră influența franceză. Cu toată reacțiunea puternică a celor de la „Sămă-
nătorul“ și rezistența surdă pe care o opuneau junimiștii în descompunere, in-
fluența aceasta cîștigă tot mai mult teren. Creația lui Emil Isac se resimte
și ea de influența aceasta. Simbolul care începe să orchestreze în jurul lui,
își va lăsa amprentele și pe creația tînărului poet, în special pe forma acestei
creații. Emil Isac va începe să cultive tot mai mult poezia scrisă în versuri
libere și albe (Pe mare, Scrisoare din spital etc.), dar va începe să cultive și o
literatură cu motive moderniste, simboliste.
Ciclul Din carnetul unui pesimist e o dovadă grăitoare pentru aceasta.
Noutatea creației lui Emil Isac nu o dă însă orientarea spre simbolism,
ci mai ales nota ei socială care începe să cîștige tot mai mult teren în opera
lui. Atașîndu-se încă de tînăr mișcării socialiste, poetul evadează din tiparele
poeziei scrise în manieră și cu tematică sămănătoristă și simbolistă. El își
va da tot mai mult seama de rolul social al literaturii, în care va vedea un
mijloc de luptă pentru o lume mai dreaptă, mai bună și mai frumoasă. Poezia
lui va ocoli tot mai mult temele intime personale și va deveni o armă de luptă
pentru dreptate socială și împotriva întunericului robirii spirituale. Dau numai
cîteva titluri din opera publicată de Emil Isac în anul 1906: Măria Sa, Ilie
revoluționarul, Rugăciunea robilor, Așteptare ș.a. care vestesc orientarea de
viitor a creației lui. Și numai titlurile înșirate arată nota nouă pe care Emil
Isac o aduce în lirica ardeleană. Apropiindu-se tot mai mult de cei asupriți,
își dă seama de falsitatea tezei care domină literatura noastră de la începutul
secolului al XX-lea și care preconiza o creație „perîndurile inspirate ale căreia
să cadă deopotrivă lacrima înaltei, bogate doamne și a sătencei“ (lorga) și
înțelege că lozinca aceasta este folosită de burghezie pentru promovarea ideii
reacționare a armoniei dintre clasele antagoniste, dintre exploatatori și exploa-
tați. în special își dă seama de falsitatea acestei teze în urma mișcărilor mun-
citorești și țărănești din nordul Transilvaniei, din anul 1904. Greva ceferiș-
tilor din Cluj și în special mișcările țărănești din Bihor (Aleșd etc.), care au
fost oprimate cu multă cruzime de oficialitatea burghezo-moșierească, i-au
arătat lui Emil Isac țelul spre care trebuie să-și orienteze creația. Tabloul
impresionant din poezia Așteptare (Familia, nr. 17 din 1906) e un exemplar
care ne arată drumul de viitor al poetului:
în bordei s-a stins lumina,
S-a sfîrșit pîinea pe masă—
Și flămînzi bocesc copiii,
tatăl nu vine acasă!
Viscol geme la fereastră...
Și e frig... Și rece-i soba...
Sună-n curtea pușcăriei
Sub spînzurătoare, toba...
Tabloul pe care îl zugrăvește în poezia citată, prin cele cîteva linii de contur,
ne trezește în minte imaginea dureroasă a suferințelor și revoltei seculare a
țărănimii și arată măiestria autorului ei. Și să nu uităm că Emil Isac publică
poezia aceasta la vîrsta de abia 20 de ani.
Amplificarea tematicii poeziei sale, atitudinea luată împotriva claselor
exploatatoare, evadarea din chingile poeziei tradiționaliste, care idiliza
g	EMIL ISAC - ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂȚII LITERARE	289
viața țărănimii, cultivarea pe scară tot mai largă a poeziei cu versuri albe,
iată cîteva din notele noi care apar în creația lui Emil Isac în ceea ce publică
în preajma apariției primului său volum de poezii. E de la sine înțeles că
toate acestea au trezit reacțiune într-o vreme de didacticism literar, care
cultiva o poezie patriotardă, îngrădită în forme consacrate. Din acest motiv
Emil Isac a fost hulit de criticii literari ai burghezo-moșierimii, cum n-a mai
fost hulit nici un alt scriitor tînăr. în ciuda tuturor uneltirilor acestor critici,
vremea i-a dat însă dreptate lui Emil Isac, iar opera sa literară a rezistat
la apăsarea timpului.
Pentru a contura, în linii mari, profilul literar al tînărului Emil Isac,
cred că e necesar să ne oprim puțin și asupra prozei lui de început. Ca și în
poezie, el încearcă să înfățișeze și în proza sa anumite aspecte ale realității
sociale a vremii. Schițele: Măria Sa, Norocul lui moș Gligor, Etnigranți, Ilie
revoluționarul, Ruina etc. desprind cîte un crîmpei din realitatea aceasta,
față de care autorul ia atitudine critică. Nu vom insista mai pe larg asupra
prozei literare a scriitorului, aceasta urmînd să formeze subiectul altei lu-
crări. Vorn zăbovi asupra cronicilor literare ale poetului, care îi comple-
tează profilul literar. Cronicile acestea, care cuprind o serie de idei valabile
și astăzi, ne arată preocupările și concepțiile de la începutul activității literare
a poetului. Nu ne vom ocupa mai pe larg de cele vreo 35 de titluri de cronică
literară publicate în periodicele despre care a fost vorba mai sus. Consta-
tăm doar că aceste cronici îmbrățișează opere și scriitori atît din literatura
romînă, cît și din cea universală. Vom analiza numai cîteva din problemele
puse de Emil Isac în notele literare publicate, acelea care ni se par mai carac-
teristice.
Amintim, ca o preocupare esențială a scriitorului, pe cea a limbii în care
sînt scrise diferite publicații. Ocupîndu-se de „Calendarul Unirii“ de la Blaj,
Emil Isac se ridică cu hotărîre împotriva limbii întrebuințate în acest calen-
dar. Susține cu drept cuvînt că limba latinizantă a autorilor lucrării este
o piedică pentru rolul cultural al cărții tipărite și o frînă a luptei care se dă
la noi pentru crearea unei limbi literare unitare.
O altă problemă ce face parte dintre preocupările lui Emil Isac, care ni
se pare importantă, este cea legată de rolul și importanța criticii literare. Vom
aminti în legătură cu aceasta în primul rînd dragostea pentru adevăr a poetului.
Dintr-o notă a poetului se desprinde concepția lui despre critica literară care
trebuie să fie obiectivă, justă și făcută de persoane chemate și pricepute.
Aceeași concepție se desprinde și din altă mențiune critică a lui. Scriind
despre poeziile lui Radu D. Rosetti din volumul intitulat Din toate, Emil
Isac spune, între altele: „în țară se fac multe critici, care tind a populariza
numele criticului. Aceste „critici" sînt mai totdeauna subiective, scrise în
semn de iubire pentru autor și nu pentru poeziile ce le făcu autorul. — Astfel
reies ciudate „păreri" din „criticile" eseiștilor din libera Romînie, pretinsă
Țară a poeziei romîne"1.
Cronica din Familia a trezit o serie de discuții în jurul ei. între alții, s-a
ocupat de afirmațiile lui Emil Isac și Nicolae lorga, scriind următoarele:
1 „Familia", 1904, p. 560.
19-C. 3239
290
LEONTIN GHERGARIU
1 j
„Cronica pe care o iscălește un tînăr, Emil Isac, e vioaie: redactorul ei arată
cunoștință de literaturi streine și agerime, însușiri care nu trebuie umbrite
de la început prin lovituri nedrepte ca acelea împotriva cercului de la Blaj
ori prin luarea în batjocură a „liberei Romînii", pretinsă Țară a poeziei romîne'41
La obiecțiile ce i s-au făcut, Emil Isac răspunde cu mult curaj: „Notițele"
mele fură comentate de cîteva organe ale presei romîne. Unele ziare obscure
atacară vehement persoana mea, iar unii binevoitori încearcă a-mi apăra per-
sonalitatea literară.
între acești binevoitori ai mei socotesc pe domnul Neculai lorga (un
Brandes în ediție romînească), care nu s-a sfiit să comenteze just articolele mele.
Domnul lorga află însă cu cale să publice totodată și o mică întrebare,,
adresată mie, în care îmi cere lămurire despre o aserțiune, susținută în critica
copilăriilor rossetiene, adecă, mă întreabă, cum vin să numesc Romînia pre-
tinsă Țară, nu „Țară recunoscută" a poeziei romîne?
Răspunsul e ușor:
1.	Sînt idealist! (Nu în sensul filozofic, ci etic n.n.).
Eu nu văz acelea hotare topografice, care despărțesc sufletul Ardealului de inima
Romîniei. Vorbind despre literatură.
2.	Sînt idealist!
Aș dori să văz unitatea literară, unitatea limbii și unirea sufletelor romînești.
3.	Sînt idealist!
Eu cunosc o singură Țară a poeziei romînești: însăși poezia romînă, care răsună în nemăr-
ginite depărtări și care nu se leagă de pămînt.
După teoria mea există o singură Țară a poeziei noastre care contopește în sine lira
Ardealului, cu harfa Romîniei2.
Dorința lui Emil Isac de a vedea „o singură Țară a poeziei romînești",.
de a fi martor la „unitatea literară, la unitatea limbii și la unirea desăvîrșită
a sufletelor romînești" s-a realizat. O dată cu dispariția definitivă a granițelor
politice și a celor dintre clasele sociale, au dispărut și coteriile literare și acel
„separaționism" împotriva căruia poetul a protestat cu atîta înverșunare.
Azi, așa cum a dorit-o, pe lîngă mulți alții, și Emil Isac, avem o singură
literatură, cea pusă în slujba oamenilor muncii și care, îndrumată de partid,,
„răsună în nemărginite depărtări". La pregătirea ei și-a dat obolul și Emil
Isac.
Lucrarea prezentă urmărind și un scop bibliografic, credem că e util să
dăm aci și o Bibliografie a scrierilor lui Emil Isac pînă în anul 1908. Această
bibliografie va servi drept documentar pentru istoricii literari și pentru cei
care se interesează de activitatea poetului. Țin să precizez că nefiind complete
colecțiile publicațiilor pe care le-am despoiat, bibliografia pe care o prezint
are, fără îndoială, unele lipsuri. Totuși ea poate servi ca un îndreptar pentru
cercetători.
Iată, ce și unde a publicat Emil Isac, pînă la apariția primului său volum,
de poezii:
1902
Proză
Alecsandri Văzul, în „Ellenzek“, Cluj, nr. 203.
1 „Sămănătorul/ 1904, nr. 48, p. 767.
2 „Familia*4, 1904, nr. 50, p. 598
11
EMIL ISAC - ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂȚII LITERARE
291
1903
Poezii
Szamos partjan, în „Kolozsvâri Friss Ujsâg“, Cluj, nr. 2l,Madar madarîn\ „Kolozsvâri
Friss Ujsâg“, Cluj, nr. 21, La umbra plopilor, în „Familia'1, Oradea, nr. 42.
Proză
A roulette, în „Kolozsvâri Friss Ujsâg“, Cluj, nr. 92—93, Akiualis aprosâgok, în „Kolozs-
vari Friss Ujsâg“, Cluj, nr. 101.
1904
Poezii
Despărțire, în „Fam.“, Oradea, nr. 4; Noaptea, în „Fam.“, Oradea, nr. 9; Durerea, în
„Fam.“, Oradea, nr. 16; Grănițerul, în „Fam.“, Oradea, nr. 25—26; Din cartea dorului (1,
2, 3, 4) în „Fam.“, Oradea, nr. 28; Cîntec, în „Fam.“, Oradea, nr. 32; Bacantă, în „Fam.“,
Oradea, nr. 32; Cîntec vechi, în „Fam.“, Oradea, nr. 32; Cîntecul lăutarului, în „Familia*4
Oradea, nr. 42; întrebare în „Fam.“, Oradea nr. 45; Iluziei tale, în „Fam/4, Oradea^ nr. 50,
Apune soarele, în „Fam.“, Oradea, nr. 50; Cîntec, în „Fam.“, Oradea, nr. 50; Din
cartea dorului (13, 14, 15), în „Gaz. Trans.“, Brașov, nr. 134; Din cartea dorului
(26,27) în „Gaz. Trans“. nr. 156; Din cartea dorului (30, 31, 32) în „Gaz. Trans/4,
nr. 161; Cîntece (1, 2, 3) în „Gaz. Trans.“, Brașov nr. 239; Unui poet, în „Trib. Pop.“, Arad, nr.
36; Fata lui Borun, în„ Trib. Pop.“, nr. 39; Psalmul întîi, în „Trib. Pop/4, Arad, nr. 43; Curcubeu,
în „Trib. Pop.“, Arad nr. 63; Amurg în „Trib. Pop.“, Arad, nr. 83; Pastel în „Trib. Pop.44,
Arad, nr. 129; Bacchaniadă, în „Trib. Pop.“, Arad, nr. 136; Spre toamnă în „Trib. Pop.“,
Arad, nr. 174; Cîntec, în „Trib. Pop.“, Arad, nr. 214; Curcubei, în „Gaz. de Dum.“, Șimleu,
nr. 17; Din cartea dorului (16, 17) în „Gaz. de Dum.“, Șimleu, nr. 20; Din cartea dorului (14,
25) în „Gaz. de Dum/4, nr. 34; Cîntec în „Gaz. de Dum.“, Șimleu, nr. 36; La nuntă, în „Să-
mănâtorul44, București, nr. 2;
Proză (schițe, cronici, note lit. etc.)
Intîiul vers, în „Fam.44, Oradea, nr. 19; Voevodul Ștefan în „Fam/4, Oradea, nr. 29;
Un poet vagabond în „Fam.44, Oradea, nr. 30; Contesa Mathieu de Nouilles, în „Fam.44, Oradea,
nr. 33; Conan Doyle'. Dueit, trad. de V. Onișor, în „Fam.44, Oradea, nr. 44; Popescu PoltjcleE
Versuri, trad. de V. Onișor, în „Fam.“, Oradea, nr. 44; Jack London, trad. de V. Onișor, în
„Fam/4, Oradea, nr. 44; Calendarul Unirei Blaj, trad. de V. Onișor, în „Fam.44, Oradea, nr. 45;
Calendarul Amicul Poporului, trad. de V. Onișor în „Fam.“, Oradea, nr. 45; Hali Câine: Fiul
risipitor, trad. de V. Onișor, în „Fam.44, Oradea, nr. 45; RozsaMiklos: Bibliotecăde 10voi. trad.
de V. Onișor, în „Fam.44, Oradea, nr. 45; Revoltă împotriva acuzării lui Eminescu ca plagiator*
trad. de V. Onișor, în „Fam.44, Oradea, nr. 45; Radu D. Rosetti: Din toate în „Fam.44, Oradea,
nr. 47; V. Podeanu: Cîntece, în „Fam.44, Oradea, nr. 47; Cpt. E. Părăianu: Cartea săteanului,
în „Fam.44, Oradea, nr. 47; /V. Străjan: Bucolicele și Georgicele lui Virgil, în „Fam.44, Oradea,
nr. 47; Artemie Anderco, în „Fam.44, Oradea nr. 47; Das Litterarische Echo (nr. 4) în „Fam.44,
Oradea nr. 47; „Calendarul Poporului Romîn“ în „Fam.44, Oradea nr. 47; Despre „Corbul^
lui E. A. Poe, în „Fam.44, Oradea, nr. 47; Serată literară la Cluj, în „Fam.44, Oradea, nr. 47;
Răspuns lui N. lorga, în „Fam.44, Oradea, nr. 50; Editura Librăriei Ciurcu în „Fam.44, Oradea,
nr. 50; The Raven de E. A. Poe, în „Gaz. Trans.44, Brașov, nr. 249; The Bells de E. A. Poe,
în „Drapelul44, Lugoj, nr. 125; Foi risipite, în „Trib. Pop.44, Arad, nr. 39; Efemeride în
„Trib. Pop.44, nr. 39; Ruina în „Trib. Pop.44, nr. 39; Pesimism sau optimism, Gligor Robă..
1905
Poezii
Pe mare, în „Fam.44, Oradea, nr. 1; Scrisoare din spital, în „Fam.44, Oradea, nr. 6; Cătră
liră, în „Fam.44, Oradea, nr. 10; Pe lac, în „Fam.44, Oradea, nr. 20; Poveste, în „Fam.44, Oradea,
nr. 26; Pastel, în „Fam.44, Oradea, nr. 27; Din copilărie în „Fam.44, Oradea, nr. 45; Cătră
292
LEONTIN GHERGARIU
12
liră în „Drapelul", Lugoj, nr. 60; Pe. lac, în „Gaz. de Dum.", Șimleu, nr. 22; Poveste, în
„Gaz. de Dum.", Șimleu, nr. 27.
Proză (schițe, cronici, note lit. etc.)
Privighetoarea și trandafirul, după O. Wilde în „Fam.", Oradea, nr. 8; Trei grații, în
„Fam.", Oradea, nr/ 11; JulesVerne (necrolog) în „Fam.", Oradea, nr. 13; Ședință festivă în
memoria lui Gozsdu în „Fam.“, Oradea, nr. 13; Ervin Cătinean, în „Fam.", Oradea, nr. 13;
Măria-Sa, în „Fam.", Oradea, nr. 15; De la Băile Herculane, în „Fam.", Oradea, nr. 25;
Din carnetul unui pesimist: Singurătate, în „Fam.", Oradea, nr. 29; Din carnetul unui pesimist:
invidia, în „Fam.", Oradea, nr. 40; Din carnetul unui pesimist: iubirea, în „Drapelul", Lugoj,
nr. 101; Rindunica, în „Trib. Pop.", Arad, nr. 62; Norocul lui Moș Gligor, în „Gaz. de Dum.",
Șimleu, nr. 3.
Teatru
Evantaliul doamnei W indermere, trad. din O. Wilde, în „Fam.", Oradea, nr. 30—39.
1906
Poezii
Moartă, în „Fam.", Oradea, nr. 3; Din cartea dorului: Cîntec, în „Fam.", Oradea, nr. 4;
Poetul, în „Fam.", Oradea, nr. 7; Vifor, după Fr. Ddzsei, în „Fam.", Oradea, nr. 7; Primăvara
în „Fam.", Oradea, nr. 13; Așteptare în „Fam.", Oradea, nr. 77; E noapte în „Fam.", Oradea
nr. 26; Bolnav, în „Fam.", Oradea, nr. 29; Pe îngînatul dimineții, în „Fam.", Oradea, nr. 35;
Rugăciunea robilor în „Fam.", Oradea, nr. 37; Imn către soare în „Trib. Pop.", Arad, nr. 12:
Cu floare, în „Trib. Pop.", Arad, nr. 24; Spune-mi, în „Trib. Pop.", nr. 24; Cîntec în Trib.
Pop.", nr. 24; Iubitei vcx „Trib. Pop.", nr. 52; Primăvara în „Trib. Pop.", nr. 63; Mama și
fata în „Trib. Pop.", nr. 80; Poetul în „Gaz. de Dum.“, Șimleu, nr. 11; Vifor, după Fr. Ddzsei,
în „Gaz. de Dum.", nr. 11; Un copil, după E. Farkas, în „Gaz. de Dum.“, Șimleu nr. 18; Cîn-
tece nouă, în „Gaz. de Dum.“, Șimleu, nr. 42; Cîntece nouă în „Gaz. de Dum.", nr. 45;
Proză (schițe, cronici, note lit.)
Artistul, după O. Wilde, în „Fam.", Oradea, nr. 1; Mițlocitorul, după O. Wilde, în
„Fam.", Oradea, nr. 1; ilie revoluționarul, în „Fam.“, Oradea, nr. 2; Poveste misterioasă, în
„Fam.", Oradea,nr. 15; Crăciun, în „Fam.", Oradea, nr. 40; Finis, în „Fam.", Oradea, nr.41;
Emigranți, în „Trib. Pop.", Arad, Nr. 52; Aurul, în „Trib. Pop.“, Arad, nr. 157; Femeie,
n „Trib. Pop.“. Arad nr. 157; llie Revoluționarul în „Gaz. de Dum.", Șimleu, nr. 3
1907
Proză
Pastel de iarnă, în „Luceafărul", Sibiu nr. 4—5.
Am încercat să evocăm, prin opera sa din tinerețe, figura poetului Emil
Isac și să-i facem un act de dreptate, așa cum a dorit și cum, pe drept cuvînt,
merită.
Dacă ar fi cazul să ierarhizăm pe creatorii noștri de literatură frumoasă,
fără îndoială, Emil Isac n-ar fi catalogat între scriitorii de prima mărime.
Considerînd însă că cei ce bătătoresc drumul pentru o creație literară nouă,
pe care cei mari să poată merge mai fără trudă, sînt scriitorii mai mărunți,
opera lui Emil Isac va putea fi apreciată ia justa ei valoare. Prin ea, el a scris
o pagină valoroasă în tradiția progresistă a literaturii noastre.
PUBLICAȚII PROGRESISTE
sub îndrumarea și influența P.C.R. înainte de 1944*
(contribuții cu privire la conținutul lor literar)
de GEORGE SANDA
Un rol important în dezvoltarea culturii realiste din țara noastră în
anii de după primul război mondial l-au avut publicațiile progresiste sub
Îndrumarea și influența P.C.R., în care s-au dezbătut pe larg probleme de
sociologie, economie politică, evenimente interne sau externe etc. Deși nu
se ocupau îndeosebi de probleme „literare" sau „artistice", aceste publi-
cații nu au rămas în afara interesului manifestat de intelectualitatea îna-
intată, dornică de înoiri, de schimbări.
Rămînînd fidel indicației leniniste care arată că una din sarcinile
imediate ale partidului de tip nou este și aceea de a transforma presa
„dintr-un organ de știri senzaționale, dintr-un simplu aparat de relatare a
noutăților politice, într-un organ de luptă împotriva minciunii burgheze,
într-un instrument de informare a masei asupra felului cum trebuie să fie
organizată munca într-un chip nou"1, P.C.R. a îndrumat și înfluentat acti-
vitatea unui număr important de publicații care au contribuit la dezvolta-
rea conștiinței clasei muncitoare din țara noastră, aducînd în același timp
și o contribuție substanțială în lupta culturii realiste contra artei și litera-
turii decadente, care reprezintă manifestarea decadentismului societății bur-
gheze.
Cunoscînd activitatea publicistică a lui Lenin, putem spune că el nu
a fost numai creatorul primului partid comunist care a organizat și con-
dus cea mai mare revoluție socialistă a proletariatului, ci și creatorul,
conducătorul și organizatorul presei de tip nou, presa comunistă. Lenin
arăta în 1913 că „există două culturi naționale în fiecare cultură națională".2
Pornind de la acest principiu leninist vedem că, o dată cu intensificarea
avintului revoluționar, o dată cu accentuarea luptei de clasă în (ara
* Comunicare ținută în cadrul Societății de științe istorice și filologice din R.P.R. —
filiala București (secția de istorie literară) la 13 iunie 1960.
1 V. I. Len i n, Despre presă. Editura Politică, București, 1960, p. 639.
2 V. I. Lenin, Note critice cu privire la chestiunea națională, 1913, în voi. Lenin
despre cultură și artă, E.S.P.L.P., 1957, p. 192.
294
GEORGE SANDA
2
noastră, devine tot mai evidentă delimitarea celor două culturi în cadrul
culturii naționale: una servind interesele claselor conducătoare, iar cealaltă
interesele exploataților. In discutarea problemelor literar-artistice, vom
avea în vedere și alt principiu leninist după care arta și literatura sînt
„Ideologie, ideologie exprimată prin imagini".
In momentul de mare importanță istorică, cînd clasele exploatatoare
își arată tot mai mult caracterul reacționar, iar proletariatul începe să
se organizeze cu mai multă tărie pentru revoluție, Lenin dezvăluie carac-
terul de clasă al oricărei literaturi, demascînd mincinoasa teză a așa-zisei
libertăți și independențe a scritorului înrolat sub steagul burgheziei, afirmînd
totodată și necesitatea literaturii și artei de tip nou, pusă conștient în
slujba celor ce muncesc.1
Dintre publicațiile progresiste, care au dus o rodnică activitate împo-
triva claselor conducătoare care păstrau cu strășnicie monopolul științei și
al culturii, cităm: ziarul „Steagul Roșu"2 și revista,, 111 Internacional"3, editate
de comuniștii romîni la Samara; ziarul „Foaea Tînărului" (1918—1924), or-
ganul mișcării tineretului muncitoresc din Romînia (în 1919 capătă numele
de „Tineretul Socialist"); ziarele „Chemarea", „Facla", „Clopotul" scoase de
N. D. Cocea în 1919, revista „Lupta de clasă" — important factor de răspîn-
dire a învățăturii leniniste în țara noastră — ziarul „Pravda" (1920—1924),
organul secțiunilor socialiste din Cadrilater; ziarul „Socialismul"4, care la
8 oct. 1922 își schimbă subtitlul în „Organul Partidului Comunist"; ziarul
„Scînteia"5 organ pentru apărarea intereselor intelectualilor etc.
în Romînia „grupurile comuniste activează mai organizat și pe o rază
mult mai mare în capitală și provincie editînd ziare, răspîndind manifeste"6
prin care clasa muncitoare era chemată la luptă contra societății burgheze,
contra elementelor trădătoare social-democrate. Cercetînd arhiva de documente
a P.C.R. vedem că de la început grupurile comuniste au ridicat problema
luptei pentru luminarea poporului. „Pe lîngă aceste toate, vom mai cere:
școli și lumină. Vrem să învățăm, să ne luminăm... Decît să se cheltuiască
sute de milioane pentru armată și poliție mai bine pentru școli și cultură,
ca să putem trăi ca oamenii, bucurîndu-ne de toate bogățiile științei și culturii"7.
1 Ideile enunțate de Lenin în articolul Organizația de partid și literatura de partid*
apărut în 1905, încep să fie cunoscute la noi încă din 1908. In nr. 9 (24 august), N. D. Cocea
publică în revista „Pagini libere“ din Galați articolul Spre arta viitoare, care exprimă idei
asemănătoare cu ale lui Lenin (cf. T. V î r g o 1 i c i, Ideile leniniste despre literatură și artă
în presa romînească dinainte de eliberare, în „Studii și cercetări de istorie literară și folclor“
nr. I, 1960, p. 36.
2 „Steagul Roșu“, ziar editat de comuniștii romîni în mai 1919 la Samara.
3 „111 International", revistă editată de se.fia politică a R.V.S. a armatei a IV a de
pe frontul de răsărit, care se afla la Samara. La apariția acestei reviste au contribuit pe lîngă
comuniștii romîni și comuniști de alte naționalități. Primul nr. a apărut la 22 decembrie
1918. Ambele publicații se găsesc consemnate și în revista „Presa Noastră" nr. 6/1959, p. 6—8
în art. Presa comuniștilor romîni din reg. de mijloc a Volgăi, semnat de I. N. Șcerbakov.
4 Apare în iulie 1920 sub îngrijirea secțiunii București a Partidului Socialist.
5 Apare în 1923 la Iași.
6 Arhiva Centrală a Instit. de Istorie a Partidului de pe lîngă C.C. al P.A1.R., dosar
nr. 42321, fila 310, p. 1.
7 Documente din istoria P.C.R. (1917—1923), Doc. 62, an. 1920, p. 213.
3
PUBLICAȚII PROGRESISTE
295
Intrarea P.C.R. în ilegalitate, condițiile tot mai vitrege în care este
nevoit să activeze, au constituit o grea lovitură pentru poporul romîn. Dar
și în ilegalitate P.C.R. a luptat pentru transformarea culturii și artei dintr-o
armă în mîna claselor exploatatoare, într-o armă de luptă a poporului. Ridicîn-
du-se contra liderilor social-democrați care arătau că trebuie întreruptă pentru
o perioadă lupta pentru a face educație culturală maselor, P.C.R. în Rezoluția
ședinței plenare a C.C. și a Comisiei Centrale de control din iulie 1925, arăta:
„Atît țărănimea înapoiată cît și masele proletare și ale naționalităților oprimate,
pot fi politizate și organizate numai în vederea și în cursul acestor ’ lupte, iar nici decum
(după cum pretind social-democrații) printr-o educație „pur" culturală, adică prin întreru-
perea sau amînarea luptelor pentru a face în prealabil educație culturală maselor. Educație
pentru luptă și prin luptă — ată școala bolșevică"1.
A face educație culturală maselor în condițiile societății capitaliste
cînd libertatea poporului era pusă la stîlpul infamiei, cînd intelectualii care
nu aderaseră la concepțiile reacționare ale claselor dominante, dar nu adera-
seră nici la lupta poporului, își pierduseră încrederea în triumful revoluției
din țara noastră, era fără îndoială o problemă grea. Cu toate acestea P.C.R..
a reușit să editeze o serie de publicații literar-artistice, să organizeze teatre
proletare, să activeze în mijlocul poporului pentru luminarea lui.
Prima publicație care a militat sub îndrumarea P.C.R. pentru apropierea
artei de popor a fost „Cultura proletară". Apariția acestei „reviste de litera-
tură proletară" cum se subintitulează, constituie un eveniment deosebit de
important în dezvoltarea artei și literaturii realiste din țara noastră, în lupta
P.C.R. pentru a transforma arta și literatura într-o armă de luptă a poporului.
De un format apropiat cu cel al „Vieții romînești" (22x15 cm). „Cultura
proletară" apare la 15 sept. 1926 — în București avînd redacția pe strada
Șelari nr. 10 etaj II. Cu toate că este anunțată lunară, apariția ei este nere-
gulată. Primul număr apare la 15 sept. 1926, al doilea la 15 oct. 1926, al
treilea la 15 nov. 1926, al patrulea la 15 ian. 1927, al cincilea în martie 1927
iar al șaselea și ultimul în august 1927. Cele șase numere însumează 388 pagini
de studii de economie politică și socială; istoria partidelor și a mișcărilor
muncitorești din țară și străinătate; istoria societății omenești; științe fizico-
naturale; statistică și geografie economică; portretele și biografia oamenilor
mari; cronici politice, sindicale, artistice; recenzii asupra cărților apărute;
informații statistice, politice, economice.
Pentru a vedea care era menirea publicației ne vom opri asupra „prospec-
tului" 2 apărut o dată cu primul număr. Citim acolo:
„în lupta pe care o duce pentru emanciparea de sub jugul clasei ,’capitaliste, clasa
muncitoare, în afară de crearea organizațiilor politice și sindicale, trebuie să-și însușească
o cultură potrivită intereselor și idealurilor ei de clasă. Cultura dă temei optimismului și
încrederii pe care clasa muncitoare o are în țelul ei de dezrobire... Lipsa revistelor de cul-
tură muncitorească ca și lipsa unei literaturi sociale împing pe muncitori în dorința de a
citi, să puie mîna pe reviste fără directive politice și de clasă sau cu directive opuse intere-
selor lor, ori să citească romane stupide în fascicole. Pe lîngă faptul că această revistă va
pune la îndemîna muncitorului primele elemente necesare pentru formarea unei culturi prole-
tare cît și pentru înțelegerea problemelor sociale cari frămîntă și răscolesc vremea de azi
1 Documente din istoria P.C.R. (1923—1928), Doc. 76, an. 1925, p. 298.
2 Se găsește la Institutul de Istorie al P.M.R.
296	GEORGE SANDA	4
și prevestesc și pregătesc vremea de mîine, va mai da, pe terenul cultural și artistic, îndru-
mări și posibilitate tinerelor elemente proletare talentate să se releve și să se dezvolte... Stră-
duința noastră de căpetenie va fi să familiarizăm pe muncitori atît cu cercetarea fenomenelor
sociale cu ajutorul metodei marxiste de cercetare cît și cu justa interpretare a concepției
marxiste însăși care, de la comiterea ei a suferit alterările oportuniste și devierile reformiste**.
După cum vedem, revista nu intenționa să facă culturalizarea maselor
prin renunțarea la luptă așa cum cereau liderii social-democrați.... Scopul ei era
să promoveze pe de o parte ideea necesității unei culturi proletare, la formarea
căreia urmau să contribuie intelectualii cinstiți sau artiștii care se ridicaseră
din mijlocul poporului, iar pe de altă parte să înarmeze clasa muncitoare
cu învățătura marxist-leninistă, singura capabilă să-i ajute la înțelegerea
fenomenelor sociale. Pentru realizarea acestor obiective, trebuia dusă o luptă
organizată și continuă contra claselor conducătoare, contra burgheziei care
„deținînd bogățiile societății are în acelaș timp și monopolul științei și al
culturii pe care-1 păstrează cu gelozie. Ea nu acordă muncitorimii decît fîrîmi-
turi, exact atîta cît se cere pentru ridicarea profiturilor capitaliste. Astfel,
proletariatului însuși îi revine sarcina să-și apere ideologia, arma spirituală
indispensabilă în lupta de emancipare a clasei muncitoare“
După cum am arătat, „Cultura proletară" ca și celelalte publicații lite-
rare sub îndrumarea P.C.R. deși de cele mai multe ori se subintitulează „Re-
vistă de literatură proletară" nu publică numai materiale literar-artistice;
putem spune chiar că acestea ocupă un loc mult mai mic în comparație cu
studiile de sociologie, de economie politică, informații sau studii științifice.
Pentru a vedea felul în care se interpreta o operă literară în cadrul revistei
„Cultura proletară", vom cita o notă la o poezie apărută în revistă2.
„Adevărata artă, odată cu frumosul exprimă anomaliile adînci ale societății, grăbește
desființarea lor. Azi, cînd momentul social copleșește și lasă în umbră pe toate celelalte»
burghezia, pe lîngă arta care s-o distreze, și-a creat o artă care să adoarmă și să înșele munci-
torimea. Dar și proletariatul, mai ales cel din Rusia și din Apusul Europei, își are arta sa de
clasă, care odată cu frumosul exprimă adevărul și contribuie la emanciparea sa și a întregii
omeniri. Din acest punct de vedere, mărturisim că poezia de mai sus prezintă însemnate
lipsuri. O prea slabă cunoaștere a mediului sătesc, în care țăranul își comunică durerile sale
cercului solidar al familiei și rudelor; o greșală în redarea mediului natural țărănesc; ce însem-
nătate atît de adîncă are castanul în viața sufletească a țăranului?... Dar greșala cea mare
stă în faptul că s-a ales ca subiect un țăran lipsit de lucru... și mai cu seamă deprimarea, lipsa
completă a elementului înviorător, a elementului energic și salvator al luptei de clasă**.
în această notă s-au conturat cerințele „Culturii proletare" față de opera
literară. Se arată că arta adevărată trebuie să influențeze la rîndul ei socie-
tatea, că proletariatul începe să-și formeze o artă de clasă, că arta adevărată
este veridică și progresistă.
Dar nu întotdeauna „Cultura proletară" s-a situat pe o poziție justă,,
progresistă în promovară unei literaturi noi, proletare. Nefiind înarmată
• suficient cu principiile materialismului dialectic și istoric, revista nu s-a
ridicat întotdeauna la o interpretare științifică, marxistă a situației interne
și externe; influențată de unele concepții dăunătoare care se făcuseră sim-
țite și în U.R.S.S., publicația alunecă uneori spre promovarea unor tendințe
1 „Cultura proletară**, „Cuvînt înainte", an. I, nr. 1, p. 1.
2 „Cultura proletară", nr. 1, 1926, p. 25.
5
PUBLICAȚII PROGRESISTE
297
proletcultiste, de rupere completă cu tot ce se crease pînă atunci. Acest
lucru se vede și din nota citată cînd autorul cere „o artă a sa“ proletariatu-
lui, dar se vede și mai clar în articolul „Teatrul proletar" semnat L. B. care
a apărut în primul număr al revistei.
Considerînd că opera dramatică proletară trebuie să fie cu totul nouă
și diferită față de tot ce se crease pînă atunci, autorul arată că: „Dacă opera
dramatică a unui burghez revoltat poate fi gustată într-o oarecare măsură
de un proletar, apoi între restul literaturii și acesta de pe urmă este un abis
de netrecut"1. Combătînd proletcultul, Lenin arăta că „Marxismul și-a cucerit
însemnătatea universală ca ideologie a proletariatului revoluționar, prin aceea
că el, marxismul, nu a înlăturat cîtuși de puțin cele mai prețioase cuceriri
ale epocii burgheze, ci dimpotrivă, și le-a însușit și a prelucrat tot ce era
mai de preț în dezvoltarea de mai bine de două mii de ani a gîndirii și cul-
turii umane".
Concepții asemănătoare se găsesc și în Cronzca/zterard-apăru^	2—3
(anul II febr-martie 1927) în care autorul B. Lebli, analizînd „romanul
social", se oprește pe larg asupra romanului Ion de L. Rebreanu, arătînd
că acesta a reușit să realizeze numai un „roman senzațional", că Ion, eroul
romanului, a fost „creiat de propria sa imaginație, un țăran Ion cu alte cali-
tăți și defecte decît a celorlalți ion-i săraci, cari abundă în satele noastre"2.
Unele observații ale autorului sînt juste, ca acelea în care arată că „Ion
trebuia să moară și moare în fiecare zi și în fiecare sat", dar „nu dintr-o aven-
tură amoroasă, nu din „glasul iubirii" ci din cauza mizeriei negre ce domnește
în satele noastre, din cauza prejudecăților ce inundă satele, din cauza igno-
ranței în care este lăsat să se zvîrcolească, din cauza lipsei de pămînt și de
multe ce-1 robesc din fașă pînă la mormînt"3; nu putem fi însă de acord cu ne-
garea veridicității și importanței romanului sub aspectul contribuției sale
la dezvoltarea romanului realist așa cum face autorul.
Cu toate lacunele sale, putem spune că în general, „Cultura proletară"
propagă idei înaintate, menite să ducă la dezvoltarea literaturii și artei
realiste din țara noastră.
Pe lîngă numeroase materiale originale, „Cultura proletară" a mai publi-
cat și traduceri sau prezentări ale personalităților literare sau artistice din
străinătate. Așa de exemplu M. Ciobanu publică în nr. 3 (15 nov. — 1 dec. 1926)
prezentarea poetului Al. Blok, oprindu-se mai mult asupra poemelor Cei
doisprezece și Sciții. Despre poemul Cei doisprezece se arată că „este poema
cea mai genială din întreaga operă poetică a lui Blok, după părerea atît a
criticilor cît și a autorului însuși care spunea despre dînsa: „Dacă nu trăiești
viața vremii tale, nu trebuie să scrii. Cei doisprezece, oricare ar fi valoarea
ei, este partea cea mai bună din opera mea. Pentru că atunci eu am trăit cu
adevărat viața vremii mele"4.
în nr. 2 (15 oct. 1926) Seb. Leonard traduce un capitol din Insula pin-
guinilor de Anatole France sub tilul Hotărnicirea țarinelor și obîrșia proprietății,.
1 L. B. Teatrul proletar, în „Cultura proletară", an. I, nr. 1, p. 42.
2 B. Lebli, Romanul social, în „Cultura proletară", nr. 2—3, anul II, p. 124.
3 Idem, p. 126.
4 AL Ciobanu, Al. Blok, „Cultura proletară", nr. 3, anul I, p. 157.
298
GEORGE SANDA
6
arătînd, într-o formă ironică, cum s-a născocit proprietatea, iar în nr. 3
(p. 113—115) sînt publicate sub titlul Revolta sclavilor cîteva răspunsuri date
de M. Gorki acelora care-1 întrebau „Ce-a ajuns poporul rus? De ce s-a răz-
vrătit el și i-a alungat pe aceia care l-au batjocorit toată viața?“ Pentru fru-
musețea acestor răspunsuri să cităm și noi, cel puțin primul dintre ele.
„Doamnă, vreți să știți ce i s-a întîmplat poporului? Și-a pierdut răbdarea. A tăcut
multă vreme; timp îndelungat, fără să crîcnească, s-a supus violenței; timp nesfîrșit spatele
său plecat a cărat toată greutatea vieții celor puternici. Dar astăzi nu mai poate... Ce-ați
făcut pentru ei? V-ați ocupat de a-i îmbunătăți inima? Nu, l-ați făcut să devie crud. Ați dorit
ca să fie mai deștept? Nu, nici nu v-ați gîndit măcar. Mujicul era pentru voi vită de muncă;
vi se întîmpla să vorbiți cu el ca cu un sălbatec, dar niciodată nu ați văzut în el o ființă
omenească. De ce vă mirați atunci că este pentru voi un animal feroce?“ x.
Revista popularizează nu numai arta și literatura sovietică ci și arta
și literatura progresistă din celelalte țări. Așa, de exemplu, în nr. 4 (15 ian.
1927 p. 9—11) se găsește un interesant material despre pictorul progresist
german Georg Grosz, iar în nr. 23 feb-martie 1927 este prezentat linogravorul
Frans Maserell.
Un loc important în publicație îl ocupă informațiile despre situația
politică, economică și socială a U.R.S.S. Găsim numeroase materiale despre
Situația intelectualilor în Rusia2, despre învățământul în Rusia Sovietică? etc.
Mihail Ciobanu publică în nr. 2 un interesant material despre „Școala
în societatea capitalistă44, în care răspunzînd la întrebarea „Ce cere societatea
capitalistă de la școală?44 răspunde:
„împlinirea unei întreite misiuni: 1) să dea tinerelor generații de muncitori și țărani
cultură în acea cantitate care-i face fricoși, supuși și respectuoși față de statul capitalist și
elementele care stau la baza iui; 2) să creeze acea masă de elemente cu cultură mai dezvol-
tată din care se recrutează marea armată a elementelor active, profitoare și interesate la
menținerea statului capitalist, de la viitorii conducători ai școalelor rurale și urbane, pînă
la toată mulțimea de avocați, ofițeri, popi și funcționari superiori, într-un cuvînt, să pregă-
tească odraslele burgheze pentru; a deveni o trupă serioasă de conducători „îmblînzitori"
și profitori ai maselor exploatate; 3) să pregătească acele elemente în masă desigur mai res-
trînsă care să ocupe în stat posturile cele mai importante și bine-înțeles cele mai grase: marii
ingineri, tehnicienii și personalități cari duc mai departe știința spre mărirea profitului
capitalist"4.
„Cultura proletară44 a fost printre primele publicații sub îndrumarea
P.C.R. care a făcut cunoscută cititorilor romîni personalitatea lui Lenin;
Nr. 2—3 anul 11, publică un amplu material despre viața și opera lui
Lenin^reușind să arate aportul pe care l-a adus Lenin nu numai la ,,restabilirea
doctrinei și tacticii marxiste denaturate de către teoreticienii celei de a H-a
Internaționale44 ci și la „completarea și dezvoltarea doctrinei și tacticii marxiste
conform cu constatările și cu experiențele pe care le-au impus condițiunile
din perioada imperialismului, necunoscută fondatorilor marxismului44.
1 M. Gork i, Revolta sclavilor, în „Cultura proletară", anul I, nr. 3, p. 113.
3 Situația intelectualilor în Rusia, în „Cultura proletară", anul I. nr. 3, p. 128—130.
3 învățămîntul în Rusia Sovietică, „Cultura proletară", anul I, nr. 2, p. 94.
4 M. Ciobanu, Școala în societatea capitalistă, în „Cultura proletară", anul I,
nr. 2, p. 73-74.
5 M. Leonin, Viața si opera lui Lenin, în „Cultura proletară", anul II, nr. 2—3,
p. 80—90.
7
PUBLICAȚII PROGRESISTE
299
Un alt material important pentru problema de care ne ocupăm este arti-
colul Lenin despre artă și cultură de Clara Zetkin, publicat în nr. 2—3, anul
II, p. 116—120. In acest articol1 este arătată importanța lui Lenin în dezvol-
tarea literaturii și artei realist-socialiste, rolul uriaș pe care l-a jucat în cla-
rificarea problemelor culturale.
Pe lîngă cele arătate mai sus, un merit deosebit revine „Culturii prole-
tare" prin aceea că a fost printre primele publicații care au arătat importanța
profesorului Babeș în dezvoltarea științei romînești. Articolul Profesorul
Babeș, semnat de dr. Tr. 1., a apărut în nr. 3 anul I, cu ocazia morții savan-
tului romîn. Unul dintre meritele importante ale lui Babeș, arătat în acest
articol, este acela că „a fost cel dintîi, care a scos strigătul revoluționar: pela-
gra înseamnă foamete cronică. Prin condițiile muncii lui, prin concluziile
sociale ale observațiilor lui științifice și prin tragicul lui sfîrșit, el poate fi
socotit ca aparținînd proletariatului romîn conștient".
într-o notă publicată în subsolul paginii și semnată „Cultura proletară"
se arată:
„Moartea acestui mare savant — om de modestă obîrșie — a trecut aproape neobservată
în mijlocul frămîntărilor meschine politice, și a fost înregistrată de cotidianele noastre ca un
simplu fapt divers, între două reclame de cinematograf... Inmormîntarea acestui genial cerce-
tător n-a avut parte nici de atîta asistentă, cît ar fi avut un obscur șef politic de suburbie...
Soarta savantului Babeș este soarta tuturor adevăraților proletari conștienți, oricît de geniali
ar fi, dacă nu devin codița politicienilor cu vază ai zilei.
Foarte importantă este și o notiță informativă publicată în nr. 2—3,
anul II, despre Teatrul proletar- — în care se arată pentru prima dată existența
teatrului proletar în țara noastră. Pentru importanța deosebită a acestei no-
tițe vom cita fragmente: „Pe o mică scenă improvizată în sala sindicatelor
unitare din București, un grup de muncitori artiști reușesc să realizeze mici
spectacole de teatru proletar... Debutul teatrului proletar s-a făcut cu actul
al IV-lea din „Azilul de noapte" de Gorki care ca sentiment, înțelegere și
caracterizare a tipurilor de lumpen proletariat a fost cu totul satisfăcător".
1 Articolul este reprodus și în revista în limba maghiară „Front“ din Alba-Iulia nr. 1,
1932, p. 16—17, sub titlul: Beszelgetes a nepnevelesroles a niuveszetrol Vladimir IIjcs Ulțanoval
(De vorbă cu Vladimir Ilici Ulianov despre educarea poporului și despre artă).
2 Despre teatrul proletar mai vezi articolele: Rolul activ al proletariatului în crearea
■adevăratei arte, în „Pagini libere“, 1926. Teatrul pentru popor, în „Umanitatea", 1934; înfiin-
țarea unui teatru muncitoresc, în „Șantier", 1936; și capitolul Activitatea teatrală a cercurilor
muncitorești, din lucrarea Teatrul național l. L. Caragiale — monografie, 1852—1952, de
Simion Alterescu și Florin Tornea, Ed. Acad. R.P.R., 1955, din care cităm această prețioasă
informație: „...în răstimpuri, fără pregătire artistică, fără cadrul cuvenit unui spectacol
teatral, muncitorimea noastră asista la spectacole înscenate și jucate de muncitori înșiși...
Pomenim printre altele spectacole cu „Azilul de noapte" date fragmentar în 1922 de
membrii cercului „D. Marinescu" și mai tîrziu de cei ai cercului „Prietenii artei"; de asemenea
spectacolul din 1929, dat într-o sală periferică în care opera lui Gorki poate fi văzută în între-
gime, interpretată de actori amatori, activiști în mișcarea muncitorească (I. Popescu-Puțuri,
Elena Popescu-Doreanu) — Cînd în 1931 se încearcă iarăși cu concursul cîtorva actori profe-
sioniști a se reprezenta în altă sală — Roxi — Azilul de noapte, Ministerul Artelor interzice
spectacolul, iar siguranța arestează, în preajma reprezentației, pe cîțiva din actorii distri-
buiti să joace. Este ultimul spectacol public dat de muncitori sub regimul burghezo-moșie-
resc. Spectacolele în cerc închis continuă însă necurmate, cu toată primejdia arestărilor"
(lucrarea citată, p. 223).
360
GEORGE SANDA
O altă publicație, care fără să fie literară, s-a ocupat și cu probleme lite-
rar-artistice este ziarul „înainte" — organ al blocului muncitoresc și țărănesc.
Ziarul a apărut la 5 iunie 1926, în București, cu scopul principal de a uni ele-
mentele înaintate în jurul Blocului muncitoresc-țărănesc, înființat în 1925,
după intrarea în ilegalitate a P.C.R. în această publicație C.C. al P.C.R.
publică numeroase manifeste prin care cheamă forțele progresiste din cele
mai diverse categorii sociale să meargă „înainte—... pentru înfăptuirea
Frontului unic al muncii, singura forță care va putea lupta cu succes împo-
triva regimului oligarhic și pentru cucerirea revendicărilor imediate ale tu-
turor celor ce muncesc cu brațele și cu mintea"1 Publicația se ocupa de pro-
bleme interne, externe, ducea luptă contra fascismului și războiului.
Dintre materialele literare publicate în ziarul „înainte" semnalăm arti-
colul Sărbătorirea centenarului lui Tolstoi apărut în nr. 3 din 7 oct. 1928 p. 2,
Centenarul lui Tolstoi, Tolstoi și timpul său apărute în nr. 5 din 21 oct. 1928
p. 4 cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Lev Tolstoi și articolul
comemorativ Poetul D. Th. Neculuță semnat de Puțuri, apărut în nr. 1 din
1928, cu ocazia împlinirii a 24 ani de la moartea lui Neculuță.
„înainte" publică numeroase articole despre U.R.S.S. și China iar în
nr. 3 din 20 ian. 1929 este prezentată viața și activitatea lui Lenin.
Integrarea ziarului în problemele contemporane este atît de evidentă
îneît cu ocazia luptelor fracționiste fără principii din P.C.R., apare în
ultimul număr din 25 oct. 1930 un articol prin care este precizată conduita
politică a ziarului față de cele două ,,fracții“.
„Redacția ziarului „înainte" a făcut de la început greșala de a se alătura uneia din
fracții și a pune gazeta la dispoziția poziției Luximin, care se declară a fi partidul și a repre-
zenta I. C. In mod neprincipial redacția ziarului „înainte" s-a solidarizat cu toate articolele
tov. Luximin... Asta nu trebuie însă să ne împiedice pe noi de a vedea greșelile,de a dezvălui
lipsurile, de a pune activitatea noastră sub controlul și critica maselor proletare, singure în
drept de a ne judeca".
De o importanță istorică în dezvoltarea mișcării muncitorești din Ro-
mînia, în viața P.C.R., a fost ținerea la sfîrșitul anului 1931 a celui de
al V-lea Congres al P.C.R. Congresul a aplicat în mod creator la condițiile
țării noastre principiile ideologice, orpanizatorice, strategice și tactice ale
învățăturii marxist-leniniste, experiența P.C.U.S. și a mișcării comuniste
internaționale. Congresul a dat răspuns problemelor fundamentale ale
mișcării muncitorești din Romînia, mareînd astfel un moment de cotitură
în dezvoltarea partidului și a mișcării muncitorești din țara noastră.
Problemele discutate la acest congres au afectat și dezvoltarea
artei și literaturii. Sub impulsul mișcării muncitorești care ia o mai mare
amploare în perioada crizei economice din 1929—1933, culminînd cu lupta
ceferiștilor și petroliștilor din ianuarie-februarie 1933, sub impulsul mișcă-
rilor cu caracter antifascist și antirăzboinic, care se fac simțite atît în
interiorul cît și în afara granițelor Romîniei, are loc o apropiere mai mare
a scriitorilor față de clasa muncitoare care se maturizase, devenind capabilă
să ia conducerea revoluției care se pregătea.
1 „înainte", anul II, nr. 1, din 12 iunie 1927, p. 1.
9
PUBLICAȚII PROGRESISTE
301
Astfel se impun o serie de scriitori ieșiți din rîndul poporului care pri-
mesc îndrumarea P.C.R. Printre aceștia cităm pe Al. Sahia, membru al
P.C.R., A. Toma, membru al P.C.R. din 1923, Geo Bogza, N. D. Cocea,
I. Călugăru, M. R. Paraschivescu, M. Beniuc etc. Mulți dintre acești scrii-
tori își începuseră activitatea literară mai înainte dar creația lor începe să
se maturizeze în focul luptelor sociale care au loc, lupte conduse deP.C.R.
Sub îndrumarea directă a P.C.R., apare în București, la 3 aprilie 1932,
ziarul „Veac Nou“, iar la 5 iunie 1932 revista „Bluze albastre", conduse
amîndouă de Al. Sahia.
Subintitulat „politic, muncitoresc, social" ziarul „Veac Nou" a trebuit
să lupte cu perseverență contra siguranței, care căuta să suprime această publi-
cație pentru caracterul său militant, îndreptat împotriva exploatării, împo-
triva fascismului și războiului.
La Institutul de istorie al P.M.R. unde l-am găsit, s-au păstrat numai
două numere pe care le-am citit în microfilm L în interiorul numerelor parcurse
se găsesc două materiale semnate de Al. Sahia, primul intitulat Inundațiile
apărut în nr. 3, p. 1, în care se arată că „peste mizeria în care se zbate populația
săracă de la orașe și sate a venit să cresteze adînc o altă pacoste — blestemul
apelor — contra căruia guvernul n-a luat măsuri decît după „îndelungate
calcule" iar al doilea, intitulat încă 15 000 000, în care se demască caracterul
noului împrumut făcut de guvern. Un material interesant Ajun de 1 Mai
este semnat de Radu Popescu iar altul Rusia Sovietică și principiile dezarmării
nu e semnat. In cele două numere am găsit traducerea poeziei Piatra de Johan-
nes A. Becher și articolul Goethe și revoluția. La rubrica „Revista presei"
am găsit în nr. 3 o notă în care se arăta că „la 23 aprilie va apare primul
număr din „Bluze albastre", iar în nr. 4 din articoluMpantaz Bluzelor albastre
am putut descifra cu multă greutate următorul text:
„Din motive independente de voința noastră — printre care și deosebita atenție pe care
ne-o arată poliția, atenție care a culminat în furtul ultimului nostru număr — ne vedem
siliți să amînăm apariția revistei de literatură proletară „Bluze albastre” după 1 Mai. Ceea ce
am promis cititorilor noștri, se va realiza. E vorba de o simplă amînare pe care cei dintîi o
regretăm”.
în realitate primul număr din „Bluze albastre" apare la 5 iunie 1932.
Ziarul „Veac Nou" demască în numeroase articole exploatarea capitalistă
sau viața neomenoasă pe care o duceau deținuții în „bezna închisorilor"2 bur-
gheze.
Am arătat de la început că acest ziar a fost nevoit să apară în condiții
foarte grele. în pag. 4 din numărul 4 se află un text care arată lupta,
redactorilor pentru editarea ziarului:
1 Numărul 3, anul I, apărut la 17 aprilie 1932 și nr. 4, anul I, apărut la 24 aprilie
1932. Ziarul este anunțat săptămînal și urma să apară în 4 pagini. In total au apărut 4
numere — primul la 3 aprilie, al doilea la 10 aprilie, al treilea la 17 aprilie,- iar ultimul la
24 aprilie 1932.	;
2 Din bezna închisorilor în „Veac Nou”, anul I, nr. 4, p. 3. '	s ,
302
GEORGE SANDA
10)
„Ultimul număr al < Veacului Nou> a fost în parte confiscat. Agenții siguranței au furat
pur și simplu foile noastre din tipografie. Protestul nostru energic nu-1 adresăm nici organelor
administrative nici celor judiciare. Noi ne adresăm cititorilor noștri, celor ce ne urmăresc
scrisul și ne înțeleg atitudinea. Ni s-a confiscat numărul numai pentru că înțelegem ca în ceea,
ce scrim, să scrim interesele și nevoile celor mulți.
Organele de represiune încearcă să ne închidă gura. Cititori, sprijinul vostru material
și moral este mai necesar decît ori și cînd. Grupați în jurul gazetei noastre și a voastre, să.
apărăm dreptul cuvîntului scris, împreună, împotriva dușmanului nostru comun“.
După suprimarea ziarului „Veac Nou“ apare revista „Bluze albastre",,
subintitulată „Revistă de literatură proletară"1. Primul număr a apărut
la 5 iunie, nr. 2 la 19 iunie, nr. 3 la 10 iulie, nr. 4 la 31 iulie 1932. Ca și
ziarul „Veac Nou", revista „Bluze albastre" este suprimată după al patrulea
număr.
Prin ideile promovate, prin materialele importante inserate în paginile
care se bucurau de multă dragoste în rîndul proletariatului romîn, revista
„Bluze albastre" a jucat un rol important în literatura romînă. Continuînd
drumul început de „Cultura proletară", „Veac Nou" și celelalte publicații pro-
gresiste, care apăruseră pînă la această dată, revista „Bluze albastre" înscrie
noi succese în promovarea unei literaturi care să slujească năzuințele revolu-
ționare ale poporului, reprezintă o nouă treaptă în activitatea desfășurată
de P.C.R. pentru promovarea unei literaturi cu conținut revoluționar, pusă,
în slujba acțiunii de eliberare a clasei muncitoare, reprezintă începutul
unei noi etape în procesul de dezvoltare a conștiinței scriitorilor progresiști
care opuneau cu mai multă tărie literaturii decadente antirealiste, stilul de
muncă proletar, ,,stilul de muncă a lui Lenin“.
Un alt merit important al revistei este acela că a pus pentru prima dată
în mod concret problema însușirii metodei realismului socialist de către scrii-
torii noștri2. Pentru a ne da seama de felul în care interpreta revista arta șt
literatura, vom cita din articolul-program, apărut în primul număr:
„Ca orișice element realmente vital, arta nu-și poate avea rădăcinile decît în viață,
să întrupeze viața, să se adreseze vieții. Atîta vreme cît viața este o luptă, atîta vreme cît
omenirea întreagă este vrăjmășită în două tabere fundamental averse, cînd conflictul dintre
ele a atins punctul culminant — nu se poate vorbi despre o artă «pură>, fără preocupări sociale,
fără atitudini. în asemenea condițiuni, cei care vor să trișeze, spunînd că fac literatură pură,
fără interes actual, cu preocupări «eterne» și !«abstracte», nu sînt decît reprezentanții în
artă ai acelor care sînt mulțumiți de actuala situație, ai profitorilor. Fixați de cealaltă
parte a baricadei, înțelegem să facem adevărata artă, literatură a realității groaznice, marcată
prin multiplele legende și teoriile care au dăinuit prea mult.
1 în articolul Bluze albastre publicat în „Facla“ (nr. 442—15 februarie 1932, p. 4) Al.Sahia
anunța apariția unei biblioteci de literatură proletară, intitulată „Bluze albastre44. Această
bibliotecă, arăta Sahia, îl va ajuta pe cititor „să înțeleagă mai bine că societatea burgheză
se scutură din temelie pentru alta nouă și definitivă44. în urma desolidarizării „Faclei44 de
scriitori care militau pentru literatura timpului nou, ideia lui Sahia de a scoate o bibliotecă
de literatură proletară se transformă în aceea de a scoate revista „Bluze albastre44.
2 Germenii realismului socialist încep să apară în arta și literatura romînă în lu-
crările celor mai reprezentativi poeți și prozatori de la sfîrșitul veacului trecut, atașați
luptei clasei muncitoare, care au dat glas năzuințelor celor oprimați (cf. Teodor Vîrgolici,
Apariția și dezvoltarea realismului socialist, în „Studii și cercetări de istorie literară și
folclor4* nr, 3—4 1959, p. 531 si M. Novicov, „Geneza realismului socialist44, „Luceafărul
nr. 7 (15 oct.) 1958.)
11
PUBLICAȚII PROGRESISTE
303
Literatura activistă, literatura critică, literatura proletară își face la noi,,
prin <Bluze albastre» primii pași. Al. Sahia — căci se pare că el este semna-
tarul acestor rînduri — reia ideile de mai sus în articolul O generație false,
apărut în p. 2, nr. 2 din 19 iunie 1932. Ridicîndu-se împotriva acelei părți
din tineret care constituia „o generație lașă, o generație oportunistă, indivi-
dualistă", Sahia arată încă o dată cele afirmate în articolul-program. Noi
negăm arta pură și înțelegem că facem o literatură proletară, literatură re-
voluționară, o literatură menită să dezgolească realitățile groaznice, îmbro-
bodite și mutilate de esteții inconștienți sau voiți în slujba burgheziei. Vorbind
în numele tineretului conștient Sahia arăta: „Cu totul alta este atitudinea
noastră, a tineretului conștient de realitatea vieții. Noi credem în stilul unei
munci noi, în stilul de muncă al lui Lenin. Spiritul revoluționar este forța
învietoare care trezește gîndirea, împinge înainte, rupe cu trecutul, deschide
perspective întinse și fără de care nici o progresare nu este posibilă. Așa dar,,
cine vrea muncă adevărată... înfrățirea cu viața care palpită pe cîmpuri, în
porturi și fabrici, să se lepede de trecutul umilitor și alăturea nouă, să respecte
stilul muncii lui Lenin". După cum vedem, ideile leniniste despre artă și
literatura erau destul de bine cunoscute de cei care colaborau la „Bluze albastre".
Literatura pe care Alex. Sahia o preconiza în mod teoretic n-a rămas un dezi-
derat abstract, scriitorul însuși realizînd-o prin creația sa. Astfel în nr. 1
p. 5 (continuat în p. 8), scriitorul publică nuvela Uzina vie, în care arată pentru*
prima dată în literatura noastră că adevărata uzină nu sînt mașinile, ci oamenii,
în nr. 4 p. 5, publică nuvela Revoltă în port, în care arată maselor exploatate
că în curînd se va porni furtuna revoltei. In aceste nuvele, Alex. Sahia depă-
șește caracterul protestatar, întîlnit în proza scriitorilor noștri progresiști,
făcînd să pătrundă pentru prima oară în literatura noastră realismul so-
cialist.
Deși se subintitulează ca și „Cultura proletară"—„Revista de literatură
proletară" — „Bluze albastre" nu publică numai materiale literar-artistice,
cu toate că numărul acestora este destul de mare.
în nr. 1 p.3,se publică „apelul pentru un congres antirăzboinic", semnat
de Romain Rolland, Henri Barbusse, D-na Sun Yat-Sen, Sen Katayama,
Theodor Dreiser, Maxim Gorki, H. Mann, Albert Einstein etc. Acest apel se-
ridică împotriva războiului antisovietic care se pregătea: „Sîntem hotărîți
să încercăm orice pentru a împiedeca această crimă internațională și credem
că nimeni nu trebuie să stea astăzi la o parte cînd interesele omenești sînt în
joc". în același număr, Alex. Sahia publică articolul despre Congresul anti-
războinic al intelectualilor, ținut la Geneva în 28 iulie 1932, iar Ilie Cristea,
unul dintre cei mai talentați ziariști progresiști dintre cele două războaie
mondiale, publică un „Apel" antirăzboinic adresat poporului romîn: „Apelăm
la toate conștiințele oneste — scrie el — cari nu vor să trădeze acest popor,,
să-și exprime adeziunea". Printre cei dintîi care au răspuns acestui ape! au
fost Alex. Sahia și Barbu Lăzăreanu.
Revista publică numeroase materiale despre situația internă și externă
(situația din China, U.R.S.S. etc.) oglindind și aspecte din exploatarea neo-
menoasă la care erau supuși muncitorii. Așa de exemplu Solo Pașkela, în
cadrul rubricii „Corespondența proletară" arăta că: „... muncitorii lucrează
10 ore zilnic sub biciul foamei și al nervilor ascuțiți ai maiștrilor... dar au
304
GEORGE SANDA
12
început să-și dea seama că fără ei totul e mort, au început să capete „conștiin-
ță de clasă". Numărul lor e mic astăzi dar e în continuă creștere“. Corespon-
dența se termină cu îndemnul unirii muncitorilor în lupta lor contra exploa-
tării. Revista ia atitudine contra numeroaselor accidente de muncă provocate
din cauza lipsei totale de protecție a muncii în fabricile și uzinele burgheze1.
Dorind să ofere muncitorilor o literatură care să corespundă năzuințelor
lor, revista „Bluze albastre" publică, pe lîngă literatură originală, și numeroase
traduceri din literatura sovietică și progresistă din celelalte țări. Astfel în
nr. 1 p. 3, întîlnim articolul Paraziții de M. Gorki,încare este satirizat tipul
micului burghez în contrast cu omul nou ridicat din popor; în același număr,
p. 6, este publicat articolul America tragică de Theodor Dreiser, în care se
arată crunta exploatare a maselor muncitoare din S.U.A.2; în nr. 2 p. 4, este
publicată, în traducerea lui Zaharia Stancu, poezia Noi generația de Serghei
Esenin, care conține un îndemn adresat scriitorilor de a se inspira, în creația
lor, din viața poporului; p. 5, din același număr cuprinde un fragment din ro-
manul Pămînt nou3 de Feodor Glădkov,sub titlul Cucerirea cîmpurilor, iar
în p. 7, întîlnim articolul Atenție! vorbește Paul Valery. Fascism literar în care
se arată: „Dumnealor numesc aceasta—artă pentru artă și poezie pură (!!)
Noi îi zicem fascism literar" deoarece, — arată autorul —„ca fascismul din
toate domeniile (și arta pentru artă n.n.) este ultima convulsiune într-o agonie
care ^durează de prea mult".
în nr. 3 p. 5, este publicat reportajul O zi într-un colhoz Kuban de Serghei
Tretiakov, iar în nr. 4, p. 4, un fragment din poemul „150 000 000“ de V. Maia-
covski,cu o notă bibliografică despre acest mare scriitor sovietic (p. 8).
Oglindind problemele și frămîntările majore ale epocii, publicînd mate-
riale care se inspirau direct din viața muncitorilor, revista „Bluze Albastre"
s-a bucurat de o caldă prețuire din partea maselor exploatate din țara noastră.,
în nr. 4 p. 6, sînt publicate fragmente din scrisorile trimise de cititori din di-
ferite colțuri ale țării redacției „Bluze albastre". Un cizmar din Brăila scria:
„Sînt lucrător cizmar, într-un atelier mărginaș al Brăilei, laolaltă cu 14 muncitori.
Bluzele albastre ne aduc cea mai mare mulțumire. Se citește cu viu interes și circulă din
atelier în atelier. Un lucru însă: dorim probleme muncitorești cît mai viu dezbătute, bucăți
de literatură cu subiect din lumea noastră. Cerem apoi să se înființeze o rubrică unde să se
vorbească despre viața muncitorilor din U.R.S.S.
Un lucrător metalurgist din Timișoara cere redacției să vorbească
despre viața lui Lenin și a altor conducători ai clasei muncitoare:
„Vă rugăm să scrieți cît de scurt, dar să scrieți". Un munci-
tor din Tg. Ocna cere redacției printre altele: „Întrucît imnul
muncitorilor „Internaționala" nu se găsește nicăieri tipărit și vechea bro-
șură intitulată „Cîntece muncitorești" este complect epuizată, propun să se
tipărească în revista noastră,, Bluze albastre" cîntecul „Internaționala" pe o jumă-
tate de pagină, iar pe alta notele din prima strofă. O altă propunere, cere ca prin
1 Vezi articolele Pete neînsemnate de Solo Pașkela în „Bluze albastre" nr. 3, p. 6 și arti-
colul Accident de muncă în nr. 4, p. 3.
2 „Dacă observăm regimul economic american, constatăm că 350 de familii controlează
exclusiv 95% din bogățiile țării". Vezi articolul citat.
3 Romanul este inspirat din lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii din
U.R.S.S.
13
PUBLICAȚII PROGRESISTE
305
„Bluze albastre" să se rezerve o pagină specială pentru publicarea pe cît mai larg
posibilă, a realizărilor primului plan cincinal, precum și scopul celui de
al II-lea plan cincinal". Pentru importanța sa mai cităm din scrisoarea sem-
nată de un grup de lucrători din Constanța: „Am dori ca prietenii redactori
de la „Bluze albastre" să nu mai piardă timpul în discuție cu scriitorii sim-
briași ai burgheziei. Vă înjură? încredeți-vă în noi și acestea poate să aco-
pere milioanele de înjurături cari vor mai curge de acum înainte din partea
dușmanilor. Noi dorim altceva, nu ceartă cu ei. Dorim să ne explicați pla-
nul de cinci ani care s-a realizat în Rusia de azi". O altă dorință a cititorilor
era aceea de a publica revista în formatul anunțat inițial, pe mărimea buzuna-
relor. de la „Bluzele albastre" ale muncitorilor.
Prin caracterul ei revoluționar, prin ideile pe care le-a promovat și mate-
rialele pe care le-a publicat, revista „Bluze albastre" a deschis drum litera-
turii noastre realist-socialiste. Literatura și arta noastră contemporană con-
tinuă drumul început în condiții vitrege de scriitorii și artiștii atașați po-
porului care au colaborat la publicațiile literare sub directa sau indirecta
îndrumare a P.C.R.
După suprimarea revistei „Bluze albastre", apare la București „Era nouă",
„Revistă lunară de filozofie, literatură, știință"pe care o conduce N. D. Cocea.
De un format asemănător cu cel al „Culturii proletare" (23—16 cm), re-
vista „Era nouă" a apărut la 1 februarie 1936. Deși n-au apărut decît 3 nu-
mere, nr. 2, în martie iar nr. 3 în aprilie însumînd aproape 400 de pagini,
„Era nouă" s-a bucurat de mult prestigiu în rîndul maselor lipsite de un organ
ideologic legal care să ia atitudine contra publicațiilor obscurantiste și a
curentelor decadente. Revista conține rubrici în care se dezbat probleme de:
„filozofie, literatură, economie, sociologie, știință, cronici, recenzii etc. Cu
toate că N. D. Cocea arăta în Cuvînt înainte, publicat în primul număr, că
„noi nu înțelegem prin revista noastră să creem un nou organ de luptă politică,
ci o publicație de analiză și sinteză științifică, în domeniul economic, filo-
zofic, social și cultural al realității romînești, din mijlocul căreia s-au născut
și se dezvoltă forțele care duc spre o eră nouă", revista a luptat pentru propa-
garea ideologiei marxist-leniniste contra tendințelor de îndepărtare a litera-
turii și artei de popor. Revista înțelegea că trebuie să lupte pentru promovarea
unei culturi și ideologii noi, revoluționare, căci „criza aceasta generală a sis-
temului capitalist este însoțită fără doar și poate de o criză tot atît de gene-
rală și de acută a culturii și ideologiei acestui sistem".
Oprindu-ne asupra primului număr, întîlnim la capitolul Filozofie dez-
baterea pe larg a metodei dialectice, arătîndu-se superioritatea ei în cercetarea
fenomenelor sociale, in cadrul rubricii „Literatură" întîlnim articolul Reîn-
toarcerea la Epic în care se arată: „Evident pentru orice cercetător, că
actuala literatură apuseană e într-o fază de îngrijorătoare stagnare. Prin mai
toate scrierile ce apar în țările burgheze străbat filoane de oboseală, extenuare".
După ce analizează cauzele decăderii artei și literaturii în țările burgheze,
autorul arată elementele caracteristice ale literaturii sovietice. „Consecința
unei revoluții ce a modificat toate formele activității umane, literatura so-
vietică de azi prezintă numeroase caracteristici de totală reîmprospătare a
temelor și a procedeelor. Ea prezintă o viață tumultoasă, plină, întreagă,
laturile unei lumi cu totul transformate".
20 “C. 3239
306
GEORGE SANDA
14
în cadrul aceleiași rubrici, Al. Sahia publică nuvela Șomaj fără rasă în
care demască caracterul reacționar al șovinismului. „Dar cum aș putea eu să
te urăsc pentru că ești evreu“, — îi spune Haralambie, unul din eroii prin-
cipali, lui Goldenberg— șomerul evreu. „N-aș mai avea nici timpul pentru
răutatea asta... Nu suferi și tu cît mine? Nu ne bălăcim în aceeași apă mur-
dară a mizeriei? Ura asta, Leib, este o născocire a bogaților!“
în cadrul rubricii de „sociologie, știință" se întîlnesc articole importante,.
Unul dintre articole, intitulat „Expoziție de lucru a echipelor studențești",
arată în mod just situația dezastroasă în care trăia poporul romîn sub
regimul capitalist. Alt articol, continuat și în celelalte două numere, intitulat
Criza științei, de H. Rosenberg, analizează cauzele crizei științei în societatea
capitalistă: „o primă cauză — arată autorul — este criza sistemului capi-
talist".
„Era nouă" nu publică articole de speculație generală, ci îndeosebi mate-
riale în care sînt analizate aspecte economice și sociale concrete L Am văzut
că revista „Era nouă" declarase la apariție că nu va fi un nou „organ de luptă
politică", ci „o publicație de analiză și sinteză științifică, în domeniul eco-
nomic, filozofic, social și cultural...". Dar tocmai „fiindcă se rezema pe un
aparat temeinic de fapte, adevărul luptei de clasă se rostea aici mai răspicat,
mai convingător. Țîșnea cîte o dată din certitudinile analizei științifice cu
impetuozitatea unor formule de manifest" 2.
„Era nouă" a militat și pentru popularizarea literaturii și artei sovie-
tice, pentru popularizarea celor mai reprezentative opere din literatura și
arta progresistă din celelalte țări. în nr. 2 p. 80—81 este prezentat poetul
bulgar Geo Milev, care „a murit odată cu miile de luptători ai dezrobirii
populare, a căror revoltă a scris-o chiar în toiul ei". Geo Milev a fost membru
al P.C.B. și redactor la ziarele „Facla" și „Flacăra". In traducere este publicat
poemul Septembrie de Geo Milev, închinat luptei poporului^ pentru eli-
berarea sa. La p. 82—84 este prezentat Heinrich Heine. în traducere
sînt publicate poeziile Imn și Enfant perdu. Despre importanța poe-
ziei Enfant perdu, recenzentul arată printre altele: „Conștiința că lupta
pentru libertate continuă independent de soarta proprie, că pe bari-
cadele războiului pentru dreptatea socială moartea luptătoru[ui izolat
nu oprește lupta, ni-1 face pe Heine deosebit de apropiat". în cadrul
rubricii „Recenzii", S. losifescu publică sub titlul Ilya Ehrenburg și
sensul literaturii ruse cîteva note importante referitoare la articolul despre
Maiakovski publicat de Ilya Ehrenburg în „Journal de Moscou". La rubrica
„Cronică" este publicat articolul intitulat Cinematograful — 40 de ani de la
inventarea lui, 15 de cinematograf sovietic, în care se arată succesele înregistrate
de cinematografia sovietică. In nr. 3 M. R. Paraschivescu publică artico-
lul Literatura vecinilor, în care ridică problema filiației culturii și nece-
sității cunoașterii culturii popoarelor vecine, pentru înțelegerea culturii
naționale. în acest articol Al. R. Paraschivescu scrie: „Ignorînd masa mare
1 Vezi art. Rentabilitatea în agricultură, Situația economică a Germaniei la începutul
anului 1960, Aspecte din agricultura romînească etc.
2 Dan Hăulică: Era nouă în „Luceafărul", an. II nr. 9 (1 Mai) 1959, p. 11.
15
PUBLICAȚII PROGRESISTE
307
a . poporului și aspirațiile lui către lumea spiritului, recrutîndu-și publicul
cititor dintr-o minoritate socială, burghezia noastră a ignorat în același timp
legătura istorică profundă și implicit culturală între masele romînești și ale
țărilor vecine de care sîntem totuși legați, prin condiții geografice, prin tine-
rețea națiunilor și prin acest principal și viu motor istoric care e proletaria-
tul... Fiindcă în aceeași măsură în care literatura noastră de pînă azi a ignorat
un popor de 17 milioane de muncitori, ea a ignorat și celelalte milioane ale
popoarelor de lîngă noi“. La p. 46—47 este prezentat poetul ceh Petre Bez-
ruci „care numai prin dragoste pentru neamul lui exploatat a ajuns la vina
autentică a poeziei". Din opera lui Petre Bezruci este publicată, în traducere,
poezia Miner din Ostmva. In p. 48—55 Ion Călugăru publică nuvela
Pane, dă-mi fatal... pătrunsă de un cald umanism, dragoste și înțelegere
față de cei obidiți.
Deși a avut o existență scurtă, revista „Era nouă" a dus mai departe lupta
începută cu atîta vigoare de Al. Sahia în ziarul „Veac Nou" și revista „Bluze
albastre".
După suprimarea revistei „Era nouă" condițiile de editare a unei publicații
legale care să militeze pentru idealurile poporului devin din ce în ce mai grele.
Așa cum arată acad. P. Constantinescu-Iași greutățile „din ce în ce mai mari
puse de regimul fascizant" fac ca partidul să recurgă în cursul anului 1937
la publicații împrumutate1. Cu deosebită atenție a fost folosită publicația
„Reporter"2.
După venirea lui N. D. Cocea în 1937 la conducerea revistei „Reporter",
conduita ideologică a acesteia devine consecventă.
Instaurarea dictaturii regale și legionare fasciste a intensificat lupta
contra scriitorilor progresiști ale căror opere sînt arse în piețe publice. Prin
însuși numele ei revista^ „Reporter" publică reportaje despre situația ime-
diată a vieții sociale. Incepînd din 1936 sînt publicate numeroase reportaje
despre situația din Spania. N. D. Cocea care în „Facla" din 16 martie 1931
afirma că ,,Numai triumful revoluției sociale va pune arta și frumusețea la
îndemîna tuturor", a duș o luptă energică pentru menținerea revistei. Chiar
în nr. din 7 noiembrie 1937, cînd vine la conducerea revistei, N. D. Cocea
adresează cititorilor îndemnul „Să facem odată dovada că un ziar care nu
se vinde celor de sus, poate să trăiască cu sprijinul și simpatia celor de jos",
făgăduind că va reuși să strecoare printre foarfecele cenzurii „severe așchii de
adevăr, scăpărări vii de lumină". Ridicîndu-se contra pretențiilor de patrio-
tism pe care și le arogau fasciștii de la noi, Ion Călugăru a scris în nr. 33anul
V: patria n-are nevoie de maimuțe ci de conștiințe;] n-are nevoie de auto-
mate, ci de oameni vii. Patria era, pe vremuri, o zonă abstractă; astăzi sînt
toți acei ce muncesc și desprind din găoacea minciunilor adevărul vieții
1 A c a d. P. Constantinescu-Iași: Organizații de masă legale conduse de
Partidul Comunist din Romînia în anii 1932—1938. Ed. Acad. R.P.R. 1952, p. 152. /Această
lucrare a prezentat pentru prima dată după eliberare cîteva publicații îndrumate de P.C.R.
în anii regimului burghezo-moșieresc.
2 Prezentată și de Dan Hăulică în „Luceafărul “ an. II, nr. 23 (1 decembrie) 1959 și an. II
nr. 24 (15 decembrie) 1959, p. 6.
308
GEORGE SANDA
16
Iibere“. Sub pana aceluiași scriitor, cităm din nr. 21 al aceluiași ano che-
mare generoasă către scriitori: „Cînd unii vor să dea cuvîntul armelor, muzele
nu tac, nu trebuie să tacă, nici procuriștii lor scriitorii și artiștii. Lumea e
a noastră dacă vrem să fie...". Contra scriitorilor care „convinși că imprimînd
operei lor un caracter de luptă o coboară și o dezbracă de tîlcul ei înalt ar-
tistic.a luat atitudine și M. R. Paraschivescu care arăta că „devreme
ce istoria pe lîngă radio, avion și televiziune, a pus la îndemîna omului un
vers cristalizat, șlefuit și încercat prin veacuri de trudă și migală artistică,
de aceea ne trebuie unealta cea mai ascuțită și mai perfecționată, împereche-
rea cea mai nouă și mai neașteptată a cuvintelor, a culorii, a liniei“. Dintre
artiștii progresiști sînt prezenți pictorul Picasso, căruia i se închină o pagină
în nr. din 23 ianuarie 1938; Courbet, realistul și comunardul, prezentat în
centrul paginii 1 a nr. din 9 ian. 1938.
Printre semnatarii articolelor și reportajelor întîlnite în ultimele luni
de apariție ale revistei „Reporter" întîlnim și militanți de frunte din rîndul
clasei muncitoare, conducători prețuiți ai P.C.R. ca Ilie Pintilie; sub un mate-
rial privind problemele politicii externe Excelența sa hatmanul Bylli (din
23 ianuarie 1938) am întîlnit numele lui Grigore Preoteasa.
Dacă încercăm să sintetizăm în cîteva rînduri impresia globală pe care
ne-o face revista „Reporter", trebuie să arătăm că sub conducerea P.C.R.
revista a reușit să-și precizeze o conduită politică, să ocupe un loc de frunte
în afirmarea ideilor estetice înaintate, în mișcarea antifascistă și antirăz-
boinică de la noi.
Am arătat care sînt principalele publicații progresiste sub îndrumarea
și influența P.C.R. înainte de 1944. în afara acestora, au mai apărut și alte
publicații1, dintre care unele îndrumate de partid:
Revista „Spre stînga“, revistă politică și socială, apărută în 1931. Întîlnim numeroase
articole semnate de Ilie Cristea, unul dintre proeminenții ziariști progresiști dintre cele
două războaie mondiale.
Revista „Caravana“, apărută în București. în colecția Academiei R.P.R. se găsește
numai nr. 3 an. I (iunie 1931). Revista apare în 12 pagini. Prima pagină cuprinde articolul
Procesul lui Sam în care este înfierată acțiunea oficialității de respingere ca „revoluționară44
a piesei Sam de G. M. Zamfirescu. în cadrul rubricii „Curier“ este publicată o notă despre
Heinrich Heine (cu ocazia împlinirii a 60 de ani de viață), o altă notă tradusă din „Pravda*
dă cititorilor informații despre viața și opera lui V. Maiakovski etc.
Revista „Stînga“, cu subtitlul „Linia generală a vremiia apărut la 13 noiembrie 1932.
încă de la apariție revista și-a precizat poziția, arătînd în nr. 1, p. 1: „Stînga“ grupează în
jurul ei elementele orientate ideologic, social și politic în spiritul nou al timpului... Animată
de spiritul progresist „Stînga“ va fi un obstacol înverșunat oricăror tendințe reacționare*,
în cele 19 numere apărute între 13 noiembrie 1932 și 19 martie 1933 se găsesc materiale care
poartă titluri semnificative ca: Romînia capitalistă și politica externă (nr. 1. p. 5), Polonia,
Rusia și noi nu mai vrem război (nr. 2, p. 2), Antisemitismul — erezie socială (nr. 2, p. 6), Intro-
ducere la pedagogia marxistă (nr. 3, p. 7 și nr. 4 p. 4), 13 Decembrie 1918 (acestui eveniment
îi este dedicată în întregime p. 7 din nr. 6—18 decembrie 1932), Criza sistemului capitalist
1 Unele consemnate și de acad. P. Constantinescu-Iași în lucrarea „Organizații de
masă legale conduse de Partidul Comunist din Romînia în anii 1932—1938 Ed. Acad.
R.P.R. 1952.
17
PUBLICAȚII PROGRESISTE
309
(nr. 11, p. 7), Gospodăriile socialiste de stat ale Rusie i-sovhozurile (nr. 13, p.r6), Originea familiei,
proprietății și statului (nr. 14, p. 7), care cuprinde prezentarea lucrării cu același titlu de
F. Engels etc.
Pe lîngă aceste articole, în care sînt dezbătute, la un nivel de înțelegere superior, cele
mai diverse aspecte interne și externe, revista publică în nr. 18 și 19 an. II, p. 4 și 5 un amplu
material despre Viața și munca lui Rari Marx — 50 de ani de la moartea lui, în nr. 2, p. 4
o pagină intitulată Viața lui Ion Păun Pincio, în p. 5 a aceluiași număr articolul: „Arta și
revendicările sociale", prin care era popularizată opera pictorului german Georg Grosz, în nr. 7,
p. 7 articolul Viziunea lui Shaw și Literatura maghiară, în nr. 9 ,p. 5 articolul O artă de masă,
în nr. 12, p. 1 articolul Ehrenburg și tinerimea rusă, în p. 3 a aceluiași număr articolul Carmen
Robelle sau poezia lui Andrei Ady iar în p. 1 a nr. 16 articolul Rasă și cultură, semnat de
M. Ralea.
După cum vedem revista avea un conținut variat, ocupîndu-se de aspecte contemporane,
așa cum dovedește și articolul „Greva de la C.F.R. Gr ivi ța", publicat în nr. 16(26 febr. 1933) p. 1.
Revista „Frontul evenimentelor culturale și sociale", apărută la 11 dec. 1932. Se anunță
săptămînală apărînd în 16 pagini. Găsim ample prezentări referitoare la opera lui Maserell
Diego Rivera, Ilya Ehrenburg etc.
Ziarul „Acțiunea studențească", apare la București în timpul mișcărilor studențești din
anul universitar 1932—33. Se cunoaște numai un număr din 4 dec. 1932. Foaia are și o
pagină literară, unde sînt traduși și analizați scriitorii progresiști.
Ziarul „Viața universitară"1 scos de grupul studenților democrați din Iași. La Biblio-
teca Academiei R.P.R. se găsesc trei numere. Primul, din 22 oct. 1932, și al doilea din 14
febr. din care avem fragmente, au fost tipărite la Iași. Ultimul, din 18 dec. 1932, a fost
tipărit la Huși. în interiorul fiecărui număr întîlnim o pagină consacrată „literaturii, științei,
artei". într-una din aceste pagini apare biografia lui Maxim Gorki.
Gazeta „Crainicul Maramureșului" — gazetă culturală și de critică socială. La Biblioteca
Academiei R.P.R. se găsesc numai 8 numere, apărute între 19 iunie și 12 decembrie 1932.
Gazeta inserează materiale privind aspecte ale situației sociale interne și externe, sub titluri
ca: „Balada aurului", Intelectualii și lupta de clasă, Frontul unitar, articole de popularizare a
marxismului. „Marxismul și terorismul" etc. Sînt publicate traduceri de Al. Petofi și A. Ady.
In nr. 7 (24 nov. 1932) se găsește un amplu articol închinat vieții și activității scriitorului
Maxim Gorki intitulat Scriitorul proletariatului.
Ziarul „Nu" apare la Iași (primul număr la 2 oct. 1932). în cadrul acestui ziar apar și
materiale literare. Menționăm schițele Conferința păcii și Criza financiară precum și încă
nu e prea tîrziu de V. Kataev. După 8 numere (ultimul din 11 dec. 1932) ziarul este nevoit de
oficialitate să-și înceteze apariția.
Revista „Pax", intitulată „Revistă săptămînală editată de cenaclul PAX“, a apărut la
Iași, în nov. 1932. Se cunosc numai două numere. De format modest, pusă în „slujba păcii",
cum se anunță în editorial, revista publică și literatură progresistă, poezii originale și traduceri
din Maxim Gorki.
Ziarul „Păreri", subintitulat „ziar de informații comerciale, culturale-literare", apare
în anii 1932—1933 la Bîrlad. Modest ca format, ziarul era scris în spirit progresist.
Revista „Momentul", cu subtitlul „Momentul social, economic, literar", intitulată „revista
tinerei generații". Au apărut două numere, ultimul la 30 dec. 1933. Întîlnim articole cu
Despre presa studențească editată sub îndrumarea P.C.R. înainte de eliberare vezi
I. B a b i c i: Ziare studențești editate de Partidul Comunist din Romînia. („Studentul revo-
luționar — Cluj și Studentul leninist" — București) în „Presa noastră" nr. 1 1961, p. 24—28.
Referindu-se la aceste ziare autorul arată: „Din inițiativa și sub directa îndrumare a Parti-
dului Comunist din Romînia, la Cluj s-a editat în anii 1933—34 ziarul „Studentul revolu-
ționar" cu subtitlul de „Organ al celulei centrale comuniste a Universității din Cluj". Ziarul
era condus și controlat îndeaproape de către Comitetul Regional de partid. (S-au păstrat numai
3 numere la Institutul de istorie a partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R.) „Tot în anul 1934
organizația comunistă studențească din București a editat ziarul „Studentul leninist". Gazeta,
care prin numele său își mărturisea dintru început dragostea și fidelitatea față de leninism,
purta ca subtitlu: „Organ local al organizației comuniste studențești din București" (Singurul
exemplar an. I, nr. 1 din martie 1934 se păstrează la Arhiva Centrală a Instit. de Istorie a
Partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R.).
310	GEORGE SANDA	18
titluri ca Literatura Tineretului, Tineretul în Rusia Sovietică etc. Printre semnatari este și
Ilya Ehrenburg.
Revista „Șantier", subintitulată „social-literară", apare între 1933-1937 sub conducerea lui
Ion Pas. Printre colaboratori îl întîlnim pe și N. Deleanu. Revista publică reportaje despre
situația din Spania, ia atitudine contra fascismului și războiului. Dintre scriitorii ruși
și sovietici sînt popularizați Cehov, Tolstoi, Gorki.
Ziarul „Clopotul" apare la Botoșani în 1933. Din 1934 apare cu subtitlul „Gazetă săptă-
mînală independentă anti-fascistă".
Ziarul „Raza". In urma suspendării ziarului „Clopotul" conducerea ziarului, după indi -
rațiile partidului, editează un nou ziar la Botoșani: „Raza", din care au apărut numai 4 numere»
de la 28 iulie pînă la 8 august 1935, cînd a fost suspendat. Literatura era prezentată prin
traduceri din operele scriitorilor sovietici (I. Ehrenburg).
Revista „Caradașca" — politică, socială, literară. Apare la Iași în 1934. La Biblioteca
Academiei R.P.R. se găsesc nr. 9—10; 12—24; 30—33; 35—78; an. II—III, 1935—1936.
Deși nu a reușit să interpreteze întotdeauna în mod just diferitele aspecte ale situației interne
și internaționale, revista a dus o „luptă continuă contra fascismului, contra antisemitismului
și a războiului, contra mizeriei maselor muncitoare și a demagogiei politice a reprezentanților
guvernelor burghezo-moșierești". în „coarnele caradaștei" — cum se intitulează o rubrică
— au fost ridiculizate multe racile ale societății capitaliste. Revista popularizează marxismul
și realizările obținute de U.R.S.S. pe drumul construirii socialismului. Este recenzată cartea
lui Al. Sahia URSS-azi iar în articolul Reluarea raporturilor culturale cu Uniunea Sovietică
se propune înființarea unei „Societăți pentru întreținerea raporturilor culturale dintre Romînia
și Uniunea Sovietică". Printre susținătorii acestei propuneri semnalăm pe Tr. Săvulescu, AL
Rosetti, V. Eftimiu, AL Sahia etc. Cu ocazia morții lui G. Ibrăileanu este reprodus arti-
colul Misiunea generației tinere1, iar redacția semnează cîteva rînduri pline de căldură, în care
este reliefată personalitatea criticului de la „Viața Romînească". Printre colaboratori semnalăm
pe Al. Voitin, Gh. Vidrașcu etc. în paginile revistei este larg popularizată literatura idiș.
Revista „Slova" apare în vara anului 1935. După cum arată P. Constantinescu-Iași, la
apariția revistei a contribuit un grup de studenti și intelectuali democrați din Botoșani în
directă legătură cu organizația locală a Partidului Comunist. Au apărut numai două numere
la 21 iulie și 11 august. Revista publică studii și traduceri din operele scriitorilor romîni
și străini progresiști.
Revista „Gazeta tineretului", subintitulată „pentru știință, artă și literatură", scoasă
de un comitet local antifascist din Pitești, care făcea parte din conducerea Blocului Democrat.
Se cunoaște numai numărul 3 din august 1935, după cît se pare singurul. Primul articol inti-
tulat Imperialismul colonial este o traducere din Romain Rolland. Ziarul conține o bogată
rubrică despre „Cărți și reviste" progresiste.
Revista „Manifest", subintitulată „literar, social, artistic". Apare în Iași în 5 oct. 1934»
sub conducerea lui George Ivașcu. Deși este anunțată lunară, revista apare neregulat cuprin-
zînd fiecare număr cîte 20 pagini. La Institutul de Istorie al P.M.R. am putut lectura în micro-
film numerele care s-au păstrat — nr. 4 anul II — (15 aprilie 1935), nr. 10 anul II (30 nov.
1925), nr. 10—12 anul II (15 dec. 1935). Dintre materialele publicate, semnalăm în nr. 4 poeziile
Drumul fură gîndurile serii și Pisoiul de Serghei Esenin în traducerea lui George Lesnea; din
literatura bulgară Unei prostituate de Konstantin Konstantinof, în traducerea lui Bojidar
Handjev; poezia Invitație de Ion Manolescu care se impune prin poziția înaintată a autorului
spre deosebire de celelalte poezii tipărite în aceeași pagină.
Un articol interesant semnat de acad. prof. lorgu Iordan a fost publicat în nr. 5 anul II
(10 iulie 1935) sub titlul Gînduri despre antisemitism. Din cele expuse de lorgu Iordan reținem:
„Antisemitismul este cea mai puțin simpatică manifestare a șovinismului, fiindcă se prezintă
ca o formă morbidă a acestuia". în nr. 5, p. 4 George Lesnea mai traduce din Serghei Esenin
poezia Ne ducem toți, iar în p. 7 sub titlul Apărarea culturii se reproduc fragmente din cuvîn-
tările scriitorilor ținute la Congresul internațional al scriitorilor pentru apărarea culturii.
Paris 21—25 iunie 1935.
Vorbind despre situația intelectualilor în societatea burgheză, George Ivașcu în articolul
Politica de intimidare a intelectualilor arată modalitățile folosite de guvernele burghezo-moși-
1 Publicat de G Ibrăileanu în „Viața romînească" nr. 1—2 1933 sub titlul După 27 ani.
19
PUBLICAȚII PROGRESISTE
311
crești pentru „intimidarea" acelora care doreau să lupte pentru realizarea unor scopuri pro-
gresiste.
în nr. 10 unde am întîlnit articolul lui George Ivașcu, Ion Manolescu publică po-
ezia Asfalt.
Pe aceeași pagină George Lesnea traduce poezia Tot așa de simplă de S. Esenin.
Vorbind despre însemnătatea operei lui IJya Ehrenburg, în articolul Ilya Ehrenburg
și noul suflet omenesc publicat în nr. 10, anul II p. 5, se arată „Rus, el nu s-a mărginit la
Rusia. Proletar, el nu s-a mărginit la proletariat. Sufletul lui s-a întins și a cuprins atît cît
i-a îngăduit planeta și înțelegerea omenească. De aceea opera lui e cea mai vie istorie a prezen-
tului".
în nr. 11—12 anul II (15 decembrie 1935) revista face cunoscut cititorilor că din iniți-
ativa unui grup de studenti și intelectuali progresiști din Iași a luat ființă asociația culturală
.„Anatole France". Un alt grup de intelectuali împreună cu muncitori și funcționari au
trecut la organizarea unei asociatii libere sub denumirea „Pentru pace și cultură". Autorul
acestei note face cunoscut că „revista „Manifest“ arată simpatie fata de aceste inițiative oferin-
du-și coloanele sale". După cum vedem fără să fie sub îndrumarea directă a Partidului Comu-
nist Romîn, revista „Manifest" a militat în general pentru aceleași idealuri progresiste, neri-
dicîndu-se însă la înțelegerea fenomenelor sociale și artistice așa cum s-au ridicat „Bluze
albastre" și „Veac Nou".
ZAarul „Lumina". Se intitulează „ziar de cultură, informațiuni și îndrumări". Apare
la Huși sub conducerea unui comitet, reușind să se mențină pînă la al patrulea număr, de
,1a 15 iulie pînă la 20 septembrie 1935. Întîlnim în subsol articolul Pentru apărarea culturii*
un alt articol despre Henri Barbusse și o traducere din Romain Rolland. Aceste materiale
dovedesc preocupările mai largi ale ziarului.
Revista „Atlas" subintitulată „săptămînal independent" apare la București. Au apărut
șapte numere, primul la 18 ianuarie iar ultimul la 19 aprilie 1935. In „cronica literară"
se analizează operele scriitorului german lacob Wasserman. Apare un articol despre Opera
Romînă și F ilarmonica, altul despre Expoziția Perahim etc. Sînt recenzate cîteva din cărțile
autorilor progresiști francezi. Apare și un studiu despre R. Rolland.
Ziarul „Horia". Apare la Botoșani cu subtitlul „Foaie săptămînală pentru sociologie,
istorie și literatură. Au reușit să apară 7 numere de la 27 iulie la 7 sept. 1936.
Ziarul „Poporul" apare sub conducerea regionalei de partid pentru Ardeal. Anunțat
bilunar din cauza piedicilor puse de cenzură au apărut numai 17 numere (2 numere în dec. 1936
și 15 în perioada ianuarie 13 dec. 1937) cînd este suspendat de guvernul Goga-Cuza. Redactat
la început de un grup de U.T.C.-iști, poartă subtitluri „Ediție literară"; „ediție socială-
culturală" devenind apoi organul Frontului Plugarilor. Ziarul a avut trei redacții: la Dej,
la Runcul Sol vei din fostul județ Năsăud, apoi la Cluj, cînd apare „sub conducerea unui comi-
tet". în pagina literară sub rubrica „Prometeii omenirii" este publicată biografia lui Pușkin.
Ziarul mai publică și numeroase poezii scrise de țărani, cu un viu conținut realist —fapt deo-
sebit de important deoarece se dovedește interesul ziarului pentru creația oamenilor din popor.
Revista „Cuvîntul liber" (săptămînală). Primul număr apare la 11 nov. 1933, iar ultimul
la 26 iulie 1936. In primul număr întîlnim poezia Războiul de Victor Hugo în traducerea lui
A. Toma și articolul lui D. Botez, Hara-Kiri în care se ridică contra acelor intelectuali care
admițînd rolul de trompetiști ai burgheziei, „o iau în capul coloanei, pentru ca bestia din
urmă să aibă un spate pe care să aplice talpa de gorilă cu insigna respectivă." în același
număr, p. 67 — Al. Sahia publică nuvela Execuția din primăvară, iar în nr. 4, p. 10, nuvela
Moartea tînărului cu termen redus. Tot Al. Sahia publică în nr. 26 p. 5 (mai 1934) nuvela
Moartea înghițitorului de săbii iar în nr. 38 p. 8—9 (28 iulie 1934) nuvela „întoarcerea
tatei din război".
Printre colaboratori se numără T. Arghezi, G. B acovia, lorgu Iordan, N. D. Cocea,
Radu Popescu, Șerban Cioculescu, Victor Eftimiu, E. Jebeleanu, Barbu Lăzăreanu; Geo
Bogza publică cîteva reportaje importante din viața tăbăcarilor și a petroliștilor, iar A. Joja
semnează articolul Fascismul — expresia capitalismului monopolist.
Alături de revistele analizate, „Cuvîntul liber" duce o rodnică activitate pentru promo-
varea unei literaturi realiste. Referindu-se la activitatea acestei reviste, ziaristul Ilie Zaharia
arăta: „în imobilul <Adevărului> își avea sediul «Cuvîntul liber» revistă căreia, fără să
.fie a partidului, publiciștii comuniști care colaborau la ea îi imprimaseră un caracter de
312
GEORGE SANDA
20
stînga... Spre deosebire de agitația superficială, de gălăgie și de foiala neîncetata din culoarele
și camerele „marii prese“ la „Reporter", la „Cuvîntul liber" sau la celelalte publicații de ati-
tudine antifascistă era cu totul altă atmosferă..."1.
Dintre publicațiile minorităților naționale care au fost îndrumate direct sau indirect
de P.C.R. cităm:
Revista „Korunk" subintitulată „Revistă de concepții despre lume, social-științifică și de
cultură". Apare în 1926 sub conducerea lui Dienes Lâszlo, avînd pînă în 1929.0 orientare general
democratică. Din 1929trecînd sub conducerea redactorului șef Gâal Gabor, militant de frunte
al Partidului Comunist, revista devine un mijloc de răspîndire a concepțiilor celor mai înain-
tate. Revista și-a oferit paginile nu numai oamenilor de cultură de limbă maghiară din Romînia,.
ci și celor din Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Australia, America etc. Referin-
du-se la programul vechii reviste și la aportul deosebit pe care l-a avut Gâal Gabor, profesorul
Kohn Hillel arată succint, într-o cronică publicată în nr. 1 (16) 1957 în „Korunk": „Gâal
Gabor nu s-a depărtat niciodată de la linia generală a partidului. Korunk dădea glas adevă.-
rului comunist și din tot ceea ce trebuia scris, aici vedea lumina zilei maximul din tot ceea
ce putea să apară 2. Revista încetează să mai apară odată cu aplicarea dictatului de la Viena.
Revista „Tomegkultura" („Cultura de masă"), care apare la Oradea în 1932 în limba
maghiară, publică numeroase materiale ideologice ca: Marxismul respinge anarhismul. Ce este
imperialismul etc. O mare parte a revistei este închinată literaturii. în singurul număr care
se află la Biblioteca Academiei R.P.R. se întîlnesc fragmente din opera lui H. Barbusse, un
articol despre teatrul lui Piscator etc.
Ziarul „Vilagossâg" (,,Lumina“) cu subtitlul „foaie politică" apare la Cluj, în limba
maghiară. A apărut în mai 1932. Au fost tipărite numai două sau trei numere, dintre care
numai unul se găsește la Biblioteca Academiei R.P.R. Scopul revistei era de a lămuri masele
largi din Transilvania asupra situației politice interne și internaționale, în legătură cu criza
și consecințele ei. O pagină este închinată Frontului Muncii, iar alta literaturii.
Ziarul ,,Falvak Nepe" („Poporul satelor") apare la Cluj, după dispariția ziarului „Vila
gdssâg", cu scopul de a lămuri masele muncitoare de la sate. A apărut neregulat, deși era
anunțat ca ziar săptămînal. Se păstrează din anul I—14 numere (primul la 30 septembrie.
1932) din anul II—11 numere (ultimul la 19 martie 1933). în ziar se găsesc și materiale literare:
versuri, semnate de Ady Endre și alți poeți cunoscuți.
Revista „Front", scoasă de un grup de intelectuali maghiari din Transilvania, în vara
anului 1932 la Alba-Iulia. în cele 32 de pagini sînt publicate numeroase articole și studii de
literatură progresistă, printre care La voi strigăm\ de Romain Rolland; Pînă nu-i tîrziu de
Valentin Kataev; Soldatul american, fragment din romanul Trenul blindat de Vsevolod Ivanov.
Revista publică studiul Clarei Zetkin De vorbă cu Vladimir Ilici Ulianov despre educarea po-
porului și artei. Revista a dispărut repede.
Ziarul „Igazsâg" („Adevărul") subintitulat „ziar unguresc social, politic și cultural".
A apărut în limba maghiară la Zalău. Se cunosc două numere (din 10 și 17 februarie 1935).
Pe lîngă articole de ideologie antifascistă, ziarul publică și literatură.
Ziarul „Die Woche" („Săptămîna") scris în limba idiș apare cu regularitate în anii
1934—1935. Primul număr apare la 4 ianuarie 1934. Ziarul avea menirea să popularizeze
ideile și acțiunile antifasciste în rîndurile populației evreiești din Romînia. Sînt publicate
numeroase poezii, alături de studii literare. întîlnim prezentări critice ale Colibei lui Moș,
Toma, Poetului proletariatului idiș, articole ca: Ce înseamnă proletar în literatură. Noua lite-
ratură idiș, Spre un nou realism. Și literatura străină este prezentă prin traducerea Scrisorii
către un prieten francez de Romain Rolland și articolului Oameni sovietici de Ilya Ehrenburg.
într-unul din numere sînt publicate interesantele Scrisori necunoscute ale lui Șalom Alehetn
către un evreu romîn.
Revista „Clasove" („Spicuri") apare la Bazargic sub conducerea organizației revoluțio-
nare D.R.O. Apar 4 numere în septembrie, octombrie, decembrie 1934 și martie 1935 după
care a fost suspendată. Avea subtitlul Publicație bilunară pentru literatură, artă, știință și
1 I 1 i e Zaharia București, centru al presei comuniste și antifasciste în „Presa noastră"
nr. 9/959 p. 15—16.
2 Text reprodus din Clara Dan: Reapariția unei reviste a marxismului militant, „Korunk"*
în „Cercetări filozofice" nr. 3, an. IV, 1957, p. 180.
21
PUBLICAȚII PROGRESISTE
313
viață socială. Primele din cele 19 pagini ale fiecărui număr, erau consacrate literaturii. Sînt
publicate poezii originale ale autorilor bulgari dobrogeni sau traduceri din scriitorii romîni.
Printre traducerile realizate din limba romînă întîlnim poemul împărai și proletar de M.
Eminescu. Apar numeroase schite biografice asupra scriitorilor străini progresiști și articole
de critică literară, insistînd asupra legăturii scriitorilor cu viața. Unul dintre articole se ocupa
de Literatura romînă în 1934 iar alt articol sub titlul Societățile culturale bulgare și acțiunea
lor arată că „Numai o societate culturală care exprimă viața și aspirațiile întregii populații
bulgare de aici (Dobrogea) în strînsă legătură cu această populație, poate să fie cu adevărat
valabilă”. Revista face cunoscut cititorilor aspecte din viața și cultura U.R.S.S., cuprinde
rubrici care privesc teatrul, sportul, societățile culturale.

OMUL IN lirica lui demostene botez
de AL. HUSAR
Debutînd în literatura romînă cu aproape cinci decenii în urmă, Demos-
tene Botez aduce în peisajul liricii noastre de după primul război mondial,
bătută de vîntul decadentismului, o poezie a introspecției și a căutării înfri-
gurate a omului, menită să ocupe un loc aparte în lirica vremii, prin analiza
eului liric, subiectiv, pe de o parte, și urmărirea omului obiectiv, pe plan
social, pe de altă parte.
Aceste două coordonate, în care se înscrie evoluția liricii lui Demostene
Botez, definesc trăsăturile fundamentale ale creației sale. Alternînd succesiv,
sau concomitent, pe direcții opuse, în afară, spre oameni, spre realitatea lor
socială, sau — introspectiv — spre poezia recluziunii și disoluției eului
neangajat în dialectica vieții obiective, poezia lui Demostene Botez asi-
milează, prin izvoarele ei, cele două linii de dezvoltare ale poeziei romîne
din jurul primului război mondial, linia decadentă și linia progresistă, a
poeziei sociale, care avea să devină predominantă după 23 August 1944 și
în creația sa.
Refractar curentelor decadente sau avangardiste, cu toate variantele
lor, și ostil totodată gîndirismului, Demostene Botez intră în literatură ca
poet citadin cu vagi nostalgii sămănătoriste, cîntînd sentimentul dezrădă-
cinării din mediul rural, ca, de exemplu în Nostalgie'.
De ce nu m-ați lăsat la mine-n sat,
Printre livezi cu meri și nuci bătrîni,
Prin țarini răcorite de fîntîni?...
De ce nu m-afi lăsat?...
Manifestîndu-și un deschis dezacord față de aspectul dezolant al vieții,
•amenințate de dezastrul războiului, în volumul său Floarea pămîntului (1920),
poetul redă, în poezia De Paști, sau De la țară, sentimentul regretului distan-
țării de o lume privită idilic, ale cărei morminte le poartă mișcat în sufletul său.
Evocînd de asemenea, morții uitați... „fără cruci și pietre de morminte,
pe cîmpuri largi, la marginea șoselei“, manifestîndu-și compasiunea pentru
invalizi „tîrînd o neputință de omizi14... în numele acestei umanități încercate
de un tragic măcel, el își cîntă revolta și nostalgia eliberării din carcera unei
vieți deprimante, lipsită de sens:
Să scap de viața asta de calic,
In care locuiesc ca-ntr-un cavou.
31G
AL. HUSAR
2
Poet al tristeților provinciale, al strivitoarelor tîrguri obscure din țara
de ieri, amintind Însemnările lui Nicolae Manea, sau Floare ofilită din proza
lui Mihail Sadoveanu, Demostene Botez redă, în Tristeți atavice, psihologia
înfrîngerii omului, victimă a mediului social sufocant:
Tristeți haine și adînci
De-aquili cu lanțuri la picioare,
Visînd seninătăți de stînci
La ușa cuștilor murdare
Tristeți bolnave de flașnete
Cu valsuri vechi și anodine, —
Tristeți și moaște de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine?
Elanul poetului se frînge în conflict cu singurătatea lui sfîșiat de apă-
sătoare tristeți. în poezia Destin el cîntă ecoul unor imbolduri paralizante»
fără suport:
Vreau singur să pornesc în larg, și parcă
Să-mi desfășor tot sufletul în vînt,
Dar simt cumplit că trupul meu e-o barcă
Cu ancori grele prinsă de pămînt.
Aceluiași moment de recul îi aflăm o vie expresie în Singurătate și Irt
memoriam, unde poetul analizează cu luciditate golul, pustiul ce-1 încon-
joară, sentimentul separării de sine, ce culminează în poemul Somnul din
același volum:
îmi pastișez, așa, propria-mi moarte,
Și noaptea a trecut fără să știu,
Visez tăcut și-adînc, și-ntr-un tîrziu
De mine însumi viața mă desparte,
pentru a ajunge în poezia Din adăpost, o emoționantă condamnare a războiului»
la nivelul unei sumbre priveliști, a vieții dezumanizate:
Nici sufletul nu mai încape în mine!
Port ochii triști, privirile tăiate...
Trăiesc fiindcă inima mai bate
Și viața dăinuiește de la sine.
în Zilele vieții (Povestea omului, voi. II) de pe pozițiile idealismului
subiectiv, poetul își cîntă în poezia Inserare disoluția eului, în cadrul pers-
pectivei onirice a lumii:
Sîntem cu toții vis.
De-nchid deodată ochii și cobor
Cu gîndu-adînc în mine ca-n abis
în întunericul ce par neștiutor,
Mă simt deodată pulbere și fum
Și nu mai sînt nimic din tot ce sînt,
Și mă desfac ca praful de pămînt
învălmășit de un vîrtej pe drum
3	OMUL 1N LIRICA LUI DEMOSTENE BOTEZ	3[Ț
Aceeași viziune a trecerii dincolo de pragul sensibil al realității, într-o
lume a strivirii, a disoluției omului, a eului liric, ne oferă volumul Cuvinte
de dincolo, în care poetul își contemplă pasiv agonia morală:
Iată, Doamne, sufletul meu e mort.
Singur nu știu unde să-1 arunc.
Nu mai pot de acuma să-1 mai port
Cum aș duce în brațe un prunc
Mort.
In poezia Tristeți fără motiv poetul duce pînă la capăt analiza dezastrului
descompunerii omului, a disoluției eului său:
Dintr-un trecut obscur ce glas mă cheamă
Fantome de amintiri fără mormînt,
Dorinți care au murit fără cuvînt,
Strigoi ce-n noaptea mea se tot destramă.
Din vremi de care nu-mi aduc aminte,
Din tot ce-n mine singur nu mai știu
Se urcă șoapta voastră de cuvinte
Cu glasul unui îngropat de viu
De asemenea în poezia Trecut, evocînd peisajul psihologic, surprins în
Melancolie de Eminescu, poetul dă glas sentimentului înstrăinării de sine,
al propriei destrămări:
Din viața mea îmi amintesc
Ca de un roman cîndva foiletat
Pe care nu-1 mai am ca să-1 citesc,
Pe care l-am uitat...
Reflex al aceluiași moment psihologic, poezia Simbol de iarnă redă gra-
vitatea izolării poetului, dezorientarea sa, în perioada în care lirica lui Demos-
tene Botez devine expresia destinului omului strivit de viață în societatea
burgheză.
Trecătorule,
Eu nu-ți pot spune unde să mă duci,
N-am casă, n-am prieteni, sînt ateu.
De la-nceput stau singur la răscruci
Și nu-mi știu drumul meu...
Dar starea poetului generalizîndu-se, în această etapă a creației sale,
la nivelul unei întunecate viziuni a vieții, mai exact a epocii, în Univers,
reflectă conștiința tragică a vremii, revers al unor stări sociale exasperante:
Ce e cu mine, ce-i cu voi,
Halucinați contemporani!
Să strige peste mii de ani
Acel ce știe ce-i cu noi.
Comparîndu-se cu o „inscripție veche de cine știe cînd“, în poezia Inscrip-
ție, din același volum, poetul se întreabă dezorientat:
Cine-a incrustat aceste slove neînțelese.
Ce spune semnul lor?
Nu-nțeleg nimic, nu pot descifra nimic.
Port în mine taina fără s-o pricep
N-am cheia nici unui cuvînt,
318
AL. HUSAR
4-
iar în Amiaza de vară, punînd de asemenea sub un semn de întrebare pro-
pria-i viață, surprinde spectacolul sterilizării și mecanizării spirituale a
omului dezintegrat, într-o lume care nu-1 promovează pe sine ca om:
Trece soarele prin mine ca prin geam
Ce mai sînt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima-mi bate, mecanic, ca un ceas...
Cînd în poezia Domnule Eu (scrisă în 1937), poetul transpune într-un
viu dialog cu eul pierdut „autoasasinat, incinerat"... (ce-i apare în ipostaza
de „strigoi" sau „fantomă"), problematica eului liric, în această etapă a creației
sale, ia forme grave, proporții dramatice, spectaculoase:
Domnule Eu,
De unde-ai răsărit în astă seară,
Chip de estampă veche și documentară,
Fotografie de album cu-ncuietori,
Cu autografe și cu flori
Presate,
Cu clorotice petale de mult decolorate,
Cu aripile unor fluturi de muzeu, —
Domnule Eu?...
Volumul Cuvinte de dincolo — axat pe ideea dedublării, surprinde un
aspect în fond esențial al dezintegrării dramatice a omului în societatea;
burgheză.
Sentimentul izolării, al „solitudinii fără sfîrșit" își face loc astfel în
lirica sa, ca o consecință a concepției sale despre lume și viață, idealistă în
esență, în această etapă a creației sale, dar și ca un efect al nonaderenței
poetului la realitatea zilelor lui.
Pe această linie a izolării, a dezintegrării din viață a poetului, drumul
duce spre moarte, spre suicid. Ne-o ilustrează poezia O scrisoare pentru Serghei
Esenin și Sinucidere, cea dintîi încheindu-se cu amarele versuri:
învață-mă să mor, Serghei Esenin,
— Tu care-ai avut înțelepciunea și delirul vieții.
Volumul se încheie cu poezia Urlet, oglindind marea dramă interioară
a poetului, care nu mai poate fi exprimată decît printr-un urlet:
în ceasul acesta cînd totul mă doare,
Cel mai frumos vers, cel mai frumos
Singurul vers al omului singur
Urletul meu
Fără... nici...o...aș...tep...tare...
Urmărind pînă aici un filon al lirismului lui Demostene Botez, filonul
intimist, care atrage mesajul său liric într-un impas, anunțat în volumul
Floarea pămîntului prin Putrezim (unde viziunea disoluției omului în societatea
burgheză atinge nivelul unei viziuni a putrefacției lumii), subliniem faptul
că Demostene Botez ne transmite în același timp un mesaj pozitiv, realist,.
OMUL IN LIRICA LUI DEMOSTENE BOTEZ
319
umanist, chiar în volumele debutului său. Cu mult înainte de 23 August„
lira poetului se-ndreaptă spre oameni, devine ecoul durerilor lor, într-un
veac sfîșiat de adînci contradicții, pe care poetul le cunoaște de mic. (Vezi
poezia Partidul din Versuri noi 1953—55 etc.)
In Zilele vieții, în poezia Religie, el preconizează o religie a dragostei,
a iubirii de oameni, a atenției față de omul simplu, zidarul constructor,
„gol și flămînd“:
Omule, ce urci pe scheli mereu,
Cărămizi, de dimineață pînă seara,
Cum aș vrea să-ți port și eu povara,
S-o-mpărțim, să nu-ti mai fie greu!...
Fără a vedea soluția justă, radicală, a răului social, fără a avea perspectiva,
de clasă, în această etapă a creației sale, poetul pleacă de la ideea iubirii
de oameni în accepția ei cea mai generală, ca un panaceu social:
Să te întorci la cei de primprejur
Cu tălpile-n țărînă și azur
Să dai căldura-mbrățișării tale
întîiului, ce-ți va ieși în cale
mergînd pe linia unui tolstoism care predică neîmpotrivirea la rău, nonvio-
lența, pe fondul suferinței universale a unei umanități necăjite, lipsite de
sprijin și perspectivă:
Vei ști că sufăr toți și-i vei iubi,
Și la un loc cu toți vom suferi, —
ignorînd jocul forțelor sociale antagonice, originea răului social și perspec-
tivele de îndreptare a racilelor societății.
Solidar cu „durerea întregii lumi“ („Prin suflet simt durerea lumii toată“),
prin dorința sa de a da glas suferinței obștești, Demostene Botez formulează
în același timp, în poezii ca Moartea șomerului (scrisă de 1 mai 1932), In mină
(apărută în revista „Cuvîntul liber“ din 1934), sau Fabrica (apărută în „Torța“,
din 1935), o vehementă filipică îndreptată în contra societății burgheze, luînd
apărarea omului simplu, strivit sub povara injustiției sociale, care ajunge
treptat la conștiința de clasă:
Să ne grăbim, strigoi ai omenirei,
Să nu ne ajungă oamenii din urmă,
Să nu ne prinză-ntîrziind pe sus,
Să nu ne vadă negri ca pămîntul,
Să nu ne simtă ochii ca oțelul,
Să nu ne aducă scrîșnetul de cari al beznei,
Să nu ne înspăimînte cînd vor destoperi că sîntem oameni
Și noi, scafandrierii pămîntului...
Pe linia poeziei lui Eminescu, din Viața, Ion Păun Pincio, D. Th. Necu-
luță, A. Toma, Demostene Botez denunță tăios, de pe pozițiile proletariatului,
caracterul nefast al societății burgheze, imoralitatea claselor dominante,.
320
AL. HUSAR
6
falsa lor strălucire, exploatarea de clasă, care duce la stoarcerea celor ce-și
mistuie viața în mină:
Trebuie aur pentru amante.
Pe cercei cu diamante,
Și pe broșe cu safir,
Pe odăjdii, pe potir
Pe coroane, pe inele,
Și pe nasturi de livrele,
Aur!
De pe aceleași poziții, Demostene Botez cîntă în Fiul omului (1932)
suferința și truda omului muncii din ateliere și fabrici, surprinde procesul
dezumanizării lui în contact cu mașina, în societatea burgheză.
Același proces îl denunță în poemul Cîntecul Crăciunului, scris în 1932,
iar poezia Apostrofa săracului, scrisă în 1943, relevă fondul uman al săracului,,
pe linia umanismului proletar al lui Gorki:
Și totuși sub aspectul de tip de panoramă,
Eu port cu demnitate spăimîntătoarea dramă.
Aceea anonimă, fără subiect și nume.
A celui pentru care nu este loc în lume...
★
★ *
După 23 August lirica lui Demostene Botez devine conștient, consec-
vent umanistă. Răsturnînd perspectiva egotică, drama eului se lichidează
și poetul se-ntoarce cu fața spre oameni, spre oamenii vii ai epocii sale, spre
problemele lor. Volumul său Floarea soarelui, apărut în 1953, se deschide
cu o strofă ilustrativă în acest sens. Apelînd la simbolica analogie a eului
liric cu floarea soarelui:
Mă întorc acum spre viitor cu fața,
Lumina lui îmi trece-adînc prin pleoape
Și oamenii îmi sînt și mai aproape
Și parcă m-a luat de mînă viața.
Avînd totodată revelația maselor ce construiesc prin truda lor o viață
mai bună, poetul scrie:
Eu secolului meu i-aud povața,
Spre el vin milioane să se-adape
Cînd soare răsare dimineața...
Axat pe o filozofie opusă idealismului subiectiv, pe care în Filozoful
idealist poetul îl contestă, în noua etapă a liricii sale, lărgindu-și orizontul
poetic și adîncind mesajul său umanist, la o vîrstă de peste 60 de ani, Demos-
tene Botez descifrează „povața“ veacului său, dîndu-ne o cronică a acestor
ani, care opune imaginii dezolante a vieții dvo Cuvinte de dincolo, faptul regă-
sirii luminoase a omului în Descoperire'.
Prin galerii cu-nalte bolți de dom,
Acum, tîrziu de tot, am dat de-un om
Ce m-a învățat că steaua mea polară
D-abia acum începe să răsară,
7
OMUL ÎN LIRICA LUI DEMOSTENE BOTEZ
321
Dar să n-o caut în ce a fost și-n mister,
Ci să mă uit încrezător spre cer,
Și înainte să tot merg mereu...
Iar omu-acela, ce-am găsit, sînt eu.
în același timp, poezia lui Demostene Botez ne descoperă omul, omul
nou, al epocii, în realitatea lui obiectivă de pe pozițiile clasei muncitoare:
Pe tine vreau acuma să te cînt
Pe tine, muncitor necunoscut,
Cel care ai luptat și ai căzut
Cu fruntea în zăpadă, la pămînt.
într-o suită de imagini desprinse din viață, din realitate, chiar în volu-
mul său Floarea soarelui (1953), poetul ne oferă aspecte din viața nouă a țării,
din ambianța social-economică și spirituală a omului nou în plină apariție
în procesul construcției vieții noi a poporului nostru. în poezii ca Metamorfoză,
La grădinărie, sau Cules de vii la colectivă, își fac apariția figuri pozitive,
oameni de tip nou, implicați în viața economică a țării.
Volumul Oameni în lumină (București 1956) aduce în acest sens o con-
tribuție esențială la configurarea noii viziuni despre om a poetului. Apar
.aici, în poezii ca Octombrie, Patria, Oastea populară și altele, exponenții
mulțimilor descătușate, oamenii noi, care alcătuiesc peisajul moral al patriei
noastre, care definesc, într-un sens, însăși patria:
Și oameni, vezi, cum n-ai văzut nici cînd
Cu fruntea sus, cu ochii plini de viață,
Muncind cu toții în același gînd,
Cu hotărîre aprigă pe față.
Toți acești oameni, lumea asta-ntreagă,
Aceasta este Patria ta dragă!
în alte poezii ca Aviatorul, Studii sau Tovarășul comandant, Scrisoarea
soldatului Moruzan, sau Santinela și Noapte, apare, în contrast cu imaginea
omului din Floarea pămîntului, chipul luptătorului optimist, avîntat, tre-
sărind de viață și animat de idei generoase, demn și devotat patriei sale,
umanizat prin încrederea în om, în măreția morală a omului. Iar în poezii
ca Tovarăși de front, In viscol, Pe linia Bumbești-Livezeni, La tunel etc. se
oglindește chipul omului nou, combatant reintegrat în peisajul moral al
familiei, al patriotismului socialist, al dragostei omului față de om.
Poetul găsește în poezia Întîlnire din volumul Prin ani o justificare teo-
retică înaltă a iubirii de oameni, a afecțiunii pentru omul simplu, „zeu bun
și uman“, în ideea muncii, care unește într-un vast sistem de relații de cola-
borare, pe creatorul de artă, poet, scriitor de producătorii bunurilor materiale:
Și mă gîndesc:
El poate
Mi-o fi țesut și haina mea din spate,
Sau a făcut, cu trudă și sudoare,
Sandalele acestea din picioare,
Sau,
Nu știu bine,
Chiar și cămașa asta de pe mine.
El, poate,
Sau altul, ca și el, la fel,
Mi-a dat chiar astăzi blidul cu bucate.
21 - C. 3230
322
AL. HUSAR
8
Aceeași idee o dezvoltă poetul în poezia Noapte, un impresionant salut
adresat unui muncitor anonim, unui mecanic de locomotivă de care poetul
se simte legat printr-un fluier de tren. E ora două noaptea. La masa de lucru,
șlefuind versuri, poetul notează:
E liniște și totu-i neclintit,
De parcă aș fi trecut în altă lume,
Și parcă aceste versuri sînt postume,
Și timpul însuși parcă s-a oprit,
Dar liniștea aceasta dintr-o dată
Parcă a țipat neomenesc de tare,
Că a fost, pe neașteptate sfîșiată,
De un fluierat de tren din depărtare.
Un fluid de nobilă umanitate însuflețind pe poet la auzul acestui fluier
de tren, el dă glas emoției, comuniunii intime cu omul simplu, căruia-i răspunde
scriind:
?i fluieratul trenului fugar,
n ceasu-acel tîrziu, mi s-a părut
Ca un semnal de frate, un salut,
Ce mi-a trimis mecanicul în dar.
Orientînd inspirația sa în direcția expresiei fraternizării cu omul simplu,
necunoscut, poetul încheie:
De aceea potrivesc aici, pe ascuns,
Cuvinte dăltuite, pîn-tîrziu,
Să le trimit, spre uzină, drept răspuns,
Acelui om pe care nici nu-1 știu.
Aici găsim noua optică prin care în poemul Artă poetică, din fruntea
ciclului Versuri noi, publicat în volumul Versuri alese (1955), Demostene
Botez privea poezia. Preconizînd „versul nou", în care să încapă.... și
noile imagini
A tot ce-acum creează omul nou,
Să sune-n el al timpului ecou...
Și-n orice vers volume-ntregi de pagini
poetul înclină spre o poezie clocotitoare, „ca! viața însăși“, inspirată din
viață, din realitate, inundată de dragostea față de om, în pas cu vremea,
dînd glas aspirațiilor omului simplu, de la nivelul unei înalte perspective
istorice revoluționare, ea însăși expresia unor noi relații între poet și om.
De aici noua imagine a omului „obidit, de rînd" în poezii ca Turnătorul,
Pămîntul către om, sau mai ales Omul, adevărat imn al omului simplu, în
care relevarea valorii estetice transfigurînd frumusețea morală, acordă figurii
omului nou o perspectivă de apoteoză:
Iată-1 sus, privind în zări,
Peste întinderi de cîmpii
Unde case-jucării
Stau pierdute-n depărtări.
9
OMUL IN LIRICA LUI DEMOSTENE BOTEZ
323
Pînă-n munții, cetățuie...
Roș în soarele de apus,
Omul neclintit de sus
Pare-n bronz turnat, statuie.
Și pe cerul clar, senin,
Avîntat ca într-un zbor
Omu-acesta muncitor
E cu soarele vecin.
Răsturnînd astfel perspectiva egotică a vechii sale poezii intimiste, intros-
pective, Demostene Botez realizează, după 23 August 1944, un progres în
direcția incorporării omului în lirica sa, pe dimensiunea socială a vieții, a
existenței lui obiective. Aceasta acordă liricii sale un nou conținut și un profil
exemplar în evoluția liricii noastre.
Umanismul poetului se realizează în raport cu realitatea epocii. Poetul
se cristalizează în contact cu oamenii simpli, cu viața lor nouă, pe linia unei
poezii luminoase, deschise, avîntate și optimiste. Experiența morală a poetu-
lui ilustrează acest fapt. Lirica sa, limpezită prin sursa iubirii de oameni,
în noua-i concepție, se întoarce, îmbogățită, spre ei. Forța ei stă în umani-
tatea pe care o propagă, în lărgirea mesajului ei umanist.
Intr-o poezie cu titlul Inimii mele poetul cîntă, regăsit, acest fapt. Atmos-
fera morală, de înseninare, de împăcare a poetului cu sine însuși, se opune
aici atmosferei de prăbușire lăuntrică, de înstrăinare, îndepărtare de sine
din poezia Domnule Eu. Ceea ce îngăduie aici sentimentul de plenitudine a
eului, opus sentimentului de gol și pustiu din poezia de odinioară, e însăși
ideea iubirii de oameni în noua-i accepție, ideea regăsirii morale a omului
istoric, real, care înstrunează lira poetului în noua etapă a creației sale,
înviorînd, amplificînd inspirația sa, alimentînd izvoarele ei. Adresîndu-se
inimii sale, poetul o consiliază:
Știu bine că ai dreptul la hodină,
Atîția ani ai suferit nespus.
De vis și dragoste de oameni plină
Dar uită tot trecutul ce s-a dus.
Să-mi bați pînă la ultima terțină;
Mai am atîtea de cîntat, de spus.
Pe aceeași linie, recenta plachetă de versuri Carnet (București 1961)
reluînd pe de o parte ideea „comuniunii” poetului cu „cei ce sufăr pentru,
libertate”, cu „cei ce mor cu mîinile legate” în societatea capitalistă, dă glas
în același timp fraternizării poetului cu omul simplu, eliberat, stăpîn pe viață
și pe destinele sale. Poetul înalță o adevărată odă omului muncii în poezia
Zidarului sau Tractoristul de noapte, ca și-n „Unui pionier" și „Unui utemist".
După cum, în același timp, el adresează un însuflețit Imn femeii, privită ca
mamă și „tovarăș de viață”, iar prin iubirea ei, factor la înălțare a omului:
„Femeie,
tu ești cea dintîi ce-o clipă
Spre lumi de basme ochii mi-ai deschis.
Și fiecărui gînd ai dat aripă
Și fiecărei vieți i-ai dat un vis“.
324
AL. HUSAR
10
Iubirea de oameni străbate și noua plachetă de versuri a lui Demostene
Botez ca o idee centrală, înnobilînd mesajul poetului. în poezii ca Vulcanul,
sau Noi am trăit poetul invocă deschis „o dragoste nouă de om", sau — adevă-
rată distincție a vremii —„emblema dragostei de om“, cultivînd în același timp
prietenia cu omul sovietic (Frate al meu mai mare), bazată pe comunitatea
de jertfă (Sub un stejar), sau pe ideea suferinței comune îndurate de veacuri
pînă în ceasul eliberării (poezia De veacuri), pe linia unui cald și fecund inter-
naționalism proletar.
Privit în esență, mesajul volumului, considerabil lărgit, în raport cu
volumele anterioare, acordă creației lui Demostene Botez un sens umanist,
cîntînd biruința omului nou. Astfel poezia La Muzeul de artă:
Pe unde au fost portretele regești
Și a complotat în umbră o camarilă,
Lumina zilei intră pe ferești
Iluminînd țăranul lui Băncilă,
ca și Basorelief de 23 August, cîntînd succesele clasei muncitoare din țara
noastră, cuceririle ei, — exprimă omagiul simpatiei poetului pentru omul
nou. în Basorelief de 23 August, poetul sugerează ideea unei opere monumen-
tale, „ca un gigantic, milenar panou“, menit a cuprinde „în uriașele-i dimen-
siuni“, imaginea omului nou „și fresca lui întreagă de minuni"...’
Pe crestele Carpaților, în stînci,
în piatra lor cu așchii de sidef,
Aș vrea să sap în dăltuiri adînci
Suita unui basorelief“.
E poate aici apogeul elanului liric al poetului nostru, chintesența artis-
tică a mesajului său. Umanismul poetului atinge nivelul umanismului socialist,
în expresia cea mai înaltă a conținutului său revoluționar.
Observînd că „zi de zi se ridică omul nou, care reflectă în conștiința sa,
în năzuințele sale, în structura sa morală, în țelurile sale de viață, noile rapor-
turi tovărășești și de ajutor reciproc, slujirea cu abnegație a intereselor colec-
tive, a cauzei socialismului"... poetul scria de curînd, că „Scriitorul este chemat
să-și îndrepte atenția către această latură vie și emoționantă — a construc-
ției socialiste, să reliefeze eroii muncii pentru socialism, oamenii noi, plămă-
diți în procesul construcției și desăvîrșirii construcției socialiste" x.
Mergînd deci pe linia directivelor P.M.R. în reflectarea veridică a reali-
tății prin „contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii, viitori
eroi ai operelor sale", Demostene Botez devine un interpret al omului nou din
țara noastră, convins el însuși că „structura morală a acestui om nou, superior,
este un izvor proaspăt de inspirație pentru scriitor" 2.( Substituind astfel eului
obsedant din creația sa anterioară, conștiința mulțimii, poetul cunoaște o
eliberare morală ca artist și ca om. în poezia Eliberare (Mogoșoaia, 1957),
din același volum, el cîntă cu vie sinceritate acest sentiment:
Sînt liberat acuma de cea mai grea povară,
De Eul meu tiranic, de dușmanul cel mare...
1 In placheta sa Scriitor, carte, cititor, București, 1961, p. 29.
2 Demos t ene Botez, op, cit., p. 29.
11
OMUL In lirica lui demostene botez
325
Această evoluție a eului liric e într-un sens tipică în poezia romînă după
23 August 1944: Etapele ei pot fi urmărite și în lirica lui Tudor Arghezi,
Mihai Beniuc, însuși, ca să nu mai vorbim de Eugen Jebeleanu, de Cicerone
Theodorescu ori Maria Banuș. Asupra lor plutea, de asemenea, amenințarea
izolării infructuoase, sterilizante, în condiții istorice care afectau, în egală
măsură, creația lor. în contact cu viața nouă a poporului, izvoarele liricii
lor primenindu-se, poezia lor a deschis, porți largi omului și devenind mai
umană, s-a îmbogățit. Lichidarea eului obsesiv și anarhic, lipsit de viață,
prin transgresiunea morală a poetului spre omul nou obiectiv, al epocii, purtă-
tor al unui steag umanist, — a dus, în concluzie, la înnobilarea mesajului
liric, la simplificarea umană a poetului, la limpezirea lui ca artist. Cazul lui
Demostene Botez e, în acest sens, ilustrativ.
Din perspectiva egotică, drumul inspirației sale ducea în impasul izo-
lării de oameni, al solipsismului, al dedublării. Din perspectiva nouă a vieții,
drumul creator al liricii sale duce spre oameni, spre viețile lor, lichidînd izo-
larea și complicațiile dedublării, curmînd sentimentul grav al „solitudinii
fără sfîrșit“...
Cînd, adresîndu-se poetului tînăr, Demostene Botez îi recomandă, în
Scrisoare unui tînăr poet ieșean, orientarea în direcția regăsirii mulțimilor,
a vieții reale a oamenilor din jurul său, de natură să-i fecundeze creația, el
arată desigur, o experiență, din consecințele căreia poeții tineri ai țării n-au
decît^ de învățat.
în Ștafeta generațiilor poetul semnează adevărate sentințe, în care dez-
voltînd aceeași idee, opune sterilității viziunii narcisiste, bogăția lirismului
derivînd din viața nouă a mulțimilor, din profunzimea conținutului ei:
Să nu scrii fără dragostea de om,
Că-ți va fi stearpă orice încercare,
Cînd nu rodește-n lume nici un pom,
Cînd n-are nici căldură și nici soare.
Să scrii cu gîndu-ntreg la omenire,
Iar nu trăgînd cu ochii în oglindă.
Că cel ce-aleargă după nemurire,
Cum nu-ți prinzi umbra, n-are s-o mai prindă.
Studiind astfel omul în lirica lui Demostene Botez, problemă cheie a
conținutului operei sale poetice, definim mai precis contribuția sa în lirica
noastră, dar, în același timp, ridicăm o problemă de fond, de natură să arunce
— prin analogie — punți de înțelegere a unor aspecte esențiale ale evoluției
liricii noastre.

REPORTAJUL LITERAR
de prof. MARIA GEORGESCU
Întrucît ne-am propus să vorbim despre reportajul literar, trebuie să
facem, de la început, o precizare și anume: deosebirea dintre reportajul jurna-
listic și cel literar.
Reportajul jurnalistic sau reportajul articol de ziar, cum i se mai spune,
face parte din marea familie a publicisticii împreună cu editorialul, foile-
tonul, nota informativă, recenziile, cronicile.
Reportajul literar are ca punct de plecare tot publicistica, însă prin folo-
sirea mijloacelor artistice în redarea conținutului, depășește hotarele acesteia,
rămînînd cîtva timp la granița dintre studiu și povestire, cum a spus Maxim
Gorki, pentru ca mai tîrziu, cam în jurul anilor 1946—1948, în țara noastră,
să devină un gen de sine stătător, cu drepturi egale pe lîngă celelalte genuri
ale literaturii beletristice.
Reportajul jurnalistic, din motive de spațiu, e constrîns să se rezume
numai la o prezentare faptică, fără argumentare amplă, fără comentarii asupra
celor relatate din care să se desprindă idei și sentimente. Acest fel de reportaj
se limitează numai la informarea cititorului.
Folosind caracteristicile generale ale tehnicii jurnalistice, îmbinate cu
unele particularități ale literaturii, reportajul literar îmbrățișează faptele
în mod complex, arătînd punctul de vedere al autorului, comentînd și scoțînd
în evidență semnificativul, reliefînd profilul moral.
La Consfătuirea de la Moscova a reporterilor, din 1934, la care a partici-
pat și Alex. Sahia, Gorki a cerut scriitorilor să-și formuleze un punct de
vedere față de cele relatate. Respectarea acestei cerințe face și mai vizibilă
diferența dintre reportajul articol de ziar și cel literar.
Așadar, reportajul literar constă în relatarea imediată și exactă a celor
văzute personal de autor sau asupra cărora s-au cules informații la fața locu-
lui și față de care autorul își arată punctul său de vedere căutînd să ne con-
vingă printr-o argumentare amplă și să ne deștepte idei și sentimente prin
comentariu liric și realizarea artistică.
Analizînd cu atenție această definiție, observăm că punctele ei de sprijin
coincid cu cerințele reportajului literar și sînt următoarele: relatare faptică
exactă, argumentare susținută, formularea punctului de vedere, comentariu
liric și realizarea artistică.
în ceea ce privește formularea definiției, aceasta poate fi făcută în chip
variat, cu singura condiție ca să fie, neapărat, incluse coordonatele mențio-
328
MARIA GEORGESCU
2
nate mai sus. Linia de hotar între reportajul jurnalistic și cel literar este tra-
sată tocmai de ultimele 3 cerințe: arătarea punctului de vedere, comentariu
liric și realizarea artistică.
Detractorii reportajului nu-1 recunosc ca aparținînd beletristicii, mai ales
pentru motivul că cere o riguroasă respectare a adevărului, ceea ce contravine
specificului literaturii beletristice, nesocotind însă faptul că adevărul este
prezentat într-o desăvîrșită formă artistică și că în această ambianță e capa-
bil să deștepte idei și sentimente ca orice creație artistică.
Articolul de ziar zugrăvește aspecte din realitate și, în scopul de a con-
vinge, folosește demonstrații logice, apelînd la raționamentul cititorului pe
cînd reportajul literar, deși redă tot realitatea, trezește idei și sentimente
prin imagini artistice, procedeu caracteristic artei literare. Deci: și articolul de
ziar și reportajul literar relatează aspecte din viață și urmăresc să convingă, însă
prin mijloace diferite. Articolul de ziar prin demonstrații logice, reportajul
literar prin imagini artistice. Folosirea imaginii artistice ca mijloc de redare a
realității, încadrează reportajul literar — indiscutabil — în beletristică.
Și acum se pune întrebarea: ce este reportajul literar, o specie a unuia
dintre genurile literare cunoscute sau un gen nou, apărut datorită condițiilor
istorice ale epocii noastre de frămîntări revoluționare și de făurire a unei
vieți noi?
Dacă ne situăm pe poziția că este o specie, sîntem constrînși să precizăm
cărui gen literar aparține, lucru imposibil, deoarece specificul reportajului
nu permite aceasta și iată de ce: prin relatarea faptică sub formă de povestire,,
s-ar apropia de genul epic; prin comentariul liric, care exprimă punctul de
vedere al autorului, s-ar încadra în genul liric.
Nu este vorba, în reportaj, de fireasca împletire de elemente lirice șt
epice, așa cum apare în operele literare, ci de o fuziune totală între
genul epic și liric, deseori și dramatic, cum e cazul în multe dintre repor-
tajele actuale, în care semnificativul reiese din dialogul reporterului cu eroiî
prezentați. Reporterul nu face o expunere seacă de întîmplări, ci participă
direct și activ, își spune părerea, interpretează, generalizează, scoate în:
evidență valoarea socială și morală a faptului cotidian, atît de neînsemnat
în aparență.
Toate acestea duc la concluzia că reportajul e un gen literar nou, un gen
revoluționar născut și călit în focul frămîntărilor și al înfăptuirilor epopeice
ale erei noastre socialiste. Reportajul este genul cel mai operativ, cel mai
eficace mijloc de stimulare a energiilor creatoare, de mobilizare a forțelor,,
de popularizare a biruințelor clasei muncitoare.
Afirmînd că în reportaj se produce o fuziune totală între liric și epic,,
nu trebuie să cădem în greșeala de a reduce reportajul la un hibrid literar.
Reportajul literar e un gen cu un specific bine determinat, cu o originalitate
vădită, așa cum însăși definiția o reliefează. Ceea ce îl caracterizează — in-
dividualitatea sa ca gen — constă în felul cum este realizată imaginea artis-
tică și în felul cum sînt redate personajele și situațiile tipice.
Analizînd imaginea artistică din reportaj, observăm deosebiri esențiale-
față de imaginea artistică din nuvelă, roman. Romancierul realizează imagini
veridice care nu au decît rar corespondent în realitate, pe cînd reporterul
ne dă imaginea realității însăși. Scriitorul poate să dea curs liber fanteziei
3
REPORTAJUL LITERAR
329
imaginînd situații, creînd personaje, cu singura condiție ca să realizeze o
imagine veridică a realității. Reporterul însă trebuie să selecționeze tipicul,
esența fenomenului, și să-1 prezinte exact ca în realitate, folosind fantezia,,
nu pentru a crea situații și caractere, ci pentru a scoate în evidență ceea ce
ar putea scăpa la prima vedere, dar care este esențial.
Reporterului i se impune să prezinte fapte reale, controlabile și semni-
ficative. în această privință, P. A. Pavlenko, vorbind despre experiența sa
reportericească, spunea: „Cele mai izbutite lucruri le scriu aflîndu-mă alături
de ceea ce vreau, să povestesc... simt nevoia să văd măcar cu un ochi sau să
simt cu mîna căldura întîmplării descrise".
Dar „faptele nu pot vorbi de la sine" spune criticul sovietic Kardin,.
dezbătînd problema realitate și ficțiune în reportaj k
Pentru a face dintr-un fapt obișnuit, dar tipic, un fapt care să stîrnească
interesul, să impresioneze, e nevoie de o deosebită măiestrie artistică. De aceea,
poate interveni și trebuie să intervină ficțiunea, dar cu măsură. După părerea
lui Kardin: „nu se poate stabili un etalon în privința necesității și dozajului
ficțiunii în reportaj, aceasta depinzînd, în ultima analiză, de cerințele plasti-
cizării care sînt diferite de la caz la caz" (Ibideni).
Respectînd precizia factologică în dezvăluirea esenței lucrurilor și feno-
menelor, folosim ficțiunea numai în măsura în care contribuie la reliefarea,
cu mai multă expresivitate, a realității. Unii reporteri, negăsind suficiente-
mijloace de convingere, alunecă pe panta fanteziei, plăsmuind fapte și oameni,
ceea ce denotă superficialitate în munca reportericească, lipsă de nivel ideo-
logic și de orientare artistică și profesională. Cultivîndu-se în mod exagerat
plăsmuirea, se denaturează genul.
Mai există deosebiri între reportajul literar și celelalte opere beletristice-
și în ce privește prezentarea omului, precum și în privința tipizării. „în lite-
ratură, eroul este un aliaj" după acum afirmă Ilya Ehrenburg, pe cînd în
reportaj este redat un om existent în realitate, așa cum a fost văzut de autor
la un moment dat. Romancierul plăsmuiește un personaj tipic — de exemplu
Anton Filip din Bărăgan sau Ilie Barbu din Desfășurarea, pe cînd reporterul
trebuie să descopere în realitate omul care întrunește însușirile tipice ale cate-
goriei sociale respective. In această privință, se pot da nenumărate exemple.
Ne oprim Ia unul cunoscut din munca noastră la catedră — maistrul de cultură
Buhu Fritz din reportajul Codlea de Traian Coșovei.
Anton Filip și Ilie Barbu, deși sînt personaje tipice, sînt în totul plăsmu-
ite de autor, în timp ce Buhu Fritz este o realitate umană care poate fi iden-
tificată .
Din cele spuse, se desprinde concluzia că imaginea artistică a reporta-
jului literar este o imagine specifică, deosebită de a celorlalte creații literare,,
fiindcă în realizarea ei nu intervine ficțiunea decît în scopul și în măsura
de care am amintit. Și atunci ne însușim în totul definiția dată de G. Maco-
vescu imaginii artistice a reportajului literar: „Un tablou concret și totodată
generalizat, avînd o valoare estetică, dar desprins din realitate și adus în
fața cititorului"2.
1 Kardin — Eroul zilelor noastre în „Voprosî literaturi1' nr. 6/1959^
2G. Macovescu — Unele probleme ale reportajului, p. 38 E. S. P. L. A. 1956
330
MARIA GEORGESCU
4
Folosirea exagerată a ficțiunii duce la crearea de poeme în proză, schițe,
nuvele, contribuind în felul acesta la denaturarea genului sau chiar la dizol-
varea lui.
Critica burgheză consideră că domeniul reportajului este perisabil, că
el nu poate înfrunta vremea ca celelalte genuri, deoarece obiectul său dispă-
rînd în timp, nu mai prezintă interes.
Reportajul nu este perisabil atunci cînd se pun probleme deosebite care
pot interesa generațiile următoare și dacă este realizat într-o formă artistică.
Referindu-ne la reportajele lui Geo Bogza, în special la cele care relatează
momente din lumea petrolului, din mine, din munca groaznică a tăbăcarilor,
observăm că acestea reprezintă un document istoric, o bogată sursă de infor-
mare pentru generațiile următoare prin zugrăvirea acelor sumbre aspecte din
Romînia capitalistă.
Următorul citat extras din Peisaje petrolifere, (voi. I, p. 19) este conclu-
dent :
„Dar în Runcu, celebra schelă petroliferă unde mii de becuri electrice
creează un decor fantastic, sondorii locuiesc în bordeie de cîte 2 m, săpate
în pămînt. Bordeiele sînt umede, pline de șoareci și de funingine, scufundate
în întuneric. Oamenii cînd se întorc de la lucru, bîjbîie orbește pînă dau
de zimbilul metalic agățat de o grindină, în care au bucata de mămăligă. Și
încep s-o mănînce în ușa bordeiului, la lumina rece a lunii“.
Valoare documentară, și educativă în același timp, au și reportajele
scrise după 23 August 1944, în care se arată eforturile titanice ale omului nou
— Prometeul timpurilor noastre — în lupta pentru înfăptuirea comunismului.
Generațiile următoare vor descifra, în aceste scrieri, trecutul, vor prețui
munca și jertfele înaintașilor, ceea ce va constitui pentru ei un impuls în lupta
pentru progres, pentru înțelegere și fericire între oameni.
Căutînd să identificăm drumul istoric parcurs de reportaj, trebuie să
menționăm că apariția sa este în strînsă legătură cu dezvoltarea presei și cu
nevoia de a lămuri opinia publică, de a o atrage în marile acțiuni.
Noțiunea de reportaj este de dată recentă, dar rădăcinile sale sînt împlîn-
tate în antichitate la Herodot, Tacit, Cezar, Cicero.
Marele reporter ceh — Egon Erwin Kisch — întocmind o antologie a
reportajului, a pornit de la Pliniu cel Bătrîn. Caius Pliniu Maior, manifestînd
o veritabilă curiozitate de reporter, a vrut să vadă, cu proprii ochi, erupția
Vezuviului din 79 e.n., cînd au fost îngropate orașele Herculanum, Stabia,
Resina și Pompei și, apropiindu-se prea mult de vulcan, a murit asfixiat
de gaze.
Făcînd o succintă trecere în revistă, mă voi opri asupra acelor scriitori
la care se pot descifra unele elemente ale reportajului. Repet', nu e vorba de
reportaj în sensul actual al cuvîntului, ci de elemente disparate dar carac-
teristice reportajului de mai tîrziu, elemente care de-a lungul secolelor se
vor grupa, cristalizîndu-se într-un gen literar aparte.
Vorbind de Herodot (484—425 î.e.n.) reamintesc că acesta a călătorit
foarte mult și a adunat date istorice și etnografice despre diferite popoare,
a vizitat orașele grecești de pe țărmul Mării Negre și s-a informat din cele văzute
și auzite asupra împrejurimilor și ținuturilor locuite de traci și sciți. Știrile
căpătate în mod indirect, le preia în mod critic, căutînd să stabilească sîmbu-
5
REPORTAJUL LITERAR
331
rele de adevăr între diferitele știri transmise prin tradiție. De exemplu ști-
rile cu privire la Zamolxis.
In citatul de mai jos, identificăm ca elemente anterioare reportajului
relatarea faptică exactă și comentariul autorului.
„în țara Sciților crește cînepa, o plantă care seamănă mult cu inul, afară
numai că este mai tare și mai înaltă; căci cînepa, în privința acestor
două calități, are avantajul asupra inului; ea crește și semănată și de la
sine; cu dînsa tracii își fac îmbrăcăminte, care are mare asemănare cu
cele de in...
Sciții iau această sămînță de in și o aruncă pe pietrele cele mai fierbinți
scoase din foc; îndată ce a atins pietrele, răspîndește un fum și niște aburi
atît de deși, îneît întrece cu mult efectele unei căldări elinești; sciții excitați
prin această baie, strigă de bucurie; aceasta le ține loc de baie, căci ei nici-
odată nu se spală cu apă peste tot corpul; femeile lor iau o piatră aspră
și freacă pe dînsa (ca să le reducă la praf) bucăți de lemn de chiparos sau de
cedru, pe urmă udă acest praf cu apă; după aceea ele întind această prepa-
rațiune, care devine o pastă groasă, peste tot corpul și peste tot obrazul lor;
aplicațiunea aceasta produce îndată un miros plăcut și a doua zi, cînd ele
șterg aceasta de pe dînsele, se fac curate și frumoase" (Herodot — despre
sciți).
Ce este De bello gallico sau De bello civili decît relatarea și interpretarea
celor văzute și trăite personal de Caius lulius Cezar? De asemenea, Cicero,
prin epistolele sale, ne transmite un bogat material informativ cu privire la
faptele, oamenii și moravurile epocii în care a trăit.
Făcînd un salt peste secole, ne oprim la Thomas Morus care, în opera sa
De optimo reipublice stătu — cu titlu prescurtat Utopia — arată procesul
de deposedare a țărănimii din Anglia de pămînt, în scopul extinderii creșterii
oilor, în condițiile dezvoltării relațiilor capitaliste în secolul XVI. Autorul
care a trăit în acest secol și a deținut demnități importante în Anglia a avut
nenumărate posibilități de informare asupra realităților politice, sociale și
economice ale epocii prezentate și, în cea mai mare măsură, povestește fapte
văzute personal, comentîndu-le în același timp. Exactitatea celor relatate
cît și atitudinea scriitorului — punctul său de vedere — fac din Utopia o
lucrare demnă de luat în considerație în cercetarea noastră. Citatul următor
sprijină această afirmație.
„Intr-adevăr, în orice colț al regatului unde se face lîna cea mai subțire
și, ca atare, mai de preț, dau buzna nobilii, bogătașii și chiar și unii dintre
cei ce stau în fruntea mînăstirilor — altminteri oameni cucernici — neîn-
destulați cu veniturile și cu dijmele fiecărui an, pe care moșiile lor le dau,
după obicei, ca pe vremea bunicilor, și nemulțumiți că trăiesc în trîndăvie
și strălucire, fără să fie de nici un folos țării, ci mai degrabă păgubind-o, nu
lasă nici un petic de pămînt pentru arături; pe toate le împrejmuiesc, prefă-
cîndu-le în pășuni, dărîmă case, distrug orașe și nu lasă în picioare decît
biserica, spre a face din ea staul pentru oile lor" i.
Reportajul, ca mijloc de documentare asupra evenimentelor, a apărut în
Germania — secolul XIX — o dată cu primele acțiuni de clasă ale proleta-
1 T h o m a s Morus - Utopia, Cartea I, p. 55, Ed. Științifică 1958
332
MARIA GEORGESCU
6
riatului și ca armă a acestuia. Din acest moment, reportajul se cristalizează
ca o creație care se situează — deocamdată — la hotarul dintre ziaristică
și beletristică.
Din anul 1844, cînd a avut loc mișcarea țesătorilor din Silezia, există
reportajul semnat deWilhelm Wolffs, Răscoala țesătorilor din Silezia. A fost
scris sub impresia evenimentelor și publicat imediat. El îndeplinește, în mod
deosebit, cerința formulată mai tîrziu de Karl Marx și anume, folosirea meto-
dei dialectice în ilustrarea evenimentelor istorice. Articolul — reportaj al
lui Wolffs impresionează prin realism, prin exactitate, prin bogata documen-
tare— dă o mulțime de date concrete — și prin analiza social —istorică a situa-
ției. Autorul arată cum s-a desfășurat răscoala, trage concluzii de perspectivă,,
în vederea schimbării orînduirii sociale, cu cîțiva ani înainte de revoluția
din 1848, subliniind că această răscoală este prima acțiune conștientă a prole-
tariatului german și că presa o trece sub tăcere sau falsifică adevărul.
In 1934, la Moscova, din inițiativa lui Gorki, s-a ținut oTconsfătuire a
reporterilor la care s-a arătat că legătura permanentă și nemijlocită cu viața
este o sursă nesecată de inspirație, că reportajul este mijloc de cunoaștere
a vieții, de documentare, că oferă posibilitatea de a desprinde esențialul,
tipicul, că reportajul este un gen literar combatant, ale cărui limite se lărgesc
continuu.
Gorki și Maiakovski au subliniat permanent importanța reportajului ca
puternică și eficace armă de luptă a partidului clasei muncitoare și au dat
ei înșiși exemplu, cultivîndu-1 cu pasiune. De la Gorki ne-au rămas reportaje
valoroase ca: Orașul Diavolului Galben, Prin Rusia, Despre America, Prin
Uniunea Sovietică ș.a.
Pasiunea și seriozitatea cu care privea munca de reporter, reiese din
următorul citat extras dintr-o scrisoare a sa către Editura de Stat: „Aș dori
să scriu o carte despre noua Rusie. Am strîns pentru ea mult material, extrem
de interesant. Am nevoie să vizitez — incognito — fabricele, cluburile, satele,
șantierele de construcție, tineretul comunist, studenții, școlile, coloniile
pentru copiii primejdioși din punct de vedere social, corespondenții munci-
torilor și satelor, am nevoie să mă uit la femeile delegate, la femeile musul-
mane etc. etc. E un lucru cît se poate de serios. Cînd mă gîndesc la acestea,
mi se zburlește părul în cap din cauza emoției14
în Cum am descoperit America, Maiakovski ne dă imaginea realităților
americane pe care le-a văzut cu proprii săi ochi.
Pe drumul deschis de acești titani ai literaturii sovietice și universale,
domeniul reportajului s-a îmbogățit prin noi contribuții. Ilya Ehrenburg,
Konstantin Simonov, Mihail Șolohov, Nikolai Tihonov, Valentin Kataev,
Aleksandru Fadeev, Boris Polevoi, Nikolai Assanov, Boris Gorbatov sînt
nume care fac cinste reportajului sovietic.
Începînd cu deceniul 3 al secolului XX, reportajul cunoaște o continuă
și fructuoasă dezvoltare, nu numai în Europa dar și peste ocean, în America,,
prin contribuția unor reporteri ca John Reed (Zece zile care au zguduit lumea) „
Larissa Reissner, Tretiakov, Kalțov (corespondent al Pravdei care a relatat
despre ororile războiului din 1936 în Spania), germanul Hollitscher, ameri-
1 V i n t i 1 ă Petru, La școala reportajului sovietic în „Veac nou“ din 29.IV.55,p.3;.
7
REPORTAJUL LITERAR
333
canul Spiwak care au probat prin scrierile lor că realitatea poate fi redată în
mod autentic și artistic, în același timp.
Creatorul reportajului modern este Egon Erwin Kisch a cărui artă repor-
tericească l-a impus ca gen.
Egon Erwin Kisch s-a născut la Praga, la 29 aprilie 1885, dintr-o familie
de negustori. La Praga și-a petrecut copilăria și ultimele zile ale vieții. S-a
afirmat ca scriitor încă din timpul monarhiei austro-ungare, prin foiletonul
duminical Hoinăreală prin Praga care apărea regulat într-o gazetă. în 1904
a debutat cu un volum de versuri De pe ramul înflorit al tinereții, dar renunță
curînd la poezie dedicîndu-se prozei. Publică în 1911 Copiii Pragăi, o culegere
de nuvele, iar în 1914, romanul Pastorul fecioarelor care, deși a avut un succes
remarcabil, nu l-a determinat să se dedice speciei. Kisch se consacră, în între-
gime și definitiv, reportajului. în timpul primului război mondial colabo-
rează la ziarele „Prager Tageblatt“ și „Bohemia“ — acesta din urmă fiind
organ al Partidului progresist german. Luptă pe frontul sîrbesc și în Carpați
și consemnează „pe viu“ cele văzute, publicîndu-le mai întîi sub forma unui
jurnal de front intitulat în 1920 Ostaș în corpul Praga iar mai tîrziu Scrie
asta, Kisch \ Acest jurnal îl impune ca reporter de valoare mondială. In urma
victoriei Revoluției Socialiste din Octombrie, organizează la Viena, Garda
Roșie și scoate ziarul „Neue Freie Presse“. Pentru activitatea sa revoluțio-
nară este arestat, condamnat la 3 luni închisoare și expulzat în Cehoslovacia,
pe care o părăsește numai după 3 ani, plecînd la Berlin unde publică Repor-
terul frenetic (1924), care cuprinde reportaje din călătoriile sale prin Franța
și Anglia și Note de drum criminalistice (1925) în care relatează aspecte fio-
roase din închisorile vizitate în Europa.
Reporterul frenetic este considerat ca actul de naștere al reportajului mo-
dern. în această carte, autorul a dat la iveală toată puterea talentului său
îmbogățind literatura cu un nou gen în forma sa cea mai desăvîrșită.
Reporterul frenetic inaugurează în creația lui Kisch seria reportajelor
•cu caracter social, amplu documentate și realizate cu deosebită măiestrie
artistică. Temele sînt luate deopotrivă din viața cartierelor sărace, a mizeriei,
a suferinței, cît și din lumea celor bogați, a speculanților, a jefuitorilor po-
porului. între 1925 și 1931 călătorește prin patru continente. Vizitează Uniunea
Sovietică și scrie 2 cărți: Despre țari, popi și bolșevici (1926) și Asia se schimbă
din rădăcini (1931). în 1926 vizitează Africa, în 1928, călătorind prin Atlan-
tic, cutreieră America, iar în 1931 —China. în 1933 revine în Europa, iar
în noaptea incendierii Reichstagului e arestat și deținut 2 săptămîni. După
un scurt popas în Cehoslovacia, pleacă din nou într-o lungă călătorie prin
Franța, Spania, Belgia, Olanda, Anglia și Australia. Participă la Congresul
Mondial Antifascist de la Paris din 1935. Luptă în 1936 în Brigăzile interna-
ționale roșii, în Spania. în timpul celui de-al doilea război mondial se stabi-
lește în America deoarece era urmărit pentru a fi exterminat.
Plecînd de la ideea că reportajul leagă trecutul cu prezentul și cu vii-
torul, după fiecare călătorie Kisch scrie o carte de reportaje consemnînd
cu exactitate cele observate și redîndu-le într-o deosebită formă artistică.
Kisch a atacat cu curaj teme și fapte de viață considerate de critica burgheză
•ca „antiliterare“. Scriitorul trebuie să fie conștient de misiunea sa artistică
si socială, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să redea realitatea seacă, reali-
î	7	'
334
MARIA GEORGESCU
8
tatea crudă. Oricît de groaznică ar fi aceasta, trebuie să i se imprime colo-
ritul și perspectiva creației artistice. Și aceasta a făcut în mod desăvîrșit
Egon Erwin Kisch.
Cercetînd publicațiile din presa cotidiană, constată cu nemulțumire că
apar articole de foarte mică însemnătate, rupte de realitate, al căror conținut
interesa numai pe cei bogați, de ex. furtul unei tabachere de aur de la un baron,
pe cînd problemele mari erau trecute cu vederea sau reduse la simple note
informative și acestea falsificate. Astfel, despre un atac în care fusese măce-
lărit jumătate din efectivul soldaților și la care participase și Kisch, presa
nu amintise nimic. Concluzia la care ajunge este că reportajul burghez ascunde
în mod vădit adevărul și, de aceea, Kisch devine un „reporter dezlănțuit
într-o lume înlănțuită" necunoscînd piedici în calea sa, cutreierînd lumea
în lung și în lat și oglindind în celebrele sale reportaje: Razna prin cinci con-
tinente, Descoperiri în Mexic, Paradis american, China în secret, Bîlciul sen-
zațiilor, Am debarcat în Australia, oglindind prima jumătate a secolului XX.
El nu se limitează la o simplă relatare de fapte, ci îmbină gazetăria cu poezia
„realizînd, cum spune Mircea Brătucu, adevărate arhitecturi de imagini, inge-
nios construite, în care părțile, lucrate cu migală de artizan, se supun între-
gului sprijinindu-se reciproc și alcătuind laolaltă acel rotund estetic care tre-
zește în noi emoția artei".1
Arta reportericească a lui Egon Erwin Kisch a determinat un stil
„kisch" și o școală cu influență creatoare asupra multor reporteri.
„Reportaj cu ștreangul de gît“ de lulius Fucik este considerat printre
primele creații ale realismului socialist din Cehoslovacia. Ca și Egon Erwin
Kisch, lulius Fucik a afirmat că opera literară trebuie să aibă mesaj revo-
luționar și bogăție de idei, transmise cititorului printr-o desăvîrșită formă,
artistică și consecvent acestui crez estetic ne-a lăsat prețioase reportaje.
lulius Fucik a trăit între 1903 și 1943, desfășurînd, în scurta sa viață,,
o vie activitate de luptător și ziarist. A fost membru al Comitetului Central
al P.C. din Cehoslovacia și a fost executat în 1943 pentru activitatea sa revo-
luționară. S-a îndreptat spre locul execuției cîntînd „Internaționala" și pri-
mind moartea ca un adevărat comunist. Pentru eroismul de care a dat dovadă,
e considerat Erou Național al Cehoslovaciei. într-un articol publicat în 1936,
Fucik arată ce înțelege prin erou. „Erou este acel om care în clipa hotărî-
toare face ceea ce este necesar să realizezi în interesul societății omenești".
Și nu s-a dezmințit.
lulius Fucik este originar din Praga, născut dintr-o familie săracă. Face
liceul la Praga și chiar de pe băncile școlii se manifestă ca revoluționar. Se
înrolează curînd în rîndurile P.C. din Cehoslovacia și își pune talentul și
priceperea în slujba cauzei proletariatului. Face ziaristică, considerînd că
prin aceasta poate servi mai bine cauza partidului. Prin articole și scri-
sori deschise, mobilizează forțele la luptă. Scrisoarea adresată în 1931 pro-
fesorilor Universității din Praga exprimă protestul și chemarea la luptă a
intelectualilor cu ocazia sentinței de moarte pronunțată de Horthy împo-
triva comuniștilor Sallay și Furst. în 1930, vizitează Uniunea Sovietică în
fruntea unei delegații de muncitori și scrie un volum de reportaje intitulat
1 M. Brătucu, „Luceafărul", Anul III, nre 14 (49) din 15 iulie 1960, p. 11.
9
REPORTAJUL LITERAR
335
In țara unde ziua noastră de miine a devenit ziua noastră de ieri. Permanent,
în scrierile sale, cheamă la luptă împotriva hitlerismului și-și exprimă con-
vingerea că forțele Uniunii Sovietice vor învinge fascismul. Desfășoară și
activitate de critic literar, cronicar dramatic, punînd în Cehoslovacia bazele
școlii critice marxiste. La 24 aprilie 1942 e arestat, internat la Pancraț
și schingiuit în mod sălbatic de Gestapou.
în groaznica cameră de la Pancraț, de la etajul IV al sediului Gestapou-
lui — camera 267 — Fucik a scris Reportaj cu ștreangul de gît, puternic act
de acuzare împotriva fascismului. Iată cum ne descrie însuși autorul celula
în care și-a petrecut ultimele zile ale vieții:
„Șapte pași de la ușă pînă la fereastră, șapte pași de la fereastră pînă la ușă.
Asta o știu bine.
De cîte ori n-am măsurat distanța pe dușumeaua descînduri a celulei din
închisoarea Pancraț! O cunoșteam că doar mai stătusem o dată aici, pentru
că văzusem prea limpede cît de funestă era pentru popor politica industria-
șilor și a negustorilor cehi. Poporul meu este astăzi crucificat; pe sală, dincolo
de ușă, se plimbă temnicerii nemți, iar undeva dincolo de zidurile închisorii,
trăgătorii de sfori anonimi împletesc iarăși firul trădării. Cîte secole îi vor
trebui omului ca să poată înțelege ce se petrece în jurul lui? Prin cîte mii
de celule de închisoare a trecut omenirea în drumul ei spre progres? Și prin
cîte va mai trece? Sfinte dumnezeule, sfîrșitul drumului spre izbăvirea ome-
nirii nu se zărește încă. Și totuși, lumea nu mai e cufundată în letargie, nu
mai doarme!"1
Primejduindu-și viața, un gardian ceh procura hîrtia ș-apoi scotea foile
scrise din închisoare și le înmîna tovarășilor de luptă ai autorului. După exe-
cutarea lui Fucik, soția sa, eliberată din lagărul de la Auschwitz, a adunat
foile și le-a tipărit în volum în 1945 sub titlul cunoscut de Reportaj cu ștrean-
gul de gît. Această ultimă lucrare a lui Fucik constituie un mesaj puternic
adresat maselor ca să nu depună armele pînă Ia zdrobirea definitivă a dușma-
nilor libertății, progresului și păcii. Dominante în această operă sînt: pro-
fundul umanism, ura nestăvilită împotriva dușmanului de clasă și încre-
derea nezdruncinată în viitorul luminos al proletariatului, făuritorul unei
noi orînduiri, mai drepte, mai bune.
Prin bogata activitate de reporter, cît și prin concepția sa înaintată despre
artă și cultură, Fucik ocupă un loc de frunte în istoria literaturii universale
realist-socialistă.
în țara noastră, reportajul cunoaște o dezvoltare însemnată abia în anii
puterii populare. în trecut, unii comiși voiajori au scris reportaje despre țara
noastră în care Romînia era prezentată cam în felul următor: „Romînia este
o țară frumoasă, locuită de oameni leneși care nu știu să folosească bogățiile,
că Bucureștiul este un oraș vesel, cu multe baruri de noapte și cu mulți șobo-
lani, plutind morți pe Dîmbovița; că țăranii sînt sănătoși și frumos îmbră-
cați și că în Romînia se mănîncă icre negre și se bea țuică"2.
Ca elemente anterioare reportajului romînesc, voi aminti unele lucrări
de memorialistică, însemnări de călătorie, scrisori literare, pamflete... cum
1 I u 1 i u s F'u c i k — Reportaj cu ștreangul de gît -r- cap. III, Celula 267.
2G. Macovescu — Unele probleme ale reportajului literar — p. 44
336
MARIA GEORGESCU
10
sînt: Jurnal de călătorie în Siberia și Descrierea Chinei de N. Milescu, însem-
nare a călătoriei mele în anii 1824, 1825, 1826 de Dinicu Golescu, Memo-
rial de călătorie de Gr. Alexandrescu, cele 5 volume Călătorii ale lui D. Bolin-
tineanu, I. Ghica și Costache Negruzzi în Scrisorile literare.
Dinicu Golescu reproduce cu fidelitate cele văzute, comentează, face
comparație cu situația de la noi din țară, arătîndu-și punctul de vedere.
V. Alecsandri în Balta Albă și Al. Vlahuță în Romînia pitorească contribuie în
mod evident la netezirea drumului spre reportajul literar din vremurile noastre.
O deosebită atenție merită însemnările lui Al. Russo, intitulate Iașii
și locuitorii lui în 1840 care prezintă trăsături caracteristice reportajului lite-
rar prin precizia cu care este realizată imaginea lașului, sub variatele lui
aspecte, prin reliefarea tipicului' și prin limba artistică în care sînt scrise.
Cu timpul, reportajul începe să se cristalizeze, diferențiindu-se tot mai
mult de simplele consemnări jurnalistice și memorialistice.
Prin activitatea sa de publicist și memorialist, George Topîrceanu ne-a
lăsat însemnate pagini de reportaj literar. însemnările din jurnalul său de
campanie și captivitate, adunate în volumele Amintiri din luptele de la Tur-
tucaia, în gheara lor și mai tîrziu Pir in Pianina ne dau un tablou zguduitor
al războiului în toată cruzimea lui, autorul mărturisind că „va arăta lucru-
rile așa cum le-a văzut“. Citatul de mai jos îmbină exactitatea relatării cu
măiestria artistică.
„Nenorociții noștri țărani nu aveau nimic omenesc în ei; îmbrăcați în
niște zdrențe de culoare mohorîtă, fără nume, pe care vîntul umed sau cri-
vățul tăios le hîrțuia în toate părțile, purtînd în picioare cîrpe învălătucite,
legate cu sfoară — slabi, murdari, cu fața pămîntie, cu ochii sticloși, cu min-
tea rătăcită de atîta mizerie, păreau niște cadavre care s-au sculat cu pămîn-
tul în cap și-au ieșit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate cu țărînă“.
Scriitorii reprezentativi ai literaturii dintre cele două războaie, ca:
N. D. Cocea, Gala Galaction, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu,
Camil Petrescu, Tudor Arghezi ș.a. și-au făcut ucenicia în publicistică, cul-
tivînd, cu bune rezultate, pamfletul și reportajul.
Scriitor și reporter, Al. Sahia reprezintă în evoluția reportajului romînesc
un moment de seamă. Gazetar cu fin spirit de observație, capabil să sesizeze
esențialul, să tragă concluzii juste, Sahia dă reportajului contururi tot mai
precise, făcînd trecerea de la reportajul pur jurnalistic la cel literar.
Martor ocular la procesul de la Craiova- intentat conducătorilor grevei
de la Grivița, reporterul Sahia a știut să atragă atenția opiniei publice asupra
înscenării pusă la cale de uneltele servile ale puterii de stat burgheze, împo-
triva celor mai buni fii ai poporului. Și-a spus deschis părerea în momentele
cele mai critice ale luptei clasei muncitoare și a denunțat, fără teamă, pe
dușmanii poporului.
în urma călătoriei făcută în U.R.S.S. în 1934, scrie ciclul U.R.S.S. — azi
în care ne dă o imagine reală asupra Țării socialismului într-un moment în
care dușmanii emiteau cele mai fanteziste versiuni. Autorul pune la dispozi-
ția cititorului un bogat material informativ, cu multe date și cifre, ușor
controlabile spre a spulbera neadevărul.
Reportajele lui Sahia se caracterizează printr-o mare concizie atît în pri-
vința conținutului, cît și a mijloacelor de exprimare.
11
REPORTAJUL LITERAR
337
„Sahia avea darul ca în cîteva rînduri să expună datele problemei, pentru
ca apoi, pe marginea acestor date să-și demonstreze punctul de vedere cît mai
concis, ceea ce impune exprimare clară, fără ocoluri, raționamente precise,
curajoase'*1.
în reportajul Școala din ciclul U.R.S.S.—azi, printr-o excepțională
economie de cuvinte, reliefează specificul școlii sovietice: „Școala proletaria-
tului, cum o numesc astăzi, este mijlocul puternic de a clădi societatea socia-
listă, fără clase. Misiunea istorică a școlii sovietice este adîncă, progresivă
și umană"2.
Arătînd că ideile lui Marx, Engels, Lenin au fost realizate și prin școală,
încheie astfel reportajul:
„Această realizare constă tocmai în legătura adîncă între școala sovie-
tică cu munca productivă care se face în uzine, în sovhoz și colhoz, în legătura
cu activitatea organizațiilor și a instituțiilor sociale, guvernamentale, în legă-
tura cu masele muncitoare care se interesează și doresc școala" (Ibidem, p. 237).
Al. Sahia reprezintă un moment important în dezvoltarea reportajului
romînesc, însă adevăratul creator al reportajului literar este Geo Bogza. La
Al. Sahia balanța înclină spre aspectul documentar al problemei, scopul fiind,
în primul rînd, informarea. Geo Bogza însă, îmbină în mod măiestru docu-
mentarul cu poeticul, ceea ce ne face să ne punem întrebarea: Geo Bogza
e un poet sau un reporter? Fuziunea dintre poet și reporter e atît de desăvîr-
șită, îneît cele două componente ale impunătoarei sale personalități, nu pot
fi delimitate sau valorificate una fără cealaltă.
Geo Bogza s-a născut în 1908, la Ploiești. începuturile sale literare da-
tează din anul 1927 și constau din poezii de esență modernistă publicate în
periodice provinciale. în această perioadă, a colaborat și la ,,Bilete de papa-
gal", ceea ce a făcut să se resimtă în scrisul său oarecare influență argheziană.
Anul 1933 marchează momentul în care scriitorul se înrolează în lupta pentru
o artă realistă și revoluționară. Acum se face limpezirea sa ideologică, acum
creația sa devine o artă mesaj, făcînd să se scurgă din penița sa „trăsnete care
să incendieze mințile". în dubla sa calitate de comunist și scriitor, Bogza
devine un propagandist temerar al ideilor înnoitoare, luîndu-și cu preferință
temele din viața muncitorilor. încă din anii adolescenței, se conturează una
dintre cele mai caracteristice trăsături ale artei sale, anume: interesul pentru
viața cotidiană, preocuparea de a descoperi semnificativul în ceea ce pare
banal la prima vedere.
Opera sa este publicată în 5 volume, Scrieri în proză, E.S.P.L.A., cuprin-
zînd, primele trei volume, lucrări apărute între 1934 și 1954; volumul IV,
lucrări între 1934 și 1957; iar volumul V, lucrări apărute între 1945 și 1960;
Sub semnătura sa a mai apărut volumul Anii împotrivirii—Reportaje, Pam-
flete, articole — publicate între 1934 și 1939, un fel de cronică a ororilor
dictaturii burgheze și moșierești din țara noastră. Reportajele din acest volum
sînt cuprinse și în unele din cele cinci volume de Scrieri în proză.
Pagini contemporane — volum publicat în 1957, Ed. Tineretului — este
o culegere de lucrări apărute și în Scrieri în proză cu excepția următoarelor:
1 G. Macovescu — Cuvlnt înainte la Scrieri alese de Al. Sahia*
2 A 1. Sahia. — Scrieri alese, p. 236.
22-C. 3230
338
MARIA GEORGESCU
12
In Jugoslavia 1948, China adorată si Pagini de poezie (6 poezii din anii
1945—56).
Unele dintre lucrările sale cum sînt: Țara de piatră. Porțile măreției.
Tablou geografic, Anii împotrivirii, au cunoscut o largă circulație fiind tra-
duse în limba cehă, maghiară, germană, franceză, engleză.
Activitatea literară a lui Geo Bogza, înainte de 23 August 1944, se si-
tuează pe o poziție înaintată, democratică și progresistă. Scriitorul demască
fără cruțare exploatarea sălbatică a muncitorilor petroliști, a tăbăcarilor,.
ne dă o imagine zguduitoare a periferiei Bucureștiului, denunță politicianis-
mul burghez, protestînd cu curaj împotriva modului de viață capitalist.
Scriitorul se ocupă și de războiul civil din Spania provocat de reacțiunea
internă și alimentat de fasciștii germani și italieni. Activitatea sa dinainte
de 23 August 1944 are un pronunțat caracter protestatar, iar din punct de vedere
artistic, reprezintă un aspect important și original al creației sale.
Maturizarea politică a scriitorului a influențat și concepția sa artistică.,
Deosebita-i capacitate de observare își îndreaptă obiectivul spre acele colțuri-
ale realității inaccesibile realismului critic sau neglijate de scriitorii burghezi..
După o serie de căutări, reușește să depășească realismul critic și să dea
la iveala în reportajele, pamfletele și poemele scrise în preajma celui de-al
doilea război mondial, germenii unei arte militante, profund revoluționare,,
în care se întrezăresc trăsături esențiale ale realismului socialist.
După 23 August 1944, Bogza s-a înrolat în primele rînduri ale luptei
pentru democrație și socialism, a devenit activist pe tărîm obștesc și și-a pus,
condeiul în slujba celor mai de seamă probleme ale actualității, constituind
un puternic exemplu și stimulent pentru tinerii scriitori.
In Cartea Oltului autorul își făurește arme potrivite pentru a lupta împo-
triva cenzurii fasciste. Scrisă între 1939 și 1942, în condițiile grele ale fascis-
mului, Cartea Oltului apare abia după eliberare, în 1945. La prima vedere
ar putea fi considerată ca o operă descriptivă, asemenea Romîniei pitorești,
dar cercetată în esența ei, i se descoperă o puternică forță revoluționară*
Cartea Oltului este un imn închinat naturii și proclamă biruința definitivă a
poemului în creația autorului.
In Meridiane sovietice, Bogza evocă forța, măreția și imensitatea Uniunii
Sovietice, slăvind Marea Revoluție Socialistă din Octombrie datorită căreia
a fost posibilă prodigioasa dezvoltare a multinaționalei culturi sovietice.
Concepute sub forma unei suite de reportaje-poeme, Meridiane sovietice au
scopul de a scoate și mai mult în evidență valorile nepieritoare create de marele
popor rus de-a lungul veacurilor.
Atît în Meridiane sovietice cît și în scrierile ce au urmat ca: Tablou geo-
grafic, China adorată sau Pagini solemne se remarcă înclinația spre grav,
solemn, patetic și o deosebită bogăție și varietate în folosirea mijloacelor de
exprimare.
Măiestria sa artistică, originalitatea metodei sale de creație, constă
în aceea că pornind de la un fapt diurn, prin reflecții adînci, știe să-i descopere
semnificația sustrăgîndu-1 banalității și reușind să ne producă o impresie
puternică, copleșitoare, ca o lovitură de trăsnet. Iată părerea criticului
B. Elvin: „Substratul acestei metode artistice trebuie căutat în ideea că într-o.
societate nedreaptă, mari drame se petrec fără să fie luate în seamă, ele fiind
13
REPORTAJUL LITERAR
339
comune și cotidiene. în faptele asupra cărora se oprește autorul, există pe
lîngă interesul exterior, unul ascuns. Cînd îl descoperim, e momentul unei
tensiuni acute. Lovitura e neașteptată, ea consternează și convinge (B. Elvin
— Geo Bogza, p. 11).
S-a vorbit mult în ultimul timp despre influența exercitată de Geo Bogza
asupra tinerei generații de reporteri. S-a plecat de la un punct de vedere
greșit deoarece au fost comparați tinerii reporteri cu maestrul reportajului
romînesc, căutînd să se stabilească măsura în care s-a exercitat această influ-
ență și apreciindu-se — în raport de această influență — talentul discipolului
si valoarea literară a reportajelor create. Nu s-a avut însă în vedere condițiile
istorice în care s-a dezvoltat reportajul romînesc — încadrarea sa în procesul
de evoluție al literaturii noastre. Geo Bogza a creat la hotarul dintre valoroa-
sele tradiții ale literaturii noastre clasice și ideile generoase ale revoluției
socialiste. Comentariul filozofic, predilecția spre meditație, proiectarea imagi-
nilor în spațiul cosmic, protestul ridicat la rangul de mesaj, viziunea istorică
a spațiului și timpului sînt trăsături specifice artei lui Bogza, dar în oarecare
măsură se găsesc și în literatura sfîrșitului secolului XIX și începutul secolu-
lui XX. Ținînd seama de acestea, putem afirma că există o școală a reporta-
jului romînesc, o școală originală al cărei fondator este Geo Bogza, școală
care se sprijină pe tradițiile noastre clasice adaptate la spiritul nou ai
timpului.
Trăsăturile proprii creației lui Bogza au fost imprimate și școlii repor-
tajului romînesc. Ele constau în abordarea unei problematici de înaltă ținută
filozofică, în privirea obiectului în perspectiva largă a istoriei, în folosirea
unui stil patetic, elevat, total deosebit de stilul folosit în jurnalistică.
Reportajul literar este un gen cu largi perspective de dezvoltare, care,
în epoca de construire a socialismului, a cîștigat prestigiu, s-a maturizat din
punct de vedere artistic, devenind un gen specific al literaturii contemporane,
gen operativ, „gen luptător" cum îl numesc sovieticii, gen capabil să surprindă
pe viu avîntul creator al maselor populare în marea bătălie ce se dă pentru
înfăptuirea societății comuniste.
în prezent, reportajul este cel mai fecund gen, îmbogățind — zi de zi —
literatura cu reportaje de tipuri variate apărute în periodice sau adunate
în volum. Scriitorii noștri, consacrați sau începători, cultivă reportajul.
Primii ridicîndu-1 prin experiența lor artistică pe culmile înalte ale artei
cuvîntului, ceilalți făcîndu-și ucenicia și învățînd la școala reportajului.
Rodnicia genului a dat la iveală diferite tipuri de reportaj, impunîndu-ne
o clasificare pe care o consider destul de dificilă.
Reportajul este cel mai nou gen și cel mai puțin studiat. Critica nu și-a
spus îndeajuns cuvîntul în legătură cu principiile generale după care să se
orienteze reporterii, nici în privința rolului pe care îl deține ficțiunea în
reportaj și cu atît mai puțin în ceea ce privește clasificarea lui. Nici chiar
în Uniunea Sovietică — cu toate congresele ziariștilor și scriitorilor — nu
s-a ajuns la concluzii definitive.
Sovieticii Kosteleanț și V. Drobîsevski în articolele lor despre reportaj,
apărute în culegerea Căile reportajului sovietic analizează reportajul în secolul
XIX și în anii 1920—1930, urmărind drumul istoric al acestuia. După păre-
rea lor, punctul de plecare ar fi reportajul cu caracter abstract, de generali-
340
MARIA GEORGESCU
14
zare care a evoluat spre reportajul care acordă atenție faptului autentic, preci-
zat în timp și spațiu, caracteristic perioadei de după Marea Revoluție Socia-
listă din Octombrie. Acest nou fel de reportaj cunoaște o mare dezvoltare,
oglindind în mod artistic fapte și întîmplări și educînd cititorul pe baza exem-
plului autentic și concret.
In Uniunea Sovietică s-a încercat o clasificare a reportajului, care —
după părerea lui Alexeev — nu este suficient motivată. G. Țurikova identi-
fică 2 tipuri de reportaj: reportajul portret memorial și reportajul portret
de producție; A. P. lușin distinge 3 categorii și anume: reportajul-schiță,
reportajul-portret și reportajul de idei. Nici unul nu precizează criteriile
interne care susțin această clasificare. V.A. Alexeev recunoaște următoarele cate-
gorii : reportajul abstract sau „fără adresă“ și reportajul faptului autentic sau „cu
adresă“, nevrînd însă să considere că primul aparține exclusiv literaturii, iar al
doilea ziaristicii, cerînd în schimb desăvîrșită realizare artistică pentru ambele.
Întorcîndu-ne la problemele reportajului romînesc, vom încerca să identi-
ficăm tipurile cele mai frecvente. A încerca o clasificare a reportajului înseamnă
să urmărim procesul intern prin care încep să se contureze — în cadrul genului
— speciile respective.
Maestrul reportajului romînesc — Geo Bogza — este creatorul reportaju-
lui de tip clasic în care abundă lirismul și care tinde spre poemul în proză.
Reportajul eseistic este cultivat cu deosebită măiestrie de G. Călinescu,
Eugen Barbu ș.a. în fața impunătoarelor construcții ce se ridică, pretutindeni,
în țara noastră, G. Călinescu are prilejul să facă aprecieri asupra artelor și
să mediteze asupra viitorului stil arhitectonic (Visuri înfăptuite).
Scriitorii reprezentați în antologia Te slăvim, țară nouă! exersează cu
bune rezultate reportajul-portret.
Nic. Țic, în Profiluri urmărind profilul moral al eroului în procesul
muncii, procedează după tehnica de portretizare clasică, reliefînd trăsătura
dominantă și apoi adăugînd, treptat, celelalte trăsături secundare. Astfel
procedează în O aniversare realizînd un profil dinamic al eroului Sabin Dragostin.
Pop Simion cultivă și el reportajul-portret, dar urmărește scoaterea în
evidență a trăsăturilor cu valori simbolice, generale, acordînd mai puțină
atenție celor individuale. Astfel procedează în schița-reportaj Trei generații
în care vorbindu-ne de colectiviștii din satul Slobozia-Mîndra, realizează
trei portrete de valoare simbolică: Stan Dachin — mort în răscoala din 1907,
Ion Dachin — înfăptuitorul reformei agrare din 1944 în acest sat, Nicolaie
Dachin — colectivist fruntaș.
înțelegerea profundă a lucrurilor, inițiativa lăudabilă, operativitatea cu
care acționează, caracterizează pe Niculăeș, eroul schiței-reportaj a lui V. Em.
Galan, intitulată Noi sentimente.
în reportajul La pomul lăudat, Francisc Munteanu face portretul moral
al muncitorului fruntaș Horga Vasile printr-un procedeu nou — caracterizarea
făcută de tovarășii de muncă ai eroului și chiar de acesta însuși, din care
desprindem trăsături esențiale ca: modestia, spiritul autocritic foarte dezvol-
tat, dragostea și prețuirea tovarășilor de muncă.
Reportajul-portret a fost mult exersat în campania alegerilor trecute ca
mijloc de popularizare a candidaților poporului. Exemplu Un om de acțiune
de V. Nicorovici, Președintele de Nicolae Velea.
15
REPORTAJUL LITERAR
341
Tendința spre generalizare, spre imaginea de ansamblu, se face și mai
simțită în portretele colective ale lui Victor Vîntu, exemplu Avem băieți buni
(echipa de laminoriști de la Roman), ale lui Victor Bîrlădeanu, Tempera-
tura voinții (muncitorii de la Onești), ale lui Nicuță Tănase, Să mergem într-un
sat (e vorba de președintele, vicepreședintele și doi deputați din comuna
Castelu în apropierea Constanței).
Alt tip de reportaj este reportajul-monografic care constă în redarea unei
imagini de ansamblu — monografice — a obiectivului. Astfel de reportaje au
scris V. Nicorovici (400 de zile în orașul flăcărilor), Traian Coșovei (Dobrogea
de aur), Al. Ivan Ghilia, Horia Liman, Vasile Căbulea, Romulus Rusan,
Vasile Rebreanu ș.a.
Un reportaj des întîlnit în presa cotidiană este cel care relatează o bio-
grafie tipică. Singur mi-am ales meseria de Nicuță Tănase, O zi și o noapte
la sonda 323 de V. Nicorovici, Despre președintele gospodăriei colective
Nic. Vlăduț de Pop Simion, Semnificația unei biografii de Nic. Breban,
Biografii din Săvinești de Tudor Mihail, Năzdrăvana de Sergiu Fărcășan ș.a.,
exemplifică reportajul de tip biografic.
în Energii descătușate, Mihail Davidoglu provoacă pe eroul său — ingi-
nerul Dumitru Mosora de la Bicaz — să vorbească despre viața și activitatea
sa la locul de producție, realizînd prin aceasta un nou tip de reportaj pe care
aș încerca să-1 denumesc reportaj-autobiografic.
Artista emerită Dina Cocea, în Broadway — Impresii din New York
publicate în „Gazeta literară" din 9 febr. 1961 și următoarea, împărtășește
cititorilor impresiile sale cu privire la viața din New York și activitatea
teatrală de acolo, realizînd prin aceasta un reportaj de idei prețios din punct
de vedere informativ și deosebit de bine realizat din punct de vedere
literar.
Eugen Barbu în Viața la țară inaugurează forma reportaj-anchetă socială
dar fiind prea preocupat de aspectul documentar al problemei, trece comen-
tariul liric pe al doilea plan, ceea ce e o scădere.
Din inițiativa Vieții romînești Nic. Țic, V. Nicorovici și N. Jianu
s-au deplasat în Oltenia sub forma unui colectiv de lucru — o brigadă —
și acționînd după un plan determinat, au putut cuprinde realitatea în
complexitatea ei, dînd la iveală un reușit reportaj-colectiv asupra Olteniei
petrolifere.
Cele arătate mai sus n-au epuizat întreaga varietate a tipurilor de repor-
taj. încheind discuțiile purtate în consfătuirea de la Moscova din 1934, Gorki
spunea că nimeni n-a stabilit și n-a putut să stabilească destul de clar tră-
săturile care deosebesc un reportaj de alt tip de reportaj și trăgea con-
cluzia că există variate tipuri de reportaj.
Păstrîndu-se tradiția și practicîndu-se unele procedee care nu pun în
pericol dezvoltarea reportajului ca gen dfesine stătător, se desțelenesc noi zone,
se aduc inovații interesante.
Deosebita valoare educativă pe care o are reportajul literar, cît și impor-
tanta sa funcție politică a determinat adunarea în volume, pe autori, în culegeri
pe teme sau în antologii.
Din prima categorie, în afară de ce s-a menționat pînă acum în lucrarea
de față, amintim Pe-n picior de plaiu de Eug. Barbu, lucrare apărută în 1953,
342
MARIA GEORGESCU
IS
Editura Tineretului, în care autorul îmbină cu deosebită măiestrie, relatarea
faptelor cu schița, pamfletul și comentariul liric. In cele șapte capitole ale
acestui volum, ni se dau prețioase informații despre ape, munți, cîmpii,
bogățiile subsolului, tîrguri, oameni, obiceiuri.
în ...Cît în 7 zile, Eugen Barbu îmbină cu măiestria-i cunoscută diferite
tipuri de reportaj. (Lat/de-eseiste, Viața la țară — reportaj anchetă socială,
Bucureștiul, noaptea etc.)
V. Nicorovici în Meridianul de foc — meridianul 23 — pe care se găsesc
trei localități de însemnătate istorică, arată semnificația fiecăreia: Albac —
simbol al răscoalelor țărănești pentru dreptate și o viață mai bună; Hunedoara
— orașul flăcărilor; Lupeni — simbol al grevelor. Și după cum spune autorul:
„Moții, oțelarii și minerii sînt legați prin tradiții istorice comune. Acesta
este sensul meridianului de foc“.
Pop Simion, în cele opt capitole ale volumului său de reportaje intitulat
Paralela 45°, ne prezintă locuri, oameni, port, grai, amintiri și istorii despre
cetăți străvechi, alături de chipuri de oameni noi, de mărețe realizări în indus-
tria noastră socialistă, urmărite de-a lungul paralelei 45°.
în volumul Anul 15 ne informează despre realizările de la Săvinești,
din Dobrogea colectivistă și din alte sectoare ale socialismului triumfător
din țara noastră.
Miko Ervin în Fețe negre ne vorbește despre minerii din Valea Jiu-
lui, eroi ai muncii socialiste ca Hajdu Gyula și Kopetin Geza care au rea-
lizat planul cincinal în 2 ani, 3 luni și 16. zile.
Țara vinurilor, de curînd apărută în librării, ne prezintă sub semnătura
lui Constantin Prisnea cele mai însemnate podgorii din țara noastră. Lucrarea
este un fel de „ghid turistic prin podgoriile noastre14 așa cum însuși autorului
îi place s-o numească, are la bază un bogat material informativ prezentat
într-o formă plăcută și antrenantă și bine realizată din punct de vedere artistic.
în ce privesc culegerile pe teme, amintim culegerea de reportaje Viața
noua în satele noastre apărută în 1954, Editura Pentru Literatură Politică,
56 pagini. Sub semnături diferite, ni se dau aspecte din viața nouă ce se înfi-
ripă în satele noastre în preajma anului 1953. Inițial, aceste reportaje au apă-
rut în „Scînteia“ și „Romînia liberă“.
Antologia Pe întinsul patriei noastre însumă 30 de reportaje care redau
aspecte variate de pe întinsul patriei noastre — din uzine, de pe șantiere,
de pe ogoare, din școli, din ținuturile bogate și pitorești ale pămîntului romî-
nesc. în ansamblu, volumul redă imaginea dezvoltării neîntrerupte a țării
noastre, elanul creator al oamenilor muncii în lupta dîrză pentru creșterea
continuă a nivelului de trai al maselor populare. Permanent se desprinde figura
omului nou, crescut și educat de partid, constructor al socialismului victorios în
patria noastră.
întocmind această antologie, Edftura Tineretului a urmărit să pună ia
îndemîna tinerilor cititori exemple vii, îndemnuri creatoare pentru stimu-
larea energiilor în lupta comună pentru înflorirea patriei dragi și pentru
viitorul fericit al fiilor ei.
Pe întinsul patriei noastre cuprinde articole inedite, alături de altele
publicate în anii 1952—1953 în „Scînteia“, „Contemporanul44, „Romînia
liberă44 și „Scînteia tineretului44.
J7	REPORTAJUL LITERAR	343
Te slăvim țară nouă!, antologie apărută în 1960, E.S.P.L. A., 408 pagini,
me redă imaginea concretă a transformărilor revoluționare și a mărețelor înfăp-
tuiri în dezvoltarea economiei noastre naționale pentru ridicarea nivelului
de trai material și cultural al maselor muncitoare.
Reportajele din această antologie se caracterizează prin varietatea conți-
.nutului, prin originalitatea modului de relatare a faptelor și prin deosebita
realizare artistică. După cum spune și titlul, scriitorii contemporani în frunte
cu maeștri ai condeiului ca Tudor Arghezi, Geo Bogza, G. Călinescu, slăvesc
țara nouă!
Tematica reportajului contemporan atacă problemele esențiale ale con»
istrucției socialiste din țara noastră. Problemele principale ale maselor popu-
lare sînt și problemele reportajului literar. Actualitatea furnizează repor-
tajului material mereu proaspăt. în perioada de trecere de la capitalism la
socialism, și-apoi în cea de consolidare a socialismului, reportajul —cel mai
operativ dintre toate genurile epocii noastre — consemnă în mod rapid trans-
formările revoluționare, informează pe cititor, popularizează experiențele bune,
noile metode pentru mărirea productivității muncii, stimulează energiile
creatoare, arată transformarea radicală a omului în procesul muncii.
După cum am mai spus, tematica reportajului este determinată de aspec-
tele cele mai semnificative ale actualității. în 1959, tema arborată cu predilec-
ție de către reporteri a fost construcția de locuințe, iar în 1960, avîntul con-
strucției socialiste în industrie. Pentru anul 1961, întreaga atenție se concen-
trează asupra obiectivelor de îndeplinit în planul de perspectivă și asupra
sarcinilor imediate care decurg din Directivele Congresului al III-lea al
P.M.R.
Comunismul este opera clasei muncitoare care a organizat și condus
masele celor exploatați spre victorie și nu poate îi înfăptuit decît prin activi-
tatea conștientă a oamenilor. Pentru realizarea societății comuniste, este
necesară o muncă eroică. în mobilizarea forțelor pentru această muncă, repor-
tajul îndeplinește un rol deosebit de important. Prin caracterul său agitatoric
și mobilizatpr, prin conținutul său profund actual și partinic, reportajul
este o puternică armă de luptă, este genul literar specific și necesar erei soci-
aliste.

AUJLOACE ARTISTICE SPECIFICE REPORTAJELOR LITERARE
ALE LUI TRAIAN COȘOVEI
de SIMION BĂRBULESCU
Alături de alți scriitori care s-au afirmat după 23 August 1944, Traian
Coșovei 1 a reușit, prin volumele sale de reportaje, să atragă atenția opiniei
publice și a criticii literare. Pentru evoluția lui Traian Coșovei este semnifi-
cativ faptul că — la reportajul artistic a ajuns relativ tîrziu și, se pare, în
urma unei comenzi sociale. Coșovei înclina spre poezie — căreia, de altfel,
și azi i-a rămas fidel — și, de asemenea, spre nuvelă și roman. Primele sale
publicații din perioada 1945—1950, cum și primele sale volume marchează
această orientare. Primul său volum, apărut în 1950, cuprinde nuvela La
taliane (Editura pentru literatură și artă, col. „Cartea poporului" nr. 84).
Următorul volum, apărut în 1952, la Editura Tineretului (unde își va publica
de acum majoritatea celorlalte cărți), intitulat Prietenie, este o carte (încer-
care de abordare a romanului) din viața tractoriștilor, interesantă prin temă,
dar nerealizată artistic. După doi ani, în 1954, apar două noi volume care
marchează noua sa orientare. Este vorba de volumele de reportaje despre
Deltă și Dobrogea: Sub cerul liber și împărații viaturilor. In sfîrșit, la numai
un an, în 1955, apare cu un volum masiv Uriașul preludiu — o amplă monogra-
fie artistică a unei regiuni industriale, o frescă reușită a vieții și realizărilor
oamenilor noi. Este de fapt cartea care-1 impune pe Coșovei atenției criticii
literare ca și opiniei publice. (Acest volum a fost distins cu premiul „Al. Sahia"
al Academiei R.P.R. Este al doilea premiu pe care-1 obține scriitorul într-un
timp foarte scurt: primul l-a primit în urma concursului inițiat în cinstea
Festivalului de la București). Următorul volum de reportaje Farmecul genezei
apare în ultimele zile ale anului 1956 și este una dintre cele mai interesante
și entuziaste cărți despre Deltă și despre oamenii săi — pescarii — în mijlocul
cărora a trăit și ale căror înfrîngeri și bucurii le-a împărtășit de-a lungul
anilor. în 1957, în urma unei călătorii pe care o întreprinde în U.R.S.S.,
publică volumul de reportaje Dimensiuni, iar în 1958: Dobrogea de aur (Editura
Militară). Ultimul volum publicat în 1959 — Cîntec să crească băiatul — nu
mai este un volum de reportaje. Se pare că scriitorul încearcă o evadare spre
1 S-a născut la 24 martie 1921 la Somova, lîngă Tulcea, unde și-a petrecut copilăria
printre „împărații vînturilor“. A urmat liceul la Tulcea și Universitatea la București. Este
licențiat în litere și filozofie (secțiile Filologie și Filozofie). După terminarea facultății,
în 1947, a funcționat un timp în învățămîntul elementar la Vințul-de-Jos, în Ardeal. După
doi ani a venit la București pentru a-și consacra întreaga activitate literaturii.
346
SIMION barbulescu
2
alte preocupări. în 1960, Coșovei a publicat mai ales poezii, în „Gazeta lite-
rară “ și „Contemporanul^ unele inspirate de călătoria sa în Polonia... Pe
noi, ne interesează, îndeosebi, activitatea sa de reporter...
Ceea ce a determinat succesul lui Traian Coșovei și impunerea sa în
literatura noastră nouă (opera sa se studiază și în școală) este — în primul
rînd — valoarea etică a mesajului său, conținutul ideologic înalt al reporta-
jelor sale, profunzimea simțirii reporterului, dar și frumusețea artistică a
acestor reportaje. Căci trebuie spus că Traian Coșovei nu este un reporter
obișnuit, ci un reporter dublat de un poet înzestrat cu reale însușiri artistice.
Reportajele sale ne cuceresc și ne mișcă atît prin conținutul lor interesant, cît
și prin forma lor artistică; multe dintre acestea ar putea fi socotite verita-
bile poeme în proză. Coșovei pășește astfel pe același drum al marelui său
înaintaș, Geo Bogza, contribuind la impunerea reportajului literar.
★
★ ★
Reportajul literar este o creație recentă. în lumea burgheză, reportajul
era considerat drept o lucrare de actualitate, fără pretenții artistice, care
reține din viață doar senzaționalul... în condițiile actuale, reportajul a dobîn-
dit dreptul de a fi socotit o specie literară alături de celelalte specii consacrate
în decursul timpurilor. După Maxim Gorki, reportajul este o specie literară
aflată la hotarul dintre schiță și eseul literar. Acad. Tudor Vianu — la rîn-
dul său — consideră reportajul artistic o „formă a descrierii și a narațiunii
în legătură cu aspecte ale actualității imediate, cu acele aspecte ale vieții sociale
care reclamă o atitudine activă11 L Fiind o formă literară nouă, reportajul lite-
rar presupune folosirea unor metode noi de investigație, de compunere și
chiar utilizarea într-o mare măsură a unor mijloace artistice și lingvistice
specifice, capabile să ajute la crearea imaginii.
Pentru a înfățișa într-o formă artistică aspecte ale actualității, reporterul
trebuie să cunoască profund oamenii, viața. Nu amănuntele nesemnificative
vor reține atenția sa, ci faptele esențiale, oamenii noi — însuflețiți de mărețe
idealuri. în centrul preocupărilor reporterului trebuie să se găsească omul
epocii sale, omul nou, omul adevărat. Cum ajunge reporterul la selecțio-
narea faptelor de viață semnificative, la cunoașterea oamenilor noi? Coșovei
pătrunde în mijlocul lor, fără a le mărturisi scopul pentru care a venit. îi
ascultă cum vorbesc, îi urmărește cum muncesc, încearcă să pătrundă în sufle-
tul lor pe nesimțite. Rareori intervine cu o întrebare, fiindcă de cele mai
multe ori nu se simte nevoia: „Și, în timp ce ei își duc liniștiți sfatul lor,
povestesc, deapănă situații, întîmplări, tu culegi, pe tăcute în carnetul tău,
aduni totul—ca un copil pentru prima dată în livadă, chemat dintr-o sută
de locuri de fructele căzute pe jos, prin iarbă și de pocnetul celor care cad
și de fructele care sclipesc printre frunze, sus, pe vîrfuri...“ (U.P., p. 177).
Pe Coșovei îl interesează, îndeosebi, pasiunea oamenilor pentru muncă,
lupta acestora de-a smulge naturii tainele ei, dragostea lor pentru frumosul
din natură sau frumosul artistic. Fie că este vorba de maeștrii oțelului, de
maeștrii topitori, de împărații vînturilor — ciobanii — de oamenii Deltei —
pescarii — de oamenii sovietici sau de minunății oameni ai Dobrogei de aur,
1 Tudor Vianu; Probleme de stil și artă literară, E.S.P.L.A., București, p. 115,
3
MIJLOACELE ARTISTICE ALE REPORTAJELOR LUI TK. COȘOVEI
347
'Coșovei urmărește să afle în sufletul lor aceeași „uriașă pasiune și uriașă putere“
de a transforma viața, de a o face mai frumoasă, mai bună. Cunoașterea rea-
lizărilor oamenilor procură reporterului momente de rară desfătare. Privind
cum iau ființă tractoarele, în hala de montaj general, scriitorul mărturisește:
.„Mă desfătam ca în fața unui proces de plăsmuire embrionară a lumii însufle-
țite". (U.P. p. 59). Scriitorul surprinde și felul cum se desfată oamenii
muncii: „Colectiviștii se desfătau, înălțau cerului și soarelui, puterii adînci,
care ridicau la fața pămîntului viața; vieții și puterii luminoase, care îi ridi-
case pe ei deasupra unui trai întunecat și greu, un imn știut de ei, un cîntec
plin de vrajă și de simplitate, cu note puține, pe clape și coarde — pe instru-
mente crescute din pămînt". (U.P. p. 124). Desfătarea lor este urmarea frumu-
( seților și roadelor îmbelșugate ale pămîntului. Trebuie menționat aici și
faptul că scriitorul-reporter nu neglijează nici viața intimă a eroilor săi, con-
flictele care se nasc în sufletele acestora sau contradicțiile vieții. Drama lulia-
nei Ciuceanu părăsită de către Dumitru Lambru este povestită simplu, con-
vingător și emoționant în Uriașul preludiu. Nu este însă singura. Am putea
aminti și de drama pescarului Popov, din La taliane unde Coșovei dovedește
reale calități de subtil analist. în Farmecul genezei multe capitole sînt con-
sacrate analizei stărilor sufletești dramatice ale unora dintre eroii reporta-
jelor sale... Nu numai faptele mărețe ale oamenilor, dar și minunile naturii,
muzica și semnele ei solicită atenția scriitorului reporter. De altfel, pasiunea
pentru natură este comună atît scriitorului cît și eroilor cărților sale. Descrie-
rile de natură care ocupă spații largi în reportajele lu[ Coșovei sînt genera-
toare de sugestii, de aluzii la viața și istoria omului. Înfățișînd frumusețile
naturii, scriitorul e conștient că el contribuie la înfrumusețarea morală a oa-
menilor, la desăvîrșirea lor, la redimensionarea universului cititorului. Zugră-
vind frumusețile naturii, reporterul îndeplinește deci și o operă de educare
a oamenilor, de asanare morală. Pentru Coșovei, frumosul din natură este
generator al valorilor morale. în fața frumuseților neegalate ale Deltei, scrii-
torul se întreabă „dacă valoarea generată în om de Deltă nu înseamnă
cumva mai mult decît valoarea ei materială, și ea covîrșitoare". De aseme-
nea, în fața spectacolului sublim al munților, Coșovei consideră că el „tre-
buie să se dizolve în caracterul nostru, să trezească energii, forțe și acțiuni
în viața noastră de toate zilele". După Coșovei, la eliberarea sufletească a
omului — în urma eliberării sale sociale din robia capitalismului, — la reîn-
vierea interioară, se poate ajunge „printr-o scufundare în imensitatea viguroasă,
plină de necunoscut și de frumuseți" a naturii. Natura nu-1 înrobește pe om,
ci îl descătușează. în natură scriitorul se simte liber, bun și plin de o uriașă
iubire pentru oameni: „Sînt părtaș uraganului, mă amestec una cu el, și-s
numai libertate, sînt numai dragoste — numai măreție dezlănțuită. De-aș
xămîne așa totdeauna" (U.P. p. 307—8). Natura trezește la viață forțele nebă-
nuite ale omului, face să se dezvolte liberă măreția sa morală. în pădurea
Letea, în trăsăturile contorsionate ale stejarilor, reporterul descoperă setea
de viață („dorul nemărginit" eminescian) omniprezentă în natură și în sufle-
tele oamenilor. Reporterul s-ar vrea pictor pentru a prezenta simbolic această
idee: „Dacă aș fi fost pictor și aș fi vrut să zugrăvesc pe pînză, personificată,
setea de viața, aș fi înfățișat-o prin acel stejar închircit, frămîntat, noduros,
cu frunze mici și puține stînd cu tulpina îngropată în nisipul scăpărător și
348
SIMION BĂRBULESCU
4-
împovărat cu fructe, cu ghindă“ (F.G. p. 231—2). în lumina acestei concepții
ne explicăm predilecția scriitorului-reporter pentru descrierile de natură.
Coșovei acordă însă o atenție deosebită și operelor create de oameni care —
în aceeași măsură — dacă nu chiar mai mare — contribuie la înfrumusețarea
vieții semenilor lor. Dintre toate creațiile oamenilor, cea mai aproape de
sufletul lui și care vorbește direct inimii sale este muzica. Coșovei subliniază
adesea frumusețea muzicii, valoarea ei educativă. Natura, muzica, oamenii —
iată ce crede reporterul că trebuie să cunoască și să iubească omul. în toate
reportajele sale, Traian Coșovei își propune să ușureze cititorilor inițierea
în tainele frumuseții plăsmuită de forțele naturii sau de „inima tînără a
omenirii..." Scriitorul-reporter, în concepția lui Coșovei, are datoria să-i
îndrume pe oameni să-și umple sufletul „cu vrajă, cu frumusețe... din ine-
puizabila, veșnica frumusețe a acestei lumi".
Înfățișînd aspecte variate ale activității umane, scriitorul-reporter reu-
șește să transmită cititorului mesajul său de generoasă umanitate, idei menite
să-i înnobileze gîndirea și sentimente alese care să-i miște și să-i înalțe sufle-
tul. Toate acestea sînt realizate în opera sa prin intermediul unor mijloace
artistice specifice reportajului literar — ca specie literară nouă — mijloace
artistice pe care Traian Coșovei este pe deplin stăpîn.
★
★ *
Parcurgînd reportajele cuprinse în volumele publicate pînă acum con-
statăm că scriitorul-reporter folosește cu predilecție antiteza. Coșovei pornește
de la înfățișarea unor situații din trecut, pentru a le pune față în față cu cele
de astăzi dînd astfel dovadă de un deosebit simț politic și artistic1. în Poli-
țai} locuri peste care mai bine-aș zbura, reporterul povestește, în prima parte,,
o întîmplare din trecut, cînd întovărășise pe un pescar, Ândrei, în călătorie
spre niște locuri noi pentru pescuit, locuri care se dovediseră dușmănoase,,
înfricoșătoare prin sălbăticia lor și pe care Andrei, singur, își dădea seama
cu regret că nu le poate îmblînzi. In partea a doua, după trecerea anilor,,
reporterul povestește cum merge din nou pe aceleași meleaguri — de data
aceasta pe bordul unei șalupe — pentru a-1 vizita pe vechiul său prieten,
Andrei. Sfătuit de partid, acesta venise din nou aici, de data aceasta nu
pentru a se ascunde de oameni, de răutatea lor, ci pentru a găsi un țel
măreț vieții sale. în partea a treia, reporterul înfățișează lupta lui Andrei
pentru a cuceri și îmblînzi aceste terenuri, lupta lui pentru a-i ajuta pe
tovarășii săi să devină oameni adevărați.
în Ardeau bălțile reporterul pornește de la prezent pentru a se întoarce
după aceea la trecut; în general., aproape în fiecare reportaj, se întîlnesc aluzii
la trecutul nu prea îndepărtat. In alte reportaje, scriitorul stabilește un para-
lelism între acțiunea forțelor naturii și lupta și năzuințele oamenilor. Astfel,
în Zăporul — din Farmecul genezei — strădania peștilor de a topi cu spină-
rile lor stratul gros al gheții care-i sufoca, îi sugerează imaginea omenirii
truditoare care se zbate să topească crusta înrobitoare a orînduirii nedrepte...
Alteori reporterul își organizează altfel materialul. în reportajul Aici
se toarnă inima tractoarelor, după o prezentare de ansamblu a uzinei, Coșovei
1 Scriitorul-reporter reușește în felul acesta sa țină mereu încordată atenția cititorului...
•5
MIJLOACELE ARTISTICE ALE REPORTAJELOR LUI TR. COȘOVEI
349
prezintă cîteva tipuri de muncitori. Fiecare dintre aceștia își povestește viața,
uneori dramele și năzuințele spre o viață mai bună. Scriitorul înregistrează
faptele, le transcrie, pe unele uitînd chiar să le mai prelucreze artistic... La
fel sînt construite și alte reportaje ale sale.
în afară de reportajul-povestire, de reportajul-descriere, de transcrierea
fidelă a notelor de călătorie, Coșovei folosește adesea și poemul în proză.
Adevărate poeme în proză sînt: Urcușul, Uriașul preludiu. Dimineață de
argint, Pe unde n-ani ajuns, — toate din Uriașul preludiu — și: La marginea
pustiului, De-a lungul vechilor Hercinici, răsar, noaptea, lumini sau Farmecul
genezei — din cartea cu același titlu — și: Cel mai minunat colier sau Cerul
Ucrainei din Dimensiuni și altele din celelalte volume...
Alai toate reportajele lui Traian Coșovei se încheie cu o concluzie suges-
tivă, menită să sintetizeze într-o imagine finală cuprinsul reportajului, să
contureze și să precizeze imaginea generală, întărind emoția cititorului. Iată,
de pildă, sfîrșitul reportajului despre Școala din Gîrcin\ „Acum după ce cunoaș-
tem pe scurt povestea acestei școli, căutării peste tot sufletul Eugeniei, sufle-
tul Ludmilei, care se îmbolnăvise spălînd o sută douăzeci de copii, desci-
frîndu-le primele semne ale luminii, sufletul prieteniei lor, sora Ana și al
micuței Alarșaveb. Și era peste tot sufletul lor — în sălile spațioase, pline de
soare, în ferestrele largi, în curățenia strălucitoare, în flori, în grădina care
privea pe ferestre înlăuntru. Totul era o părticică din splendida, necuprinsa
lume nouă, care creștea în ele, o parte din sufletul și din viața lor, dîndu-le
frumusețe și frumusețe veșnică". (U.P. p. 167).
Alte reportaje se încheie cu surprinderea unui tablou de natură, gigantic,
măreț, dar care nu întrece totuși frumusețea morală a oamenilor. Aceste fina-
luri servesc drept cadru al narațiunii. Iată finalul Zăporului'. „Pe albăstrimea
întunecată, înghețată a cerului, se ridică dinspre mare, luminînd întinderile
de apă lucie, luna întreagă, splendidă — pustie. Totul era ca la începutul
lumii, vast, luminos, atotputernic și liniștit — ceruri și ape luminate de lună.
De neuitat, zguduitoare erau acolo prezența caselor, prezența oamenilor;
focurile care începeau să licărească..." (F.G. 89)
Coșovei înmănunchiază reportaje care urmăresc să-1 inițieze pe cititor
în cunoașterea unei regiuni. Astfel, împărații cînturilor este o carte despre
peisajul și oamenii Dobrogei... Uriașul preludiu este monografia artistică a
Țării Bîrsei. Pagini întregi sînt consacrate istoricului orașului Brașov, cetă-
țenilor, cartierelor, orașului (Schei, Șapte-sate), instituțiilor mai însemnate,
uzinelor și fabricilor... Farmecul genezei este — de altfel, la fel ca și Sub cerul
liber — o carte despre frumusețile Deltei, un minunat poem al Deltei...
Dimensiuni are ca subtitlu Peisaj sovietic — iar Dobrogea de aur vorbește
despre Dobrogea zilelor noastre...
Se cuvine relevat și felul în care Traian Coșovei își organizează suita
reportajelor în cadrul cărților sale. Am putea spune că Traian Coșovei folo-
sește o tehnică muzicală. Primele reportaje expun tema și ideile generale
ale cărții. Urmează alte capitole în care scriitorul înfățișează aspecte esen-
țiale ale regiunii respective, oameni, locuri, întîmplări... Printre acestea,
scurte interludii: intercalarea unor poeme în proză. Finalul reia temele
și ideile majore expuse la început și le înlănțuie într-un poem plin de
optimism și de imagini de neuitat... Aceeași tehnică compozițională este
350
SIMION BĂRBULESCU
&
prezentă în Uriașul preludiu. Farmecul genezei, în Dimensiuni și în Dobrogea
de aur.
Tn reportajele lui Coșovei întîlnim adesea minunate descrieri de natură.
Propozițiile și frazele pe care le folosește în descriere sînt încărcate de podoabe
stilistice cu ajutorul cărora scriitorul reușește să transmită cititorului impresia
puternică de măreție, de sublim, pe care i-a provocat-o natura. Iată, de pildă,
o descriere în care e înfățișată policromia unui asfințit: „Se înserează. Asfin-
țitul soarelui ne prinde prin bălți. Ca niște mari, risipitori împărați, ca niște
fericiți legendari, ne plimbăm cu șalupa noastră printr-o mare de culori, de
bogății și de frumuseți în toate nuanțele de purpură și aur, în cele mai măiestrite,,
mai subtile amestecuri și combinații. Apele sînt oglinzi învăpăiate, întinde-
rile de stuf curg de strălucire, încărcate cu giuvaieruri și brocarturi. E atîta
culoare, atîta podoabă peste Deltă, încît motorul șalupei se aude parcă înă-
bușit, răzbătînd din greu prin acest noian de culori, de strălucire, de prive-
liști nepămîntene“ (F.G. 112). Alteori, în descrierea peisajului, reporterul
reține nu numai elementele vizuale ale tabloului, dar și pe cele auditive,
olfactive sau tactile. Descriind peștera de la Rîșnov, scriitorul reține cîteva
reacții auditive. Reporterul parcă aude întunericul „foșnind înghețat, aspru,
trăgîndu-se adînc în sute de unghere../1 Descrierea peșterii de la Rîșnov ega-
lează în măiestrie descrierea călătoriei „De la Dorna la Piatra" a lui Vlahuță
din Romînia pitorească. într-o descriere a Deltei, scriitorul surprinde și culorile
și „sunetele și strigătul, cîntectul și vuietul vîntului" și „mirosul puternic
al vegetațiilor, nesfîrșitele miresme, parfumurile tari și gustul dulceag, inde-
finit si tulburător — toate cîte izvorăsc din trupul fecund al Deltei..." (F.G.
p. 350-51).
In ceea ce privește descrierea chipului unor personaje, reporterul nu
dovedește aceeași măiestrie. Coșovei nu este un portretist. în cele cîteva
portrete din volumele sale de reportaje, abia de sînt menționate cîteva amă-
nunte fizice: ex. „bărbat chipeș, înalt, cu ochii mici, verzui" sau: „bărbat
negricios, înalt, cu o față ascuțită, cu ochii negri, pătrunzători". Portrete
mai reușite sînt: al activistului Nistor (U.P.) și al patriarhului Deltei (F.G.).
Amănuntele fizice nu sînt însă suficiente pentru a face portretul unui personaj,,
al unui erou. Coșovei însuși își dă seama de aceasta și recurge la alte mijloace.
El povestește unele fapte și întîmplări semnificative din viața omului pe
care-1 prezintă...
La Coșovei imaginile marine rețin multă vreme atenția cititorului. Pre-
zența lor se explică prin faptul că scriitorul a trăit, a crescut și s-a dezvoltat
în apropierea mării, lîngă Dunăre. In Uriașul preludiu — Țara Bîrsei îi apare
reporterului ca „o mare liniștită, purtînd uriașe șuvoaie de lumini, care tre-
murau, clipoceau, se duceau pe întinderile nebănuite ale nopții, se despărțeau
în nenumărate direcții, în nesfîrșite chipuri, apoi se uneau, curgînd mai de-
parte, rotindu-se părelnice, cu foșnet abia deslușit în largi, domoale anafore!"
(U.P. p. 15). Duduitul tractoarelor îi amintește de „călătoria înceată a vapoa-
relor peste ape largi" (U.P. p. 243). în casa poetului Aurelian din Săcele^
reporterul are „impresia teribilă, dureroasă" ca se află „pe un vapor de lungă
cursă — un vapor vechi, a cărui destinație nu era nici prea bună, nici prea
sigură (op. cit. p. 133). Imaginea brîului — probabil o reminiscență din Băl-
cescu— este iarăși frecventă în descrieri: ex.: „Nori de praf înconjurau ca
7
MIJLOACELE ARTISTICE ALE REPORTAJELOR LUI TK. COȘOVEI
35 I
un brîu cetatea" — sau: „Acest combinat încingea orașul cu un brîu de cetăți
care noaptea se îmbrăcau în culori de purpură..."
Coșovei are predilecție și pentru imaginile sugestive mai generale. Astfel,
în Uriașul preludiu creează imaginea căruței pe care, în călătoriile sale prin
munți, o aude suind într-una „undeva înaintea mea,cînd mai aproape, cînd
mai departe — curgînd prin munți ca un izvor, ocolind, cînd mai repede, cînd
mai încet; cînd aproape, îneît o așteptam să se ivească printre brazi, cînd
abia auzindu-se... Căruța aceea care cutreiera la nesfîrșit munții, căutînd
să iasă undeva, n-am văzut-o". O imagine asemănătoare, însă sinistră, a unei
căruțe al cărei „huruit de teleagă neîncărcată" sugerează spaima, aici auzin-
du-se, aici îndepărtîndu-se în largul nesfîrșit al stepei, întîlnim în „Poveștile
unui vînător^ de Turgheniev1 . O imagine frumoasă, care amintește de Grigore
Alexandrescu, este a generațiilor asemănătoare valurilor: „Tot astfel, generații
după generații, părinții și bătrînii lor, căutînd largul,înotaseră, se luptaseră
cu valurile tulburi și întunecate ale robiei, ale exploatării, pregătindu-se la
o școală crîncenă pentru adevăratele, răsunătoarele valuri ale istoriei noi
care spală necontenit zarea viitorului. (F. G. p. 34).
întîlnim și alte imagini caracteristice pentru felul lui Coșovei de a privi
lumea. Majoritatea acestor imagini au un substrat liric, original. Așa, de
pildă, imaginea acelei simfonii a pămîntului pe care reporterul o ascultă într-o
bostănărie, sau imaginea geniului pămîntului — din Uriașul preludiu. Nota
nervozității „care dă percepțiilor lui o excepțională acuitate" a fost subliniată,
și de criticul Radu Popescu2.
★
★ ★
Printre categoriile stilistice preferate de Traian Coșovei în reportajele*
sale sînt epitetul și comparația. In ceea ce privește epitetul, constatăm la
Coșovei predilecție pentru epitetul grandios, hiperbolic, fiindcă lui totul î
se pare uriaș, vast, nemaipomenit, gigantic, splendid. S-ar putea afirma că
Traian Coșovei este un pictor al vastității, al grandiosului din natură, al
enormului, al sublimului. Astfel se face că epitetele cu o frecvență extraordi-
nar de mare la Coșovei sînt următoarele: uriaș, repetat de sute de ori în toate
reportajele sale, enorm, imens, fantastic, amplu, spectaculos, dramatic, cumplitr
straniu, acut, zbuciumat, ciudat, copleșitor, neasemuit, vast, nemaivăzut, gigantic
etc. O frecvență mare o au de asemenea epitetele: îndîrjit, neobișnuit, infinit,,
incalculabil, măreț, cosmic, neasemuit ș.a. Coșovei folosește o gamă întreagă
de epitete: adjectivale, adverbiale, substantivale, lanțurile de epitete, epitete
personificatoare și epitete metafore. în ceea ce privește epitetul adjectival,
întîlnim următoarele situații: epitetul se află după substantiv: ex.: tăiuș.
răzbunător, voluptate nebunească, liniște nețărmurită, dor cumplit, glasuri
catifelate, coaste priporoase etc.; epitetul se află înaintea substantivului: ex.:.
gigantice coloane, zbuciumata geneză, infinita bogăție, fantastic podiș etc.;
substantivul este urmat de două epitete, uneori legate prin conjuncție ex.:
stînca rece, ursuză’, singurătate aspră, măreață’, tractoare noi, molatice’, lume'
nesigură, tulbure’, lumini jucăușe și tainice etc.; substantivul este precedat
1 Vezi I. Turgheniev, D uni ie, în Opere, voi. I, Cartea Rusă, 1954
2 Vezi „Contemporanul" nr. 36-518, din 7 sept. 1956.
352
SIMION BARBULESCU
8
de două epitete (procedeu caracteristic pentru Coșovei) ex.: neclintita, dreapta
măreție', știutul, fermecătorul drum,', pitorescul și tristul clinchet', frumosul, minu-
natul suflet al pescarului', aspra, vrăjita imensitate a Deltei etc.; substantivul
poate fi precedat sau urmat de trei epitete ex.: adînca, misterioasa și nesecata
frumusețe’, stăruitoare, omenească și părintească grije', poiană largă, liniștită,
ademenitoare', un orășel singuratic, tihnit și strălucitor', același substantiv
poate fi precedat și urmat de epitete ex.: albe contururi pămîntești, zdraveni
monștri embrionari, uriaș spirit tovărășesc, creator', pașnica melodie plină, sfî-
șietoare. Numeroase sînt epitetele adverbiale (ex.: melodia continua liniști-
toare, plină, încărcată de făgăduințe', cîntecul devenea greu, chinuit, amăgitor’,
nesigură sufla moreana etc.) Și unele epitete adverbiale dislocate ex.: „acolo,
pe alee umbla prin turma de tractoare un meșter cu părul albit, cu ochelarii pe
nas,cu înfățișare de învățător, aproape să iasă la pensie— calm, cunoscător și
tacticos". In La taliane am întîlnit și epitetul gerunzial, ca în poeziile lui Bolin-
tineanu ex.: pana atîrnîndă. Iată și cîteva exemple de epitete substantivale
ex.: glasuri de sirene, chiote de locomotive, turme de tractoare, fluviu de viață,
lumina de miere, babilonia războiului etc. Întîlnim și epitete izolate între verb
și substantiv în sprijinul unei comparații ex.: „începuse să mi se arate — stră-
lucitor, splendid — orașul, ca o plăsmuire a unei închipuiri".
Prin folosirea unor asemenea epitete, — multe din ele abstracte și neo-
logistice — Coșovei se dovedește un scriitor cu o viziune fantastică. Această
înclinație spre fantastic poate fi constatată încă din primul volum: La taliane,
ca să nu mai pomenim de lucrările publicate între 1945—1950 prin revistele
literare din acel timp și pe care Coșovei nu le-a adunat încă în volum.
în universul poetic al lui Coșovei nu este loc pentru obișnuit. Universul
în care se mișcă reporterul are proporții gigantice. La el chiar cocoșii cîntă
„neobișnuit de tare și prelung", porurnbiștele sînt... „uriașe“, bisericuța din
sat are „turle colosale, enorme, amenințătoare". Reporterul se mișcă prin-
tr-o „împărăție a tainelor", în care, la fiecare pas, întîlnești lucruri enorme,
imense, ciudate, neobișnuite „încleștări de forțe"... întîmplări dramatice.
Analizînd epitetul bogzian, acad. Tudor Vianu nota: „S-ar părea că
scriitorul nu cunoaște formele, dimensiunile sau situațiile mici sau interme-
diare. Totul îi apare enorm în sine sau, cel puțin, în raport cu alte lucruri
asemănătoare. Ceea ce îl atrage și îl reține este mărimea comparată sau incom-
parabilă. Oricare aspect al lumii este pentru el monumental și sentimentele
cu care îl întîmpină sînt vehemente și zguduitoare. Tehnica intensificării,
în expresia lucrurilor și sentimentelor este cea mai caracteristică pentru stilul
lui Geo Bogza" (op. cit. p. 117). Aceeași caracterizare este valabilă, mutatis
mutandis și pentru stilul lui Traian Coșovei. El n-a reușit să se descătușeze
— în ceea ce privește unele mijloace artistice — de maestrul său, deși — în
alte privințe — așa cum se poate desprinde și din prezentul studiu — el
pășește pe un drum propriu. Reporterul nu tăgăduiește de altfel această puter-
nică influență. Geo Bogza este — așa cum se exprimă Coșovei — „repor-
terul cugetător" care „cu brațul întins... ne arăta, ne învăța să vedem, să
înțelegem" (F.G. p. 266-67).’
Atunci cînd epitetul i se pare nesatisfăcător pentru caracterizarea unui
fenomen, a unei situații și pentru comunicarea emoției artistice, reporterul
recurge la comparație. Este interesant de observat că — în majoritatea căzu-
9
MIJLOACELE ARTISTICE ALE REPORTAJELOR LUI TK. COȘOVEI
353
rilor, la Coșovei — termenii comparației sînt, la rîndul lor, determinați de
epitete. De asemenea, este interesant de remarcat și faptul că, la Coșovei,
de cele mai multe ori, al doilea termen al comparației, care sugerează mai
puternic unele însușiri, este luat fie din domeniul zoologiei, fie din al botanicii.
Astfel: „Chiotul prelung și repetat al locomotivei seamănă... cu nechezatul
aprig al unui armăsar înfierbîntat, plin de nălucă, răzlețit, care a trecut o
mare înot și scuturîndu-se pe celălalt tărîm, își strigă herghelia rămasă din-
colo. ..“(U.P.p. 143). Un tractor „zboară din loc, zburdînd ager, ca un armăsar
tînăr strunit de tractorist14 (U.P. p. 58) L Un alt tip de tractoare, K.D.P.,
îi sugerează comparația: „semănau cu niște viței enormi, abia ținîndu-se pe
picioarele lungi...44. Ploaia foșnește pe acoperișuri „pîrîind ca o cireadă de
porumburi coapte“... Ochii unui bostănar „semănau ei înșiși cu două floricele
de pepene în întunecimea feței lui bărboase...“
Diferite elemente ale naturii servesc și ele ca termen de comparație. Astfel
„Conveierul care poartă pista turnantă seamănă cu un rîu curgînd agale, șer-
puind arzînd cu flăcări albastre jucăușe, pe toată lungimea lui...“. Tîmpa
„se înălța ca un uriaș val protector../4 etc. Nu sînt rare cazurile cînd al doilea
termen al comparației este o noțiune abstractă — ex.: „Vuietul lui mă urmărea
printre brazi ca un îndemn../4. Rare sînt comparațiile mitologice ex.: „niște
fete cu chipuri îmbujorate îi par..; niște neastîmpărate zeițe tinere aduse de
ciobani, cu ei, din munți cărunți../4. Interesantă și plină de efect este la Coșo-
vei comparația savantă. Astfel, în Farmecul genezei, orăcăitul broaștelor din
baltă este comparat cu „o uriașă reacție nucleară în lanț, strecurîndu-ți în
suflet infinitul44 :(p. 113).
Multe caracterizări sintetice sînt realizate cu ajutorul epitetului meta-
foric sau al metaforei. Astfel: „biserica s-a înălțat — izbucnire de lumină,
amăgitoare însă, o navă uriașă coborîtă parcă din soare, în mijlocul cetății
înghesuite44. Titlurile unor reportaje sînt formulate metaforic. Astfel: „De-a
lungul vechilor Hercinici răsar, noaptea, lumini44 sau: „Nici o barcă nu mai
era în mare...44.
Un procedeu frecvent în reportajele lui Coșovei este personificarea. La
Coșovei, natura, elementele ei, locurile pe care le colindă sînt într-o con-
tinuă luptă, trăiesc o viață a lor, plină de dramatism. Astfel, Dunărea și Ma-
rea sînt niște făpturi geologice uriașe, încleștate într-o titanică luptă care du-
rează de milenii... Delta este și ea „o ființă plină de forțe uriașe, plină de fru-
musețe, plină de taine și bogăție...44 (F.G. p. 116). Bălțile, pădurile, ostroavele
au și ele viața lor. Chiar mașinile au însușirile unor ființe... Regiunile (Țara
Bîrsei, Delta, Dobrogea, unele locuri din Uniunea Sovietică) au fizionomia lor
proprie. Ele îl încîntă, îl atrag pe reporter, solicitîndu-i atenția, dragostea,
ca niște iubite...
Hiperbola este un procedeu stilistic adesea folosit — îndeosebi în scrierile
fantastice. Coșovei folosește și el epitetul hiperbolic, hiperbola. La Coșovei —
după cum am mai arătat — totul are dimensiuni exagerat de mari, totul
intră în categoria uriașului, enormului. Iată cum vede Coșovei niște unelte
care n-au o greutate mai mare de două kilograme: „Sculele pe care mi le arăta
1 La Al. Sahia întîlnim comparații asemănătoare: ex.: „fabrica de locomotive se înalță
ca o vită gigantică../1 sau: „o locomotivă... pufăia pe nări, ca un armăsar neînvațat“. (Uzinavie).
23-C. 3230
354
SIMION BARBULESCU
10
erau niște uriașe, măiestrite și foarte complicate giuvaeruri din oțel specia?4,
în anumite condiții, hiperbola este și ea un procedeu de tipizare și Coșovei
o folosește uneori în acest scop.
*
* *
Pentru sensibilizarea ideilor — prin imagini — în vederea unei cît mai
complete și mai expresive comunicări a conținutului tematico-ideologic, un
rol deosebit îl joacă limba foiosită de scriitor. Cercetînd mijloacele lingvistice
folosite de Traian Coșovei, în reportajele sale din volumele amintite, observăm
cîteva particularități caracteristice limbii scriitorului - reporter. Constatăm
folosirea — în descrierile narative, în narațiunile descriptive și în transcrierea
unor impresii provocate de natură — a imperfectului pentru a sugera ideea
de mișcare, de curgere neîntreruptă... De pildă: „încet, amăgitoare, adia mo-
reana, parcă nu era singură, parcă nu se îndura44... sau: „o liniște nețărmurită
stăpînea însă muntele. Ferigile creșteau în tufe înalte și viguroase. Un parfum
tare îmi umplea pieptul ca o băutură ce nu se mai găsea decît acolo44... Pentru
redarea faptelor unor personaje se servește de perfectul compus și uneori de
prezentul dramatic. Perfectul-compus e folosit și atunci cînd comentează,
vorbirea, gîndurile sau experiența unor personaje. Transcrierea unor impresii
de spaimă încercată în timpul vizitării peșterii de la Rîșnov se face la per-
fectul simplu.
în ceea ce privește sintaxa, constatăm folosirea cu precădere a propo-
zițiilor bogate, încărcate de epitete... Frazele lui Coșovei sînt fraze liniare,
fraze formate foarte adesea prin coordonare, sînt fraze de tipul acesteia: „Norii
aceia de jos se rupseră, se desfășurară, și luară drumul în cirezi monstruoase
și prinseră a se înfiripa acolo la depărtări, calde contururi pămîntești44. în
frazele formate prin subordonare, cele mai frecvente sînt propozițiile atribu-
tive, completive și finale. Multe propoziții din cuprinsul unei fraze sînt însă
reduse prin contragere gerunzială. Rare sînt la Coșovei frazele hipotactice,
perioadele, după cum rare sînt și construcțiile arhaice — reminiscență a unor
lecturi din cronicari. (Ex.: „dintre toate așezările din Țara Bîrsei, acest sat
Brașovul — în loc mai prielnic fiind, începe să se înconjoare cu valuri de
pămînt44 U.P. p. 62.)
în ceea ce privește topica propoziției și a frazei, constatăm folosirea cu
intenții stilistice a inversiunii, pentru a sublinia importanța unora din factorii
care întregesc înțelesul comunicării. Astfel, în unele propoziții, subiectul
este așezat la sfîrșitul acesteia. (Ex.: „în mijlocul cetății se ridică, mai mult
decît toată cetatea, Sfatul44; „deasupra noastră, împrejur, apărea bolta...44;
„Pe locuri cu nume sălbatice — Carabotce — răsar, noaptea, lumini...44 etc.)
Cît privește lexicul, constatăm că scriitorul-reporter nu ocolește neolo-
gismul și nici cuvintele tehnice, mai ales atunci cînd trebuie să explice anu-
mite procedee folosite în industrie. Astfel, la Coșovei, întîlnim cuvinte ca:
chiulasă, cofraje aeroterme, compresoare, ajusta], pirometru, optic, șablaj, tablă
de șarjare etc.
Prin Coșovei pătrund, de asemenea, în limba literară o mulțime de ter-
meni pescărești și marinărești ex.: sidelcă, chibeică, simen, cuter, moreac,
stulcă, lavă, sturion, car mac, mohună, parîmă, matiță, plaur, barcaz, edec,
mahunier, talienist, taliane, vintir, vintirigin, provă etc.
J j MIJLOACELE ARTISTICE ALE REPORTAJELOR LUI TK COȘOVEI	355
în ceea ce privește limba, se atestă la Traian Coșovei existența unor acor-
duri greșite, folosirea eronată a pluralului unor substantive sau adjective
(ex.: vreji, în loc de vrejuri; marele în loc de marile — marele orașe, marelor
aglomerații — spune Coșovei), folosirea greșită a pronumelui personal de în-
tărire (însăși scris peste tot greșit însă-și), folosirea fără discernămînt a formei
scurte „îi“ de la auxiliarul a fi, construirea anapoda a unor fraze. Despre unele
dintre aceste lipsuri s-a mai amintit de altfel în presa noastră. Aici, ținem să
subliniem, încă o dată, faptul că Traian Coșovei nu manifestă o permanentă
grijă pentru cultivarea limbii. Este o scădere asupra căreia va trebui să re-
flecteze.
La capătul acestor considerații se impun cîteva concluzii cu privire la
arta reportajului literar în genere și la arta lui Coșovei în special.
Cu privire la arta reportajului artistic, se cade să observăm că această
specie literară nouă a reușit să se impună datorită atît prestigiului unor
scriitori care au abordat această specie literară, cît și datorită rolului social
pe care-1 îndeplinește prin excelență reportajul: de a instrui, de a educa și de
a delecta, de a introduce pe cititor în problemele cele mai importante ale epocii
sale, de a trezi în acesta dorința fierbinte de a cunoaște frumosul din natură
și din viață... Pentru a-și atinge scopul, reportajul literar presupune folosirea
unor metode noi de investigație, de documentare, o tehnică compozițională
proprie, mijloace stilistice și lingvistice specifice...
în ceea ce-1 privește pe Coșovei, putem afirma că el și-a dat seama că
obiectivele principale ale reportajului artistic trebuie să fie — în primul rînd,
omul și pasiunea acestuia pentru muncă, natură și artele. Pe acestea el trebuie
să le cunoască bine pentru a putea să convingă pe cititor și să contribuie la
înfrumusețarea morală a oamenilor. Coșovei nu uită nici un moment că scrii-
torul-reporter are datoria de a fi un educator al cititorului, al gustului
acestuia. în această privință Coșovei a înregistrat rezultate remarcabile,
înfigînd noi jaloane și înscriind o nouă etapă în evoluția reportajului literar.
Pentru a face din reportaj o operă artistică, Traian Coșovei a pornit de
la experiența unui mare creator, de la experiența „reporterului-cugetător“ —
cum însuși spune — Geo Bogza. Influența maestrului — evidentă mai ales
în atitudinea față de natură, față de viață, în folosirea unor mijloace artistice,
nu anihilează latura originală a lui Traian Coșovei, care a creat imagini pline
de prospețime, de inedit. Coșovei folosește, într-un mod personal, anumite
procedee de artă. Coșovei nu arată însă o grijă deosebită pentru cultivarea
limbii literare.
Pentru a deveni o personalitate artistică, Traian Coșovei va trebui să
țină — pe viitor — seama de sugestiile criticii literare. Cu talentul incontes-
tabil pe care-1 are, folosind creator experiența maeștrilor, Coșovei își va înscrie
numele său în istoria literară, alături de al maestrului Geo Bogza și aljaltora,
la capitolul rezervat reportajului artistic.

VARIANTELE MAGHIARE ALE MIORIȚEI
de FARAGO IOSEF
Este un fapt istoric că poporul romîn și minoritățile naționale de pe
teritoriul țării noastre au trăit, timp de secole, în necontenită prietenie și
r.ccurmat contact.
Ca o consecință a relațiilor istorico-sociale dintre ele, dezvoltarea poe-
ziei noastre populare și a minorităților naționale de pe aceste meleaguri a
prezentat fenomenul unei influențe reciproce, de care știința folcloristică
nu poate să nu țină seama.
Același lucru s-a petrecut și pe teritoriul Transilvaniei în ceea ce privește
poezia poporului romîn și a minorității naționale maghiare.
Se pune însă întrebarea dacă deosebirea de limbă nu constituie o piedică
în calea realizării influenței reciproce? Cum se poate întrețese poezia populară
a două limbi diferite?
în regiunea limitelor ce marchează teritoriile lingvistice, cunoașterea
ambelor limbi este un fenomen obișnuit, iar în regiunile cu populație mixtă
cunoașterea și utilizarea reciprocă a limbilor respective poate fi considerată
un uz general. în astfel de locuri se găsesc întotdeauna, spre exemplu,
numeroși povestitori de basme care aud basmul în limba cealaltă, dar la
proxima ocazie îl redau în limba lor, făcînd astfel începutul și asigurînd
răspîndirea basmului^ spre propriul lor teritoriu lingvistic, respectiv spre
propriul lor folclor. în urma cercetărilor efectuate în această privință, avem
din ce în ce mai multe dovezi referitoare la faptul că nu numai simplele texte
de proză, ci chiar cele mai frumoase și mai dificile opere poetice (balade și
cîntece) își găsesc talentații dar anonimii traducători și prelucrători populari.
Drept dovadă, dorim să facem o scurtă prezentare a variantelor maghiare
ale baladei romînești Miorița, care se bucură de o binemeritată celebritate.
Trebuie să accentuăm dintr-un bun început, că în timp ce balada nu e
cunoscută nici unui popor învecinat sau mai îndepărtat, folcloristul romîn
Adrian Fochi prezintă — în ampla sa monografie Miorița, aflată sub tipar
— opt sute cincizeci de variante romînești ale acestei balade, culese din toate
regiunile teritoriului lingvistic romînesc. (Jumătate din variante — fără să
mai precizăm de data aceasta delimitarea lor geografică exactă — constituie
forme de colindă din Ardeal, exceptînd regiunea subcarpatică; cealaltă jumă-
tate e alcătuită din balade ardelenești subcarpatine și balade din Oltenia,
Muntenia și Moldova.) Trebuie să ținem seamă și de faptul că variantele ma-
ghiare nu trăiesc nicidecum pe întregul teritoriu lingvistic maghiar, ci — după
358
FARAGO IOSEF
2
cîte știm pînă în prezent — exclusiv în Moldova, Casin și Trei Scaune, deci
în regiuni cu populație accentuat mixtă romîno-maghiară. Cu alte cuvinte
atît caracterul romînesc autohton al Mioriței cît și originea romînească a
variantelor maghiare, sînt incontestabile.
I
Prima variantă maghiară a Mioriței a fost notată în scris, prin anul 1843,
sau ceva mai de timpuriu, la Cleja, în împrejurimile Bacăului, de către Petrăs
Incze Jânos, primul cercetător al poeziei populare maghiare din Moldova.
Deoarece varianta aceasta este anterioară chiar primei variante romînești
culeasă de Alecu Russo și devenită clasică datorită publicării în colecția lui
Vasile Alecsandri, ea prezintă o valoare deosebită nu numai din punct de
vedere al cercetărilor maghiare referitoare la Miorița, ci și sub aspect al cer-
cetărilor romînești. Iată pentru ce redăm integral, în cele de mai jos, textul
original precum și — pentru prima dată — traducerea romînească de cali-
tate, executată de Petre Șaitiș:
Paște-și pe imaș
Tînăr ciobănaș
Mia de mioare,
Turma lui cea mare
Sus pe vîrf de munte,
Crestele cărunte
Le-a privit și el,
Mîndrul ciobănel.
Vin deodată trei.
Trei tătari mișei,
Și cum au sosit
Ei au mulțumit:
— Bună ziua, -i zic,
Ciobănaș voinic.
— Domnul v-a adus,
Trei tătari, — le-a spus.
— Turma ta tărcată
Și nenumărată
Mia de mioare
Nu ne-ai da-o oare?
— Bine văd eu ce-i,
Trei tătari mișei,
Capul că-mi luați,
De vă-ncumetați.
Capul de-mi luați,
Nu mă speriați.
Mă-ngropați colea
Lîngă turma mea.
Copîrșeu să-mi faceți
Din cel fluier mare
Cel mic să mi-1 puneți
Doină, la picioare.
3
VARIANTELE MAGHIARE ALE MIORIȚEI
359
Vîntul cînd de jos
Va sufla duios,
Cine-a auzi
Astfel va grăi:
Tînăr ciobănel
PIîngese pe el.
Pe cei dragi cu-amar
Plînge-i în zadar.
Iar în jurul meu
Oile-mi — mereu —
Turmulița mea
Vesel va juca.
Drumul de v-a duce —
Poate veți vedea
O căsuță-n care
Am pe maică mea.
Toarce lînă neagră
Cea măicuță dragă,
Și-a-ntreba cu dor
Despre al ei fecior
Spuneți-i curat
Că m-am însurat,
Dar de dorul ei
AAult am lăcrimat.
Ea vă va-ntreba
Cine-i mîndra mea.
Spuneți-i curat
Și adevărat:
Cu minunea lumii,
Sora soarelui
Și-a pămîntului
Ieri m-am cununat.
De-ți vedea în cale
O grădină-n floare,
Am și eu acolo
Două surioare.
Florile plivesc,
Plîng și mă jelesc.
Plîns nepotolit,
Fără de sfîrșit.
Știu c-or întreba
Care-i soarta mea.
Viu sau mort — căzut —
Unde m-ați văzut?
Spuneți-le voi
Că m-am însurat
Și pe-a soarelui
Soră c-am luat.
Duceți-le lor
Vorba mea de dor
Și vestiți la toate
Lungă sănătate.
360
FARAGO IOSEF
4
Din păcate — asemenea unei mari părți din culegerea lui Petrâs —
această capodoperă a fost dată publicității abia după un secol și mai bine,
în 1956, fiind tipărită pe baza textului aflat printre manuscrisele cuprinse
în moștenirea rămasă de pe urma culegătorului L
După o variantă notată la Somușca2 în anul 1930 și după alta găsită la
Galbeni3 în 1932, cercetările repetate întreprinse în Moldova de către Secția
Cluj a Institutului de folclor, au descoperit o serie întreagă de variante ma-
ghiare ale Mioriței. Cercetările cu pricina se încadrau perfect în planul de
muncă al Institutului de folclor din Cluj, deoarece — datorită grijii parti-
dului și guvernului, în condițiile favorabile create de punerea în practică a
politicii marxist-Ieniniste în problema națională — încă de la data înființării,
adică din primăvara anului 1949, acest institut și-a fixat printre obiectivele
principale culegerea și studierea folclorului minorității naționale maghiare
din R.P.R., precum și elucidarea și evaluarea corelațiilor multiple dintre
folclorul romînesc și cel maghiar.
Cercetările din Moldova atestă că variantele maghiare ale Mioriței, așa-
zise ceangăe de sud (adică din jurul Bacăului) provin, în zilele noastre, din
Galbeni, Cleja, Somușca și Fundu-Răcăciuni, precum și, probabil, din satele
intermediare și învecinate, unde nu am efectuat încă nici o culegere sau nu
am găsit încă creația respectivă. Din acest grup de variante ceangăe de sud
au fost tipărite pînă acum opt variante4, iar alte zece manuscrise așteaptă
să fie editate. Toate acestea nu diferă esențial de varianta clasică a lui Petrâs,
fiind însă în general mult mai concise. De pildă:
Paște-și pe hotar
Tînăr păcurar
Mia de mioare,
Turma lui cea mare.
Trei porcari sosesc,
Lîngă el s-opresc
— Bună ziua, -i zic,
Păcurar voinic!
— Domnul v-a trimis
Trei porcari — le-a zis.
— Știi de ce-am venit?
Ei l-au ispitit.
1 D o m o k o s Pal Peter — R a j e c z k a Benjamin, Csăngo nepzene
(Muzică populară ceangăiască) I. Bp. 1956, 63-5.
2 Ver es s Sa n d or; Nepzenei gyujies a moldvai csăngok kdzdtt (Culegere de muzică
populară printre ceangăii din Moldova). Ethn. 1931. 137-8: (Cu melodie)
3 D o m o k o s Pal Peter, A moldvai magyarsăg. 3. bov. kiad. (Maghiarii din
Moldova. Ed. 3. compl.) Cluj, 1941. 279. (Cu melodie)
4 Farago J 6 zs e f — Jagamas J â n os, Moldvai csângo nepdalok es nep-
balladâk (Cîntece și balade populare ceangăiești din Moldova) București și Bp 1954. 110-15.
(Cinci variante cu melodii). S z e g 6 J ii 1 i a — S e b es t y e n D i b 6 K 1 â r a;
Rdiotiem bokretât. 150 nepdal. (Adunat-am flori. 150 cîntece populare maghiare, București,
1958. 7—8 și 24-5. (Două variante, cu melodii.) — J a g a m a s Jănos— Farago
J 6 z s e f, H âromszâzdtven româniai magyar nepdal. (Treisute cincizeci cîntece populare
maghiare din R.P.R.). Sub tipar. (O variantă cu melodie.)
5
VARIANTELE MAGHIARE ALE MIORIȚEI
361
— Dacă nu voi ști.
Voi mi-o veți vesti.
— Oare nu ne-ai da
Turmulița ta,
Mia de mioare,
Turma ta cea mare?
— Nu, eu nu voi da
Turmulița mea.
— Dacă n-o vei da,
Capul ți-om lua.
— Capul de-mi luați,
Voi să mă-ngropați.
Lîngă ușa stînii
’N iesle la mioare
Fluierul cel mic să-1
Puneți la picioare.
Cel mare să-mi țină
Capului hodină.
Vîntul cînd de jos
Va sufla duios.
Blînd le va trezi,
Ele-mi vor doini.
Drumul de v-a duce
Pe la casa mea,
Casă afumată,
Streașină-aplecată,
Am acolo-n ea,
Am pe maică mea.
Ea vă va-ntreba
Care-i soarta mea.
Voi să-i dați cuvînt
Cum trăiesc, cum sîi.t;
Că eu n-am murit,
Ci m-am însurat
Și pe-a soarelui
Soră c-am luat.
în afară de grupul variantelor ceangăe de sud mai cunoaștem, în Moldova,
un grup de variante maghiare denumite ceangăe secuiești’. Am găsit două
dintr-însele în împrejurimile Oneștilor, la Tuta și la Satu-Nou, publicînd una
din ele1.
Venind din Moldova în Ardeal, am găsit — în 1942, la Plăieșii-de-Sus —
o variantă căreia Secția Cluj a Institutului de folclor i-a mai adăugat una
de aceeași proveniență, în 1954-55. Textul acesteia din urmă a fost dat pu-
blicității 2.
Spre încheiere, menționăm grupul de variante din Trei Scaune, dintre
care primele au fost, încă în 1937, găsite în Poian și Lemnia, tipărite
1 Farago J 6 z s e f, Hăromszekimagyar Miorița (Miorița maghiară din Trei Scaune)
Igaz Szo, 1959. Nr. 10. 692
2 Farago J 6 z s e f, A Folklor Intezet Koloszvâri Osziâlyănak Kăszoni-csiki gyu’tdutja
Culegerea efectuată la Secția Cluj a Institutului de folclor în Casin și Ciuc., „E16re“, 12 mai 1954.
362
FARAGO IOSEF
6
însă abia în 1956 (Domokos-Rajeczky, 116-7). Mai pe urmă, în 1959, Insti-
tutul de folclor din Cluj a organizat — cu concursul profesorilor și învăță-
torilor localnici — o acțiune de culegere în Trei Scaune de Nord, drept care
s-au mai descoperit, în cele două sate menționate, alte cinci variante. Una
dintre ele — cea publicată deja — o cităm aci, spre exemplificare:
Tînăr ciobănaș.
Cu căciulă mică,
Fluier fermecat,
în picior opincă,
Paște-și sus pe coastă
Veselă de munte
Mia de mioare,
Oile-i mărunte.
— Stîna turmei mele
Hoții mi-o-mpresoară
Și cu gînduri rele
Vin să mă omoară
Capul de-mi luați,
Nu mă speriați.
Groapa mi-o săpați
Intre mieii mei,
In pămîntul mamei
Sfinte mă-ngropați.
Numai draga mea
Dacă n-ar afla,
Că-n coastă de munte
Capul mi-ați tăiat.
Dar și ei puteți
Să-i vestiți curat,
Că-n coastă de munte
Voi m-ați cununat.
Căciulița mea
Giulgiu să-mi fie ea.
Fluierul cel mare
Funie de-ngropare.
In concluzie, conform cercetărilor noastre de pînă acum, variantele
maghiare ale Mioriței se grupează, din punct de vedere geografic, în patru
grupe: una ceangăe de sud din jurul Bacăului, una ceangăe-secuiască din
jurul Oneștilor, una secuiască din Casin și una secuiască din Trei-Scaune
dintre Tg. Secuiesc-Brețcu. O singură privire pe hartă e de ajuns pentru
a constata că aceste patru regiuni etnografice, situate cîte două, în regiunea
subcarpatică interioară, respectiv exterioară, alcătuiesc un sistem de corelații
mai ample. Conținutul social-etnografic al acestui sistem de corelații constă
înfăptui că populația din Casin se află în permanentă și neîntreruptă legătură
economică și culturală cu Trei Scaune de Nord, ca și cu împrejurimile Onești-
lor (prin valea Uzului), tot așa cum populația din Trei Scaune de Nord are
contact de asemenea cu Oneștii (prin pasul de la Oituz), sau cum ceangăii-
7
VARIANTELE MAGHIARE ALE MIORIȚEI
363
secui din împrejurimile Oneștilor mențin legătura cu ceangăii de sud din jurul
Bacăului.
Din întreg acest teritoriu provin pînă acum aproximativ treizeci de
variante maghiare ale baladei Miorița. Nu este o cantitate prea mare, dar
suficientă pentru a se putea face cîteva comparații și a se trage cîteva
concluzii.
II
înainte de a compara conținutul variantelor maghiare cu originalul ro-
mînesc, trebuie să știm că — în forma sa actuală, evoluată — Miorița romî-
nească conține patru motive. Conform cercetărilor folcloristice, cel mai vechi
dintr-însele este, sub aspect istoric, testamentul, adică dorințele pe care eroul
baladei și le exprimă în legătură cu înmormîntarea sa. Părții acesteia, lirice,
i s-a adăugat ulterior conflictul dintre păstori, o motivare epică-dramatică
a morții eroului, respectiv a testamentului său. După aceasta, balada s-a îm-
bogățit cu un nou motiv: figura mioarei năzdrăvane, care îi semnalează erou-
lui primejdia de moarte ce îl paște. Pînă la urmă, survine acel ultim mesaj,
trimis mamei (surorii sau iubitei), motiv care desăvîrșește și completează
balada. Variantele-colinde romînești, din Ardeal, ale Mioriței, care sînt cele
mai vechi, conțin numai primele două motive: variantele-balade din Ol-
tenia și Moldova cuprind în general trei, iar cele din Muntenia în general pe
toate patru.
Textul tuturor celor patru grupe de variante maghiare conține cîte trei
motive și anume: conflictul, testamentul și mesajul trimis marnei (surorii
sau iubitei). De aici, rezultă clar că preluarea s-a efectuat într-o epocă în care
balada romînească inclusiv motivul al patrulea se realizase în forma defi-
nitivă. Cu atît mai frapant este faptul că în afară de o singură variantă — cea
de la Fundu-Răcăciuni, adică ceangăe de sud (Szego-Dobo 7-8)—figura mioarei
năzdrăvane lipsește cu desăvîrșire din toate celelalte variante maghiare*
Se pune întrebarea: pentru ce poezia populară maghiară a preluat numai
primele două — adică cele mai vechi — și al patrulea — adică cel mai recent
— dintre motivele baladei romînești, renunțînd la al treilea, deși — din
punct de vedere cronologic — acesta se situa între celelalte. Azi nu sîntem
încă în măsură să dăm un răspuns hotărît, dar ne credem îndreptățiți să men-
ționăm doi factori cu totul specifici. Prima observație este, că în baladele popu-
lare maghiare există foarte puține elemente de basm, nu există de loc elemente
fantastice (și cu atît mai puțin există așa-nurnitele balade fantastice); aceasta
înseamnă că, după toate posibilitățile, figura mioarei năzdrăvane trebuie să
fi pierdut din importanță chiar în epoca preluării. A doua remarcă: presupu-
nînd că totuși, la început, figura mioarei năzdrăvane nu ar fi pierdut din
importanță (după cum rezultă din cazul variantei de la Fundu-Răcăciuni),
se va fi renunțat la ea în decursul procesului de concentrare, caracteristic
pentru balada maghiară, atît din pricină că era o figură de basm, neobișnuită
în baladele maghiare, cît și pe considerentul că era un motiv negli-
jabil sub aspectul înțelegerii acțiunii.
Lipsind deci mioara, în toate variantele maghiare (chiar și în cea de la
Fundu-Răcăciuni), eroul baladei le comunică însuși ucigașilor ultimele
364
FARAGO IOSEF
8
sale dorințe și tot printr-înșii trimite mesajul ultim celor dragi de
acasă.
Continuînd analiza deosebirilor de conținut constatăm că pe cînd (cu
excepția variantei din Fundu-Răcăciuni) în toate variantele ceangăe de sud
eroul principal este ucis de trei porcari, în varianta de la Fundu-Răcăciuni
și în toate celelalte: din împrejurimile Oneștilor, din Casin și Trei Scaune,
ucigașii sînt — în loc de păstori — „hoți de munte“ sau „hoți vestiți^ (fie
mai mulți, fie doar unu). Deoarece în Miorița romînească, hoții apar doar în
cîteva variante provenite din jurul Aradului, prezența lor în toate textele din
trei grupe de variante maghiare se datorește, evident, procesului de evoluție
locală.|
Cine vor fi fiind hoții? Nenea Bidiga Jozsef din Poian, unul dintre infor-
matorii noștri, opiniază că ar fi vorba de tătari. Interpretarea se poate ușor
justifica din punct de vedere istoric, deoarece tătarii, aliați ai turcilor, mai
făceau încă incursiuni în Moldova și Ardeal chiar în prima jumătate a se-
colului al XVIII-lea, jefuind, masacrînd și tîrînd cu ei nenumărați robi
și mari cantități de bunuri. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
tătarii au fost blocați în peninsula Crimeea, în timp ce Rusia dădea Turciei
lovitură după lovitură. Există nenumărate dovezi că în decursul secolelor
de ocupație turcească, elementele turco-tătărești abundă în poezia popu-
lară din Europa de răsărit, chiar în cazul operelor fără nici o corelație cu
subiectele istorice. Credem că nici o dovadă nu este mai elocventă decît
tocmai cei „trei tătari mișei“ din varianta clasică citată, a lui Petrâs. în altă
variantă, tot ceangăe de sud (Farago-Jagamas, 115) mesajul trimis mamei
se încheie cu un vers specific evocator al robiei tătărești.
Cu toate că, precum se vede, opinia lui Nenea Bidiga e susținută nu
numai de trecutul istoric, ci chiar prin textul unora dintre variantele
maghiare din Moldova, ar fi o greșeală să considerăm pur și simplu că, în
poezia populară, „hoț“ și cu „tătar“ sînt noțiuni identice. Nu e lipsit de justi-
ficare și de temei faptul că poeții populari creează sinonimie „hoț — tătar“;
trebuie să se știe însă, că figura hoțului a pătruns în variantele maghiare
respective ale Mioriței, fiind preluate din balada Hoțului de munte.
în afară de cîteva urme rare (în regiunea de dincolo de Dunăre și în centrul
Ardealului) balada Hoțului de munte a fost atît de frecventă în poezia populară
vie din secuime și maghiară din Moldova în ultima sută de ani, încît e foarte
probabil să se fi putut amalgama cu textele variantelor maghiare ale Mioriței.
Varianta din Satu-Nou (Farago, 692), prezintă o fază cu totul incipientă,
brută, a acestui amestec. în schimb varianta din Trei Scaune, citată mai sus,
și toate celelalte reprezintă o formă definitiv cristalizată a procesului de
amalgamare,
Așa-numita contaminare a diferitelor balade populare, transmigrația
și schimbul unuia sau a mai multor motive nu este de loc rară în poezia populară
secuiască și în cea maghiară din Moldova. Infiltrarea eroului negativ din
balada Hoțului de munte în variantele maghiare ale Mioriței a fost cît se poate
de lesnicioasă, deoarece el nu și-a schimbat rolul de loc: inițial, era ucigașul
femeii silită să-1 ia de bărbat; dincoace, în noul mediu, este ucigașul cioba-
nului.
9
VARIANTELE MAGHIARE ALE MIORIȚEI
365>
III
La fel ca în privința conținutului, originalul romînesc al Mioriței și cu
variantele maghiare prezintă mai multe deosebiri caracteristice și sub aspectul
formei.
Neglijăm din acest punct de vedere, cele două variante din jurul Oneștilor
și cele două de la Casin, acestea reprezentînd conformații neobișnuite și cazuri
excepționale în balada maghiară. Deoarece nu avem bandă imprimată la
Onești, nu știm dacă este vorba doar de frînturi necoordonate sau de un text
și o melodie — respectiv de o interpretare — concepute mai liber, în gen
de improvizație. Banda de magnetofon imprimată la Casin fixează însă cu
precizie melodiile evocatoare de recitativ ale versurilor de diferite lungimi;
de altfel, unele elemente ale acestei forme mai libere se identifică pe ici pe colo,
chiar pe imprimările din Trei Scaune. Nu e cazul să ne ocupăm mai intens,
cu această ocazie, de elucidarea problemei, dar ținem să menționăm că această
formă marchează poate de asemenea o influență romînească în balada populară
maghiară.
Exceptînd deci variantele menționate, putem sesiza din prima clipă
diferențele de formă. într-o singură frază, acestea s-ar putea caracteriza în
felul următor: forma baladei maghiare este determinată, iar a celei romînești,
liberă. Versurile Mioriței romînești se succed netrunchiate, cu totul curgător,
fără nici o întrerupere. Nu se grupează în strofe, deoarece melodiile versurilor
nu se schimbă cu regularitate și deci nu pot sluji drept temei pentru structura
strofică. în aceste vechi balade romînești, melodia este alcătuită în ultimă
analiză dintr-o singură formulă melodică (sau cel mult din cîteva) iar cîntă-
rețul o utilizează liber, cu variațiuni, respectiv o adaptează conținutului
textului care urmează1. Față de aceasta, balada maghiară se împarte întot-
deauna în strofe cu același număr de versuri (de obicei patru); cît despre versuri
acestea sînt izometrice, adică cu același număr de silabe (de cele mai multe
ori opt, în alte cazuri douăsprezece, șase etc.). Fiecare vers are melodia sa
Care nu poate fi^substituită prin alte melodii și care va reveni cert în locui res-
pectiv al strofei următoare sau în oricare alta. în limitele acestei forme deter-
minate, cîntărețul rezolvă creșterea sau descreșterea întîmplătoare, de o silabă
sau două, a versului, cu ajutorul divizării sunetului, respectiv cu melizmă,
iar în cazul creșterii numărului versurilor din strofă, repetă melodia. Așadar,
chiar în astfel de cazuri rare, el respectă limitele impuse de forma determinată.
O mică parte a variantelor ceangăe de sud ale Mioriței maghiare este
alcătuită din strofe de două versuri cu cîte douăsprezece silabe. Deoarece
însă de cele mai multe ori, melodia lor este de șase silabe, celelalte variante
ceangăe de sud precum și toate variantele din Trei Scaune se compun din strofe
de cîte patru versuri a șase silabe. Printre melodiile respective se identifică
și unele cu caracter romînesc, respectiv de origine romînească, dar ele nefiind
identice cu melodia recitativă a Mioriței romînești, ci constituie preluări
independente de aceasta, studierea lor se integrează într-un alt capitol al
relațiilor folclorice romîno-maghiare.
Analizînd problema formei interioare, observăm de la bun început
diferența de lungime dintre balada romînească și cea maghiară. Forma de baladă
1 Vechi cîntece de vitejie. București, 1956, 18
366
FARAGO IOSEF
10
a Mioriței romînești are în medie 60 versuri, dar variantele cele mai bogate,
care cuprind toate patru motivele, conțin pînă la 180 versuri. De pildă, va-
rianta clasică Vasile Alecsandri numără 123 versuri. Față de aceasta, varian-
tele ceangăede sud au în medie 40 versuri și nici cele mai lungi nu depășesc 60.
Cît despre cele din Trei Scaune, media lor e de-abia 20 versuri.
Care poate fi explicația acestei diferențe într-adevăr disproporționate?
Cercetările, care durează de mai bine de un veac, au reușit să schițeze,
în linii generale, caracterele baladei populare maghiare — trăsături speci-
fice confirmate și prin cele mai recente rezultate1. Conform acestora, cel mai
pregnant specific al conținutului, formei și interpretării baladei populare
maghiare constă în concentrația și tensiunea dramatică. Aceasta ia naștere
prin eliminarea treptată a tuturor diversiunilor care nu grăbesc ci întîrzie
și frînează desfășurarea acțiunii — proces care se întîmplă, firește, pe parcursul
transmisiei orale a operelor, formulate inițial cu mai mult lux de amănunte.
Nu sînt rare cazurile în care balada populară maghiară clasică este lapidară
pînă la limita inteligibilității. Chiar baladele mai recente (deși mai lungi
decît cele vechi) păstrează pînă la urmă, după un proces de concentrare trep-
tată, doar momentele cele mai importante, mai tipice și mai generale ale
evenimentelor cîntate, renunțînd la tot ce este ocazional sau lipsit de impor-
tanță primordială. Renunțarea la momentele considerate inutile, procesul de
continuă cizelare și concentrare, are drept rezultat preponderența acțiunii în
balada maghiară. Părțile perisagere atît de frecvente în poezia lirică lipsesc
din baladă, ca și descrierea locului acțiunii sau amănuntele referitoare la
mediul în care se desfășoară aceasta. Balada se rezumă la simpla indicare a
locului; chiar aceasta însă numai în cazurile cînd indicația respectivă e absolut
necesară înțelegerii acțiunii. Cea mai bună metodă pentru realizarea concen-
trării dramatice a acțiunii și pentru desfășurarea rapidă a acesteia în baladă,
este dialogul. Există balade populare maghiare construite exclusiv din dialog,
iar în altele ritmul accelerat al acestora începe cu o scurtă introducere, fiind
întrerupt doar de cîteva explicații cît se poate de lapidare. Chiar în carac-
terizarea eroilor, balada se folosește de mijloacele menționate. în general
lipsesc, din textul baladelor, descrierile referitoare la însușirile fizice sau morale
ale eroilor, ba, adesea nu se utilizează nici atributul și, cu toate acestea, cuvin-
tele și faptele lor îi caracterizează limpede: eroii baladelor mărturisesc întot-
deauna despre ei înșiși, cu faptele și cuvintele lor.
Este evident că toate aceste caracteristici rezultate din întregul patri-
moniu de balade nu le vom putea regăsi întrunite într-o singură piesă, dar
este la fel de evident că, venind din folclorul romînesc și pătrunzînd tot mai
adînc în cel maghiar, Miorița merge exact pe drumul acesta. Dat fiind că oricine
poate face o comparație, cu puțină osteneală, nu vom mai enumera în amănunt
felul în care, prin concentrarea efectuată de la amănunt la amănunt, textele
maghiare au ajuns la gradul de concizie pe care îl au azi. Prin același proces
1 C s a n â d i Imr e— V a r g Y a d L a j o s, Ropulj, pava, ropillj. Magyar nep-
balladâk es balladăs dalok. (Sbori, păune, sbori. Balade populare maghiare și cîntece cu carac-
ter de baladă.) Bp. 1954 23-4. — Ort u t ay Gyula, Magyar nepkolieszet. Magyar
Klasszikusok. (Literatură populară maghiară. Clasicii Maghiari). Bp. 1955 I. 61-3; F a r a g o
J 6 z s e f, Diofânak hârotn aga. Szekely nepballadâk (Trei ramuri de nuc. Balade populare
secuiești.) București, 1956. 16-7.
11
VARIANTELE MAGHIARE ALE MIORIȚEI
367
trebuie să se fi eliminat din variantele maghiare și figura mioarei năzdrăvane.
Mai mult, varianta de la Lemnia, ajungînd pînă la limita extremă a concen-
trației, conține doar două motive: discuția premergătoare crimei și, ultimele
dorințe referitoare la înmormîntare. Astfel dar, cu toate că celelalte texte
maghiare sînt mai bogate și mai depline, sub aspectul conciziei dramatice,
varianta din Lemnia poate fi considerată cea mai caracteristică variantă
maghiară:
Tînăr ciobănaș
Cu căciulă mică,
Fluier fermecat,
în picior opincă,
își păștea pe coastă
Veselă de munte
Mia de mioare,
Oile-i mărunte.
— Voi, tîlhari vestiți.
Pentru ce-ați venit?
Ori v-ați sfătuit
Să mă omorîți?
în coastă de munte
Capul de-mi luați,
între mieii mei,
în pămîntul mamei
Sfinte mă-ngropați.
E foarte adevărat că, în comparație cu unele variante romînești repre-
zentative, aceste cîteva rînduri par mult mai simple, ba chiar sărăcăcioase;
totuși, subliniem că variantele maghiare trebuie apreciate nu numai în funcție
de originalul romînesc, ci în primul rînd în cadrul folclorului maghiar pe
temeiul scării valorilor din folclorul maghiar. In felul acesta se va învedera
că aparenta sărăcie a baladelor maghiare este de fapt însăși bogăția lor, dar
în funcție de alt criteriu poetic decît cel ce trebuie aplicat în cazul baladelor
romînești.
Care sînt aceste criterii poetice diferite?
Credem că am reușit să trecem în revistă deosebirile dintre variantele
romînești și maghiare — dar că lipsește încă analiza cauzei care le determină.
Cu alte cuvinte: pentru ce balada romînească abundă de amănunte, în timp
ce balada maghiară e atît de lapidară și de concisă? De ce nu se întîmplă in-
vers? Sau de ce nu sînt amîndouă la fel de bogate în amănunte, ori la fel de
concise?
Pentru moment vom căuta răspunsul în condițiile de viață și în felul
de interpretare al baladelor, observînd totodată că întrebarea are tangențe
cu problema formei naționale a poeziei populare romînești și a poeziei populare
maghiare.
Trebuie să se știe că, de mai multe generații, baladele populare maghiare
se diferențiază de cîntecele lirice, în primul rînd prin tematică și conținut,
și nu prin formă și mod de interpretare. Structura lor strofică-izometrică este
perfect identică cu a cîntecelor lirice. în general, nici melodiile lor nu se
deosebesc de patrimoniul cîntecelor lirice, iar adesea lungimea lor o întrece
368	FARAGO IOSEF	]2
doar cu foarte puțin — sau chiar de loc — pe a acestora. De aici, rezultă că
în împrejurări normale, azi, interpretarea baladei populare maghiare nu
implică nici prilej deosebit și nici capacitate interpretativă excepțională.
Textul scurt, relativ definitiv, poate fi cîntat aproape de oricine, în orice
împrejurare, așa cum se întîmplă în cazul cîntecelor lirice. Mai mult, balada
poate fi cîntată nu numai individual, ci chiar colectiv, în grup.
Tocmai această utilizare colectivă determină concizia baladelor populare
maghiare, întrucît utilizarea colectivă exercită asupra evoluției textului
un efect contrar celui rezultat din interpretarea individuală. In cazul acesteia
din urmă, cîntărețul nu se identifică cu ceilalți cîntăreți și se diferențiază
net de auditor. în felul acesta însă — în condițiile de a se afla în epicentrul
interesului — nu oricine acceptă să cînte balade și o vor face doar cei înzestrați
cu înclinații speciale, dezvoltate prin exercițiu. în afară de talent și de măsura
în care interpretul este înzestrat, felul său de a interpreta poate fi modificat
de fiecare dată de exigențele auditorului sau de către alte circumstanțe.
Datorită acestor considerente, interpretul nu este un simplu tălmăcitor al
textului; el modifică, improvizează, creează, oferind întotdeauna un text
nou. Cu cît va fi mai talentat și cu cît va exersa mai mult, cu atît mai bogată
și mai lungă va deveni balada sa, care poate deci prezenta schimbări rapide,
de la caz la caz nu numai în timp și spațiu, ci în orația aceluiași interpret.
Pe scurt, prima dintre balade este un lapidar rezultat al muncii de creație
colectivă populară, iar cea de a doua o creație individuală izvorîtă abundent
din talentul cîntărețului individual mai mult sau mai puțin profesionist,
pătruns de spiritul tradițiilor și controlat de colectivitate, dar ieșit din comun,
față de aceasta.
în folclorul maghiar, numai printre ceangăii din Moldova mai trăiesc
azi reminiscențe sporadice ale interpretării individuale a ‘baladei. Față de
aceasta, în cea mai mare parte a Olteniei, Munteniei și Moldovei, baladele
romînești se mai interpretează și azi de către cîntăreți cu experiență, acom-
paniațf în general de cîte unul sau mai mulți instrumentiști. Cel mai de seamă
prilej este nunta și mai ales „masa mare" de duminică seara. „Interpretarea
baladei are loc pe temeiul diferitelor procedee și formule tradiționale, și are
în mare parte un caracter de improvizație. Ea necesită un cîntăreț talentat,
înzestrat cu o memorie bună și cunoscător al specificului poetic și muzical
al genului. în interesul interpretării reușite a baladei, interpreții se folosesc —
cu multă pricepere, de mijloacele dramatice: mimică, gest și chiar recitare. în
zilele noastre, adevărații depozitari și interpreți ai acestui gen sînt lăutarii
de la țară; lor li se datorează existența baladei, ca și răspîndirea și evoluția
ei. Oamenii aceștia au o memorie excepțională: ei cunosc cîte 30—40balade,
ceea ce reprezintă aproximativ 12 000 versuri"1.
E firesc că datorită unor astfel de interpreți excelenți balada romînească
nu poate fi decît bogată în amănunte și nu poate avea decît o lungime mare,
adecvată genului epic, contrastînd cu concizia dramatică a baladelor maghiare,
1 C o m i ș e 1 Emilia, La ballade populaire roumaine. Studia memoriae Belae
Bartok sacra. Ed. a 2-a Bp. 1957. 28
13
VARIANTELE MAGHIARE ALE MIORIȚEI
369
Concluzia cercetărilor noastre comparative este că variantele maghiare
ale Mioriței nu constituie nicidecum copii fidele ale originalului romînesc.
Dimpotrivă, numeroasele și feluritele deosebiri de fond și de formă ne permit
să conchidem că acei creatori populari care au prelucrat balade din limba
romînă în cea maghiară s-au ghidat nu după cuvîntul ci după conținutul
originalului, nu după litera ci după spiritul acestuia. Chiar dacă însă, odi-
nioară, ar fi tradus-o textual, datorită transmiterii orale, variantele maghiare
s-au îndepărtat atît de mult de original și au devenit atît de specifice, încît,
dincolo de identitatea fundamentală se pot defini precis și deosebirile esen-
țiale. Pe scurt: în decursul procesului de transmitere și însușire, balada spe-
cific romînească s-a transformat în baladă specific maghiară. Un astfel de pro-
ces constituie, fără îndoială, una din cele mai superioare, mai complexe și
mai artistice forme ale legăturilor dintre poeziile populare de limbi diferite.
Analiza comparativă a variantelor romînești și maghiare ale unor creații
poetice populare romînești devenite maghiare (și viceversa) ne îmbogățește
nu numai cunoștințele din domeniul relațiilor dintre poezia populară romî-
nească și cea maghiară, ci poate aduce o interesantă contribuție și în materia
de diferențiere și de limitare a specificului național al poeziei populare ro-
mînești și maghiare, înlesnind discernămîntul în problema formei naționale
a acestor două poezii.
Specificul care diferențiază variantele maghiare ale Mioriței de origi-
nalul romînesc, atît ca fond cît și ca formă, pare a fi o dovadă că
transmiterea și însușirea baladei a avut loc în trecutul mai îndepărtat,
deoarece diferențierea nu s-ar fi putut înfăptui într-o perioadă de timp prea
scurtă. Tocmai din pricina aceasta sîntem de acord cu Csanâdi Imre și Vargyas
Lajos, care — în lucrarea lor cu caracter sinteză de balade populare ma-
ghiare (156-8) — au integrat variantele maghiare ale Mioriței în patrimo-
niul baladelor clasice.
Pe temeiul caracterelor identice — mai numeroase și mai importante
decît deosebirile — precum și pe temeiul asemănărilor dintre ele, considerăm
că, cele patru grupe geografice ale variantelor maghiare constituie în esență
o singură grupă de variante, dar azi nu sîntem încă în măsură să decidem
în care anume dintre cele patru regiuni geografice a început procesul de trans-
mitere și de preluare. Deoarece pentru clarificarea unei astfel de probleme este
necesară o comparare minuțioasă a variantelor romînești și maghiare—aproape
vers cu vers — așteptăm menționata monografie Miorița de Adrian Fochi,
precum și studiul comparativ despre variantele romînești și maghiare din
secuime ale Mioriței, semnat de loan R. Nicola, lucrări care vor putea sluji
drept punct de plecare pentru continuarea cercetărilor1.
Oricare ar fi însă rezultatul acestora, un lucru e cert: folclorul romînesc
a dăruit poeziei populare maghiare din R.P.R. o baladă care-i face cinste.
1 Toate datele de sinteză, citate de noi cu privire Ia variantele romînești ale Mioriței,
se datoresc lui Adrian Fochi. Dorim să-i mulțumim și pe această cale pentru repetatele și
valoroasele sale informații, fără de care nu am fi fost în măsură să comparăm variantele ma-
ghiare cu originalul romînesc. — loan R. Nicola a găsit în Trei Scaune peste zece variante
romînești și tot lui i se datoresc imprimările pe bandă de magnetofon ale celor cinci variante
maghiare de acolo. Studiul său în pregătire se ocupă și de latura muzicală a problemei.
24-c. 3230

BIBLIOGRAFIE EMINESCIANĂ
(Contribuție: 1944 — 30 iunie 1960)
de GRAȚIAN JUCAM
Introducere. Prezenta contribuție la bibliografia eminesciană este a doua
publicată după 23 August 1944. Ea completează și îndreaptă unele erori strecu-
rate în Bibliografia eminesciană, publicată de Aurel Martin în „Almanahul
literar^. Cluj, an. I, 1950, nr. 2—3, ian.-febr., p. 53—60.
Bibliografia de față se rezumă la cercetarea periodicelor de la 23 August
1944 la 30 iunie 1960.
La început, înregistrăm bibliografiile eminesciene publicate mai de mult,
cu scopul de a le cunoaște și generațiile mai tinere, întrucît unele date, deși
mai vechi, sînt foarte prețioase pentru înțelegerea vieții și operei poetului.
De altfel, ne-am gîndit întotdeauna la publicarea în volume compacte a acelor
texte, care aduc contribuții valoroase în interpretarea operei celui mai mare
poet romîn, deoarece unele articole, studii etc. au fost publicate în ziare și
reviste, care astăzi au devenit o raritate și pentru care trebuie să te adresezi
marilor biblioteci. Pentru ca acei care se ocupă de Eminescu să poată avea
pe masa de lucru prețioasele texte bibliografice, credem necesară publicarea
îor, în raport cu valoarea lor și cu necesitățile de azi. Dar, mai întîi, trebuie
publicate indicațiile bibliografiei eminesciene.
Bibliografia la care ne-am gîndit că ar trebui publicată trebuie neapărat
selecționată, pentru că acest criteriu îl socotim cel mai just. Ea va trebui
să arate, de bună seamă, și interesul pe care generațiile l-au arătat față de poet.
Notă. Am folosit pentru transcriere cîteva prescurtări: am dat între
paranteze și cu titlu general: / Despre Eminescu* / note, articole, informații
din ziare și reviste, care erau numeroase în paginile respective; aproape toate
sînt publicate cu ocazia centenarului poetului. Sînt apoi cîteva prescurtări
pe care cititorul le va înțelege cu ușurință: Viața rom. = Viața romînească;
rec. = recenzie etc. N-am trecut bibliografia eminesciană apărută în unele
opere ale scriitorilor noștri reconsiderați și nici cea apărută în unele manuale
școlare.
BIBLIOGRAFIILE EMINESCIENE DIN TRECUT
Z a h a r i a N., Bibliografie, (în) Mihail Eminescu. Viața și opera sa, Buc., 1912, p. 327—355.
(Vezi și ediția a Il-a mărită din 1923, p. 393—453).
Adamescu Gheorghe, Mihail Eminescu (1850—1889), (Bibliografie), (în) Con-
iributiune la bibliografia romînească, fasc. Ia, (1500—1920), Buc., 1921, p. 116—
119;'fasc. IIa, (1500—1921), Buc., 1923, p. 153—165; fasc. lila, (1500—1925),
Buc., 1928, p. 122—126.
372
GRAȚIAN JUCAN
2
Georgescu-Tistu N., Eminescu Mihail (Bibliografie), (în) „Dacoromania", an. II»
1921—1922, p. 869—871; an. III, 1922—1923, p. 1041 — 1044. (Vezi și p. 979).
Lipănea nu M., Eminescu Mihail (Bibliografie), (în) „Dacoromania". an. IV, 1924—
1926, partea a 2-a, p. 1468 — 1475. (Vezi si: p. 1315 — 1396; 1454; 1018;
1195—1197).
— Eminescu Mihail, (Bibliografie), (în) „Dacoromania, an. V, 1927—1928,
p. 851—856. (Vezi și p. 633—634; 646—650.)
— Eminescu Mihail (Bibliografie), (bibliografia periodicelor 1927—1928 de Ion
Breazu și Lia Pușcariu-Manoilescu) (în) „Dacoromania“, an. VI, 1929—1930,
p. 616—621 (Vezi: p. 478—481.)
— Eminescu Mihail, (Bibliografie), (bibliografia publicațiilor condusă de Ion
Breazu), (în) „Dacoromania", an. VII, 1931 — 1933, p. 599—610.
— Eminescu M ihai (Bibliografie), (în) „Dacoromania", an. VII, 1931—1933,Buc.,
1934, p. 559—560. (Vezi: p. 426—427; 390—391; 648—650.)
— Eminescu Mihai (Bibliografie),(bibliografia publicațiilor condusă de Ion Breazu),
(în) „Dacoromania", an. VIII, 1934—1935, p. 427—442; an. IX, 1936—1938,
p. 509—510; an. IX, 1936—1938, p. 547—559.
— Bibliografie eminesciană, vezi (în) Anuarul Institutului ele istorie națională,
Cluj, la cap. Bibliografie.
—	(Bibliografie), (în) Buletinul Mihai Eminescu, VII, 1936, p. 140; VIII, 1937,
p. 53; IX, 1938, p. 33; X, 1939, p. 89.
— Bibliografie, (în) M. Eminescu, Scrieri politice, ed. comentată de D. Murărașu,
Editura „Scrisul Romînesc", Craiova, f.a. p. LXI—LXV.
Călinescu G., Bibliografie eminesciană: Viața, (în) Viața lui Mihai Eminescu, Ediția
a treia revăzută, București, 1938, p. 445—465. (Vezi și celelalte ediții.)
Theodorescu Barbu, Contribuție la o bibliografie eminesciană, (în), „Convorbiri
Literare", 1939, LXXII, nr. 6—7—8—9, p. 1547—1579.
Martin Aurel, Bibliografie eminesciana, (în) „Almanahul Literar", an. I, 1950, nr. 2—3,
p. 53—60.
1945
Călinescu G., Eminescu și iudaismul, (în) „Lumea", 1945, an. I, (1945) nr. 11 (2 dec.)»
p. 1.
Joja Atanase, Problema Eminescu, (în), „Orizont", Buc., an. I, nr. 12, 1 mai 1945, p. 6.
V a s i 1 i u Aurel O mare ediție a lui Eminescu, (în) „Transilvania", 1945, (m. 76), nr. 3—4,
p. 85—91.
Eminescu Mihail, Poesies, traduites par S. Paves, tipografia „Bucovina", Buc., 1945.
1946
A. G., Eminescu dramaturg, (în) „Revista noastră", (Constanța), 1946, (15 iun.—15 iul.),
I, nr. 6, p. 6—9.
Călinescu G., Tema „mamei", (în) „Lumea" 1946, an. II (1946), nr. 35 (16 iunie), p. 1
și 5.
Idem, Eminescu și clasele pozitive, (în), „Națiunea", an. I, nr. 32, (29 aprilie), 1946, p. 1.
Idem, Eminescu și „clasa de mijloc') (în), „Națiunea", an. I, nr. 33 (1 mai), 1946, p. 1.
Idem, Eminescu la ordinea zilei, (în) „Națiunea", an. I, nr. 34 (28 aprilie), 1946, p. 1.
Idem, Mihai Eminescu, (în) Istoria literaturii romîne (compendiu), Editura „Naționala-Mecu",
(1946) p. 170—188.
D ă i a n u G., „O mamă"' a lui Eminescu și tehnica salvării din moarte, (în) „Revista Fun-
dațiilor", 1946, (Seria nouă) XII, nr. 2, p. 387—390.
M a n g i u r e a I. Gheorghe, Eminescu și Transilvania, (în) „Revista Noastră",
(Constanța), 1946, (15 ian.), nr. 1, p. 12—13.
Murărașu D., M. Eminescu, (în) Istoria literaturii romîne, ed. a IV-a, Editura „Cartea
Romînească", Buc., 1946, p. 224—233.
Popovici D., Eminescu în critica și istoria literară romînă (curs dactilografiat), Cluj,
1946, cca. 30 p. Se găsește la Univ. „V. Babeș", Cluj. Fac. de Filologie, la
bibliotecă.
Verona Mari a, Titu Maiorescu și M. Eminescu. Timișoara, 1946, Tip. Patria, 72 p.
3	BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA	273
Eminescu M., Poezii, Editura de Stat Buc., 1946, 198 p. (Biblioteca de buzunar).
Eminescu Mihail, Glosse, ubersetzt von Herman Roth, 1946, (Cota bibi. Univ. Cluj:
349683).
1947
Călinescu G., Șerban Eminovici (în) „Națiunea", an. II. nr. 424, (24 aug.), 1947, p. 2.
Idem, Eminescu și Mullner etc., (în) „Națiunea", an. II, nr. 365, (16 iunie), 1947, p. 2.
Constantinescu Pompiliu, O catedră Eminescu (în) Eseuri critice, Buc., 1947,
p. 110—121.
Idem, Eros și Daimonion (în) Eseuri critice, Buc., 1947, p. 123—146.
Idem, Ediția Perpessicius (în) Eseuri critice, Buc., 1947, p. 90—105 și Scrieri alese Buc., 1957,
p. 354—369.
Marino Adrian, Poetul național, (în) Națiunea, an. II, nr. 401, (28 iulie), 1947, p. 2.
M i n a r O c t a v, „Bolta Rece* (în) „Rampa", an. 36, seria 4, 1947, nr. 57, p. 3.
Papadima Ovidiu, însemnări eminesciene, (în) „Jurnalul literar" (Dir. G. Că!.),
nr. 2, 1947, p. 47.
Piru Al., M. Eminescu, poezii din viață și postume, (recenzie) Ed. Luteția, Buc., 47, (în)
„Națiunea", an. II, nr. 377, 30 iunie, 1947, p. 2.
Popovici D., Eminescu în critica și istoria literară romînă (curs litografiat), Cluj, 1947.
V i a n u Tudor, Le pseudo-imperativ chez Eminescu, (în) „Bulletin linguistique", XV
1947, 9.55—58.
V i t n e r I o n, Poetul culorilor sumbre (Eminescu) (în) „Contemporanul", nr. 40 (27.VI), 1947,
p. 1 si 5, reprodus în volumul Pasiunea lui Pavel Korceaghin, (Eseuri critice),
(Buc.), 1949, p. 61—67.
Vrabie Gh., M. Eminescu, (în) Folclor romînesc (studiu și texte) Editura „Scrisul Ro-
mînesc" — Craiova, 1947, p. 43—49. Textele poeziilor populare în partea anto-
logică.
Eminescu M., Poezii, (din viață și postume), s. Lutetia, Buc., 1947. Postfață
N. Seban, 450
Eminescu M., Valogatott versei (Versuri), tr. Jekely Zoltân, Budapest Magyar roman
târsasăg, 1947, 80 p.
1948
C. M., Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", 1948, an. IV, nr. 571, (30 iunie), p. 2.
Călinescu G., Paupertatea poetului, (în) „Contemporanul", nr. 111, 1948, (12 noiembr.),
p. 5 și 8.
Lăzăreanu Barbu, Cîniăreți romîni ai Comunei din Paris, Mihail Eminescu,
Const. Miile, Gh. din Moldova, Tr. Demetrescu, Buc., 1948 „Cartea Romînească"
31 p.
M i h a 1 ce a Nic., Pe marginea unei traduceri în franțuzește a poeziilor lui Eminescu,
(în) „Națiunea", an. III, nr. 590, (15 martie) 1948, p. 2.
Popovici D., Poezia lui Eminescu (curs litografiat), Cluj, 1948, 479.
S ă v e 1 Funeraliile Sărmanului Dionis, (în) „Flacăra", an. I, 1948, nr. 4 (25 ian.), p. 9.
Șerban N., Dicționar de rime (cuprinzînd și dicționarul de rime inedit al lui Mihai Emi-
nescu Buc., Luteția, 1948, p. 636.
1949
A. C., Epoca lui Eminescu și literatura lui (Conferința tov. N. Moraru), (în) „Flacăra", an. II,
nr. 48 (100), (3 dec.), 1949, p. 2.
A n dro n esc u Ca r a i o a n Pompiliu, Soarta istorică a operei eminesciene, (în)
„Flacăra", an. II, 1949, nr. 7 (59), (20 febr.), p. 9. și 10.
Idem, Eminescu și mișcarea muncitorească, (în) „Flacăra", an. II, nr. 40 (92), (8 oct.), 1949, p. 8.
Banuș Mari a, Natura și dragostea în poezia lui Eminescu (în) „Viața romînească", an. II,
nr. 12, dec. 1949, p. 235—243 reprodus în voi. Mihai Eminescu, Studii și con-
ferințe, Buc., 1950, p. 93—108 și în Banuș Maria, Din cronica acestor ani. Articole,
pamflete, reportaje, Buc., 1955, p. 60—73.
Beniuc Mihai, „Mihail Eminescu" (15 iunie 1889—15 iunie 1949), (în) „Viața romî-
nească", 1949, nr. 7—8 (iulie-august), p. 28—36 reprodus în voi. MeșterulManole,
Buc., 1957, p. 191—198.
374	GRÂȚIAN JUCAN	4
Idem, Eminescu poet al poporului, (în) „Viața romînească", an. II nr. 12 (dec.), 1949, p. 225—234
reprodus în voi. Mihai Eminescu, Studii și conferințe (Buc)., 1950 p.'59—78;
apoi sub titlul: Izvoarele populare în creația lui Eminescu (în) Literatura noastră
clasică, I, (Col „Studii literare"), Buc., 1953, p. 27—44 și în voi. Despre poezie,
(Col. Studii literare), Buc., 1954, p. 13—34 și în voi. Meșterul Manole, Buc.,
1957, p. 337—395.
Idem, Eminescu, (în) „Utunk", IV, nr. 26 (90), (31 dec.), 1949, p. 13, 14.
Botez Demostene, Mihai Eminescu (în) „Adevărul", an. 63, nr. 17367, (18 ian.),
1949, p. 1 și 2.
Idem, Conferințe despre Eminescu, (în) „Adevărul", an. 63, nr. 17633, (30 noiembr.), 1949,
p. 1 și 2.
Bratu Lucian, Să spunem și prin arta plastică adevărul despre Eminescu, (în) „Flacăra",
an. II, nr. 46 (98), (19 noiembr.) 1949, p. 7.
Bratu Horia, Semnificația poeziei lui Eminescu, (în) „Viața Capitalei", an. I (1949),
an. I, nr. 39 (18 iunie), p. 2.
Idem, împotriva partidelor politice reacționare — un articol inedit al lui Eminescu despre mora-
vurile politice ale clicii burghezo-moșierești, (în) „Viața Capitalei" an. I, (1949),
nr. 175 (26 noiembr.), p. 2.
C. V., Viața lui Eminescu și sfîrșitul lui tragic. Conferința tov. Eugen Jebeleanu, (în) „Flacăra",
an. II, nr. 47, (99), (26 noiembrie), 1949, p. 3.
Călinescu G., M. Eminescu, membru al Academiei R.P.R. (în) „Națiunea", an. HI,
nr. 841, 16 ian. 1949, p. 1 și 3.
Idem, La comemorarea lui Eminescu, (în) „Contemporanul", 1949, nr. 141, (17 iunie),
p. 1 și 7.
C i u r u n g a A., Ești lîngă noi, (în) „Viața romînească1', an. II, nr. 12 (dec.), 1949, p. 10—12
reprodusa în „Romînia liberă" din 15 ian., 1950 .
Comarnescu Petru, Reconsiderarea lui Eminescu (în) „Universul", an. 66, nr. 142,
(19 iunie), 1949, p. 1—2.
C o r 1 a c i u B e n., Noaptea de la Ipotești (în) „Viața romînească", an. II, nr. 12 (dec.),
1949, p. 13—51 și în voi. col. Luceafărul E.S.P.L.A., 232 p.
C /r o h m ă 1 n i c e a n u/ O. S., Moștenirea literară (în), „Contemporanul", nr. 152 (2 sept.),
1949, p. 4.
Idem, Moștenirea literară (în) „Contemporanul", nr. 153 (9 sept.), 1949, p. 4.
D e ș 1 i u Dan, Sfărămat-am rînduirea cea crudă... (poezie), (în) „Scînteia", an. XIX,
seria III, nr. 1634, (15 ian.), si „Viata romînească", an. II, nr. 12 (dec.),
1949, p. 8—10.
Dumitrescu Geo, Pentru un Eminescu al nostru, (în), „Flacăra", an. II (1949), nr. 38
(90), (24 sept.), p. 3 și 9.
Idem, Itinerar eminescian, (în), „Viața romînească", an. II, nr. 12 (dec.), 1949, p. 52—72.
Furtună Dumitru, D-l... Eseu și părintele Crenguță, (în), „Pentru pace și cultură
luptăm" (Iași), an. I, 1949, nr. 2, (noiem.), p. 3.
Geza Lajtha, Mâsodik level (Mihai Eminescu), (în), „Utunk", IV, nr. 26 (90), (dec. 31),
1949, p. 13.
Ignat Nestor, 60 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu, (în) „Scînteia", an. XVIII,
(1949), seria III, nr. 1453 (16 iunie), p. 2.
I 1 i e ș Olga și V î 1 c u J., Eminescu în discuția maselor, (în) „Romînia liberă" (Supli-
mentul de duminică), 1949, nr. 97 (11 dec.), p. 2.
loniță Paul, Cu prilejul comemorării a 60 ani de la moartea lui Mihail Eminescu (în)
„Viața Sindicală", an. IV, (1949), seria II, nr. 539 (16 iunie), p. 2.
Isac Emil, Mihail Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", 1949, an. V, nr. 863, (15 iunie),
p. 1 și 8.
Jebeleanu Eugen, Tragismul vieții lui Eminescu, rezultat al condițiilor sociale (în)
„Viața romînească", II, nr. 11 (noiembr.), 1949, p. 124—138 reprodus în voi.
Mihail Eminescu, Studii și confer inie, Buc., 1950, p. 9—31 și apoi în voi. Jebe-
leanu Eugen, Din veacul XX, Buc., 1956, p. 309—330.
J i a n u Darie, Șasezeci de ani de la moartea lui Eminescu, (în) „Lupta Sibiului", an. I
(VI), 1949, nr. 42 (1256), (19 iunie), p. 4.
K e 1 e m e n B e 1 a, Mihail Eminescu, (în) „Irodaluri Almanach", 1949, (Cluj)
L. S., Pensia lui Eminescu, (în) „Romînia Liberă" Supl. de dum.» nr. 93, (13 noiembr.),
1949, p. 2.
5
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
375
L. S., „Sărbătorirea" lui Eminescu în timpul regimului burghezo-moșieresc și sărbătorirea astăzi
a marelui poet, (în), „Romînia liberă", Supl. de dum., nr. 99, 25 dec., 1949, p. 2.
L ă z ă r e a n u Barbu, Despre drama vieții lui Eminescu, (în) Buletin Științific, C., Tom.
I, nr. 3—4, 1949, p. 1 (225)—7 (231). Acad. R.P.R.
Idem, Eminescu, cititor de manuscrise vechi (în) „Viața romînească", an. II, nr. 12 (dec.), 1949,
p. 264—266.
Idem, Chestiuni de prozodie și metrică în legătură cu „Dicționarul de rime" al lui Eminescu,
(în) „Viața romînească" an. II (1949), nr. 16 (oct.), p. 205—207.
Lucrețiu Ion, Despre unele aspecte progresiste în opera lui Mihail Eminescu, (în), „Ro-
mînia liberă " Supl. de dum., nr. 88, 9 oct. 1949, p. 2.
Martin Aurel, Un Eminescu puțin cunoscut, I—III, (în) „Lupta Ardealului" (Supliment
cultural), an. V (1949), nr. 51 (996), (noiembr.), p. 1; nr. 52 (1000), 27 noiembr.,
p. 1 și nr. 53 (1007), (5 dec.), p. 1 și 4.
Idem, 60 de ani de la moartea lui Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", (Supliment cultural),
1949, (nr. 30/867), p. 1 și 2.
M a r t i n e s c u P e r i c 1 e, Cum au fost editate „Poeziile" lui Eminescu în decurs de 60 de
ani, (în) „Viața romînească", an. II, nr. 11, (noiembr.), 1949, p. 139—167.
Mărgărit G., Cîntece pentru întîmpinarea centenarului lui Eminescu, (în) „Contem-
poranul", nr. 163 (18 noiembr.), 1949, p. 6 și în „Clopotul" Botoșani, an. VI,
nr. 326 (16 ian.), 1950 p. 3.
Morar u N., Mihail Eminescu și timpul său (în) „Viața romînească" an. II, nr. 7—8,
(iulie-aug.), 1949, p. 41—65 si reprodus în voi. Moraru N., Studii si eseuri, Buc.
1950, p. 247—276.
Idem, Adevărata față a lui Eminescu (în) „Viața romînească" an. II, nr. 10, oct, 1949, p. 157—
185 și reprodus în voi. Moraru N., Studii și eseuri, Buc., 1950, p. 277—313.
M o r a r u Nicolae, Epoca lui Eminescu și literatura lui (I) în „Romînia liberă" an. VII,
nr. 1623 C., 4 dec. 1949, p. 2, nr. 1624 C., 6 dec., p. 3, nr. 1625 C., 7 dec.,
p. 2, nr. 1626 C., 8 dec., p. 4 și reprodus în voi. Mihai Eminescu, Studii și
conferințe, Buc., 1950, p. 33—58.
Neamțu Mihail, Moștenirea literară. Ce.a însemnat Pușchin pentru Eminescu. Eminescu
despre Maiorescu și despre justiția burgheză, (în) „Contemporanul", nr. 164,
(25 noiembrie) 1949, p. 4.
Nes tor George, Viața lui Mihail Eminescu. Un act de acuzare împotriva burgheziei,
(în) „Albina" nr. 103—104 din 25 decembrie 1949, p. 8 și 18.
Novicov Mariana, Pentru reconsiderarea lui Eminescu (în) „Romînia liberă", an. VII,
nr. 1548 C., 7 sept., 1949, p. 2.
Op r o i u Ca t r i ne 1, Condiția de viață și de creație a lui Eminescu, (în) „Romînia liberă",
an. VII, nr. 1605 C., 13 noiemb. 1949, p. 2.
Pan C., Documentar eminescian, (în) „Flacăra", an. II (1949), nr. 41 (93), (15. oct.),
p. 8.
Pălmașu Ion, 60 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu (în) „Teleormanul liber",
(Turnu Măgurele), an. IV (1949), nr. 26 (139), (26 iunie), p. 2.
Parasehivescu R. Miron, Odă: Lui Mihai Eminescu, (Arma virumque cano...),
(în) „Lupta Ardealului" (Supl. cultural), 1949, nr. 30, (867), p. 1. Reprodusă
în „Almanahul Literar", an. I, nr. 2—3, 1950, p. 3—4.
P î r v u 1 es c u Mariana, Adevărata față a lui Eminescu, (în) „Romînia liberă", an. VII,
nr. 1608 C., 17 noiembr. 1949, p. 2.
Idem, I. L. Caragiale despre adevăratul Eminescu (în) „Romînia liberă", an. VII, nr. 1617 C.,
(27 noiembr.), 1949, p. 2.
Petrescu Cezar, Celălalt Eminescu (în) „Adevărul", an. 63, nr. 17579 p. 1 și 2.
Idem, O mare prietenie: Eminescu si Creangă (în) „Adevărul", an. 63, nr. 17641, 9 dec.,
1949, p. 1—2.
Idem, Casa de la Ipotești, (în) „Adevărul", an. 63, nr. 17647, 16 dec., 1949, p. 1—2.
Perpessicius, „Elvira în desperarea amorului" sau Parodie și teatru de păpuși la Emi-
nescu, (în) „Viața romînească", an. II, (1949), nr. 7—8 (iul.-aug.), p. 33—36.
Per pess i ci u s-P anaitescu D., Eminescu și contemporanii, (în) Buletin Știin-
țific, C., Tom. I, nr. 3—4, 1949, p. 1 (235)—10 (224). Acad. R.P.R. Reprodus
în Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948—1956), Buc., 1957, p. 72—85.
Rău Aurel, Cuvinte pentru Eminescu (poezie), (în) „Lupta Ardealului" (supl. cultural),
an. V, 1949, nr. 23 (1013), (12 dec.), p. 4.
376
GRAȚIAN JUCAM
6
Riza:-Adrian, 60 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu, în „înainte* (Craiova),
an. VI (1949), nr. 1383 (19 iunie) p. 2.
Sadoveanu Mihail, Eminescu (în) „Viata romînească*, II, nr. 12 (dec.) 1949, p. 3—6
reprodus în Mihai Eminescu, Studii și conferințe. Buc., p. 3—7 și prefață la
unele ediții col. Bibi. pt. toți.
$ ă r ă ț e a n u L., La șaizeci de ani de la moartea lui Mihail Eminescu (în) „Romînia liberă“,
an. VII, nr. 1478 C., 16 iunie, 1949, p. 3.
Idem, Sărbătorirea centenarului Eminescu, (în) „Romînia liberă*, an. VII, nr. 1588 C., 23 oct.,
1949, p. 2.
Idem, Părerile lui Eminescu despre presa regimului burghezo-moșieresc, (în) „Romînia liberă*
SupL de dum., nr. 95, 27 noiembr., 1949, p. 2.
Socor E m.. Eminescu, (în) „Adevărul*, an. 63, nr. 17496, 21 iunie 1949, p. 1—2.
Solomon Iustin, Eminescu si teatrul evreesc, (în) „Unirea*, an. V, nr. 290, 14 dec.,
1949, p. 2.
Șerban Geo, Eminescu, citit astăzi, (în), „Flacăra*, an. II, nr. 46, (98), 19 noiembr.,
1949, p. 3.
Tăușan Gr., Despre Eminescu, („Contemporanul nostru1'), (în) „Adevărul*, an. 63,
nr. 17601, 22 oct. 1949, p. 1.
T e r t u 1 i a n N., Aniversarea centenarului nașterii lui Mihail Eminescu, (în) „Contemporanul"
1949, nr. 156 (30 sept.), p. 15.
T r i f a n Radu (Dumitru C, M i cu) Eminescu după 60 de ani, (în) „Almanahul
literar*, an. I, 1949, nr. 1 (dec.), p. 12—17.
Toma A., Lui Eminescu (în) „Scînteia* XIX, seria III, nr. 1634 (15 ian.), în „Romînia
liberă*, an. VIII, 1950 nr. 1652 C (10 ian.), p. 2; în „Viața romînească*, an. II,
1949, nr. 12 (dec.), p. 7—8 și voi. Cîntul vieții mai multe ediții.
Vitner Ion, La centenarul nașterii lui Eminescu, (în) „Lupta de clasă*, nr. 5/1949.
Idem, La-^centenarul nașterii lui Eminescu, (în) „Lupta de clasă*, 1949 , seria V, nr. 5,
p. 81 — 100.'
Idem, Locul lui Eminescu în literatura romînă, (în) „Flacăra*, 1949, nr. 51—52 (103—104),
(29. XII), 1949, p. 4—5 și nr. 105, (7.1) 1950 p. 4—5, reprodus și în volumul
Mihai Eminescu, Studii și conferințe Buc., 1950, p. 109—138.
Idem, Influența clasei muncitoare în opera lui Eminescu și Caragiale, (Buc., 1949), Colecția
„Contemporanul*, 64 p.
Idem, Variantele poeziei „împărat și Proletar", în „Contemporanul*, nr. 120, (21.1), 1949,
p. 4 și 10, reprodus în broșura Influența clasei muncitoare în opera lui Eminescu
și Caragiale, Col. „Contemporanul*, 1949.
V î 1 c u J. „începem să-l cunoaștem pe adevăratul Eminescu", (în) „Romînia liberă*, an. VII,
(1949), nr. 1610 (20 noiembr.), p 2.
Vlahuță A., Lui Eminescu*, Amintiri despre Eminescu, I, II; După Eminescu (în) voi.
Opere alese, Buc., 1949.
— Mihail Eminescu, (în) „Lupta Ardealului*, Supliment Cultural, 1949, nr. 10
(730), (17 ian)., p. 1.
—	Comemorarea lui Eminescu (în) „Flacăra*, an. II, 1949, nr. 23 (75), 11 iunie.
—	Programul comemorării lui Mihail Eminescu, (în) „Universul*, an. 66, nr. 137,
14 iunie 1949, p. 3.
— Tipărirea în ediții populare a operelor lui Eminescu (în) „Romînia liberă*, an. VII,
nr. 1476 C., 14 iunie 1949, p. 2.
— Comemorarea a 60 de ani de la moartea lui Eminescu (în) „Romînia liberă*, an. VII,
nr. 1476 C., 14 iunie 1949 p. 2.
— Comemorarea lui Eminescu cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la moartea lui,
(în) „Universul*, an. 66 nr. 138, 11 iunie, 1949, p. 3.
— Operele lui Mihail Eminescu vor apare în editura de stai, (în) „Universul*, an. 66,
nr. 138, 15 iunie 1949, p. 3.
—	60 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu, (în) „Lupta Ardealului*, 1949, an. V,
nr. 863, (15 iunie), p. 2.
— Mihail Eminescu (1850—1889), (în) „Lupta Sibiului*, an. I, (VI), nr. 40 (1254),
din 16 iunie, 1949, p. 2.
— Simpozion Eminescu, (în), „Universul*, an. 66, nr. 140, 17 iunie 1949, p, 3.
— Mihail Eminescu comemorat de Uniunea Scriitorilor din R.P.R., (Conferința
d lui I. Vitner), (în) „Universul*, an. 66, nr. 140, 17 iunie 1949 p. 3.
7
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
377
Ședința festivă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. cu prilejul împlinirii a 60 de
ani de la moartea lui Mihail Eminescu, (în) „Romînia liberă", an. VII, nr. 1479
C., 17 iunie, 1949, p. 3.
60 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu, (în) „Flamura Roșie", (Reșița),
an. I, nr. 25 din 19 iunie, 1949, p. 2.
Academia Republicii Populare Romîne și Uniunea Scriitorilor din R.P.R. au
comemorat duminecă pe Mihail Eminescu, (în), „Universul" an. 66, 21 iunie 1949,
p. I și 3.
60-e anniversaire de la mort du grand poete roumain Mihail Eminesco, (în) „La
Roumanie nouvelle", 2-e annee, 1949, nr. 24 (25 juin), p. 2.
Comemorarea a 60 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu (în) „Romînia liberă",
an. VII, nr. 1482 C., 21 iunie, 1949, p. 1 și 2.
Simpozionul de la Academia R.P.R. cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la moartea
lui Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", 1949, an. V, nr. 868 (22 iunie), p. 2.
Poeții noștri omagiază memoria lui Eminescu, (în) „Flacăra", an. II, nr. 26, (78),
2.VII, 1949, p. 11.
Aniversarea centenarului nașterii lui Mihail Eminescu (Hotărîrea Consiliului de
Miniștri), (în) „Scînteia", 1949, XVIII, seria III, nr. 1533 (18 sept.), p. 1.
Aniversarea centenarului nașterii lui Mihail Eminescu (Hotărîrea Consiliului de
Miniștri) (în) „Adevărul" an 63, nr. 17572, 19 sept. 1949, p. 3.
Aniversarea centenarului nașterii lui M ihail Eminescu (Hotărîrea Consiliului de
Miniștri), (în) „Flacăra", an. II, nr. 38 (90), 24 sept. 1949, p. 3.
Le centenaire de la naissance de Mihail Eminesco, (La creation d’un Comite National
Jubilaire), (în) „La Roumanie Nouvelle", 2-e annee, nr. 29, 10 octobre 1949, p.2.
Un document inedit, M ihai Eminescu despre monarhie și presa burghezo-moșierească,
(în), „Contemporanul", nr. 159, 21 oct., 1949, p. 11.
O scrisoare a lui Eminescu către Caragiale, (în) „Contemporanul", nr. 160 din
28 oct. 1949, p. 4. (De fapt e vorba despre scrisoarea lui Eminescu către I. Slavici;
Contemporanul reproduce greșit.)
întrunire în vederea aniversării centenarului lui Mihail Eminescu, (în) „Lupta
Ardealului", 1949, an. V, nr. 977 (28 oct.), p. 2.
Centenarul lui Mihail Eminescu (în) „Gazeta învățămîntului", an. 1, nr. 25,
23 sept. 1949, p. 5.
Toate școlile vor sărbători centenarul marelui nostru pcet Mihail Eminescu, (în)
„Scînteia", 1949, nr. XVIII, seria III, nr. 1603, (9 dec.), p. 2.
Ciclul de conferințe privind viața și opera lui Eminescu (în) „Flacăra", an. II,
nr. 46 (98), 19 noiembr. 1949, p. 1.
în cadrul centenarului Eminescu: Se organizează un concurs pentru schițele unei
serii de timbre închinată marelui poet (în) „Romînia liberă", an. VII, nr. 1614 C.,
24 noiembr., 1949, p. 2.
Sărbătorirea centenarului lui Mihail Eminescu va trebui să constituie un prilej
de educare a tineretului nostru (în) „Gazeta învățămîntului", an. I, nr. 38, (23 dec.),
1949, p. 3.
„Eminescu — publicist", (conferința tov. prof. univ. Nestor Ignat), (în) „Scînteia",
1949, an. XVIII, seria III, nr. 1617, (27 dec.), ’p. 2.
influența clasei muncitoare în opera poetului (fragmente din I. Vitner), (în)
„Scînteia tineretului", 1949, seria II, an. I, nr. 62, p. 2.
„Opera lui Eminescu este nepieritoare", (Conferința tov. prof. univ. Ion Vitner),
(în) „Scînteia tineretului", 1949, seria II, an. I, nr. 63, p. 2.
„Epoca lui Eminescu și literatura lui" (Conferința tov. Nicolae Moraru), (în)
„Scînteia tineretului", 1949, seria II, an. I, nr. 201, p. 2.
Din notațiile de revizor ale lui Eminescu (în) „Viața romînească", an, II, nr. 12
(dec.), 1949, p. 218—224.
Eminescu, cronicar dramatic, (în) „Revista Teatrului Național", an. III (1949—50),
nr. 8 (14), p. 6—7.
Eminescu, autor dramatic, (în) „Revista Teatrului Național", an. I și III (1949—50)
nr. 6 (12), 8—9 și 15.
Eminescu — sufleur și copietor de roluri la Teatrul cel Mare, (în) „Revista Teatrului
Național", an. II (1949—50), nr. 5 (11), p. 6—7.
378
GRATIAN JUCAN
8
— Eminescu pribeag printre actori, (în) „Revista Teatrului Național", an. II, (1949—
50), nr. 4 (10), p. 8—9.
— Le centenaire de M ihail Eminesco, (în) „La Roumanie Nouvelle“, 2-e annee, nr. 33,
10 decembre 1949, p. 2.
— Eminescu despre datoria de a spune adevărul, (în), „Romînia libera", an. VIII
(1949), nr. 1628, (11 dec.), p. 2.
— Viața lui Mihail Eminescu, (în) „Gazeta învățămîntului", an. II, nr. 41, p. 3(1949).
Eminescu Mihail, Postume: Cu gîndiri și cu imagini; Horia; Dormi...; Copii eram
noi-amîndoi (în) „Viața romînească", an. II, nr. 11 (noiembr.), 1949, p. 118—123.
1950
A. R., Expoziția Eminescu va înfățișa oamenilor muncii aspecte semnificative din viața și opera
marelui poet, (în) „Viața Capitalei", an. I, nr. 214 (14 ian.), 1950, p/3.
Andrâs Ga 1 1 usz Indulăs... Eminescu erdelyben, (în) „Utunk", V, nr. 1 (91), (14 ian.),
1950, p. 5.
A n d r i e ș N. D., Eminescu și Creangă (în) „Clopotul", Botoșani, an. VI, nr. 326, (16 ian.),
1950, p. 3.
An dronescu C ara i o a n P., Natura și poezia lui Eminescu, (în) „Albina", nr. 106
(15 ian.), 1950, p. 8.
An dronescu Caraioan Pompiliu, Meșteșugul literar al lui Eminescu, (în)
„Flacăra", nr. 2 (105), 1950, (14 ian.), p. 4 și 5.
B a c o n s k i A. E., Eminescu și destinul poetului, (în) „Lupta Ardealului", an. VI (1950),
nr. 1039, (15 ian.), p. 2.
Baltazar Camil, Dragostea lui Eminescu pentru poezia poporului, (în) „Albina", nr. 106
(15 ian.), 1950, p. 8.
Banuș Maria, Eminescu-al nostru (în) „Scînteia", nr. XIX (1950), seria III, nr. 1634,
p. 2 și reprodus în Banuș Maria, Din cronica acestor ani. Articole, pamflete,
reportaje, Buc., 1955, p. 48—52.
Baraschi Const. Mihail Eminesco, poete classique roumain (statuie), (în) „Le arte
figurative nella Republica Popolare Romena", La bienale di Venezia, s.a.
Barbu N., Eminescu-critic. Critica de teatru, (în) „lașul nou", nr. 5—6, 1950, p. 128—147.
Bălan George, Pe marginea muzicii inspirată de versurile lui Eminescu (în) „Flacăra",
nr. 2, (105), (14 ian.), 1950, p. 7.
Bănățeanu Tancred, Literatura populară izvor de inspirație a literaturii'. M. Eminescu^
(în) Curs de literatură populară romînă, Cluj, 1950. (Lecția despre Eminescu dac-
tilografiată în posesia mea).
Beniuc Mihai, Eminescu — poetul celor mulți, (în) „Viața Capitalei" an. I, nr. 214,
(15 ian.), 1950, p. 3 și 4, fragment din prefața la voi. de poezii. Prefața la voi. de
Poezii, ed. I și II-a e reprodusă și în voi. MeșterulManole, Buc., 1957, p. 240—256.
B e 1 a K. e 1 e m e n, Eminescu es a magyarok, (în) „Utunk", V, nr. 1 (91), (14 ian.), 1950,
p. 3.
Botez Demostene, 100 de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu, (în) „Adevărul",
an. 64, nr. 17669 (15 ian.), 1950, p. 3.
Botez loachim, Eminescu și școala burgheză, (în) „Romînia liberă", an. VII, nr. 1654,.
(13 ian.), 1950, p. 2.
Brad Ion, 100 de ani de la nașterea marelui poet Mihail Eminescu, (în) „Lupta Ardealului",
an. VI (1950), nr. 1039, (15 ian.), p. 5.
Brad Ion, Marelui poet sărac (poezie), (în) „Almanahul Literar", an. I, nr. 2—3, 1950,.
p. 15—17.
Brateș Olga, Eminescu (poezie), (în) „Viața Capitalei", an. I,nr. 214 (14 ian.), 1950, p. 3.
Bratu Horia, Prietenia dintre Eminescu si Creangă, (în) „Viața Capitalei", an. I, nr. 208,
(7 ian.), 1950, p. 2.
Bratu Horia Mihail Eminescu despre guvernările liberalilor și conservatorilor din acea
vreme, (în) „Viața Capitalei" an. I, 1950, nr. 213 (14 ian.), p. 2.
Bratu Horia, Elemente realiste în proza lui Eminescu, (în) „Contemporanul", 1950,
nr. 171 (13 ian.), p. 5.
Breazu Ion, Curs de istoria literaturii romîne moderne (Eminescu și Caragiale), (curs
litografiat), Univ. „V. Babeș", Cluj, Fac. de filologie, (1950), (Eminescu, 121 p.;.
Caragiale, 78 p.).
9	BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA	379
Cavarnăl i V., Eminescu și Pușkin, (în) „Albina", nr. 106 din (15 ian.), 1950, p. 8.
Călinescu G., Eminescu, făuritor al limbii literare, (în). „Contemporanul", nr. 170
(6 ian.), 1950, p. 5 reprodus în voi. Mihail Eminescu, Studii și conferințe, Buc.,
1950, p. 79—91 și fragmentar în Literatura romînă, Culegere de texte pentru cl. IX,
voi. I (1953) și alte ediții și cl. X (1958).
Ciudan George, în zece mii de sate, (poezie), (în) „Albina", nr. 106, (15 ian.), 1950, p. 7.
C i u r u n g a A., Ești Ungă' noi (poezie), (în) „Viața romînească", an. II, nr. 12, (dec.)
1949, p. 10—12 reprodusă în „Romînia liberă", din 15 ian., 1950.
Comarnescu Petru, Revolta lui Eminescu, (în) „Universul", an. 67(1950), nr. 22
(16 ian.), p. 3.
C o s m a Mihail, Eminescu — cercetător al culturii ruse, (în) „Romînia liberă", an. VIII,
nr. 1651 C., (9 ian.), 1950, p. 2.
Idem, Dragostea de patrie în poezia lui Mihail Eminescu, (în) „Romînia liberă", ăn. VIII (1950),
nr. 1655 (14 ian.), p. 4.
Idem, Noi ediții ale poeziilor lui Mihail Eminescu, (în) „Romînia liberă", an. VIII, (1950),
nr. 1656 (15 ian.), p. 2.
Corn eseu AI., în preajma sărbătoririi centenarului lui Eminescu, în „Romînia liberă",
an. VIII (1950), nr. 1654 (13 ian.), p. 1 și 7.
D a m i a n S., O seară printre tinerii muncitori de la Gr ivita — Locomotive citind din versurile
lui Eminescu, (în) „Scînteia tineretului", 1950, seria II, an. II, nr. 233, (8 ian.), p. 3.
Idem, Sute de oameni ai muncii vizitează zilnic expoziția documentară „Mihail Eminescu",
(în) „Scînteia tineretului", 1950, seria II, ah. II, nr. 243 (20 ian.), p. 2.
Dan Alexandru, Călătoria unei raze de lumină, (Eminescu), (în) „Albina", nr. 106,
(15 ian.), 1950, p. 2.
Demet r i us Lucia, Un mare îndrăgostit de viață și dreptate, (în) „Scînteia", an. XIX,
seria III (1950), nr. 1634 (16 ian.), p. 2.
D i m i t r i u Păușe ști Al., Tragedia vieții lui Eminescu, (în) „Universul", an. 67
(1950), nr. 7 (11 ian.), p. 1 și 2.
D r a g o m i r M i h u, Momente eminesciene, (poezie), (în) „Flacăra", nr. 2 (105), (24. ian.),
1950, p. 5.
Felea Victor, Despre poetul iubii, (poezie despre Eminescu), (în) „Lupta Ardealului",
1950, an. VI, nr. 1038, (14 ian.), p. 2.
FI o r i a n Horia, Satulîri care a copilărit Eminescu. I pot ești i de ieri și de azi, (în) „Albina",
nr. 106, (din 15 ian.) 1950, p. 12.
F 1 o r i a n Horia, Ipoteștii de ieri și de azi, satul în care a copilării marele răzvrătii împo-
triva asupritorilor și prigonitorilor, poetul poporului, Mihail Eminescu, (în)
„Clopotul" Botoșani, an. VI, nr. 324, (1 ian.), 1950, p. 2.
Fox, Eminescu în imagini, (în) „Adevărul", 1950, an. 64 nr. 17677, (25 ian.), p. 1 și 2.
Gaal Gabor, Adevăratul Eminescu, (în) „Almanahul Literar", an. I, nr. 2—3, 1950,
p. 5—14.
Gal 1 u s z And râs, Eminescu în Ardeal, (în) „Utunk", nr. 1 (1950).
Georgescu Sa șa, Adevăratul Eminescu, (în) „Universul", an. 67 (1950), nr. 9 (13 ian.),
p. 1 și 2.
Gheorghiu Theodor, Eminescu (în) „Universul", an. 67 (1950), nr. 67 (1950) nr. 12
(16 ian.), p. 1 și 2.
Ghidionescu Barbu, Eminescu, poetul nostru drag, (în) „Scînteia tineretului",
'	an. II, nr. 240 (16 ian.), 1950, p. 3.
Gospodin Mihai, Elevele de la liceul nr. 4 se pregătesc să-1 sărbătorească pe Eminescu,
(în) „Viața Capitalei", an. I, nr. 208, (7 ian.), 1950, p. 2.
G r ă m e s c u H a r a 1 a m b i e, Cînd privesc..., (poezie despre Eminescu), (în) „Almanahul
literar", an. I, nr. 2—3, 1950, p. 38—39.
Idem, Viața lui Eminescu, un zdrobitor act de acuzare, (în) „Lupta Ardealului"' (Supliment
cultural), an. VI (1950) nr. 57 (1040), (16 ian.), p. 4.
H.	B r., Mihai Eminescu despre guvernările liberalilor din acea vreme, (stînga: Aniversarea
lui Eminescu în capitală, „Eminescu și teatrul", (în) „Viața Capitalei", an. î,
nr. 213, 13 ian., 1950, p. 2.
Ho b a n a Ion, Eminescu și problemele limbii, (în) „Cum vorbim", an. II, (ian.), 1950,
nr. 1, p. 8—9.
I.	H g., Entuziasta sărbătoare a centenarului nașterii lui Mihail Eminescu, (în) „Unirea",
an. VI, nr. 299, 18 ian. 1950, p. 1 șl 3.
380
GRAȚIAN JUCAN
10
Ignat Nestor, Cu privire la opera lui Mihail Eminescu, 1950, Editura Scînteia, 52. p.
(Din „Scînteia", nr. 1632, 1633 și 1634 din 13, 14 și 15 ianuarie 1950).
Idem, Eminescu publicist (în) „Contemporanul", nr. 171 (13 ian.), 1950, p. 4 și reprodus în
Mihai Eminescu, Studii și conferințe... Buc., 1950, p. 139—149.
Idem, Vă turbură glasul lui Eminescu, domnilor imperialiști, (în) „Scînteia", 1950, seria III,
an. XIX, nr. 1684 (15 martie), p. 3.
Iordan lorgu, Limba lui Eminescu, (în) „Cum vorbim", an. II, nr. 1 (ian.), 1950,
p. 6—8.
Isac Emil, Mihail Eminescu (în) „Lupta Ardealului" (Supliment cultural), an. VI (1950),
nr. 57 (1040), (16 ian.), p. 1.
Idem, Eminescu și Ardealul, (în) „Almanahul literar", an. I, nr. 2—3, 1950, p. 18—27 (vezi:
Erata, p. 287).
Iureș Ștefan, Lumina stelei astăzi ne-a ajuns (poezie), (în) „Scînteia tineretului",
an. II, 237 (13 ian.), 1950, p. 2.
K e 1 e m e n Bel a, Eminescu și maghiarii (în) „Utunk", nr. 1 (1950)
K iss Jeno și L a j t h a Geza, (poezii traduse din Eminescu în maghiară) (în)
„Utunk", nr. 1, (1950).
Ker n b a c h Victor, Eminescu si literatura rusă (în) „Veac Nou", nr. 4 (seria III), an. VI
(15 ian.), 1950, p. 2.
L ăză r ea n u Barbu, Eminescu cititor de manuscrise vechi, (în) „Clopotul" (Botoșani),
an. VI, nr. 326, 16 ian. 1950 p. 3.
Idem, Eminescu, om al cărții (în) „Analele Academiei R.P.R.", seria c, Tom. I, Mem. 5,1950,
p. 1 (123)—17 (139) și broșură extras 18 p.
M.	C., Doi poeți sovietici de seamă despre Mihail Eminescu, (în) „Romînia liberă", an. VIII,'
nr. 1655 C., 13 ian., 1950 p. 1 și 7.
M a i c a n A n c u ț a, Poetul născut acum un veac, (în) „Universul" an. 67 (1950), nr. 12
(16 ian.), p. 3.
Manesco M., Mihail Eminesco, (ou l’alienation du poete), „Europe". (Paris), (Revue
Mensuelle), 28-e Annee, No. 58, Octobre, 1950, p. 51—59.
Manole Ion, Dragostea lui Eminescu pentru popor, (în) „Gazeta învățămîntului", an.II
(1950), nr. 41 (13 ian.), p. 2.
M ă r g e a n u N., 11 sărbătorim pe Eminescu (în) „Flacăra", nr. 1 (105) (7 ian.), 1950, p. 5.
Mărgărit G., Oamenii și locurile copilăriei lui Mihail Eminescu, (în) „Romînia liberă",
an. VIII, nr. 1650, B.C., (7 ian.), 1950, p. 2.
M ă t a s ă E., (Notiță la) Făt-Frumos din lacrimă, (în) „Albina", nr. 106 (15 ian.), 1950, p. 4.
Marin Marcel, Prin locuri pe unde a trăit Eminescu. Eminescu așa cum l-au cunoscut
oamenii din Iași și Botoșani, (în) „Universul", an. 67 (1950), nr. 5 (8 ian.), p. 1 și 3.
Mar inescu Ștefan, 100 de ani de la nașterea marelui poet Mihail Eminescu (în) „Pi-
onerul", an. II, nr. 32, (5 ian.), 1950, p. 3.
Martin Aurel Mihail Eminescu, poet al revoltei, (în) „Lupta Ardealului" (Supliment
cultural), an. VI (1950), nr. 57 (1040), (16 ian.), p. 2.
Martin Aurel Falsitatea viziunii criticii și istoriei literare burgheze asupra lui Eminescu,
(în) „Lupta Ardealului" (Supliment cultural), an. VI (1950), nr. 58 (1033),
(9 ian.), p. 1 și 4.
Martin Aurel Bibliografie eminesciană, (în) „Almanahul literar" (Cluj), an. I, (1950),
nr. 2—3 (ian.Tebr.), p. 53—60. S-au strecurat și unele erori.
Massof Ion, Viața de muncă și suferință a lui Mihail Eminescu, (în) „Universul", an. 67
(1950), nr. 11 (15 ian.), p. 1 și 2.
Micu D., La centenarul lui Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", 1950, an. VI, nr. 1038,
(14 ian.), p. 2.
M i c u D., Eminescu, poet al poporului, (în) „Lupta Ardealului", an. VI (1950), nr. 1039,
(15 ian.), p. 2.
M i t e a Constantin, Cutreierînd meleagurile pe unde a umblat Eminescu, (în) „Scînteia",
an. XIX, seria III, nr. 1633, (1950), (15 ian.), p. 3.
M o c a n u T i t u s, Izvorul popular al inspirației lui Eminescu, (în) „Almanahul literar",
an. I, nr. 2—3, 1950 p. 30—37.
Mol da Ion, Sărbătorirea centenarului lui M. Eminescu la P. Neamț, (în) „Flacăra",
nr. 1 (105), (7. ian.), 1950, p. 5.
Mugur Florin, Scăpărau revolte-n glasul tău, (poezie), (în) „Scînteia tineretului", an. II,
seria II, 1950, nr. 233 (8 ian.), p. 3.
11
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
381
Nes tor G., „Iubesc acest popor", (în) „Albina", 1950, nr. 106, (15 ian.), p. 3.
Nicolescu G. C., Eminescu si Creangă (în) „Viata romînească", an. III, nr. 1 (ian.),
1950, p. 234—245.
Nicorovici Vasile, Prietenului Mihai, (poezie), (în) „Contemporanul", nr. 171
(13 ian.), 1950.
Novicov Mihai, Le centenaire du grand poete Mihail Eminesco, (în) „La Roumanie
Nouvelle", 3-e annee, nr. 35, 15 Janvier 1950, p. 2.
O p r o i u Ca t r i n e 1, „Te slovenesc azi muncitori", (în) „Romînia liberă", an. VIII (1950),
nr. 1656 (15 ian.), p. 2.
Petrovcanu Mihail Natura în poezia lui Mihail Eminescu (în) „Flacăra", nr. 1
(105), (7 ian.), 1950, p. 4.
Petrescu Cezar, La comemorarea lui Eminescu: Viața poetului și epoca sa, (în) „Ade-
vărul", 1950, an. 64, nr. 17666, (11 ian.), p. 1 și 2.
Idem, O conștiință socială, (în) „Adevărul", an. 64 (1950), nr. 17669, (15 ian,),,
pi 3. '
Idem, Cîteva note întîrziate, (Eminescu, Creangă, Caragiale), (în) „Adevărul", 1950, an. 64.
nr. 17863 (4 sept.) p. 1.
Petroveanu M., Edițiile Eminescu, tipărite cu ocazia centenarului, (în)„Viața romînească",
1950, III, nr.' 2, p. 305—309.
Pintilie Luci an, O poezie aprinsă peste care s-a turnat apă de trandafiri,(in)„Sc\^
tineretului", an. II (1950), seria II, nr. 238 (14 ian.), p. 2.
P î r v u I e s c u Mariana și V î 1 c u J., La clubul „Grivita Roșie" tinerii muncitori
s-au întîlnit cu elevii discutînd despre opera lui Eminescu, (în) „Romînia liberă",
an. VIH (1950), nr. 1656, (15 ian.), p. 4.
Popovici AL, în orașul în care au trăit Eminescu si Creangă, (în) „Flacăra", nr. 2 (105),
1950, (14 ian.), p. 6.
P o r u m b a c u V e r o n i c a, Referatul (Poezie despre Eminescu), (în) „Gazeta învăță-
niîntului", an. II, 1950, nr. 41, (13 ian.), p. 3 reprodusă în „Contemporanul",
nr. 171 din 13 ian., 1950.
R. A., Expoziția Eminescu va înfățișa oamenilor muncii aspecte semnificative din viața și opera
marelui poet, (în) „Viața Capitalei", an. I (1950), nr. 214 (15 ian.), p. 3.
Raicu Mihail, Eminescu, cronicar dramatic, (în) „ Flacăra", 1950, nr. 2 (105), (14 ian.),
p. 7.
Rău Aurel, Pietrarul (poezie Iui Eminescu), (în) „Lupta Ardealului" (Supl. cultural),
an. VI, 1950, nr. 57 (1040), (16 ian.), p. 4.
Idem, Balada cu Miron Prisăcaru, (în) „Almanahul Literar", an. I, nr. 2—3, 1950, p. 28—29,
vezi: voi. de poezii: Mesteacănul, Buc., 1953.
Regman Cornel, Din problemele reconsiderării lui Eminescu, (în) „Almanahul literar",
an. I, nr. 2—3, 1950, p. 40—52.
Sadoveanu Ion Marin, Eminescu și criticii săi (în) „Universul" an. 67 (1150), nr. 10
(14 ian.), p. 1 și 2.
Sadoveanu AA i h a i 1, Motive populare în poezia lui Eminescu, (în) „Romînia liberă",
an. VIII, 1950, nr. 1657 C., (15 ian.), p. 3.
Sărățeanu L., Viața lui Eminescu, acuzație zdrobitoare împotriva regimului burghezo-
moșieresc (înj, „Romînia liberă" (Supliment de duminică), an. VIII, 1950, nr. 101
(8 ian.), p. 1 și 2.
Idem, Activitatea publicistică a lui Mihail Eminescu (în) „Romînia liberă", an. VIII (1950),
nr. 1656 (15 ian.) p. 4.
Idem, Sărbătorirea centenarului Eminescu început de drum pentru reconsiderarea operei emi-
nesciene, „Romînia Liberă", an. VIII, nr. 1660 C., 19 ian., 1950, p. 2.
S a s ti D i a n a, De vorbă cu poetulS.Scipaciov, membru al delegației sovietice, care participă
la festivitățile comemorării lui Mihail Eminescu, (în) „Viața Capitalei", an. I
nr. 212, 12 ian., 1950, p. 1.
Sevastos M., Eminescu și folclorul, (în) „Universul", an. 67, 1950, nr. 8, (12 ian.), p. 1 și 2.
Sidorovici George, Strungarul despre Eminescu (poezie), (în) „Flacăra", 1950,
nr. 2 (105). (14 ian.), p. 5.
S i mo v i c i T., La clubul „Grivița Roșie" oamenii muncii redau vieții, opera marelui pe*
et, (în) „Viața Capitalei", an. I (1950), nr. 214 (15 ian.), p. 3.
Socor E m., Eminescu și Creangă, (în) „Adevărul", an. 64, nr. 17667 din 12 ian., 1950,
p. 1 și 2.
382
GRAȚIAN JUCAN
12
Solomon J u s t i n, La o sută de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu, (în) „Unirea",
an. VI, nr. 298, 14 ian., 1950, p. 2.
Solomon Petre, Lui Eminescu (Poezie), (în) „Contemporanul", nr. 171 (13 ian.), 1950.
Sperber — Margul A., Despre traduceri din Eminescu în trecut (în) „Flacăra" 1950
(14 ian.), nr. 2 (105).
Șerban Geo., „Poeziile" lui Eminescu în zeci de mii de exemplare, (în) „Flacăra", 1950,
nr. 2 (105), (14 ian.), p. 6.
Tăușan Gr., /. Slavici — biograf al lui Eminescu, (în) „Adevărul", 1950, an. 64, nr. 17852,
p. 1 și 2.
Idem, Moartea poetului, (în) „Adevărul", an. 64 (1950), nr. 17669 (15 ian.), p. 3.
T o m a A., Lui Eminescu, (Odă), (în) „Scînteia", XIX, seria III, nr. 1634, (15 ian.); în „Ro-
mînia liberă", an. VIII, 1950 nr. 1652 C., (10 ian.), p. 2; în „Viața romînească",
an. II, 1949, nr. 12 (dec.), p. 7—8 și în voi. Cîntul vieții', mai multe ediții.
Tosso V i r g i 1, Elevii noștri cunosc azi adevărata față a operei lui Eminescu, (în) „Romînia
liberă", an. Vili' (1950), nr. 1656 (15 ian.), p. 2.
Tulnic V i t a 1 i e, Poem la centenarul lui Eminescu, (în) „Flacăra", 1950, nr. 1 (105),
(7 ian.), p. 4.
U r s u G h., Eminescu și literatura rusă, (în) „Gazeta învățămîntului", an. II (1950), nr. 41
(13 ian.), p. 1.
V a 1 v a r i c C., Școala nouă și considerarea lui Mihai Eminescu, (în) „Clopotul", Botoșani,
an. VI, nr. 325, 9 ian., 1950, p. 2 și nr. 326, 16 ian., 1950 p. 4.
Vianu Tudor, Eminescu (în) „Cum vorbim", an. II, (ian.), 1950, nr. 1, p. 4—6.
Vitner Ion, O sărbătorire care va continua, (în) „Gazeta învățămîntului", an. II, nr. 41,
(13 ian.), 1950 p. 1.
Idem, Eminescu în conștiința clasei muncitoare, (în) „Contemporanul", 1950, nr. 171 (13 ian.),
p. 1 și 5.
Idem, Cîteva momente din viața lui Eminescu, (în) „Scînteia" an. XIX, seria III, (1950), nr. 1634
(16 ian.), p. 4."
Voinea Dana, Mihail Eminescu, revizor școlar (în) „Gazeta învățămîntului", an. II,
nr. 41, p. 3, (13 ian.), 1950.
— Mihail Eminescu. Studii și conferințe cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la
nașterea poetului, Buc., 1950, 192 p.
— Intense pregătiri în vederea aniversării a 100 ani de la nașterea lui Mihail Eminescu,
(în) „Unirea", an. VI, nr. 296, 7 ian. 1950, p. 2.
—	100 ani de la nașterea marelui nostru poet Mihail Eminescu, (în) „Scînteia tine-
retului", an. II,Nr. 233, 8 ian. 1950, p. 3.
—	(Despre Eminescu)*, (în) „Scînteia tineretului",	1950,	seria II,	an.	II,	nr.	234,
(9 ian.), p. 2; și nr. 236, p. 2; și nr. 237, p. 1 și	2; și	nr. 238,	p. 2	și	nr.	239,
p. 2; și nr. 240 p. 1, 2, 3, 4; și nr. 241, p. 1	și 2.
—	Sosirea în capitală a delegației de scriitori maghiari ce va lua parte la	sărbătorirea
centenarului nașterii luiMihail Eminescu, (în) „Scînteia", 1950, seria III, an. XIX,
nr. 1629, (10 ian.), p. 1.
— S a deschis expoziția „Eminescu și teatrul", (în) „Scînteia", 1950, seria III, an. XIX,
nr. 1629, (10 ian.) p. 2.
— O delegație a scriitorilor sovietici va participa la aniversarea a 100 ani de la naș-
terea lui Mihail Eminescu, (în) „Scînteia", 1950, seria III, an. XIX, nr. 169,
(10 ian.), p. 1.
— Festivități pentru comemorarea lui Mihail Eminescu și Ion Creangă la Iași, (în)
„Scînteia", 1950, seria III, an. XIX, nr. 1629, (10 ian.), p. 3.
— Un variat material în legătură cu Eminescu în ultimul număr al revistei „Viața
Romînească", (în) „Romînia liberă", an. VIII, nr. 1652 C., 10 ian. 1950, p. 2.
— O delegație a scriitorilor sovietici va participa la sărbătorirea centenarului Eminescu,
(în) „Unirea", an. VI, nr. 297, 11 ian. 1950, p. 2.
— Centenarul nașterii marelui poet Eminescu (în) „Lupta Ardealului", 1950 an. VI,
nr. 1035, (11 ian.), p. 2.
Scriitorii sovietici delegați la sărbătorirea centenarului „Eminescu" S. P. Sci-
paciov și G. N. Leonidze, (în) „Scînteia", 1950, seria III, an. XIX, nr. 1630,
(11 ian.), p. 3.
— Ședință festivă a Cenaclului Tineretului închinată aniversării lui Mihail Eminescu,
(în) „Scînteia", 1950, seria III, an. XIX, nr. 1630, (11 ian.), p. 2.
13
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANĂ
383
— Sosirea în capitală a delegației scriitorilor sovietici care va participa la sărbătorirea
centenarului nașterii lui Mihail Eminescu, (în) „Scînteia", 1950, seria III, an. XIX,
nr. 1630, (11 ian.), p. 1.
— „Junii corupta (Cu o notă introductivă), (în) „Romînia liberă", an. VIII, nr. 1653
C., 11 ian.,1950, p. 2.
— Mihail Eminescu, Vâlucatott versek, Poezii alese — Ediție bilingvă — (Editura
de stat), (în) „Lupta Ardealului", 1950, an. VI, nr. 1036, (12 ian.),
p. 2.
— Comemorarea lui Eminescu, (în) „Adevărul", 1950, an. 64, nr. 17667, (12 ian.),
p. 1.
— (Despre Eminescu)*, (în) „Romînia liberă", an. VIII, nr.xl654 C.,12 ian., 1950,
p. 1, 2, 3 și 7.
—	100 de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu, (în) „Scînteia tineretului", an. II,
nr. 236 din 12 ian. 1950, p. 2.
—	Sărbătorirea centenarului lui Eminescu de către muncitorii ceferiști din
Capitală, (în) „Viața Capitalei", an. I, nr. 212,	12 ian., 1950,
P* L
— Mihail Eminescu, un necruțător criticai învățămîntului vremii sale, (în) (stînga)
Comemorarea lui Eminescu, „Viața Capitalei", an. I, nr. 212, 12 ian. 1950, p. 2.
— Comemorarea lui Eminescu, în „Viața Capitalei", an. I, 1950, nr. 212 (12 ian.),
p. 2.
— După mii de ani, (Eminescu editorial), (în) „Contemporanul" 1950, nr. 171
(13 ian.), p. 1.
— Din poezia satirică a lui Eminescu, (în) „Romînia liberă", an. VIII (1950), nr. 1654
(13 ian.), p. 2.
— Muncitorii ceferiști din Capitală au sărbătorit centenarul nașterii lui Mihail
Eminescu (în) „Gazeta învățămîntului", an. II, nr. 41, (13 ian.), 1950,
p. 1.
—	Viata lui Eminescu (în) „Gazeta învățămîntului", an. II, nr. 41, (13 ian.),
1950, p.3
—	(Despre Eminescu)*, (în) „Scînteia", 1950, seria III, an. XIX, nr. 1631,
(13 ian.), p. 1, 3 și „Scînteia", nr. 1632, p. 1, 3 și „Scînteia", nr. 1633,
p. 1, 3 și „Scînteia" nr. 1634, p. 1, 2, 3, 4 si „Scînteia" nr. 1635,
p. 1, 3.
— (Despre Eminescu)*, (în) „Scînteia tineretului" an. II, nr. 237 din 13 ian., 1950,
■p. 1 și 2.
— Uniunea Scriitorilor din R.P.R. a sărbătorit centenarul nașterii lui M ihail Eminescu,
(în) „Viața Capitalei", an. I, nr. 213, 13 ian., 1950, p. 1.
— Republica îl sărbătorește pe Eminescu, (în) „Flacăra", nr. 2 (105), din 14 ian.,
1950, p. 6.
— Mihail Eminescu verseibol (în) „Utunk", V, nr. 1 (91), (14 ian.), 1950,
p. 5.
—	I. L. Caragiale a demascat falsificarea versurilor eminesciene de către cercul „Ju-
nimea", (în) „Romînia liberă", an. VIII (1950), nr. 1656 C., (14 ian.),
p. 2.
— Mărturii de ieri și de azi despre Eminescu, (în) „ Flacăra", 1950, nr. 2 (105), (14 ian.),
p. 4—5.
— Centenarul Eminescu— o sărbătoare a poporului, (în) „Flacăra", 1950, nr. 2
(105), (14 ian.), p. 1.
— Centenarul Eminescu în orașele din țară, (în) „Flacăra", nr. 2 (105), din 14 ian.,
1950, p. 6.
— Centenarul Eminescu — o sărbătoare a poporului, (în) „Flacăra", nr. 2 (105),
din 14 ian. 1950, p. 1.
— Academia R.P.R. va ține o ședință solemnă de comemorare a lui Mihail
Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", 1950, an. VI, nr. 1038, (14 ian.),
p. 1.
384	* GRAȚIAN JUCAN	14
Numai acum Eminescu primește adevărata prețuire, (în) „Lupta Ardealului", 1950
an. VI, nr. 1038, (14 ian.), p. 2.
Sosirea în capitală a delegației scriitorilor sovietici care participă la centenarul
Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", 1950, an. VI, nr. 1038, (14 ian.), p. 2.
100 de ani de la nașterea marelui nostru poet Mihail Eminescu, (în) „Scînteia
tineretului", an. Il/nr. 238 din 14 ian., 1950, p. 2.
(Despre Eminescu)*, (în) „Romînia liberă", an. VIII, nr. 1656 C., 14 ian., 1950,
p. 1, 2, 3 și nr. 1657 C., p. 1, 2, 3, 6.
Pelerinajul la mormîntul lui Mihail Eminescu (în) „Viața Capitalei", an. I, nr. 214,
14 ian. 1950, p. 1.
(Despre Eminescu)*, (în) „Adevărul", 1950, nr. 64, nr. 17669, (14 ian.), p. 1,2 3,
și nr. 17670, p. 1 și nr. 17671, p. 3.
Festivalul de la Ateneul R.P.R., închinat centenarului lui M. Eminescu, (în)
„Flacăra", nr. 2 (105), din 14 ian., 1950, p. 1.
Cinstirea lui Eminescu la Uniunea Scriitorilor (în) „Flacăra" nr. 2 (105), din 14
ian. 1950, p. 1.
Deschiderea expoziției „Eminescu si teatrul1' la București, (în) „Lupta Ardealului",
1950, an. VI, 1039, (15 ian.), p.' 2.
Din corespondența lui M. Eminescu (în) „Romînia liberă", din 15 ian. 1950. Se
reproduce poezia Ai noștri tineri.
100 de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu, (în) „Romînia liberă", (Supl.
de dum., nr. 102, (15 ian.), 1950.
(Despre Eminescu*) (în) „Scînteia tineretului" an. II, nr. 239 din 15 ian. ,
1950, p. 1 și 2; „Scînteia tineretului" din 8 și 13 ian. 1950.
De ce a primit Eminescu postul de revizor școlar (în) „Romînia liberă", (Supl.
de dum.), nr. 102 (15 ian.), 1950, p. 3.
Mihail Eminescu și teatrul vremii sale, (în) „Romînia liberă“ (Supliment de
dum.), 1950, nr. 102 (15 ian.), p. 4.
Mărturii despre adevăratul Eminescu (în) „Romînia liberă", (Suplimentul de dum.)
1950, nr. 102 (15 ian.), p. 3.
Centenarul nașterii lui Mihai Eminescu, (în) „Sportul popular", an. V, nr. 1589,
15 ian., 1950, p. 1 și 3.
Șezătoare la Școala din îpotești pentru întîmpinarea lui Miihail Eminescu, (în)
„Clopotul", Botoșani, an. VI, nr. 326, 16 ian. 1950, p. 5.
O seară culturală la Căminul îpotești, (în) „Clopotul", Botoșani, an. VI, nr. 326,
16 ian., 1950, p.. 5.
Sărbătorirea lui Eminescu la Atelierele C.F.R. Cluj, (în) „Lupta Ardealului",
1950, an. VI, nr. 1040, (16 ian.), p. 1.
Din corespondența lui Mihail Eminescu, (Demisia poetului dela „Timpul"), (în)
„Lupta Ardealului", 1950, an. VI, nr. 57 (1040), (16 ian.), p. 1.
(Despre Eminescu*), (în) „Scînteia tineretului", an. II, nr. 240 din 16 ian., 1950,
p. 1, 2, 3, 4, 5.
Aniversarea lui Eminescu-aniversare scumpă poporului muncitor (editorial), (în)
„Scînteia tineretului", an. II, nr. 240, din 16 ian., 1950, p. 1 și 6.
O contribuție romînească la tezaurul culturii mondiale (editorial), (în) „Romînia
liberă", 1950, nr. 1657, (16 ian.), p. 3.
Sărbătorirea centenarului nașterii lui Mihail Eminescu, (în) „Viața Capitalei",
an. I, nr. 215, 16 ian. 1950, p. 1 și 3.
(Despre Eminescu*), (în) „Romînia liberă", an. VIII, nr. 1658, C., 17 ian., 1950,
p. 1 și 2.
Inaugurarea expoziției documentare „Mihail Eminescu", (în) „Viața Capitalei",
an. I, nr. 216, 17 ian. 1950, p. 1.
(Despre Eminescu'), (în) „Lupta Ardealului", 1950, an. VI, nr. 1041,	(18
ian.), p. 1.
15	BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA	385
— (Despre Eminescu?), (în) „Scînteia tineretului", an. II, nr. 241, din 18 ian. 1950,
p. 1 și 2.
—	Expoziția Eminescu, (în) „Viața Capitalei", an. I, nr. 217, 18 ian. 1950, p. 1.
—	Emisiunea de Umbre comemorative Mihail Eminescu, (în) „Romînia liberă", an.
VIII, nr. 1667 C., 27 ian., 1950, p. 3.
— M. Eminescu, (în) Istoria literaturii romîne, teze provizorii, pt. cl. X, p. III,
E.S., 1950.
— Mihail Eminescu: Poezii, Ed. a Il-a, (în) „Viața Capitalei" an. II, nr. 370,
20 iulie, 1950, p. 2.
— Un grand poete rendu au peuple travailleur, (în) „La Roumanie Nouvelle", 3-e
annee, nr. 36, per Fevrier 1950, p. 1.
— La celebration du centenaire de la naissance de Mihail Eminesco, (în) „La Rou-
manie Nouvelle", 3-e annee, nr. 36, per Fevrier 1950, p. 3-e — 6
— Un grad poete roumain (în) „La litterature sovietique", nr. 4, 1950.
(Despre Eminescu*), (în) „Viața romînească", an. III (1950), nr. 2. observații
critice asupra edițiilor jubiliare M. Beniuc și N. Moraru.
— (Despre Eminescu*), (în) „Lupta de clasă", VI (1950), nr. 1. Observații critice
asupra edițiilor jubiliare M. Beniuc și N. Moraru.
— Expoziția Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", 1950, an. VI, nr. 1054, (3 febr.), p. 2.
Școala sărbătorește centenarul lui Eminescu, (în) „Gazeta învățămîntului", an. II,
nr. 41, (13 ian.j, 1950, p. 3.
Flori pe mormîntul lui Eminescu, (notiță), (în) „Flacăra", nr. 24, (128), 17 iunie
1950, p. 1.
— Cu deosebită dragoste și entuziasm oamenii muncii din județul Botoșani au săr-
bătorit centenarul nașterii lui Mihail Eminescu, (în) „Clopotul" Botoșani, an. VI,
nr. 327, 23 ian. 1950, p. 1 și 4.
— Un măreț tezaur redat poporului (editorial), (în) „Scînteia" an. XIX, seria II,
nr. 1634^ p. 1. (1950).
Flacăra", nr. 2 (105), 14 ian. 1950, nr. festiv închinat lui Eminescu. Articole:
— Centenarul Eminescu — o sărbătoare a poporului (editorial); — Festivalul de
la Ateneul R.P.R. închinat centenarului lui M. Eminescu', (Eminescu pictură
de Adina Paula Moscu); Ștefan Scipaciov, Cititorilor „Flăcării"; — Cinstirea
lui Eminescu la Uniunea Scriitorilor', Oaspeți de peste hotare la sărbătorirea cen-
tenarului Eminescu', Mărturii de ieri și de azi despre Eminescu', Ion Hobana,
Eminescu despre realismul critic rus; etc.; Pompiliu Andronescu Caraioan, Meș-
teșugul literar al lui Eminescu; Republica îl sărbătorește pe Eminescu; Al. Popovici,
în orașul în care au trăit Eminescu și Creangă; Geo Șerban, „Poeziile" lui Emi-
nescu în zeci de mii de exemplare; Mihail Raicu, Eminescu, cronicar dramatic;
George Bălan. Pe marginea muzicii inspirată de versurile lui Eminescu;—Expo-
ziția „Eminescu și teatrul"; (fotografii, facsimile, poezii etc.).
Eminescu M., Făt-Frumos din lacrimă, cu un cuvînt înainte de Silvian losifescu și ilus-
trații de Florica Cordescu, Editura tineretului, 1950, 28 p.
Eminescu M i h a i , „Frunză verde baraboi..? (în) „Flacăra", 1950, nr. 1 (105)
p. 5.
Mihail Eminescu, Poezii alese (ed. în limba romînă și maghiară), (352 p.) Editura
de Stat.
M i h a i 1 Eminescu, Poezii. (Ediție de lux) (276 p. Editura de Stat).
M i h a i 1 Eminescu, Gedichte. (Ed. în limba germană 300 p.,). Editura de Stat..
M. Eminescu, Poezii., ed. II (332 p.,) Editura de Stat
Mihail Eminescu, Poezii, (322 p.), Editura pentru literatură și artă.
Idem, Poezii, ed. II (352 p.), Editura de Stat.
Idem, Poezii, (ed. clasicilor reconsiderați), (352 p.), Editura de Stat.
Eminescu, Vălogatoit versei, ketnyelvu kiadâs, âllami konyvkia do Bukarest, (1950)>
250 p., 90 iej.
Eminescu Mihail, Hiperion i drugi stihotvorenya, traduse de Boris Kolev, Editura
bibliotecii populare „Iordan lovkov", Tolbuhin, 1950, 45 p.
Eminescu M., Poezii, cu o prefață de M. Beniuc, ed. I, Buc., 1950
Idem, Făt-Frumos din lacrimă, ed. I, Buc., 1950.
Idem, Poezii, cu o prefață de N. Moraru, Buc., 1950.
Idem, Poezii, ed. festivă — centenarul de la nașterea poetului,' prof. N. Moraru, 1950.
25 “C. 3230
386
GRATIAN JUCAN
16
Idem, Stihi (poezii), îngrijită de In. Kojevnikov. Moskva, Goslitizdat, 1950, 127 p.
Idem, Hiperion i drugi stihotvorenya (Luceafărul și alte poezii), tr. Boris Kolev, Tolbuhin
„lordan lovkov", 1950, 44 p. + 1 f. pl.
19 5 1
Constantinescu-Iași P. Comuna din Paris și ecoul ei în presa contemporană din
Romînia (1871 —1880), (în) „Studii", I, an. 4, 1951, p. 27—51. (Se vorbește și
despre Eminescu)
I onesc u R a i cu - R i on, Eminescu și Lenau, (în) Culegere de articole, E.S.P.L.A.,
1951 (Col. Bibi. pt. toți) și în voi. Datoria artei, 1959 (col. Mica bibi, critică,
nr. 62)
.Ist rate Gavril, Eminescu și limba populară, (în) „lașul nou", an. III, nr. 1—2 (martie),
1951, p. 127—144. (Vezi scrisoarea în 1. germană a lui Eminescu către Maiorescu,
Iași 15/27 oct. 1877 în Eminescu M., Poezii, ed. II (C. Botez), Craiova, s.a.,
p. XX—XXIII în traducere romînească la care se referă G. Istrâte).
(O. L.), Clasicii literaturii romîne (Caragiale si Eminescu), (în) „Veac Nou", an. VII, (1951),
nr. 21, (13. V), p. 2.
S. M., Eminescu și limba populară, (în) „Cum vorbim", III, (1951), (iunie), nr. 6, p. 35—36.
Despre art. lui G. Istrate, din „lașul nou", nr. 9/1951.
Stanciu Stoian, Despre Eminescu pedagog (în) „Studii", I, an. IV 1951, p. 168—179
și în extras (ian.-martie).
V. E., Florica Dimitrescu: Eminescu și limba veche, (în) „Cum vorbim", III (1951), (febr.),
nr. 2, p. 42—43.
—	La aniversarea lui Mihail Eminescu, (în) „Lupta Ardealului", (17 ian.), 1951, p. 1.
—	Poeziile lui Eminescu în limba rusă, (în) „Flacăra", 1951, 17 febr., nr. 7 (163), p. 1.
—	62 de ani de la moartea marelui nostru poet* Mihail Eminescu (în) „Lupta po-
porului" (Suceava), an. IV, nr. 1137 (15 iunie), 1951, p. 2.
Eminescu M., Poezii, (Col. Bibi. pt. toți), 1951. (Prefața de iM. Sadoveanu)
Idem, Poezii, cu o prefață de M. Beniuc, ed. II, Buc., 1951
19 5 2
Caragiale I . L., In Nirvana, Ironie, Douănote (în) voi. Opere, III, ed. I și II Buc., 1952.
Călinescu G., Material documentar și știri noi despre... M. Eminescu, (în) „Studii și
cercetări de istorie literară și folclor", tomul I, nr. 1—4, 1952, p. 104—105.
.Lăzărescu Barbu, Din zicalele adunate de Mihail Eminescu, (în) „Limba romînă",
ari. 1, nr. 1 (1952), p. 37—39. în ms. 2307 se găsesc 116 proverbe adunate de
Mihail Eminescu.
N a urnesc u Radu, Eminescu despre Gogol, (în) „Lupta Moldovei", Iași, 1952, 4 martie,
p. 2.
Pașca Ștefan, M. Eminescu și rolul său totalizator al eforturilor de creație a limbii
romîne literare, (în) Istoria limbii romîne literare (curs dactilografiat), Cluj,
1952, p. 248—269. Se găsește Ia Institutul de lingvistică din Cluj.
Tohănescu Gh., Cîteva probleme privind limba literaturii noastre artistice, (în) „Cum
vorbim," IV, (1952), nr. 5, p. 8—17. (E vorba și despre Eminescu).
—	102 ani de la nașterea lui Eminescu, (în) „Programul de radio", an. II, nr. 10,
(14. I), 1952, p. 1.
—	(Despre Eminescu*), (în) „Scînteia", an. XXXII, (1953), 15/IV și 12/V. Relativ
la voi. IV (1952) și îngrijirea editării operei poetului.
—	Literatura romînă. Programa pentru clasele VIH-a—XI-a: Mihai Eminescu
(1850—1889), (în) „Studii și cercetări de istorie literară și folclor", tom.I, nr. 1—4,
1952, p. 48—52 și extras în broșură întreaga programă.
Eminescu M., Poezii (Versuri alese), trad. laroslav Sperta ș.a., Kiev, ed. Derjlitvidav,
1952.
Idem, Poezii (Col. Bibi. pt. toți), 1952, ed. II (Prefață de M. Sadoveanu).
Idem. Poezii, E.S.P.L.A., 1952.
Idem. Poezii postume (în) „Studii și cercetări de istorie literară și folclor", 1—4, an. I, 1952,
p. 231—243, poezii reproduse după Opere, IV. 1952.
Vezi din opera lui Eminescu (în) voi. Adevărata față a democrației burgheze,
Buc., 1952 (col. Bibi. pt. toți)
17
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
387
După editarea voi. IV de Opere, poezii postume, în 1952, Perpessicius publică
notele și variantele acestui volum în Opere, voi. V în 1958. Despre poeziile din
aceste volume, în special, despre voi. V, vezi: „Gazeta literară", nr. 25 (223),
1958, p. 2; „Steaua", nr. 6. (100), 1158, p. 87—89; „Tribuna", nr. 28 (75), 1958,
p. 9. Cărți noi, iulie 1958; „Tribuna", nr. 30 (77), 1958, p. 3 și 10; „Luceafărul",
nr. 2, 1958, p. 8.
19 5 3
Dragomir M i h u, Contribuțiuni eminesciene, (în) „Viața romînescă", an. VI, nr. 12
(dec.), 1953, p. 245—250.
M acrea Dimitrie, Eminescu și problemele limbii noastre. Pe marginea unei scrisori
lui Eminescu (în) „Limba romînă", an. II, nr. 5 (sept.—oct.), 1953, p. 16—19
Sadoveanu M., Monumentul lui Eminescu, (în) Literatura romînă. Culegere de texte
pentru cl. IX, voi. I, 1953. Vezi și alte ediții. Din voi. O îniîmplare ciudată.
— Portret M. Eminescu (în) I. L. Caragiale. Omul și opera în imagini. (Buc. 1953)
E.S.P.L.A., p. 24 și 29.
— (Despre Eminescu)*, (în) „Scînteia", an. XXXII, (1953), 15/IV și Pe urmele
materialelor publicate în „Scînteia". „O manifestare de obiectivism în interpretarea
marilor clasic^, (în) „Scînteia", an. XXXII, (1953), 12 mai, nr. 2658, p. 2.
— Pe urmele materialelor publicate în „Scînteia". O manifestare de obiectivism în
interpretarea marilor clasici" (în) „Scînteia", an. XXXII, (1953), 12 mai, nr. 2658,
p. 2, unde se arată că în urma articolului publicat în „Scînteia", 15. VI. 1953,
care arăta că introducerea la voi. IV de opere a lui Eminescu suferă de obiec-
tivism, se spune că opera poetului va fi cercetată și editată în continuare de o
comisie condusă de Perpessicius.
Eminescu, Poezii, E.S.P.L.A., 1953, 272/ p.
Eminescu M., Făt-Frumos din lacrimă, ed. II, Buc., 1953.
Eminescu Mihail, Făt-Frumos din lacrimă, 1953, Editura tineretului, ilustrații
de Al. Alexe, 32 p. cu o prefață.
Mihail Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă, (ed. de lux), 30 p. Editura tineretului.
Eminescu M. Călin Nebunul, ed. III, 1953.
Idem, Călin Nebunul Editura tineretului, 32 p., 1953. (col. Bibi, școlarului), cu uncuvînt înainte.
Idem. (Poezii*), (în) voi. Literatura romînă, culegere de texte pentru cl. IX, voi. I, 1953. Vezi
și alte ediții.
Idem, (Poezii populare*) au fost publicate (în) Antologie de literatură populară, voi. I, Poezia,
Buc., 1953; (în) Doine, cîntece, strigături, Buc., 1955 (Col. Bibi. pt. toți); (în)
Din folclorul nostru, Buc., 1953, (Col. bibi, pentru toți).
Idem, „Izbrani stihove" (Versuri alese), tr. Boris Kolev, Tolbuhin, Iordan Jovkov, 1953, 48 p.
Idem, Bolond Kalin (Călin Nebunul), tr. Jâkely Zoltân, Budapest Ifj., Kiado, 1953, 25 p.
Poeziile populare din colecția Eminescu au fost publicate în Antologie de litera-
tură populară, voi. I. Poezia, Buc., 1953, în Doine, cîntece, strigături, Buc. 1955.
(Col. Bibi. pt. toți); Din folclorul nostru, Buc., 1953, (Col. Bibi. pt. toți).
1954
Beniuc Mihai, Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. I, nr. 14 (17 iunie) 1954, p. 1
reprodus în voi. Meșterul Manole, (Buc. 1957), p. 280—282.
Bulgăr Gh., Eminescu despre problemele limbii literare, (în) „Studii și cercetări lingvis-
tice", an. V, nr. 3—4 (iulie-dec.), 1954, p. 347—381, text reprodus în broșura
Societății de științe istorice și filologice, 1955, p. 81—84 + un fascimil mss.,
nr. 2257, p. 53, caietul 1.
Camil ar Eusebiu, Făt-Frumos din tei... (în) „Gazeta literară", an. I, nr. 14 (17 iunie),
1954, p. 1.
Călinescu G. și colectivul de documentare, Material documentar despre... M. Eminescu,
(în) „Studii și cercetări de istorie literară și folclor", tomul III, an. III, 1954,
p. 142—143. vezi în același voi. p. 35—37.
Cuciureanu Ștefan, Originea unor versuri din variantele lui Eminescu, (în) „lașul
literar", nr. 1/1954.
D/ima/ A 1., La îpotești (Eminescu), (în) „lașul literar", nr. 1, (aug.) 1954, p. 163—165.
Eftimiu Victor, Arta lui Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. I (1954), nr. 9, 13 mai,
p. 1 și 2 reprodus în voi. Akademos, Buc., 1955, (Col. Studii literare), (p. 75—85).
388
GRAȚIAN JUCAN
18
Macovescu George, Concepția scriitorului (M. Eminescu), (în) Gazeta literară, an. I,
nr. 14 (17 iunie), 1954, p. 1.
Ștefan M., Prietenia dintre Creangă și Eminescu, (în) Gazeta învățămîntului, an. IV, nr.
265 (8 mai), 1954, p. 3.
Ștefan Mircea, Lupta lui Mihai Eminescu pentru promovarea principiilor didacticii
progresiste, (în) Revista de pedagogie, nr. 1 (1 ian.-mart.), 1954, p. 38—57, Frag-
ment din lucrarea M. E. — Revizor școlar, Buc. 1956.
Tomozei Gheorghe, Eminesciene (Poezii) (în) „Gazeta literară", an. I, nr. 14
(17 iunie), 1954, p. 3.
Vianu Tudor, Epitetul eminescian (în) „Studii și cercetări lingvistice", an. V, nr. 1—2,
(ian.-iunie), 1954 si reprodus în Probleme de stil si artă literară, (Col. „Studii
literare"), Buc., 1955, p. 11—64.
Eminescu M., Shivim, tr. Jehoshua Tan-Pay, Jerusalem. Ahiasaf, 1953, 132 p. (Altă
ediție în 1954).
Idem, Somnoroase păsărele, ed. I, 1953, ed. II, 1954.
Idem, Poezii, Colecția Albina, E.S.P.L.A. (Cuvînt înainte de Vlaicu Bîrna), (1954), 64 p.
Vezi: Eminescu M., Poezii, în voi. Antologia poeziei romînești de la începuturi
pînă astăzi, voi. I, 1954. (Vezi și ed. II, 3 voi.)
19 5 5
Beniuc Mihai, Patriotismul în opera lui Eminescu (în) „Gazeta literară", an. II, nr. 24
(66), (16 iunie), 1955, p. 1 reprodus în Meșterul Manole, Buc., 1957, p. 307—308
Bulgăr G h., Cercetări noi asupra limbii operei poetice a lui Eminescu (în) „Scrisul bănă-
țean", 1955, nr. 3, p. 177—178.
Cronicar, Note despre poezie (Eminescu) (în) „Gazeta literară", an. II, nr. 39 (81), (29
sept.), 1955, p. 2.
Dimitrescu F lorica, Eminescu și limba veche, (în) „Revista Universității
«C. I. Parhon», scria științelor sociale-filologie— nr. 2—3, 1955, p. 167—187.
E 1 i a n Alexandru, Eminescu și vechiul scris romînesc, (în) „Studii și cercetări de
bibliologie", voi. 1, Buc., Editura Academiei R.P.R., 1955 p. 129—160.
Galaction Gala, Eminescu copil 1850—1858 (în) voi. Oameni și gînduri din veacul
meu, Buc., 1955, p. 64—68.
Idem, Istoria vieții si a operei lui Eminescu, (în) voi. Oameni si gînduri din veacul meu, Buc.,
1955, p. 60—63.
Idem, în grădina Vîrnav din Botoșani (Eminescu) (în) voi. Oameni și gînduri din veacul meu,
Buc., 1955, p. 69—72,
G u 1 i a n C. I., Pentru valorificarea creației noastre populare. (în) Cercetări filozofice,
III, nr. 4, 1955, p. 173—193. E vorba și despre Eminescu la p. 178 s.q.
K o r o t k e v i ci Gheorghi, Dragostea poporului sovietic pentru opera marelui poet
romînMihail Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. II, nr. 8 (50), 24 febr. 1955, p. 4.
L i u N i c o 1 a e, O corespondentă inedită a lui Mihail Eminescu (în) „Gazeta literară", an II,
nr. 38 (80), (22 sept.), 1955, p. 2.
Milicescu St. Emilia Studiu asupra poeziei „Mitologicale" de Mihail Eminescu,
(în) „Limbă și literatură", I, Societatea de științe istorice si filologice, Buc.,
1955, p. 213—224.
N., Eminescu lingvist, (în) „lașul literar", 1955, nr. 9 (sept.), p. 127—129. Recenzie relativă
la studiul lui Gh. Bulgăr, Eminescu și problemele limbii literare.
Pienescu G., Eminescu traducător al lui Shakespeare, (în) „Steaua" (Cluj), an. VI, 1955,
nr. 10, (68), (oct.).
Pop Augustin Z. N. Eminescu, Veronica Micle și „Junimea" (în) „Tînărul scriitor",
an. IV, nr. 7 (iulie), 1955, p. 73—74 (cu o scrisoare a Veronicăi Micle, reprodusă
în facsimil).
R o s e t t i AL, Limba poeziilor lui Mihail Eminescu, (în) „Studii lingvistice", Buc., 1955,
p. 33—58 reprodus în broșura din col. „Mica bibliotecă critică", nr. 44, sub titlul:
Limba poeziilor lui Eminescu, E.S.P.L.A., Buc., 1956, 69 și cu primul titlu
reprodus în voi. De la Varlaam la Sadoveanu. Studii despre limba și stilul scrii-
torilor. E.S.P.L.A., Buc., 1958, p. 311—356.
Stelea George, însemnări despre Eminescu (în) „Steaua" (Cluj), nr. 2, (febr.), an. VI
(61), 1955, p. 91—94.
19
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
389
Ștefan M i r c e a, M ihai Eminescu—revizor școlar (în) Revista universității „C. I. Parhon",
seria științelor sociale, nr. 4 1955, p. 269—301 reprodus în Ștefan
Mircea, Mihai Eminescu — revizor școlar (1 iulie 1875 — 4 iunie 1876), Buc.,
1956, (284/288) p.
Ștefănescu Ion, -Luceafărul poeziei romînești, (în) „Zori noi“ (Suceava), IX, nr. 2229
(16 ian.), 1955, p. 2.
Tor nea Florin, Eminescu despre caracterele dramatice, (în) „Studii și cercetări de
istoria artei“, an. II, nr. 3—4 (iulie-decembrie), 1955, p. 285—300. Rezumat
în 1. rusă și franceză.
Vianu Tudor, Eminescu (în) „Limbă și literatură", I, Societatea de științe istorice și
filologice, Buc., 1955, p. 303—316 și reprodus în Literatură universală și lite-
ratură națională, (Col. Studii literare), Buc., 1956, p. 166—188.
Vitner Ion Eminescu Buc., 1955, E.S.P.L.A., 152 p. + 1 f. portr. (Studii lite-
rare). Capitol din Istoria literaturii romîne, II.
Idem., însemnări despre literatură, 105 ani de la nașterea lui Eminescu, (în) „Gazeta literară",
an. II, 1955, nr. 2 (44), (13 ian.), p. 1 și 5. în același nr. p. 1 se reproduce arti-
colul: Fîntîna Blanduziei a lui Eminescu din 4 dec., 1888. Articolul lui I. Vitner
e reprodus în voi. Firul Ariadnei, Buc., 1958, p. 13—22.
— (Despre Eminescu*), Mihail Eminescu, ein grosser Dichter seines Volkes (în)
„Neuer Weg", 21 ian. 1955, p. 4. Traduceri în nemțește ale poeziilor Viața,
Scrisoarea III (frag.) etc.
Eminescu M., Poezii (Col. Bibi. pt. toți), 1955 (Prefață de M. Sadoveanu).
Eminescu Mihail, Poezii alese, ilustrații de Maria Constantin. (Prefață de Zoe Dumi-
trescu-Bușulenga). Editura tineretului. 1955, 160 p.
Eminescu M., Poezii, E.S.P.L.A., în 1b. sîrbă 1955.
Idem., Poezii, E.S.P.L.A., în 1b. maghiară, 1955.
Idem., Poezii, cu o prefață de M. Sadoveanu, (col. Bibi. pt. toți), Buc., 1955, 288 p. ed. s-a
tipărit și în una de lux mică-legată. (Vezi și alte ediții.)
19 5 6
A d a m Anavi, Poeziile lui Eminescu în limba maghiară, (în) „Scrisul bănățean", an. VII,
nr. 3 (24), (martie), 1956, p. 82.
Arm as u C., Mihail Eminescu: „Literatura populară1', (în) „Gazeta literară", an. III,
nr. 37 (131), (13 sept.), 1956, p. 2.
Barbu N., Eminescu despre creația artistică, (în) „lașul literar", nr. 8, (aug.), 1956,
p. 109—115.
Boeriu Ion V., Puncte de vedere în legătură cu studiul: Mihail Eminescu și arta auto-
rului (în) „Gazeta literară", an.III nr. 32 (126), (9 aug.), 1956, p. 4.
Brezeanu Barbu, Steinlen ilustrator al lui Eminescu, (în) „Studii și cercetări de istoria
artei", 1956, nr. 3—4, p. 295.
Călinescu G., Cultura lui M. Eminescu (în) „Studii și cercetări de istorie literară și
folclor", an. V., nr. 1—2, (ian. iunie), 1956, p. 243—377 după Opera iui Mihail
Eminescu II, cap. Cultura, îmbogățit și completat.
Idem, Izvoarele filozofiei teoretice a lui M. Eminescu, (în) „Studii și cercetări de istorie literară
și folclor", an. V, nr. 3—4, (iulie-dec.), 1956, p. 399—477.
Cuciureanu St., Reflexe eliadiste în poezia de început a lui Eminescu, (în) „Studii
și cercetări științifice, filologie", an. VII, fasc. 1, 1956, p. 47—61, Editura
Academiei RPR., filiala Iași.
Diculescu Leon, Eminescu despre artă (înfM uter tale ale sesiunii științifice a Institutului
pedagogic București pe anul 1956, Buc., 1957, p. 135—149.
Dogar u VI a d i m i r La Ipotești (Note cu prilejul unei călătorii în satul lui Mihai
Eminescu), (în) „Gazeta literară", an. III, nr. 39 (133), (27 sept.), 1956,
p. 3.
Idem, Pentru reconstituirea casei lui Eminescu de la Ipotești, (în) „Gazeta învățămîntului",
an. VIII, nr. 389 (21 sept.), 1956, p. 4.
Dubinovski L., „Mihai Eminescu" (Portret), (în) „Gazeta literară", an. III, nr. 44
(138), (1 noiembr.), 1956, p. 1.
D u r ko Matyaș, Olâh Gâbor, un traducător al lui Eminescu, (în) „Steaua", (Cluj), an. VII
(76), (iunie) nr. 6, 1956.
3QQ	GRATIAN JUCAN	20
Faur Sandu, Primăvara la teiul lui Eminescu, (poezie), (în) „lașul literar4’, nr. 5 (mai),
1956, p. 25.
Gherea Dobrogeanu C., Eminescu (în) Studii critice, II, Buc. 1956, p. 5—65.
Gr u nberg Ludw ig, Enescu Gheorghe, (Despre Luceafărul), (în) „Cercetări filozofice",
an. III, 1956, nr. 66 (noiembr-dec.), p. 136.
Huskova Sindra, Poeziile lui Mihai Eminescu în limba slovacă, (în) „Gazeta literară",
an. III, nr. 39 (133), (27. sept.), 1956 p. 1 și 4.
I a c o b St., Eminescu și Pușchin (în) „Luceafărul de ziuă", III, 1956, (Uniunea scriitorilor
din R.P.R., Filiala regiunii Stalin), p. 150—156.
K i s s G e z a, Eminescu în limba maghiară (în) „Steaua" Cluj, an. VII, (80), (oct.), nr. 10,
1956.
Martin Aurel, Despre geneza poeziei „Mitologicale" și alte cîteva probleme, (în) „Viața
romînească", an. IX, 1956, nr. 4 (aprilie), p. 248—250.
Munteanu Georgeta și Mosora Cornelia, Mihai Eminescu (1850—1889),
(în) Literatura pentru copii Buc., 1956, Editura de Stat didactică și pedagogică,
p. 76—87.
Naghiu losif, Eminescu și folclorul din partea Ardealului, (în) „Flacăra roșie", (Arad),
13 (1956), nr. 3848. Despre voi. „Literatură populară" (1956) ed. I. D. Bălan.
Oarcăsu Ion, Manuscris eminescian la Cluj, (în) „Steaua" (Cluj), an. VII (71) nr. 1
(ian.), 1956, p. 125—126.
O n u L i v i u, Eminescu și problemele limbii literare, (în) „Steaua", Cluj, an. VII, nr. 3
(73), (martie), 1956, p. 93—97.
Paraschiv V., Mircea Ștefan: M. Eminescu, revizor școlar, (în) „Steaua", (Cluj), an. VII
(82), (dec.), nr. '12, 1956, p. 95—96.
PopescuA. Ion, O excursie la Îpotești, (în) „Gazeta învățămîntului", an. VIII, nr. 372
(25 mai), 1956, p. 2.
Ressu Camil, Mihail Eminescu (portret) (în) „Tînărul scriitor", an. V, nr. 6 (iunie),
1956, pe copertă.
Sadoveanu Mihail, Cum am cunoscut pe Eminescu (în) Opere, 6, Buc. 1956 p. 292—297.
Idem, Doi mari prieteni: Eminescu și Creangă (în) Opere 6 Buc. 1956, p. 298—302
Ștefan A4 i r c e a, Mihai Eminescu — revizor școlar, Buc., 1956.
Tornea Florin, Mihail Eminescu si arta actorului (în) „Teatrul", nr. 2 (mai), 1956,
p. 37—42.
Valentin I., M. Eminescu: Literatura populară, (în) „Steaua" Cluj an. VII, nr. 10 (80),
(oct.), 1956, p. 107—108.
Vianu Tudor, Eminescu și Shakespeare (în) Literatură universală și literatură națională,
(col. Studii literare), Buc., 1956, p. 213—216.
Vitner Ion, Gherea inedit: Despre Eminescu și Caragiale (în) „Contemporanul", nr. 14
(496), 6 aprilie 1956, p. 1 și 5.
Idem, Eminescu și Comuna (în) „Contemporanul", nr. 12 (494), 23 martie, 1956, p. 1 și 4
reprodus în Firul Ariadnei, Buc., 1958, p. 23—33.
Vlahuță A., Lui Eminescu (în) Poezii Buc., 1956 (Col. Bibi. pt. toți), p. 73—75.
— Prietenia (lui Ion Creangă) cu Eminescu și începutul activității de scriitor, (în)
Istoria literaturii romîne, 1954 (vezi voi. II și alte ediții), p. 157—160. Reprodus
în Teoria literaturii, 1956, p. 12—13.
— Medalion Mihail Eminescu, (în) „Zori noi", an. X, nr. 2665 (15 iunie), 1956,
p. 2 cu ocazia împlinirii a 67 de ani de la moartea poetului.
Eminescu M., Literatură populară. Culegeri și prelucrări. Ediție îngrijită și prefață
de I.D. Bălan, Editura tineretului 1956, (col. „Miorița"), nr. 1. p. 288.
Idem, Poezii (Col. Bibi. pt. toți), 1956 (Prefață de M. Sadoveanu).
Idem, Poezii (în 1. chineză), 1956.
Idem, Poezii, Shgip. Vehbi Bala, Tirana, 1956, 57 p.
Idem, Poezii, (în 1. ucraineană), 1956.
Idem, Stihi (Versuri), traducere G. Abasitze, Tbilisi, Gosizdat gruzinscoi S.S.R., 1956, 76 p.
Idem, Tiene na obraze casu (Umbra pe pînza vremii) (Versuri alese), tr. Ivan Krasko, Bratis-
lava, SVKL, 1956, 70 p.
Idem, Călin Nebunul (basmul în proză), (în) Antologie de literatură populară, voi. II, Basmul,
Buc. 1956, p. 246—254; în Basme, Buc., 1954, (col. Bibi. pt. toți), p. 277—288.
în Antologie de literatură populară, Voi. II, Basmul Buc., 1956, se reproduce
de M. Eminescu.
21
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
391
19 5 7
A. D., Eminescu și Pascoli, (în) „Gazeta literară", an. IV nr. 22 (168), (30 mai), 1957, p. 6.
/A. A 1./, Ben. Corlaciu: „Noaptea de la 1 pot ești", (în) „lașul literar", nr. 9 (sept.), 1957,
p. 106—107.
Albe r ti R a f a e 1, Întîlnire cu Mihail Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. IV, nr. 22
(168), (30 mai), 1957, p. 1.
An ton o vi ci E., M. Ștefan „Mihai Eminescu —revizor școlar", (în) „Revista de
pedagogie", an. VI, nr. 4 (aprilie), 1957, p. 89—92.
Arghezi Tudor, Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. IV, nr. 10 (156), (6 martie),
1957, p. 1 și 2.
B., Eminescu, (în) „lașul literar", nr. 1 (ian.), 1957, p. 124—125.
Baconsky A. E. însemnări despre Eminescu (în) „Colocviu critic", Buc. 1957, p. 159—165.
Bălan George, „Călin" (teatru) (în) „Contemporanul", nr. 19 (553), 10 mai, 1957, p. 5.
Beniuc Mihai, Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. I, nr. 14 (17 iunie), 1954, p. 1
reprodus în Meșterul Manole, Buc. 1957, p. 280—282.
Brumaru Ada „Călin" — file de poveste (teatru) în „Scînteia", an. XXVII, nr. 4032
(11 oct.), 1957, p. 2.
Bulgăr Gh., Mihail Eminescu (în) Scriitorii romîni despre limbă și stil', culegere de texte,
introducere, note și glosar, Buc., 1957, p. 139—140; vezi și Introducere.
Idem, Un dicționar al limbii lui Eminescu (în) „Tînărul scriitor", an. VI, nr. 5 (mai), 1957,
p. 109—110.
Călinescu G., Studii eminesciene: teme romantice', cadrul fizic (în) „Studii și cercetări
de istorie literară și folclor", an. VI, nr. 1—2, 1957, p. 7—69.
C 1 a u d i an Romeo, Baletul „Călin" de Alfred Mendelsohn, (în) „Tribuna", an. I
(1957), nr. 46 (21 dec.) p. 10.
Diacon eseu Paula Repetiția, procedeu artistic în poezia lui Eminescu, (în) „Limbă
și literatură", III, Buc., 1957, p. 27—48.
Dimitrescu I., Analiza stilistică a poeziei „Ce te legeni..." (în) „Limba romînă" nr. 4
1957 (Vezi rec. în „Scrisul bănățean", nr. 3/1958 de Simion Eugen).
Doboș M., O zi prin satul lui M. Eminescu, (în) „Zori noi", an. XII nr. 3126, (17 dec.),
1957, p. 1 și 2.
Dubinovski L., M. Eminescu (fragment) (sculptură) (în) „Gazeta literară", an. IV,
nr. 8 (154), 21 febr. 1957, p. 7.
Franyo Zoltan, Eminescu: Der Abendstern (Luceafărul), (traducere, fragment), (în)
„Tribuna", an. I, nr. 22, (7 iulie) 1957, p. 9.
Gîtză Letiția, Mihail Pascaly și Eminescu, (în) „Studii si cercetări de istoria artei",
an. IV, nr. 1—2 1957.
Idem, Din relațiile lui Mihail Pascaly cu Mihail Eminescu, (în) „Studii și cercetări de istoria
artei", an. IV, nr. 3—4, 1957, p., 358.
Ibrăileanu G., Critica socială a lui Eminescu', Mihail Eminescu (în) „Studii literare"
Buc., 1957, Editura tineretului, col. „Bibi, școlarului", Ed. îngrijită și prefață
de Savin Bratu.
Idem, „Postumele" lui Eminescu (în) Pagini alese, I, (col. Bibi. pt. toți), Buc., 1957, p. 198—220.
(Reprodus după „Viața romînească", 1908, nr. 8; Scriitori și curente, Iași, 1930).
Idem, Eminescu — Geniu pustiu — Pe lîngă plopii fără soi (în) Pagini alese II, (col. Bibi,
pt. toți), Buc., 1957, p. 202—219. (Reprodus după: Scriitori romîni și străini, 1926.)
Idem, Eminescu — Note asupra versului (în) Anexa I. O fază de tranziție. Pagini alese, II,
(col. Bibi. pt. toți), Buc., 1957, p. 234—282. (Reprodus după: „Viața romî-
nească", 1929, nr.9—10: „Studii literare", Buc., 1931, ed. II).
Idem, Critica socială a lui Eminescu, (în) „Studii literare", 1957 (Col. Bibi, școlarului).
Idem, Mihail Eminescu, (în) „Studii literare", 1957 (Col. Bibi, școlarului).
Idem, Pe lîngă plopii fără sotr (în) „Studii literare", 1957 (col. Bibi, școlarului).
Jalea Ion, Basorelieful „împărat și proletar", (în) „Viața romînească" an. II, nr. 3 (4),
martie, 1957, p. 3.
J ucan G r a ț i a n, Două poeme eminesciene, (în) Buletinul XIX al Liceului „Dragoș Vodă",
Cîmpulung Mold., 1956—1957 (1957), p. 153.
Juin Hubert, Mihail Eminescu (poezie în traducerea lui Romulus Vulpescu), (în)
„Gazeta literară", an. IV, nr. 42 (188), (17 oct.), 1957, p. 8.
Idem, Tălmăcind din Eminescu și Arghezi, (în) „Contemporanul" 1957, nr. 52 (586), (29 dec.), p. 8.
392
GRAȚIAN JUCAN
22
M a i t e c Ovidiu, Eminescu (statuie), (în) „Tribuna", (Cluj), an. I, 1957, nr. 3, (24), febr.
p. 1.
Murărașu D., Năpăstuitul Anghel Demetriescu, (în) „Tînărul scriitor" VI (1957), dec. 12,
p. 100—103. Autorul identifică în pseudonimul Gr. Gellianu nu pe Anghel Deme-
triescu cum s-a crezut pînă în prezent, ci pe obscurul poet focșănean N. Pruncii,
autorul art. Poeziile d-lui Eminescu în „Revista Contimporană" (1875, p. 268
urm.), în care critică Mortua est și împărat și proletar.
N m. R., (N a u m e s c u Radu), Eminescu si statul burghez, (în) „lașul literar" nr. i
(ian.), 1957, p. 125—126.
Pascu Petre, Eminescu în limba maghiară (în) „Tînărul scriitor", an. VI, nr. 1 (ian.),
1957, p. 91—93.
Piru Al., Eminescu și Holderlin (în) „Tînărul scriitor," VI (1957), dec. 12, p. 105—106.
Perpessicius, Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948—1956), Buc., 1957,
studiile despre Eminescu și lordache Golescu.
Idem, Creație și divertisment folcloric la Eminescu (în) Caiete critice, nr. 1, 1957, E.S.P.L.A.,
p’. 178—190 (cu texte inedite).
Idem, Farmecul manuscriselor — postfață — (în) Mențiuni de istoriografie literară și folclor
(1948—1956), Buc., 1957, p. 554—556. Despre Eminescu, la p. 556.
Idetn, Proza literară a lui Eminescu — proiect de prefață — (în) Mențiuni de istoriografie
literară și folclor (1948—1956), Buc., 1957, p. 305—347.
Idem, Academicieni de dincolo de mormînt (în) „Viața romînească", an. I, 1948, nr. 7 (dec.),
p. 258—265. Reprodus în Mențiuni de istoriografie literară, și folclor (1948—1956)
Buc., 1957, p. 5—16. Despre' Eminescu la p. 5—7.
Peter M a r o s i, Eminescu în ungurește. Pe marginea unei bibliografii (în) „Tribuna",
Cluj, an. I., nr. 2 (17 febr.), 1957, p. 7.
P o a 1 e 1 u n g i G h. V., O ediție Eminescu de „literatură populară", (în) „Tînărul scriitor",
an. VI, 1957, nr. 2 (febr.), p. 87—89.
Pop Dumitru, (Despre Eminescu*) și folclorul, (în) Curs de folclor literar romînesc,
p. I, Cluj, 1957.
Pop Z. N. Augustin, Cum a fost apreciat Eminescu la „Junimea". Note pe marginea
a patru texte inedite (plus două facsimile) (în) „Tînărul scriitor", an. VI, nr. 1
(ian.), 1957, p. 94—97.
Idem, Retrospectiva „Eminescu între contemporani", (în) „Studii și cercetări de bibliografie",
II, 1957, p. 440.
Rudo Brtan Dr., Mihai Eminescu în traducere slovacă, (în) „lașul literar", nr. 5 (mai),
1957, p. 101—102.
Sadoveanu Mihail, Monument lui Eminescu, (în) Opere, 9 Buc., 1957, p. 587—594.
S im ion E u g e n, G. Călinescu'. Cultura lui Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. IV,
(1957), nr. 29 (175), 18 iulie, p. 2.
S e r b u T., Satul lui Eminescu n-a avut scoală... (în) „Zori noi", an. XI, nr. 2867 (10 febr.),
1957, p. 1 și 2.
S u r u B., M. Eminescu inspectează o școală... (cu facsimile), (în) „Flacăra", an. VI, 1957,
nr. 33 (130), (16 noiembr.), p. 19.
Tibor Takas, La mormîntul lui Eminescu, (Poezie), (traducere de Ion Rahoveanu) (în)
„Tribuna", an. I, nr. 45 (14 dec.), 1957, p. 6.
Vianu Tudor, Cuvînt despre Eminescu (în) Caiete critice, nr. 1,1957 E.S.P.L.A., p. 163—177.
Idem, Dicționarul eminescian, (în) „Gazeta literară", an. IV, 1957, nr. 14 (160), (4 aprilie),
p. 1 și 4.
Vitner Ion Idealul estetic al lui Eminescu, (în) „Programul de radio" an. VII, nr. 281,
(4 aprilie), 1957, p. 1.
Vîrtosu Emil, O satiră în versuri din Moldova anului 1821, (în) Studii și materiale
de istorie medie, voi. II, 1957, Ed. Acad. R.P.R., p. 465—540. (Satira aparține
lui Vasile Pogor — tatăl și a fost cunoscută de Eminescu care a copiat-o) (Vezi
recenzia: O operă literară inedită de Gh. Bulgăr, (în) „Limba romînă", an. VII,
nr. 3, 1958, p. 109—110. Vezi preocuparea lui Eminescu de textele slavo-romîne,
ibid., p. 489—490.
V 1 a s i n Ion, „Mihail Eminescu" (fotografie) (în) „Gazeta literară", an. IV, nr. 22 (168),
(30 mai), 1957, p. 1.
— Emisiunea „Luceafărul" (în) „Programul de radio", an. VII, nr. 269, (10 ian.),
1957, p. 5.
23
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
393
— Muzeul „Mihail Eminescu" din îpotești (în) „Zori noi“, an. XI, nr. 2906 (28 martie),
1957, p. 1. (cu fotografie).
Eminescu M., Făt-frumos din lacrimă (și notiță biografică) (în) voi. Basme, povestiri
și snoave. Buc., 1957, p. 75—102.
Idem, (Notiță biografică și) Făt~Frumos din lacrimă (în) Basme, povestiri si snoave, Buc., 1957,
p. 75—102.
Idem, Poezii (col. Bibi. pt. toți), 1957 (Prefață de M. Sadoveanu).
Idem, (Poezii*) (în) voi. Antologia poeziei romînești, ed. I și II. (ed. II, 1957, în 3 voi. col.
Bibi. pt. toți).
Eminescu Mihail, Povești, Editura pedagogică de stat a R. S. S. Moldovenești,
„Școala sovietică“, * Chișinău, 1957, Col. „Biblioteca școlarului", 104 p.
Cuprinde: Făt-frumos din lacrimă, Frumoasa lumii, Borta vîntului, Finul lui
Dumnezeu, Călin Nebunul.
Eminescu M., Luceafărul, Chișinău, Șc. sov. 1957, 24 p.
Idem, Proză, Chișinău, Șc. sov. 1957, 220 p.
Eminescu Mihail, Gedichte. Besorgt von Alfred Margul-Spefber. Geleitwort von
Tudor Arghezi. Einleitung von Mihai Beniuc. Nachwort von Oscar Walter Cisek
Bukarest, Staatsverlag fur Kunst und Literatur, 1957, 272 p. +1 f. portr. 205 X
X 147 mm. (Rumănische Klassiker).
Vezi, Eminescu M., în voi. Basme, povestiri și snoave, 1957.
19 5 8
Anghel Gheorghe, Viața și opera lui Eminescu (diafilm), 1958.
Anghel Gheorghe, Mihai Bărbătesc u, Vladimir Dogar u, Mihai
Eminescu, (în) Culegere de texte literare pt. cl. X-a, E.S.P.L.A. 1958, p. 4—73
cuprinde: poezii, proză, scrisori, articole despre poet.
A. C., (Despre Eminescu, în limba bulgară, tradus în 1950 de Boris Kolev), (în) „Roma-
noslavica", III, Buc., 1958, p. 332—333.
Barbu Const., Teiul lui Eminescu din grădina Copou și statuia lui M. Eminescu fotografii
pe copertele rev. „lașul literar", nr. 2 și 4/1958.
Beniuc Mihai, Mihail Eminescu în limba spaniolă, (în) „Gazeta literară", an. V, nr. 24
(222), 12 iunie, 1958, p. 1.
Boeriu Ion V., înlăturarea unei erori. (Paternitatea eminesciană a cronicii dramei
Despot Vodă de V. Alecsandri, apărută în „Timpul" din 2 noiembrie 1879, (în)
„Gazeta Literară", V (1958), 3 (16 ian.), p. 5. (Vezi „Convorbiri literare", sept.,
1930).
Bulgăr G h., Despre sensurile lui adine în poezia lui Eminescu, (în) „Limba romînă", an. VII,
1958, nr. 6, p. 51—56.
Călinescu G., Eminesciene (în) „Contemporanul", 1958, nr. 3 (589), (24 ian.) p. 1 și 2.
Idem, Despre biografie, (în) „Contemporanul", 1958, nr. 4 (590), (31 ian.), p. 1 și 7 cu com-
pletări la Eminesciene.
Idem Masca lui Eminescu, (în) „Viața studențească", III (1958) 3 martie, p. 9.
Căprariu AL, Eminescu cronicar dramatic, (în) „Tribuna", an. II, nr. 32 (79), (9 aug.),
1958, p. 6, 7 și 10.
Cioculescu Șerban, Un eveniment literar (despre ediția Perpessicius: M. Eminescu,
Poezii), (în) „Gazeta literară", an. V, nr. 51 (249), (18 dec.), 1958, p. 1 și 6. Ibid.
I. Jalea „Mihail Eminescu", (fotografie: sculptură).
C b d., (Cr istobal d C.), Editarea lui Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. V, nr. 15
(213), (10 aprilie), 1958, p. 6.
Cristobald C., De vorbă cu Perpessicius despre „Eminescu în... 20 de volume", (în) „Gazeta
literară", an. V, nr. 6 (204), (6 febr.), 1958, p. 1 și 2.
D . V.,: Eminescu'. „Opere", voi. V — Ediția Perpessicius —, (în) „Gazeta literară", an. V,
nr. 25 (223), (19 iunie), 1958 p. 6.
Dumbravă Lucian, Pe marginea poeziei „O mamă..." de M, Eminescu, (în) „lașul
literar", an. IX, nr. 3 (martie), 1958, p. 82—96.
Florea Rariste D., Omagiu lui Eminescu, (în) „Steaua", an. IX, nr. 6 (100), iunie
1958, ’p. 87—89.
G. P., Eminescu în limba ucraineană, (în) „Luceafărul", an. I, nr. 9 (15 noiembr.), 1958,
p. 16. Despre studiul lui Gruia Stelian latențiuc.
394
GRAȚIAN JUCAN
24
G â 1 d i L., Observații stilistice asupra poeziei Moriua est, (în) „Limba romînă", an. VII,
1958, nn 6, p. 40—50.
Georgescu Paul Alexandru, Veșmînt spaniol pentru poeziile lui Eminescu,
în „Viața romînească", an. XI (1958), nr. 7 (iulie), p. 168—172.
latențiuc Gruia Stelian, Eminescu o perecladi na ucrainscu movu (în 1. ucrai-
neană), Buc., 1958, 72 p.
Isac Dumitru, în memorian (Eminescu) cu o fotografie de A. Grieb, (în) „Tribuna",
an. II, nr. 2 (49), (11 ian.), 1958, p. 9.
Jebeleanu Eugen, Eminescu în vesmînt sărbătoresc, (în) „Contemporanul*1, nr. 50
(636), (19 dec.), 1958, p. 3.
K o j e v n i k o v I u r i i, Un cuvînt despre Eminescu (în) „Luceafărul", an. I, nr. 7 (15 oct.),
1958, p. 13.
Lăzăreanu Barbu, M. Eminescu, (în) Glose si comentarii de istoriografie literară,
E.S.P.L.A., (1958), p. 5—91.
Leon Mar i a Teresa și R a îae 1 Alberti, Introducere, (în) „Steaua", an. IX
nr. 6 (100), iunie, 1958, p. 123—127. (E introducerea la voi. în I. spaniolă tradus
de autori.)
X i colescu G. C., Colaborarea lui Eminescu în 1883 la „Familia", (în) „Tribuna", an. II,
nr. 25 (72), (21 iunie), 1958, p. 7.
Idem, Valorificarea moștenirii eminesciene, (în) „Luceafărul" an. I, nr. 2 (1 aug.), 1958, p. 8.
P. V., Eminescu în spaniolă, (în) „Gazeta literară", an. V, (1958), nr. 1 (199), (2 ian.), p. 8.
Panu George, Prietenia între Creangă și Eminescu. Eminescu și Vcronica Micle, (în)
Pagini alese, 1958, (col. Bibi. pt. toți).
Petruțiu D. St., Eminescu la Sibiu, (în) „Tribuna", an. II, nr. 2 (49), (11 ian.), 1958,
p. 9 + fotografie: Casa de la Sibiu unde a locuit Eminescu, p. 10.
P i r u A 1., O postumă a lui Eminescu, (în) „Tribuna", an. II, nr. 28 (75), (12 iunie), 1958, p. 9.
P o p. Z. N. A u g u s t i n, Eminescu la București, (în) „Luceafărul", an. I, nr. 2 (1 aug.),
1958, p. 8 și 9.
Idem, Eminescu la Odesa, (\n) „Luceafărul", an. I, nr. 7 (15 oct.) 1958, p. 12.
Popovici K. F., Eminescu și A. S. Pușkin, (în) voi. Pușkin în sud (Pușkin na iuge),
Ed. de stat a R. S'. S. Moldovenești, Chișinău, ’ 1958.
R ose t t i AL, Limba poeziilor lui Mihail Eminescu, (în) Studii lingvistice, Buc., 1955,
p. 33—58 reprodus în broșura din col. „Mica bibliotecă critică", nr. 44, sub titlul
Limba poeziilor lui Eminescu, E.S.P.L.A., Buc., 1956, 69 p. și cu primul titlu
reprodus în voi. De la Varlaam la Sadoveanu. Studii despre limba si stilul scrii-
torilor E.S.P.L.A. Buc., 1958, p. 311—356.
R usu L i v i u, Eminescu in limba germană (Recenzie: Gedichte, 1957), (în) „Tribuna",
an. II, nr. 23 (70), (8 iunie), 1958, p. 6—7.
Simion Eugen, Caiete eminesciene. (Importanța unei ediții integrale Eminescu pentru
istoria literaturii romîne), (în) Tribuna an. II (1958), nr. 2 (49), (11 ian.), p. 9
și 10.
Idem, Dintr-un scurt repertoriu eminescian, (în) „Scrisul bănățean", an. IX, 3 (48), martie,
1958, p. 93—95. Recenzie despre art. lui I. Dimitrescu, din „Limba romînă",
nr. 4/1957.
Idem, Postumele eminesciene, (în) „Tribuna", an. II, nr. 30 (77), (26 iulie), 1958, p. 3 și 10.
T i honov Nikolai, Am tradus versurile lui Eminescu, (în) „Veac nou", an. XIV, nr. 707
(3 oct.), 1958, p. 3. (Cu prilejul lunii prieteniei romîno-sovietice, amintește
că a tradus versurile lui Eminescu).
Tohăneanu G. I., Culoare și simbol, (în) „Scrisul bănățean", an. IX (48), martie, 1958,
p. 50—54.
Ungureanu Gh., Prețuirea arhivelor de către Mihai Eminescu și Ion Creangă (cu 7 fac-
simile), (în) „Revista arhivelor" (Serie nouă), Buc., 1958, p. 267—276.
Vianu Tudor, Expresia negației în poezia lui Eminescu, (în) „Limba romînă", an. VII,
1958, nr. 6, p. 29—39.
Vicol Drago ș, Pe urmele lui Eminescu, revizor școlar... (în) „Scînteia", an. XXVII,
nr. 4176 (29 martie), 1958, p. 3.
—	Eminescu, Poezii, (în) „Cărți noi", decembrie 1958, p. 1.
—	Mihail Eminescu, Opere V, (în) „Cărți noi", iulie, 1958, p. 1; ibid. p. 3: Un mare
eveniment editorial: Mihail Eminescu, Poezii — ediție festivă. Vezi „Contem-
poranul" oct. (1958), nr. 40 (626), p. 3.
25	BIBLIOGRAFIE EMINESCIANĂ	395
Eminescu M., Opere, V, Poezii postume. Anexe, Note și variante. Exerciții & Moloz,
Addenda & Corrigenda Apocrife, Mărturii, Indice, Ediție îngrijită de Perpes-
sicius, Buc., 1958, Ed. Acad. R.P.R., 7224- Erată. Sept.
Eminescu M., Făt-Frumos din lacrimă, Buc., 1958, Editura tineretului, III, Ilustrații
de Florica Cordescu.
Idem, Poezii, (col. Bibi, pt toți), 1958.
Idem, Poezii, Ediție îngrijită de Perpessicius, (bibliofilă), E.S.P.L.A., Buc., 1958.
Idem, Poezii, E.S.P.L.A., în 1b. germană, 1958.
Idem, Versuri, tr. de Hubert Juin, „Luceafărul“, 15.VIII. 1958.
Idem, „Poesias". Version espagnola de Maria Teresa Leon y Rafael Alberti. Buenos Aires,
Editorial, Losada, 1958, 204 p. 4- 1 L portr.
Idem, Stihi (Versuri), îngrijită de I. Kojevnikov. Moskva, Goslitizdat, 1958, 287 p.
Idem, Versuri alese, Editura tineretului, 1958, Prefață de T. Arghezi. (Col. Cele mai frumoase
poezii).
— Vezi „Viața studențească", III (1958), 3 martie, p. 9; pagină închinată lui Emi-
nescu. Art. acad. G. Călinescu, un proces-verbal, un articol: Unde a locuit Emi-
nescu la Viena, fotografia falsă: Eminescu la mănăstirea Neamț aprilie 1887,
date despre poezia Pe lingă plopii fără soț.
19 5 9
Alexandru Sandu, 70 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu, (în) „Scînteia pio-
nierului", an. X, nr. 25 (707), (18 iunie), 1959, p. 8.
Arieșanu Ion, Floare albă de cireș (Despre Eminescu la Viena), (în) „Scrisul bănățean"
(Timișoara), an. X, nr. 6 (63), iunie, 1959, p. 17—30.
Auneanu Manole, Eminescu — în cartierul muncitoresc (fotografie), (în) „Tribuna"
(Cluj), an. III, nr. 32 (131), (8 aug.), 1959 p. 7.
Baltazar Camil, Muzica poeziei eminesciene, (poezie), (în) „Gazeta literară", an. VI,
nr. 25 (275), (18 iunie), 1959, p. 4.
Balan Teodor, Atitudini de protest social la înaintașii familiei lui Eminescu, (în)
„lașul literar", an. X (1959), nr. 11 (noiembr.), p. 93—95.
Barasch i C., Eminescu (sculptură), (în) „Contemporanul", nr. 23 (661), (12 iunie),
1959, p. 6.
Beniuc Mihai, 70 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu, (în) „Gazeta literară",
an. VI, nr. 25 (275), (18 iunie), 1959 p. 1 și 5 și nr. 26 (276), (25 iunie), p. 3.
Idem, Mihail Eminesco, (în) „Revue roumaine", XIII, nr. 2, 1959, p. 3—6.
B i t a n Ștefan, Eminesciană, (poezie), (în) „Tribuna", an. III, nr. 24 (123), (13 iunie),
1959, p. 2.
Botez Demostene, Eminescu în limba rusă!, (în) „Veac nou", an. XV, nr. 4 (724),
(30 ian.), 1959, p. 8.
Idem, Scrisoare pentru Eminescu, (poezie), (în) „Viața romînească", an. XII, (1959), nr. 6
(iunie), p. 89—90.
Idem, Mihail Eminescu — poet al poporului, (în) „Romînia liberă", XVII, nr. 4562, (14 iunie),
1959, p. 2.
Brad Io n, Revedere (poezie despre Eminescu), (în) „Viața romînească", an. XII (1959),
nr. 6, (iunie), p. 9.
Bratu Floria n, în satul marelui poet — însemnări — (în) „Zori noi", an. XIII, nr. 3584
(14 iunie), 1959, p. 2. Fotografia Muzeul „Mihail Eminescu", din Ipotești —
Botoșani.
Camilar E u s e b iu, Eminescu, (în) „Scrisul bănățean" Timișoara, an. X, nr. 6 (63),
iunie, 1959, p. 7—13.
Călinescu G., Eminescu, (în) „Contemporanul", nr. 23 (661), (12 iunie), 1959, p. 1 și 7.
Pe p. 1 fotografia poetului.
Idem, Despre limba lui Eminescu, (în) „Contemporanul", nr. 24 (662), (19 iunie), 1959, p. 3.
Camilar Eusebiu, Eminescu, (în) „Scrisul bănățean", Timișoara, an. X, nr. 6 (63),
iunie, 1959, p. 7—13.
Crînguleanu Ion, La Eminescu, (Poezie), (în) „Contemporanul", nr. 23 (661) (12 iunie)^
1959, p. 3 și „Zori noi", (Suceava), an. XIII, nr. 3584, (14 iunie), 1959, p. 2.
C r e ț u I., Rectificări la edițiile lui Eminescu, I, II, (în) „Limba romînă", VIII (1959), nr. 5,
p. 91—95; nr. 6, p. 57—69.
396
GRAȚIAN JUCAN
26
Dan George, Creanga de tei (poezie închinată lui Eminescu), (în) „Gazeta literară",
an. VI, nr. 25 (275), (18 iunie), 1959, p. 5.
Dragomir M i h u, Eminescu (poezie), (în) „Gazeta literară", an. VI, nr. 25 (275),
(18 iunie), 1959, p. 5.
Dumbravă Lucian, Antecedențe, publiciste ale unor satire eminesciene, (în) „lașul
literar", an. X, nr. 5 (mai), 1959, p. 82—85.
Dumbrăveanu Anghel Luceafărul (Poezie), (în) „Scrisul bănățean" Timișoara,
an. X, nr. 6 (63), iunie, 1959, p. 14—15.
Eminesco M., Troisieme Epître, (fragment), (traduit par Aurel Ștefăniță), (în) „Revue
roumaine", XIII, nr. 2, 1959, p. 7—9.
Eminesco M., Le Revoir, Le Lac, (traduit par Robert Vi vier), (în) „Revue roumaine",
XIII, nr. 2, 1959, p. 10 și 11.
E n dre Kakassy, 50 de traducători (ai lui Eminescu), (în) „Tribuna", an. III, nr. 24
(123), (13 iunie), 1959, p. 7.
F 1 orea ■ R ar i șt e D., Eminescu și Transilvania, (în) „Tribuna", an. III, nr. 3 (102),
(17 ian.), 1959, p. 6.
Florea-Rariște D., Pe marginea ultimei ediții a poeziilor lui Eminescu, (în) „Tribuna",
an. III, nr. 19 (118), (9 mai), 1959, p. 2.
G a f i ț a Mihai, Eminescu al nostru, (în) „Gazeta literară", an. VI, nr. 25 (275), (18 iunie),
1959, p. 5.
Gd 1 d i L., Observații asupra poeziei O, mamă... de M. Eminescu (în) „Limba romînă",
VIII (1959), nr. 3, p. 34—47.
Horea Ion, La îpotești (poezie), (în) „Gazeta Literară", an. VI, nr. 25 (275), (18 iunie),
1959, p. 4.
I.	(s a c) D. (u m i t r u), Gînditorul (Eminescu), (în) „Tribuna", an. III, nr. 24 (123) (13 iunie),
1959, p. 1 și 2. Pe p. 1 fotografia lui Eminescu de la 19 ani.
Iureș St., 70 de ani de la moartea marelui nostru poet Eminescu, în „Scînteia tineretului",
XV, Seria II, nr. 3136 (14 iunie), 1959, p. 3. Vezi ibid. Ion Jalea, împărat și
proletar (basorelief) și „Contemporanul", nr. 23/1959.
Jalea Ion, împărat și proletar (basorelief), (în) „Contemporanul", nr. 23 (661), (12 iunie),
1959, p. 3 și „Zori noi", Suceava, nr. 3584/1959.
Jucan Gratia n, Documente eminesciene, (în) „Zori noi", an. XIII, nr. 3584 (14 iunie),
1959, p. 2. Se arată: despre Matei Eminescu și apoi se descriu și se dau fotogra-
fiile: Eminescu, 1887, ceasul și inelul poetului.
Ker n b ach Victor, Moscova: Eminescu în limba rusă, (în) „Gazeta Literară", an. VI,
nr. 6 (256), (5 febr.), 1959, p. 8.
Lipatti Valentin, Eminescu la Sorbona, și „Cele două Frânte", (în) „Gazeta Literară",
an. VI, nr. 32 (282), (6 aug.), 1959, p. 8. Despre cartea lui M. Ralea, Cele două
Franțe și știrea că A. Guillermou și-a susținut teza de doctorat despre geneza
poeziilor lui Eminescu. (Știre din Nouvelles litieraires). (Vezi și „Gazeta literară",
nr. 31 (1959), p. 8.).
M a i t e c Ovidiu, Eminescu (sculptură), (în) „Contemporanul", nr. 23 (661) (2 iunie),
1959, p. 6.
Mar t i nes cu Periei e, Eminescu în ediția definitivă, (în) „Luceafărul", an. II, nr. 3,
(14), (1 febr.), 1959, p. 2.
Mănduța Ilie La statuia lui Eminescu (Constanța), (Poezie), (în) „Scrisul bănățean",
Timișoara, an. X, nr. 6 (63), iunie, 1959, p. 14.
M e d r e a C o r n e 1 i u, „Mihail Eminescu", (Sculptură), (109 ani de la nașterea lui...),
(în) „Gazeta literară", an. VI, nr. 3 (253), (15 ian.), 1959, p. 1.
Al i r o n Radu, Poeții și scena (e vorba și despre Eminescu), (în) „Magazin", an. III, 1959,
nr. 112 (23 noiemb.), p. 4.
Munteanu Varvara, Folclor din Suceava (Col. Bibi. pt. toți), Buc., 1959, buc. nr. 31,
asemănătoare cu strofa a doua din „Luceafărul".
Novicov Mihai, Eminescu în limba rusă. Pe marginea unei ediții de versuri. (în)
„Luceafărul", an. II, nr. 4 (15), (15 febr.), 1959, p. 4.
Pascu Petre, Eminescu—volumul V (Ediție critică îngrijită de Perpessicius), (în)
„Scrisul bănățean" Timișoara, an. X, nr. 6 (63), iunie, 1959, p. 77—80.
Petrescu Florin Mihai, Lui Eminescu, (poezie), (în) „lașul literar", an. X, nr. 6,
(iunie), 1959, p. 54.
27
BIBLIOGRAFIE EMINESCIANA
397
P e t r u ț i u D. St., Cîteva informații despre Eminescu..., (în) „Tribuna", an. III, nr. 3
(102), 17 (ian.), 1959, p. 6 și 7.
Perpessicius, Poemul Putnei: o postumă mai puțini (I), (în) „Luceafărul", an. II,
nr. 1 (12), (1 ian.), 1959, p. 7 și (II), în nr. 2 (13), (15 ian.), 1959, p. 7.
Idem, Legendă și adevăr în biografia eminesciană, (în) „Tribuna" an. III, nr. 24 (123), (13 iunie),
1959, p. 1 și 2.
P h i 1 i p p i d e Al., Apa vie (despre Eminescu), (în) „Gazeta literară", an. VI nr. 25
(275), (18 iunie), 1959, p. 5.
Pop Z. N. A u g u s t i n, Chipuri și gînduri de la Eminescu și Veronica Micle (cu trei foto-
grafii), (în) „Luceafărul",' an. II, nr. 1 (12), (1 ian.), 1959, p. 6.
Popiți Gr., Notă despre tălmăcirea lui Eminescu în limba maghiară (în) „Scrisul bănățean"
(Timișoara), an. X, nr. 6 (63), iunie, 1959, p. 34—37.
Rău Aurel, Eminescu, (în) „Steaua", an. X, nr. 6 (112), (iunie), 1959, p. 3—4, + foto-
grafie, portretul poetului de Ion Vlad și Făt-Frumos din tei (facsimil), p. 5—7.
Rusan Romulus, Eminescu, (în) „Tribuna", an. III, nr. 3 (102), (17 ian.), 1959, p. 1.
Sadoveanu Mihail, Eminescu, (în) „Viața studențească", an. IV, nr. 6 (31), (iunie),
1959, p. 4.
Idem, O velicom rumînscom poeme Mihaile Eminescu, (în) „Narodnaia Rumînia", nr. 6, iunie,
1959, p. 10. Tot acolo traduceri din poeziile lui Eminescu în ruseste si ilustrații,
p. 11—14._
S i m i o n Eugen, In jurul personalității lui Eminescu'. Note despre unele studii eminesciene,
(în) „Viața romînească", an. XII, nr. 6 (iunie), p. 92—100.
Idem, Eminescu — poet universal: Pe toate meridianele, (în) „Tribuna", an. III, nr. 24 (123),
(13 iunie), 1959, p. 6 și 7.
Serdeanu Ion, Eminescu — poet universal. In conștiința umanității, (în) „Tribuna",
an. II, nr. 24 (123), (13 iunie), 1959, p. 6.
T i b a Ion, Eminescu „Poezii",’ E.S.P.L.A., 1958, p. 93.
Tatomir Nicolae, Printre țitere si lire... — Eminesciană — (în) „lașul literar",
an. X (1959), nr. 12 (dec.), p. 15.
T i r i o i Nicolae, Lui Eminescu (Poezie), (în) „Scrisul bănățean", Timișoara, an. X,
nr. 6 (63), iunie, 1959, p. 15—16.
Valea Luci an, Eminescu (Poezie), (în) „Scrisul bănățean", Timișoara, an. X, nr. 6 (63),
iunie, 1959, p. 16.
Vianu Tudor, acad. Eminescu — ediția critică, (în) „Tribuna", an. III, nr. 8 (107),
(21 febr.), 1959, p. 1 și 2.
Idem, Eminescu în timp, (în) „Gazeta literară", an. VI, nr. 25 (275), (18 iunie), 1959, p. 5.
Idem, Statistică lexicală si o problemă a vocabularului eminescian, (în) „Limba romînă", VIII
(1959), nr. 3, p. 25—39.
— Seară literară „Mihail Eminescu", (în) „Zori noi", an. XII, nr. 3458, (16 ian.),
1959, p. 2.
— Ediția bibliofilă Eminescu, (în) „Scînteia", an. XXVIII, nr. 4450 (17 febr.),
1959, p. 2.
—	Sărbătorirea a 109 ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, (în) „Zori noi", an. XIII,
nr. 3464 (23 ian.), 1959, p. 2.
— Ceaikovschi si Eminescu, (în) „Zori noi" Suceava, an. XIII, nr. 3571, (30 mai),
1959, p. 2/
—	70 de ani de la moartea luceafărului poeziei romînești Mihail Eminescu, (în) „Pro-
gramul de radio și televiziune", an. IX, nr. 395, (11 iunie), 1959, p. 1.
— M. Eminescu, (în) „Pentru apărarea patriei", nr. 6 (iunie) 1959, p. 30.
—	70 de ani de la moartea lui Mihail Eminescu: Scriitori contemporani despre Emi-
nescu: Mihail Sadoveanu din prefața la volumul Poezii, 1955; Tudor Arghezi:
din prefața Ia volumul Poezii, 1958; Apoi poeziile: Al. Vlahuță, Lui Eminescu
și Ion Crînguleanu, La Eminescu, (în) „Zori noi", an. XIII, nr. 3584, (14 iunie),
1959, p. 2. Ultima poezie și în „Contemporanul" nr. 23/1959.
—	70 de ani de la moartea lui Eminescu (notiță despre poet și tirajul operei). Se
reproduc poeziile: Cugetările sărmanului Dionis (fragment); Povestea codrului:
Ai noștri tineri, (în) „Scînteia", an. XXVIII, nr. 4549, (14 iunie), 1959, p. 2.
— A bibliophile edition of Eminescu's poetry, (în) „Rumania today", nr. 5, 1959,
p. 42.
— Mihail Eminescu, Stihi, (în) „Narodnaia Rumînia", nr. 5, mai, 1959, p. 17.
398
GRAȚIAN JUCAN
28
— Casa — muzeu Mihail Eminescu" din Ipotești, comuna natală a marelui nostru
poet. (Foto.: Agerpres: fotografie muzeul), (în) „Scînteia tineretului", an. XV,
seria II, nr. 3262, 1959, (8 noiembr.), p. 2.
— Seară închinată lui M. Eminescu, (în) „Scînteia tineretului", XV (seria II)
nr. 3137 (16 iunie), 1959, p. 1.
— Seară închinată luiMihail Eminescu, (în) „Scînteia", XXVIII, nr. 4550, (16 iunie),
1959, p. 3.
Notă:
In rev. Femeia, nr. 12 (dec.), 1959, p. 13 se arată că tov. Constandina Brezu,
cercetătoare științifică la „Muzeul literaturii romîne" este pe urmele unei scrisori
inedite a lui Eminescu către lacob Negruzzi.
1960 — 31 iunie
Agîrbiceanu I., în memoriam.... (Eminescu), (cu portret), (în) „Tribuna", an. IV
(1960), nr. 2 (154), (14 ian.), p. 1 și 8.
Anghel Gh., „Mihail Eminescu", (în) „Gazeta literară", an. VII (1960) nr. 3 (305),
(14 ian.), p. 1.
Idem, Mihail Eminescu — bronz (fotografie), (în) „Arta plastică", nr. 1 (an. 7), 1960, p. 13.
Idem, Eminescu, (Sculptură), (în) „Tribuna", an. IV, nr. 26 (178) 30 iunie, 1960, p. 6.
Arghez i^T u d o r, Tabletă (Eminescu), (în) „Luceafărul", III (1960), nr. 2 (37), (15 ian.),
p. 1.
Idem, Eminescu, (în) „Tablete de cronicar", E.S.P.L.A. Buc., 1960, p. 174—180. Vezi Prefața
la voi. din xol. „Cele mai frumoase poezii" și col. „Bibi. pt. toți" cu studiul
introductiv de Zoe Dumitrescu Bușulenga și prefața de T. Arghezi.
Bala Vehbi, Eminescu în albaneză, (în) „Luceafărul", an. III, nr. 3 (38), (1 febr.), 1960,
p. 6.
Baraschi Constantin, Monumentul lui Mihail Eminescu, (Sculptură), (în) „Gazeta
literară", an. VIII, (1960), nr. 3 (305), (14 ian.), p. 3.
Că 1 i ne^scu G., Luceafărul (Despre Eminescu), (cu portret) (în) „Contemporanul", 1960,
nr. 3 (692), (15 ian.), p. 1 și 2.
Cioculescu Șerban, O nouă ediție populară Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. VII
(1960), nr. 3 (305), (14 ian.), p. 3.
Idem, Observatii asupra metricii eminesciene, (în) „Gazeta literară", an. VII, nr. 7 (309), (11 febr.),
1960, p. 6.
C. I., (C o t e a n u Ion), Structura lingvistică a versului final din „Floare albastră", (în)
„Limba romînă", an. IX. 1960, nr. 3, p. 62.
C r e ț u I., Rectificări la edițiile poeziilor lui Eminescu (III—IV), (în) „Limba romînă",
an. IX, 1960, nr/1, p. 85—97 și nr. 3, p. 47—53.
C r e ț u I., upinii: între Ibrăileanu și Topîrceanu sau o eroare bibliografică (despre voi. V.:
Eminescu — art. despre postume atribuit de Perpessicius lui Topîrceanu apar-
ține lui Ibrăileanu), (în) „Gazeta literară", an. VII (1960), nr. 19 (321), 5 mai,
p. 6.
Cuciureanu Ștefan, Versul-enigmă din „Floare albastră", (în) „Limba romînă",
an. IX, 1960, nr. 3, p. 54—61.
Drago mir M i h u, O nouă ediție Eminescu, (în) „Luceafărul", an. III, nr. 3 (38), (1 febr.),
1960, p. 6.
Dumitrescu Zoe, Progresul adevărului la Eminescu, (în) „Luceafărul", III, (1960),
nr. 2 (37), (15 ian.), p. 1.
Medrea Cornel, Eminescu (Sculptură), (în) „Luceafărul" III, (1960), nr. 2 (37), (15 ian.),
p. 1.
M în d r a V., Eminescu la Varșovia, (în) „Gazeta literară", VII (1960), nr. 5 (307), (28 ian.),
p. 8. Se amintește și faptul că unele reviste literare poloneze au publicat articole
despre poet. E în curs de apariție o ediție a poeziilor poetului.
N i c o 1 e s c u G. C., Eminescu în școală, (în) „Luceafărui", III (1960), nr. 2 (37), (15 ian.),
p. 8.
Pop Z. N. Augustin, Eminescu și tineretul. Două scrisori inedite ale poetului, (cu
iscălitura lui Eminescu), (în) „Luceafărul", III, (1960), nr. 2 (37), (15 ian.), p. 8.
Idem, Eminescu, în 1887. —Cu două scrisori inedite — (în) „Tribuna" an. IV (1960), nr. 2
(154), (14 ian.), p. 7.
29
bibliografie eminesciana
399
R a i c u Lucian, Observații pe marginea unei prefețe. Interpretări eminesciene (în) „Gazeta
literară", VII, nr. 9 (311), (25 febr.), 1960, p. 3 și nr. 10 (3 martie), p. 3.
Sadoveanu Ion Marin, Eminescu, (tn) „Romînia liberă", an. XVIII (1960), nr. 4746,
.	(17 ian.), p. 2.
Vianu Tudor, Eminescu, (în) „Gazeta literară", an. VII, (1960), nr. 3 (305), (14 ian.),
p. 1 și 3.
Vianu Tudor acad., Eminescu și Arghezi, (în) „Luceafărul", an. III, nr. 10 (45),
(15 mai), 1960, p. 1.
— Opera lui Eminescu tot mai larg răspîndită, (în) „Scînteia", XXIX (1960), (15 ian.),
nr. 4731, p. 2.
—	Eminescu — azi, (în) „Contemporanul", 1960, nr. 3 (692), (15 ian.), p. 1 și 2.
—	Seară închinată lui IVI. Eminescu la Varșovia, (în) „Scînteia", XXIX (1960), nr. 4733
(17 ian.), p. 3.
— (Despre Eminescu*), (în) „Informația Bucureștiului", nr. 2006, 18.1.1960.
— Seară închinată lui M. Eminescu la Varșovia, (în) „Zori noi" Suceava, an. XIV,
(1960), nr. 3768 (19 ian.), p. 3.
— Presa indoneziană despre viata si opera lui Eminescu, (în) „Zori noi", Suceava,
an. XIV (1960), nr. 3771 (22 ian.), p. 4.
— Fragmente din „împărat si proletar" în limba indoneziană, (în) „Romînia liberă",
XVIII (1960), nr. 4750'(22 ian.) p. 4.
— Eminescu într-o ediție populară, (în) „Romînia liberă", XVIII, nr. 4751 (23 ian.),
1960, p. 2.
— Aniversarea nașterii lui M. Eminescu sărbătorită în străinătate, (în) „Romînia
liberă", an. XVIII, nr. 4753, (28 ian.), 1960, p. 3.
Eminescu M., Poezii. Cuvînt înainte de Tudor Arghezi. Prefață de Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Buc., 1960 (Biblioteca pentru toți), E.S.P.L.A., 342 p., tiraj 60.
150 ex.
Idem, Poezii, (Eminesku, Poezi), în limba albaneză, 1960.

CONTRIBUȚII DOCUMENTARE
(ST. O. IOSIF, MIHAI SADOVEANU,
GHEORGHE TOPÎRCEANU ȘI CAMIL PETRESCU)
de AL. HANȚĂ
Alcătuirea unor studii monografice complete care să cuprindă în ansam-
blul lor viața și opera scriitorilor noștri, imperios reclamată de necesitățile
culturale ale contemporaneității, face util orice detaliu, orice amănunt biblio-
grafic care întregește datele cunoscute de către istoriografia literară, sau
aduce noi precizări cu privire la scriitorul respectiv.
Călăuzindu-ne de aceste considerente, în cele ce urmează, vom expune
cîteva date, inedite sau vag cunoscute de către istoria literară, care aduc
noi informații despre unii dintre cei mai mari scriitori ai noștri, în speranța
că ele vor folosi ca material faptic celor care se vor ocupa de cercetarea vieții
lui St. O. losif, Mihai Sadoveanu, Gheorghe Topîrceanu și Camil Petrescu,
mai ales că, în aceste zile, se desfășoară o intensă muncă pentru întocmirea
Tratatului de Istoria literaturii romîne.
Datele de mai jos au fost extrase din dosarele personale ale foștilor stu-
denți ai Facultății de filozofie și litere din București, losif O. Ștefan, Sado-
veanu Mihai, Topîrceanu Gheorghe și Petrescu Camil, aflate în arhiva Facul-
tății de filologie din București, în prezent în curs de înregistrare și ordonare.
Menționăm că unele dintre informațiile care constituie obiectul comuni-
cării noastre nu se reduc exclusiv la situația universitară a scriitorilor citați,
multe dintre ele extinzîndu-se asupra nașterii, situației școlare anterioare
studiilor superioare, originii sociale și stării materiale a părinților, precum
și asupra ocupațiilor suplimentare, paralele studenției, ale scriitorilor de care
ne ocupăm.
★
★ *
Despre St. 0. losif ca student al Universității din București s-a mai ocu-
pat în „Revista Universității «C. I. Parhon» seria Științelor sociale, nr. 2—3,
1955, p. 121—122, Dumitru Păcurariu, în articolul Precizări și date noi în
legătură cu St. O. losif, Panait Cerna, G. Pitiș și Duiliu Zamfirescu.
Fără să reluăm cele cuprinse în articolul citat, menționăm însă că bazîn-
du-se mai ales pe matricolele facultății din anii 1895—1896, ca și pe unele
scrisori ale poetului, în unele cazuri autorul lăsa, din lipsă de probe, unele
afirmații neargumentate și emitea unele supoziții care nu se confirmă.
Conform matricolei Facultății de filozofie și litere pe anii universitari
1900—1903, poz. 42, p. 798, „losif O. St., născut în 1875, oct. 11, la Brașov,
26 -C. 3230
402
AL. HANȚA
2
Transilvania, ortodox, romîn“, s-a înscris în anul școlar 1902—1903, la Facul-
tatea de litere și filozofie, secția modernă, pe baza certificatului de bacalaureat,
cu nr. 5269, din 30 octombrie 1902.
Această diplomă împreună cu alte cereri ale lui St. O. losif, cu carnetul
situației sale școlare universitare și lucrările scrise de licență, se află în dosarul
nr. 85/902, din arhivă, sunînd în felul următor :
„Universitatea din București
Diplomă de bacalaureat în litere și științe
— duplicat —
în numele etc. etc. •
Noi rectorul Universității din București.
Văzînd încheierea juriului examinator instituit la această Universitate în sept. 1895.
Văzînd aprobarea dată lucrărilor juriului de D. Ministru al Instrucțiunii publice și al
Cultelor,
Dăm Domnului St. O. losif, de naționalitate romînă, de religiune ortodoxă, născut în
Brașov (Transilvania), la anul 1875, oct. 11, care a obținut nota medie 6,39/104, diploma de ba-
calaureat în litere și științe spre a se bucura de toate drepturile și prerogativele acordate de legi.
Dat în București, la 30 octombrie 1902.
Văzută de noi
p. Ministru Cultelor și	Rectorul Universității,
Instrucțiunii publice	ss. C. Dimitriu-Iași
ss. Adamescu	Semnătura candidatului
ss.	St. O. losif
nr. ministerului: 5269“.
Urmărind caietul de cursuri nr. 102 al „studentului losif St. O., înscris
la Facultatea de filozofie și litere, eliberat la 7 februarie 1903“ și semnat de
Ion Bogdan, pe atunci decanul facultății, reiese că losif a fost student timp
de 3 ani, pînă în 1905, avînd ca profesori pe Ov. Densusianu, Titu Maiorescu,
C. Rădulescu-Motru, Grigore Tocilescu, I. Bianu, D. Evolceanu, N. lorga,
M. Dragomirescu, S. Mehedinți, I. Bogdan și D. Onciul.
Cele mai bune rezultate le-a obținut la literatura romînă (prof. I. Bianu),
filologie romanică (prof. Ov. Densusianu), Istoria modernă și Istoria romînilor,
(prof. N. lorga și D. Onciul).
La 23 martie 1905, prin cererea înregistrată la nr. 112/905, cere decana-
tului să fie „scutit de taxa de înscriere, ca lipsit de orice avere“.
La 5 iunie 1907, deci la doi ani de la terminarea facultății, St. O. losif,
prin cererea nr. 209/907, solicită înscrierea la examenul general de licență,
și în aceeași zi, mai adresează, de astă dată rectoratului Universității din
București, următoarea petiție, interesantă prin detaliile pe care le conține:
„Domnule Rector,
Avînd mari greutăți familiare și fiind redus la leafa de 200 franci pe care o primesc în
calitate de custode la Biblioteca Fundațiunei Universitare Carol l-iu, vă rog să binevoiți
a ne scuti atît pe mine, cît și pe soția mea x, de taxa de diplomă la examenul general de licență“
(cererea nr. 230/907)
1	Soția lui losif era Natalia Negru, fiica lui Abraam Negru, de profesie institutor și
care locuia în 1901, în Galați, str. Despina Doamna.
Natalia Negru, conform propriei sale mărturisiri, era născută la 5 decembrie 1882, în
comuna Buciumeni din județul Tecuci și absolvise liceul de fete din strada Icoanei, București,
avînd certificatul de absolvire nr. 82 din 11 octombrie 1901.
S-a înscris la Facultatea de filozofie și litere la 12 octombrie 1901, iar la 16 februarie
1905, prin cererea înregistrată la nr. 109/905, cerea schimbarea numelui în matricolele uni-
3
CONTRIBUȚII DOCUMENTARE
403
Prin urmare, St. O. losif s-a prezentat la examenul de licență în sesiunea
iunie 1907.
Temele lucrărilor scrise, rezolvate de losif „sub clauzură“, au fost urmă-
toarele:
La literatură germană Herders Fragmente uber die neuere deutsche Litte-
ratur (notată de Ion Bogdan cu bilă roșie).
La filologie romanică Istro-romîna — originea ei, particularitățile fone-
tice, legătura cu limbile străine și graiurile romanice de pe Coastele Adriatice
(apreciată de Ov. Densusianu cu „bilă roșie"), iar la literatură romînă Influ-
ențele străine asupra dezvoltării literaturii romîne, foloasele și relele lor, o docu-
mentată și interesantă prezentare a literaturii noastre pînă la Delavrancea
și Sadoveanu, notată de către Ion Bianu cu „bilă albă", și despre care ne
propunem să discutăm cu un alt prilej.
De altfel, acesta a fost cel mai „onorabil" rezultat obținut de către
St. O. losif la examenele de licență, deoarece la examenele orale, iată ce
consemna în procesul-verbal comisia de examinare:
„nr. 90
Proces-verbal
Astăzi, 21 iunie 1907, subsemnații profesori ai Facultății de filozofie
și litere din București, întrunindu-ne sub președenția d-lui Ovid Densusianu
delegat de dl. decan al facultății și constituindu-ne în juriu, conform Reg.
din 1899, am examinat pe dl. Ștefan losif, care, trecînd probele scrise cu
două bile roșii și una albă, dorește să treacă primul examen oral de licență
în filologia modernă".
Rezultatul examenului este următorul:
[nu s-a prezentat decît la Istoria romînă, la care a luat „bilă neagră"
(căzut), acordată de D. Onciul, iar la Istoria literaturii romîne „s-a retras
din examen" (specificația lui Ion Bianu) n.n.\.
Concluziile comisiei: „Prin urmare, candidatul, retrăgîndu-se de Ia exa-
men, rămîne să-1 repete în întregime în sesiunea viitoare" (semnează D. Onciul)
(Procese-verbale de licență 1906—1910).
Respins prima oară, poetul nu s-a mai prezentat nici-odată la examenul
de licență. Consultarea registrului de procese-verbale pentru examenele gene-
rale de licență pînă în 1913, anul morții lui St. O. losif, nu mai oferă nici un
indiciu în această direcție.
*
în registrul matricol pe 1903—1906, la pagina 101, sub nr. 99, este înscris
numele studentului Sadoveanu Mihai, formularul nefiind însă completat at^
versitare din Natalia Negru în Natalia losif născută Negru. S-a înscris la examenul de licență
o dată cu St. O. losif, obținînd rezultate mediocre. Obținînd note de trecere la lucrările
scrise (bile roșii), este respinsă la examenele orale din sesiunea octombrie 1907 (procesul-verbal
nr. 130 din 27 octombrie 1907), repetînd examenul în zilele de 25 și 31 ianuarie 1908 (procesele-
verbale de licență 142 și 152/1908). De astă dată este declarată „licențiată în filologia modernă,
cu șase bile albe și cinci roșii, „cum laude“.
Președintele Comisiei de examen a fost Titu Maiorescu, iar membri, S. Mehedinți,
I. Crăciunescu și N. lorga.
404	al. hanță	4
la rubricile privind identitatea înscrisului, cît și la cele rezervate consemnării
trecerii examenelor.
Totuși, în „Catalogul studenților care au dreptul să se prezinte la examene
în sesiunea din iunie 1904“, la anul I, pagina 3, poziția 75 este trecut printre
admisibili și Sadoveanu Mihai.
A urmat Sadoveanu la cursuri? După catalogul de mai sus s-ar părea că
da, deși datorită faptului că nu se păstra o evidență strictă a frecvenței, răs-
punsul afirmativ implică foarte multe rezerve.
Cererea de înscriere o prezentase Mihail Sadoveanu la 11 noiembrie 1903,
probabil în perioada în care venise la București, chemat prin Zaharia Bîrsan
de către St. O. losif în redacția „Sămănătorului“.
In cererea sa, vizată pentru scutire de taxă de către Ion Bogdan, decanul
facultății, Sadoveanu scria:
„Domnule Decan,
Subsemnatul Mihai Sadoveanu, absolvent al «Liceului Național» din Iași, cu profund
respect, vă rog să binevoiți a mă înscrie provizoriu printre studenții anului I ai Facultății
de litere, — pînă la înaintarea actelor cerute de lege, care acte, acum, după cum probează
alăturata atestațiune, sînt la Ministerul de Război.
Totodată vă rog să mă scutiți de taxa de înscriere, fiind lipsit de mijloace.
Primiți, vă rog, domnule decan, respectul meu.
11 noiembrie 1903
ss. Mihai Sadoveanu"
„Atestatul", despre care vorbește Sadoveanu, eliberat de Corpul IV de Armată, arată că
„Certificatul Liceului Național — Iași de absolvire a studiilor liceale sub nr. 398 din 27 iunie
1900, al tînărului Sadoveanu Mihai, se găsește anexat la actele prezentate ministerului, numitul
tînăr fiind candidat pentru gradul de sub-locotenent în rezervă.
Șef de Stat-Major
ss. Colonel Aronovici"
Nr. 6288 — 28 /10.1903
(Arhiva Facultății de filologie, dosarele pe anul 1903).
* *
Viitorul coleg de breaslă și de redacție al lui Sadoveanu, tovarăș de gîn-
duri și de simțire, „mai tînărul său prieten — poetul11 Gheorghe Topîrceanu
s-a înscris la Facultatea de filozofie și litere din București, „la specialitatea
filologia romanică și limba franceză, în anul școlar 1909—1910, pe baza cer-
tificatului de absolvirea secției clasică a liceului, cu nr. 149 din 26 iunie 1906,
liberat de direcțiunea liceului „Sfîntul Sava din București". (Extras din ma-
tricola Facultății de filozofie si litere din București pe anul 1909—1910, pagina
144.)
Despre Topîrceanu, în ultima vreme, s-a scris relativ mult și cu folos.
Date prețioase privind viața și opera talentatului poet au fost comunicate
de către acad. G. Călinescu și colectivul în „Studii și cercetări de istorie lite-
rară și folclor”1, de către Al. Săndulescu în valoroasa sa monografie Gheor-
ghe Topîrceanu — Viața și opera 2 și de Otilia Cazimir, în suita de amintiri
Prietenii mei scriitorii 3.
1 „Studii și cercetări de istorie literară și folclor", voi. III, p. 173—176.
2 A 1. Săndulescu, Gheorghe Topîrceanu — Viața și opera, E.S.P.L.A., Bucu-
rești, 1958.
3 O t i 1 i a Cazimir, Prietenii mei scriitorii, E.S.P.L.A., București, 1960.
5
CONTRIBUȚII DOCUMENTARE
405
în monografia sa, Al. Săndulescu la „Anexa“, p. 167, inserează un extras
din „Tabloul elevilor care au depus examenul de absolvire a clasei a VIII-a
la Liceul „Sfîntul Sava“, în iunie 1906.
Datele extrasului sînt confirmate și de către actele din dosarul nr. 148/1910
al studentului Topîrceanu Gheorghe, aflat în arhiva Facultății de filologie
și mai ales de copia de pe „Diploma de absolvire a cursului superior, secția
clasică“, de la liceul „Sfîntul Sava“.
„Noi, președintele Comisiunii pentru examenul de absolvire a cursului superior de la
liceul „Sfîntul Sava“, pe baza mediei 8,00 (opt) obținută de elevul Topîrceanu Gheorghe,
născut în Comuna București, jud. Ilfov, la anul 1886, luna martie, ziua 20, de naționalitate
romîn, de religie ortodoxă, dăm numitului elev diploma de absolvire spre a se bucura de
toate drepturile și prerogativele acordate de legi.
Dat în București la 1906, iunie 26.
Președintele Comisiei	Directorul Școalei
ss.	Sabba Ștefănescu	ss. A. Calorianu
semnătura candidatului
ss. Gh. Topîrceanu
nr. 149“.
înscrierea la Facultatea de filozofie și litere a făcut-o Gh. Topîrceanu
în toamna anului 1909, deci Ia trei ani după terminarea liceului și nu ime-
diat, în 1906, cum arată Al. Săndulescu în monografia citată, la pagina 20.
De asemenea, conform propriei sale declarații, Topîrceanu era în 1909
student în anul al II-lea al Facultății de drept, fapt care corectează din nou
monografia citată.
în legătura cu toate acestea, în formularul de înscriere, Topîrceanu declara:
„Domnule Decan
Subsemnatul Topîrceanu Gheorghe, născut la 20, luna martie, anul 1886, în comuna
București, plasa (...) județul Ilfov, de naționalitate romîn, de religiune creștin ortodox, fiul
d-lui Ion Topîrceanu și al d-nei Paraschiva Topîrceanu, de profesiune meșteșugar, cu locuința
în comuna Nămăești, județul Mușcel, în baza certificatului de absolvire a studiilor secundare
liceului „Sf. Sava“, secția clasică, cunr. 149 (...) din liberat de liceul „Sf. Sava“ din București,
vă rog să binevoiți a mă înscrie în anul I, la Secția romînă și franceză a Facultății de litere
și totodată declar că mai sînt înscris și la Facultatea de drept, în anul II.
Alătur pe lîngă aceasta actele cerute, și anume:
a)	copia de pe actul de naștere
b)	copia de pe certificatul de studii
c)	act de paupertate.
semnătura ss. Gh. Topîrceanu
Domiciliul: strada Virgiliu, nr. 23
orașul Bucureștii
Actele de studii și de naștere sînt prezente în dosarul citat sub forma de
copii autografe ale lui Topîrceanu, vizate pentru conformitate cu originalele
de către secretariatul Facultății de drept.
Singurul document autentic, exceptînd cererea de înscriere este Actul
de paupertate, eliberat de către Primăria comunei Nămăești, vizat de Percepția
Circumscripției a ILa de județ Mușcel cu nr. 1185 din 14 oct. 1909, și de către
Administrația Financiară Mușcel, cu nr. 8135 din 15 octombrie 1909.
Pe lîngă faptul că ni se relevă aici date despre familia Topîrceanu, actul
citat este ilustrativ pentru cunoașterea condițiilor materiale precare de care
406
AL. HANȚA
6
dispune Topîrceanu în momentul în care cerea înscrierea în facultate, condiții
care, după părerea noastră, au determinat și întreruperea studiilor de
către poet.
Pentru interesul pe care-1 oferă, reproducem mai jos, în întregimea lui,
actul de paupertate.
„Primăria comunei Nămăești
Act de paupertate
Subsemnatul primar al comunei Nămăești din plasa Păpușa, județul Mușcel, atest pe
ființă de adevăr, că domnul loan Topîrceanu din această comună este persoană săracă, nu face
comerț, nu plătește nici o dare către stat, județ și comună decît contribuțiunea personală;
nu are venit mobiliar de lei (600) șase sute anual și nici imobiliar de lei (150) unasută cinci-
zeci, cu un cuvînt nu dispune de mijloace spre a putea plăti taxele pentru fiul său Topîrceanu
Gheorghe care voiește a urma cursurile Facultății de litere.
Drept care i-am liberat prezentul act, conform cererii sale.
Primar ss. indescifrabil	Notar ss. Manolescu
Nr. 1027
1909 oct. 13“
(Pe verso se află vizele organelor financiare n.n.)
Pentru realitatea zilelor noastre, cînd porțile institutelor de învăță-
mînt superior sînt deschise tuturor fiilor oamenilor muncii, un asemenea act,
fără nici o exagerare, este zguduitor.
Topîrceanu nu a dat nici un examen la Facultatea de filozofie și litere, iar în
ceea ce privește frecvența sa la cursuri, nu există nici un act care s-o ateste.
★
* ★
Autorul Sufletelor tari și al Jocului ielelor, profundul evocator al lui Băl-
cescu și Caragiale și al vremurilor lor, „Petrescu Camil, născut la aprilie 9,
anul 1894, ...fiul Domnului Camil Petrescu" s-a înscris în anul I, la Secția
filozofie și geografie a Facultății de filozofie și litere, la 11 noiembrie 1913;
Locuia în str. Știrbey vodă, nr. 182, București (cererea 489/913).
La 13 decembrie 1914, prin cererea înregistrată la nr. 836, se reînscrie
în anul al H-lea și arată în formularul de înscriere că este „fiul d-lui Camil
Petrescu și al d-nei Ana Petrescu, de profesiune funcționar".
Locuia în strada 13 septembrie, nr. 2.
Tot în aceeași zi, la 13 decembrie 1914, prin cererea înregistrată la nr. 835,
ruga decanatul facultății să i „se elibereze un certificat, care să ateste că sînt
absolvent a opt clase liceale (absolvite liceul Gheorghe Lazăr din București)
și student regulat al universității. Act care îmi va servi la Comisia de Recru-
tare". I se eliberează certificatul solicitat.
In toamna anului 1915 se înscrie în ultimul an de studii, al IlI-lea, la
Secția filozofie. Locuia în strada Plevnei, nr. 11 bis.
Deținea carnetul de student („Caietul de cursuri") nr. 156/913. Notele,
cuprinse în acest „Caiet", ni-1 prezintă pe Camil Petrescu ca pe un student
eminent, care absolvise, în toți anii de studii, toate materiile cu „bilă albă"
(foarte bine).
Condițiile materiale ale studentului Camil Petrescu erau deosebit de
grele și din această cauză încă din primul an de studii, prin cererea nr. 1168
din 28 mai 1914, solicita înscrierea la concursul pentru ocuparea singurei
burse vacante care exista la Facultatea de filozofie, arătînd că este „lipsit de
mijloace după cum se constată din alăturatul act de paupertate".
7	CONTRIBUȚII DOCUMENTARE	4Q7
Acest act era eliberat de către Percepția Circumscripției 9 din București,
cu nr. 3695 din 12 decembrie 1913, vizat de către Administrația Financiară
a Capitalei cu nr. 69099 din 13 decembrie 1913 și atesta că „în baza cererii
înregistrată la nr. 3695/1913, se certifică de noi că domnul Petrescu Camil
(tatăl n.n.), din Șos. Pantelimon nr. 81, nu figurează înscris prin rolurile
acestei percepții cu nici o dare către stat sau județ“.
De asemenea, și acesta este documentul cel mai grăitor, Primăria Orașului
București, serviciul administrativ, prin certificatul nr. 73498 B din 11 decem-
brie 1913, arăta că „în vederea dovezei prezentată pe lîngă suplica înregis-
trată la nr. 73498, Primăria certifică că d-nu Petrescu Camil, de profesiune
.......domiciliat în acest oraș Șos. Pantelimon nr. 81, „este în lipsă de
mijloace".
Certificatul acesta i se elibera pentru a-i „servi sus-numitului pentru
obținerea unei burse la Fundație".
Nu s-a prezentat la concursul de la Fundație, ci la cel din facultate, dove-
dind o pregătire strălucită și obținînd aprecieri laudative din partea comisiei
de examinare.
Prin adresa nr. 362 din 3 iunie 1914, decanul Facultății de filozofie și
litere, Ion Bogdan, celebrul slavist, aviza rectoratul universității că: „Comi-
siunea instituită pentru examinarea candidaților la bursa internă «Hillel»
de filozofie, devenită vacantă pe ziua de 1 mai c. prin numirea ca subșef
de birou la Casa Școalelor a d-lui G. Botta, a decis să vă fie recomandat pen-
tru această bursă studentul Camil Petrescu din a. I, care a obținut media
cea mai mare".
Temele scrise, susținute de către Camil Petrescu la examenul de bursă,
au fost următoarele:
1.	Fenomenele fundamentale ale atenției (psihologie) și 2. Motivele și sco-
purile acțiunilor omenești (filozofie)., obținînd la ambele lucrări, din partea
profesorilor examinatori, I. Rădulescu-Pogoneanu și G. G. Antonescu, nota 9
(noua).
în primăvara anului 1916, Camil Petrescu era plutonier T.R. în Regi-
mentul 6 M.V. și cerea decanatului să i se elibereze „pe alăturata coală de
un leu, un certificat care să ateste că sînt student al acestei facultăți și că
am diploma de absolvire din anul 1913, a liceului real, depusă la cancela-
ria facultății, certificat necesar înaintării mele la gradul de sublocotenent
în rezervă". (Cererea 1106,. din 22.III. 1916).
începuseră pentru scriitorul Ultimei nopți de dragoste și întîiei nopți de
război anii grei și îndelungați ai primului război imperialist. Din martie 1916
și pînă în februarie 1919, în scriptele facultății nu mai există nici o însem-
nare despre studentul Camil Petrescu.
La 16 februarie 1919, prin cererea nr. 741, scriitorul mărturisea că în „cea
mai mare parte din timpul de studiu am fost reținut de obligațiile militare"
și acum, la terminarea războiului ruga decanatul să intervină pe lîngă pro-
fesorul C. Dimitriu-Iași să-i treacă nota de la examenul de pedagogie în caie-
tul de student, deoarece profesorul refuza să facă lucrul acesta, pe motiv că
„studentul nu frecventase cursurile".
Printr-o scrisoare personală, adresată lui I. Bogdan și aflată la dosarul
lui Camil Petrescu, P. P. Negulescu, fost profesor al lui Camil Petrescu, inter-
408
AL. HANȚA
8
venea și el în această chestiune și arăta că „aducătorul acesteia, dl. Camil
Petrescu, e unul din cei mai buni absolvenți ai facultății noastre. Deși i s-a
prelungit bursa ar dori totuși să-și treacă licența acum, dar e împiedicat de
o mică chestie de formă. Dl. Antonescu, coreferențiarul nostru de pedagogie,
nu i-a iscălit frecvența pe un semestru. Din 1914 încoace, dl. Camil Petrescu
a fost aproape tot timpul în armată și e foarte explicabil că n-a putut urma
prea regulat cursurile"...
Pînă la urmă această penibilă obstrucție a lui C. Dimitriu-Iași a fost înlă-
turată prin declarația scrisă a lui G. G. Antonescu și prin intervenția lui Ion
Bogdan. Totuși, bursa „Hillel" nu i se prelungise lui Camil Petrescu, deoarece
rectoratul Universității din București, la 27 februarie 1919, prin adresa
nr. 223, cerea decanatului facultății ca de la 15 februarie 1919, „bursa internă
«Hillel» să nu mai fie acordată lui Camil Petrescu, deoarece acesta a fost numit
profesor suplinitor11 (n.n.)
(Adresa a fost soluționată în ședința de consiliu a facultății, din 23 mar-
tie 1919, cînd bursa a fost acordată unei alte persoane.)
La 16 martie 1919, Camil Petrescu se prezintă la primul examen general
de licență, lucrări scrise, cu următoarele teme:
1.	Figurile silogistice. Valoarea și funcțiunea lor, subiect din logică, dat
de comisia examinatoare și,
2.	O indicare sumară a originilor filozofiei lui Ițant, subiect ales pentru
licență.
După cum reiese din titlu, în această ultimă lucrare, Camil Petrescu
întreprindea o sumară punctare a izvoarelor filozofiei kantiene, arătînd prin-
tre altele că „David Hume este acela care l-a trezit pe filozoful german din
somnul dogmatismului", iar newtonismul i-a „împrumutat o concepție rea-
listă și aprioristă a științei capitale, pentru inteligența și filozofia «aufklâ-
rung-ului».
Neînțelegînd esența reacționară, irațională și antiștiințifică a filozofiei
lui Kant, tînărul candidat la examenul de licență, mai mult ca sigur sub
influența lui P. P. Negulescu, amenda pe Descartes pentru raționalismul său,
iar pe Locke pentru „conceperea sufletului ca o «tabula rasa», pe care nu e
trecut nici un caracter".
Rînd pe rînd sînt discutați, printre alții, Malebranche și mai ales Ber-
keley care este atacat pentru faptul că „a suprimat lumea materială a lui
Locke".
Toate acestea, dar mai cu seamă discuția despre spațiu și timp ca și cea
privitoare la cauzalitatea dintre fenomene, încercarea de a separa cauza de
efect, fac din lucrarea de licență a lui Camil Petrescu o încercare impregnată
de idealism, un melange fără o orientare precisă, cu multe greșeli de metodă,
dar mai ales de interpretare. Abaterea cea mai flagrantă de la adevărul știin-
țific o comite scriitorul în momentul în care considera kantianismul „o revo-
luție în filozofie, un sistem care a dat răspuns multor întrebări".
Ambele lucrări au fost apreciate de către comisia de examinare, „la 18/31
martie 1919 cu «bilă albă». (Profesori examinatori, P. P. Negulescu, C. Rădu-
lescmMotru, I. Rădulescu-Pogoneanu).
în registrul de Procese-verbale pentru examenele generale de licență,
pe anii 1910—1919, la nr. 388 se află inserat următorul:
9
CONTRIBUȚII DOCUMENTARE
409
„Proces-verbal
nr. 388.
Astăzi, 29 martie 1919, subsemnați! profesori ai Facultății de filozofie și litere din
București, întrunindu-ne sub președinția d-lui P. P. Negulescu, delegat de decanul Facultății
și constituindu-ne în juriu conform Regulamentului din 1908, am examinat pe d-1 Camil
Petrescu care, trecînd probele scrise cu două bile albe, dorește să treacă examenul oral de
licență în filozofie.
Rezultatul examenului la fiecare materie în parte este următorul:
1.	Istoria filozofiei	— bilă	albă	ss.	P.	P. Negulescu
2.	Logica	—	bilă	albă	ss.	C.	Motru
3.	Estetică	— bilă	albă	ss.	I.	Rădulescu-Pogoneanu.
Prin urmare, candidatul întrunind cinci bile albe se proclamă licențiat în filozofie
„magna cum laude"
Președinte ss. P. P. Negulescu
Membri ss. C. R. Motru
ss. I. Rădulescu-Pogoneanu".
Se încheia astfel un important capitol clin viața lui Camil Petrescu. în
răstimpul celor aproape șase ani, terminase o facultate și îndurase din plin
povara grea și dureroasă a războiului. II aștepta acum cariera didactică,
dar mai ales munca scriitoricească, căreia avea să-i dedice totul.
★
★ ★
Intenționat, comunicarea noastră a avut un caracter mai mult descriptiv,
de prezentare. Credem că am reușit să punem în lumină unele documente
autentice, care, deși nu privesc decît frînturi, părți din existența scriitorilor
citați, lipsa cunoașterii lor ar duce pe cercetătorul literar la aprecieri pre-
zumtive sau aproximative și mai ales la afirmații eronate.
Este incontestabil că marile sinteze nu pot fi întocmite decît pe baza
amănuntelor celor mai umile.

CUPRINS
I.	LIMBĂ
TUDOR VIANU acad.: Etape din dezvoltarea artistică a limbii romîne
GH. BULGĂR: Analiza gramaticală și contextul......................
5
25
CONST. CRIȘAN: Contribuții la cunoașterea limbii și stilului lui T. Arghezi.. 34
GH. N. DRAGOMIRESCU: Locuțiunile adverbiale..’............................ 57
D. MUSTER: Lingvistica și matematica.................................... '~69
NATALIA CERNĂUȚEANU: Observații asupra sistemului de denominație per-
sonală în mediul rural ...............................................
II.	ISTORIA LITERATURII
EMIL BOLDAN: Prezentare succintă a istoriei literaturii romîne................ 87
AL. PIRU : Literatura romînă în perioada feudală............................. 127
DAN SIMONESCU: Probleme actuale cu privire la reconsiderarea cronicilor ..	139
LUCIA PROTOPOPESCU: Contribuții la biografia lui I. Budai-Deleanu. Fa-
milia Budai ............................................................. 155
ION ILIESCU: Elemente locale în creația lui I. Budai-Deleanu...... .... 181,.
G. C. NICOLESCU: Curentul de la „Dacia literară"........................  199
FĂNICĂ N. GHEORGHE: N. Bălcescu și răspunderea istorică a intelectualului 221
G. G. URSU: Eminescu — amiciții și adversități contemporane.............. 237
AUREL VASILIU: Slavici despre optimismul lui M. Eminescu .................... 255
[ ION NEGOESCuT^ George Coșbuc — autor de manuale didactice.................. 267
LEONTIN GHERGARIU: Emil Isac — începuturile activității literare............	281
GEORGE SANDA: Publicații progresiste sub îndrumarea și influența P.C.R.,
înainte de 1944 (contribuții cu privire la conținutul loi literar) ...... 293
AL. HUSAR: Omul în lirica lui Demostene Botez...............................
III.	TEORIA LITERATURII
MARIA GEORGESCU: Reportajul literar......................................••	327
SIMION BĂRBULESCU: Mijloace artistice specifice reportajelor literare ale
lui Traian Coșovei .....................................................
IV.	FOLCLOR
I.	FARAGO: Variantele maghiare ale „Mioriței" .........................
V.	TEXTE ȘI DOCUMENTE
GRAȚIAN JUCAN: Bibliografie eminesciană......................................  3^
AL. HANȚĂ: Contribuții documentare: (St. O. losif, M. Sadoveanu, G. Topir-
ceanu, Camil Petrescu) .................................................
EDITURA ȘTIINȚIFICĂ
Dat la cules 14.12.1961. Bun de tipar 26.03.1962. Apă-
rut 1962. Tiraj 2.500+100 ex. broșate și 50 ex. legate.
Hîrtie semivelină de 65 g/m2. Format 700X1000/16.
Hîrtie semivelină de 65 g/m2. Format 70X.100/16. Coli
editoriale. 36,82. Coli tipar 25,75 + 1 planșă. A. 0936.
Indici de clasificare zecimală: pentru’ bibliotecile
mari 4:8, pentru bibliotecile mici 4:8.
Tiparul executat sub comanda nr. 3230
la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“,
str. Grigore Alexandrescu 93—95, București - R.P.R.
eratA
la „Litnbă și literatură" V
Pag.	Rîndul	în loc de	Se va citi	Din vina
22	3 de jos	Cătă	Cată	Autor
23	7	care le cîștigă de la fie	carele cîștiga de la fiecare	
		care		»
45	9	arșițele	arșițatele	
49	9	pregnamen	pregnant în	Tipografie
49	10	elet întele	elementele	
49	15	supuși	dispuși	Autor
,57	5	să nu fie	să fie	
63	3 de jos	cu șosele	cu șoșele	
79	10	Bl(ii	Mlții	*
80	28	Supicanu-Nicolae al Supi«	Suficanu-Nicolae al Sufi-	
		chii	chii	
89	9 de jos	slavă	slavonă	*
9o	1 și 10		n	
91	4			u
98	23	- ultimul și cel mai	- cel mai	B
102	20	al cărui mentor	al cărei mentor	n
108	3 de jos	măiestru	maestru	
Iii	2	apus	a pus	Tipografie
116	16	pamflete	pamfletele	Autor
116	1 de jos	exuberante	exuberant e	Tipografie
140	21	Serbinski	Serbina	Autor
140	7 de jos	Ustiujskie letopisi, 1958	Ustiujskii letopisnîi svod,	
			1950	
140	6 de jos	Drevnarusskie letopisi	Drevnerusskie letopisi	
		1956	1936	<4
159	12 de jos	„Sematismstoric*	Șematism istoric	Tipografie
167	11 - 12 de	„Staatspienst*	staatsdienst	
	jos			
187	2	domnitori ai țăranilor	domnitori ai țârilor	Editurii
256	15	mura	muma	Autor
288	5	Simbolul	Simbolismul	Editurii
328	4	reportajului	reportajului literar	Autor
349	13 - 14 de	cetățenilor	cetăților	
	jos			Editurii
359	6	Plîngese	Plînge-se	Autor
405	31	din liberat	din . . . liberat	
406	35	absolvite	absolvise	s Editurii
408	4	coreferențiarnl	conferențiarul	Autor
410	17	Curentul de la Dacia lite«	Curentul literar patruzeci*	
		rară	optist	U
Limba și Literatură, voi. V c. 3230